UNIVERSITATEA ”CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Program de studii: Conversie profesională
Economie și educație antreprenorială

Teorii ale creșterii economice

DISCIPLINA:MACROECONOMIE

STUDENT: CIMPOERU ELENA-MARINELA

IANUARIE 2023
1
 Creșterea economică este un fenomen normal într-o epocă marcată de viteza
transformării. Însă de multe ori și normalitatea se transformă sub influența anumitor factori și
ajungem să ne adresăm în mod firesc întrebarea Cum revenim la creștere economică?.
Creșterea economică și modelele menite să rezolve această problemă au preocupat istoria
economică încă de la începuturile sale.

Creșterea economică este un proces complex, un fenomen de lungă durată, care poate
fi analizat atât la nivel microeconomic, cât și macroeconomic.

La nivel macroeconomic, creșterea economică este interpretată ca și creștere a

nivelului de trai al populației unei țări. În literatura de specialitate, creșterea economică este
măsurată pe ritmul de creștere a indicatorilor macroeconomici – produsul intern brut, produsul
național brut, venitul național. Cel mai frecvent, creșterea economică este exprimată ca și
creșterea reală a PIB sau PIB pe locuitor.

În conformitate cu cele mai multe manuale de economie, creșterea economică poate fi

definită ca o creștere a capacității economiei unei țări de a produce bunuri și servicii apelând
la o comparație între două perioade date; această creștere a producției poate fi obținută prin
angajarea unor resurse suplimentare(capital și muncă) în procesul de producție sau printr-o
utilizare mai eficientă a resurselor existente. Creșterea economică poate fi măsurată în termeni
nominali, care includ inflația, sau în termeni reali, ajustați cu inflația.

De multe ori, creșterea economică este asociată cu partea de inovare și cu schimbările

tehnologice. Un exemplu destul de bun în această direcție îl constituie apariția Internet-ului și
schimbările în procesele subsidiare procesului de producție pe care această relativ nouă
tehnologie le-a adus. Prin creștere economică nu ar trebui să înțelegem doar creșterea
capacității de producție a unei economii, ci și o îmbunătățire a calității vieții oamenilor care
sunt parte activă a acelei economii.

Astfel, fenomenul creșterii economice este identificat ca fiind cel mai puternic motor
ce poate genera creșteri pe termen lung ale standardului de viață. O lungă perioadă în istoria
teoriei economice, fenomenul creșterii a fost privit doar ca problematică – și nu ca teorie în
sine – în special sub forma acumulării de avuție. Practic, doar în perioada imediat următoare
celui de-al doilea război mondial, putem sesiza cristalizarea și ulterior dezvoltarea unei teorii
a creșterii economice în sensul conceptual modern.

Modelele de creștere economică au interesat economiștii încă din perioada clasică.

Autorii clasici englezi au studiat primele elemente ale unei teorii a creșterii economice.
Modelul elaborat de Adam Smith și dezvoltat de Thomas R. Malthus, dar și modelul elaborat
de David Ricardo au descris evoluția economiei în termenii pământului limitat și ai populației
în creștere.

Cu siguranță, J. M. Keynes, unul dintre economiștii de seamă ai secolului trecut, se

remarcă mai mult prin teoria dezvoltată cu privire la atingerea echilibrului macroeconomic
prin intermediul cererii agregate (în engleză demand-side policy) decât prin contribuția sa la
2
teoria creșterii economice. Totuși, prin munca sa, a favorizat extinderea analizei echilibrului
macroeconomic de la cel pe termen scurt la cel pe termen lung.

Modelele keynesiene, apărute la început de secol XX pe fondul unor serioase

distorsiuni economice și sociale care au culminat cu criza economică din 1929-1933, dar și
descendentele directe acestora, cele neokeynesiene, susțin că pentru a avea o economie stabilă
este nevoie de utilizarea politicilor macroeconomice și de intervenția directă a statului pentru
ajungerea la echilibru și pentru stimularea creșterii economice. Modelul economistului englez
J.M. Keynes este un model macroeconomic, potrivit căruia venitul național crește ca răspuns
la creșterea cererii agregate. La începutul anilor ’40, R.F. Harrod și E. Domar au elaborat
modele pe linia postkeynesiană, prezentate ulterior împreună datorită asemănărilor de fond,
caracterizate de preocuparea pentru stabilitatea economică și șomaj.

Putem aprecia așadar cã analiza dinamică a echilibrului keynesian a fost lăsată în grija
keynesiștilor de la Cambridge. Roy Harrod a fost primul care a căutat să determine condițiile
necesare pentru a se obține o creștere echilibrată, adică cu deplina folosire a resurselor, în
cadrul unei economii de piață. El și-a concentrat astfel atenția asupra implicațiilor pe termen
lung ale modelului keynesian. Ulterior, Domar se concentrează asupra problematicii ocupării
depline a forței de muncă pe termen lung, punctul de plecare al modelului său reprezentându-l
relația multiplicatorului keynesian. Literatura economică de specialitate reține modelul
Harrod-Domar ca fiind piatra de căpătâi în modelarea procesului de creștere, cei doi fiind
considerați fondatorii principali ai teoriei moderne a creșterii.

Teoria modernă de creștere economică se poate împărți în două mari clase: teoria de
creștere exogenă și teoria de creștere endogenă. Creșterea exogenă este un principiu cheie al
teoriei economice neoclasice potrivit căruia creșterea economică este alimentată de progresul
tehnologic (acesta fiind considerat exogen, produs de factori externi din afara pieței)

La mijlocul anilor '50, putem vorbi deja despre modele neoclasice deoarece literatura
creșterii economice este îmbogățită cu dezvoltările teoretice și empirice ale noilor economiști
clasici, dintre care se distinge ca importanță Robert Solow. După cum relevă Romer, modelul
Solow reprezintă baza pentru toate dezvoltările moderne din teoria creșterii economice
(Romer, 1986).

Modelele neoclasicilor susțin că economia este stabilă, echilibrul venind de la sine.

Modelul neoclasic al creșterii explică modul în care acumularea de capital și schimbările
tehnologice influențează economia. Teoria neoclasică a creșterii economice evidențiază faptul
că economiile caracterizate prin aceeași funcție de producție vor atinge același nivel de
dezvoltare, indiferent de poziția lor inițială.

O noua abordare a fost concepută de Robert Solow, laureat al Premiul Nobel pentru
contribuțiile sale la teoria creșterii economice, care a elaborat la mijlocul anilor ’50 un model
de creștere stabilă, inspirat din modelele lui Harrod și Domar – Modelul Solow(1956) , așa
cum este cunoscut în literatura macroeconomică de specialitate.

3
 Acest model neoclasic este unul dintre cele mai cunoscute modele de creștere
economică. Este o extensie a modelului de creștere Harrod-Domar (1946), extensie
reprezentată prin includerea în model al unui nou termen: creșterea productivității. Astfel,
modelul demonstrează că, pe termen lung, o economie tinde către o stare de echilibru,
caracterizată prin creșterea continuă a producției. În noul model, capitalul nou este mai
valoros în detrimentul vechiului capital, pentru că acesta apare ca urmare a îmbunătățirii
tehnologiei în timp.

Modelul neoclasic asumă faptul că țările sărace vor recupera decalajele în raport cu
țările bogate, iar producția pe cap de locuitor, ca și rata de creștere economică vor atinge la
finalul unei anumite perioade de timp același nivel. Această predicție este condiționată; ea
depinde de ipoteza că economiile sunt identice în toate privințele, cu excepția nivelului lor
inițial de producție pe cap de locuitor. Modelul presupune că economiile au tehnologii
identice de producție, aceleași rate de economisire și cadre instituționale (de exemplu, sisteme
juridice similare).

Acest model ne arată de fapt cum creșterea ratei economisirii, creșterea populației și
progresul tehnologic influențează creșterea economică pe parcursul unui anumit interval
temporal. În lipsa progresului tehnic nu este posibilă creșterea economică pe termen lung.

În studiul său, Solow pleacă de la următoarele ipoteze:

 progresul tehnologic (considerat exogen)

 rata de economisire și rata de creștere a forței de muncă sunt exogene și

constante;

 economia se află într-o stare de echilibru (caracterizată printr-un grad de

ocupare deplină a forței de muncă);

 procesul de producție se bazează pe doi factori fundamentali - muncă și

capital; modul de combinare a acestora este determinat printr-o funcție de
producție neoclasică.

Cu aceste ipoteze, modelul este o simplificare deoarece se are în vedere o economie în

care se produce un singur bun, guvernul este absent, sunt ignorate fluctuațiile în șomaj, iar
rata de economisire, rata de depreciere a capitalului, rata de creștere a populației și progresul
tehnic sunt constante(astfel este eliminat din analiză efectul dobânzii). Cu aceste ipoteze
modelul face abstracție de mulți factori care, de fapt, sunt importanți în creșterea economică,
dar această simplificare, atât timp cât nu conduce la concluzii eronate, este utilă în înțelegerea
fenomenului.

Modelul ia în considerare o economie închisă, cu un singur sector în care producția

omogenă are drept destinație fie consumul, fie investițiile, pentru a crea noi unități de capital,

4
iar economiile sunt egale cu investițiile. Capitalul va cunoaște o rată de depreciere, constantă
și pozitivă (Socol, 2009).

Evoluția modelului Solow presupune faptul că economia converge spre o traiectorie

echilibrată în care fiecare variabilă crește cu o rată constantă. Modificarea politicii fiscale
privind economisirea și investițiile generează modificări ale părții de producție care este
investită, prin modificarea înclinației spre economisire. O creștere permanentă a ratei de
economisire conduce la creșterea capitalului per muncă efectivă până la atingerea noului nivel
de echilibru pe termen lung, după care rămâne constant.

Producția pe cap de locuitor converge în modelul neoclasic datorită randamentelor

marginale descrescătoare ale capitalului. Modelul presupune că o economie cu un nivel mai
scăzut de capital pe cap de locuitor va avea un randament superior al capitalului. Prin urmare,
o țară săracă ar trebui să aibă un randament marginal al capitalului mai mare decât o țară
bogată, deoarece, prin definiție, are niveluri mai scăzute de producție și de capital pe locuitor.
Astfel, în cazul în care cele două țări au rate identice de economisire, atunci țara mai săracă va
crește mai repede, deoarece fiecare unitate monetară suplimentară de investiții va produce mai
multe bunuri și servicii decât în țara mai bogată. Modelul prezice, de asemenea, că investițiile
într-o țară săracă vor depăși nivelul economisirii, deoarece rata ridicată de rentabilitate a
capitalului fizic va atrage fluxurile de investiții din țările bogate, accelerând procesul de
convergență. Relaxarea ipotezei potrivit căreia economiile cu grade de dezvoltare diferite au
structuri de producție identice produce o altă sursă de convergență. Transferul de tehnologie
din țările industrializate către țările în curs de dezvoltare poate determina ca acestea din urmă
să crească mai repede. Modelul neoclasic atribuie această creștere progresului tehnologic.

În modelul Solow numai progresul tehnologic are efecte asupra creșterii pe termen
lung, toate celelalte variabile având efecte doar asupra nivelului. Conceperea progresului
tehnologic sub forma unui factor unic în procesul de stimulare a producției pe cap de locuitor,
ignorând dinamica celorlalte variabile determinante este considerat de analiști a fi o primă
limitare a modelului neoclasic. În al doilea rând, modelul neoclasic oferă doar un cadru
rudimentar pentru analiza efectelor politicii guvernamentale asupra creșterii economice,
ignorând orice modalitate prin care aceste politici pot influența rata de creștere a producției pe
cap de locuitor (cu excepția politicilor care vizează progresul tehnologic). În al treilea rând,
modelul este limitativ în privința variabilelor care pot surprinde efectul fluxurilor
internaționale asupra creșterii economice. Numeroase studii au evidențiat faptul că țările cu
orientare spre exterior tind să crească mai repede decât cele care adoptă o poziție mai
protecționistă.

Pentru a surmonta aspectele limitative ale modelului neoclasic, adepții noii teorii a
creșterii (NTC) au ameliorat modelul lui Solow. Astfel, la mijlocul anilor ’80, cercetările în
domeniul creșterii economice iau amploare începând cu Romer (1986, 1987, 1990),
Grossman - Helpman (1994) și Lucas (1998). Teoria creșterii endogene a apărut ca o
alternativă la teoria creșterii neoclasice. S-a pus la îndoială modul în care decalajele de avere

5
dintre țările dezvoltate și țările subdezvoltate ar putea persista dacă investițiile în capital
fizic, cum ar fi infrastructura, sunt supuse unor randamente în scădere.

Economistul Paul Romer a susținut argumentul că schimbarea tehnologică nu este doar un

subprodus exogen al dezvoltărilor științifice independente. El a încercat să demonstreze că
politicile guvernamentale, inclusiv investițiile în legile cercetării și dezvoltării și ale
proprietății intelectuale, au contribuit la promovarea inovației endogene și la alimentarea
creșterii economice persistente. Romer s-a plâns anterior că descoperirile sale nu au fost luate
în serios. Cu toate acestea, a primit Premiul Nobel pentru Economie din 2018 pentru studiile
sale privind creșterea economică pe termen lung și relația acesteia cu inovația tehnologică.
Conceptele sale sunt, de asemenea, discutate în mod regulat de către politicieni atunci când
dezbat modalități de stimulare a economiilor.

Teoria creșterii endogene internalizează tehnologia într-un model de funcționare a

economiei. Teoria creșterii endogene este o teorie economică care susține că  creșterea
economică  este generată din interiorul unui sistem ca rezultat direct al proceselor interne. Mai
precis, teoria notează că îmbunătățirea capitalului uman al unei națiuni va duce la creștere
economică prin dezvoltarea de noi forme de tehnologie și mijloace de producție eficiente.
Această teorie susține că îmbunătățirile productivității pot fi legate direct de o inovare mai
rapidă și de mai multe investiții în capital uman din partea guvernelor și a instituțiilor din
sectorul privat. Această viziune contrastează cu economia neoclasică.

Ideea este că, într-o economie bazată pe cunoaștere, efectele secundare ale investițiilor în
tehnologie și oamenii continuă să genereze profit. Sectoarele influențiale bazate pe
cunoștințe, cum ar fi software-ul și alte industrii de înaltă tehnologie, joacă un rol deosebit de
important aici.

Principiile centrale ale teoriei creșterii endogene includ:

 capacitatea politicii guvernamentale de a crește rata de creștere a unei țări dacă acestea
conduc la o concurență mai intensă pe piețe și ajută la stimularea inovării produselor și
proceselor;

 există randamente în creștere la scară din  investițiile de capital, în special în

infrastructură și investiții în educație, sănătate și telecomunicații;

 investițiile sectorului privat în cercetare și dezvoltare reprezintă o sursă crucială de

progres tehnologic;

 protecția drepturilor de proprietate și a brevetelor este esențială pentru a oferi

stimulente întreprinderilor și antreprenorilor pentru a se angaja în cercetare și
dezvoltare;

 investițiile în capitalul uman sunt o componentă vitală a creșterii;

6
  politica guvernamentală ar trebui să încurajeze antreprenorialul ca mijloc de a crea noi
afaceri și, în cele din urmă, ca o sursă importantă de noi locuri de muncă, investiții și
inovații suplimentare.

Pe scurt, teoria creșterii endogene susține că dezvoltarea resurselor umane, investițiile

în capital uman, inovația și cunoașterea contribuie semnificativ la creșterea economică.
Măsurile politice au un rol determinant. De exemplu, subvenții pentru cercetare și
dezvoltare sau educație.

Creșterea economică din zilele noastre are loc pe fondul general al globalizării. Noile
modele ale creșterii economice conferă un rol major comerțului internațional în
determinarea performanțelor economice ale diferitelor țări. În noile condiții, economiile
deschise vor crește mai repede deoarece fluxurile economice internaționale cuprind nu
numai bunurile, ci și ideile, cercetarea-dezvoltarea, asimilarea progresului tehnic,
inputurile și outputurile de capital uman. De circulația liberă a ideilor, va beneficia
cercetarea din fiecare țară care își va spori stocul de idei.

Schimbările liberalizate de idei au loc și între țări care sunt inegal dezvoltate și
înregistrează rate diferite de inovare, caz în care comerțul internațional acționează ca un
factor de realocare a resurselor în virtutea avantajului competitiv. Noile teorii
condiționează creșterea economică pe termen lung de o bună specializare. O creștere
susținută nu se poate realiza decât în acele sectoare susceptibile de inovare, care utilizează
ca factori de producție tehnologia şi/sau capitalul uman sau sectoare cu potențial de
„învățare din practică” (learning-by-doing).

Bibliografie

 Martinaș Marius-Corneliu, Macroeconomia explicată pe înțelesul studenților,

Editura ASE, București, 2021
 Moroianu Nicolae, Moroianu Daniela, „Modele ale creșterii economice și
relevanța acestora”. Economie teoretică și aplicată, Volumul XIX (2012), No.
6(571), pp. 118-126
 Obreja Brașoveanu Laura, Creșterea economică. Teorii clasice și moderne,
aplicații și studii de caz, Editura ASE, București, 2013
 Obreja Brașoveanu Laura, Impactul politicii fiscale asupra creșterii
economice, Editura ASE, București, 2007
 Romer Paul, 'Increasing returns and long run growth', Journal of political
economy, 1986
 Socol, Cristian, Macroeconomie, Volumul I, Editura Economică, București,
2009

7
 Staicu Gabriel. Moraru Liviu-Cătălin, „Paradigma creșterii endogene.
Implicații privind teoria și politica economică”, Economie teoretică și
aplicată, vol. 10 (2006)