ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Notiune, clasificare
Actul juridic reprezinta manifestarea de vointa, expresa sau tacita, facuta cu intentia de
a produce efecte juridice, adica de a crea, modifica, transmite ori stinge raporturi
juridice civile concrete.
Termenul de “act” este utilizat in doua sensuri: acela de manifestare de
vointa (negotium juris) producatoare de efecte juridice si acela
de inscris (instrumentum), adica suportul care fixeaza continutul operatiei juridice.
Actul juridic este cel mai important izvor de drepturi si obligatii, el fiind modul natural
si necesar de implicare a persoanei in viata juridica.
Actul juridic exprima vointa subiectului de a participa liber la raporturile juridice.
Clasificarea actelor juridice se face dupa diferite criterii, precum: partile, scopul, modul
de incheiere, efectele, continutul etc.
1). Dupa numarul partilor (dupa cum vointa este unitara sau comuna) actele juridice
civile sunt: unilaterale, bilaterale si multilaterale.
2). Dupa scopul urmarit de parti la incheierea lor, actele juridice civile sunt: cu titlu
gratuit si cu titlu oneros.
Actul cu titlu oneros este acela prin care procura alteia un folos patrimonial in schimbul
unui echivalent patrimonial (contractul de vanzare-cumparare, contractul de
antrepriza; contractul de renta viagera etc.).
Actele cu titlu gratuit se impart in: liberalitati, care micsoreaza patrimoniul
dispunatorului (donatie, legat), si acte dezinteresate, prin care se procura un avantaj
fara micsorarea patrimoniului (mandat gratuit; imprumut (camodat)gratuit.
3. Dupa modul de formare, actele civile sunt: consensuale, solemne (formale) si reale.
Actele consensuale se incheie prin simpla manifestare de vointa (solo consensus); ele
reprezinta principiul. Forma actului juridic este generata de principiul
consensualismului.
Actele solemne se incheie cu indeplinirea unor formalitati; solemnitati cerute de lege ad
validitatem, (donatie, art.813 Cod civil, ipoteca, art.1746 Cod civil, vanzare imobiliara.).
Actele reale se incheie valabil prin manifestarea de vointa si remiterea (predarea)
bunului (imprumutul, depozitul etc).
4). Dupa efectul lor, actele civile sunt: constitutive, translative si declarative.
Actele constitutive dau nastere la drepturi subiective noi care n-au existat anterior
(ipoteca, gaj); ele produc efecte pentru viitor (ex nunc).
Actele translative au ca efect stramutarea unui drept subiectiv dintr-un patrimoniu in
alt patrimoniu (vanzare-cumparare, donatie); produc efecte ex nunc.
Actele declarative sunt acelea care constata, definitivarea sau consolidarea situatii
juridice preexistente – confirmarea actelor anulabile; recunoasterea de datorie,
ratificarea, imparteala, tranzactia – ele produc efecte si pentru trecut (ex nunc).
5). Dupa importanta lor asupra patrimoniului , actele juridice civile sunt: de conservare,
de administrare si de dispozitie.
Actele de conservare urmaresc mentinerea, prezervarea, preintampinarea pierderii
unor drepturi (intreruperea unei prescriptii).
Actele de administrare sunt cele de exploatare normala, fireasca a unui patrimoniu; ele
realizeaza o punere in valoare a unui bun din patrimoniu sau a patrimoniului; ele sunt
de evidenta utilitate (incasarea veniturilor; perceperea fructelor; valorificarea unor
bunuri perisabile, efectuarea de reparatii).
Actele de dispozitie sunt acte de instrainare (vanzare-cumparare) sau de grevare a unor
bunuri cu sarcini (ipoteca, gaj).
6). Dupa continutul lor, actele civile sunt : patrimoniale si nepatrimoniale.

Actul civil patrimonial are un continut evaluabil in bani; ca regula, el se refera la

drepturile reale si de creanta (imprumut, donatie, vanzare-cumparare).
Actul civil nepatrimonial are un continut neevaluabil in bani; se refera la drepturi
personale nepatrimoniale (conventia partilor cu privire la numele copilului din afara
casatoriei).

7). Dupa modalitatiile care il afecteaza (termen, conditie) distingem: acte pure si simple
si acte afectate de modalitati (termen si conditie).
8). Dupa momentul producerii efectelor, sunt: acte inter vivos (intre vii) si acte motis
causa, pentru o cauza de moarte (testamentul).
9). Dupa raportul dintre ele, sunt: acte principale si acte accesorii, cu aplicarea regulii
(accesorium sequitur principalem”.

10). Dupa modul de executare distingem: acte cu executare dintr-o data (uno ictu) si acte
cu executare succesiva (locatiunea, renta viagera).
2. Conditiile esentiale de validitate
Potrivit art. 948 “Conditiile esentiale pentru validarea unei conventii sunt: capacitatea
de a contracta; consimtamantul valabil al partii ce se obliga; un obiect determinat; o
cauza licita”.
Desi art. 948 Cod civil nu prevede, printre conditiile esentiale, “forma” actelor, totusi in
cazul unor acte solemne (donatie, ipoteca etc.) lipsa formei cerute de lege atrage
nulitatea actului juridic.
Conditiile actului juridic civil pot fi: de fond, care privesc continutul actului (capacitatea
, consimtamantul, cauza, obiectul) sau de forma, care privesc forma juridica in care se
exprima vointa (forma solemna ceruta de lege).
1). Capacitatea de a incheia actul juridic. Potrivit art. 949 Cod civil dispune: “Poate
contracta orice persoana ce nu este declarata incapabila prin lege”. Deci incapacitatea
de a incheia acte juridice trebuie sa fie expres prevazuta de lege, textele referitoare fiind
de stricta interpretare.
Cu referire la persoanele fizice, principalele incapacitati sunt prevazute in art. 950 C.
civ., care dispune : “Necapabili de a contracta sunt: minorii, interzisii, in genere toti cei
carora legea le-a prohibit oarecare contracte”.
Cu privire la persoanle juridice, principiul denumit al specialitatii capacitatii de
folosinta este acela ca acestea pot incheia orice acte juridice care corespund scopului
pentru care au fost infiintate (art.34 din Decretul nr.31/1954).
2).Consimtamantul valabil exprimat. Consimtamantul inseamna hotararea de a te
obliga judecatoreste si exteriorizarea acestei manifestari. Vointa interna,
neexteriorizata, nu produce efecte juridice.
Consimtamantul mai are si sensul de “acord al partilor”.
Pentru a produce efecte, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
a) sa emane de la o persoana avand capacitatea de exercitiu si discernamant;

b). sa fie facut cu intentia de a produce efecte juridice, angajare juridica;

c). sa fie serios si nu in gluma (jocandi causa), sau cu rezerva mintala (reservatio
mentalis) cunoscuta de cealalta parte, ori sub conditie potestativa pura;
d). sa fie precis;
e). sa fie manifestat in exterior: prin inscris; prin gesturi; prin orice fapt concludent;
prin simbol etc.
Tacerea, in principiu, nu constituie consimtamant, cu unele exceptii (de exemplu,
exceptie: cand legea prevede expres etc.).
f). sa nu fie alterat de viciile de consimtamant. Potrivit art.953 Cod civil,
“Consimtamantul nu este valabil cand este dat prin eroare , smuls prin violenta sau
surprins prin dol”.

Viciile de consimtamant sunt: eroarea, dolul violenta si leziunea.

a). Eroarea este o falsa imagine, o falsa cunoastere si reprezentare a realitatii concrete
pe care si-o face partea (partile) cu privire la incheierea unui act juridic.
Eroarea in care se poate afla una din parti poate privi substanta obiectului sau persoana
cu care se contracteaza.

Eroarea poate fi de fapt (cand priveste o situatie) si de drept. Eroarea de drept inseamna
reprezentarea gresita asupra existentei ori continutului unui act normativ. In dreptul
nostru se admite, in principiu, ca nimeni nu se poate prevala de necunoasterea legii
(nemo censetur ignorare legem), deci nimeni nu poate invoca eroarea asupra
dispozitiilor legii.
b). Dolul (viclenia) reprezinta inducerea in eroare a unei persoane prin mijloace viclene,
pentru a o determina sa incheie un act juridic.
Dolul este compus din doua elemente: un element subiectiv, intentional, care consta in
inducerea in eroare a unei persoane pentru a incheia un act juridic, si un element
obiectiv, material, care consta in folosirea de mijloace viclene, respectiv diferite
masinatiuni, siretenii ori diverse manopere viclene facute cu scopul inducerii in eroare a
persoanei.
c). Violenta consta in amenintarea unei persoane cu un rau de asemenea gravitate incat
aceasta amenintare sa ii insufle o temere care sa o determine sa incheie un act juridic pe
care, in lipsa acestei temeri, nu l-ar fi incheiat.
Violenta poate fi psihica sau fizica

Violenta ca viciu de consimtamant atrage nulitatea relativa a actului juridic, iar ca delict
civil poate da nastere la o actiune in raspundere civila.
d). Leziunea reprezinta disproportia vadita dintre prestatiile partilor.
Actiunea in anulare pentru leziune este admisa numai minorilor care au indeplinit 14
ani si care incheie acte juridice singuri, fara incuviintarea partilor sau tutorelui din
categoria acelora pentru care nu se cere si incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare,
daca printr-un asemenea act s-a produs minorului o vatamare.
Cel ce invoca leziunea trebuie sa faca dovada disproportiei de valoare intre cele doua
prestatii.
3). Obiectul actului juridic este conduita partilor, respectiv actiunile si inactiunile la care
sunt indreptatite sau la care sunt tinute acestea.
Conduita partilor poate sa se refere la un lucru (un bun), si atunci acesta este privit ca
fiind obiectul derivat (exterior) al actului juridic civil.
Obiectul trebuie sa existe (sau sa poata exista) la incheierea actului juridic, sa fie
in circuitul civil, sa fie determinat sau determinabil, sa fie posibil, licit si moral, sa fie un
fapt personal al celui ce se obliga,

Mentionam ca sunt, de exemplu, in circuitul civil, bunurile apartinand proprietatii

publice: “bogatiile de orice natura ale solului, caile de comunicatii, spatiul aerian, apele
cu potential energetic valorificabil si acelea care pot fi folosite in interes public, plajele,
marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental”
4). Cauza actului juridic se intelege scopul concret pentru realizarea caruia se incheie un
act juridic.
Pentru a fi valabila cauza actului juridic trebuie: sa existe, sa fie reala, sa fie licita si
morala.
5). Forma actului juridic este ceruta de lege pentru validitatea actului juridic (alteori,
este ceruta numai pentru probatiunea actului juridic).
Principiul care guverneaza forma este cel al consensualismului. Astfel, vointa de a
incheia un act juridic poate fi exteriorizata in diferite forme, de la un simplu gest pana
la inscrisul sub semnatura privata sau autentic.
Ca exceptie de la principiu, exista acte juridice pentru a caror validitate trebuie
respectate, sub sanctiunea nulitatii, anumite conditii de forma. Aceste acte se numesc
acte solemne sau formale.

Sunt acte solemne: testamentul, donatia, ipoteca conventionala etc.

3. Modalitatile actului juridic civil
Actele juridice civile pot fi pure si simple sau afectate de modalitati, adica de anumite
evenimente viitoare, de care depinde existenta sau executarea drepturilor si obligatiilor
din aceste acte.

Modalitatiile actului juridic sunt termenul si conditia.

1.Termenul (dies) este un eveniment viitor si sigur care intarzie producerea efectelor
unui act juridic sau determina stingerea efectelor unui act juridic.
In raport cu efectele sale,termenul este : suspensiv si extinctiv.
Termenul este suspensiv cand la indeplinirea lui se produc efectele actului juridic. Pana
la indeplinirea termenului, exercitiul drepturilor si executarea obligatiilor actului
juridic sunt suspendate.
Termenul este extinctiv cand la indeplinirea lui se sting efectele unui act juridic. La
indeplinirea lui, drepturile si obligatiile partilor din actul juridic se sting.
Prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data implinirii termenului
suspensiv.
Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv si a obligatiei corelative.
In functie de izvorul sau, termenul poate fi: conventional (voluntar), stabilit de partile
unui act juridic civil, legal (stabilit de lege), judiciar (acordat debitorului de instanta
judecatoreasca).
2. Conditia este un eveniment viitor si nesigur ca realizare, de care depinde existenta
(nasterea sau stingerea) actului juridic.
De mentionat ca, de indeplinirea sau neindeplinirea conditiei depinde insasi existenta
sau inexistenta actului juridic respectiv.
Din punct de vedere al posibilitatii de realizare si al legaturii cu vointa partilor,
conditiile sunt cauzale, mixte si potestative.

Conditia este cauzala cand realitatea ei depinde de hazard, fiind independenta de vointa
partilor (daca voi supravietui fratelui meu – art.1005 Cod civil);
Conditia este mixta cand realizarea ei depinde de vointa uneia dintre parti si de vointa
unei terte persoane.
Conditia este potestativa cand realizarea ei depinde de vointa partilor. Conditia
potestativa este de doua feluri: potestativa pura si potestativa simpla.
Conditia potestativa pura, cand realizarea ei depinde exclusiv de vointa unei parti (
cumpar daca voi dori);
Conditia potestativa simpla, cand realizarea ei depinde de vointa uneia din parti si de un
fapt exterior de vointa unei persoane nedeterminate (cumpar daca o sa castig la Loto).

In raport de efectul ce-l produce, conditia este suspensiva si rezolutorie.

Conditia este suspensiva,cand pana la realizarea ei existenta drepturilor si obligatiilor
partilor este suspendata. Conditia este rezolutorie, cand pana la realizarea ei drepturile
si obligatiile partilor sunt considerate ca exista si se executa.
Daca conditia rezolutorie a fost realizata, actul juridic se desfiinteaza retroactiv, ca si
cum n-ar fi fost incheiat niciodata.
Daca conditia rezolutorie nu se realizeaza, actul juridic se consolideaza.
4. Efectele actului juridic civil
Prin efectele actului juridic intelegem drepturile subiective si obligatiile civile nascute,
modificate sau stinse prin actul respectiv.

Intre continutul raportului juridic civil si efectele actului juridic civil exista asemanari,
in sensul ca efectele actului juridic se suprapun continutului raportului juridic civil.
Pentru a cunoaste efectele raportului juridic civil, examinam continutul raportului
juridic, respectiv drepturile si obligatiile partilor din acel raport create, modificate sau
stinse prin modificarea de vointa a acestora.

Efectele actului juridic civil sunt reglementate, in mod general, de Codul civil in
capitolul “Despre efectul conventiilor” (art.969-985 Cod civil).
Operatia de stabilire a efectelor actului juridic civil presupune: determinarea existentei
si dovedirea actului juridic (negotium iuris) si determinarea efectelor prin interpretarea
clauzelor actului juridic.
Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii de baza:
a). Principiul fortei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda).
Principiul este consacrat in art.969 Cod civil, care prevede: “Conventiile legal facute au
putere de lege intre partile contractante”.
Partile angajate juridic printr-un contract au obligatia sa respecte clauzele contractului,
intocmai cum au obligatia sa respecte legea.

b). Principiul irevocabilitatii actului juridic.

Irevocabilitatea este consecinta fortei obligatorii si consta in imposibilitatea revocarii
unilaterale, adica una dintre partile actului juridic nu poate – prin singura sa vointa – sa
desfiinteze, sa desfaca acest act juridic.
Irevocabilitatea conventiilor este statornicita de art.969 alin.2 Cod civil, potrivit caruia
conventiile nu pot fi revocate prin vointa uneia dintre parti, ci numai prin acordul de
vointa al partilor (mutuo consensu), el poate fi desfacut tot prin acordul de vointa al
partilor (mutuo disensu).
Constituie exceptii de la principiul irevocabilitatii: donatia intre soti, locatiunea
incheiata pe durata nedeterminata etc.

c). Principiul relativitatii efectelor actului juridic (res inter alios acta, aliis neque nocere,
neque prodesse potest).
Actul juridic produce efecte juridice numai intre partile de la care emana; el nu produce
efecte fata de terti (persoane straine de actul juridic), deci efectele actului juridic sunt
relative.

Astfel, actele juridice produc efecte numai intre partile care le-au incheiat, neputand sa
profite ori sa dauneze tertilor.
In viata juridica apar persoane care, desi nu participa la incheierea actului juridic
precum partile, sunt totusi asimilate cu acestea in ceea ce priveste efectele actului
juridic. Acestea se numesc avanzi-cauza.

Avanzii-cauza sunt: succesorii universali si cu titlu universal, succesorii particulari,

creditorii chirografari.
a). Succesorii universali si cu titlu universal, sunt persoane care dobandesc un
patrimoniu sau o fractiune dintr-un patrimoniu la decesul cuiva.
Succesorii universali si cu titlu universal sunt mostenitori legali si testamentari.

b). Succesorii cu titlu particular sunt persoane ce dobandesc bunuri determinate

individual (ut singuli). De exemplu cel care mosteneste un autoturism.
c). Creditorii chirografari sunt creditorii obisnuiti, care nu au o garantie reala pentru
creanta lor (ipoteca, gaj, privilegii reale), dar care au un drept de gaj general asupra
patrimoniului debitorului lor.
5. Nulitatea actelor juridice

Nulitatea este sanctioneaza actul juridic nu indeplineste conditiile esentiale de validitate

cerute de lege, lipsindu-l de calitate sa si de efectele in vederea carora a fost incheiat,
potrivit regulii “quod nullum est ab inito nullum procit effectum”.
In dreptul nostru nulitatea nu este considerata o “stare organica”, ci o sanctiune care
intervine pentru ca o dispozitie legala a fost incalcata cu prilejul incheierii actului.

In conceptia dreptului civil roman contemporan nulitatea este in principiu partiala si

remediabila, nulitatea partiala constituind regula, iar nulitatea totala, exceptia.
Precizam ca in Codul civil nu exista o reglementare sistematica a nulitatii.
Ca institutie de drept civil nulitatea indeplineste atat o functie preventiva, cat si una
sanctionatorie.
In raport cu natura interesului ocrotit de lege si de regimul juridic, nulitatea este de
doua feluri: nulitate absoluta si nulitate relativa.
Nulitatea absoluta este sanctiunea ce intervine in caz de nerespectarea, cu ocazia
incheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocroteste un interes general,
public.
Nulitatea relativa este sanctiunea cce intervine in caz de nerespectare, cu ocazia
incheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocroteste un interes particular,
privat.
In raport cu intinderea efectelor contrare legii, nulitatea poate fi totala sau partiala.
Nulitatea totala este aceea care desfiinteaza actul juridic in intregime.
Nulitatea partiala este aceea care desfiinteaza numai efectele actului care nesocotesc
legea, dar actul juridic ramane partial in fiinta producand celelalte efecte.
Nulitatea absoluta poate fi invocata de toate persoanele interesate, care pot fi: partile
actului juridic, avanzii-cauza ai partilor, procurorul si chiar instanta din oficiu, este
imprescriptibila si nu poate fi acoperita prin confirmarea actului
Nulitatea relativa poate fi invocata numai de persoana ocrotita de dispozitia legala ce
prevede nulitatea, este supusa prescriptiei extinctive si poate fi acoperita prin
confirmare.
In raport cu modul de reglementare, nulitatea este expresa sau virtuala.
Nulitatea expresa (textuala, explicita) este aceea care este prevazuta anume intr-o
dispozitie legala.

Nulitatea virtuala (implicita, tacita) este aceea care rezulta in mod neindoielnic din felul
de exprimare a normei legale sau din scopul acesteia.
Efectul nulitatii consta in desfiintarea actului juridic din momentul incheierii sale, ceea
ce conduce la restabilirea ordinii de drept incalcate.
Actul juridic nul nu poate produce efecte in viitor, iar efectele produse in trecut se
desfiinteaza retroactiv. Deci, nulitatea opereaza nu numai pentru viitor (ex nunc), ci si
pentru trecut (ex tunc). Retroactivitatea este consecinta fireasca a nulitatii actului
juridic
PRESCRIPTIA EXTINCTIVA
1. Definire
Prescriptia extinctiva reprezinta pierderea dreptului de a obtine o hotarare
judecatoreasca in temeiul careia sa se poata proceda la executarea silita a obligatiilor, in
urma neexecutarii actiunii in justitie in intervalul prevazut de lege.
Prescriptia pune capat valorificarii unui drept (pe cale de constrangere), dupa trecerea
unei perioade de timp. In consecinta, titularul dreptului nu mai poate actiona in justitie,
iar cel care nu si-a indeplinit obligatia isi consolideaza situatia.
Dupa implinirea termenului de prescriptie, titularul dreptului nu mai este ocrotit de
lege, iar debitorul, desi poate sa-si execute obligatia, nu mai poate fi constrans.
In concluzie, prescriptia extinctiva este modul de stingere a dreptului la actiune, prin
neexecutarea acestuia in termenul prevazut de lege.
Importanta prescriptiei extinctive consta in accelerarea solutionarii unor litigii intre
partile unui raport juridic, la executarea obligatiilor si restabilirea drepturilor, fiind un
instrument important in asigurarea stabilitatii raporturilor juridice. Ea inlatura si
litigiile vechi, indoielnice, neglijate de-a lungul anilor, in care dovada drepturilor devine
tot mai anevoioasa din cauza disparitiei unor probe.
Prescriptia extinctiva indeplineste o functie de consolidare a raporturilor juridice si e
inlaturare a dificultatilor in administrarea probelor si o functie sanctionatorie.

2. Efectele prescriptiei extinctive

Prin actiunea prescriptiei extinctive se stinge dreptul la actiune in sens material. Potrivit
art.1 din Decretul nr.167/1958 “dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se
stinge prin prescriptie”.
Odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal se stinge si dreptul la
actiune privind drepturile accesorii (art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958);
“In cazul cand un debitor este obligat la prestatiuni succesive, dreptul la actiune cu
privire la fiecare dintre aceste prestatiuni se stinge printr-o prescriptie deosebita”
(art.12 din Decretul nr.167/1958);
Dreptul la actiune, ca si actiunea, are un dublu sens: material si procesual.

Prin dreptul la actiune in sens material se intelege posibilitatea unei persoane de a

realiza un drept subiectiv impotriva paratului care l-a incalcat sau contestat obligand,
cu ajutorul instantei judecatoresti, la executarea obligatiei corelative.
Prin dreptul la actiune in sens procesual se intelege posibilitatea unei persoane de a
sesiza organul competent in vederea realizarii dreptului.
Cel ce se stinge este dreptul la actiune in sens material si nu cel in sens procesual,
deoarece tocmai prin sesizare se poate examina si controla daca este sau nu indeplinita
prescriptia.
Prin efectul prescriptiei dreptul subiectiv si obligatia corelativa se transforma, devenind
drepturi si obligatii imperfecte, nemaifiind ocrotite de forta de constrangere a statului
(art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958).

3. Domeniul de aplicare
Domeniul de aplicare a prescriptiei extinctive inseamna sfera drepturilor subiective
civile ale caror actiuni in justitie se sting ca urmare a neexecutarii in termenele de
prescriptie.
Drepturile de creanta sunt supuse prescriptiei extinctive. Astfel, potrivit art.1 din
Decretul nr.167/1958: “Dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin
prescriptie daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege”.
Potrivit art. 22 din Decretul nr.167/1958 “Dispozitiile decretului de fata nu se aplica
dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, servitute si
superficie”, deci sunt excluse domeniul prescriptiei extinctive, fiind imprescriptibile:
actiunea in revendicare mobiliara bazata, pe proprietatea publica, actiunea imobiliara
(in principiu), actiunea de partaj, actiunea in granituire si actiunea negatorie.
Sunt supuse prescriptiei extinctive: actiunea in revendicare mobiliara bazata pe
proprietatea privata, actiunea in revendicare imobiliara prevazuta de art.498 Cod civil
etc.

In principiu, drepturile personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile.

Ca exceptie, sunt prescriptibile: actiunea in nulitate relativa a casatoriei, actiunea in
stabilirea paternitatii, actiunea in anulabilitate a unui act juridic, actiunea in tagada
paternitatii (art. 21, 55 si 60 din C. fam.).
4. Termenele de prescriptie extinctiva

Termenele de prescriptie reprezinta intervalul de timp stabilit de lege in care poate fi

exercitat dreptul la actiune in sens material.
Pierderea termenului inseamna pierderea dreptului la actiune.
Termenele de prescriptie sunt stabilite prin lege, partile prin vointa lor neputand nici
stabili, nici modifica termenele legale.

Termenele de prescriptie sunt clasificate in termenele generale prevazute in normele

generale, si termenele speciale, prevazute in norme speciale.
a). In principiu, sunt doua termene generale de prescriptie.
Termenul general de 3 ani, aplicabil actiunilor personale care insotesc drepturile de
creanta, prevazut in art.3 al Decretului nr.167/1958, aplicabil tuturor actiunilor
intemeiate de drepturi de creanta cu exceptia cazurilor pentru care exista termene
speciale de prescriptie.
Termenul general de 30 ani, aplicabil actiunilor reale care insotesc drepturile reale
prescriptibile, prevazut de art.1890 C. civ. Precizam ca termenul de 30 de ani este
aplicabil actiunii in revendicare mobiliara intemeiat pe proprietatea privata.
b). Principalele termene speciale de prescriptie aplicabile actiunilor personale,
intemeiate de drepturi de creanta sunt:
- 3 ani pentru dreptul la actiune privitor la sume de bani consemnate la banci (art. 23
din Decretul nr. 167/1958);
- 2 ani privitor la unele raporturi de asigurare (art. 3 alin.2 din decret);
- 6 luni, aplicabil actiunii in raspundere pentru vicii ascunse (art. 5 din decret);

- 6 luni, aplicabil actiunii de optiune succesorala (art.700 C. civ.);

- 1 an, aplicabil in actiunea de stabilire a paternitatii copilului din afara casatoriei
(art.60 C. fam);
- 6 luni, pentru actiunea in anulare a casatoriei incheiate cu vicierea consimtamantului
(art.21 alin.2 C. fam.);
- 6 luni, aplicabil actiunii in tagada paternitatii copilului din casatorie (art.55 alin.1 C.
fam.).

5. Inceputul termenului de prescriptie

Prescriptia incepe sa curga la data cand se naste dreptul la actiune. Dreptul la actiune se
naste insa, in mod diferit, in raport cu natura drepturilor sau a actelor ori a faptelor
care le garanteaza. De exemplu,:
- prescriptia dreptului la actiune, in cazul drepturilor pute si simple, incepe sa curga de
la nasterea raportului juridic (art.7 din Decretul nr.167/1958);
- prescriptia dreptului la actiune, in cazul drepturilor afectate de termen suspensiv in
conditie suspensiva, incepe sa curga la data implinirii termenului ori realizarii conditiei
(art.7 din decret);
- prescriptia dreptului la actiune, in cazul actiunii in raspunderea civila pentru pagube
pricinuite prin fapte ilicite, incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau
trebuia sa cunoasca paguba si pe autorul ei (art.8 din decret);
-prescriptia actiunii la optiune succesorala incepe sa curga de la data deschiderii
succesiunii (data decesului) (art. 700 alin.1 C. civ.);
-prescriptia actiunii in stabilirea paternitatii incepe sa curga de la nasterea copilului
(art. 60 C. fam.);
-prescriptia actiunii in tagada paternitatii incepe sa curga de la data cand tatal a
cunoscut nasterea copilului (art. 55 C. fam.).
6. Suspendarea si intreruperea prescriptiei executive
a). Suspendarea inseamna oprirea cursului prescriptiei pe timpul cat dureaza cauzele
limitative prevazute de lege , care il pun pe titularul dreptului in imposibilitatea de a
actiona.
Cauzele de suspendare, prevazute de art.13 si 14 din Decretul nr.167/1958 sunt:
- cat timp creditorul este impiedicat de un caz de forta majora sa faca intrerupere;
- pe timpul cat creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei aflate
“pe picior de razboi”;

- atata timp cat „socotelile nu au fost date si aprobate), prescriptia nu curge: intre
parinti; tutori si cei care sunt sub ocrotirea lor, intre cei care administreaza bunurile si
cei ale caror bunuri nu au reprezentant legal, intre reprezentantii si cei pe care ii
reprezinta.
- impotriva celor lipsiti de capacitatea de exercitiu pana nu au reprezentant legal;
- impotriva celui cu capacitate restransa, cat timp nu are cine sa-I incuviinteze actele;

intre soti in timpul casatoriei.

Dupa incetarea suspendarii , prescriptia isi reia cursul, socotindu-se si timpul scurs
inainte. Deci, pe timpul cat dureaza cauzele de suspendare, curgerea prescriptiei este
oprita.
b). Intreruperea consta in stergerea prescriptiei incepute inainte de ivirea unei cauze
prevazute de lege ce intrerupe prescriptia si inceperea unei noi prescriptii la incetarea
altor cauze intreruptive.
Cauzele de intrerupere prevazute de art. 16 din Decretul nr.167/1958 sunt:
- prin recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie de catre debitor;
- prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare;

- printr-un act incepator de executare.

Cand instanta judecatoreasca sau arbitrara constata existenta unor motive temeinic
justificate pentru care termenul a fost depasit, poate sa dispuna judecarea actiunii ori sa
incuviinteze executarea silita.
Repunerea in termen apare deci, ca un beneficiu acordat de lege titularului de drept
care, din motive temeinice, nu a putut introduce actiunea in justitie in termenul de
prescriptie.
DREPTUL DE PROPRIETATE
1. Definire
Dreptul de proprietate este drept subiectiv ce da expresie aproprierii unui lucru,
permite titularului sau sa posede, sa foloseasca si sa dispuna de acel lucru, in putere
proprie si in interes propriu, in cadrul si cu respectarea legislatiei existente.
Atributele dreptului de proprietate sunt: posesia, folosinta si dispozitia.
Dreptul de posesie consta in facultatea proprietarului de a stapani in fapt, direct si
nemijlocit bunul, prin putere proprie si in interes propriu sau de a consimti ca
stapanirea de fapt a bunului sa se faca in numele si in interesul lui de catre o alta
persoana.
Dreptul de folosinta este facultatea proprietarului de a utiliza bunul in propriul sau
interes, dobandind in proprietate fructele si veniturile pe care le poate obtine din
acestea.
Dreptul de dispozitie consta in facultatea proprietarului: de a instraina bunul sau, de a
constitui asupra lui drepturi reale in favoarea altuia, adica dreptul de dispozitie
juridica; precum si dreptul de a consuma sau de a distruge, chiar fara folos, lucrul ce-i
apartine, adica dreptul de dispozitie materiala sau de fapt.
2. Formele dreptului de proprietate
Potrivit art. 136 alin. 1 din Constitutia Romaniei „proprietatea este publica sau privata”
A) Dreptul de proprietate publica. Potrivit art.136 pct. 3 din Constitutie ‘’Bogatiile de
interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potentialul energetic valorificabil,
de interes national, plajele, marea teritoriala, resursele materiale ale zonei economice si
platoul continental, precum si alte bunuri stabilite prin lege organica,, fac obiectul
exclusiv al proprietatii publice’’.
Tinand seama de criteriile prevazute de art. 136 din Constitutie si de Legea nr.
213/1998, in literatura de specialitate s-a stabilit ca domeniul public cuprinde totalitatea
statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor
sau prin destinatia legii, sunt de uz si de interes public.
Subiectele dreptului de proprietate publica sunt: statul asupra bunurilor din domeniul
public de interes national si unitatile administrativ-teritoriale (comuna, orasul,
municipiul, judetul) asupra bunurilor de interes public de interes local.
Persoanele juridice de drept public care primesc in administrare bunuri din domeniul
public, precum si cele carora le sunt concesionate asemenea bunuri, dobandesc numai
un drept de administrare sau de concesiune, care nu se confunda cu dreptul de
proprietate.

Bunurile proprietate publica nu pot fi instrainate, adica sunt inalienabile. Astfel,,

bunurile proprietate publica sunt scoase din circuitul civil (art. 136 alin. 4 din
Constitutie).
Bunurile proprietate publica sunt imprescriptibile. Potrivit art. 1844 C. civ ‘’nu se poate
prescrie domeniul bunurilor care prin natura lor proprie sau printr-o declaratie a legii
nu pot fi obiecte de proprietate privata si sunt scoase afara din comert.’’
Bunurile proprietate publica nu pot fi urmarite, sunt insesizabile (art. 11 lit. b din Legea
213/1998).
Art. 11 pct. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede ca actele juridice incheiate cu incalcarea
prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite
de nulitate absoluta.

Art. 3 din Legea 213/1998 face distinctie intre domeniul public al statului, domeniul
public al judetelor si domeniul public al comunelor, oraselor si municipiilor.
B. Dreptul de proprietate privata este un drept real, care apartine statului si unitatilor
administrativ-teritoriale, persoanelor fizice sau juridice, asupra unor bunuri mobile sau
imobile si care confera titularului dreptul de a intrebuinta aceste bunuri potrivit naturii
ori destinatiei lor, de a le folosi si de a dispune de ele in mod exclusiv si perpetuu in
cadrul si cu respectarea dispozitiilor legale.
Astfel, potrivit art. 44 alin. 1 din Constitutie proprietatea privata este garantata prin
lege, indiferent de titular.
Prin art. 136, alin. 5 din Constitutie, se stipuleaza totodata ca, proprietatea privata este
inviolabila.
Dreptul de proprietate privata asupra statului si unitatilor administrativ-teritoriale
formeaza domeniul privat al statului, notiune evident mai restrans decat dreptul de
proprietate privata, in general, care cuprinde inclusiv dreptul de proprietate privata,
apartinand atat persoanelor fizice cat si persoanelor juridice.
Spre deosebire de dreptul proprietatii publice, dreptul de proprietate privata
este: alienabil, deci poate fi instrainat, prescriptibil, nu se poate distinge prin neuz
si sesizabil. El poate fi deci urmarit de creditor, potrivit prevederilor exceptionale de
drept comun, pentru a-si satisface creantele.
3. Modalitatile dreptului de proprietate
Principalele modalitati sub care se prezinta dreptul de proprietate sunt: proprietatea
comuna, proprietatea anulabila si proprietatea rezolubila.
Caracteristic pentru proprietatea comuna este faptul ca prerogativele dreptului apartin
impreuna si concomitent mai multor titulari.
In cazul proprietatii comune pe cote parti nici unul din coproprietari nu este titular
exclusiv al unei fractiuni materiale din bun, ci numai asupra unei cote aritmetice
abstracte din dreptul de proprietate.
In aceasta situatie, obiectul ramane nefractionat in materialitatea sa si numai dreptul de
proprietate este fractionat. Dreptul fiecaruia dintre proprietari fiind astfel bine stabilit
printr-o fractiune, fara a fi insa individualizat asupra unei anumite portiuni a lucrului.
Indiviziunea este o modalitate a patrimoniului care, apartinand in comun mai multor
persoane are ca obiect o universalitate nedivizata de bunuri.
Starea de indiviziune izvoraste din succesiune, dintr-o conventie, dupa cum poate apare
ca efect al desfacerii casatoriei.
Coproprietatea exista atunci cand dreptul de proprietate comuna pe cote parti are ca
obiect unul sau mai multe bunuri determinate.

Proprietatea comuna ca modalitate a dreptului de proprietate poate fi de doua feluri: in

devalmasie sau pe cote parti.
Dreptul de proprietate comuna in devalmasie este acea forma a dreptului de proprietate
comuna in conformitate cu care bunurile ce fac obiectul acestui drept apartin
nefractionat tuturor titularilor Codevalmasi care are ca obiect bunuri nefractionate in
materialitatea lor (coproprietarii nu au nici o cota parte ideala din dreptul de
proprietate)
Cazul tipic de proprietate comuna in devalmasie este reprezentat de comunitatea de
bunuri a sotilor. Astfel, bunurile dobandite de oricare dintre soti in timpul casatoriei
sunt bunuri comune in devalmasie, neavand stabilita fiecare o cota ideala din dreptul de
proprietate.

Dreptul de proprietate pe cote parti se caracterizeaza prin faptul ca acel bun ramane
nefractionat in materialitatea sa, apartinand concomitent mai multor titulari.
Proprietatea comuna pe cote parti poate fi ordinara sau temporara, caz, in care
coproprietatea poate fi facuta sa inceteze prin imparteala sau partaj sau fortata si
perpetua. In aceasta ipoteza, in raport de destinatia bunului aflat in coproprietate,
aceasta stare nu poate sa inceteze, o imparteala a bunului nefiind posibila. Ex.:
coproprietatea fortata asupra partilor comune din cladirile cu mai multe apartamente
etc.
Din cazurile de coproprietate fortata enumeram: partile comune din cladirile cu mai
multe etaje ori apartamente, precum si a terenului aferent; mormintele; ziduri, santuri,
garduri care despart doua proprietati, fantanile, potecile aflate pe linia despartitoare a
acestora.
Caracterele coproprietatii fortate si perpetue: coproprietarul nu poate cere iesirea lui
din indiviziune; are dreptul sa se foloseasca de lucrul comun cu indatorirea de a
participa la cheltuielile de intretinere si conservare proportional cu cota parte care o are
acest lucru.
Proprietatea comuna pe cote parti obisnuita sau temporara (vremelnica) poate inceta
oricand la cererea oricarui proprietar.
Spre deosebire de starea de indiviziune obisnuita, care poate inceta oricand la cererea
coproprietarilor, in situatia proprietatii pe etaje sau apartamente drepturile celor in
cauza asupra partilor din imobil, destinate folosintei in comun, subzista pe toata durata
existentei constructiei, coproprietarii neavand posibilitatea sa solicite iesirea din
indiviziune prin partaj, asa cum s-a stabilit in practica judecatoreasca.
Proprietatea rezolubila apare cand vointa celui care transmite dreptul este afectata de o
conditie.
Conditia poate fi rezolutorie sau suspensiva cu consecinte stabilite de art. 1017 C. civ..
Proprietatea rezolubila poate rezulta din lege sau din conventia partilor.
Proprietatea anulabila este proprietatea dobandita in virtutea unui act viciat si ca atare,
supus actiunii in anulare.

Proprietatea anulabila, la fel cu cea rezolubila, produce efecte retroactiv.

& 4. Dezmembramintele dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate este un drept complex, al carui continut cuprinde trei atribute:
posesia, folosinta si dispozitia.
Operatiunea de dezmembrare a proprietatii in aceste atribute din cuprinsul dreptului
de proprietate, conduce la nasterea unor noi drepturi reale
denumite dezmembraminte ale dreptului de proprietate.
Dezmembramintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale rezultate din separarea
atributelor dreptului de proprietate.
In aceasta situatie proprietarul lucrului asupra caruia se exercita un alt drept real nu
are asupra lucrului respectiv decat un drept de proprietate restrans.

Dezmembramintele dreptului de proprietate reglementate de Codul nostru civil sunt:

dreptul de uzufruct, abitatia, dreptul de uz si servitutea (la ele alaturandu-se si dreptul
de superficie).
Dezmembramintele privesc numai dreptul de proprietate privata, nu si dreptul de
proprietate publica care, asa cum am vazut este inalienabil, deci nu poate fi
dezmembrat.
Dreptul de uz este un drept real in virtutea caruia titularul poate folosi bunul si culege
fructele pentru trebuintele sale si ale familiei sale.
Dreptul de uz care are ca obiect o casa de locuit se numeste drept de abitatie. Titularul
unui asemenea drept va putea folosi casa impreuna cu familia dar nu va putea inchiria
decat acea parte din locuinta pe care nu o ocupa (art. 572 C. civ.).
Dreptul de uzufruct este dreptul unei persoane de a se bucura de bunurile altcuiva ca si
proprietarul insusi, cu obligatia de a le pastra substanta.
Dreptul de uzufruct are in continutul sau dreptul de a folosi bunul si de a-i culege
fructele, iar cel in patrimoniul caruia intra se numeste uzufructuar.
Titularul dreptului de proprietate in aceasta situatie isi mentine dreptul de dispozitie
purtand numele de nud proprietar.

Dreptul de uzufruct este un drept real temporar, dezmembramant al dreptului de

proprietate ce-i confera titularului sau posesia si folosinta asupra unui bun ce apartine
altuia, care isi mentine insa dreptul de dispozitie.
APARAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN ACTIUNEA IN
REVENDICARE

Prin actiunea in revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate cere
restituirea acesteia de la cel la care se gaseste; proprietarul neposesor cere posesorului
neproprietar recunoasterea dreptului sau de proprietate si restituirea lucrului.
Obiectul actiunii in revendicare il constituie numai bunurile imobile si cele mobile
determinate individual si de care reclamantul a fost deposedat; obiectul revendicarii nu
poate fi inlocuit cu alte bunuri de valoare egala ori prin compensatie baneasca.
Prin aceasta actiune se pot cere si despagubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate,
capat de cerere subsidiar revendicarii, instanta avand obligatia sa se pronunte asupra
ambelor capete de cereri.
Temeiul juridic al revendicarii il constituie dreptul de proprietate asupra lucrului
respectiv.

Caractere.
a. Actiunea in revendicare este o actiune petitorie, prin care se apara dreptul de
proprietate si se pune in discutie coexistenta dreptului de proprietate, reclamantul
avand sarcina sa dovedeasca titlul sau de proprietate, dupa dictonul 'actori incumbit
probatio'. Prin actiunea in revendicare se apara dreptul de proprietate in timp ce prin
actiunile posesorii se apara posesia.
b. Actiunea in revendicare este o actiune reala, ea intemeindu-se si aparand insusi
dreptul de proprietate care prin natura lui este un drept real, ce imprima actiunii
acelasi caracter real si se deosebeste de actiunile personale, ca de exemplu actiunea
derivand din contractul de locatie, contractul de depozit prin care se cere restituirea
lucrului si au ca temei dreptul de creanta nascut din contract.
c. Scopul actiunii in revendicare este restituirea lucrului si deci actiunea trebuie
introdusa impotriva celui ce detine lucrul. Conditii de exercitare.
Actiunea in revendicare se poate exercita numai de catre titularul dreptului de
proprietate, exclusiv asupra lucrului revendicat si in consecinta:
a. coproprietarul sau coindivizul nu poate introduce actiunea impotriva celorlalti
copartasi, intrucat nu au un drept exclusiv asupra partilor ce li se cuvin, dar ei vor
putea introduce actiunea dupa partaj. ¥n acest sens a statuat instanta noastra suprema,
respectiv fostul Tribunal Suprem prin deciziile civile nr.337/1975 si nr.2241/1972.

In situatia in care coproprietarul face dovada ca a stapanit bunul distinct, exercitand o

posesie ce duce la dobandirea proprietatii prin uzucapiune, va putea introduce actiunea
impotriva celorlalti coproprietari (T.S. deciziile civile 1903/1975 si 769/1979).
b. impotriva tertilor, nu se va putea intenta o actiune de catre coproprietari sau
coindivizi, ci exercitarea actiunii se va putea face de toti copartasii coproprietari (T.S.
decizia civ. 1030/1975; 907/1969; 662/1960). Motivatia unei astfel de actiuni se bazeaza
pe imprejurarea ca actiunea in revendicare are scopul recunoasterii dreptului de
proprietate al reclamantului si nu simpla recunoastere a acestui drept asupra unei cote-
parti ideale nedeterminate material.
c. actiunea in revendicare asupra unui bun comun al sotilor se poate introduce si de
catre unul din soti, in baza prezumtiei mandatului reciproc; daca actiunea priveste un
bun imobil, atunci nu poate fi introdusa de un singur sot, in acest caz nemaiexistand
prezenta de mandat reciproc.
Reglementare
Codul civil cuprinde dispozitii de revendicare a mobilelor in capitolul prescriptiei, insa
despre imobile nu exista astfel de prevederi.
A. Actiunea de revendicare a imobilelor - privesc trei aspecte:
proba dreptului de proprietate se face si In alte situatii, cum ar fi: obtinerea de daune
aduse imobilelor proprietatea reclamantului, precum si la alte drepturi reale.
Sarcina probei revine reclamantului, potrivit art.1169 Cod civil, dupa care paratul se va
apara prin dovada contrara, potrivit regulii in exeptione reus fit actor sau onus
probandi incumbit eius qui dicit.
Exista unele dificultati in ce priveste dobandirea dreptului proprietate intrucat in trecut
nu s-au redactat inscrisuri referitoare latransmiterea proprietatii; unele inscrisuri nu
sunt insotite de planuri topografice pentru delimitarea bunului dobandit;
In transmiterea succesiva a proprietatii de diferite persoane, fara titlu - asa numite
probatio diabolica este greu si chiar imposibil de facut de a se dovedi ca toti au fost
proprietari; principiul relativitatii actelor juridice este acela ca produc efecte numai
intre partile ce le-au incheiat, succesorii lor universali sau cu titlu universal (art.973 Cod
civil) si deci nu sunt opozabile tertilor; asa fiind paratul va putea sa nu recunoasca
opozabilitatea inscrisului constatator al actului translativ de proprietate.

Dovada certa se poate face in cazul dobindirii prin uzucapiune, reclamantul dovedind ca
el impreuna cu autorii sai au posedat lucrul ce il revendica, dobandind dreptul de
proprietate prin prescriptia achizitiva - deci posesia - de 30 ani ori de 10-20 ani.
Dovada in situatia dobindirii prin ocupatiune, reclamantul trebuie sa faca dovada ca el a
intrat in posesia lui, care nu apartinea nimanui, dar titlurile provin de la acelasi autor
sau de la autori diferiti.
Daca titlurile provin de la acelasi autor are castig de cauza cel care l-a inscris mai intai
(art.712 Cod procedura civila), acest act devenind opozabil celor ce au dobandit
ulterior: qui prior tempore, potiur iure.

In cazul in care nici unul nu a facut transcrierea, are intaietate cel cu titlul mai vechi,
respectiv cu data mai veche, in cazul testamentului castiga cel cu data mai recenta, care
revoca pe cel anterior.
In ipoteza ca titlurile provin de la autori diferiti castiga:
1. paratul, intrucat el se afla in posesia lucrului: in pari causa, metior est causa
possidendis:
2. castiga cel cu data mai veche; 3. daca cele doua titluri provin de la autori diferiti, are
castig de cauza cel care a dobandit de la autorul al carui drept este preferabil, conform
principiului: 'nemo plus iuris ad alium transferre protest, quam ipse habet'; dar poate
castiga si cel cu titlul mai vechi, dar posesia sa fie mai bine caracterizata.

b. numai o parte detine titlul, caz in care:

paratul are titlu, actiunea reclamantului se respinge, iar daca are reclamantul titlu,
acesta castiga cu doua conditii: titlul sa emane de la un tert, nu de la el insusi: data
titlului sa fie anterioara datei paratului.
c. nici una din parti nu are titlu si nici nu poate dovedi uzucapiunea sau ocupatiunea,
situatie in care s-ar respinge actiunea, insa in practica se compara cele doua posesii si
are castig de cauza posesia cea mai bine caracterizata; cel de buna-credinta fata de cel
de rea-credinta; posesie viciata si neviciata; posesia care are la origine un titlu fata de
cea fara titlu la origine.
Ce se intelege prin titlu ? atat cel translativ de proprietate (vanzare, donatie, etc.) cat si
cel declarativ care recunoaste numai un drept anterior, act de partaj, tranzactie,
hotarare judecatoreasca.
Actiunea in revendicare este imprescriptibila sub aspect extinctiv in ceea ce priveste
bunurile imobile:
a. dreptul de proprietate are caracter perpetuum ce nu se stinge prin neuz;
EFECTELE GENERALE ALE CONTRACTELOR

Efectul scontat de catre partile care incheie orice contract este acela de a da nastere
unor obligatii civile.
Odata incheiat, contractul da nastere acelor consecinte pe care oricare dintre partile
contractante sau chiar numai una dintre ele le-a urmarit prin actul de vointa in acord cu
finalitatea dreptului, caci art.969 Cod civil prevede ca doar „conventiile legal facute au
putere de lege intre partile contractante”.
Efectul oricarei conventii consta, in ultima analiza, in a da nastere, unui raport juridic
obligational ori a transforma, modifica, sau chiar a stinge o obligatie civila.
In abordarea efectelor contractelor civile trebuie avute in vedere urmatoarele chestiuni
principale:
1. Interpretarea contractului;
2. Forta obligatorie a contractului si anume:

obligativitatea contractului in raporturile dintre partile contractante;

obligativitatea contractului in raporturile cu alte persoane care nu au calitate de parti;
3. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.
2. PRINCIPIUL FORTEI OBLIGATORII A CONTRACTELOR. EXCEPTII
- Pacta sunt servanda -

In conformitate cu art. 969 Cod civil, „conventiile legal facute au putere de lege intre
partile contractante”.
Din dispozitiile acestui text se desprind 2 ideii:
a. obligativitatea contractului legal incheiat, de la care partile nu se pot sustrage;
b. obligativitatea priveste, in primul rand, partile contractante.

In virtutea obligativitatii astfel definite, partea contractanta, care are calitatea de titular
de drepturi dobandite prin contract, este indreptatita a pretinde celeilalte parti – partii
obligate – satisfacerea acelor drepturi.
Obligativitatea contractului prezinta o deosebita insemnatate, nu numai pentru
raporturile dintre parti, dar si pentru certitudinea si eficienta raporturilor juridice, in
general.
Contractul este rezultatul unui acord de vointa, acord ce trebuie sa se inscrie in limitele
prevederilor legale. In temeiul acordului astfel realizat i-au nastere obligatii
contractuale de la care partile nu pot abdica prin vointa lor unilaterala.
Referindu-se la conventii dispozitiile codului civil arata ca „ele se pot revoca prin
consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege”.
Necesitatea consimtamantului partilor pentru incetarea contractului incheiat initial
apare numai ca o prevedere de principiu.
De la acest principiu nu sunt excluse unele exceptii, cand este posibila denuntarea
unilaterala a contractului. Aceste exceptii trebuie sa fie prevazute in mod expres in lege
sau in contract.

Partile pot sa prevada in contractul lor o clauza de denuntare unilaterala, cu conditia ca

o asemenea facultate sa satisfaca doua cerinte:
a. clauza sa nu fie inserata intr-un contract declarat prin vointa legii irevocabil (ex.
donatia);
b. clauza de denuntare unilaterala sa nu reprezinte in realitate o conditie pur
potestativa din partea celui ce se obliga, deoarece obligatia insasi, asumata sub o astfel
de conditie, este nula.
Exista si imprejurari in care incetarea, modificarea sau suspendarea fortei obligatorii a
contractelor nu depinde de vointa partilor, ci din cauze extrinseci.
Pot constitui asemenea imprejurari:

Decesul persoanei in considerarea careia a fost incheiat contractul „intuitu personae”.

Moartea unei asemenea persoane, ale carei calitati esentiale au determinat incheierea
conventiei, face sa inceteze forta obligatorie a contractului;
Prelungirea legala a valabilitatii unor contracte ajunse la termen – opereaza frecvent in
materie de locatiune.

Suspendarea fortei obligatorii a contractelor cu executare succesiva pentru un caz de

forta majora.
3. PRINCIPIUL RELATIVITATII EFECTELOR CONTRACTULUI. EXCEPTII
Articolul 973 Cod civil instituie principiul conform caruia „conventiile nu au efect decat
intre partile contractante”. Acesta este principiul relativitatii efectelor contractului.

Semnificatia lui este aceea ca puterea obligatorie, efectele obligatorii ale contractului
privesc numai partile contractante: nimeni nu poate fi obligat prin vointa altei persoane.
De asemenea, drepturile nascute din contract apartin si profita partilor contractuale,
care au calitatea de titulare ale lor.
Prima latura a principiului relativitatii, care se refera la faptul ca obligatiile
asumate privesc numai partea contractuala care si le-a asumat, este foarte stricta
dreptul roman necunoscand exceptii de la ea.
Cea de a doua latura, aceea care exprima ideea ca dreptul asumat prin contract apartine
si profita numai partii contractante, care este titulara a sa, nu este la fel de stricta,
exceptiile fiind permise.
Ca exceptie de la principiul relativitatii efectelor contractului, printr-un anumit contract
partile pot prevedea drepturi in folosul unor terte persoane, straine de acel contract:
este cazul contractului in folosul unei terte persoane (stipulatiei pentru altul).
Contractul, privit ca realitate sociala, ca fapt social, este opozabil fata de oricine, chiar si
fata de aceia care nu au participat la incheierea lui; aceasta este opozabilitatea
contractului, care nu se afla in contradictie cu principiul relativitatii efectelor
contractului.
Contractul isi produce efectele numai intre parti; fata de terti el nu produce efecte,
problema opozabilitatii fata de terti a contractului fiind o problema distincta de aceea a
relativitatii efectelor sale.
Partile sunt persoane fizice sau juridice care au incheiat, direct sau prin reprezentare,
contractul.
Tertii sunt persoanele straine de contract, care nu au participat, nici direct si nici prin
reprezentare, la incheierea contractului.
Intre aceste categorii exista o categorie intermediara de persoane care, desi nu au
participat la incheierea contractului, nici personal si nici prin reprezentare, date fiind
anumite raporturi in care se afla cu partile contractuale, suporta efectele contractului
asemenea partilor.

Este categoria asa – numitilor succesori ai partilor – notiunea de succesor nu se

confunda cu cea folosita in dreptul succesoral.
In categoria succesorilor sunt cuprinsi:
a. Succesorii universali si succesorii cu titlul universal – sunt acele persoane care au
dobandit, in tot sau in parte, patrimoniul – privit ca universalitate de drepturi si de
obligatii – al uneia dintre partile contractante. Acesti succesori au vocatie concomitenta
atat la activ, cat si la pasiv – vocatie la universalitate de drepturi si obligatii. In aceasta
situatie se gasesc: mostenitorii legali, legatarii universali sau cu titlu universal ai unei
persoane fizice, persoanele juridice in caz de reorganizare, prin comasare – absorbtie si
fuziune, ori prin divizare – totala si partiala.

Succesorii cu titlu universal sau cei universali primesc drepturile si obligatiile ce au

apartinut partilor.
b. Succesorii cu titlu particular – sunt acele persoane care dobandesc un anumit
drept, un drept care este privit in mod de sine statator, si nu ca parte componenta a unui
patrimoniu.

Sunt succesori particulari, de exemplu, cumparatorul unui bun, donatarul,

coschimbasul, cesionarul unei creante.
c. Creditorii chirografari – sunt cei care nu se bucura de o garantie reala.
Pozitia creditorului chirografar fata de contractele incheiate de debitorul sau poate fi
stabilita pornindu-se de la principiul opozabilitatii fata de terti a contractului. Numai
imprejurarea ca spre deosebire de situatia tertilor desavarsiti, intre creditorul
chirografar si debitorul – partea contractului – exista anumite raporturi concretizate,
intre altele, in ideea de gaj general, face ca situatia acestuia creditor sa se deosebeasca de
cea a tertilor.
Exceptiile de la principiul relativitatii efectelor contractului
Promisiunea faptei altuia – este numai aparenta exceptie de la acest principiu.

Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoana – debitorul – se obliga
fata de creditor, sa determine pe o terta persoana sa-si anume un anume angajament
juridic in folosul creditorului din contract.
Promisiunea faptei altei persoane are ca obiect fapta proprie a debitorului, care isi
asuma o obligatie de rezultat si nu de mijloace, a carei executare presupune
determinarea tertului sa-si asume angajamentul.
Se individualizeaza prin urmatoarele caractere:
Este doar o aparenta exceptie de la principiul relativitatii efectelor contractului, intrucat
in realitate, chiar si promitand fapta altuia, debitorul isi asuma el, personal, o obligatie;
Obligatia debitorului care promite fapta altei persoane este una de rezultat si nu de
mijloace:el se obliga sa determine tertul sa contracteze, nu numai sa depuna toate
diligentele in acest sens. Daca tertul nu contracteaza, obiectul promisiunii nu s-a
realizat, fiind prezumata culpa debitorului.

Odata ce tertul s-a angajat fata de creditor inceteaza prin executare obligatiile
debitorului fata de acesta.
Contractul in interesul altei persoane (stipulatia pentru altul)
Este acel contract prin care o persoana numita promitent, se obliga fata de alta
persoana, numita stipulant, sa execute o obligatie in favoarea altei persoane, numita tert
beneficiar.
In acest fel, tertul devine creditorul direct al promitentului.
Pentru a fi valida, stipulatia pentru altul trebuie sa cumuleze urmatoarele conditii de
validitate:
Sa intruneasca conditiile generale de validitate proprii oricarei conventii civile,
privitoare la capacitatea partilor de a contracta, valabilitatea consimtamantului,
obiectul determinat si cauza licita.
Intrunirea unor conditii de factura individuala asa cum sunt:
a. existenta vointei certe si neindoielnice de a stipula in favoarea unei persoane;
b. beneficiarul stipulatiei trebuie sa fie determinat sau determinabil.

Consecintele stipulatiei pentru altul genereaza mai multe raporturi juridice dupa cum
urmeaza:
Raporturile si tertul beneficiar;
Raporturile dintre stipulant si promitent;
Raporturile dintre promitent si tertul beneficiar.
3. Contractul colectiv de munca – reprezinta o exceptie veritabila de la principiul
relativitatii contractului deoarece el isi produce efectele si fata de un numar apreciabil
de persoane care nu au nici calitatea de parti, reprezentanti sau avanzi cauza.
4. EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE
Contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt generatoare de indatoriri in sarcina
ambelor parti contractante, ceea ce implica reciprocitatea si interdependenta
obligatiilor, fiecare dintre parti asumandu-si obligatii in ideea ca si cealalta parte va
proceda la fel in beneficiul sau.
De aici consecinta ca fiecare dintre partile contractante are atat calitatea de creditor al
unei obligatii dar si pe aceea de debitor al altei obligatii corelative.
Pentru a exista reciprocitate intre ele, obligatiile trebuie raportate urmatoarelor cerinte:

obligatiile trebuie sa aiba un izvor contractual comun;

reciprocitatea obligatiilor nu presupune si echivalenta acestora.
Important pentru formarea contractului bilateral este ca fiecare dintre parti sa aiba
reprezentarea subiectiva ca ceea ce primeste in schimb constituie pentru sine un castig.
Fiind de natura subiectiva, echivalenta se apreciaza de la caz la caz, in concret.

Reciprocitatea si interdependenta obligatiilor ce revin partilor reprezinta caracteristicile

esentiale ale contractelor sinalagmatice.
Din reciprocitatea si interdependenta obligatiilor ce revin partilor decurg efectele
specifice:
a. Desi una dintre parti nu si-a executat propria obligatie, pretinde totusi celeilalte sa
si-o execute pe a sa. Partea careia i se pretinde executarea va putea sa se opuna invocand
exceptia de neexecutare a contractului.
b. Desi una din parti este gata sa-si execute obligatia sau chiar si-a executat-o, cealalta
parte refuza in mod culpabil sa si-o execute pe a sa. Partea care este gata sa-si execute
obligatia sau care si-a executat-o are de ales intre a pretinde executarea silita a
contractului ori a cere desfiintarea sau incetarea lui, in toate cazurile putand cere
despagubiri.
Desfiintarea cu efecte retroactive a contractelor sinalagmatice se numeste rezolutiune,
iar cea care produce efecte numai pentru viitor – reziliere.
c. Una din parti este in imposibilitate fortuita de a-si executa obligatia contractuala
asumata. In acest caz isi gaseste aplicarea riscul contractului.
Atat exceptia de neexecutare cat si rezolutiunea sau rezilierea, ori riscul contractului
pun in discutie o imprejurare comuna tuturor, anume neexecutarea in tot sau in parte a
obligatiilor contractuale.
II. FAPTA ILICITA CAUZATOARE DE PREJUDICII
CA IZVOR DE OBLIGATII

1.RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA PENTRU FAPTA PROPRIE

Art. 998 Cod civil precizeaza ca „Orice, fapta a omului care cauzeaza altuia prejudiciu,
obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, sa-l repare”.
Omul nu este insa responsabil numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, ci si de
acela ocazionat prin neglijenta sau imprudenta sa.

Raspunderea civila delictuala este antrenata numai daca sunt indeplinite cumulativ
urmatoarele conditii generale:
existenta unei fapte ilicite;
existenta unui prejudiciu;
legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu;

existenta culpei.
Nu este suficienta numai existenta obiectiva a acestor elemente, ele trebuie si dovedite
pin orice mijloc de proba in cadrul procesului prin care se cer despagubiri civile.
Fapta ilicita, cauzatoare de prejudicii este orice fapta prin care, incalcandu-se o norma
juridica, se cauzeaza o paguba unui drept subiectiv civil sau unor interese apartinand
altei persoane.
Fapta delictuala poate consta, fie intr-o actiune, fie intr-o omisiune sau inactiune.
Fapta ilicita poate fi comisa fie cu intentie, fie din culpa.
Intre fapta ilicita si culpa exista urmatoarele deosebiri:
fapta poate fi ilicita, dar savarsita fara culpa – a produs un prejudiciu, dar nu va
antrena raspunderea civila delictuala pentru ca lipseste vinovatia;
exista unele cazuri speciale in care raspunderea civila este angajata numai pe simplul
temei al existentei obiective a faptei ilicite aflate in raport de cauzalitate cu prejudiciul
produs, fara a mai fi necesara dovedirea vinovatiei autorului faptei.
Pot exista situatii in care desi fapta a cauza un prejudiciu altei persoane, raspunderea
nu poate fi angajata intrucat caracterul ei ilicit a fost inlaturat de anumite imprejurari.
Astfel de imprejurari care constituie cauza de inlaturare a caracterului ilicit al fapte
cauzatoare de prejudiciu sunt:
legitima aparare – daca atacul este material, direct, imediat si injust; este indreptat
impotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori impotriva unui interes general,
obstesc; pune in pericol grav viata sau integritatea corporala a celui atacat ori interesul
general; apararea celui ce comite fapta este proportionala cu gravitatea pericolului
indus de atac;
starea de necesitate – o fapta cauzatoare de prejudiciu este considerata a fi fost comisa
intr-o asemenea imprejurare, daca prin ea s-a urmarit salvarea vietii, integritatii
corporale sau a sanatatii altuia, ori ocrotirea unui interes general, care nu puteau fi
altfel protejate;
indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege, sau a ordinului superiorului – nu
are un caracter ilicit deoarece, a fost impusa ori permisa de un comandament al legii,
superior intereselor particulare infrante;
exercitarea unui drept – peste limitele stabilite de lege constituie abuz de drept. Abuzul
de drept este sanctionat fie prin refuzul ocrotirii dreptului subiectiv exercitat astfel, fie
cu raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de exercitare;
consimtamantul victimei – constituie o cauza de neraspundere, daca inainte de
producerea faptei acesta a fost de acord cu modul de a actiona al autorului.
Prejudiciul – consta in efectul negativ suferit de o anumita persoana ca urmare a unei
fapte ilicite savarsita de o alta persoana.
Acest efect poate avea un caracter patrimonial, dar poate fi si de natura morala.

Prejudiciul poate fi:

material – se refera la patrimoniul si bunurile unei persoane, la castigul nerealizat sau la
pierderea incercata;
corporal – orice atingere adusa integritatii fizice a unei persoane, prin care i s-a produs
o incapacitate de munca, permanenta sau temporara;

moral – se refera la valorile morale ale persoanei: atingerea adusa onoarei sau vitii
private, ori poate consta intr-un prejudiciu de afectiune.
Existenta prejudiciului constituie o conditie esentiala in antrenarea raspunderii civile
delictuale.
Pentru a se putea stabili raspunderea civila delictuala a unei persoane, prejudiciul
cauzat de aceasta trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
sa fie cert;
sa fie actual;
sa fie direct – cand este urmarea nemijlocita a unei fapte ilicite;
sa fie personal.

Legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu – trebuie sa fie directa, sigura si
necesara ca un raport dintre cauza si efect.
Conditii:
1. sa existe intre actiunea sau inactiunea cu caracter ilicit si prejudiciu;
2. sa aiba un caracter obiectiv;

3. intereseaza doar conexiunile care intr-un fel sau altul contribuie la realizarea
raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu;
4. poate fi si indirect si mediat, daca fapta ilicita a produs o situatie care a permis
altor factori sa determine direct un anume prejudiciu.
Vinovatia (culpa) faptuitorului – conditia de natura subiectiva in prezenta careia poate
fi angajata raspunderea civila delictuala a faptuitorului, conditie care reflecta atitudinea
psihica a faptuitorului fata de fapta si de consecintele ei.
Raspunderea civila delictuala opereaza numai cu termenul de culpa, acoperitor al
tuturor formelor de vinovatie.
Indiferent de gravitatea sa, culpa implica un factor intelectiv de constiinta, dar si un
factor volitiv, de vointa.

Factorul intelectiv este conditionat de nivelul de pregatire si cunoastere in concret a

autorului faptei ilicite.
Autorul unei fapte cauzatoare de prejudiciu nu poate fi tras la raspundere decat daca a
actionat cu discernamant, deci daca a avut reprezentarea consecintelor faptelor sale.
In privinta capacitatii delictuale, opereaza prezumtia ca fiecare persoana a actionat cu
discernamant pana la proba contrarie.
Problema culpei sau a capacitatii delictuale nu se pune decat in cazul raspunderii pentru
fapta proprie.

Proba raspunderii civile delictuale – este necesar a se face dovada existentei tuturor
elementelor raspunderii pentru fapta proprie si anume: existenta faptei, prejudiciul,
legatura cauzala, vinovatia si discernamantul faptuitorului.
2.RASPUNDEREA PARINTILOR PENTRU FAPTA COPIILOR MINORI
Art. 1000 alin. 2 Cod civil
Fundamentul raspunderii parintilor pentru fapta ilicita a copiilor lor minori, este dublu,
fiind operante mai intai prezumtia de culpa in supraveghere si educatie, apoi obligatia
de garantie pe care parintii o datoreaza tertilor pentru copiii lor minori.
Copilul trebuie sa comita o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, care sa intruneasca
elementele constitutive ale raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: fapta
ilicita, prejudiciu, raportul de cauzalitate si culpa.
Singurele deosebiri fata de raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie constau in
aceea ca tinuti a despagubi victima sunt parintii faptuitorului si pentru a fi angajata
raspunderea acestora nu este necesara vinovatia sau discernamantul copilului.
Pentru a fi antrenata raspunderea parintilor, cel pagubit trebuie sa faca dovada
existentei acestor elemente generale, in functie de care devine operanta prezumtia de
culpa educationala.
Odata intrunite conditiile generale ale raspunderii civile delictuale, mai trebuie intrunite
urmatoarele conditii speciale:
copilul sa fie minor – minoritatea copilului trebuie sa fie realizata la momentul comiterii
faptei prejudiciabile;

copilul sa locuiasca la parintii sai – domiciliul legal al minorului este la parintii sai, iar
daca parintii nu au o locuinta comuna „ la acela dintre parinti la care el locuieste in mod
statornic”. Se are in vedere locuinta si nu domiciliul copilului minor. In antrenarea
raspunderii se are in vedere nu locuinta in care minorul se afla in fapt, ci pe aceea la
care el ar trebui sa se afle potrivit legii sau dispozitiei instantei. S-a stabilit cu valoare de
principiu, ca indiferent unde s-ar afla in fapt copilul minor, raspunzatori pentru faptele
sale sunt parintii la care el locuieste sau ar trebui sa locuiasca potrivit
legii. Fundamentul raspunderii lor consta in culpa pe care acestia o au pentru tarele
educationale ale copilului, manifestate in cele mai variate imprejurari.
Efectele raspunderii parintilor pentru faptele copiilor lor

In analiza acestora se au in vedere 2 chestiuni si anume:

Conditiile dreptului la actiune al celui prejudiciat – calea actiunii in justitie impotriva
parintilor este deschisa celui prejudiciat, daca acesta face in primul rand dovada
existentei elementelor generale ale raspunderii civile delictuale si apoi el trebuie sa
dovedeasca indeplinirea conditiilor referitoare la minoritatea faptuitorului si la conditia
locuintei acestuia la parinti.
Pagubasul are deschisa calea actiunii impotriva oricaruia sau a ambilor parinti, dreptul
la actiune impotriva acestora nefiind conditionat de chemarea in judecata a minorului.
Cand este chemat in judecata doar un singur parinte, acesta are deschisa calea actiunii
in regres impotriva celuilalt parinte pentru a-i pretinde cota sa de contributie.
Posibilitatea inlaturarii raspunderii parintilor – parintii sunt aparati de raspundere
„daca probeaza ca nu au putut impiedeca faptul prejudiciabil” .

Pentru aceasta trebuie rasturnata prezumtia de culpa educationala a parintilor in ceea

ce priveste supravegherea, cresterea si educare copiilor minori.
RASPUNDEREA INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR SI A
MESTESUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR
- Art.1000 alin.4 C.civ. -

Prin institutor se inteleg toate cadrele didactice indiferent de functie sau grad didactic
din invatamantul public sau privat.
Codul civil se refera la raspunderea personala a institutorului si nu a institutiei de
invatamant la care acesta este angajat.
Prin artizani se inteleg acei meseriasi ori mestesugari ce au obligatia de a invata pe
ucenic o arta sau o meserie.
Ei raspund numai ca persoane fizice, neputand fi antrenata raspunderea persoanelor
juridice in care acestia isi desfasoara activitatea.
Calitatea de elev o au tinerii care urmeaza cursurile de pregatire scolara intr-o unitate
de invatamant particulara sau de stat.
Au calitatea de ucenic acele persoane care invata o meserie sub indrumarea unui artizan
sau mestesugar.
Fundamentul acestei raspunderi se gaseste in neindeplinirea corespunzatoare a
indatoririlor de supraveghere de catre profesor sau mestesugar.
Conditiile generale ale raspunderii instituite de art. 1000 alin.4 C.civ:
a. victima prejudiciului trebuie sa faca dovada existentei conditiilor generale ale
raspunderii civile delictuale, referitoare la : existenta prejudiciului, a faptei ilicite comise
de elev sau ucenic, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, conditia
privitoare la culpa nu trebuie neaparat indeplinita;
b. odata facuta dovada conditiilor generale ale raspunderii civile delictuale, celelalte
conditii sunt prezumate de lege, astfel incat cel pagubit nu mai are a proba nimic.

Conditiile speciale :
 a. persoana care a cauzat prejudiciul sa fie elev sau ucenic si sa fie minor;

b. fapta ilicita sa fi fost savarsita in timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia sa se
afle sub supravegherea profesorului sau mestesugarului.
Efectele raspunderii institutorilor si mestesugarilor pentru faptele elevilor si ucenicilor
Victima prejudiciului are un drept de optiune in virtutea caruia se poate indrepta fie
numai impotriva institutorului sau mestesugarului, fie numai impotriva minorului, daca
are discernamant, fie impotriva ambelor categorii.
Raspunderea parintilor nu poate fi angajata concomitent cu acea a institutorilor si
mestesugarilor, ci numai in subsidiar.
Daca insa profesorii sau mestesugarii au raspuns fata de victima, ei au deschisa calea
actiunii in regres impotriva elevilor sau ucenicilor.
Raspunderea parintilor este generala si subsidiara in raport cu aceea a cadrelor
didactice. In masura in care cadrul didactic va inlatura prin proba contrarie prezumtia
de culpa va fi reactivata raspunderea generala si subsidiara a parintilor.
RASPUNDEREA COMITENTILOR PENTRU FAPTELE PREPUSILOR
Art. 1000 alin.3 C.civ.

„Stapanii si comitentii sunt raspunzatori de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii

lor in functiile ce li s-au incredintat”.
Comitentii urmeaza a raspunde pentru faptele prepusilor lor in mod indirect, in timp ce
acestia raspund direct pentru prejudiciile cauzate prin faptele lor ilicite.
Intre „stapan” si „servitor” exista un raport de prepusenie.

Elementul de baza in definirea acestui raport il constituie relatia de subordonare ce

trebuie sa existe intre cele doua persoane.
Comitentul este indreptatit sa coordoneze si sa directioneze activitatea prepusului, care
in mod frecvent are calitatea de angajat al sau. Raportul de prepusenie rezulta dintr-un
contract care frecvent are forma unei conventii de munca.
Intr-o opinie, fundamentul raspunderii comitentilor pentru faptele prepusilor se
justifica prin culpa comitentului in alegerea sau supravegherea prepusului.
Acest fundament conduce la prezumtia legala absoluta de culpa in supraveghere,
indrumare si control din partea comitentului.
Intr-o alta opinie fundamentul raspunderii civile delictuale a comitentilor pentru faptele
prepusilor consta in ideea de garantie a comitentului pentru o corecta indeplinire de
catre prepus a insarcinarii date.
Potrivit altei conceptii, a garantiei subiective, fundamentul raspunderii porneste tocmai
de la prezumtia de culpa a comitentului in garantarea conduitei prepusului.
Conditiile generale, implica intrunirea in persoana prepusului a tuturor conditiilor
raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv: fapta ilicita, prejudiciul,
raportul de cauzalitate si culpa prepusului in savarsirea fapte.
Conditiile speciale ale raspunderii comitentilor sunt:
Existenta raportului de prepusenie – implica stabilirea unui raport de subordonare intre
prepus si comitent, ce trebuie sa fie contemporan momentului savarsirii faptei ilicite de
catre prepus. Prin raport de prepusenie se intelege un raport de subordonare intre
prepus si comitent. In vreme ce comitentii sunt acele persoane care incredinteaza functii
altora, prepusii sunt acele persoane care primesc functiile ce li s-au incredintat de
comitenti.
Fapta sa fi fost comisa de prepus in functia ce i s-a incredintat. Raspunderea
comitentului poate fi antrenata si urmare a depasirii de catre prepus a functiei
incredintate ori executarii ei abuzive, daca intre acest exercitiu si functie exista, daca nu
au o legatura de cauzalitate, cel putin o corelatie necesara, iar fapta ilicita a fost comisa
in interesul comitentului.
Efectele raspunderii comitentului

In scopul recuperarii prejudiciului incercat, victima are posibilitatea sa se indrepte in

egala masura numai impotriva prepusului si numai impotriva comitentului sau
impotriva ambilor deopotriva.
Disociind raportul juridic obligational nascut ca urmare a faptei ilicite si relatiei de
prepusenie se au in vedere : raspunderea comitentului alaturi de prepus fata de
victima (in solidum), raspunderea prepusului fata de comitent (actiunea in regres).
5. CORELATIA INTRE RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA SI
RASPUNDEREA CIVILA CONTRACTUALA
Intre ele exista atat asemanari cat si deosebiri.
Asemanari:
sunt formele raspunderii civile;

se intemeiaza pe aceleasi conditii: fapta ilicita, culpa, prejudiciul, legatura de cauzalitate

dintre fapta si prejudiciu;
ambele presupun incalcarea unei obligatii prin care s-a produs un prejudiciu.
Deosebiri:
In cazul raspunderii civile delictuale obligatia incalcata se intemeiaza pe
comandamentul legii.
Raspunderea civila contractuala se intemeiaza pe obligatia partilor unui contract de a-si
indeplini angajamentele asumate prin conventii legal incheiate. Din aceasta deosebire,
rezulta urmatoarele consecinte:
a. prejudiciul cauzat prin revocarea intempestiva a ofertei in faza precontractuala
angajeaza raspunderea civila delictuala si nu pe aceea contractuala, caci partile nu au
ajuns inca sa perfecteze conventia lor;
b. daca contractul a fost declarat nul si desfiintat ca atare, temeiul raspunderii pentru
prejudiciul incercat este cel delictual.
In ceea ce priveste capacitatea persoanelor. Daca raspunderea contractuala implica
deplina capacitate de exercitiu, in ceea ce priveste raspunderea civila delictuala, legea
prezuma capacitatea delictuala de la varsta de 14 ani;
Punerea in intarziere opereaza de drept in cazul raspunderii civile delictuale, fara a fi
necesara indeplinirea vreunei formalitati in acest scop, spre deosebire de raspunderea
civila contractuala in cazul careia este necesara punerea in intarziere a celui ce nu si-a
indeplinit obligatia contractuala asumata;
Culpa autorului prejudiciului trebuie intotdeauna dovedita in cazul raspunderii
delictuale, spre deosebire de raspunderea civila contractuala, creditorului unei obligatii
contractuale profitandu-i prezumtia de culpa a celui ce nu si-a indeplinit obligatia
asumata.
1.Notiunea, caracterele juridice si conditiile de validitate ale contractului de vanzare-
cumparare

A. Notiunea
Vanzarea-cumpararea este un contract prin care una dintre parti - vanzatorul -
stramuta proprietatea unui bun al sau celeilalte parti - cumparatorul - care se obliga in
schimb a plati vanzatorului pretul bunului vandut. Nu pot forma obiectul contractului
de vanzare-cumparare drepturile personale nepatrimoniale si cele patrimoniale care au
un caracter strict personal (dreptul de uz, abitatie al sotului supravietuitor etc.) sau care
sunt prevazute de lege ori sunt contractate intuitu personae (dreptul de intretinere, de
pensie).
B. Caracterele juridice
1. Vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin incheierea sa da
nastere la obligatii reciproce intre partile contractante.

Vanzatorul are obligatia sa predea lucrul vandut si sa-l garanteze pe cumparator, iar
cumparatorul are obligatia sa plateasca pretul.
2. Vanzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele parti urmaresc anumite interese
patrimoniale, adica primirea unui echivalent in schimbul prestatiei la care se obliga.
Vanzatorul urmareste pretul, iar cumparatorul urmareste sa primeasca bunul.
3. Vanzarea este un contract comutativ, deoarece intinderea obligatiilor reciproce este
cunoscuta de parti de la incheierea contractului si nu depinde de un eveniment viitor si
incert, care ar face sa existe sanse de castig si pierdere pentru ambele parti contractante.
4. Vanzarea este un contract consensual, putand fi incheiat prin simplul acord de vointa
al partilor iara indeplinirea vreunei formalitati si fara remiterea lucrului vandut si a
pretului in momentul incheierii contractului. Vanzarea nu este un contract solemn si
nici real.
5. Vanzarea-cumpararea este un contract translativ de proprietate din momentul
incheierii lui. Acest lucru inseamna ca prin simplul acord de vointa a partilor si
independent de predarea lucrului vandut si plata pretului se produce incheierea
contractului si transferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator, acesta
din urma suportand si riscul pieirii lucrului. Vanzatorul suporta riscul pieirii lucrului
numai daca a fost pus in intarziere cu privire la executarea obligatiei de a preda lucrul
vandut. Principul transmiterii imediate a dreptului de proprietate opereaza numai daca
sunt indeplinite anumite conditii:

a. vanzatorul trebuie sa fie proprietarul lucrului vandut;

b. trebuie sa fie vorba de lucruri determinate individual, in cazul bunurilor determinate
numai generic, transferul proprietatii nu se poate produce din momentul incheierii
contractului, caci nu se cunosc bunurile care urmeaza sa fie efectiv dobandite de catre
cumparator, in consecinta, nu se pune nici problema transferarii riscurilor, deoarece
lucrurile de gen nu pot pieri. In cazul lucrurilor de gen, transferul proprietatii si al
riscurilor se produce din momentul individualizarii, ceea ce se face, de regula, prin
predarea lucrului vandut cumparatorului. Dovada efectuarii individualizarii bunurilor
se poate face cu orice mijloc de proba;
c. lucrul vandut trebuie sa existe, in cazul vanzarii bunurilor viitoare, transferul
proprietatii poate opera numai din momentul in care au fost executate, terminate, in
stare de a fi predate cumparatorului, daca sunt bunuri individual determinate, iar daca
sunt bunuri de gen, dupa individualizare. In cazul unei recolte viitoare, proprietatea se
transmite din momentul in care este gata de recoltat, daca lucrul vandut si pretul lui
sunt determinate.

d. trebuie ca partile sa nu fi amanat transferul proprietatii printr-o clauza speciala

pentru un moment ulterior incheierii contractului. Termenul suspensiv afecteaza
transferul proprietatii numai daca partile au prevazut expres amanarea acestui efect al
contractului de vanzare-cumparare. Daca termenul a fost stipulat pur si simplu, nu
afecteaza transferul proprietatii, ci numai executarea obligatiei de predare a lucrului
vandut, in ambele cazuri vanzatorul ramane proprietar, continua sa suporte riscul
pieirii fortuite, in schimb, conditia suspensiva amana transferul proprietatii pana la
realizarea evenimentului.
6. Pentru incheierea contractului de vanzare-cumparare a drepturilor reale imobiliare
trebuie indeplinita publicitatea imobiliara. Acest lucru nu se aplica si bunurilor imobile.
2. Conditii de validitate a contractului de vanzare-cumparare

Pentru a fi valabil incheiat, un contract de vanzare-cumparare trebuie sa intruneasca

diferite elemente: consimtamantul, capacitatea, obiectul, o cauza licita si, in contractele
solemne, forma.
a. Consimtamanul
Consimtamantul (acordul de vointa) intre doua parti este necesar si suficient - cu
exceptia cazurilor prevazute de lege - in vederea formarii contractului.
b. Capacitatea partilor
Reguli generale
Regula este capacitatea, iar incapacitatea este exceptia, de aceea cazurile de incapacitate
sunt expres prevazute de lege si sunt de stricta interpretare. In materia contractului de
vanzare-cumparare, cat priveste capacitatea de exercitiu, se aplica regulile generale.
Contractul de vanzare-cumparare este un act de dispozitie atat pentru vanzator, cat si
pentru cumparator, in consecinta partile trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina,
iar persoanele lipsite de capacitate sau care au capacitate de exercitiu restransa trebuie
sa incheie contractul prin ocrotitorul legal, respectiv cu incuviintarea acestuia si, in toate
cazurile, cu autorizatia autoritatii tutelare.

Incapacitati speciale
Pentru contractul de vanzare-cumparare legea prevede anumite incapacitati speciale,
interdictii de a vinde si cumpara. Interdictiile de a vinde sunt stabilite de lege in functie
de natura bunurilor, iar nu in consideratia persoanei, urmand sa fie analizate in
legatura cu obiectul contractuluidevanzare-cumparare[1].

Vanzarea intre soti este interzisa. Scopul interdictiei este acela de a impiedica sotii sa
realizeze sub aparenta unor vanzari simulate donatii irevocabile. Prin aceasta interdictie
se apara si interesele mostenitorilor, dar si interesele creditorilor. Nerespectarea
interdictiei cu privire la vanzarea intre soti duce la nulitatea relativa a contractului,
anularea putand fi ceruta de oricare dintre soti, de mostenitori sau de creditori, fara a fi
obligati sa dovedeasca fraudarea drepturilor. Vanzarea intre concubini este valabila,
afara de cazul cand contractul s-a incheiat pentru a determina pe una dintre parti sa
mentina starea de concubinaj si deci are o cauza imorala.
Tutorii nu pot cumpara bunurile persoanelor aflate sub tutela lor (art. 809 C. civ.).
Mandatarii, atat cei conventionali, cat si cei legali, imputerniciti a vinde un lucru, nu pot
sa-l cumpere, intrucat nu se poate admite ca o persoana sa cumuleze si rolul de vanzator
si pe cel de cumparator.
Legea a stabilit aceasta prohibitie pentru ca mandatarul sa nu fie pus in situatia de a
alege intre interesul sau, care este de a cumpara cat mai ieftin, si interesul pe care
trebuie sa-l apere, obtinand pretul cel mai ridicat.
Persoanele care administreaza bunurile ce apartin statului, comunelor, oraselor,
municipiilor sau judetelor nu pot cumpara bunuri aflate in administrarea lor (1304
C.civ.).
Functionarii publici nu pot cumpara bunurile statului sau unitatilor administrativ-
teritoriale care se vand prin mijlocirea lor (art 1308 pct. 4 C.civ.). In cazul bunurilor
destinate vanzarii si pentru care exista preturi fixe, cumpararea poate fi valabila, cu
conditia sa nu intervina alte cauze de nulitate. In cazul tuturor, mandatarilor,
administratorilor si functionarilor, consideram ca sanctiunea este nulitatea relativa.
Judecatorii, procurorii si avocatii nu pot deveni cesionari (cumparatori) de drepturi
litigioase care sunt de competenta curtii de apel in a carui circumscriptie isi exercita
functia sau profesia. Prin „drepturi litigioase' trebuie sa se inteleaga nu numai drep-
turile care formeaza obiectul unui proces inceput si neterminat, dar si cele in privinta
carora se poate naste o contestatie serioasa si viitoare si indiferent de natura dreptului si
de initiativa cumparatorului de a vinde, incalcarea ei se sanctioneaza cu nulitatea abso-
luta a actului si cu suportarea cheltuielilor vanzarii si plata daunelor interese.
Persoanele insolvabile nu pot cumpara bunurile imobile care se vand prin licitatie
publica (art. 535 C.proc.civ.).
Cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor, in
conditiile legii. Cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata
asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea
Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de
reciprocitate, in conditiile prevazute prin lege organica, precum si prin mostenire legala.
c. Obiectul contractului

Vanzarea-cumpararea da nastere la doua obligatii reciproce: obligatia vanzatorului care

are ca obiect lucrul vandut si obligatia cumparatorului care are ca obiect pretul. Daca
lipsesc cele doua elemente, atunci contractul nu este valabil incheiat.
Lucrul vandut
Conditii:

a. sa fie in comert;
b. sa existe in momentul incheierii contractului sau sa poata exista in viitor;
c. sa fie determinat sau determinabil;
d. sa fie licit;
e. sa fie posibil;

f. sa fie proprietatea vanzatorului.

a. Lucrul sa fie in comert
Acest lucru inseamna ca nu pot forma obiectul acestui contract lucrurile care nu sunt in
circuitul civil. Prohibitia poate fi: absoluta, vizand bunurile care prin natura lor sau
printr-o declaratie a legii sunt de uz sau interes public si care sunt inalienabile; relativa,
referitoare la bunurile care pot fi vandute-cumparate, dar numai de catre anumite
persoane sau numai in anumite conditii. Notiunea de „lucruri in comert' respectiv
scoase din comert vizeaza fie numai inalienabilitatea unor bunuri, fie numai regimul
special al circulatiei anumitor bunuri.
Legea declara inalienabile (imprescriptibile si insesizabile) bunurile care fac parte din
domeniul public al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale. Ele pot fi
concesionate ori inchiriate sau date spre administrare, in conditiile legii. Un bun nu
poate fi declarat inalienabil prin vointa omului, intrucat o asemenea clauza contravine
principiului liberei circulatii a bunurilor si dreptului proprietarului de a dispune liber si
absolut de bunul sau, drept garantat in limitele prevazute de lege. Inalienabilitatea
conventionala poate fi recunoscuta valabila numai daca se justifica printr-un interes
serios si legitim, cum ar fi garantarea executarii unei obligatii sau alt interes.
Interesul determina si caracterul temporar al inalienabilitatii, deci clauza de inalienabi-
litate nu poate avea un caracter perpetuu.
b. Lucrul sa existe
Daca partile au avut in vedere un lucru existent, dar acel lucru era pierit total in
momentul incheierii contractului, vanzarea este nula absolut, intrucat obligatia
vanzatorului este lipsita de obiect, ceea ce antreneaza si lipsa cauzei obligatiei
cumparatorului. Daca lucrul exista in momentul incheierii contractului, dar era pierit in
parte anterior, cumparatorul poate alege; fie sa renunte la contract, fie sa ceara
executarea lui asupra partii ramase din lucru, cu o reducere proportionala din pret.
Face exceptie ipoteza in care operatiunea are un caracter aleatoriu, in acest caz,
cumparatorul este constient de riscul pieirii, dar cumpara sperand sa nu fi intervenit.
Vanzarea este valabila daca are ca obiect un lucru viitor, care nu exista in momentul
incheierii contractului, dar poate exista in viitor.
Dintre bunurile viitoare, numai mostenirea nedeschisa nu poate forma obiectul unui
contract. Nerealizarea lucrului viitor nu afecteaza validitatea contractului, in acest caz
vanzatorul, pe langa pierderea pretului, va fi obligat si la plata daunelor-interese pentru
neexecutarea obligatiei asumate, daca nu dovedeste o cauza straina exoneratoare de
raspundere. Face exceptie ipoteza in care contractul are caracter aleatoriu,
cumparatorul asumandu-si riscul nerealizarii lucrului viitor, realizare independenta de
vointa si atitudinea vanzatorului.
b. Lucrul sa fie determinat sau determinabil – adica sa poata fi masurat
c. Lucrul sa fie determinat sau determinabil – adica sa poata fi masurat

d. Lucrul sa fie licit – sa respecte conditiile legale

e. Lucrul sa fie posibil[2]
f. Lucrul sa fie proprietatea vanzatorului
Daca partile sau cel putin cumparatorul a fost in eroare, socotind ca lucrul vandut
apartine vanzatorului, se admite ca vanzarea este anulabila pentru eroare asupra
calitatii esentiale a vanzatorului, care a fost socotit de cumparator proprietarul lucrului.
Sanctiunea care intervine este nulitatea relativa, putand fi invocata pe cale de actiune
sau pe cale de exceptie numai de cumparator si succesorii lui.
Vanzatorul nu poate cere anularea chiar daca a fost de buna-credinta, caci eroarea
comisa de un contractant asupra propriei sale persoane nu poate vicia contractul.
Anularea nu poate fi ceruta nici de catre cumparator sau succesorii lui, daca vanzatorul
a devenit proprietarul lucrului dupa vanzare sau vanzarea este ratificata de catre
adevaratul proprietar. Adevaratul proprietar nu poate cere anularea, dar poate intenta
actiune in revendicare, daca bunul se afla in posesia vanzatorului.
Pretul
Conditii:

a. sa fie fixat in bani;

b. sa fie determinat sau determinabil;
c. sa fie sincer si serios.
Daca aceste conditii nu sunt indeplinite, contractul este nul absolut.
a. Pretul sa fie stabilit in bani
Stabilirea pretului sub forma unei sume de bani este de esenta vanzarii. Daca
instrainarea unui lucru se face nu pentru bani, ci in schimbul unui alt lucra, pentru
stingerea unei obligatii sau in schimbul unei alte prestatii, contractul nu mai poate fi
calificat vanzare-cumparare, ci un schimb, o dare in plata sau un alt con-tract, eventual
contract nenumit. Nu poate fi calificat vanzare-cumparare contractul prin care
proprietatea unui lucra se transmite in schimbul intretinerii pe viata. Obligatia de
intretinere a dobanditorului este o obligatie de a face, care nu echivaleaza cu un pret.
Tot astfel, daca drept contraechivalent s-a stipulat o prestatie periodica in bani, dar care
se plateste pana la moartea creditorului, nu mai este vanzare, ci renta viagera.
b. Pretul sa fie determinat sau determinabil
Pretul este determinat daca cuantumul lui este hotarat de parti in momentul incheierii
contractului. Determinarea pretului nu presupune stabilirea modalitatii de plata ori a
termenului platii, aceste elemente urmand a fi determinate. Pretul este determinat si
atunci cand stabilirea lui este lasata la aprecierea unui tert ales de comun acord de catre
parti sau de catre persoana desemnata de parti.
In cazul in care exista preturi legale obligatorii, partile trebuie sa se conformeze,
respectiv se subintelege ca partile au avut in vedere pretul legal, chiar daca contractul
nu contine precizari in aceasta privinta, caci numai conventiile legal facute au putere
obligatorie intre parti.
c. Pretul sa fie sincer si serios
Prin pret sincer se intelege un pret real pe care partile sa-l fi stabilit nu in mod fictiv, ci
in scopul de a fi cerut si platit in realitate[3].
In cazul in care pretul este fictiv, contractul este nul ca vanzare-cumparare caci ii
lipseste pretul, dar poate fi valabil ca o donatie, daca „vanzatorul' a avut intentia de a
face o liberalitate si daca sunt indeplinite toate conditiile cerute pentru validitatea
donatiei.
„Este nula vanzarea prin care partile se inteleg, printr-un act secret, sa se plateasca un
pret mai mare decat cel care se declara in actul autentic' . Pretul trebuie sa fie serios,
adica sa nu fie derizoriu, atat de disproportionat in raport de valoarea lucrului vandut
incat sa nu existe pret, sa nu poata constitui obiectul obligatiei cumparatorului si deci o
cauza suficienta a obligatiei asumate de vanzator de a transmite dreptul de proprietate.
Daca in momentul incheierii contractului exista o disproportie vadita intre cele doua
obiecte, se poate cere anularea pentru leziune, dar numai daca lezatul este o persoana cu
varsta intre 14-18 ani, care incheie singur, fara incuviintarea ocrotitorului legal, un con-
tract pentru a carui valabilitate nu se cere autorizarea prealabila a autoritatii tutelare si
numai daca nu 1-a ratificat expres sau tacit dupa ce a implinit varsta de 18 ani.
d. Cauza[5]

Este acea conditie esentiala si de fond necesara pentru validitatea contractului si consta
in scopul urmarit de catre parti la incheierea acelui contract. Actul de vointa nu
cuprinde in esenta lui numai consimtamantul ca element fundamental al contractului, ci
si scopul urmarit de catre parti, adica o multitudine de reprezentari a ceea ce doresc
partile prin incheierea acelui act (motivul determinant).
Cauza are in componenta sa doua elemente : scopul mediat si scopul imediat. Scopul
mediat consta in rezultatul urmarit de fiecare parte in schimbul obligatiei pe care si-o
creeaza .
Scopul imediat are in vedere motivul de natura psihologica care a stat la baza luarii
hotararii de a incheia contractul.
Cauza trebuie respecte urmatoarele conditii :

sa existe[7]
sa fie reala, adica nu falsa
sa fie licita[8], adica in conformitate cu legea
sa fie morala, adica sa nu contravina bunelor moravuri si ordinii publice
3. Efectele contractului de vanzare-cumparare

Prin efectele contractului de vanzare-cumparare se inteleg obligatiile pe care contractul

le creeaza in sarcina partilor contractante.
Intelesul unui contract de vanzare-cumparare, daca este indoielnic, se interpreteaza in
favoarea cumparatorului, in materie de vanzare art. 1312 C.civ. contine o regula
speciala si derogatorie, si anume : vanzatorul trebuie sa explice clar obligatiile sale, iar
daca intelesul actului ar fi indoielnic, clauzele neclare se interpreteaza in contra
vanzatorului.
Obligatiile vanzatorului
Vanzatorul are doua obligatii : sa predea lucrul vandut cumparatorului si sa-l garanteze
contra evictiunii si contra viciilor.

Intre obligatiile vanzatorului, Codul civil nu prevede obligatia de a transmite

proprietatea lucrului vandut, deoarece transferul proprietatii se produce, de regula,
prin insasi incheierea contractului.
1. Predarea lucrului vandut
Prin predare se intelege punerea lucrului vandut la dispozitia cumparatorului. Predarea
nu are semnificatia transferarii dreptului de proprietate si nici a posesiei, ci numai a
detentiei, cumparatorul posedand din momentul in care a devenit proprietar. Reguli
avute in vedere :
a. in ceea ce priveste modul de executare, predarea presupune, in unele cazuri, numai
o atitudine pur pasiva din partea vanzatorului, iar in alte cazuri, indeplinirea unor acte
sau fapte pozitive necesare pentru intrarea in stapanirea efectiva a lucrului cumparat[9]

b. Pentru termenul si dovada predarii se aplica regulile generale referitoare la

executarea obligatiilor.
c. Predarea se face la locul unde se afla lucrul in momentul contractarii, in celelalte
cazuri, predarea va trebui sa se faca la domiciliul debitorului.
d. Cheltuielile de predare sunt in sarcina vanzatorului, iar cele ale ridicarii de la locul
predarii, in sarcina cumparatorului, daca nu este stipulatie contrara[10]
e. In ceea ce priveste obiectul predarii, vanzatorul este obligat sa predea lucrul vandut
„in masura determinata in contract' (art. 1326 C.civ)
f. in lipsa de stipulatie contrara, vanzatorul este obligat sa predea, o data cu lucrul, si
fructele percepute dupa momentul transferarii dreptului de proprietate; vanzatorul are
dreptul sa primeasca cheltuielile facute pentru producerea fructelor.
g. Cumparatorul are de asemenea dreptul la accesoriile lucrului vandut si la tot ce a fost
destinat la uzul sau perpetuu[11]
Sanctiunea nerespectarii obligatiei de a preda lucrul, in cazul culpei vanzatorului, poate
fi: rezolutiunea vanzarii cu daune-interese, executarea in natura a contractului sau
invocarea exceptiei de neexecutare. In cazul executarii cu intarziere a obligatiei de
predare, cumparatorul are dreptul sa ceara daune-interese, dar numai de la data
punerii in intarziere a vanzatorului. In cazul in care lucrul vandut nu se preda in
momentul incheierii contractului, vanzatorul este obligat sa-l conserve pana in
momentul predarii, deoarece lucrul trebuie sa fie predat in starea in care se afla in
momentul incheierii contractului, chiar daca, potrivit conventiei, proprietatea se
transmite ulterior, dar lucrul exista in acel moment si este individualizat . In caz de
deteriorare a lucrului, vanzatorul raspunde ca un depozitar, culpa fiind prezumata cat
timp nu dovedeste o cauza straina exoneratoare de raspundere (caz fortuit, forta
majora).

Daca cumparatorul a devenit proprietar, din momentul incheierii contractului el trebuie

sa suporte cheltuielile ocazionate de pastrarea lucrului (art. 1618 C.civ.). Sanctiunea
nerespectarii obligatiei de a preda lucrul datorita culpei vanzatorului este fie
rezolutiunea vanzarii cu daune-interese, fie executarea in natura a contractului.
In cazul executarii cu intarziere a obligatiei de predare, cumparatorul are dreptul la
daune-interese, dar numai de la data punerii in intarziere a vanzatorului.

2. Obligatia de garantie
Obligatia de garantie a vanzatorului are o dubla infatisare: vanzatorul trebuie sa-l
garanteze pe cumparator de linistita folosinta a lucrului, adica contra evictiunii si de
utila folosinta a lucrului, adica contra viciilor.
A. Garantia contra evictiunii

Se numeste evictiune pierderea proprietatii lucrului sau tulburarea cumparatorului in

exercitarea prerogativelor de proprietar.
Obligatia de garantie impotriva evictiunii exista nu numai fata de cumparator, dar si
fata de subdobanditori, chiar daca acestia sunt succesori cu titlu particular sau cu titlu
gratuit.

B. Garantia contra viciilor lucrului vandut

Vanzatorul raspunde de viciile ascunse ale lucrului, daca din cauza lor lucrul este
impropriu intrebuintarii dupa destinatie sau daca viciile micsoreaza intr-atat valoarea
de intrebuintare, incat cumparatorul, in cunostinta de cauza, nu ar fi cumparat sau ar fi
platit un pret mai redus.
Conditii:
- Trebuie ca viciul sa fie ascuns, vanzatorul nu raspunde „de viciile aparente si despre
care cumparatorul a putut singur sa se convinga'[13]. Viciul poate fi considerat ascuns
numai daca cumparatorul nu 1-a cunoscut si printr-o verificare normala, dar atenta,
nici nu putea sa-l cunoasca.
- Trebuie ca viciul sa fi existat in momentul incheierii contractului.
Pentru viciile ivite ulterior contractarii vanzatorul nu raspunde, deoarece prin efectul
incheierii contractului riscurile trec asupra cumparatorului, o data cu dreptul de
proprietate, in cazul in care proprietatea nu se transmite in momentul incheierii
contractului, vanzatorul raspunde si pentru viciile ivite ulterior vanzarii.
- Trebuie ca viciul sa fie grav, adica din cauza lui lucrul sa fie impropriu intrebuintarii
la care este destinat dupa natura sa ori potrivit conventiei sau sa se micsoreze intr-atat
valoarea de intrebuintare, incat cumparatorul, in cunostinta de cauza, n-ar fi cumparat
sau ar fi platit un pret mai mic.

Obligatia de garantie pentru vicii se aplica la orice vanzare, inclusiv la antecontratul de

vanzare-cumparare, indiferent ca lucrul este un mobil sau imobil, in stare uzata sau
noua, cu doua exceptii:
a) nu exista obligatia de garantie in cazul vanzarii bunului la licitatie publica care se
face prin intermediul justitiei;

b) in cazul vanzarii de drepturi succesorale, Vanzatorul raspunde numai de calitatea sa

de mostenitor, nu si de calitatea bunurilor mostenite.
Termenul de intentare a actiunilor
„Dreptul la actiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis se prescrie prin
implinirea unui termen de 6 luni, in cazul in care viciile nu au fost ascunse cu viclenie' ,
iar daca au fost ascunse cu viclenie, termenul este de 3 ani. Termenele de prescriptie
incep sa curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu la implinirea unui an
de la predarea lucrului de orice natura, cu exceptia constructiilor, unde termenul este de
3 ani.
Obligatiile cumparatorului
Cumparatorul are doua obligatii principale: de a plati pretul si de a lua in primire
lucrul vandut. Daca nu s-a prevazut altfel in contract, el suporta si cheltuielile vanzarii.
Plata pretului
a. Locul si data platii
Cumparatorul este obligat sa plateasca pretul la locul si in momentul in care i se face
predarea lucrului vandut. Plata se face, in lipsa de stipulatie contrara, la domiciliul
debitorului[15], in materia obligatiilor, iar in materia vanzarii, la locul unde se face
predarea lucrului vandut.
In dreptul comun, in lipsa de termen, plata se face imediat, iar in materie de vanzare
numai in momentul predarii lucrului vandut.
b. Dobanda pretului
Cumparatorul este obligat sa plateasca dobanda pana la efectiva achitare a pretului in
urmatoarele 3 cazuri: daca exista o conventie in acest sens; daca lucrul vandut si predat
este producator de fructe; in toate celelalte cazuri, numai daca si din momentul in care
cumparatorul a fost pus in intarziere printr-o notificare.
c. Sanctiunea neplatii pretului
Vanzatorul are mai multe posibilitati : obligarea cumparatorului la executarea in
natura a obligatiei (termenul de prescriptie este de 3 ani); invocarea exceptiei de
neexecutare, refuzand sa predea lucrul vandut daca cumparatorul nu plateste pretul si
nu beneficiaza de un termen suspensiv; rezolutiunea contractului[16].
Luarea in primire a lucrului vandut
Cumparatorul este obligat sa ia in primire lucrul vandut la locul si termenul la care
vanzatorul este obligat sa-l predea, suportand cheltuielile ridicarii de la locul predarii.
In caz de neexecutare, dupa punerea in intarziere a cumparatorului, vanzatorul poate
cere instantei obligarea cumparatorului la luarea in primire a lucrului, la nevoie sub
sanctiunea de daune cominatorii, sau poate cere autorizatia sa-l puna in alt loc, daca are
nevoie de locul unde se gaseste , cheltuielile fiind in sarcina cumparatorului. Vanzatorul
mai are optiunea sa ceara rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare cu daune-
interese.

Prin derogare de la regula rezolutiunii judiciare, in cazul produselor care se

deterioreaza repede si a altor lucruri mobile (in special efecte si actiuni supuse
fluctuatiilor de valoare), avand in vedere importanta deosebita a respectarii termenului
de luare in primire, Codul civil prevede rezolutiunea de drept a contractului si chiar
fara punerea in intarziere a cumparatorului, dar numai daca in contract s-a stabilit
termenul ridicarii si numai in favoarea vanzatorului (art.1370 C.civ.), daca
nerespectarea termenului de ridicare nu se datoreaza faptei sale. Prin urmare, aceasta
rezolutiune opereaza numai daca in contract s-a stipulat termenul ridicarii si numai in
favoarea vanzatorului.
Suportarea cheltuielilor vanzarii
Cheltuielile vanzarii sunt cheltuieli accesorii pretului si se platesc de catre cumparator
(art. 1305 C.civ.).Cheltuielile vanzarii nu pot fi puse in sarcina vanzatorului pe baza de
simple prezumtii.
4.Vanzarea de drepturi litigioase si retractul litigios
A. Notiune
Dreptul litigios, supus unei contestatii judiciare, poate forma obiectul vanzarii indiferent
ca este un drept real sau de creanta, inclusiv drept de proprietate intelectuala sau
drepturi succesorale.
Contractul acesta este un contract aleatoriu, deoarece exista sanse de castig sau
pierdere, vanzatorul nu garanteaza existenta dreptului cedat. Daca s-a facut o asemenea
instrainare, adversarul cedentului are posibilitatea de a elimina din proces pe cesionar,
platindu-i suma cu care a cumparat dreptul litigios, impreuna cu cheltuielile si
dobanzile . Aceasta operatiune porta numele de retract litigios, iar cel care il exercita,
retractant.
B. Conditii
a. sa existe un proces inceput, dar neterminat, asupra fondului dreptului . Procesul
trebuie sa fie in curs de judecata atat in momentul cesiunii, cat si in momentul
exercitarii retractului.
Un viitor proces nu justifica exercitarea retractului litigios.
b. cesiunea sa fie facuta in schimbul unui pret;
c. manifestarea vointei de a exercita retractai litigios trebuie sa fie insotita de faptul
material al platii pretului real al cesiunii, cu dobanzile aferente din ziua platii si a
cheltuielilor facute de cesionar
d. retractul litigios sa fie exercitat inaintea instantei, cu ocazia dezbaterii procesului sau
pe cale extrajudiciara, printr-o notificare.
Retractul litigios nu se poate exercita in anumite conditii limitativ prevazute de lege:
1. cand cesiunea s-a facut catre un comostenitor sau coproprietar al dreptului cedat, in
acest caz, cesiunea are ca scop sa puna capat indiviziunii;
2. cand cesiunea s-a facut la un creditor spre plata creantei;
3. cand cesiunea s-a facut catre posesorul fondului asupra caruia exista dreptul litigios.
La aceste trei cazuri se mai adauga si ipoteza prevazuta de art. 5 din Legea nr.
54/1998 care mentiona ca instrainarea, prin vanzare, a terenurilor agricole situate in
extravilan se face cu respectarea dreptului de preemptiune al coproprietarilor, al
vecinilor ori al arendasilor.
In prezent aceasta dispozitie nu-si mai gaseste aplicabilitatea.
4. cand litigiul are ca obiect dreptul de proprietate asupra unui teren agricol din
extravilan, iar cesionarul dreptului litigios beneficiaza de dreptul de preemtiune,
retractul litigios nu poate fi exercitat.
C. Efecte
Prin efectul retractului litigios, vanzarea dreptului litigios se desfiinteaza fata de
retractant cu efect retroactiv, ca si cum ar fi vorba de indeplinirea unei conditii
rezolutorii . Urmarea acestui efect se stinge procesul, deoarece retractantul, dobandind
bunul litigios instrainat de cealalta parte din proces se substituie in drepturile
cumparatorului. In acest caz, el nu poate cumula ambele calitati in proces (reclamant si
parat).
CONTRACTUL DE LOCATIUNE

Sectiunea I. Notiune
Contractul de locatiune este contractul prin care parte, numita locator, transmite
celeilalte parti, numita locatar, folosinta temporara asupra unui bun neconsumptibil,
individual determinat, in schimbul unei prestatii, numita chirie.
Sectiunea II. Sediul materiei
Contractul de locatiune este reglementat in Titlul VII, intitulat „Despre contractul de
locatiune”, titlu aflat in Cartea a III-a a Codului civil, art.1410-1490.

In baza art. 1413 C.civ., locatiunile sunt de mai multe feluri:

inchirierea este locatiunea edificiilor si bunurilor mobile;
arendarea este locatiunea fondurilor rurale;
prestatia lucrarilor este locatiunea muncii si a serviciilor de carausie.
Antrepriza este executarea unei lucrari pe un pret determinat, cand materialul este dat
de client.
De la adoptarea Codului civil, prestatia lucrarilor a crescut in amploare, astfel incat au
aparut doua ramuri de drept, distincte de dreptul civil, anume dreptul muncii (se ocupa
cu „locatiunea muncii”) si dreptul transporturilor (studiaza serviciul de carausie).
In ce priveste arendarea si antrepriza, normele speciale aplicabile s-au inmultit, astfel
incat au aparut doua contracte civile distincte.
De asemenea, au aparut legi speciale, ce completeaza reglementarile din Codul civil,
aplicabile inchirierii locuintelor si spatiilor cu alta destinatie.
Normele juridice aplicabile locatiunii, cuprinse in Codul civil formeaza dreptul comun
in raport cu antrepriza, arendarea si inchirierea (considerate specii ale contractului de
locatiune).
Sectiunea III. Caractere juridice
Contractul de locatiune are urmatoarele caractere juridice:
a) Este un contract sinalagmatic, deoarece da nastere la drepturi si obligatii
reciproce si interdependente, in sarcina ambelor parti.
b) Este un contract cu titlu oneros, fiindca fiecare parte urmareste dobandirea unui
folos patrimonial in schimbul folosului procurat celeilalte parti.
c) Este un contract comutativ, caci existenta si intinderea obligatiilor sunt cunoscute
din momentul incheierii contractului.
d) Este un contract consensual, deoarece nu se cere ca manifestarea de vointa a
partilor sa imbrace o anumita forma, pentru validitatea contractului (se aplica
principiul consensualismului).
Forma scrisa este ceruta numai pentru proba contractului si nu pentru validitatea sa.
Exista totusi duua norme speciale, derogatorii de la regulile generale consacrate in
art.1191 si urm. C.civ.
daca nu s-a inceput executarea contractului, iar una dintre parti ii neaga existenta sau
continutul, nu se va primi proba cu martori, oricat de mic ar fi pretul si chiar daca s-ar
zice ca s-a dat arvuna (art.1416
daca s-a inceput executarea contractului incheiat verbal, dar se contesta pretul (nu
exista „chitante doveditoare”), cuantumul chiriei se va determina printr-o expertiza
(expertiza se plateste de catre locator, daca pretul folosintei, stabilit prin expertiza, era
mai mic decat cel pretins de locatar.
Nerespectarea obligatiei fiscale stabilita de lege in sarcina locatorului de a inregistra
contractul de locatiune la administratia fiscala, in vederea impozitarii veniturilor din
chirii, nu afecteaza validitatea contractului.
e) este un contract cu executare succesiva, caci presupune transmiterea folosintei
bunului se face pe o durata de timp, iar chiria se stabileste in functie de aceasta. Durata
de timp poate fi determinata sau nedeterminata, dar nu poate fi perpetua deoarece
art.1415 C.civ. interzice inchirierile ereditare (emfiteoza, embatic).
f) este un contract translativ de drepturi. Dreptul transmis este dreptul de folosinta
asupra bunului, ca drept de creanta. Locatorul este doar detentor precar al bunului, nu
posesor.
Sectiunea IV. Conditii de validitate a contractului de locatiune
Conditiile de validitate sunt comune cu celelalte acte juridice civile: capacitatea de a
contracta, consimtamantul, obiectul si cauza (conditii de fond).
4.1. Capacitatea de a contracta

Contractul de locatiune este un act de administrare, el asigurand o folosire a bunului

conform destinatiei lui. De aceea, contractul poate fi incheiat si de minorul intre 14-18
ani, cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal (daca actul de administrare nu este
lezionar, chiar fara incuviintarea ocrotitorului legal).
Unul dintre soti poate inchiria valabil un bun comun, fara consimtamantul expres al
celuilalt sot, deoarece se prezuma mandatul tacit reciproc, potrivit art.35 C.fam.

Numai daca durata contractului de locatiune este mai mare de 5 ani, atunci contractul
devine un act de dispozitie si locatorul trebuie sa aiba capacitatea deplina de exercitiu,
iar in cazul sotilor, este necesar consimtamantul ambilor soti. Totusi, pentru locatar
ramane un act de administrare, chiar daca termenul este mai mare de 5 ani.
Locatorul nu trebuie sa fie proprietarul bunului dat in locatiune, de vreme ce prin acest
contract nu se transmite dreptul de proprietate. De aceea, locatorul poate fi uzufructuar,
sau chiar locatar.
Daca locatiunea are ca obiect un imobil si termenul este mai mare de 3 ani, el trebuie
inscris in cartea funciara (art.21 din Legea nr. 7/1996).
4.2. Consimtamantul

Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca conditiile generale: sa

provina de la o persoana cu discernamant, sa fie exprimat cu intentia de a produce
efecte juridice, sa fie exteriorizat, sa nu fie viciat.
Incheierea contractului de locatiune poate fi precedata de incheierea unui antecontract
de locatiune (contractul prin care partile sau doar una se obliga sa incheie in viitor un
contract de locatiune, in conditiile prevazute in antecontract).
Antecontractul se poate prezenta sub forma promisiunii unilaterale sau bilaterale (la fel
ca in materia vanzarii).
4.3. Obiectul contractului

Este format din bunul dat in locatiune si chirie.

a) bunul dat in locatiune
Pot forma obiect al locatiunii bunurile mobile si imobile, corporale sau incorporale,
neconsumptibile si nefungibile. Bunurile din domeniul public al statului sau unitatilor
administrative-teritoriale pot fi inchiriate (art.14-16 din Legea nr. 213/1998).
Locatiunea are ca efect transmiterea dreptului de folosinta asupra bunului. Acest drept
de folosinta este un drept de creanta si nu are, in continutul sau, prerogativa urmaririi
bunului inchiriat in mana unor terte persoane sau cea a preferintei.
Motivele pentru care dreptul de folosinta al locatarului este un drept de creanta sunt:
- obligatia corelativa o are doar locatorul care este obligat sa-i asigure titularului
dreptului folosinta linistita si utila a bunului. In temeiul art.1441 C.civ., daca imobilul
inchiriat este vandut, pe durata locatiunii, cumparatorul este obligat sa respecte
locatiunea daca ea a fost incheiata in forma autentica sau sub semnatura privata, dar cu
data certa.
Cumparatorul nu este un tert fata de contractul de locatiune, ci avand-cauza (succesor
cu titlu particular) si, de aceea, preia obligatiile autorului sau (vanzatorul), legate de
bunul dobandit.
- are caracter temporar.
b) chiria
Consta in prestatia la care se obliga locatarul in schimbul folosintei bunului. Este
exprimata, de regula, intr-o suma de bani. Prin exceptie, partile pot stabili ca o alta
prestatie decat plata unei sume de bani. Pentru a fi valabila chiria trebuie sa fie
determinata sau determinabila, sincera si serioasa.
Chiria este determinata atunci cand cuantumul ei este stabilit in contract. Este
determinabila atunci cand in contract sunt aratate criteriile de determinarea ulterioara
(in situatia stabilirii ei de catre un tert).

Chiria este sincera atunci cand este stabilita cu intentia de a se plati (nu o simulatie).
Daca nu este indeplinita aceasta cerinta, contractul nu poate fi de locatiune ci eventual,
de comodat.
Chiria este serioasa atunci cand nu este vadit disproportionata in raport cu valoarea
folosintei bunului. Este valabil contractul in care chiria este inferioara valorii folosintei
bunului, numai cu conditia inexistentei unei disproportii mari (apreciata, in caz de
litigiu, de instanta de judecata).
Prin Legea nr.122/1998 se stabileste sanctiunea nulitatii absolute a contractelor
autentice de inchiriere a unor imobile in care partile au stipulat o chirie mai mica cu
scopul de a eluda obligatia de plata a taxelor si impozitelor datorate.
4.4. Cauza contractului
Este scopul urmarit de parti la incheierea contractului.
Exista un scop imediat si un scop nedorit.

Scopul imediat este reprezentarea mentala a prestatiei pe care o parte o dobandeste in

schimbul propriei prestatii: locatorul urmareste incasarea chiriei, iar locatarul folosinta
bunului.
Scopul nedorit este concret si variaza de la un caz la altul (de exemplu, locatorul a
inchiriat pentru a procura bani in vederea platii pretului unui autoturism cumparat).
Cauza trebuie sa existe, sa fie reala, licita si morala.
Art. 967 C.civ. instituie prezumtiile de existenta si de valabilitate a cauzei.
Contractul de mandat

§ 1. Notiune, caractere, forma

Notiune. In doctrina, s-a apreciat ca mandatul este un contract prin care o persoana
numita mandant imputerniceste o alta persoana numita mandatar sa o reprezinte la
incheierea de acte juridice, in numele ei.

Din cele de mai sus rezulta ca, partile contractului de mandat sunt mandantul (persoana
fizica sau juridica) care imputerniceste o alta persoana sa incheie acte juridice pe seama
sa si mandatarul (persoana fizica sau juridica) care se obliga sa incheie acte juridice in
numele mandantului.

2. Caractere juridice

a) Mandatul este un contract consensual deoarece pentru incheierea lui valabila este
suficienta simpla manifestare de vointa a partilor.

In practica, mandatul, ca instrumentum, se prezinta sub forma unui inscris care, de cele
mai multe ori, poarta numele de mandat, procura sau imputernicire. In limbajul juridic
curent, se mai foloseste si termenul de „delegatie” (total inadecvat). b) In principiu,
mandatul este cu titlu gratuit, fiind „fara plata, cand nu s-a stipulat contrariul” In
consecinta, prin natura sa, contractul de mandat este gratuit. Gratuitatea mandatului
nu este insa si de esenta acestuia, partile putand conveni si asupra unei plati datorate
mandatarului (caz in care mandatul devine oneros).

c) Mandatul este un contract intuitu personae deoarece se incheie in consideratia unei

anume persoane, increderea pe care mandantul o are in mandatar avand o importanta
esentiala la perfectarea contractului.
d) Cand mandatul este cu titlu gratuit, el are caracter unilateral, deoarece creeaza
obligatii exclusiv in sarcina uneia din parti (a mandatarului). In cazul in care contractul
este cu titlu oneros, mandatul devine bilateral (sinalagmatic), fiecare dintre parti
obligandu-se.

3. Forma mandatului

Potrivit art. 1533 C. civ., mandatul poate fi scris, verbal sau tacit.

§ 2. Varietati de mandat

1. Actul cu sine insusi este mandatul incheiat intre mandatar (ca reprezentant al man-
dantului) si persoana sa (in nume propriu, de aceasta data).

2. Dubla reprezentare este mandatul incheiat intre mandatar (ca reprezentant al

mandantului) cu el insusi (ca reprezentant al tertului)

In doctrina, actul cu sine insusi si dubla reprezentare sunt cunoscute sub numele
de autocontracte.

Autocontractul prezinta pericol pentru interesele mandantului (cu exceptia cazului cand
acesta a fost in cunostinta de cauza). Cand interesele mandantului sunt lezate, acesta
poate cere anularea actului pentru dol prin reticenta.

3. Mandatul in interes comun este mandatul in care mandatarul contracteaza cu un tert,

atat in interesul mandantului, cat si in interesul sau (pentru ca au aceleasi interese; de
ex., bunul care urmeaza a se vinde este coproprietate: mandant, mandatar).

In comparatie cu mandatul in interes comun, mandatul remunerat este mandatul cu

titlu oneros, in care interesul mandatarului deriva din plata remuneratiei (si nu din
obiectul comun).

Efectele mandatului intre parti

A. Obligatiile mandatarului

1. Obligatia de a indeplini mandatul. Potrivit art. 1539 C. civ., „mandatarul este

indatorat a executa mandatul atat timp cat este insarcinat”. Astfel, principala obligatie a
mandatarului este aceea de a indeplini mandatul (obligatie de a face).

Nerealizarea actului juridic preconizat din culpa mandatarului atrage insa raspunderea
acestuia [art. 1540 alin. (1) C. civ.].

Culpa mandatarului se apreciaza insa diferit, dupa cum mandatul este gratuit sau
oneros.
Astfel, daca mandatul este cu titlu gratuit, culpa mandatarului se va aprecia in concret,
in raport cu diligenta pe care acesta o depune pentru realizarea propriilor sale interese.

2. Obligatia de a da socoteala. Potrivit art. 1541 C. civ., „mandatarul este dator, oricand
i se va cere, a da seama mandantului de lucrarile sale”. Totodata, el este obligat, la
cerere, sa inapoieze toate actele sau bunurile primite de la mandant pentru realizarea
obligatiilor sale.

Obligatia principala a mandatarului de a da socoteala, precum si cea auxiliara a

restituirii bunurilor la cerere, opereaza fara distinctie: daca mandatul este gratuit sau
cu titlu oneros.

3. Obligatia de raspundere pentru faptele persoanei substituite in executarea con-

tractului. Potrivit art. 1542 alin. (1) C. civ., „mandatarul este raspunzator pentru acela
pe care a substituit in gestiunea sa”.

Intrucat mandatul este un contract incheiat intuitu personae, mandatarul indeplineste

personal obligatiile asumate.

Legea a conferit numai mandantului dreptul de a-l actiona direct pe substituit (art. 1542
alin. ultim C. civ.), in masura in care acesta din urma are datorii fata de mandatar.

In consecinta, substituitul nu are insa actiune directa asupra mandantului, putandu-l

actiona numai pe calea prevazuta de art. 974 C. civ.

§ 4. Obligatiile mandantului

1. Obligatia de a dezdauna pe mandatar pentru cheltuielile facute. Potrivit art. 1547 C.

civ., „mandantul trebuie sa dezdauneze pe mandatar de anticipatiile si spezele facute
pentru indeplinirea mandatului”.

Deci mandantul este obligat sa restituie mandatarului toate cheltuielile facute pentru
executarea mandatului. Numai culpa il poate scuti de plata remuneratiei.

2. Obligatia de plata a remuneratiei. Cand mandatul este oneros, mandantul este obligat
sa plateasca onorariul (retributia) stipulat in contract. Onorariul este datorat pentru
diligentele depuse de mandatar, chiar daca operatia juridica nu s-a finalizat (art. 1547
C. civ.).

Culpa mandatarului il poate scuti pe mandant de plata partiala sau totala a retributiei
(art. 1548 C. civ.).

§ 5. Efectele fata de terti

1. Raporturile dintre mandant si terti. Daca mandatarul va reusi, in fapt, incheierea

actului juridic pentru care a fost imputernicit, de drept, raporturi juridice directe se vor
crea intre mandant si terti (deoarece mandatarul incheie actul juridic pe seama si in
numele mandantului).
2. Raporturile dintre mandatar si terti. Intre mandatar si terti nu se creeaza raporturi
juridice, deoarece mandatarul contracteaza, in drept, in numele si pe seama
mandantului ( si numai in fapt, personal).

In consecinta, pentru mandatar, actul juridic incheiat (de el, in fapt) este numai un res
inter alios acta.

§ 6. Incetarea mandatului

Deoarece mandatul este incheiat in folosul mandantului si are la baza increderea

mandantului fata de mandatar, el poate, in principiu, revoca mandatul ori de catre ori
apreciaza ca interesele sale nu sunt urmarite corespunzator de cel imputernicit sa-l
reprezinte (fara a fi nevoit a face dovada, revocarea putand fi si „arbitrara”).

Mandantul poate revoca oricand mandatul, indiferent ca este gratuit sau cu titlu oneros
(daca partile nu au convenit in alt fel).

Mandatarul poate, de asemenea, renunta unilateral la mandat, cu conditia notificarii

catre mandant (art. 1556 C. civ.).

Deoarece mandatul este incheiat intuitu personae, de regula, contractul inceteaza la

moartea uneia dintre parti.

Potrivit art. 1559 C. civ., „in caz de moarte a mandatarului”, mostenitorii acestuia tre-
buie sa-l instiinteze pe mandant si sa continue mandatul pentru apararea intereselor
acestuia.

Potrivit art. 1552 pct. 3 C. civ., mandatul se stinge si prin punerea sub interdictie,
insolvabiliatea sau falimentul uneia dintre parti.

Mostenirea legala

& 1. Conditiile speciale ale mostenirii legale

Mostenirea este legala in cazul in care transmiterea ei are loc in temeiul legii (la
persoanele, in ordinea si in cotele determinate de lege).

De regula, mostenirea legala intervine in toate cazurile in care defunctul nu a lasat

testament. Ea poate interveni insa ca exceptie, in cazul in care a fost lasat testament, insa
acesta nu cuprinde legate, ci alte dispozitii de ultima vointa (de exemplu, desemnarea
unui executor testamentar, recunoasterea unui copil din afara casatoriei, dispozitii cu
privire la funeralii etc).

Mostenirea poate fi legala si in cazul in care testamentul cuprinde exhe-

redari (dezmosteniri) prin care o parte din mostenitori sunt inlaturati de la mostenire
(fara ca testamentul sa cuprinda legate in favoarea altor persoane) situatie in care, la
mostenire vor fi chemati restul de mostenitori legali (nedezmosteniti) ce vor imparti
intre ei intreaga masa succesorala.
Mostenirea legala poate coexista cu cea testamentara, daca defunctul a dispus prin
testament numai de o parte a mostenirii sale (sau a dispus de intreaga mostenire, dar
exista mostenitori rezervatari) situatie in care o parte din mostenire se va transmite
dupa vointa testatorului, iar cealalta dupa regulile mostenirii legale.

§ 2. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorala

Pentru ca o persoana sa poata veni la mostenire (pe langa conditia vocatia succesorale)
ea trebuie sa indeplineasca si o conditie negativa si anume: sa nu fie nedemna de a
mosteni (art. 655-658 C. civ.).

Nedemnitatea sau nevrednicia succesorala reprezinta decaderea mostenitorului, care s-a

facut vinovat de o fapta grava fata de defunct sau fata de memoria acestuia, din dreptul
de a-l mosteni.

Art. 655 C. civ. prevede trei cazuri de nedemnitate: atentatul la viata celui care lasa
mostenirea, acuzatia capitala calomnioasa impotriva celui care lasa mostenirea si
nedenuntarea omorului a carui victima a cazut cel care lasa mostenirea.

a). Atentatul la viata celui care lasa mostenirea. Potrivit art. 655 pct. 1 C. civ. este
nedemn „condamnatul pentru ca a omorat sau a incercat sa omoare pe defunct”.

Rezulta ca cel care s-a facut vinovat de omor sau de tentativa de omor, pe langa
sanctiunea penala, este sanctionat si cu excluderea de la mostenire.

Sanctiunea civila se justifica prin aceea ca este imoral si nedrept ca o persoana care l-a
ucis sau a incercat sa-l omoare pe autor, sa-l si poata mosteni.

b). Acuzatia capitala calomnioasa impotriva celui care lasa mostenirea. Nedemnitatea
pentru „acuzatia capitala calomnioasa” (art. 655 pct. 2 C. civ.) intervine in cazul in care
mostenitorul a facut un denunt, o plangere sau o marturie capitala (pentru fapte care ar
fi putut atrage pedeapsa cu moartea) calomnioasa impotriva celui care lasa mostenirea.

c). Nedenuntarea omorului a carui victima a cazut cel care lasa mostenirea. Potrivit art.
655 pct. 3 C. civ. este nedemn, „mostenitorul major care, avand cunostinta de omorul
defunctului nu a denuntat aceasta justitiei”.

Nedemnitatea desfiinteaza titlul de mostenitor al nedemnului cu efect retroactiv, de la

data deschiderii mostenirii, iar legea nu prevede nici o derogare in privinta actelor
incheiate de nedemn cu tertii.

& 3. Principiile generale ale devolutiunii legale

Rudele defunctului cu vocatie succesorala legala generala nu sunt chemate impreuna si

deodata la mostenire, legiuitorul instituind o anumita ordine. Cu ajutorul unor mijloace
tehnice (clasa de mostenitori si gradul de rudenie) s-au formulat trei principii care
guverneaza devolutiunea mostenirii legale.
1). Principiul chemarii la mostenire a rudelor in ordinea claselor de mostenitori
legali Clasa de mostenitori este categoria de rude care in mod colectiv, exclude de la
mostenire o alta categorie de rude (sau este exclusa de cea din urma).

2). Principiul proximitatii gradului de rudenie intre mostenitorii din aceeasi

clasa. In cadrul aceleiasi clase, de regula, rudele de grad mai apropiat inlatura de la
mostenire pe cele mai indepartate in grad (proximior excludit remotiorem). De exemplu,
copii defunctului exclud de la mostenire pe nepotii, stranepotii acestuia, tot asa, fratii si
surorile defunctului pe nepotii si stranepotii de frate sau sora etc.

3). Principiul egalitatii intre rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad chemate la
mostenire. Daca mostenitorii defunctului fac parte din aceeasi clasa si au acelasi grad de
rudenie, ei vor imparti mostenirea in parti egale. De exemplu, daca la mostenire vin doi
copii ai defunctului fiecare va primi o jumatate; la fel si daca vor fi chemati doi frati etc

4. Reprezentarea succesorala

Prin reprezentarea succesorala un mostenitor mai indepartat in grad urca in locul si

gradul ascendentului sau decedat (la data deschiderii mostenirii) pentru a culege, in
concurs cu succesorii mai apropiati in grad, partea care s-ar fi cuvenit predecedatului
(daca s-ar fi aflat in viata)

Descendentii copiilor defunctului si descendentii din frati si surori pot beneficia de

reprezentarea succesorala, numai daca sunt indeplinite trei conditii.

a). Cel reprezentat sa fie decedat la data deschiderii mostenirii. Conform art. 668 alin.
(1) C. civ. „nu se reprezinta decat persoanele moarte”. Rezulta ca o persoana in viata nu
poate fi reprezentata, chiar daca renunta sau este inlaturata de la mostenire ca
nedemna, astfel ca descendentii persoanei respective pot veni la mostenire numai in
nume propriu (daca nu exista rude mai apropiate in grad fata de cel care lasa
mostenirea).

b). Locul celui reprezentat sa fie util. Conditia este indeplinita daca cel reprezentat ar fi
avut chemare la mostenire, adica nu ar fi fost inlaturat ca nedemn, daca ar fi fost in
viata la data deschiderii succesiunii (singurul motiv pentru care acesta nu poate mosteni
fiind acela ca nu mai este in viata).

In cazul exheredarii testamentare, locul nu este util daca cel reprezentat este frate (sora)
al defunctului, in schimb daca exheredarea priveste un descendent al defunctului
reprezentarea va putea avea loc, pentru ca descendentii sunt mostenitori rezervatari (si
deci locul este util in privinta partii din mostenire care este rezerva).

c). Reprezentantul sa indeplineasca conditiile pentru a mostenii. Intrucat reprezentantul

urmeaza sa-l mosteneasca pe defunct el trebuie sa aiba aptitudinea (sa indeplineasca
toate conditiile) de a veni la mostenirea legala a acestuia.

Conform art. 665 alin. (2) si art. 667 C. civ., daca sunt indeplinite conditiile de mai sus,
reprezentarea este admisa: in toate cazurile, la infinit, operand de drept si imperativ.

& 5. Clasele de mostenitori legali

1). Clasa I de mostenitori legali (descendentii defunctului). Prin descendenti se inteleg
copiii defunctului si urmasii lor in linie dreapta la infinit, fara deosebire de sex si
indiferent daca sunt din aceeasi casatorie sau din casatorii diferite (art. 669 C. civ.).

2). Clasa a II-a de mostenitori legali (ascendentii privilegiati si colateralii

privilegiati). Daca defunctul nu are descendenti sau cei existenti nu pot sau nu vor sa
vina la mostenire, legea cheama la succesiune rudele care fac parte din clasa a II-a de
mostenitori legali.

Clasa a II-a de mostenitori legali este clasa mixta, a ascendentilor privilegiati si

a colateralilor privilegiati.

A. Ascendentii privilegiati sunt parintii defunctului (tatal si mama) din casatorie, din
afara casatoriei si din adoptie.

B. Colateralii privilegiati sunt fratii si surorile defunctului si descendentii acestora pana

la gradul IV inclusiv (nepoti si stranepoti de frate-sora).

Fratii si surorile defunctului si descendentii acestora pot fi din casatorie (aceeasi

casatorie sau casatorii diferite), din afara casatoriei sau din adoptia cu efecte depline.

3). Clasa a III-a de mostenitori legali (ascendentii ordinari). Ascendentii ordinari sunt:
bunicii, strabunicii etc. (fara limita in grad).

Bunicii, strabunicii etc. sunt chemati la mostenire in ordinea gradelor de rudenie (in
baza principiului proximitatii gradului de rudenie); astfel ca bunicii (rude de gradul II)
inlatura de la mostenire pe strabunici (rude de gradul III) etc.

). Clasa a IV-a de mostenitori legali (colateralii ordinari).

Colateralii ordinari sunt: unchii si matusile, verii primari si fratii sau surorile bunicilor
defunctului (unchiul mare).

& 6. Drepturile succesorale ale sotului supravietuitor al defunctului

Sotul supravietuitor nu face parte din nici o clasa de mostenitori legali, dar vine la
mostenire in concurs cu mostenitorii din fiecare clasa.

Pentru a-l putea mosteni pe defunct, sotul supravietuitor trebuie sa inde-

plineasca conditiile generale cerute de lege pentru a mosteni (capacitate succesorala, sa
nu fie nedemn etc.), dar si o conditie speciala, si anume: sa aiba calitatea de sot la data
deschiderii mostenirii.

Legea nr. 319/1944 recunoaste sotului supravietuitor urmatoarele categorii de drepturi:

a) un drept de mostenire in concurs cu oricare dintre clasele de mostenitori legali sau in

lipsa rudelor din cele patru clase,

b) un drept de mostenire special asupra mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei

casnice precum si asupra darurilor de nunta,
c) un drept temporar de abitatie asupra casei de locuit.

Sotul supravietuitor nu face parte din nici o clasa de mostenitori legali, dar vine in
concurs cu oricare clasa chemata la mostenire. El nu este inlaturat de la mostenire, dar
nici nu inlatura rudele defunctului (indiferent de clasa din care fac parte).

a) in concurs cu descendentii defunctului (clasa I de mostenitori legali), indiferent de

numarul lor, sotul supravietuitor are dreptul la 1/4 din mostenire;

b) in concurs cu ascendentii privilegiati, indiferent de numarul lor, care vin la

mostenire impreuna cu colateralii privilegiati (clasa a II-a), de asemenea indiferent de
numarul lor, sotul supravietuitor are dreptul la 1/3 din mostenire;

c) daca sotul supravietuitor vine in concurs numai cu ascendentii privilegiati sau numai
cu colateralii privilegiati, in ambele cazuri indiferent de numarul lor, el culege 1/2 din
mostenire;

d) in concurs cu ascendentii ordinari (clasa a III-a) sau cu colateralii ordinari (clasa a

IV-a), indiferent de numarul lor, in ambele cazuri, sotul supravietuitor are dreptul la 3/4
din mostenire.

In cazul in care nu exista mostenitori legali ori acestia exista dar sunt nedemni sau
renuntatori, sotul supravietuitor va culege intreaga mostenire a sotului decedat.

Pe langa partea succesorala pe care o culege in concurs cu diferitele clase de mostenitori

legali, sotul supravietuitor mai are dreptul sa primeasca din mostenire „mobilele si
obiectele apartinand gospodariei casnice precum si darurile de nunta” (art. 5 din Legea
nr. 319/1944).

De mentionat ca, sotul supravietuitor beneficiaza de acest drept numai daca vine in con-
curs cu alti mostenitori decat descendentii defunctului.

Prin asimilare, art. 4 din Legea nr. 319/1944 a prevazut ca sotul supravietuitor are in
momentul deschiderii mostenirii, in afara de celelalte drepturi succesorale, un drept de
abitatie asupra casei de locuit (daca aceasta face parte din mostenire si el nu are o alta
locuinta proprie).

Sotul supravietuitor are drept de abitatie daca sunt intrunite cumulativ

urmatoarele conditii.

a). Sa fi locuit la data deschiderii mostenirii in casa (apartamentul) care formeaza

obiectul dreptului de abitatie.

b). Sa nu aiba alta locuinta proprie.

c). Sa nu devina prin mostenire proprietarul exclusiv al locuintei; astfel, in cazul in care
sotul supravietuitor este unicul mostenitor al defunctului, in calitate de proprietar nu
poate avea in plus si un dezmembramant al aceluiasi drept de proprietate (neminem res
sua servit).
d). Locuinta asupra careia se constituie dreptul de abitatie sa faca parte din masa
succesorala, adica sa fi apartinut sotului decedat exclusiv sau in proprietate comuna cu
alte persoane

e). Defunctul nu a dispus altfel; astfel dreptul de abitatie poate fi inlaturat de

defunct fiindca sotul supravietuitor nu este rezervatar asupra acestuia (decat in raport
cu drepturile prevazute de art. 1 din Legea nr. 319/1944).