RASELE DE TAURINE

Rasa Bălţată cu negru românească

Origine, mod de formare şi răspândire. Rasa a fost omologată în 1987 şi a
rezultat în urma unor încrucişări de absorbţie între rasele locale ameliorate (Bălţată
românescă, Brună şi taurinele Roşii dobrogene) Holstein - Friză, importată din diferite
ţări ale lumii. Ponderea cea mai mare, la formarea rasei Bălţată cu negru românească, a
avut-o Holstein- Friză daneză şi cea olandeză care au participat fiecare, cu câte 35-40 %,
diferenţa fiind reprezentată de taurine Holstein- Friză, importate din alte ţări.
Rasa este răspândită, în principal, în zona de câmpie din sudul ţării dar şi în
zonele mai joase şi colinare din Moldova. În structura efectivelor actuale de taurine ea are
o pondere de cca 32 %, conform cu harta de zonare a raselor de taurine din România.
Însuşirile morfoproductive sunt asemănătoare raselor de tip Friză, dar cu o mai
mare variabilitate, în funcţie de gradul de ameliorare şi condiţiile de exploatare.
Rasa este de tip eumetric (talia este în medie 132 cm) cu o greutate medie de 550
kg. Atât talia, cât şi greutatea corporală, sunt inferioare rasei Friză, în principal datorită
condiţiilor mai puţin favorabile de creştere şi exploatare.
Conformaţia este asemănătoare raselor de tip Friză, având un profil corporal
trapezoidal, cu forme corporale unghiuloase, cap fin, gât lung, trunchi lung şi potrivit de
larg şi adânc, membre subţiri. Ugerul este voluminos şi cu aptitudini pentru practicarea
mulsului mecanic. Culoarea este bălţată negru cu alb.
Constituţia este fină sau fină robustă, temperamentul vioi şi caracterul docil.
Rasa are aptitudini bune şi foarte bune pentru producţia de lapte şi bune pentru
producţia de carne. Astfel, producţia de lapte pe lactaţie este de 4000-4500 kg, cu 3,8-
3,9% grăsime, însă în unele ferme specializate producţiile de lapte ajung la 5500 şi 6500
litri pe vacă furajată. Aptitudinile pentru mulsul mecanic se caracterizează printr-o viteză
de muls de 1,4-2,7 l pe minut şi un indice mamar de 45-46%. Precocitatea în producţia de
lapte este bună, astfel că vacile realizează la lactaţia I cca 70% din lactaţia maximă.
Consumul de hrană pentru realizarea unui litru de lapte este de 1,12 UN şi 100 g PBD.
Aptitudinile în producţia de carne pot fi considerate bune, deoarece tineretul
supus la îngrăşare intensivă realizează un spor mediu zilnic de cca 900 g, cu un consum
specific de 7-7,5 U.N./kg.spor, iar la îngrăşare semiintensivă 700-750 g cu un consum de
9-10 U.N. Randamentul la tăiere este în medie de 52-54%, iar carnea este de calitate
corespunzătoare.
Precocitatea este superioară raselor locale, la fel şi economicitatea producţiei
realizată, ca urmare, rasa se pretează la exploatare intensivă atât în direcţia producţiei de
lapte cât şi a celei de carne.
Perspective şi obiective de ameliorare
În viitor rasa se va creşte în actuala zonă de răspândire. Ea va fi ameliorată în direcţia
producţiei de lapte, care va avea o pondere de 60% şi pentru producţia de carne-40%.
Principalele obiective ale ameliorării vizează: masivizarea rasei, prin creşterea
taliei la 135 cm şi a greutăţii corporale la 600-650 kg; realizarea unei producţii de lapte la
peste 6000 kg pe lactaţie, cu un consum specific sub o unitate nutritivă; îmbunătăţirea
aptitudinilor pentru practicarea mulsului mecanic, mai ales prin creşterea vitezei de muls;
ameliorarea potenţialului productiv pentru carne, prin realizarea unui spor mediu zilnic de
peste 950 g la îngrăşarea în sistem intensiv, realizarea unei greutăţi medii de sacrificare la
vârsta de 16-17 luni, de 450 kg/cap cu un consum specific de hrană de 6,2 UN/kg spor de
creştere în greutate.
Realizarea obiectivelor respective presupune creşterea în rasă curată şi practicarea
încrucişărilor cu rase de tip Holstein-Friză, dar şi intensificarea la maximum a
biotehnologiilor de vârf în procesul de reproducţie.

Rasa Bălţată românească

Origine, mod de formare şi răspândire. Rasa Bălţată românească s-a format prin
încrucişări de absorbţie între tauri de rasă Simmental cu vaci de rasă Sură de stepă.
Primele importuri de tauri Simmental s-au făcut în perioada 1860-1870 din Austria şi
Elveţia, iar ulterior şi din Germania. A fost recunoscută ca rasă în 1959, după care a
început un intens proces de ameliorare, prin selecţie şi infuzie, cu tauri sau MSC, din
rasele Simmental elveţian, german şi austriac, iar în ultimii ani cu Red Holsten. În urma
încrucişărilor efectuate, mai mult sau mai puţin sistematice, au rezultat două tipuri de
Bălţată românească, dintre care unul mai masiv , întâlnit în zona Banatului, cu aptitudini
mai pronunţate pentru producţia de carne, faţă de cel crescut în Transilvania şi Bucovina.
Rasa este răspândită mai ales în Banat şi Transilvania, efectivul actual
reprezentând cca 40-42 % din total taurine.
Însuşiri morfoproductive. Ca urmare a variabilităţii care există în cadrul rasei, se
pot diferenţia două tipuri: unul mare, la care talia este de cca 133-135 cm, iar greutatea
de 600-650 kg şi altul mijlociu cu talia 130-135 cm şi greutatea 550-600 kg. Primul tip
este întâlnit în nord-vestul Banatului şi centrul Transilvaniei, iar al doilea în Crişana şi
sudul Banatului.
Rasa este de tip mezomorf, cu o conformaţie armonioasă, asemănătoare rasei
Simmental. Gâtul este potrivit de lung, bine îmbrăcat cu muşchi, cu trunchiul lung,
potrivit de larg şi adânc şi format corporal trapezoidal. Linia superioară a trunchiului este
de regulă dreaptă, lungă şi largă. În mod frecvent coada este prinsă sus, iar sacrumul este
evident. Ugerul este mare, cu mult ţesut glandular, uneori asimetric, datorită sferturilor
posterioare, care sunt mai dezvoltate. Sfârcurile sunt frecvent lungi şi groase, fapt pentru
care se pretează mai puţin la mulsul mecanic.
Membrele sunt potrivit de lungi, dar cu chişiţele relativ moi şi ongloanele mai
puţin rezistente. Defectele de aplomb mai des întâlnite sunt "jaretele închise" şi "coatele
de vacă".
Culoarea este bălţată alb cu galben, de diferite nuanţe, de la galben deschis până
la roşu vişiniu. Capul, jumătatea inferioară a cozii, abdomenul şi extremitatea inferioară a
membrelor, sunt de culoare albă. Mucoasele aparente sunt roz, iar coarnele şi ongloanele
sunt de culoare galbenă. Constituţia este robust-compactă, uneori fină spre robustă, iar
temperamentul vioi. Sunt rezistente şi au o mare capacitate de adaptare la condiţiile de
mediu şi de exploatare.
Bălţata românească este o rasă cu aptitudini mixte (lapte-carne) dar cu unele
subpopulaţii specializate pentru carne-lapte. Producţia de lapte pe lactaţie variază în
funcţie de zonă şi condiţii de exploatare. În gospodăriile populaţiei se realizează producţii
de 2700-3800 kg lapte/vacă cu un procent de grăsime de 3,75-3,85 %.
Potenţialul productiv al rasei este mult mai ridicat. Astfel, după datele controlului
oficial al producţiei (COP), la un efectiv de peste 3000 capete, au fost realizate producţii
de 4100-5800 kg lapte, unele plus variante înregistrând producţii de peste 10.000 kg
lapte/cap (DINESCU, 2002).
Precocitatea pentru producţia de lapte este mijlocie şi ca urmare vacile realizează
la lactaţia I cca 62-66% din producţia maximă.
Aptitudinile pentru practicarea mulsului mecanic sunt mediocre deoarece viteza
de muls este de 1-1,1 kg/min., iar indicele mamar de 40-42%.
Longevitatea productivă, în condiţii bune de întreţinere, este de 5-6 lactaţii.
Economicitatea producţiei de lapte este mediocră, indicele acesteia fiind de 1/5-1/6, iar
consumul specific 1,1-1,3 U.N.
Rasa Bălţată românească are aptitudini foarte bune şi pentru producţia de carne.
Astfel, în sistemul semiintensiv de îngrăşare, tineretul realizează un spor mediu zilnic de
700-800 g, cu o bună valorificare a nutreţurilor de volum, care sunt în general mai ieftine.
În sistem intensiv de îngrăşare, tineretul realizează un spor mediu zilnic de 900-1000 g,
cu un consum de cca 7 UN şi un randament la tăiere de până la 54-56%. Carnea este de
calitatea superioară, având un grad corespunzător de perselare şi marmorare.
Rasa este în general rezistentă la îmbolnăviri, dar relativ pretenţioasă faţă de
condiţiile de întreţinere. Ea se pretează la exploatarea în sistem gospodăresc, atât în
producţia de lapte cât şi pentru producţia de carne; tineretul mascul dă rezultate foarte
bune şi la îngrăşarea în sistem intensiv.
Perspective şi obiective de ameliorare
Rasa Bălţată românescă este bine adaptată la condiţiile existente din ţara noastră,
cu performanţe productive care justifică ca ea să deţină şi în perspectivă cea mai mare
pondere în structura efectivelor de taurine. Rasa se va creşte în zonele în care este
răspândită în prezent (Banat, Crişana şi Transilvania).
În cadrul obiectivelor ameliorării, se urmăreşte obţinerea unui tip mixt de carne-
lapte, cu o pondere de 60% a însuşirilor pentru carne şi 40% pentru lapte.
Ameliorarea rasei vizează: creşterea taliei la 135-138 cm, iar a greutăţii la 650-
680 kg; creşterea producţiei de lapte pe lactaţie la 5000 kg, cu 4% grăsime; îmbunătăţirea
aptitudinilor ugerului pentru practicarea mulsului mecanic; creşterea producţiei de carne,
prin realizarea unui spor mediu zilnic de peste 1000 g cu un consum specific de 6
U.N./kg spor; creşterea longevităţii productive, a precocităţii şi a rentabilităţii exploatării.
Realizarea acestor obiective, se va putea realiza prin: creşterea în rasă curată, pe
bază de linii şi familii; selecţia şi potrivirea judicioasă a perechilor; utilizarea de material
seminal, provenit de la tauri testaţi amelioratori, din fermele de elită; imigraţia de gene
provenite de la tauri de tip Simmental şi Red Holstein.

Rasa Brună (Brună de Maramureş)

Origine, mod de formare şi răspândire. Rasa Brună s-a format prin încrucişări de
absorbţie dintre vaci aparţinând raselor Sură de stepă şi Mocăniţa,cu tauri de rasă
Schwyz, importaţi din diferite ţări, după 1881, la început în Maramureş, apoi şi în zonele
subcarpatice.
Rasa este răspândită în judeţele Maramureş şi parţial în Satu-Mare, precum şi
zonele subcarpatice din Moldova, Muntenia şi Oltenia; la ultimul recensământ (2000)
taurinele din rasa Brună reprezentau 29,8 % din efectivul României.
 Însuşiri morfoproductive. Rasa se caracterizează printr-un tip morfologic
mezomorf, cu talia variind între 125-128 cm, iar greutatea corporală de 450-500 kg.
Capul este scurt şi larg, cu fruntea uşor concavă (de tip brachicer). Gâtul este potrivit de
lung şi gros, cu trunchiul relativ lung, potrivit de larg şi adânc şi profilul corporal cu
tendinţă trapezoidală. Linia superioară este de regulă dreaptă, crupa lungă şi largă, de
formă pătrată, cu sacrumul uşor proeminent. Ugerul are o dezvoltare mijlocie, cu aspect
globulos, în general simetric şi bogat în ţesut glandular, cu mameloane potrivit de lungi şi
de groase. Dintre defecte se întâlneşte mai frecvent ugerul conic şi insuficient extins
anterior. Membrele sunt potrivit de lungi şi de groase. Se întâlnesc şi unele defecte de
aplomb cum sunt "coatele de vacă" şi "jaret deschis".
Culoarea este brună-cenuşie, cu diferite nuanţe, de la brun argintiu până la brun
închis, cu inel de culoare deschisă în jurul botului. Mucoasele aparente sunt de culoare
neagră cenuşie, coarnele bicolore şi unghiile pigmentate.
Constituţia este de regulă fin-robustă, temperamentul vioi şi comportamentul
blând.
După aptitudini este o rasă mixtă de lapte-carne.
În funcţie de condiţiile de exploatare, producţia de lapte variază în limitele de
3000-3500, cu 3,8% grăsime, producţiile maxime şi potenţialul productiv al rasei fiind
mult mai ridicate. Astfel, după datele înregistrate de A.N.A.R.Z. Baloteşti în urma COP
efectuat în anul 2000, pe un efectiv de peste 2600 de vaci, s-a obţinut o producţie
cuprinsă între 5030 şi 6000 kg de lapte; plusvariantele înregistrând producţii de 8000-
10000 kg de lapte/cap. (DINESCU, 2002).
Precocitatea producţiei de lapte este mediocră datorită faptului că producţia la
prima lactaţie reprezintă doar 65-68% din lactaţia maximă. Indicele lapte, la vacile
supuse controlului oficial, este de 1/6-1/7. Economicitatea producţiei este mulţumitoare,
consumul specific de hrană fiind de 1,1-1,2 U.N. Aptitudinile ugerului pentru practicarea
mulsului sunt superioare rasei Bălţată românească.
În producţia de carne, rasa are aptitudini bune. Astfel, tineretul supus la îngrăşare
baby-beef, realizează un spor mediu zilnic de 900-950 g, iar în sistem semiintensiv cca
700 g, cu un randament la tăiere în medie de 53-55%; la vârsta de un an, tineretul poate
atinge greutatea 350-380 kg.
Rasa este rezistentă, puţin pretenţioasă şi cu o mare capacitate de adaptare la
condiţii pedoclimatice diferite. Ca urmare, se poate creşte atât la şes cât şi în zonele de
deal, premontane şi montane.
Perspective şi obiective de ameliorare. Rasa se poate creşte în orice zonă
geografică, dar cu precădere în zonele submontane, în care se exploatează şi în prezent.
Obiectivele ameliorării sunt următoarele: menţinerea direcţiei de exploatare
(lapte-carne); masivizarea rasei, prin creşterea taliei la 130 cm şi a greutăţii corporale la
580-600 kg; creşterea producţiei de lapte la o medie de 4500 kg pe lactaţie; îmbunătăţirea
producţiei de carne, prin realizarea unui spor mediu zilnic la îngrăşare de cca 1000 g;
îmbunătăţirea aptitudinilor pentru mulsul mecanic, prin creşterea vitezei de muls la 1,8
l/min., a indicelui mamar la 46%, concomitent cu reducerea consumului specific şi
precocizarea rasei.
Realizarea obiectivelor ameliorării, este posibilă prin creşterea în rasă curată şi
imigraţia de gene de la tauri de rasă Schwyz importaţi din Elveţia, Austria şi S.U.A.
 Rasa Pinzgau de Transilvania
Origine, mod de formare şi răspândire. Rasa s-a format în urma unor încrucişări
de absorbţie între Mocăniţă şi în mai mică măsură Sură de stepă, cu rasa Pinzgau,
importată din Austria în Bucovina, după 1850. Ulterior, rasa a fost importată şi în
Transilvania (zonele Mediaşului şi Sibiului) de unde s-a răspândit în Munţii Apuseni şi
ţara Haţegului.
În prezent aria de răspândire a rasei cuprinde vestul judeţului Suceava şi zona
oraşului Rădăuţi, partea sudică a judeţului Bistriţa-Năsăud, partea de sud a Transilvaniei
(judeţul Hunedoara) şi Munţii Apuseni şi partea de nord-est a judeţului Caraş-Severin.
Deţine un procent de 2,9 % din efectivul total de taurine al ţării.
Însuşiri morfoproductive. În cadrul rasei, există o mare variabilitate din punct de
vedere al conformaţiei şi dezvoltării corporale, ca urmare a materialului biologic variat
care a participat la încrucişări, a modului în care s-a făcut selecţia şi mai ales a condiţiilor
foarte diferite din zonele de creştere. Astfel, în Moldova de Nord şi sudul Transilvaniei,
rasa are o talie medie de 127-130 cm, iar greutatea corporală de 450-500 kg, în timp ce în
Munţii Apuseni talia este mai redusă (123-125 cm) şi în corelaţie cu acesta şi greutatea
corporală (cca 400 kg).
Taurinele din această rasă au o dezvoltare eumetrică şi se încadrează în tipul
morfologic mezo-brevimorf. Gâtul este scurt, gros şi musculos, iar trunchiul potrivit de
lung şi larg, relativ adânc, cu profilul corporal dreptunghiular. Linia superioară este uşor
lăsată, mai ridicată la crupă; apare frecvent crupa în acoperiş, sacrumul fiind mai ridicat.
De regulă crupa este largă la şolduri şi strâmtă la ischii. Membrele sunt relativ scurte şi
rezistente, iar aplomburile sunt în general corecte. Dintre defectele de aplomb apar mai
frecvent coate de vacă şi panardism anterior. Ugerul are o dezvoltare mijlocie, este
globulos, dar cu puţin ţesut glandular, cu aptitudini necorespunzătoare pentru practicarea
mulsului mecanic.
Culoarea, este caracteristică, bălţată roşu-vişiniu cu alb. Culoarea albă cuprinde
grebănul, se lărgeşte pe spinare, şale şi crupă, se întinde pe fese, coadă, uger şi ajunge
până la regiunea pieptului. La nivelul gambei şi antebraţului se observă inele de culoare
albă, care uneori sunt incomplete. Mucoasele aparente au o culoare roşcată, ongloanele
sunt brun-cenuşii, iar coarnele bicolore. Constituţia este robustă, iar temperamentul vioi.
Rasa are aptitudini mixte: lapte, carne şi muncă.
În producţia de lapte, există o mare variabilitate, în funcţie de zonă, respectiv în
raport de condiţiile pedoclimatice şi mai ales de alimentaţie. Precocitatea producţiei de
lapte este scăzută, astfel că la lactaţia I se realizează cca 60 % din producţia maximă.
Producţia de carne este satisfăcătoare; tineretul supus la îngrăşare semiintensivă,
realizează sporuri medii zilnice de 700-750 g, iar la îngrăşarea extensivă, pe păşune, 400-
500 g. Randamentul la tăiere, este în medie de 52-54%, la animalele bine finisate, iar
carnea este de bună calitate.
Rasa se pretează la exploatarea extensivă în zona montană şi premontană şi
semiintensivă în zonele colinare.
Vaca de Dorna (Pinzgau negru) este un tip aparte în cadrul rasei Pinzgau de
Transilvania, răspândit în nordul Moldovei, localităţile Vatra Dornei, Cmpulung
Moldovenesc şi Gura Humorului, care s-a format în urma unor încrucişări nesistematice
dintre taurinele locale (Mocăniţa) cu diferite rase (Simmental, Pinzgau, Brună şi Friză).
 Culoarea este bălţată negru cu alb, cu acelaşi desen ca şi la rasa Pinzgau de
Transilvania, faţă de care se deosebeşte prin talie mai mică cu 1-2 cm, torace mai larg şi
mai adânc, iar crupa mai bine proporţionată. Realizează producţii, cu un conţinut de
grăsime de 3,9-4,1%. Precocitatea şi fecunditatea sunt de asemenea superioare.
Perspective şi obiective de ameliorare. Arealul în care se creşte rasa Pinzgau de
Transilvania se va menţine şi în viitor. Deşi potenţialul productiv este mediocru, rasa este
apreciată mai ales pentru capacitatea ei de a se adapta la condiţiile de creştere,specifice
zonelor montane şi premontane.
Procesul de ameliorare vizează creşterea masei corporale la 500-550 kg, a
producţiei de lapte la peste 3000 kg, cu 4% grăsime, concomitent cu îmbunătăţirea
precocităţii în producţia de carne.
 TEHNOLOGIA MULGERII VACILOR.

Dintre toate procesele tehnologice specifice fermelor de vaci, operaţiunea de

mulgere necesită consumul cel mai mare de timp din activitatea zilnică a lucrătorilor.
Obiectivele urmărite în procesul de mulgere sunt: evacuarea întregii cantităţi de lapte
posibil de muls; obţinerea unui lapte cu calităţi igienice superioare; prevenirea rănirii
ugerului; prevenirea transferului microorganismelor patogene de la vacile bolnave la cele
sănătoase şi folosirea eficientă a forţei de muncă. În practică, se cunosc două sisteme de
muls: mulsul manual şi mulsul mecanic.

Sistemul de mulgere manual

Mulgerea manuală reprezintă cel mai vechi sistem şi cunoaşte încă o largă
răspândire pe plan mondial, cu deosebire în ţările cu zootehnie extensivă şi semiintensivă.
În ţara noastră mulgerea manuală se practică încă în gospodăriile populaţiei preconizându-
se, în perspectivă, generalizarea mulgerii mecanice.

Tehnica mulsului manual

Mulgerea manuală necesită executarea, în mod cronologic, a mai multor operaţiuni:

pregătirea vacilor, pregătirea mulgătorilor şi mulsul propriu-zis.
Pregătirea vacilor constă în curăţirea sumară a locului de muls, toaleta ugerului şi a
regiunilor învecinate. Ugerul este spălat cu apă caldă şi şters cu un prosop curat. De
asemenea, se leagă coada de piciorul stâng cu ajutorul unui elastic, pentru a împiedica
lovirea îngrijitorului şi scuturarea prafului în găleata de muls.
În mod obligatoriu, mulgătorul trebuie să se spele pe mâini cu apă caldă şi săpun, să
îmbrace un halat curat şi să-şi pună o bonetă. Fiecare mulgător va avea două găleţi,
respectiv una în care mulge şi una folosită pentru spălarea ugerului. După ce toate aceste
lucruri au fost făcute, mulgătorul ia scaunul de muls şi se aşază în partea dreaptă a
animalului. Bruscarea sau lovirea vacii determină retenţia laptelui. Mulsul cuprinde două
faze: masajul ugerului şi mulgerea propriu-zisă.
Masajul are drept scop pregătirea organismului vacii şi a ugerului pentru cedarea
laptelui (mecanismul neurohormonal al cedării laptelui este cunoscut). Masajul se execută
în două sau trei reprize, şi anume: masajul pregătitor, masajul de la mijlocul mulsului şi
masajul final. Masajul pregătitor este de 1-3 minute, în funcţie de particularităţile
individuale ale vacilor. După terminarea masajului începe mulsul propriu-zis. Primele jeturi
de lapte se mulg într-un vas separat, laptele respectiv fiind bogat în germeni patogeni.
Metode de muls manual. Se cunosc trei metode de muls manual: mulsul "cu mâna
plină", mulsul "cu nod" şi mulsul "cu două degete". Se va folosi una sau alta din aceste
metode, în funcţie de particularităţile ugerului, cea mai utilizată metodă fiind totuşi cea "cu
mâna plină". Ca procedee de muls, prin care se înţelege modul de asociere a mameloanelor
în timpul mulsului, se aplică: mulsul direct (se mulg sferturile posterioare, apoi cele
anterioare), mulsul lateral (sferturile de pe partea dreaptă urmate de cele de pe partea
stângă) şi mulsul încrucişat (se asociază un sfert anterior cu cel posterior de pe partea
opusă). Mulsul manual necesită multă forţă de muncă fiind, în acelaşi timp, foarte obositor
şi din această cauză se caută înlocuirea, pe cât posibil, a mulsului manual cu cel mecanic.
 Mulsul mecanic

În condiţiile folosirii tehnologiilor moderne în creşterea vacilor pentru lapte, mulsul

mecanic este obligatoriu deoarece prezintă multiple avantaje incontestabile, dar aplicarea
lui necesită o serie de măsuri tehnico-organizatorice. Printre avantajele mulsului mecanic,
menţionăm: reducerea necesarului de forţă de muncă la jumătate şi chiar la mai mult, în
cazul existenţei sălilor de muls; creşterea productivităţii muncii; reducerea efortului fizic al
mulgătorului; obţinerea unui lapte mai igienic, întrucât acesta nu mai vine în contact cu
aerul adăpostului; realizarea unei producţii mari de lapte şi grăsime, datorită faptului că
viteza mai mare de cedare a laptelui duce la golirea completă a ugerului.
Pentru reuşita utilizării mulsului mecanic, se cer următoarele condiţii: existenţa
unor aparate de muls cu caracteristici funcţionale care să corespundă particularităţilor
morfo-funcţionale ale ugerului; să nu afecteze integritatea ugerului şi să fie uşor de
manevrat, de curăţat şi dezinfectat; existenţa unui personal calificat şi conştiincios, care să
cunoască particularităţile ugerului şi funcţionarea aparatului; existenţa unui material
biologic selecţionat, cu o bună simetrie morfologică şi funcţională a ugerului.
Mulsul mecanic se poate efectua la stand sau în săli speciale de muls. Mulsul la
stand se utilizează în fermele obişnuite de vaci, iar mulsul în săli speciale se aplică în
complexe industriale pentru creşterea vacilor de lapte cu stabulaţie liberă.
Mulsul mecanic la stand prezintă 3 variante de aplicare, şi anume: mulgerea la
găleată, mulgerea la bidon şi mulgerea "Pipe-Line". În cazul mulgerii mecanice la găleată,
la un capăt al adăpostului există o cameră specială pentru pompa de vid, iar conducta de vid
este amplasată de-a lungul standului. Laptele se mulge de la fiecare vacă în găleată.
Mulgerea la bidon cu agregat individual presupune existenţa instalaţiei de muls şi de
vacuum montată pe cărucioare pe care se aşază şi bidoanele. Se utilizează numai în fermele
mici. Mulgerea "Pipe-Line" este un sistem mai avansat, care presupune colectarea şi
transportul pe conductă al laptelui, de la ugerul vacii până la bazinul de colectare şi răcire
amplasat la capătul adăpostului.
Mulsul mecanic în săli de muls se practică în cazul întreţinerii nelegate a vacilor.
Instalaţia de muls este amplasată într-o construcţie specială, prevăzută cu mai multe
încăperi: sala de muls propriu-zisă, sala de aşteptare a vacilor, sala de răcire şi păstrare a
laptelui, camera cu generatorul de vacuum. Sălile de muls sunt dotate, în general, cu
instalaţii mecanice de distribuire a concentratelor în timpul mulsului.
Se cunosc mai multe tipuri de săli de muls, care se diferenţiază, în general, după
poziţia vacilor în sala de muls şi modul de introducere şi evacuare a acestora. Indiferent de
tipul de sală de muls, aceasta este prevăzută cu o alee de serviciu situată la cca 70 cm sub
nivelul standului vacilor, astfel încât ugerul se găseşte la nivelul mâinilor mulgătorului.
Sala de muls tip "Tandem". Capacitatea acestor săli de muls este redusă având, în
general, 8 standuri (boxe) aşezate pe două rânduri, simetric şi paralel faţă de aleea de
serviciu (2*4 standuri), în care lucrează 2 mulgători. În sala de muls există o alee
suplimentară de circulaţie a vacilor, ceea ce permite introducerea şi evacuarea individuală a
vacilor.
Sala de muls "Brăduleţ". Capacitatea acestor săli de muls este diferită, de la 8-16
locuri până la 42 locuri. Vacile sunt dispuse în sala de muls simetric şi oblic (sub un unghi
de 30o) faţă de aleea de serviciu, pe unul sau două rânduri. Introducerea şi evacuarea
vacilor are loc în grup (toate vacile de pe o parte a sălii de muls).
Sala de muls tip "Side by Side". Are capacitatea de 2*20 locuri, iar vacile sunt
aşezate perpendicular pe aleea de serviciu. Fazele fluxului tehnologic sunt asemănătoare cu
cele din sala de muls tip "Brăduleţ", dar ataşarea paharelor de muls se face printre
membrele posterioare ale vacii.
Sala de muls rotativă "Rotolactor". Capacitatea unei asemenea săli de muls este
de 15-35 locuri, cu platforma de muls circulară, compartimentată în standuri individuale,
care are un angrenaj propriu de rotire. Durata unei rotaţii complete poate fi reglată în
funcţie de producţia de lapte a grupului de vaci care se mulge (7-10 minute). Mulgătorii
sunt situaţi în mijlocul sălii de muls, iar vacile se rotesc în jurul lor o dată cu platforma de
muls.
Platforma de muls portabilă. La întreţinerea vacilor în tabere de vară, pe păşune,
mulgerea se efectuează cu platforma de muls prevăzută cu 8 locuri de muls dispuse
simetric, pe două rânduri, faţă de axul logitudinal al platformei. Întreaga platformă poate fi
remorcată de tractor. Instalaţia de muls este dotată cu agregat de vacuum şi generator
electric.

Principiile mulgerii raţionale

Exteriorizarea în măsură cât mai mare a capacităţii productive, atât în ceea ce

priveşte cantitatea de lapte, cât şi conţinutul `n grăsime din lapte, respectiv obţinerea unui
lapte cu calităţi igienice superioare şi menţinerea sănătăţii ugerului impune, indiferent de
sistemul sau tehnologia de muls, respectarea unor principii ale mulgerii raţionale.
Frecvenţa mulsorilor. Se cunoaşte că, pe măsură ce se acumulează o cantitate tot
mai mare de lapte în uger, intensitatea sintezei laptelui se reduce, iar când presiunea
intramamară atinge 35 mm col. Hg, sinteza laptelui încetează, fiind necesară vidarea
ugerului. S-a demonstrat însă că, în general, intensitatea sintezei laptelui se menţine relativ
ridicată timp de peste 12 ore de la mulsoarea anterioară şi, deci, sunt suficiente două
mulsori pe zi.
În ţara noastră mulgerea se face de două ori pe zi. Se recomandă însă, în fermele de
elită, să se efectueze mulgerea de 3 ori pe zi la vacile cu producţie zilnică de peste 35 kg
lapte. La aceste vaci, pe lângă o producţie mai mare de lapte, se limitează apariţia ugerului
"atârnând", datorită suprasolicitării ligamentelor de susţinere a ugerului.
Intervalul dintre mulsori. În cazul a două mulsori pe zi, cel mai indicat ar fi un
interval de 12 ore între acestea, ceea ce permite ca şi vacile cu intensitate mare de secreţie a
laptelui şi volum relativ redus al ugerului să realizeze producţii apropiate de potenţialul
genetic. Pentru echilibrarea intervalului între mulsori la vacile cu producţii foarte mari de
lapte, este indicat ca acestea să fie mulse primele dimineaţa şi ultimile seara.
Masajul ugerului. Atât masajul iniţial, cât şi cel final sunt obligatorii, deoarece
contribuie la declanşarea reflexului de ejecţie a laptelui şi, deci, favorizează evacuarea
uşoară şi completă a acestuia.
Durata mulsului. Viteza de muls influenţează direct cantitatea de lapte şi procentul
de grăsime. Efectul ocitocinei apare foarte repede, de regulă la interval de 30-60 secunde de
la încheierea masajului. Ocitocina acţionează un timp relativ scurt, aproximativ 6-10
minute, după care este eliminată din sânge pe cale renală.
 Ejecţia cu intensitate mare a laptelui are loc la începutul apariţiei ocitocinei în
circuitul sanguin, când concentraţia acestui hormon este ridicată. Laptele trebuie, deci,
muls rapid, pentru a evacua cisterna glandei mamare în care să pătrundă laptele alveolar,
micşorând astfel la minimum laptele rezidual. Durata mulgerii mecanice este, în medie, de
5-6 minute, iar mulgerea manuală nu trebuie să depăşească 10 minute.
Mulgerea completă. Constă în evacuarea întregii cantităţi de lapte din uger,
exceptând laptele rezidual. Mulgerea trebuie să înceapă după maximum 2 minute, iar dacă
se prelungeşte acest timp mulsul nu se mai suprapune cu perioada intensă de acţiune a
ocitocinei şi, în consecinţă, o parte din lapte va rămâne în uger. Mulgerea incompletă
reduce şi procentul de grăsime din lapte, ştiut fiind că, în ultimul lapte din uger, procentul
de grăsime poate atinge 8-9%. De asemenea, determină şi înţărcarea timpurie a vacilor.
Respectarea liniştii în timpul mulsului. Unii factori stresanţi care apar în timpul
mulsului, cum ar fi zgomotele de orice natură sau comportarea brutală a mulgătorului cu
vacile, duc la reţinerea unor cantităţi de lapte în uger. Excitanţii puternici şi neobişnuiţi
pentru animal determină secreţia de adrenalină de către corticosuprarenală, care inhibă
acţiunea ocitocinei, întrucât prin efectul său vasoconstrictor ocitocina nu mai poate ajunge
la nivelul parenchimului mamar.
Respectarea programului de lucru. Vacile se obişnuiesc cu un anumit program
zilnic, prin respectarea căruia se formează un sistem de reflexe condiţionate în lanţ.
Păstrarea calităţilor igienice ale laptelui. În momentul mulgerii, populaţia
bacteriană este redusă la cca 200-300 pe ml de lapte. Dacă ugerul este sănătos, aceste
bacterii sunt inofensive pentru consumatori. În timpul mulgerii şi manipulării laptelui,
contaminarea acestuia poate să crească foarte mult datorită prafului atmosferic, igienei
necorespunzătoare a ugerului, a mulgătorului şi în mod deosebit datorită contactului cu
vasele de muls şi de colectarea laptelui care nu au fost suficient igienizate. Un aspect foarte
important îl constituie mulgerea separată a primelor jeturi de lapte, care are o încărcătură
microbiană mare.

Tratarea şi păstrarea laptelui

Tratamentul primar al laptelui şi păstrarea acestuia până la livrare impun ca în

fiecare fermă să existe lăptărie dotată cu utilajele necesare. Lăptăria se amplasează lângă
filtrul sanitar şi are mai multe încăperi: sala de recepţie a laptelui şi de analize; sala de
răcire şi depozitare; sala de prelucrare (smântânire) şi sala de spălare şi păstrare a utilajelor
folosite.
Imediat după muls, laptele este transportat în lăptărie, unde se efectuează recepţia
cantitativă între mulgători şi responsabilul lăptăriei. Cantitatea de lapte se determină
volumetric sau gravimetric. Din punct de vedere calitativ, laptele de vacă trebuie să aibă
conţinutul minim în grăsime de 3,2%, densitatea de minimum 1,029, aciditatea maximă 19
o
T, temperatura să nu depăşească 14 oC, iar gradul de impurificare să se încadreze în
limitele admise.
Tratamentul primar al laptelui are ca scop menţinerea caracteristicilor fizico-
chimice şi organoleptice ale laptelui până în momentul valorificării şi constă în filtrare şi
răcire. Filtrarea urmăreşte îndepărtarea impurităţilor care au pătruns în lapte. Pentru filtrare
se folseşte tifonul sau un filtru special prevăzut cu două site între care se aşază 3-4 straturi
de tifon, sau material filtrant. În fermele cu efective mari de vaci se utilizează filtre
centrifugale mecanice, care pot funcţiona independent sau intercalat pe traseul laptelui.
Răcirea laptelui are ca scop reducerea la minimum sau chiar oprirea dezvoltării
microorganismelor din lapte. Dacă laptele ajunge la unităţile prelucrătoare în maximum 3
ore, nu mai este necesară răcirea acestuia în fermă, întrucât îşi menţine prospeţimea, ca
urmare a proprietăţilor bactericide ale laptelui, chiar la temperaturi mai ridicate (până la 30
o
C).
Cu cât durata de păstrare a laptelui în fermă este mai mare, cu atât şi temperatura
laptelui trebuie să fie mai scăzută. Dacă laptele se livrează de 2 ori pe zi, tempertura de
păstrare este de 10-14 oC. Răcirea la 6-8 oC permite păstrarea timp de 24 ore, iar la 4 oC
timp de 48 ore. Pentru răcirea laptelui se folosesc diferite procedee, în funcţie de modul şi
durata de păstrare a laptelui, respectiv bazine de răcire sau instalaţii frigorifice.
Bazinele de răcire se utilizează când laptele este păstrat în bidoane. Bazinele
respective sun confecţionate din tablă de oţel sau din beton, având înălţimea de 0,8 m iar
lăţimea şi lungimea în funţie de numărul bidoanelor, asigurând 0,42 m2/bidon. Pentru
răcirea laptelui se poate utiliza apa curentă, care trebuie să fie suficient de rece (10-14 oC).
Este un procedeu lent de răcire.
Răcirea cu apă şi ghiaţă reduce temperatura la 6-8 oC, utilizându-se 10-12 kg ghiaţă
la 100 l lapte. Bidoanele se ţin acoperite cu tifon, iar pentru a scurta durata de răcire laptele
este amestecat periodic cu un agitator.
Instalaţiile frigorifice se folosesc în fermele mari, în care păstrarea laptelui se face
în tancuri izoterme. Ca agent frigorific se utilizează freonul sau amoniacul, asigurându-se
răcirea laptelui la temperatura de 4-6 oC. Încăperile în care se păstrează laptele până la
livrare trebuie să fie răcoroase şi să corespundă din punct de vedere igienic.

RASELE LOCALE DE OVINE

Cele mai răspândite rase şi varietăţi locale de ovine crescute în ţara noastră sunt
Ţurcana, Ţigaia, Spanca, Stogoşa, Merinosul de Palas şi Merinosul transilvănean.
Rasa Ţurcană. Provine din Arkar fiind cunoscută sub diferite denumiri în funcţie
de ţara unde se creşte: }urcană sau oaie bârsană (România), Razca (Ungaria), Zakel
(Germania) etc. În ţara noastră rasa }urcană este răspândită în zonele muntoase şi de deal,
reprezentând împreună cu metişii săi peste 40% din efectivul total de ovine.
Însuşiri morfo-productive: este o rasă cu talia de 63 cm la femele şi 72 cm la
masculi, cu trunchiul lung, potrivit de larg şi adânc, cu uşoară tendinţă spre dolicomorfism.
Este o rasă rustică şi rezistentă, care se pretează foarte bine la transhumanţă. Producţia de
lână este de 2,2 kg la femele şi 3,2 kg la masculi, cu şuviţă de formă conică alcătuită din
fibre lungi şi groase, având o fineţe ce variază între 50-60 microni.
Producţia de lapte este în medie de 70 kg pe lactaţie. Producţia de carne este relativ
slabă. Mieii cântăresc la naştere 2,8-3,0 kg şi 14-15 kg la înţărcare, iar ovinele adulte 32-35
kg şi berbecii 53-68 kg. Prolificitatea este de 103%. Culoarea este albă dar există şi
varietăţi de culoare în sânul rasei. Producţia de pielicele prezintă importanţă în special
pentru varietăţile brumărie şi neagră, fiind răspândite în centrul şi nordul Moldovei,
varietăţi ce sunt supuse încrucişărilor industriale cu rasa Karakul. De asemenea, în Banat se
întâlneşte varietatea Raţca, ce prezintă coarnele în formă de tirbuşon şi cojocul de bună
calitate.
 Perspective: În viitor va fi crescută în zonele montane ale ţării şi în Podişul din
centrul şi nordul Moldovei. Ameliorarea vizează în special mărirea greutăţii corporale la
40-50 kg la oi, a producţiei de lână la 3,5-4,0 kg şi a celei de lapte la 150-170 litri.
Rasa Ţigaie. Este o rasă ce derivă din Arkar, fiind considerată una din cele mai
vechi rase de ovine din ţara noastră, cât şi din alte ţări.
Însuşiri morfo-productive: este o rasă a cărei talie variază între 65-68 cm având
toracele adânc şi larg, iar membrele puternice cu aplomburi corecte şi cu unghii rezistente,
bine adaptată transhumanţei.
Producţia de lână variază la o tunsoare între 1,8-3,5 kg în funcţie de sex, cu fineţea
de 31-33 microni şi randament la spălare de 42-65%. Cojocul este format din şuviţe cu
aspect prismatic. Producţia de carne este destul de bună, mieii cântărind la naştere între 3-4
kg în funcţie de sex. Greutatea corporală la ovinele adulte variază între 35-45 kg iar la
berbeci între 50-60 kg, cu un randament la sacrificare de 43,3% la }igaia de şes şi 41,9% la
cea de munte.
Este apreciată ca o rasă semiprecoce ce se pretează bine la îngrăşare, dând o carne
superioară calitativ şi fără miros specific, în special când păşunează pe păşuni sărăturate.
Producţia de lapte variază între 70-100 kg pe lactaţie.
Sub raportul culorii, în sânul rasei se disting următoarele varietăţi: albă, bucălaie, la
care lâna de pe corp este albă iar jarul de pe faţă şi membre este de culoare neagră, fiind cea
mai numeroasă în cadrul rasei şi neagră la care atât lâna cât şi jarul au culoare neagră.
Perspective: ameliorarea rasei }igaie va fi orientată spre obţinerea unui tip care să
întrunească următoarele cerinţe: greutate corporală de 50 kg la oile adulte, producţie de
lână de 4 kg cu fineţe de 30 microni, lungimea şuviţei de 10 cm şi un randament la spălare
de 50-53%, producţia de lapte-marfă de 40-45 kg şi greutatea mielului la 150 zile de 36 kg.
Prolificitatea oilor va trebui să ajungă la 110%.
Varietatea Spancă. Reprezintă un produs de încrucişare dintre berbeci de rasă
Merinos şi oi de rasă }igaie, fiind răspândită în Dobrogea, sud-estul Munteniei, Banat şi
Crişana.
Însuşiri morfo-productive: lâna oilor Spancă se aseamănă mult cu cea a rasei
Merinos. Oile adulte au greutatea corporală de 38-47 kg, iar berbecii de 58-72 kg cu un
randament la sacrificare ce variază între 45-50%. Mieii cântăresc la naştere 2,6-3,0 kg, iar
la înţărcare 16-20 kg. Producţia de lână la femele variază între 3,5-6,0 kg iar la masculi
între 4,0-8,0 kg, cu randamentul la spălare de 40%; lungimea şuviţei este de 6-10 cm cu
fineţea de 25-29 microni.
Varietatea Stogoşă. Este de culoare albă sau neagră şi reprezintă un produs de
încrucişare între rasa }igaie (berbeci) şi }urcană (oi). Lâna are însuşiri intermediare între
cele două rase. Producţia de lână este de 1,8-2,4 kg, iar lungimea şuviţei de 10-16 cm, cu
fineţea medie de 36-47 microni. Animalele sunt viguroase, cu aptitudini bune pentru
producţia de carne, masa corporală fiind de 38-40 kg.
Rasa Merinos de Palas. S-a format la I.C.P.C.O.C. Palas-Constanţa de către prof.
N. Teodoreanu şi colectivul său de cercetători. La baza formării rasei stau încrucişările
complexe dintre rasele locale }igaie şi }urcană cu rasele Merinos Rambouillet, Merinos
semiprecoce german, cu infuzie ulterioră de Merinos de Stavropol, însoţite de o selecţie
minuţioasă, o îngrijire şi o întreţinere foarte bune. Este răspândit în cea mai mare parte din
Dobrogea şi în sud-estul Munteniei.
 Însuşiri morfo-productive: rasa este specializată pentru producţia de lână fină,
caracterizându-se prin constituţie robustă cu trunchi potrivit de lung, larg şi adânc. Pielea
de pe corp prezintă cute fine, iar la gât o salbă mijlocie cu 1-3 cravate. Producţia medie de
lână este de 5-6 kg la femele şi 12-13 kg la masculi. Lungimea şuviţei este de 7 cm, fineţea
20-22 microni, iar randamentul la spălare 31-42%. Greutatea medie după tundere este de
60 kg la oi şi de 90 kg la berbeci. Producţia de lapte a rasei este în medie de 142 kg pe
lactaţie iar prolificitatea 121%.
Perspective de creştere: va fi crescută cu precădere în rasă curată în Dobrogea şi
în zonele de câmpie ale Munteniei şi Olteniei, unde va participa în paralel şi la încrucişări
de absorbţie a raselor }igaie şi }urcană. Ameliorarea va urmări: ridicarea greutăţii corporale
la 65 kg la oile adulte, a producţiei de lână a acestora la 8 kg, a greutăţii mielului la vârsta
de 150 zile la 40 kg şi a prolificităţii la 135%.
Rasa Merinos transilvănean. S-a format în câmpia din vestul ţării prin încrucişări
de absorbţie nedirijate ştiinţific, vreme îndelungată, începând cu anul 1880, a raselor
locale }igaie şi }urcană cu rasele Merinos Rambouillet şi Negretti, Merinosul precoce şi
ulterior, prin încrucişări de infuzie cu Merinosul de Stavropol şi de Groznensk. Este
răspândit în Câmpia de vest a ţării (Crişana, Banat) şi în zona colinară de vest a judeţelor
Sălaj şi Cluj.
Însuşiri morfo-productive: Este o rasă specializată pentru producţia de lână,
având talia şi mărimea corporală mijlocie, cu trunchiul suficient de lung, larg şi adânc.
Prezintă o mare variabilitate sub raportul conformaţiei, datorită numărului mare de rase ce a
luat parte la formarea sa. În judeţele Arad şi Timiş se semnalează prezenţa unui tip mai
masiv de Merinos transilvănean ca urmare a influenţei Merinosului precoce. În zona
colinară a judeţelor Sălaj şi Cluj există un tip de talie mai mică.
Greutatea corporală a mieilor la fătare este de 2,5-4,5 kg şi de 14-28 kg la înţărcare.
Oile adulte cântăresc 32-35 kg iar berbecii 55-75 kg, cu un randament la sacrificare de
48,6%. Producţia de lână este de 3,0-7,5 kg la femele şi de 5-10 kg la masculi, cu lungimea
şuviţei de 4-8 cm, fineţea de 22-24 microni şi randamentul la spălare de 28-40%. Producţia
de lapte pe lactaţie este de 70 kg, iar prolificitatea de 110%.
Perspective: va fi crescut în continuare în vestul ţării, iar prin ameliorare se va
urmări mărirea greutăţii corporale la 60 kg la oile adulte, a producţiei de lână a acestora la 7
kg, cu lungimea şuviţei de peste 8 cm şi fineţea 22 microni. Greutatea mielului la 150 zile
trebuie să fie de 38 kg, iar prolificitatea de 120%.
Rasa Karakul. Derivă din Arkar şi s-a format în Persia de unde s-a răspândit mult
în Asia de Vest şi Turkmenistan. Se creşte mai ale în C.S.I., de unde a fost importată şi în
ţara noastră. Este răspândită în centrul şi nordul Moldovei şi reprezintă împreună cu metişii
săi cca 2% din efectivul total de ovine. Printre ţările mari crescătoare ale rasei Karakul
menţionăm: C.S.I., Iran, Afganistan, Africa de Sud etc.
Însuşiri morfo-productive: se caracterizează prin profilul capului berbecat,
urechile lungi şi aplecate, crupa teşită şi prezenţa la baza cozii a unui depozit de grăsime.
Lâna este grosieră şi variază ca producţie între 1,8-2,7 kg în funcţie de sex şi condiţiile de
hrănire. Greutatea corporală a oilor adulte este de 40-50 kg, iar a berbecilor de 55-70 kg.
Producţia de lapte este de 56 kg pe o lactaţie iar prolificitatea de 105-123%. În sânul rasei
se disting sub raportul culorii următoarele varietăţi: neagră (arabi), care reprezintă cca 92-
94% din efectivul de oi Karakul; brumărie (shiraz), cafenie (kombar sau komor), piersicie
(guligaz) şi culoarea cafelei cu lapte (aguti).
 Perspective: la noi în ţară va fi crescută atât în rasă curată cât şi prin încrucişare cu
rasa Ţurcană (varietăţile neagră şi brumărie) în vederea obţinerii unor pielicele cu un buclaj
de calitate.

TUNSUL OILOR

Operaţia de tundere se stabileşte în funcţie de rasă şi condiţiile climatice. De obicei,

oile cu lână groasă, autohtone, se tund mai devreme, chiar în prima jumătate a lunii mai.
Oile cu lână fină (Spancă, Merinos) se tund mai târziu (1-10 iunie). În cazul în care oile
sunt duse la munte se tund mai devreme, astfel ca lâna să crească cu 1-2 cm până la urcarea
lor pe păşunile alpine.

Organizarea şi tehnica tunsului

În unităţile cu efective mari, pentru reuşita acţiunii trebuie să se prevadă

următoarele: necesarul de lucrători-tunzători, inventarul necesar, data planificării la tuns
pentru fiecare turmă, amenajările necesare bunei desfăşurări a acestei acţiuni etc.
Punctul de tuns va fi împărţit în aşa fel încât să aibă un compartiment de aşteptare
pentru oile ce merg la tuns, unul de tundere propriu-zisă şi un loc acoperit pentru oile tunse.
Compartimentul de tundere va fi dotat cu mese de sortare, prelate, cântare, magazie pentru
lână, saci etc.
Înaintea tunsului, timp de 10-12 ore, oile nu vor fi hrănite şi adăpate, pentru ca în
timpul manipulării acestora să nu se înregistreze accidente. Ordinea de tundere este
următoarea: batali, oi sterpe, mioare, oi cu miei, berbeci. În cazul în care în unitate se cresc
mai multe rase, la început se tund rasele cu lână de calitate mai slabă. Oile bonave de
scabie se vor tunde la sfârşit, lâna lor se va ambala separat, iar pe saci se vor pune etichete
speciale.

Sisteme de tuns

La noi în ţară se folosesc două sisteme: manual şi electromecanic.

Sistemul manual de tuns constă în folosirea foarfecelui manual.
Sistemul electromecanic constă în folosirea agregatelor electrice de tuns, cel mai
utilizat fiid agregatul ATO-1, dotat cu maşini de tuns cu motorul electric montat în mâner.
Este compus din 12 maşini de tuns, 6 mese de tuns, un aparat de ascuţit şi accesorii (masă
de înregistrare, cabluri electrice, stâlpi de susţinere etc.).
Sistemul permite o reducere considerabilă a preţului de cost, o creştere a
productivităţii muncii datorită sporirii producţiei de lână şi a îmbunătăţirii calităţii acesteia.
Datorită faptului că maşina taie firele uniform şi în apropierea pielii, cantitatea de lână
creşte cu 150-300 g pe cap de animal, iar lungimea firului este cu 0,5 cm mai mare decât în
cazul tunderii manuale. Productivitatea muncii creşte de 3 ori şi se uşurează foarte mult
munca oamenilor.
Regulile tunsului sunt următoarele:
 maşina trebuie să taie cu toată lăţimea ei şi cât mai aproape de piele;
 pentru a evita pătrunderea pliurilor pielii între dinţii maşinii, pielea se va întinde cu
mâna în urma maşinii;
 maşina va fi ţinută aplicată pe piele;
 nu se permite revenirea cu maşina peste locurile deja tunse pentru a nu "toca" lâna;
 se va tunde lâna "cojoc", adică urmărindu-se păstrarea formei avute pe animal;
 aparatele trebuie ascuţite după 5-6 oi.
Lâna de calitate inferioară (murdărită sau de pe extermităţi) poartă numele de
"codină" şi se ambalează separat. Se va evita pe cât posibil lezionarea prin tăiere a corpului
oii. Dacă aceasta s-a produs, locul va fi tratat cu tinctură de iod, creolină, unguent cu
tetraciclină sau alt antibiotic etc. Se va evita bruscarea oilor în timpul tunsului. Oile după
tuns se vor cântări. Imediat după tundere lâna este cântărită, examinată de către specialişti
şi sortată pe categorii conform standardului în vigoare.
Deoarece în primele 5-6 zile oile sunt sensibile la răceală, vor păşuna în apropierea
adăposturilor. Pentru prevenirea scabiei, după 10-12 zile de la tundere se face tratamentul
antiparazitar, obligatoriu pentru tot efectivul. Mieii sunt tunşi la vârsta de 4-5 luni, când
şuviţele au 4 cm lungime. Operaţiunea se numeşte miţuire, contribuind la o bună dezvoltare
corporală a mieilor datorită intensificării metabolismului acestora.
Numărul tunzătorilor se stabileşte în funcţie de metoda folosită şi rasa ovinelor. În
cazul tunsului manual, un muncitor poate tunde într-o zi 20-25 oi Merinos, 30-35 oi }igaie
şi 40-45 oi }urcană, iar în cazul tunsului mecanic, un muncitor poate tunde de trei ori mai
mult, adică 60-70 oi cu lână fină.

Organizarea şi tehnica mulsului

Mulsul începe în perioada de înţărcare sau sacrificare a mieilor. În ţara noastră

mulsul mecanic nu este introdus încă la această specie. Paralel cu creşterea intensivă a
ovinelor şi pentru uşurarea muncii oamenilor, va trebui ca mulsul mecanic să fie introdus
cât mai repede posibil.
Oile care se mulg se numesc în limbajul crescătorilor, adoptat şi de literatura de
specialitate, mânzări. Locul amenajat special şi îngrădit pentru mulsul oilor se numeşte
strungă. Aproape de ieşirea din strungă se găseşte o despărţitură numită cotar unde un
strungar introduce 40-60 oi, care trec treptat la muls prin nişte porţi speciale ale strungii,
care sunt deschise de către mulgători.
Numărul de mulsori în 24 ore este în funcţie de capacitatea de producţie a oilor. În
primele 2-5 săptămâni de muls, oile se mulg de 3 ori pe zi, apoi de 2 ori pe zi şi în ultimele
2-3 săptămâni odată pe zi. Durata mulgerii unei turme nu trebuie să depăşească 1,5 ore
dimineaţa şi câte o oră la amiază şi seara. Un mulgător mulge la început 80-100 oi la o
mulsoare, apoi 100-120 oi. O oaie se mulge în 40-50 secunde dimineaţa şi în 30-40
secunde la amiază şi seara.
Mulsul se poate face "dinapoi", denumit şi sistem moldovenesc, utilizat în ţara
noastră şi în Balcani şi "lateral" folsit în Ungaria, Cehia, Slovacia, Rusia, care este mai
greoi dar oferă condiţii mai igienice de recoltare a laptelui. Mulsul se execută în trei faze:
 în prima fază se prinde cu o mână ugerul iar cu cealaltă se trage de 3-4 ori pe rând din
fiecare sfârc pentru "desfundarea" acestora;
 în faza a doua se prinde ugerul cu amândouă mâinile, supunându-se unei presiuni destul
de puternice de sus în jos şi lateral, laptele ieşind simultan şi continuu din ambele
sfârcuri;
 în faza a treia se face mulgerea cu nod, storcându-se ultimele cantităţi de lapte. Laptele
este muls în "cupe" ce se prind deasupra unor găleţi speciale din lemn.
Mulsul mecanic se practică la rasele de oi cu sfârcuri mai mari. Sistemul este
răspândit în ţări cu zootehnie avansată ca Franţa, Israel, Italia etc. El reduce efortul fizic,
măreşte productivitatea muncii, într-o oră mulgându-se 240 oi la o instalaţie cu 24 locuri,
deservită de doi oameni. Instalaţiile de muls sunt asemănătoare cu cele pentru vaci, dar
prezintă două pahare colectoare şi sunt de dimensiuni mai mici.

RASELE DE SUINE

Ponderea cea mai mare din efectivul total de suine din ţara noastră îl deţin rasele
importate, acestea fiind procurate începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, în scopul
îmbunătăţirii însuşirilor productive ale raselor şi populaţiilor indigene. În ultimul timp,
aceste rase sunt utilizate cu succes la obţinerea de metişi industriali, respectiv hibrizi
pentru unităţile cu exploatare intensivă.
Rasa Marele alb (Large White) s-a format în Anglia, prin încrucişări complexe,
în diferite etape, între suinele locale englezeşti şi rasele Micul alb, Essex, Chinezesc cu
mască şi Napolitană. Denumirea de Marele alb s-a atribuit în anul 1868, după stabilirea
standardului rasei, fiind considerată şi în prezent ca rasa cea mai bine consolidată genetic.
Pe lângă încrucişare, la formarea acestor rase s-au utilizat selecţia şi chiar
consangvinizarea.
Datorită însuşirilor sale, rasa s-a răspândit foarte repede în multe ţări, având o
capacitate mare de aclimatizare. A contribuit la formarea multor rase, din diverse ţări,
cum ar fi: Landrace în Danemarca, Edelschwein în Germania, Chester-White în America,
Alb ucrainian în Ucraina etc, şi stă la baza diverselor scheme de încrucişare pentru
producerea de metişi industriali sau de hibrizi. În ţara noastră această rasă are ponderea
cea mai mare (cca. 44%) din totalul raselor pure de suine.
Rasa Marele alb este de talie mare, cu masa corporală de asemenea mare, robustă,
de culoare albă şi cu conformaţie corporală armonioasă. Înălţimea la grebăn, la animalele
adulte, variază între 85-90 cm, iar greutatea corporală între 200-240 kg.
Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav, iar urechile sunt de mărime
mijlocie, purtate înainte şi uşor lateral. Trunchiul este lung, larg şi adânc, iar spinarea,
şalele şi crupa sunt lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură. Linia superioară este
dreaptă, sau uşor lăsată la femelele cu mai multe gestaţii. {uncile posterioare sunt bine
dezvoltate, iar membrele sunt puternice şi fără defecte de aplomb. Tipul morfo-productiv
este de carne.
Prolificitatea este foarte bună, fiind de 11 purcei cu greutatea medie la naştere de
1,250 kg, înregistrându-se şi cazuri mai rare cu 15-20 purcei la fătare. Fecunditatea este
bună, între 85-90%, iar capacitatea de alăptare foarte bună, între 40-50 kg, cu o medie de
42,5 kg în unităţile cuprinse în controlul oficial al producţiei. Scroafele sunt bune mame,
ducând până la înţărcare 9,3 purcei, cu o greutate medie de 4,56 kg (vârsta de 35 zile).
Precocitatea este de asemenea foarte bună; tineretul de prăsilă atingând greutatea
corporală corespunzătoare pentru reproducţie (110-120 kg) la vârsta de 8-9 luni. La
aceiaşi vârstă, sau mai devreme, animalele se pot valorifica pentru sacrificare (la 105-110
kg).
 În perioada de testare (91-182 zile), tineretul realizează un spor mediu zilnic
cuprins între 620-660 g, cu un consum specific de concentrate situat între 2,9-3,2 kg.
Proporţia de carne în carcasă, la indivizii sacrificaţi la vârsta de 182 zile, este de cca.70%,
iar suprafaţa ochiului de muşchi Longissimus dorsi este între 30-32 cm2.
Rasa Marele alb se creşte cu rezultate foarte bune atât în sistemul intensiv-
industrial cât şi în cel gospodăresc, valorificând bine aproape toate categoriile de furaje,
inclusiv masa verde. În exploatarea pe păşuni trebuie avută în vedere sensibilitatea
animalelor la acţiunea razelor solare şi la frig.
Rasa Marele alb a fost utilizată la ameliorarea efectivelor locale de suine, iar în
ultimul timp este introdusă în toate schemele de încrucişare în vederea obţinerii metişilor
destinaţi îngrăşării. Este încadrată în categoria raselor "materne” care prin încrucişarea cu
rasa Landrace (de regulă masculi), duce la obţinerea de scrofiţe metise F 1. Aceiaşi
categorie de metişi se pretează la obţinerea baconului.
Rasa Landrace s-a format în Danemarca prin încrucişarea suinelor locale daneze
cu mai multe rase albe, cu predominarea rasei Marele alb într-o perioadă mai lungă de
timp cuprinsă între anii 1850-1907. La formarea acestei rase, pe lângă încrucişare şi o
selecţia riguroasă a exemplarelor, în direcţia producţiei de carne, s-a adăugat şi o creştere
dirijată a reproducătorilor, utilizându-se o alimentaţie bazată pe lapte ecremat şi furaje
concentrate, în care a predominat orzul.
În procesul de selecţie s-a pus accent pe îmbunătăţirea precocităţii şi a calităţii
carcaselor, urmărindu-se alungirea corpului, dezvoltarea şuncilor posterioare şi ridicarea
proporţiei de carne de calitate superioară, alături de sporirea prolificităţii. În această
acţiune un rol însemnat l-a avut controlul după descendenţi privind precocitatea şi
calitatea carcasei, Danemarca înfiinţând încă din anul 1899 primele staţiuni de control
pentru suine.
Suinele din rasa Landrace sunt de talie mijlocie spre mare, însă cu lungimea
corpului foarte mare, între 160-180 cm. Corpul este zvelt, sub formă de pară şi cu
constituţie fină. Animalele sunt de culoare albă, cu îmbrăcămintea piloasă nu prea
abundentă şi pielea subţire.
Capul este relativ mic, cu profil drept, cu urechile mari şi aplecate (blegi). Gâtul
este lung şi uşor turtit lateral. Trunchiul este foarte lung, ca urmare a prezenţei a 1-2
vertebre şi deci perechi de coaste în plus. Adâncimea toracelui este relativ redusă. Crupa
este lungă, largă şi bine îmbrăcate în musculatură, iar şuncile posterioare sunt convexe,
largi şi descinse. De menţionat că, înălţimea la nivelul crupei, este mai mare cu 3-4 cm
faţă de cea de la grebăn.
Membrele au osatura fină, dar suficient de rezistente. Prolificitatea este bună, de
10 purcei, din care se înţarcă 8-9, iar capacitatea de alăptare a scroafelor este foarte bună,
între 42-45 kg. În unităţile controlate oficial din ţara noastră, prolificitatea medie a fost de
9,7 purcei, iar capacitatea de alăptare de 42,5 kg.
Precocitatea este foarte bună; tineretul de prăsilă atinge la vârsta de 8 luni între
115-130 kg, putând fi dirijat la reproducţie. Sporul mediu zilnic, în perioada de testare,
variază între 635-670 g, cu un consum specific între 2,8-3,1 U.N.
Calitatea carcasei este foarte bună; la vârsta de 182 de zile, grosimea medie a
slăninei dorsale este de cca. 25 mm, iar proporţia de carne (macră) de cca. 71%, cu un
raport carne/grăsime de 2,3:1. Grosimea stratului de slănină dorsală variază între 19,1
mm la scrofiţe şi 22,6 mm la masculi. Analizând rezultatele din staţiunile de testare din
Danemarca, se constată că, la masculi, sporul de creştere este de cca. 885 g, iar suprafaţa
ochiului de muşchi de 37,2 cm2, valori care demonstrează nivelul superior de ameliorare
atins de această rasă.
Rasa Landrace este specializată pentru producţia de carne şi pretabilă pentru
producţia de bacon, însă pretenţioasă în privinţa hranei, mai ales la tineret şi chiar la
condiţiile de întreţinere. În general, nivelul proteic al raţiilor de hrană trebuie să fie cu 2-
3% mai ridicat faţă de alte rase, iar în componenţa acestora să participe furaje proteice de
origine animală şi proporţii mai reduse de porumb. Animalele sunt sensibile la razele
solare, la frig şi la schimbările de temperatură.
Rasa Landrace se bucură de o atenţie deosebită în ţara noastră, necesitând să fie
crescută în proporţie de 21% din efectivul total de rase şi utilizată în producerea de
scrofiţe metise F1, care constituie efectivul - matcă, din cadrul unităţilor de creştere şi
îngrăşare a suinelor. De asemenea, este utilizată la încrucişări de infuzie în scopul
ameliorării precocităţii şi a calităţii carcaselor la alte rase albe de carne.
Liniile specializate pentru producţia de carne din cadrul rasei Landrace sunt
utilizate în aproape toate schemele de încrucişare pentru obţinerea de "porci hibrizi",
aducându-şi contribuţia la sporirea proporţiei de carne de calitate superioară şi la
reducerea consumului specific de concentrate, ambele îmbunătăţind rentabilitatea
crescătoriei.

Îngrăşarea suinelor pentru carne

La îngrăşarea pentru carne este utilizat tineretul suin de la greutatea de 25-30 kg,
care este supus creşterii şi îngrăşării până la greutatea de 110-120 kg, când este livrat
pentru tăiere. Această variantă mai este cunoscută sub denumirea de îngrăşare pentru
carne “proaspătă”, deoarece carcasele sunt dirijate pentru consumul imediat.
La sacrificarea acestor porci, rezultă carcase în care predomină carnea, în timp ce
grăsimea nu depăşeşte 30-35%. Este metoda cea mai eficientă din punct de vedere
economic, deoarece sunt utilizate animale tinere la care se înregistrează cele mai reduse
consumuri specifice de furaje şi cele mai ridicate sporuri de creştere, iar piaţa solicită
cantităţile cele mai mari.
Pe întrega perioadă de creştere-îngrăşare se înregistrează un spor mediu zilnic de
cca. 600 g şi consumuri specifice între 3,8-4,2 UN. În aceste condiţii, sacrificarea
animalelor se face la vârsta de 7-8 luni. Factorii care influenţează această metodă de
îngrăşare sunt numeroşi, însă predomină rasa, alimentaţia şi sistemul de întreţinere, toate
racordate la condiţiile concrete din teren.
Rasele care se pretează la acest tip de îngrăşare sunt: Landrace, Marele alb,
Hampshire, Duroc, Piétrain etc, însă cele mai bune rezultate se înregistrează la metişii
dintre aceste rase, în special între metişii F 1 (Landrace x Marele alb) şi rasa Duroc, sau
metişii F1 (Landrace x Marele alb) şi rasa Hampshire, precum şi unii hibrizi de mare
productivitate. În mica gospodărie se cresc şi se îngraşă porcinele aparţinătoare la rase şi
populaţii locale, iar în unităţile de tip industrial se îngraşă numai metişi, avându-se în
vedere economicitatea acţiunii datorate efectului de heterozis.
Alimentaţia aplicată tineretului suin supus îngrăşării influenţează în mare măsură
rezultate de producţie şi economice, inclusiv calitatea carcasei. În general, pentru
tineretul suin, între greutăţile corporale de 25-50 kg, sunt utilizate amestecuri de
concentrate cu un nivel proteic de 16% P.B., pentru cel între 51-70 kg nivelul proteic
este de 14% P.B., iar pentru porcii în finisare, între 71-115 kg, nivelul proteic poate varia
între 12-13% P.B.
În fermele gospodăreşti se realizează amestecuri de furaje combinate din cereale
cultivate (făinuri de porumb, orz, grâu etc), bine omogenizate cu subproduse de la
industria de panificaţie şi a uleiului (tărâţe de grâu, şroturi de soia şi floarea soarelui),
precum şi cu P.V.M. procurate din unităţile specializate. Proporţiile de participare sunt
astfel calculate, încât conţinutul de substanţe nutritive şi de energie să fie adecvat vârstei
şi greutăţii corporale, în concordanţă cu sporurile medii zilnice planificate şi calitatea
carcasei.
Pe timp de vară, în alimentaţia porcilor supuşi îngrăşării, se poate introduce
lucerna verde în cantităţi zilnice de 0,5-1,0 kg la greutatea de 35 kg, de 1,5-2,0 kg la 50
kg şi de 2,5-3,0 kg la 80 kg.
Foarte bune rezultate se obţin prin administrarea de cartofi fierţi şi terciuiţi, în
cantităţi zilnice de 2-3 kg la tineretul în greutate de 25-40 kg, de 4-5 kg la cel între 41-60
kg şi de 7-9 kg la cel peste 80 kg. În practica hrănirii pe bază de cartofi, amestecul se face
din trei părţi pastă de cartofi şi o parte nutreţ combinat de completare cu 16% P.B., în
prima parte a îngrăşării şi cu 14% P.B. în parte a doua. În perioada de iarnă târzie sau
primăvară, apa de fierbere a cartofilor se îndepărtează obligatoriu, deoarece conţine
solanină.
În exploataţiile gospodăreşti cu efective reduse, specializate în îngrăşarea porcilor
(11-15 exemplare/an), se indică utilizarea în hrană a unor amestecuri de concentrate cu
cartofi fierţi şi sfeclă furajeră produse pe plan local, care se concretizează în importante
reduceri ale cheltuielilor cu furajarea animalelor. În acest sens, se întocmesc raţii de
hrană în funcţie de specificul zonei de cultivare rentabilă a cartofului sau sfeclei. Se
recomandă următoarele amestecuri:
1. 3,2-5,0 kg cartofi fierţi în amestec cu 2,0-2,5 kg concentrate şi 0,3-0,4 kg făină de fân
de lucernă în prima fază;
2. 4,0 kg cartofi fierţi şi 4,0 kg sfeclă tocată în amestec cu 1,0 kg concentrate în faza a
II-a.
De menţionat că, în cele două variante, concentratele posedă următoarele
proporţii: 30% făină de porumb, 25% făină de orz, 25-30% tărâţe de grâu, 10% mazăre
uruită şi 1-3% calciu furajer şi sare de bucătărie.
În finisarea îngrăşării se scot borhoturile, şroturile sau turtele de floarea soarelui,
iar amestecul trebuie să posede o consistenţă tare (apa să fie la discreţie). Hrănirea cu
terciuri prea diluate nu sunt recomandate, deoarece multe componente sunt consumate
doar parţial, iar volumul sporit de lichid afectează digestia.
Întreţinerea suinelor pentru carne diferă în funcţie de sistemul de exploatare
adoptat. Tineretul suin supus îngrăşării se întreţine în grup, în boxe comune. Într-o boxă
se cazează până la 20 de animale, calculându-se 0,6 m 2 pentru fiecare individ în prima
parte a îngrăşării şi 0,8 m2 în parte a doua.
În toate sistemele de întreţinere se recomandă ca zona cu grătar să reprezinte cca.
40% din suprafaţa totală a pardoselei, având în cele două colţuri ale zonei grătarului
amplasate câte două adăpători, de obicei tip pipă.

Îngrăşarea pentru bacon

 Baconul este un preparat de calitate superioară obţinut după o tehnologie specială
din carcasele de porcine de la care s-au îndepărtat capul, extremităţile membrelor (de la
genunchi şi, respectiv, de la jarete), coloana vertebrală şi spetele.
Fiecare jumătate de carcasă trebuie să aibă greutatea între 22-32 kg, lungimea
mare între 85-95 cm, iar grosimea slăninei dorsale de la nivelul grebănului să se
încadreze între 2,5-3,5 cm, în funcţie de greutatea acesteia. Carnea trebuie să fie uşor
marmorată, iar slănina să fie de culoare albă, consistentă şi cât mai redusă şi uniformă ca
grosime. Peretele abdominal trebuie să fie uniform ca grosime şi cu straturi alternante de
carne şi grăsime. Cu cât carcasele sunt mai lungi şi cu proporţii mai mari de carne cu atât
baconul este de calitate mai bună.
Tineretul suin destinat îngrăşării pentru producţia de bacon se sacrifică în condiţii
speciale, la vârsta de 6-7 luni şi la greutatea vie de cel mult 90 kg. Condiţiile speciale de
sacrificare constau din depilarea în cuptoare speciale, aşa încât şoricul să fie uşor
caramelizat. Carcasele care corespund pentru prepararea baconului sunt mai întâi
zvântate timp de 4-5 ore la temperatura de +4° +6°C, după care se trec în camere
frigorifice unde se ţin încă 12 ore la +4°C, condiţii în care se realizează maturarea.
Sărarea şi afumarea celor două jumătăţi de carcasă se face după procedee specifice,
uneori constituind secretul firmei producătoare. Factorii care condiţionează calitatea
baconului sunt:
 calitatea materialului biologic (respectiv, rasa sau metisul îngrăşat);
 alimentaţia aplicată;
 întreţinerea şi îngrijirea animalelor (atât înainte cât şi pe parcursul îngrăşării);
 tehnologia de preparare a produsului final.
Calitatea materialului biologic. Suinele care sunt destinate îngrăşării pentru
bacon aparţin raselor precoce sau metişilor dintre aceste rase. Rezultate foarte bune s-au
înregistrat la suinele de culoare albă, aparţinătoare raselor Landrace, Landrace belgian,
precum şi a metişilor dintre rasele Landrace şi Marele alb, sau a hibrizilor produşi
speciali.
Alimentaţia constituie unul dintre factorii cei mai importanţi, care trebuie să
asigure o creştere rapidă a tineretului şi o calitate excelentă a cărnii şi grăsimii. În funcţie
de influenţa furajelor utilizate pe parcursul îngrăşării asupra calităţii produsului finit,
nutreţurile cele mai indicate sunt: orzul, secara, meiul, mazărea, lintea şi în cantităţi mai
reduse cartofii, iar dintre nutreţurile verzi: lucerna verde, borceagul, trifoiul şi uneori
sparceta. Iarna furajele verzi se pot administra sub formă deshidratată, sau ca fânuri
măcinate. De menţionat că, în finisarea îngrăşării, furajele verzi cu conţinuturi prea
ridicate în betacaroten se reduc (ca proporţie de participare) în raţie, pentru a nu influenţa
culorii grăsimii.
Dintre nutreţurile de origine animală se indică utilizarea laptelui ecremat proaspăt
sau praf, a zerului şi zarei, în aceleaşi condiţii. Se mai administrează şi drojdia de bere în
stare uscată. În prima parte a îngrăşării se mai pot utiliza făina de peşte, făinurile de carne
şi de sânge, dar se elimină în perioada de finisare pentru a nu imprima gust neplăcut.
Nivelul proteic al amestecurilor furajere trebuie să fie mai mare cu 2-3% faţă de
îngrăşarea pentru carne de consum în stare "proaspătă". Nivelul proteic recomandat este
de 16% P.B. în perioada I de creştere-îngrăşare (20-50 kg) şi de 15% P.B. în perioada a
II-a (51-90 kg).
 În Danemarca se produce cel mai bun bacon din amestecuri furajere pe bază de
orz (în proporţie de 95%) şi lapte ecremat proaspăt, alături de alte componente până la
satisfacerea cerinţelor în substanţe nutritive.
Hrana se va administra restrictiv, la ore fixe, instituindu-se 3 tainuri, până la
greutatea de 50 kg şi apoi 2 tainuri, până la sacrificare. Hrana umectată, constând din o
parte lapte ecremat proaspăt şi o parte nutreţuri concentrate, determină cel mai bun
bacon, având grijă ca durata consumului să nu depăşească 15 minute pe tain.
Pentru limitarea depunerii de grăsime în carcasă, tineretul până la vârsta de 5 luni,
va avea acces la padocuri pentru mişcare. Spre sfârşitul îngrăşării hrănirea este
restricţionată moderat, deci mai redusă cantitativ cu 10-20% faţă de cea la discreţie.

RASELE DE CABALINE

Sub raportul aptitudinilor productive, rasele de cai crescute în ţara noastră pot fi
grupate în următoarele categorii:
- Rase uşoare: Arabă, Pur sânge de galop, Calul Gidran, Huţul, Calul românesc;
- Rase intermediare: Calul Trăpaş, Calul Nonius, Calul Furioso North-Star, Rasa
Lipiţană;
- Rase grele: Ardeneză, Calul Semigreu românesc.

Rasele uşoare de cai

Rasa Arabă. Este originală din Platoul Asiei Centrale de unde a fost adus în
peninsula Arabiei. În procesul de formare s-a aplicat o selecţie riguroasă, creşterea în rasă
curată, uneori consangvinitatea moderată, hrănirea raţională precum şi gimnastica
funcţională a aparatului locomotor.
Însuşiri morfo-productive. Are capul bine proporţionat, cu profil drept, gâtul
este frumos arcuit, greabănul înalt, spinarea scurtă, dreaptă şi largă iar crupa potrivit de
musculoasă şi orizontală. Culoarea predominantă este murgă şi mai rar roibă sau neagră.
Talia este de 148-152 cm, iar greutatea corporală de 450 kg.
Este un cal de viteză cu temperament vioi, mişcările fiind energice, largi şi
elastice. Aliura obişnuită este galopul pe distanţe lungi. Parcurge un km într-un minut şi
11 secunde. În ţara noastră, primele importuri s-au făcut spre sfârşitul secolului al XIX-
lea.
Perspective. Se creşte la hergheliile Jegălia şi Mangalia şi se utilizează la
ameliorarea raselor locale din sud-estul ţării.
Rasa Pur sânge englez. S-a format în Anglia în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea, prin încrucişarea armăsarilor din rasele Arabă, Berberă şi turcească cu iepele
englezeşti locale, prin aplicarea unei selecţii riguroase, alimentaţii normale şi gimnastică
funcţională.
Armăsarii orientali, fondatori ai rasei Pur sânge englezesc, au fost Byerley Turk
(armăsar arab de origine turcă), Darley Arabian şi Godolphin Barb. Fiecar din aceşti trei
armăsari au lăsat o descendenţă de valoare excepţională, devenind astfel "întemeietori" de
linii genealogice. Ulterior aceste linii au fost continuate de alţi descendenţi valoroşi care
au contribuit la consolidarea rasei. Dintre aceştia, s-au remarcat armăsarii:
 - Matchem, născut în 1748 care a continuat linia Godolphin Barb şi a fost un
remarcabil cal de viteză pe hipodrom;
- King Herod, născut în 1758, continuator al liniei Byerley Turk;
- Eclips, născut în 1764, continuator al liniei Darley Arabian.
Însuşiri morfo-productive. Are capul fin cu profilul drept iar gâtul este lung şi
purtat oblic. Greabănul este înalt, iar spinarea şi şalele sunt drepte. Toracele este profund,
adânc însă relativ strâmt, iar abdomenul este supt. Talia variază între 155-165 cm. Se
caracterizează prin constituţie fină şi temperament vioi. Aptitudinea principală este viteza
la galop. Poate parcurge distanţa de 1 km într-un minut.
Perspective. Având o mare capacitate de ameliorare este crescut în ţara noastră la
hergheliile Cislău (Buzău) şi Balc (Bihor) şi se utilizează la ameliorarea cailor locali.
Calul Gidran a fost format la herghelia Mezöhegyes din Ungaria prin
împerecherea armăsarului arab “Ghridran” cu iepele ungureşti şi de alte origini, iar
ulterior descendenţa femelă a fost împerecheată cu armăsari Pur sânge englez, fapt pentru
care este considerat o varietate anglo-arabă.
Însuşiri morfo-productive. Prezintă o conformaţie corporală armonioasă. Este un
cal de pentru călărie şi tracţiune uşoare. Talia este în medie de 155 cm, iar greutatea
corporală de 500 kg. Culoarea predominantă este roibă cu diferite nuanţe.
Perspective. Se foloseşte la ameliorarea cailor locali din nordul Moldovei şi se
creşte la herghelia Rădăuţi.
Calul românesc. În ce priveşte originea calului româesc se susţine că, la formarea
lui, au luat parte rasele ariană şi mongolă. Întrucât caii locali de origine carpatică au fost
mai numeroşi decât cei mongoli, calul românesc se aseamănă foarte mult cu rasa Arabă.
Sub influenţa condiţiilor pedoclimatice locale au luat naştere mai multe varietăţi şi
anume: moldovenească, dobrogeană, ialomiţeană, transilvăneană şi de munte.
Dezvoltarea corporală este mijlocie spre mică, cu talia de 130-145 cm, iar greutatea
corporală de 350-400 kg. Culorile predominante sunt murgă şi neagră. Se ameliorează cu
rasele perfecţionate.
Calul de munte se aseamănă cu varietatea moldovenească dar are talie mai mică
(120-135 cm). Producţiile piloase sunt mai dezvoltate. Este un cal rezistent, rustic şi
energic. Se utilizează la transporturi în zona de munte. Se ameliorează cu rasele Huţulă şi
Lipiţană.
Rasa Huţulă s-a format în zona Carpaţilor Nordici din Moldova. Se creşte la
herghelia Lucina, judeţul Suceava.
Însuşiri morfo-productive. Conformaţia corporală este armonioasă, având
trunchiul lung, larg şi adânc, iar membrele relativ scurte cu articulaţii puternice. Talia
variază între 137 - 140 cm iar greutatea corporală este de 400 kg. Culoarea este diferită,
neagră, murgă, şoricie, roibă şi şargă. Este un cal cu temperament vioi, rezistent şi foarte
docil. Se utilizează la tracţiune şi la port-samar. Se foloseşte la ameliorarea calului de
munte.

Rasele intermediare

Calul Nonius. Această varietate s-a format la hergelia Mezöhegyes din Ungaria,
prin împerecherea armăsarului Nonius senior de origine anglo-germană, adus din Franţa
(1816) cu iepe de origini diferite.
 Însuşiri morfo-productive. Este un cal propriu pentru munci agricole şi
transporturi. Are talia de 160 cm iar greutatea corporală de 600 kg. Culoarea murgă este
cea mai răspândită. Sunt şi exemplare de culoare neagră sau roibă.
Perspective. Este întâlnit în Câmpia de Vest a ţării. Se creşte în rasă curată la
herghelia de la Izvin judeţul Timiş. Pentru a i se imprima un temperament vioi se fac
încrucişări de infuzie cu rasa Pur sânge englez.
Calul Furioso North-Star s-a fost la herghelia Mezöhegyes din Ungaria, în prima
jumătate a secolului al XIX-lea prin împerecherea armăsarilor din rasa Pur sânge englez,
Furioso şi North-Star, cu iepe de origini diferite.
Însuşiri morfo-productive. Are o conformaţie corporală armonioasă. Talia este
de 153-160 cm, iar greutatea corporală de 550 kg. Este un cal cu temperament liniştit,
bun pentru munci agricole şi călărie. Culoarea obişnuită este murgă şi mai rar neagră.
Perspective. Se creşte la Bonţina, judeţul Cluj şi se utilizează la ameliorarea
populaţiei locale din centrul şi nord-vestul Transilvaniei.
Rasa Lipiţană a fost formată la herghelia Lipizza din Austria, prin încrucişarea
cailor italieni, spanioli, danezi şi arabi. Liniile mai importante din cadrul rasei sunt:
Conversano, Favory, Maestoso şi Napolitano.
Însuşiri morfo-productive. Se caracterizează prin mers elegant, cu acţiune înaltă
a genunchiului. Culoarea este vânătă, murgă şi mai rar neagră sau roibă. Are talia de 152
cm. iar greuttea corporală de 450 kg. Este o rasă bună pentru călătorie şi munci mijlocii.
Perspective. Se creşte la herghelia Sâmbăta de Jos şi se foloseşte la ameliorarea
cailor locali de munte şi din zona sud-vestică a Transilvaniei.
Trăpaşul românesc a fost creat prin utilizarea la încrucişare a armăsarilor din
rasele Trăpaş american, Trăpaş Orlow şi Trăpaş francez.
Însuşiri morfo-productive. Acest cal nu are conformaţia uniformă, în schimb
este omogen ca aptitudini, fiind specializat pentru aliură la trap. Realizează 1 km într-un
minut şi 25 de secunde. Culoarea este murgă, neagră, roibă şi mai rar vânătă.
Perspective. Se utilizează la competiţiile sportive pe hipodrom şi la încrucişări cu
rasa Ardeneză.

Rase grele

Rasa Ardeneză s-a format în zona munţilor Ardeni din Belgia.

Însuşiri morfo-productive. Conformaţia este specifică raselor de tracţiune grea.
Are gât scurt şi gros de formă piramidală. Spinarea, şalele şi crupa sunt duble şi
musculoase. Talia variază între 150 şi 170 cm, iar greutatea corporală este de 650-750 kg.
Are temperament liniştit. Culoarea este roibă, murgă şi dereşă.
Perspective. Se creşte la hergheliile din Izvin judeţul Timiş, Slobozia şi Jegălia
judeţul Ialomiţa şi se foloseşte la încrucişările industriale.