Problematizarea - metodă eficientă de învăţare

în ciclul primar

Problematizarea reprezintă o modalitate specifică de lucru a

învăţătorului cu elevii, care ia forme concrete dintre cele mai
variate, în raport cu conţinutul, particularităţile obiectelor de
învăţământ, scopul lecţiei, vârsta şi nivelul de pregătire şi
dezvoltare intelectuală a elevilor. Este modalitatea de a crea în
mintea elevului o stare conflictuală, determinată de necesitatea
cunoaşterii unui obiect, fenomen, proces fie a rezolvării unei
probleme teoretice sau practice.

În acest sens, vom aborda problematizarea ca o metodă

activ-participativă, formativă, euristică, menită să activizeze şi să
restructureze experienţa de cunoaştere, să declanşeze activitatea
independentă, să dezvolte capacităţile intelectuale, atitudinile faţă
de învăţare. Ea declanşează un demers cognitiv de investigare,
de construire a ideilor, de elaborare a răspunsului, de soluţionare
a problemei.

Problematizarea contribuie la transformarea elevului în

subiect al educaţiei, în participant la dobândirea cunoştinţelor noi,
creând posibilitatea de a mobiliza resursele personalităţii şi de a
aduce satisfacţii pe toate planurile ei: cognitiv, afectiv, estetic şi
acţional.

Problematizarea, în viziunea lui I. Nicola, constă dintr-o suită

de procedee prin care se urmăreşte crearea unor situaţii de
problemă care antrenează şi oferă elevilor posibilitatea să
surprindă diferite relaţii între obiectele şi fenomenele realităţii,
între cunoştinţele anterioare şi noile cunoştinţe prin soluţiile pe
care ei înşişi, sub îndrumarea învăţătorului, le elaborează. Orice
situaţie de problemă nu este altceva decât o „schemă
anticipatoare” sau un „plan de acţiune”, care presupune anumite
repere, mai mult sau mai puţin detaliate, privitoare la activitatea şi
operaţiile ce urmează a fi efectuate de către elev.

Experienţa trecută este cuprinsă explicit în datele iniţiale ale

problemei, necunoscutul fiind sugerat şi implicat în complexul
situaţional creat de învăţător. Un moment declanşator, constă în
crearea situaţiei de problemă. Ţinând cont de modul în care ea
apare şi de modul în care se rezolvă putem distinge următoarele
cazuri: cazul în care învăţătorul creează în mod intenţionat o
situaţie de problemă, atrăgând atenţia elevilor asupra ei, pentru
ca explicaţiile sale să conducă la indicarea soluţiei; cazul în care
învăţătorul creează situaţia de problemă, antrenând elevii în
rezolvarea ei; cazul în care învăţătorul creează situaţia de
problemă, rezolvarea având loc în mod independent de către
elevi; cazul în care elevii înşişi creează situaţia de problemă şi tot
ei o rezolvă în mod independent, învăţătorul doar veghează acest
proces.

Procesul de instruire conţine o mulţime de astfel de situaţii.

Fiindcă, la drept vorbind, dându-le elevilor însărcinarea de a
rezolva anumite exerciţii, să cerceteze anumite texte din manual,
învăţătorul presupune că elevii vor întâlni anumite obstacole,
ceea ce se şi întâmplă. Însă, în majoritatea cazurilor, elevii nu
sunt conştienţi de problema pe care au rezolvat-o, nu-s conştienţi
de contradicţiile problemei sau textului studiat.
Făcând un sumar al cercetărilor noastre teoretice, conchidem
că esenţa psihopedagogică a instruirii problematizate constă în
următoarele:
 instruirea problematizată este o metodă pentru formarea la
elevi a unei motivaţii în învăţare;

 instruirea problematizată este metoda cu ajutorul căreia

este determinată activitatea comunicativă a elevilor;
  instruirea problematizată este o metodă de extragere din
conţinutul instruirii a celor mai importante şi mai profunde
relaţii şi raporturi.

Principiile de bază care exprimă legităţile structurării şi

funcţionării procesului de instruire prin problematizare reflectă
legătura esenţială necesară şi stabilă între diferite aspecte ale
procesului de instruire.
În acest sens se conturează: accesibilitatea raportată la
gradul de complexitate; caracterul stimulativ al problematizării şi
respectarea particularităţilor individuale ale elevilor; dirijarea din
partea învăţătorului şi efortul independent al elevului.
În funcţie de aceste legături logice am selectat o serie de
principii ce ar asigura aplicarea mai eficientă a problematizării în
procesul de învăţământ la obiectele din ciclul primar:

1. Principiul aplicării interogative a diverselor tipuri de

problematizare în procesul de învăţământ: întrebări-
problemă, situaţii de problemă. Acest principiu cere ca în
cadrul lecţiei să se aplice integrat aceste tipuri de
problematizare. Fiecare din acestea cuprinde un anumit
grad de complexitate.

2. Principiul îmbinării accesibilităţii cu sporirea treptată a

gradului de complexitate a problematizării. Acest principiu
cere să instruim elevii conform regulilor: de la simplu la
compus, de la uşor la greu. Mai ales în clasa a IV-a, unde
se practică metodele euristice, învăţătorul trebuie să
înceapă de la forme cu grad de complexitate mai redus. Se
vor aplica mai întâi întrebări-probleme simple, accesibile
copiilor. Apoi, treptat, se va mări gradul de complexitate şi
se vor aplica situaţii de vorbire instructive problematizate şi
situaţiile de problemă.
 3. Principiul caracterului stimulativ al problematizării în
corespundere cu particularităţile de vârstă şi individuale ale
elevilor.

Principiile se întrepătrund şi se condiţionează reciproc.

Situaţiile problematizate pot fi generate de jocuri, poveşti, lectura
unor texte. Fiecare principiu în parte exprimă anumite cerinţe ce
trebuie respectate în organizarea şi desfăşurarea procesului de
învăţământ, privind aplicarea problematizării la toate disciplinele
predate în şcoala primară.

Aplicarea eficientă a problematizării depinde de corelaţia între

aceasta şi alte metode şi procedee de predare-învăţare, cum ar fi
cele menţionate de M. Ionescu şi V. Chiş:

explicaţia: cu ajutorul ei învăţătorul dezvăluie conţinutul

situaţiilor problematizate şi dă răspunsuri în timpul consultaţiilor
cerute de elevi;

conversaţia euristică: folosindu-se de o succesiune de

întrebări învăţătorul îi îndeamnă pe elevi spre găsirea răspunsului
unei situaţii de problemă;

discuţia: se prezintă ca un schimb reciproc, organizat de

informaţii, opinii, aprecieri în sensul găsirii unui răspuns corect;

lectura: prin ea se completează informaţiile necesare la

rezolvarea situaţilor de problemă;

demonstraţia: se prezintă diferite mijloace pentru a facilita

procesul de rezolvare a situaţiei de problemă;
 observarea şi cercetarea: multe situaţii de problemă necesită
din partea elevilor cercetarea unor obiecte, fenomene pentru a le
soluţiona;
povestirea: în urma expunerii interesante şi afective de către
învăţător pot apărea întrebări ce necesită opiniile elevilor;

îndemnul şi sugestia: constă în sprijinirea elevilor în

rezolvarea situaţiilor problematizate, îndemnându-i spre găsirea
răspunsului, sugerându-le anumite date pentru exprimarea
corectă şi coerentă;

stimularea: prin folosirea mijloacelor, prezentarea situaţiilor

noi şi interesante, elevii vor fi stimulaţi prin susţineri morale, prin
laude şi avansuri;

aprobarea şi dezaprobarea: constă în acceptarea,

confirmarea sau respingerea unor răspunsuri, dar foarte delicat,
pentru ca elevul să nu piardă interesul faţă de învăţare.

În concluzie,la baza teoriei învăţământului problematizat stă

noţiunea de problemă, mai exact, de situaţie de problemă în
învăţare.
Problema şi situaţia de problemă sunt categorii psihologo-
didactice de bază a căror aplicare în cercetarea procesului de
instruire contribuie la descoperirea legăturilor noi sau precizarea
celor deja cunoscute. Creând o situaţie de problemă, oferim
elevului posibilitatea să se antreneze într-un proces intelectual
activ. Datorită potenţialului său activizator – subiectul cunoscător
se raportează activ la sarcina de instruire – strategia rezolvării de
probleme prezintă o serie de valenţe didactice, cu o influenţă
profundă asupra personalităţii elevilor: captează cu uşurinţă
atenţia, declanşează interesul cognitiv, mobilizează la efort;
asigură o motivare intrinsecă a învăţării; dezvoltă schemele
operatorii ale gândirii şi consolidează structurile cognitive ale
elevilor; asigură creşterea operativităţii cunoştinţelor; asigură o
mai bună stăpânire a cunoştinţelor şi priceperilor; antrenează
aptitudinile creatoare; dezvoltă procesele reglatorii, viaţa
emoţională şi trăsăturile de personalitate ale elevilor.
Referinţe bibliografice:

1. Cerghit, I., Metoda problematizării. Bucureşti: E.D.P., 1997.

2. Ionescu, M., Chiş, V., Strategii de predare şi învăţare.

Bucureşti: E.D.P., 1992.

3. Nicola, I., Pedagogie. Bucureşti: E.D.P., 1992.