Modalități ale anticipării revelației Sfintei

Treimi în Vechiul Testament

1
 Mintea umana nu poate cuprinde si intelege Sfanta Treime si faptul ca sunt trei Persoane intr-
un Dumnezeu si pentru asta, aceasta dogma trebuie contemplata in granitele credintei si numai atat
cat a revelat Dumnezeu.

Invatatura despre Sfanta Treime a fost facuta treptat conform cresterii duhovnicesti si morale
a oamenilor. In Noul Testament invatatura primeste expresia sa deplina.

Pasajele din Vechiul Testament care fac referire la Sfanta Treime si care arata ca sunt trei
Persoane sunt impartite in trei grupe: 1. Dumnezeu vorbeste despre Sine la plural (“Si a zis
Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra”etc.) 2. Aici Persoanele sunt
determinate ca trei (“privi si iata trei oameni”-Avram (distrugerea Sodomei&Gomorei etc.) 3. Aici se
subliniaza distinctia dintre Persoane si numele lor (Mesia-Emanuel, Sfantul Duh-Duhul Domnului,
Dumnezeu Unul-Cuvantul”).

Tipurile și preînchipuirile veterotestamentare ale Treimii sunt exprimate în:

 taina lui Dumnezeu și cunoașterea lui Dumnezeu;
 monoteismul de plenitudine divină;
 teofanii;
 legătura dintre Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu;
 înțelepciunea lui Dumnezeu;
 energiile divine – moduri ale revelației, ale prezenței și ale sfințirii.

Cele doua moduri ale Revelatiei: natural si surpanatural

Revelatia este lucrare prin care Dumnezeu se descopera omului ca si Creator pentru ca omul
sa-l cunoasca si sa comunice cu El spre desavarsirea lui. Fara ea omul nu ar putea cunoaste menirea
lui si a lumii (cunoasterea lui ar fi subiectiva). Dar nu inseamna doar transmiterea unor informatii ci
si extinderea iubirii intratinitare in creatie (“Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunosc pe Tine,
singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis-Ioan 17,3).

2
 Comunicarea sau dialogul cu cineva inseamna, a te cumineca (impartasi) cu persoana sau de
persoana respective. A avea un dialog cu Dumnezeu prin Revelatie inseamna impartasirea de
Dumnezeu ca persoana (sau de puterea-lucrarea a lui Dumnezeu). Din cauza asta Dumnezeu nu poate
fi cunoscut, decat daca Se reveleaza, in masura in care se reveleaza. Cresterea in intensitate a acestei
neputinte (comunicare) este cauzata de departarea de El si de caderea in pacat.

Cand Revelatia depaseste posibilitatile de cunoastere si de intelegere ale ratiunii omenesti, ea

este insusita si experimentat de om prin credinta. Credinta asigura ratiunea omului ca Dumnezeu
(fiind iubire+Tata) nu ne poate spune decat adevarul. Contestarea Revelatiei duce la panteism (omul
prizonier al fortelor cosmice, al legilor naturale) si deism (omul-loctiitorul lui Dumnezeu pe pamant).
Numai Revelatia articuleaza organic omul si lumea (semnul existentei create nu poate fi decat
teocentric).

Revelatia naturala- Pentru a evita pericolul autonomizarii creatiei ei cu Dumnezeu, teologia

ortodoxa nu separa Revelatia naturala de cea supranaturala, ele fiind de fapt nedespartite.
Cosmosul si omul nu pot fi realitati autonome pentru ca Sfanta Treime a participat la crearea
ambelor (Duhul Sfant nu lucreaza intelepciunea intr-un sfant fara mintea care sa o primeasca-
Sfantul Maxim Marturisitorul).

Desi inainte de cadere cele doua revelatii erau legate, dupa cadere se poate vorbi de ele si
separate, atat din motive didactice cat si pentru ca revelatia supranaturala este mai evidenta.

Revelatia naturala inseamna cosmos plus om dotat cu ratiune, constiinta si libertate rezultand
produsul unui act superior cu caracter supranatural.

Staniloae leaga Revelatia naturala in special de rationalitatea cosmosului si a omului. Fara

cosmos omul, nu ar putea supravietui, iar existenta cosmosului fara om ar diminua din structura lui
logica si finalitate. Desi este dependent de lume, nu lumea este scopul omului, ci omul este scopul
lumii rezultand ca lumea este dependent de om, desi nu e facuta de el.

Lumea este facuta de Dumnezeu pentru a fi umanizata in om, nu omul pentru a fi asimilat in
natura. Omul este macrocosmos, pentru ca are menirea de a cuprinde in sine lumea (fara a-si pierde

3
identitatea) (Sfantul Maxim Marturisitorul). Pentru umanizarea cosmosului, cat si pentru adaptarea
lumii la nevoile lui, el trebuie sa cunoasca ratiunea propriei existente si ale lumii.

Nevoile omului de absolut si eternitate, realizata numai prin relatia cu Persoana infinita si
absoluta. Omul isi gaseste implinirea sensului intr-o Persoana constienta de toate sensurile din lume.

Prin Revelatia naturala, Dumnezeu Se manifesta in calitate de Creator personal, rational si

liber, care inzestreaza opera Lui cu rationalitate si finalitate, sesizabile din perspectiva ratiunii umane.

Creatia, in calitate de lucrare a lui Dumnezeu, isi vesteste Autorul (“Cerurile spun slava lui
Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria- Psalm 8,1-4) rezultand lipsa oricarei scuze pentru
cei care vad creatia si nu cred in Dumnezeu.

Revelatia naturala, incompleta din perspectiva continutului si uneori neclara din perspectiva
credibilitatii fiind necesara completarea ei cu Revelatia supranaturala.

Revelatia supranaturala- Revelatia supranaturala o completeaza pe cea naturala, precizandu-o.

Daca prin Revelatia naturala deducem existenta lui Dumnezeu prin creatie, prin Revelatia
supranaturala, Dumnezeu Insusi se descopera prin cuvinte si fapte pentru a-L cunoaste pe El si
planul Lui.

Desi Dumnezeu se descopera pe cele doua cai, din cauza pacatului exista posibilitatea atat a
opozitiei cat si a deformarii sensurilor puse de Creator in existenta (ex: pacatul, moartea-El nu le-a
creat). Pentru a rezolva problema si a face pe oamenii sa-si depaseasca conditia nefireasca, S-a
revelat personal, sensibilizand persoana si lucrarea Sa.

Cand Revelatia naturala nu mai a fost complete de cea supranaturala s-au produs grave
intunecari la adresa lui Dumnezeu. Dar Revelatia supranaturala confirma si reface natura Revelatiei
naturale (ele sunt manifestatari distincte dar inseparabile).

Revelatia supranaturala s-a manifestat in Vechiul Testament in spectial prin profeti si profetii.
In Noul Testament, prin Iisus (“La plinirea vremii Dumnezeu s-a aratat in trup 1Timotei 3,16). Fata
de Vechiul Testament, Noul Testament este intr-un raport de continuitate si implinire-revelanduni-se
prin Evanghelie, de Iisus care este sfarsitul si implinirea Revelatiei lui Dumnezeu.

4
 Teologia patristica reia mesajul Revelatiei, aprofundandu-l si aplicandu-l in Biserica, accentul
cazand pe intruparea, care e vazuta ca implinire a Revelatiei (pentru Clement Romanul, Dumnezeu
este “ inceputul intregii creatii).

Dumnezeu in calitatea Sa de Tata al universului, creeaza toate prin cuvantul Lui. Cuvantul
este Intelepciunea, Creatorul, Pedagogul cel Bun si Doctorul ce vindeca patimile.

Convergenta si complementaritatea celor doua moduri ale Revelatiei

Asa cum s-a vazut cele doua revelatii nu sunt separate ci sunt impreuna completandu-se, iar
inainte de pacat erau concomitente.

Revelatia supranaturala ne spune scopul Revelatiei natural si modalitatile ei de implinire cu

ajutorul lui (sau prin) Iisus.

Cand Revelatia naturala nu a fost insotita de cea supranaturala, omul a inceput sa-l confunde
pe Dumnezeu cu creatia. Pentru a arata ca este superior naturii Dumnezeu se face cunoscut prin acte
supranaturale (misiuni, profeti) care nu pot fi considerate fenomene ale naturii. Rezulta ca revelatia
este o forma de dialog intre Dumnezeu si om (unde libertatea nu este ingradita).

Staniloae spune ca prima revelatie a lui Dumnezeu a fost creatia rezultand prin asta ca lumea
nu trebuie vazuta ca o realitate independent.

Prima component a Revelatiei este actiunea iar a-II-a este cuvantul dar si imaginea (cuvantul
zugraveste imaginea). In Vechiul Testament Dumnezeu manifestat prin nor, stalp de foc etc. iar in
Noul Testament prin Iisus.

Revelatia supranaturala s-a dezvoltat pe etape, in timp. Prima etapa: de la CADERE pana la
SFANTUL IOAN BOTEZATORUL (perioada pregustarii); a-II-a etapa-INTRUPARE-INALTARE
(realizarea deplinei comuniunii si uniri omului cu Dumnezeu in persoana lui Iisus); a-III-a etapa-
COBORAREA SFANTULUI DUH-SFARSITUL CHIPULUI ACTUAL AL LUMII.

Actele supranaturale manifestate in Vechiul Testament sunt catre natura (pentru a arata ca
natura e condusa de un Dumnezeu mai presus de ea) iar in Noul Testament sunt catre natura umana
(perspectiva pentru toti cei care se unesc cu El, prin credinta).

5
 Revelatia ca dar si ca fagaduinta

In Sfanta Scriptura, Revelatia este structurata atat ca dar cat si ca fagaduinta (daruri prezente
cat si viitoare). Intre dar si fagaduinta exista o stransa legatura-darul presupune fagaduinta, iar
fagaduinta-darul.

In Vechiul Testament, Revelatia este profetica si tipica, actele istorice nefiind doar
prefigurarii (schite) a implinirilor nou-testamentare ci si pregatiri ale lor, creandu-se un orizont
spiritual pentru Intrupare.

Actele pe care Vechiul Testament le profeteste/pregateste sunt intruparea, rastignirea,

invierea-inaltarea, trimiterea Sfantului Duh, intemeierea Bisericii si lucrarea continua a Duhului Sfant
in Biserica.

Imaginile ce insotesc actele (prin care Dumnezeu ajuta poporul ales) sunt-mielul pascal,
trecerea prin Marea Rosie, prefigurarea Botezului, norul (Sfantul Duh), cortul (tipul Bisericii),
Chivotul Legii (tipul lui Iisus pe Sfanta Masa).

Implinirea Revelatiei Vechiului Testament, incepe in si prin Iisus, El reprezentand atat

apogeul Revelatiei cat si implinirea ei.

Revelatia in dogmele si in viata Bisericii

Revelatia naturala si supranaturala formeaza un intreg, implinindu-se in Biserica, gravitand in

jurul Persoanei si lucrarii lui Iisus.

Creatia (realizata de Sfanta Treime) ne lumineaza cu privire la Sfanta Treime. Unitatea de

fiinta a Treimii poate fi dedusa si de creatie-Tatal creeaza prin Fiul si desavarseste prin Sfantul Duh.

Organizarea Bisericii se face, asa cum arata Scriptura tot prin Duhul Sfant (“Si pe unii i-a pus
Dumnezeu in Biserica: intai apostoli, al doilea proroci, al treilea invatatorii….1Cor12,28).

Prezenta Treimii in creatie si Biserica se prelungeste pana la judecata obsteasca si eternitate.

Parintii vad Revelatia ca pe un proces incheiat, care trebuie reactualizat in experienta prezenta a
Bisericii, prin credinta.
6
 Pentru Sfantul Ciprian al Cartaginei, Revelatia este sinonima cu traditia lui Dumnezeu
manifestata in Biserica, rezultand ca cei ce nesocotesc Traditia Bisericeasca si lupta contra ei
inseamna ca lupta contra lui Dumnezeu.

Revelatia lui Dumnezeu in Biserica si prin Biserica arata prezenta Lui in Biserica si pentru
asta teologia nu este numai posibila ci si necesara.

Asa cum dupa ce Dumnezeu a creat partile cosmosului, le asigura atat unitate, prin care
acestea se manifesta in mod unitar/armonic cat si individualitatea, care elimina posibilitatea
confuziei. Biserica face la fel (o icoana isi imita modelul), toti existand unii cu altii, uniti prin unicul
har si unica putere simpla si neimpartita a credintei. Ca locas de inchinare, Biserica este chip si
icoana a intregului cosmos iar creatia chip si asemanare a omului facuta dupa chipul si asemanarea
lui Dumnezeu. Staniloae concluzioneaza ca menirea Bisericii este implinirea planului etern al lui
Dumnezeu-atotunitatea.

Revelatia se implineste in Iisus, umanitatea Lui asumata si indumnezeirea constituie calea

indumnezeirii tuturor pana la sfarsitul chipului actual al lumii pentru ca indumnezeirea constituie
finalitatea Revelatiei. Aceasta finalitate desfasurata in Biserica, unde este Sfanta Treime.

Actualizand Revelatia autentica, Biserica implineste existent umana in si prin Iisus, talmacita
in Scriptura si comunicata prin Traditie.

Intreaga invatatura a Revelatiei duce catre cea mai mare Taina, anume Taina Sfintei Treimi,
care constituie invatatura desavarsita despre Dumnezeu.

Sfantul Atanasie cel Mare spune ca Biserica este intemeiata pe credinta in Sfanta Treime.

Monoteismul de plenitudine divina, teofaniile și energiile divine (moduri ale

revelației, ale prezenței și ale sfințirii)

Vechiul Testament si mai precis revelatia care se gaseste in acesta ne descopera in

relatarile sale pe langa oamenii sfintii ce l-au avut prezent pe Dumnezeu langa ei precum si la tot
pasul, si un lucru foarte important, acela al descoperirii existentei un singur Dumnezeu,

7
descoperire care a reprezentat si reprezinta o marturie foarte importanta, mai ales in acele
vremuri in care totul era impresurat de politeism si idolatrie. Pe langa aceasta revelare facuta de
Vechiul Testament, ca exista un singur Dumnezeu, acesta ne arata si cum este Acesta, ne arata ca
El este un Dumnezeu viu, creator, care ne iubeste si care ne vorbeste dar si care ni se descopera
noua. Foarte important de adaugat este faptul ca acest Dumnezeu revelat, este unul in Fiinta si
intreit in persoane, Tatal Fiul si Duhul Sfant, Vechiul Testament scotand acest lucru in evidenta.
Ca si exemplu pentru faptul ca Vechiul Testament ne reveleaza existent un singur
Dumnezeu am sa folosesc un episode al cartii Prorocului Daniel in care se sublineaza existent
unui singur Dumnezeu, adevar pentru care cei mentionati in acels episode sunt gata sa moara
decat sa se lepede de el si sa accepte multitudinea zeitatilor impusa de prigonitorii lor.
Pentru început vom incepe cu episodul zeului din campia Deira, sublinia faptul că în
acest episod are loc o adunare a tuturor oamenilor importanți ai imperiului în Babilon pe câmpia
Deira unde va avea loc un act de cult, un act de cult păgân unde vor trebui să se plece chipului de
aur ridicat de Nabucodonosor. Trecând mai departe aflam faptul ca cei ce refuzau sa se inchine
acelui zeu erau pedepsiti, printr-o pedeapsa cruntă prin ardere de viu a celui ce nesocotește cele
cerute. Se pare că cuptoarele folosite pentru arderea cărămizii aveau un loc creat special pentru
asemenea situații, fiind folosit pentru pedepsirea celor ce se opunea conducatorului, cazurii
similare amintind aici doar pe Antiochos al-IV-lea Epiphanes, cel care a ucis prin foc o mamă
împreună cu cei șapte copii ai săi. Dar cu siguranță eveniment nefericit ce a produs un val de
reacții printre evreii care erau persecutați, dându-le curaj și imbărbătare în a rezista în continuare
timpurilor neprielnice în care trăiau iar precum nefericitul eveniment le-a dat putere celor robiți
să reziste în continuare, iar in cazul nostru fiind cei trei tinerii care vor deveni un punct de reper
sau un imbol al luptei contra păgânismului dar și un simbol al rezistenței față de vremurile
vitrege la care este supus omul care crede în Dumnezeu.

Astfel ca in aceste evenimente se observă o ciocnirea dintre două lumii, lumea evreiască
cu monoteismul ei și lumea păgână cu politeismul său.

Deși orgoliul și mândria lui Nabucodonosor sunt fără măsură, se pare că și nelegiuirea lui
este pe la fel. Cu toată puterea pe care o deținea, el a trebuit să săvârșească un act de o gravitate
foarte mare, luând ceva ce i se cuvine doar lui Dumnezeu. Prin actul aducerii celor mai de vază
oamenii ai imperiului spre ai satisfice lui patima slavei deșarte și prin punerea lor să se închine

8
chipului, a luat astfel cinstea care i se cuvine doar lui Dumnezeu, uitând că locul lui în fruntea
Babilonului i se datorează lui Dumnezeu după cum ne spune acest lucru și Daniel.

Totuși toate acestea amenintarii nu au avut nici un fel de efect aupra lui Anania, Azaria și
Misail care nu pleacă genunchiul alegând să păzească credința părintească a neamului lor.

Astfel înfuriat Nabucodonosor a dat ordin să fie aduși tinerii Anania, Azaria și Misail în
fața lui. Aduși fiind în față, împăratul i-a întrebat motivul pentru care ei nu s-au închinat, apoi a
continuat prin a le oferi o a doua șansă pentru a se închine, iar dacă și de această dată nu o vor
face vor fi aruncați în cuptorul cu foc. Ca răspuns, cei trei tineri au refuzat oferta lui, spunând că
nu se tem de el și de pedeapsa sa continuând prin a afirma că singurul care îi poate salva de
cuptor și de el era numai Dumnezeu, la final adăugând că ei nu slujesc idolului său nici chipului
nici instrumentelor care dau îndemn spre închinare. Acest refuz denotă credința lor în
Dumnezeu, credință arătată atăt celor prezenți cât și nouă spre a vedea cum arată o credință
nestrămutată în existența lui Dumnezeu și în autotputernicia Acestuia, putere în care aveau
credință că îi va scăpa din orice necaz.

În acest pasaj vedem un lucru foarte grav, cel mai grav lucru săvârșit de către Împăratul
Nabucodonosor, acesta s-a pus egal al lui Dumnezeu în momentul în care le-a spus celor trei că
nici un dumnezeu nu îi va scăpa din mâinile sale. Această afirmație arată un om care se compară
pe sine nu asemenea unui zeu ci chiar cu un dumnezeu denotând credința lui că el este
conducătorul lumii și că nu este altcineva mai puternic decât el, astfel că neexistând cineva mai
puternic decât el, el fiind singurul izbăvitor, cel care îi putea cruța pe cei trei.

Răspunsul lor la momentul în care s-a rostit acel lucru despre faptul că nici un dumnezeu
nu îi va putea scăpa, scoate din nou la iveală acea înțelepciune, ei răspunzând că Dumnezeul lor
o va face, pentru că El nu este asemenea dumnezeilor lui care sunt rezultatul creației omului pe
când Dumnezeul lor este Dumnezeul cel făcător a toate, făcătoar al cerului și al pământului, al
celor văzute și al celor nevăzute, de la acest Dumnezeu așteptând ei ajutorul, vorbe spuse fără
pereche și pline de bărbăție și de iubire de Dumnezeu.

Dupa aceste momente in care putem vedea pe acesti trei tineri luptand pentru singurul si
adevaratul Dumnezeu, ei fiind impresurati de dusmanii care promovau idolatria si multitudinea

9
de zei, urmeaza un alt aspect important pe care Vechiul Testament il scoate in evidenta,
teofaniile.

Asadar, in continuare, aruncarea tinerilor în cuptor este momentul pregătitor pentru

momentele când împăratul Nabucodonosor va vedea patru persoane ce umblă prin foc.

Tinerii fiind aruncati in foc de catre supusi, același foc care nu s-a atins de veșmintele lor,
a topit în mod natural fierul cu care erau legați aceștia, neoprindu-se doar aici ci mai mult, focul
care ar fi trebuit să îi mistuie pe tineri s-a năpustit asupra celor ce i-au aruncat în cuptor, arzându-
i de vii astfel focul răzbunând am putea spune pe cei aruncați și pedepsindu-i pe prigonitori. O
astfel de manifestare a naturii asupra celor ce îl cinsteau pe Dumnezeu o întălnim și în alte
relatări precum groapa cu lei în care a fost aruncat Daniel, unde nevoia lor de a ucide a fost
canalizată de la prooroc la clevetitori.

Văzând și auzind Nabucodonosor cântarea tinerilor și faptul că ei erau în viață s-a

minunat și Nabucodonosor a slăvit apoi pe Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abednego care i-a
păzit pe ei prin îngerul trimis și apoi i-a binecuvăntat pentru faptul că au nesocotit porunca lui și
nu s-au închinat altui dumnezeu decât Dumnezeului celui Adevărat.

Momentul în care cei trei au scăpat cu viață a însemnat înfrângerea împăratului și

recunoașterea publică a acestui lucru prin admiterea de către el a puterii lui Dumnezeu care i-a
protejat pe acei tinerii și care i-a nimicit în același timp împăratului orogliul fără măsură pe care I
la sfărâmat în fața tuturor celor prezenți, toți fiind martori la demascarea insignifianței lui
Nabucodonosor în fața lui Dumnezeu. Această minune este momentul în care nu doar Șadrac,
Meșac și Abednego capătă o atașare deplină față de Dumnezeu ci și întreg imperiul dimpreună
cu împăratul, lucru care nu s-a mai petrecut, fiind un eveniment fără precedent. Astfel, textul
capătă o însemnătate eshatologică, scoțând în evidență faptul că modul în care s-a petrecut acestă
aderare a întregului Babilon la Dumnezeu, așa se va întâmpla și la sfârșitul zilelor când toți vor
crede în Dumnezeu cel care este unicul Dumnezeu mântuitor, fiind astfel o preînchipuire a celor
viitoare.

Momentul teofaniei are loc la auzul ultimei laudă a celor trei „Voi, toţi cei ce vă închinaţi
Domnului, binecuvântaţi pe Dumnezeul dumnezeilor, lăudaţi-L şi mărturisiţi-L, că în veac este

10
 mila Lui!” Nabucodonosor a avut o reacție de uimire ce la făcut să meargă la cuptorul în flăcării
unde a ajuns să vadă în loc de trei persoane patru.

Un alt moment de teofanie este acela al plimbarii lui Nabucodonosor, care plimbându-se
prin palat a afirmat faptul că Babilonul era casa lui construită prin puterile sale spre slava sa.
Sfârșind aceste cuvinte, o voce s-a auzit din văzduh care i-a spus faptul că tot ce are va fi luat de
la el și va fi dat în mâna altui om ce va conduce Babilonul în locul său pentru a cunoaște că El
are putere asupra tuturor oamenilor. Astfel a continuat spunând că va trăi cu animalele și se va
hrâni cu ele în sălbăticie fără să poate vorbi cu nici un om iar toate lucrurile pe care el afirma că
sunt spre slava sa, până în zori nu vor mai fi (Dn 4,29-32).

La sfarsit avem si un episod in care vedem energiile divine – moduri ale revelației, ale
prezenței și ale sfințirii, mai exact modul in care intervine Dumnezeu in lume si in istorie. Pentru
aceasta avem un exemplu tot cartea proorocului Daniel.

Acest exemplu il putem gasi in relatarea despre succesorul lui Nabucodonosor. Înainte ca
Daniel sa ii tâlcui acele cuvinte acesta îi aduce la cunoștință împăratului faptul că toate stăpânirile pe
care le-au avut strămoșii săi și inclusiv el sunt de la Dumnezeu și nu de la ei sau din forțele lor
proprii, reamintindu-i de Nabucodonosor și de exilul său pe care la primit drept pedeapsă de la El dar
și de starea sa de nebunie și de sălbăticie pe care a avut-o în urma părăsirii lui de Dumnezeu care
având stăpânire veșnică, precum voiește cârmuiește și cui voiește El tinde darul împărăției. Prin
acestea Daniel îi arată regelui ignoranța sa care a fost cea care a cauzat această situație prin faptul că
datorită lipsei lui de nepăsare față de strămoșii săi a repetat greșelile lor care au adus mânia și
pedeapsă asupra lor. Pentru faptul că regele nu a avut o minima curiozitate despre acele lucruri, nu a
făcut decât să repete istoria înaintașilor lui și prin urmare atragerea pedepsei, necunoștință întărită și
de faptul că nu știa cine este Daniel. Greșelile făcute de predecesorii săi, pe care și el la rândul său le-
a comis sunt mândria, care la făcut să se considere mai mare decât Domnul, pe urmă idolatria, prin
faptul că s-a închinat idolilor din metale prețioase, apoi paganismul, prin pângărirea lucrurilor care îi
aparțin Creatorului și la sfârșit, vicile sau patimile. Toate aceste au cauzat mânia Domnului care a
trimis cuvintele „Mani, Techel, Fares” care spun că Stăpânul tuturor, consideră că regele Babilonului
nu este vredinic de împărăția pe care o are de la El și prin urmare o va lua de la el.
11
 Înțelepciunea lui Dumnezeu

Fiinta lui Dumnezeu este inaccesibila ratiunii umane in esenta, iar accesibila intr-o
masura prin insusirile ei (iubire, dreptate etc.) dar care nu-l fac ca fiinta Lui sa fie complexa.
Revelatia il descrie pe Dumnezeu asa cum este El (Judecator, Imparat etc.).

Toate insusirile lui Dumnezeu sunt egale/absolute, nu sunt unele superioare iar altele
inferioare, fiecare fiind in concordanta cu toate celelalte rezultand armonie.

Chiar daca ni se pare ca unele insusiri sunt mai importante, asta este datorita perceptiei
umane-toate sunt egale. Dar le putem imparti in: cele ale fiinitei si in cele ale puterilor Sale (ratiune,
vointa, simtire), prima o putem numi insusiri generale iar a-II-a particulare.

Insusirile generale: existenta de Sine, imuabilitatea, vesnicia, atotprezenta si spiritualitatea.

Insusirile particulare: Atotstiinta, Atotputernicia, Sfintenia.

Insusirile simtirii: Fericirea si Iubirea.

Insusirile ratiunii lui Dumnezeu sunt:

Atotstiinta- Insusirea ne spune ca El in cel mai deplin si desavarsit mod se cunoaste pe

Sine si pe toate “Dumnezeu este mai mare decat inima noastra si stie toate”.

Fericitul Augustin-Dumnezeu prestie cauzele tuturor evenimentelor din lume, insa dintre
acestea, vointa noastra ocupa un loc important.

Atotintelepciunea- Se manifesta in facerea lumii, in purtarea de grija si in mantuirea ei-

>in esenta Sa tainica intelepciunea lui Dumnezeu este una cu atotstiinta Lui.

Voia lui Dumnezeu- Dumnezeu are voia de Sine existenta, inteleapta in care este totul
absolut, desavarsit si neamestecat, totodata are in acelasi timp si dorinta indeplinita. Mintea nu
poate intelege. Dorinta Lui este mantuirea, binele si biruinta peste rau si moarte “Dumnezeu nu
voieste ceea ce El n-a creat”- nu ia prin asta libertatea, El propune si nu impune.

12
 Legătura dintre Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu- Zidirea Omului

In Vechiul Testament o anticipare a Sfintei Treimi o avem inca din momentul Creatiei,
unde ni se relateaza modul in care a luat nastere lumea. In aceste pasaje putem vedea o prima
mentionare a prezentei Treimii precum si modul in care cele Trei Persoane conlucreaza impreuna
pentru crearea lumii. Cateva exemple pentru acest lucru putem observa in urmatoarele pasaje biblice:

Ziua intâi a facerii incepe cu formele acestea de exprimare 1, 1Intru inceput... ,“Si a zis
Dumnezeu” iar Sfântul Vasile cel Mare explică acestea spunând că :

Scriptura Îl infățisează pe larg, ca să arate că Dumnezeu nu numai că a voit să facă lumea,

ci si că a dus-o la existență ca un impreuna lucrător,

1, 2Și Duhul lui Dumnezeu se purta pre deasupra apei- Prin aceasta se poate observa
lucrarea celei de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi in zidire.

1, 26-27 Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul nostru și după asemănarea, și sa

stăpânească peștii mari și păsările cerului și dobitoacele și tot pământul și toate vietățile cele ce se
târăsc pre pământ. Și a făcut Dumnezeu pre om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pre dânsul,
bărbat și femeie i-a făcut pre ei.

Cuvântul “să face om…” nu a mai fost folosit pentru nici o existență creată. Dumnezeu nu
a creat omul prin poruncă ci l-a creat prin sfat dumnezeiesc, spre a ști cum să îl aducă la viață.

De ce oare nu a zis Dumnezeu <<Fă>>, ci <<Să facemom>>? Azis așa, ca să poți cunoaște
stăpânirea. Că voiește ca tu, luând aminte la Tatăl, să nu tăgăduiești pe Fiul; voiește să cunoști ca Tatăl
a zidit prin Fiul, iar Fiul a zidit cu voia Tatălui, și că ți se cade să slăvești pe Tatăl în Fiul, și pe Fiu în
Duhul Sfânt.

“Sfântul Grigorie Teologul vorbește foarte poetic despre facerea omului ca depsre o
împreunare a lumilor de sus cu cele de jos, zidite mai înainte de Dumnezeu. Iar Sfântul Grigorie de
Nyssa rezumă cel mai bine înțelesul chipului lui Dumnezeu:

Mulțimea tuturor bunătăților este atât de mare, încât nu știm dacă s-ar putea număra ușor.
De aceea, rezumându-le Scriptura le-a descris in felul următor: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pre

13
dânsul, ceea ce este ca și cum ar fi spus că firea omenească a fost făcută partașă la toate bunătățile;
căci, dacă Dumnezeu este plinătatea tuturor bunătăților, iar omul este după chipul Lui, oare nu în
această plinătate vastă asemănarea chiplui cu Arhietipul său?

14
Bibliografie

 Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 1, Basilica, București, 2017

 THEODORIT AL CIRULUI, Tâlcuire la cartea profetului Daniil, Sophia, Bucureşti, 2004.
 USCĂ IOAN SORIN ȘI BEDIUL VALER, „XVII Iezechiel și Daniel”, în Vechiul Testament în
tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Christiana, Bucureşti, 2018.
 PAVEL AUREL, Cartea profetului Daniel: Introducere, traducere, exegeză şi teologia
cărţii, Sibiu: Universitatii Lucian Blaga, 2000.
 BECHET FLORINA, „Introducere la Daniel”, în Septuaginta, vol. 6/2, Colegiul Noua
Europă/Polirom, București/Iași, 2008.
 Serafim Rose, Crearea lumii, Omul începuturilor.

15