Ecuația Hamilton–Jacobi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Parte a seriei de articole despre

Mecanică clasică

Principiul al II-lea al mecanicii

Istorie · Cronologie

v ·d ·m (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Format:Mecanic%C4%83_clasic%C4%83&action=edit)

În matematică, ecuația Hamilton–Jacobi descrie o condiție necesară de extrem geometric în generalizarea problemelor
calculului variațional. În fizică, ea este o reformulare a mecanicii clasice și ca atare echivalentă cu alte formulări, precum
mecanica newtoniană, mecanica lagrangiană și mecanica hamiltoniană. În particular, ecuația Hamilton–Jacobi este folositoare la
identificarea mărimilor care se conservă într-un sistem mecanic, ceea ce este posibil chiar și în cazul în care problema mecanică
nu poate fi rezolvată complet.

De asemenea, ecuația Hamilton–Jacobi este singura formulare din mecanică în care mișcarea unui sistem de particule este
descrisă într-un formalism asemănător cu propagarea unei unde. În acest sens, a fost atins un obiectiv al fizicii teoretice (datând
din secolul 18 de la Johann Bernoulli): găsirea unei analogii între propagarea luminii și mișcarea unei particule. Ecuația de undă
pentru sistemele mecanice este similară, dar nu identică, cu ecuația lui Schrödinger; din acest motiv, ecuația Hamilton–Jacobi
înlesnește abordarea mecanicii cuantice, pornind de la mecanica clasică.

Cuprins
Formularea matematică
Compariția cu alte formule din mecanică
Notație
Derivări
Separarea variabilelor
Exemplu în coordonate sferice
Exemplu în coordonate cilindrice eliptice
Exemplu în coordonate cilindrice parabolice
Aproximația eikonală și relația cu ecuația lui Schrödinger
Ecuația Hamilton–Jacobi în câmp gravitațional
Vezi și
Referințe

Formularea matematică
Ecuația Hamilton–Jacobi este o ecuație cu derivate parțiale neliniare de ordinul întâi pentru o funcție , numită
funcția principală a lui Hamilton:
Această ecuație derivă din mecanica Hamiltoniană prin tratarea funcției ca funcție generatoare pentru o tranformare canonică
a Hamiltonianului . Impulsul generalizat corespunzător primei derivate a funcției , în funcție de
coordonatele generalizate este:

Schimarea în acțiune de la o traiectorie la alta apropiată este dată de ecuația:

Deoarece traiectoria mișcării actuale satisface ecuația Euler-Lagrange, variația este zero. În primul termen al ecuației punem
, iar valoarea o notăm simplu prin . Înlocuind prin , obținem în final:

Pornind de la această relație urmează că, derivatele parțiale ale acțiunii în funcție de coordonate sunt egale cu impulsurile
generalizate corespunzătoare.

Similar, coordonatele generalizate pot fi obținute prin derivarea acțiunii , în funcție de impulsurile generalizate.

Prin inversarea acestor ecuatii, se poate determina evoluția unui sistem mecanic, adică, putem determina coordonatele
generalizate ca funcții de timp. Pozițiile și vitezele inițiale apar drept constante de integrare ale soluției , corespunzând
mărimilor care se conservă în timpul evoluției sistemului mecanic, precum energia, momentul unghiular, sau vectorul Laplace-
Runge-Lenz.

Compariția cu alte formule din mecanică

Ecuația Hamilton-Jacobi este o ecuație cu derivate parțiale de ordinul întâi a acțiunii în funcție de coordonate generalizate
și timpul t. Impulsurile generalizate nu apar în , ci numai în derivatele lui . Remarcabil este faptul că, funcția
este egală cu acțiunea clasică.

Pentru comparație, în ecuația de mișcare echivalentă Euler-Lagrange din mecanica Lagrangiană, de asemenea nu apar
impulsurile generalizate, cu toate acestea, formează un sistem de N ecuații cu derivate de ordinul doi în funcție de coordonatele
generalizate și timp. O altă comparație este aceea cu ecuația de mișcare a lui Hamilton, care este de fapt un sistem de 2N ecuații
de ordinul întâi în funcție de coordonatele generalizate, impulsurile generalizate și timp.

Deoarece ecuația Hamilton-Jacobi este o expresie echivalentă a problemelor de miminizare a integralelor, precum principiul lui
Hamilton, ea poate fi folositoare și în alte probleme de calcul variațional, sau mai general, în alte ramuri ale matematicii sau
fizicii, precum sistemele dinamice, geometria simplectică sau haosului cuantic. De exemplu, ecuația Hamilton-Jacobi este
folositoare la determinarea geodezicelor pe o mulțime Riemanniană, care este o problemă importantă variațională din geometria
Riemanniană.

Notație
Pentru a fi conciși, folosim variabile îngroșate, precum , pentru a reprezenta cele coordonate generalizate:

care nu se transformă neapărat printr-o rotație ca un vector. Produsul scalar este definit aici drept suma produselor
componentelor corespunzătoare, adică:
Derivări
Orice transformare canonică implică o funcție generatoare , care conduce la relațiile:

Pentru a deriva ecuația Hamilton-Jacobi, alegem o funcție generatoare care face noul Hamiltonian egal cu zero.
Astfel că, toate derivatele sale sunt de asemenea zero, iar Hamiltonianul devine trivial:

adică, noile coordonate și impulsuri generalizate sunt constante. Noul impuls generalizat este notat prin
, adică, .

Atunci, ecuația Hamilton-Jacobi rezultă din ecuația transformată :

care este echivalentă cu ecuația:

deoarece .

Noile coordonate generalizate sunt de asemenea constante, notate cu . Odată ce le-am rezolvat pentru
, se obțin ecuațiile:

sau, pentru claritate, scrise pentru componentele lui :

Aceste ecuații pot fi inversate pentru a găsi coordonatele generalizate originale ca funcții de constantele și , astfel
putând rezolva problema originală.

Separarea variabilelor
Ecuația Hamilton-Jacobi este foarte folositoare când poate fi rezolvată via variabilelor separabile aditive, care identifică direct
constantele de mișcare. De exemplu, timpul t poate fi separat dacă Hamiltonianul nu depinde explicit de timp. Î acest caz,
derivata funcție de timp trebuie să fie o constantă, notată cu , dând soluția:

în care, funcția independentă de timp este numită uneori și funcția caracteristică a lui Hamilton. Atunci, ecuația
Hamilton–Jacobi redusă poate fi scrisă astfel:
Pentru a ilustra separabilitatea și pentru alte variabile presupunem că, oricare coordonată generalizată și derivata ei apar

împreună în Hamiltonian ca o singură funcție , iar H se scrie:

În acest caz, funcția poate fi despărțită în două funcții, una care depinde numai de și alta care depinde numai de
coordonatele generalizate rămase:

Substituția acestor formule în ecuația Hamiton-Jacobi arată că funcția trebuie să fie o constantă, aici notată cu , obținând o
ecuație diferențială ordinară de ordinul întâi pentru :

În anumite cazuri, funcția poate fi separată complet în funcții , obținând:

În astfel de cazuri, problema se rezolvă prin ecuații diferențiale ordinare.

Separabilitatea funcției depinde de Hamiltonian și de modul în care sunt alese coordonatele generalizate. Pentru coordonate
ortogonale și Hamiltonian care nu depinde de timp și este pătratic pentru impulsurile generalizate, este complet separabilă
dacă energia potențială este separabilă aditiv pentru fiecare coordonată, caz în care, termenul energiei potențiale pentru fiecare
coordonată este multiplicat corespunzător printr-un factor dependent de coordonate în termenul impulsului Hamiltonianului
(condiția Staeckel). Pentru a ilustra acest lucru, în secțiunea următoare sunt date câteva exemple în coordonate ortogonale.

Exemplu în coordonate sferice

Hamiltonianul în coordonate sferice poate fi scrie sub forma:

Ecuația Hamilton-Jacobi este complet separabilă în aceste coordonate, demonstrându-se că are forma analoagă cu:

în care , și sunt funcții arbitrare. Substituind soluția complet separată

în ecuația Hamilton-Jacobi, obținem:

Acestă ecuație poate fi rezolvată prin integrări succesive de ecuații diferențiale ordinare, începând cu ecuația :

unde este o constantă de mișcare care elimină dependența de din ecuația Hamilton–Jacobi:
Următoarea ecuație diferențială ordinară implică coordonata generalizată :

în care este o altă constantă de mișcare care elimină dependența de și reduce ecuația Hamilton-Jacobi la ecuația finală
diferențială:

a cărei integrare completează soluția pentru .

Exemplu în coordonate cilindrice eliptice

Hamiltonianul în coordonate cilindrice eliptice poate fi scris astfel:

unde focarul elipsei este localizat în , pe axa . Ecuația Hamilton-Jacobi este complet separabilă în aceste coordonate,
demonstrându-se că are o forma analoagă cu:

în care , și sunt funcții arbitrare. Substituind soluția complet separabilă

în ecuația Hamilton-Jacobi, obținem:

Separând prima ecuație diferențială ordinară (funcție numai de z):

obținem ecuația Hamilton–Jacobi redusă (după ce multiplicăm cu 2m și rearanjăm ecuația):

care poate fi separată în două ecuații diferențiale ordinare:

care rezolvate, conduc la o soluționare completă a lui .

Exemplu în coordonate cilindrice parabolice
Hamiltonianul în coordonate cilindrice parabolice poate fi scris sub forma:

Ecuația Hamilton-Jacobi este complet separabilă în aceste coordonate, demonstrându-se că are o forma analoagă cu:

în care , și sunt funcții arbitrare. Substituind soluția complet separabilă

în ecuația Hamilton-Jacobi, obținem:

Separând prima ecuație diferențială ordinară (funcție numai de z):

obținem ecuația Hamilton–Jacobi redusă (după ce multiplicăm cu 2m și rearanjăm ecuația):

care poate fi separată în două ecuații diferențiale ordinare:

care rezolvate, conduc la o soluționare completă a lui .

Aproximația eikonală și relația cu ecuația lui Schrödinger

Izosuprafața funcției poate fi determinată la oricare timp t. Mișcarea unei izosuprafețe ca funcție de timp este definită
prin mișcarea unei particule dintr-un punct al izosuprafeței. Mișcarea unei astfel de izosuprafețe poate fi gândită ca o undă
care se mișcă prin spațiul , cu toate că nu se subordonează exact ecuației de undă. Pentru a arăta acest lucru considerăm că
reprezintă faza unei unde

în care este o constantă introdusă pentru a face exponențiala adimensională. Schimbarea în amplitudine a undei poate fi
reprezentată printr-un număr complex . Putem rescrie ecuația Hamilton-Jacobi astfel:

care este o variantă neliniară a ecuației Schrödinger.

Invers, plecând de la ecuația lui Schrödinger și de la Ansatzul lui , obținem:

Limita clasică ( ) a ecuației Schrödinger de mai sus devine identică cu următoarea variantă a ecuației Hamilton-Jacobi:

Ecuația Hamilton–Jacobi în câmp gravitațional

în care sunt componentele contravariante ale tensorului metric, m este masa de repaus a particulei, iar c este viteza luminii.

Vezi și
Transformări canonice
Constantă de mișcare
Câmpul vectorial Hamiltonian
Ecuația Hamilton–Jacobi–Bellman
Aproximația WKB
William Rowan Hamilton
Carl Gustav Jacob Jacobi

Referințe
Radu Voinea, Dumitru Voiculescu, Florian-Paul Simion, Introducere în mecanica solidului cu aplicații în
inginerie, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989.

Hamilton W. (1833) "On a General Method of Expressing the Paths of Light, and of the Planets, by the
Coefficients of a Characteristic Function", Dublin University Review, pp. 795–826.

Hamilton W. (1834) "On the Application to Dynamics of a General Mathematical Method previously Applied to
Optics", British Association Report, pp. 513–518.

H. Goldstein (2002). Classical Mechanics. Addison Wesley. ISBN 0-201-65702-3.

A. Fetter and J. Walecka (2003). Theoretical Mechanics of Particles and Continua. Dover Books. ISBN 0-486-
43261-0.

Landau L.D., Lifshitz L.M., "Mechanics", Elsevier, Amsterdam ... Tokyo, 1975.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ecuația_Hamilton–Jacobi&oldid=13263742

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 28 ianuarie 2020, ora 12:32.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.