UNIVERSITATEA ANDREI ȘAGUNA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, ȘTIINŢE

COMPORTAMENTALE ȘI JURIDICE

SPECIALIZARE: DREPT
ANUL 1

REFERAT: IMPORTANŢA FUNCŢIILOR

SOCIOLOGIEI IN METODELE DE
CERCETARE

PROF.UNIV.DR. STĂICULESCU ANA RODICA

STUDENT: PLĂTICĂ ADRIAN

Constituirea sociologiei ca ştiinţă

Sociologia este ştiinţa care reprezintă un răspuns epistemic la intersecţia mai multor serii de transformări de ordin
economic, social, politic şi intelectual.

Pornind de la etimologia cuvântului (latinescul “socius” = asociere, uniune, întovărăşire a indivizilor şi grecescul
“logos”= ştiinţă) sociologia se defineşte într-un mod general şi cuprinzător ca fiind ştiinţa societăţii. Cu toate acestea,
disciplina a fost definită ca “ştiinţă a faptelor sociale” (E. Durkheim); “ştiinţă a acţiunii sociale” (Max Weber şi Talcott
Parsons); “ştiinţă a relaţiilor interpersonale şi a proceselor sociale” (L. von Wiese); “ştiinţă a realităţilor sociale “ (D.
Gusti) etc.

Conform “Sociology, în The Social Science Encyclopedia (Ed. Kuper A., Kuper I., 1989) sociologia este considerată în
prezent ca fiind “un grup nesistematic de cunoştinţe dobândite prin studiul societăţii ca întreg şi a părţilor sale”.

Traian Herseni aprecia în lucrarea “Sociologie”( Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982) că definiţia conform
căreia sociologia este ştiinţa societăţii este suficientă din punct de vedere logic. Din punct de vedere istoric însă, pe
lângă sociologie, societatea este studiată de grupe întregi de ştiinţe, printre care sociale, antropologice, culturologice,
umaniste, etc.

Concret societăţile omeneşti sunt studiate, în afară de sociologie, de ştiinţele istorice, demografice, etnografice,
economice, politice, juridice, culturale, lingvistice,pedagogice, etc. Aceste ştiinţe studiază doar activităţi sau produse
sociale particulare, de unde şi numele de ştiinţe sociale particulare (demografia, economia, ştiinţele politice, juridice,
culturale, etc.).

În timp ce ştiinţele naturale studiază materia anorganică, obiectul de studiu al sociologiei este societatea. Deosebirea
între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale este de punct de vedere, de perspectivă. Sociologia utilizează o perspectivă
globală, universalaă asupra societăţii, în timp ce ştiinţele sociale particulare studiază concret mecanismele specifice
anumitor aspecte sau componente ale societăţii (economia, politica etc.).

Datorită complexităţii domeniului său de studiu, care este societatea, din corpul sociologiei generale s-au desprins un
număr impresionant de ramuri ale sociologiei: sociologia economică, politică, administrativă, juridică, a religiei, a artei,
a literaturii, a modului de trai, a delincvenţei etc.

Din punct de vedere al cercetării, sociologia a fost scindată în două nivele distincte: “microsociologie” şi
“macrosociologie”. Microsociologia studiază elemente referitoare la relaţiile interpersonale, la grupurile mici, iar
macrosociologia studiază elemente de natură complexă, preponderent instituţională şi organizaţională care privesc
grupurile mari. Mai mult decât atât, sociologia se diferenţiază pe ţări sau naţiuni cu efecte pozitive, dar şi negative.

Obiectul şi temele majore ale sociologiei

Complementar studiului societăţii, abordarea analitică a sociologiei constă în “studiul explicativ şi comprehensiv al
realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui-generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei
realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul ” (Mihu Achim, “Introducere în sociologie”, 1992).

Un alt aspect este că sociologia studiază diferite părţi ale realităţii sociale, respectiv diferite subsisteme ale socialului
(economic, politic, juridic, etc.), surprinzând modul în care acestea interacţionează între ele şi cu sistemul societal global.

Sociologia explorează deci atât macrosocialul (clasele şi straturile sociale, economia, politica, societatea în ansamblul
său etc.), cât şi nivelul mediu al socialului (grupurile mijlocii, organizaţiile, instituţiile), precum şi nivelul microsocial
(grupurile mici, actorii sociali etc.).

Temele majore ale sociologiei

Printre temele majore ale sociologiei ca ştiinţă pot fi considerate urmatoarele:

1. Analiza sociologică (Cultura umană şi societatea; Perspectiva sociologică; Metoda ştiinţifică în ştiinţa socială);
 2. Unităţi primare ale vieţii sociale (acte sociale şi relaţii sociale; personalitatea individuală; grupurile - inclusiv
cele etnice şi clasele; comunităţii urbane şi rurale; asociaţiile şi organizaţiile; populaţia; societatea);
3. Instituţiile sociale de bază (Familia şi rudenia; Economia; Politica şi dreptul; Religia; Educaţia şi ştiinţa;
Recreaţia şi bunăstarea; Arta şi expresia;)
4. Procese sociale fundamentale (diferenţierea şi stratificarea; cooperarea, acomodarea, asimilarea; conflictele
sociale- inclusiv revoluţia şi războiul; comunicarea , inclusiv formarea opiniei publice, exprimarea şi
schimbarea; socializarea şi îndoctrinarea; evaluarea socială- studiul valorilor; controlul social; devianţa socială;
schimbările sociale).

Astfel, sociologia cuprinde capitole referitoare la: analiza structurală a societăţii, în sens de alcătuire, de anatomie a
societăţii; analiza funcţională, în sens de activităţi sau manifestări şi analiza evoluţională, de schimbare şi dezvoltare a
societăţii în ansamblu dar şi a părţilor, a subsistemelor sale, a relaţiilor sociale.

Functiile sociologiei

Funcţia descriptivă, expozitivă, întrucât sociologia prezintă, descrie realitatea socială în plină desfăşurare. În acest sens
sociologia începe prin a descrie faptele, fenomenele şi procesele sociale.

Funcţia explicativă şi interpretativă, întrucât sociologia urmăreşte descoperirea legăturilor esenţiale care formează
regularităţile vieţii sociale într-o anumită societate şi într-o perioadă istorică mai lungă sau mai scurtă. Aceasta
presupune descoperirea raporturilor lăuntrice, inerente, fundamentale dintre procesele şi fenomenele vieţii sociale (de
ce s-au produs).

Funcţia critică, care constă în examinarea critică a fenomenele sociale ši apoi prezentarea concluziilor acestei analize şi
sintezelor critice. Prin acestă funcţie, sociologia semnalează dificultăţile, contradicţiile vieţii sociale în toate societăţile.

Funcţia prognotică, prospectivă, care constă în realizarea prognozării, prospectării viitorului bazată pe informaţia
obţinută anterior, prin funcţia critică. Astfel, sociologia analizează contradicţiile sociale, căile de lichidare a acestora şi
prezintă sensul de dezvoltare, alternativele de dezvoltare ale societăţii.

Funcţia aplicativă derivă din funcţia prospectivă şi are rolul de a elabora anumite propuneri, ipoteze, să schiţeze anumite
rezolvări (scenarii posibile). Aceste propuneri, aceste soluţii schiţate devin hotărâri după ce sunt examinate de
conducerea politică, de factorul de decizie politică.

Sociologia ca ştiinţă s-a născut dintr-o necesitate practică, aceea de a cunoaşte, interpreta şi explica societatea şi, funcţie
de aceste elemente, de a depista tendinţele de dezvoltare, de a prospecta viitorul şi de a propune factorului politic soluţii
de rezolvare a problemelor.

Funcţia educativă constă în oferirea de cunoştinţe sistematice despre ansamblul relaţiilor sociale, despre un domeniu
sau altul al acestei realităţi, raportate întotdeauna la ansamblul ei. În felul acesta sociologia oferă o imagine globală
explicativ-interpretativă despre lumea socială. Aceste cunoştinţe sunt fundamental consonante cu valorile pluralismului
şi democraţiei. Mai mult, ele dezvăluie legătura intimă dintre structura logică a societăţii şi pacea socială, natura şi
varietăţile puterii, deosebirile dintre totalitarism şi democraţie, procesele ce se petrec în acţiunile sociale, grupuri şi
organizaţii, tipuri de societăţi etc.

Cunoaşterea sociologiei dezvăluie necesitatea apărării statului de drept, înţeles ca o stare naturală (în care drepturile
omului stau deasupra oricăror reglementări pozitive), normală şi firească a societăţii moderne, ca structurare
funcţională, bazată pe separaţia puterilor, opusă nerespectării legilor autentice şi normelor etice ca şi destructurării sau
anomiei generalizate.

Disciplinele sociologiei. Ramurile sociologiei

Întrucât sociologia cuprinde o arie de probleme de o mare complexitate şi diversitate, s-a conturat un sistem de discipline
sociologice care s-au extins treptat, atingând în sociologia contemporană un număr impresionant (cca. 100 de discipline),
printer care: sociologia activităţilor umane (industrială, economică, agrară), sociologia opiniilor, sociologi valorilor,
sociologia populaţiei (demografia socială), sociologia comunicării (mass-media ), sociologia cunoaşterii, sociologia
vieţii morale, sociologia religiei , sociologia artei, sociologia culturii, a literaturii, sociologia dreptului, sociologia
muzicii, sociologia educaţiei, sociologia comportamentului deviant etc.

Domeniile de cercetare ale sociologiei se diferenţiază în funcţie de clasificarea fenomenelor şi proceselor care au loc în
viaţa socială. Din această perspectivă, în sociologia contemporană se disting următoarele domenii de cercetare şi

discipline particulare:

a. Disciplina sociologie care studiază instituţiile sociale, cum ar fi : familia, instituţiile de educaţie, instituţii
politice, juridice, economice, industriale, religioase etc.
b. Discipline sociologice care studiazã fenomene şi procese intra şi interpersonale, intra şi intergrupale; procese
privind geneza şi structura , organizarea şi dinamica grupurilor; adaptarea şi integrarea socială; mobilitatea
socială; inovaţiile şi transformările sociale; mişcarea socială şi dezvoltarea socio-umană. Ca fenomene speciale,
se au în vedere şi cele de “anomie socială”- respectiv fenomenele de inadaptare şi devianţele comportamentale.

Rolul specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele şi teoriile, legităţile cele mai generale care privesc
ansamblul fenomenelor şi proceselor sociale, diferitele domenii ale vieţii sociale în unitatea lor.

Constituirea sociologiei ca ştiinţă

Sociologia este ştiinţa care reprezintă un răspuns epistemic la intersecţia mai multor serii de transformări de ordin
economic, social, politic şi intelectual.

Pornind de la etimologia cuvântului (latinescul “socius” = asociere, uniune, întovărăşire a indivizilor şi grecescul
“logos”= ştiinţă) sociologia se defineşte într-un mod general şi cuprinzător ca fiind ştiinţa societăţii. Cu toate acestea,
disciplina a fost definită ca “ştiinţă a faptelor sociale” (E. Durkheim); “ştiinţă a acţiunii sociale” (Max Weber şi Talcott
Parsons); “ştiinţă a relaţiilor interpersonale şi a proceselor sociale” (L. von Wiese); “ştiinţă a realităţilor sociale “ (D.
Gusti) etc.

Conform “Sociology, în The Social Science Encyclopedia (Ed. Kuper A., Kuper I., 1989) sociologia este considerată în
prezent ca fiind “un grup nesistematic de cunoştinţe dobândite prin studiul societăţii ca întreg şi a părţilor sale”.

Traian Herseni aprecia în lucrarea “Sociologie”( Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982) că definiţia conform
căreia sociologia este ştiinţa societăţii este suficientă din punct de vedere logic. Din punct de vedere istoric însă, pe
lângă sociologie, societatea este studiată de grupe întregi de ştiinţe, printre care sociale, antropologice, culturologice,
umaniste, etc.

Concret societăţile omeneşti sunt studiate, în afară de sociologie, de ştiinţele istorice, demografice, etnografice,
economice, politice, juridice, culturale, lingvistice,pedagogice, etc. Aceste ştiinţe studiază doar activităţi sau produse
sociale particulare, de unde şi numele de ştiinţe sociale particulare (demografia, economia, ştiinţele politice, juridice,
culturale, etc.).

În timp ce ştiinţele naturale studiază materia anorganică, obiectul de studiu al sociologiei este societatea. Deosebirea
între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale este de punct de vedere, de perspectivă. Sociologia utilizează o perspectivă
globală, universalaă asupra societăţii, în timp ce ştiinţele sociale particulare studiază concret mecanismele specifice
anumitor aspecte sau componente ale societăţii (economia, politica etc.).

Datorită complexităţii domeniului său de studiu, care este societatea, din corpul sociologiei generale s-au desprins un
număr impresionant de ramuri ale sociologiei: sociologia economică, politică, administrativă, juridică, a religiei, a artei,
a literaturii, a modului de trai, a delincvenţei etc.

Din punct de vedere al cercetării, sociologia a fost scindată în două nivele distincte: “microsociologie” şi
“macrosociologie”. Microsociologia studiază elemente referitoare la relaţiile interpersonale, la grupurile mici, iar
macrosociologia studiază elemente de natură complexă, preponderent instituţională şi organizaţională care privesc
grupurile mari. Mai mult decât atât, sociologia se diferenţiază pe ţări sau naţiuni cu efecte pozitive, dar şi negative.

Obiectul şi temele majore ale sociologiei

Complementar studiului societăţii, abordarea analitică a sociologiei constă în “studiul explicativ şi comprehensiv al
realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui-generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei
realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul ” (Mihu Achim, “Introducere în sociologie”, 1992).

Un alt aspect este că sociologia studiază diferite părţi ale realităţii sociale, respectiv diferite subsisteme ale socialului

(economic, politic, juridic, etc.), surprinzând modul în care acestea interacţionează între ele şi cu sistemul societal global.

Sociologia explorează deci atât macrosocialul (clasele şi straturile sociale, economia, politica, societatea în ansamblul
său etc.), cât şi nivelul mediu al socialului (grupurile mijlocii, organizaţiile, instituţiile), precum şi nivelul microsocial
(grupurile mici, actorii sociali etc.).

Temele majore ale sociologiei

Printre temele majore ale sociologiei ca ştiinţă pot fi considerate urmatoarele:

1. Analiza sociologică (Cultura umană şi societatea; Perspectiva sociologică; Metoda ştiinţifică în ştiinţa socială);

2. Unităţi primare ale vieţii sociale (acte sociale şi relaţii sociale; personalitatea individuală; grupurile - inclusiv cele
etnice şi clasele; comunităţii urbane şi rurale; asociaţiile şi organizaţiile; populaţia; societatea);

3. Instituţiile sociale de bază (Familia şi rudenia; Economia; Politica şi dreptul; Religia; Educaţia şi ştiinţa; Recreaţia
şi bunăstarea; Arta şi expresia;)

4. Procese sociale fundamentale (diferenţierea şi stratificarea; cooperarea, acomodarea, asimilarea; conflictele

sociale- inclusiv revoluţia şi războiul; comunicarea , inclusiv formarea opiniei publice, exprimarea şi schimbarea;
socializarea şi îndoctrinarea; evaluarea socială- studiul valorilor; controlul social; devianţa socială; schimbările sociale).

Astfel, sociologia cuprinde capitole referitoare la: analiza structurală a societăţii, în sens de alcătuire, de anatomie a
societăţii; analiza funcţională, în sens de activităţi sau manifestări şi analiza evoluţională, de schimbare şi dezvoltare a
societăţii în ansamblu dar şi a părţilor, a subsistemelor sale, a relaţiilor sociale.

Functiile sociologiei

Funcţia descriptivă, expozitivă, întrucât sociologia prezintă, descrie realitatea socială în plină desfăşurare. În acest sens
sociologia începe prin a descrie faptele, fenomenele şi procesele sociale.

Funcţia explicativă şi interpretativă, întrucât sociologia urmăreşte descoperirea legăturilor esenţiale care formează
regularităţile vieţii sociale într-o anumită societate şi într-o perioadă istorică mai lungă sau mai scurtă. Aceasta
presupune descoperirea raporturilor lăuntrice, inerente, fundamentale dintre procesele şi fenomenele vieţii sociale (de
ce s-au produs).

Funcţia critică, care constă în examinarea critică a fenomenele sociale ši apoi prezentarea concluziilor acestei analize şi
sintezelor critice. Prin acestă funcţie, sociologia semnalează dificultăţile, contradicţiile vieţii sociale în toate societăţile.

Funcţia prognotică, prospectivă, care constă în realizarea prognozării, prospectării viitorului bazată pe informaţia
obţinută anterior, prin funcţia critică. Astfel, sociologia analizează contradicţiile sociale, căile de lichidare a acestora şi
prezintă sensul de dezvoltare, alternativele de dezvoltare ale societăţii.
Funcţia aplicativă derivă din funcţia prospectivă şi are rolul de a elabora anumite propuneri, ipoteze, să schiţeze anumite
rezolvări (scenarii posibile). Aceste propuneri, aceste soluţii schiţate devin hotărâri după ce sunt examinate de
conducerea politică, de factorul de decizie politică.

Sociologia ca ştiinţă s-a născut dintr-o necesitate practică, aceea de a cunoaşte, interpreta şi explica societatea şi, funcţie
de aceste elemente, de a depista tendinţele de dezvoltare, de a prospecta viitorul şi de a propune factorului politic soluţii
de rezolvare a problemelor.

Funcţia educativă constă în oferirea de cunoştinţe sistematice despre ansamblul relaţiilor sociale, despre un domeniu
sau altul al acestei realităţi, raportate întotdeauna la ansamblul ei. În felul acesta sociologia oferă o imagine globală
explicativ-interpretativă despre lumea socială. Aceste cunoştinţe sunt fundamental consonante cu valorile pluralismului
şi democraţiei. Mai mult, ele dezvăluie legătura intimă dintre structura logică a societăţii şi pacea socială, natura şi
varietăţile puterii, deosebirile dintre totalitarism şi democraţie, procesele ce se petrec în acţiunile sociale, grupuri şi
organizaţii, tipuri de societăţi etc.

Cunoaşterea sociologiei dezvăluie necesitatea apărării statului de drept, înţeles ca o stare naturală (în care drepturile
omului stau deasupra oricăror reglementări pozitive), normală şi firească a societăţii moderne, ca structurare
funcţională, bazată pe separaţia puterilor, opusă nerespectării legilor autentice şi normelor etice ca şi destructurării sau
anomiei generalizate.

Disciplinele sociologiei. Ramurile sociologiei

Întrucât sociologia cuprinde o arie de probleme de o mare complexitate şi diversitate, s-a conturat un sistem de discipline
sociologice care s-au extins treptat, atingând în sociologia contemporană un număr impresionant (cca. 100 de discipline),
printer care: sociologia activităţilor umane (industrială, economică, agrară), sociologia opiniilor, sociologi valorilor,
sociologia populaţiei (demografia socială), sociologia comunicării (mass-media ), sociologia cunoaşterii, sociologia
vieţii morale, sociologia religiei , sociologia artei, sociologia culturii, a literaturii, sociologia dreptului, sociologia
muzicii, sociologia educaţiei, sociologia comportamentului deviant etc.

Domeniile de cercetare ale sociologiei se diferenţiază în funcţie de clasificarea fenomenelor şi proceselor care au loc în
viaţa socială. Din această perspectivă, în sociologia contemporană se disting următoarele domenii de cercetare şi
discipline particulare:

a. Disciplina sociologie care studiază instituţiile sociale, cum ar fi : familia, instituţiile de educaţie, instituţii politice,
juridice, economice, industriale, religioase etc.

b. Discipline sociologice care studiazã fenomene şi procese intra şi interpersonale, intra şi intergrupale; procese
privind geneza şi structura , organizarea şi dinamica grupurilor; adaptarea şi integrarea socială; mobilitatea socială;
inovaţiile şi transformările sociale; mişcarea socială şi dezvoltarea socio-umană. Ca fenomene speciale, se au în vedere
şi cele de “anomie socială”- respectiv fenomenele de inadaptare şi devianţele comportamentale.

Rolul specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele şi teoriile, legităţile cele mai generale care privesc
ansamblul fenomenelor şi proceselor sociale, diferitele domenii ale vieţii sociale în unitatea lor.

Metode şi tehnici de cercetare

Dobândirea unei cunoaşteri ştiinţifice nu se poate realiza întâmplător, aşa încât la baza acestui gen de cunoaştere stau
moduri de cercetare şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii standardizate, anume metodele. în general,
în cadrul ştiinţelor sociale se face distincţia între două metode de studiu, fără ca acestea să fie utilizate izolat una faţă
de cealaltă: metoda nomologică şi metoda genetică.

Metoda nomologică (generalizantă), al cărei scop este formularea de legi, de relaţii generale care nu depind de condiţiile
concrete. Această metodă are limitările sale, iar aceasta, în primul rând, datorită dinamicii deosebite a realităţii sociale,
ceea ce o face greu de surprins la nivelul unor concepte cu un nivel înalt de abstractizare.
Metoda genetică sau istorică (individualizantă), care constă în studierea aspectelor sau evenimentelor singulare, în
condiţii concrete, precise. Simplele evenimente nu permit însă construirea unei ştiinţe, aşa încât este necesară trecerea
de la acestea la conceptualizare.

Faptele sociologice

În lucrarea Le Metier de sociologue (1973), P. Bourdieu, J.‐C. Chamboredon şi J.‐C. Passeron, sociologi francezi
contemporani, insistă asupra diferenţei dintre obiectele reale şi faptele ştiinţifice. Acestea din urmă sunt construite şi
nu simplu date în experienţa cotidiană: „Măsurarea şi instrumentele de măsură şi, mai general, toate operaţiile practicii
sociologice, de la elaborarea chestionarelor şi codificare până la analiza statistică, sunt tot atâtea teorii în acţiune, cu
titlu de proceduri de construire, conştiente sau inconştiente, a faptelor şi relaţiilor între fapte.” (p. 59)

Din punct de vedere temporal, aplicarea acestor metode se poate realiza fie transversal, atunci când se are în vedere
situaţia existentă la un moment dat, fie longitudinal, atunci când se are în vedere evoluţia pe un interval temporal a
proceselor sociale. Cercetările longitudinale, la rândul lor, pot fi realizate retrospectiv sau prospectiv. Aceste metode,
indiferent de sensul aplicării lor efective, fac apel la o serie de tehnici, reduse în general la patru mari categorii:

1. Experimentul reprezintă tehnica de cercetare ce constă în manipularea controlată a unor fenomene, destinată să
producă observaţiile necesare înţelegerii respectivelor fenomene. Această tehnică permite, în context sociologic, mai
ales verificarea legăturii dintre două variabile. Astfel, este vorba de constituirea a două grupuri, în unul dintre ele
introducându‐se o variabilă (variabila independentă) care va determina sau nu modificări asupra unei alte variabile
(variabila dependentă), în timp ce în celălalt grup variabila nu este introdusă, acest grup servind ca grup de control.
Experimentele se pot realiza fie în laborator, fie în condiţiile vieţii sociale reale. În cazul sociologiei, spre deosebire de
psihologie, sunt greu de realizat şi fără o relevanţă ridicată experimentele de laborator, chiar dacă acestea permit un
control mai bun al variabilelor.

2. Observaţia reprezintă cea mai veche tehnică de cercetare utilizată în ştiinţă şi constă în investigarea sistematică,
în baza unui plan anterior elaborat, cu ajutorul unor instrumente adecvate, a proceselor sau fenomenelor care constituie
obiectul de studiu. În viaţa de zi cu zi, utilizăm observaţia pentru a identifica modul în care noi şi ceilalţi ne îmbrăcăm
şi reacţionăm în diferite situaţii, modul în care arată strada pe care mergem, modul în care se desfăşoară o oră de curs
etc. Datele obţinute nu ne permit să ajungem la o cunoaştere sistematică a realităţii, deoarece am utilizat observaţia
spontană care de multe ori nu corespunde realităţii întrucât putem fi impresionaţi de detalii şi să pierdem din vedere
semnificaţia unor elemente de ansamblu. Pentru a realiza o cunoaştere autentică trebuie să trecem de la observaţia
spontană, care nu ne permite generalizări, la observaţia ştiinţifică.

Observaţia ştiinţifică constă în obţinerea informaţiilor cu ajutorul organelor de simţ şi verificarea ipotezelor cercetării
pentru a descrie sistematic şi obiectiv faptele şi fenomenele sociale. Investigaţia sociologică utilizează mai cu seamă
două tipuri de observaţie, diferenţiate în funcţie de gradul de implicare a cercetătorului în domeniul investigat şi anume:
observaţia structurată şi observaţia participativă.

Observaţia structurată constă în aplicarea unor tehnici de măsurare bazate pe înregistrarea datelor pe categorii de
codificare, fără ca cercetătorul să fie implicat. De exemplu, dacă dorim să observăm comportamentul verbal şi acţionar,
construim un sistem de categorii cu trei clase: comportamente prosociale,

comportamente de conformare la normele şi valorile sociale şi comportamente antisociale, în dezacord cu normele şi

valorile societăţii, apoi rugăm subiectii studiului să relateze în scris despre comportamentele lor pe o anumită perioadă
de timp. Grupăm aceste comportamente în cele trei categorii: prosociale, de conformare şi antisociale şi cu ajutorul
observaţiei vom stabili ce tip de comportament a predominat.

Observaţia participativă presupune integrarea cercetătorului în colectivitatea studiată şi în utilizarea introspecţiei sau/şi
a memoriei sale sociale pentru înregistrarea şi interpretarea datelor.
Observaţia participativă este utilizată cu precădere în studiile de antropologie socială şi culturală, astfel antropologul B.
Malinowski a subliniat, la începutul secolului al XX‐lea, valoarea acestei metode în studiul triburilor din Guineea şi din
nordul Melaneziei.

3. Ancheta, probabil cea mai răspândită metodă de cercetare sociologică, constă în colectarea de informaţii solicitând
oamenilor să răspundă la anumite întrebări. Având în vedere aria largă de aplicabilitate, se pot pune în evidenţă
numeroase tipuri de anchetă. Ea are două forme principale: interviul şi chestionarul.

Interviul este tehnica de obţinere a informaţiilor, prin întrebări şi răspunsuri, apelându‐se la mijloace verbale. Interviurile
sunt utilizabile mai ales atunci când sunt studiate fenomene şi procese mai greu observabile, între avantajele lor putându‐
se enumera: posibilitatea observării comportamentelor non‐verbale, consemnarea spontaneităţii răspunsurilor,
posibilitatea sesizării unor aspecte neanticipate etc. Chestionarul reprezintă tehnica de obţinere a informaţiilor prin
intermediul unei succesiuni logice de întrebări scrise ce solicită din partea celui chestionat direct sau indirect, un răspuns
scris.

Atât interviurile, cât şi chestionarele constau din suite de întrebări care nu pot fi construite întâmplător. Formularea
întrebărilor (nu trebuie să cuprindă figuri de stil, nu trebuie să fie negative, nu trebuie să fie tendenţioase etc.), ordinea
lor, adecvarea la ipotezele cercetării, adecvarea în raport cu nivelul de şcolarizare al celor intervievaţi sau chestionaţi
etc. sunt probleme deosebit de importante în construirea chestionarelor şi a interviurilor. în general, întrebările pot viza
patru tipuri de informaţii:

- fapte, referitoare la situaţia personală a indivizilor chestionaţi (vârstă, sex, profesie, venituri etc.), la mediul lor
(locuinţă, condiţii de viaţă, condiţii de muncă etc.), la comportamente;

- opinii, respectiv aprecierile (judecăţile) pe care indivizii le formulează în legătură cu problemele considerate: opinii
politice, morale, artistice etc.

- atitudini, adică poziţionări ale indivizilor în raport cu diferitele elemente ale mediului social: atitudinea faţă de muncă,
faţă de politică etc.

- cunoştinţe, referitoare la gradul de cunoaştere a problemelor sau situaţiilor cu care interferează persoana chestionată.

În funcţie de conţinutul problemelor abordate, există: anchete de opinie publică, socio‐economice etc. Problemele
studiate cu ajutorul anchetei sociologice sunt foarte variate, începând cu credinţele, aspiraţiile, opiniile, atitudinile,
interesele etc. (fenomene subiective) şi continuând cu fenomene, precum: sărăcia, condiţiile de locuit, gradul de ocupare
a forţei de muncă etc. (fenomene obiective). Atunci când se urmăreşte cunoaşterea opiniei publice, avem de a face cu
sondajele de opinie publică.

Sondajul de opinie publică este o cercetare sociologică de teren realizată cu scopul de a cunoaşte orientarea,
centralitatea şi intensitatea opiniilor împărtăşite în comun de diferite straturi şi categorii ale populaţiei. El se bazează pe
tehnicile interogative şi pe eşantionare înţeleasă ca o operaţie de construire a unui „model redus”, numit eşantion, care
constituie o parte dintr‐un întreg care reproduce la scară redusă structura întregului. În principal, există două modalităţi
de eşantionare: eşantionarea aleatorie şi eşantionarea pe cote, ultima presupune stabilirea criteriilor de eşantionare şi
includerea în eşantion a persoanelor sau a unităţilor sociale proporţional cu structura universului cercetat.

4. Analiza documentară, utilizată cu precădere în situaţiile în care accesul direct la fenomenele şi procesele studiate nu
mai este accesibil direct, ci doar prin intermediul documentelor (obiecte sau texte care oferă informaţii): arhive publice
sau private, jurnale personale, corespondenţă, date statistice, ziare, reviste, cărţi, lucrări de artă, folclor, discursuri etc.
Studierea documentelor se face cu ajutorul unor tehnici riguroase, anume tehnicile analizei de conţinut. Această tehnică
are şi unele inconveniente.

Etapele cercetării sociologice

Sociologia se ocupă cu studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor sub toate aspectele sale.
Aceasta înseamnă că abordarea obiectului de studiu se realizează potrivit unei anumite metodologii, respectiv potrivit
unui demers riguros organizat şi desfăşurat. în general, se poate aprecia că realizarea unei cercetări sociologice
presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. Stabilirea problemei de studiat: complexitatea realităţii sociale face ca abordarea sa în scopuri ştiinţifice să nu se poată
realiza de o manieră globală, ci doar supunând atenţiei anumite aspecte ale sale. Ca atare, prima etapă a cercetării
sociologice este delimitarea problemei de cercetare, definirea problemei sociale în termeni sociologici;

2. Studiul bibliografiei problemei: vastitatea sociosferei permite formularea în permanenţă de noi probleme, care au
însă conexiune cu altele sau chiar, în alte contexte, au mai fost cercetate. Consultarea literaturii de specialitate este astfel
obligatorie în orice cercetare: vom cunoaşte mai bine propria problemă şi vom evita să redescoperim ceea ce se ştie
deja;

3. Formularea ipotezelor: definirea cu claritate a problemei şi precizarea principalelor sale aspecte prin intermediul
literaturii de specialitate, vor permite formularea anumitor ipoteze în ceea ce priveşte legătura existentă între faptele
sociale studiate. Modul concret de formulare a unei ipoteze presupune separarea realităţii sociale studiate în două serii
de fapte, gândite ca variabile, dintre care una reprezintă variabila‐cauză (independentă), iar cealaltă variabila‐efect
(dependentă). Ipoteza reprezintă legătura formulată între cele două variabile şi care, prin cercetare va fi confirmată
sau infirmată;

4. Determinarea populaţiei de studiat: este evident că cercetările sociologice nu pot fi exhaustive, complete, iar aceasta,
în primul rând, datorită resurselor implicate, dar şi datorită inutilităţii lor. Cercetarea poate fi deosebit de relevantă
pentru ansamblul unei populaţii (exceptând cazurile în care numărul membrilor este redus, de ordinul zecilor sau sutelor)
şi dacă se lucrează doar pe eşantioane reprezentative pentru populaţia în cauză, altfel spus trebuie să se încerce
reproducerea în mic a structurii populaţiei respective (sex, vârstă, pregătire şcolară, profesie, mediu de rezidenţă,
naţionalitate). Mărimea eşantionului depinde de gradul de precizie urmărit, cu cât se urmăreşte o precizie mai mare,
această mărime trebuie să fie mai mare;

5. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare: acestea trebuie adecvate problemei studiate şi informaţiilor care se
încearcă a fi obţinute;

6. Colectarea datelor: presupune contactul direct cu populaţia studiată, colectarea datelor putându‐se realiza de cel care
realizează cercetarea sau de alte persoane calificate;

7. Analiza rezultatelor: după obţinerea datelor, acestea sunt prelucrate, combinate şi analizate, astfel încât să permită
analizarea ipotezelor avansate;

8. Formularea concluziilor: se referă, în primul rând, la acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezelor, totodată
rezultatele cercetării trebuind redactate şi prezentate într‐o formă accesibilă celor interesaţi.