Baltagul

De Mihai Sadoveanu

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, este „probabil singurul roman obiectiv”
al scriitorului și aduce o formulă românească inedită în peisajul epicii interbelice: polimorfismul
structurii, adică „amestecul de roman realist și narațiune arhetipală grefată pe un scenariu polițist”.
Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai
multe planuri, în timp și spațiu precizate, antrenând un număr mare de personaje puternic
individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfățișate, romanul oferă o imagine amplă asupra vieții.
Romanul „Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a
păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Însoțită de
Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul său, pentru elucidarea adevărului și
săvârșirea dreptății.
Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoveniene se regăsesc aici: viața pastorală, natura,
miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.
Arhitectura complexă conferită de polimorfismul structurii și de țesătura de teme și motive a
ocazionat, de-a lungul vremii, diferite interpretări ale romanului, unele chiar contradictorii: roman
antropologic și polițist, roman mitic-baladesc și realism etnografic, reconstituire a „Mioriței”, roman
demitizant, roman realist-obiectiv, roman inițiatic, roman de dragoste. Relația romanului cu balada
populară „Miorița ”, sugerată chiar de scriitor prin motto („Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă ș-un câne...
”), constituie un aspect controversat în repetarea critică. Contestarea rolului genetic al mitului mioritic
merge până la teza susținută de Al. Paleologu că subiectul romanului se suprapune cu un alt mit,
universal, mitul lui Isis și Osiris.
Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea
monografică a lumii pastorale și căutarea adevărului) și aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor
personajului principal). Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către personaje, tradițiile
pastorale, dar și comuniunea om-natură și mitul marii treceri.
Căutarea constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea drumului are
diferite semnificații. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei (intriga
polițistă), ceea ce se transpune într-o dublă aventură: a cunoașterii lumii și a cunoașterii de sine: Pentru
Gheorghiță, călătoria are rol educativ, de inițiere a tânărului (bildungsroman). Nechifor, personaj
episodic, prezentat indirect, aparține planului mitic. Căutându-l, Vitoria parcurge simultan două lumi:
spațiul real, concret și comercial, dar și o lume „de semne și minuni”, al căror sens ea știe să îl
descifreze.
„...Parcurgerea labirintului este o încercare esențială pentru orice erou, [...]fiind chiar vorba de
renaștere și regenerare morală ”. Motivul labirintului se concretizează la nivelul acțiunii (căutarea și
diferite popasuri), dar este semnificativ și la nivelul titlului. Baltagul (topor cu două tăișuri) este un
obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei și instrumentul actului justițiar, reparator. De remarcat că în
roman același baltag (al lui Lipan) îndeplinește cele două funcții. Baltagul tânărului Gheorghiță se
păstrează neatins cu sângele dușmanilor. Baltagul este asociat cu labrys-ul, securea dublă cu care a fost
doborât minotaurul, monstrul mitic. Chiar numele protagoniștilor ar avea semnificații simbolice,
desemnând victoria dreptății.
Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent și omniscient reconstituie în mod
obiectiv, prin tehnica detaliului și observației, lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei. Deși
naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă și
calculată, ca „Hamlet feminin ”, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducții și o povestește veridic
celor prezenți, ceea ce îi determină pe criminali să-și recunoască vina în fața satului și a autorităților.
 Secvențele narative sunt legate prin înlănțuire și alternanță. Narațiunea este preponderentă, dar
pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual (de ex:
portretul Vitoriei sau al lui Gheorghiță) și colectiv (muntenii „locuitorii de sub brad”). Narațiunea este
nuanțată de secvențele dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum este laitmotivul rostit de femeie în
căutarea soțului, la fiecare popas: „Nu s-a oprit cumva... astă-toamnă un om cu un cal negru țintat în
frunte? Mie să-mi spuneți cine ați văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru țintat în frunte și-n
cap cu căciulă brumărie. ”
Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf. Andrei ”, „În
Postul Mare ”, „10 Martie ”. Cadrul acțiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței,
dar și cel de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de
Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor, conține toponime existente pe hartă. Scriere
ficțională cu valențe mitice romancierul însă imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, și utilizează
toponime simbolice (satul Doi Meri, râul Neagra).
Romanul este structurat în șaisprezece capitole cu acțiune desfășurată cronologic, urmărind
momentele subiectului.
Prima parte (capitolele I-al VI-lea)- frământările Vitoriei în așteptarea soțului și pregătirile de drum-
include expozițiunea și intriga.
În expoziție se prezintă satul Măgura Tarcăului și schița portretului fizic al Vitoriei, care este
surprinsă torcând pe prispă și gândindu-se la întârzierea soțului său plecat la Dorna să cumpere oi.
Intriga cuprinde frământările ei, dar și acțiunile întreprinse înainte de plecarea în căutarea soțului:
ține post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistrița, anunță
autoritățile de dispariția soțului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum, pe Minodora o
lasă la Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiță îi încredințează un baltag sfințit.
Partea a doua (capitolele al VII-lea – al XIII-lea) conține desfășurarea acțiunii și relevă drumul
parcurs de Vitoria și fiul ei, Gheorghiță, în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei reconstituie traseul lui
Nechifor, făcând o serie de popasuri: la hanul lui Donea de la gura Bicazului, la crâșma domnului David
de la Călugăreni, la moș Pricop și baba Dochia din Fărcașa, la Vatra Dornei (la han și la canțelarie,
unde află de actul de vânzare a oilor), apoi spre Păltiniș, Broșteni, Borca, de unde drumul părăsește apa
Bistriței, „într-o țară cu totul necunoscută ”. De asemenea, întâlnesc o cumetrie, la Borca și o nuntă, la
Cruci. Succesiunea acestor mari momente din viața omului, dă de gândit Vitoriei și anticipează
înmormântarea din final.
Întrebând din sat în sat, ea își dă seama că soțul său a dispărut între Suha și Sabasa. Cu ajutorul
câinelui regăsit, Lupu, munteanca descoperă într-o râpă rămășițele lui Lipan, în dreptul Crucii
Talienilor.
Partea a treia (capitolele al XIV-lea – al XVI-lea) prezintă sfârșitul drumului: ancheta poliției,
înmormântarea, parastasul lui Nechifor și pedepsirea ucigașului.
Coborârea în râpă și veghea nocturnă a mortului marchează maturizarea lui Gheorghiță, dovedită în
înfăptuirea actului de dreptate la parastas.
Punctul culminant este momentul în care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei,
surprinzându-i chiar și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Primul își recunoaște vina, însă al doilea
devine agresiv. Este lovit de Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor și sfâșiat de câinele Lupu, făcându-se
astfel dreptate.
Deznodământul îl surprinde pe Bogza, care-i cere iertare „femeii mortului ” și-și recunoaște fapta.
Personajul principal, femeia voluntară, este „un exponent al speței ” în relație cu lumea arhaică, dar
și o individualitate, prin însușirile sale: „În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta și
aplicație de detectiv. [...] Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu
disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării. ”
 Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă („N-am să mai am hodină cum n-are râul Tarcăului pân’ce
l-oi găsi pe Nechifor Lipan ”), curajoasă, lucidă. Inteligența nativă și stăpânirea de sine sunt evidențiate
pe drum,dar mai ales la parastas, când demască ucigașii.
Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul tradițiilor și este refractară
la noutățile civilizației: „În tren ești olog, mut și chior ”. Ca mamă, îi interzice Minodorei să se
îndepărteze de tradiție („Îți arăt eu coc, valț și bluză...! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea nu am
știut de acestea- și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu! ”) și contribuie prin călătorie la maturizarea
lui Gheorghiță. Respectă obiceiurile de cumetrie și de nuntă („a primit plosca și a făcut frumoasă urare
miresei ”) și veghează la îndeplinirea rânduielilor din ritualul înmormântării: priveghiul, drumul la
cimitir, bocitul, slujba religioasă, pomana, praznicul.
Soție iubitoare, pornește hotărâtă în căutarea bărbatului: „era dragostea ei de douăzeci și mai bine
de ani. Așa-i fusese drag în tinereță Lipan, așa-i era drag și acuma, când aveau copii mai mari cât
dânșii. ” Țipătul dinaintea coborârii coșciugului și gesturile concentrează bine iubirea și durerea
pierderii soțului: „Cu așa glas a strigat, încât prin toți cei de față a trecut un cutremur. S-a dărâmat în
genunchi. Și-a rezemat fruntea de marginea sicriului. ”
Personajul complex este realizat prin tehnica basoreliefului și individualizat prin caracterizare
directă și indirectă (prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relații cu alte personaje, nume).
Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: „Nu mai era
tânără, dar avea o frumuseță neobișnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o ușoară ceață în dosul
genelor lungi și răsfrânte în cârligașe. ”
Natura devine o cutie de rezonanță a sentimentelor femeii, îndrumând-o în căutarea soțului său: la
Dorna, dar și la Crucea Talienilor, vântul a anunță că se află pe drumul cel bun.
Personajul secundar, Gheorghiță, reprezintă generația tânără, care trebuie să ia locul tatălui dispărut.
Romanul poate fi considerat inițiatic, deoarece prezintă drumul spre maturizarea lui Gheorghiță.
Nechifor Lipan este caracterizat în absență, prin retrospectivă și remorare și simbolizează destinul
muritor al oamenilor. Numele său „cel adevărat și tainic ”, de botez este tot Gheorghiță, dar primise
numele de Nechifor în al patrulea an al vieții când se îmbolnăvise, potrivit unei superstiții: „ca să nu-l
mai cunoască bolile și moartea ”. Vorba lui Lipan „Nimene nu poate sări peste umbra lui ”, anticipează
destinul acestuia.
Personajele episodice sunt: Minodora, fiica receptivă la noutățile civilizației este trimisă la mânăstire
pentru purificare; moș Pricop (ospitalitatea), părintele Dănilă (autoritatea spirituală în satul arhaic),
baba Maranda (superstițiile)- personaje reprezentative pentru lumea satului arhaic.
Romanul are caracter monografic deoarece înfățisează viața muntenilor, ocupațiile, tradițiile,
obiceiurile și principalele lor trăsături: muncitori, veseli, iubitori. Trăsăturile personajului colectiv,
muntenii, sunt surprinse încă de la început, în legenda pe care obișnuia să o spună Lipan, rememorată
de Vitoria. „Viața muntenilor e grea; mai ales a femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca
dânsa. Munteanului i-i dat să-și câștige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu cața. [...] Cei mai
vrednici întemeiază stâni în munte. [...]Munteanul are rădăcini la locul lui, ca și bradul. ”
Un alt portret colectiv memorabil este al „locuitorilor de sub brad ”, ținutul străbătut de Vitoria, care
„sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni
cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițele lui cuptor [...]- mai cu samă stau ei în fața soarelui c-o
inimă ca din el ruptă; cel mai adesea se dismiardă și lucește- de cântec, de prietenie. Așa era și acel
Nechifor Lipan care acum lipsea.” Familia Lipanilor este parte a acestei colectivități: imaginea lui
Nechifor păstrată în memoria celorlalți, portretizarea amplă a Vitoriei, ca exponent al acestei lumi
arhaice și tinerii receptivi la noutățile civilizației, Minodora și Gheorghiță.
Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu aparține realismului mitic. Criticul Nicolae Manolescu
arată că, deși Mihail Sadoveanu alege ca pretext epic situația din balada populară: „doi ciobani ucid pe
al treilea ca să-i ia oile ”, autorul „sacrifică marele ritm al transhumanței pentru un fapt divers, pentru
un accident; demitizează situația originară, privind printr-un unghi deloc poetic evenimentul ritual.
Baltagul este un roman realist în sensul cel mai propriu. ”