CURS 4

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Definiția și clasificarea izvoarelor dreptului internațional privat

Definiție. Izvoarele dreptului internțional privat reprezintă, în sens formal, formele de

exprimare a normelor juridice care reglementează un raport juridic cu element de extraneitate.

Clasificare. Izvoarele dreptului internațional privat se clasifică, în principal, în

izvoare interne și izvoare internaționale.

Dreptul comun pentru raporturile juridice de drept internațional privat îl constituie

dispozițiile Cărții a VII-a (”Dispoziții de drept internațional privat”, art.2557-2663 C.civ.,
precum și prevederile Cărții a VII-a (”Procesul civil internațional”), art.1064-1132 C.proc.civ.

Atât reglementările de drept comun material, cât și cele din dreptul comun procedural
sunt aplicabile doar în măsura în care convențiile internaționale la care România este parte,
dreptul Uniunii Europene și dispozițiile din legi speciale nu stabilesc o altă reglementare
(art.2557 alin.(3) C.civ. și art.1064 C.proc.civ.).

Prin urmare, reglementările de drept internațional privat cuprinse în convențiile

(tratatele) internționale la care România este parte, în dreptul Uniunii Europene și în legi
speciale derogă de la dreptul comun (Cărțile a VII-a din C.civ. și respectiv C.Proc.civ.), în
temeiul principiului ”specialia generalibus derogant”.

Din perspectiva ordinii juridice a Uniunii Europene, clasificarea izvoarelor dreptului

internațional privat, cuprinde izvoare primare, creatoare de reguli cu valoare fundamentală și
izvoare derivate, care cuprind actele unilaterale emise de instituțiile Uniunii Europene în
aplicarea tratatelor.

În cele ce succed vom examina, sintetic, izvoarele interne, derivate și internaționale,

izvoarele primare regăsindu-se în cele interne și internaționale.

2. Izvoarele interne
 Prin izvoare interne se înțeleg atât legea internă în sens restrâns, cât și actele emise de
organele competente ale unui stat, subordonate legii, precum și practica judiciară și arbitrală
în țările în care este considerată izvor de drept1.

În doctrină2 s-a opinat că și regulamentele europene referitoare la dreptul internațional

privat trebuie considerate izvoare interne de drept internațional privat român.

2.1. Actele normative interne

Actele normative interne care cuprind norme conflictuale sau materiale care
reglementează raporturile juridice ce intră în conținutul dreptului internațional privat sunt
izvoare interne ale acestei ramuri de drept.

Cele mai importante acte normative interne care constituie izvoare interne ale
dreptului internțional privat sunt:

a) Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizzuire a

Constituției României nr.429/20033. Constituția cuprinde principiile fundamentale în materia
dreptului internațional privat, care asigură dezvoltarea relațiilor internaționale ale țării noastre.

b) Legile ordinare adoptate de Parlamentul României și promulgate de Președinte.

Legile ordinare pot fi izvoare specifice ale dreptului internațional pivat, atunci când
conțin norme conflictuale și materiale care reglementează raporturile juridice de drept
internațional privat, sau pot fi izvoare nespecifice, care se adresează altor ramuri de drept, dar
conțin și norme de drept internațional privat.

Din categoria legilor interne care constituie izvoare specifice ale dreptului
internațional privat, evocăm:

= Codul civil, care conține Cartea a VII-a, ”Dispoziții de drept internațional

privat” (art.2557-2664). Aceste prevederi reprezintă dreptul comun pentru
raporturile de drept internațional privat;
= Codul de procedură civilă, care cuprinde în Cartea a VII-a, ”Procesul civil
internțional” (art.1066-1133) norme conflictuale de drept procesual și norme
materiale privind procesul de drept privat cu element de extraneitate;

1
A se vedea, Nicoleta Diaconu, op.cit., p.69.
2
A se vedea, C.-P. Buglea, op.cit., p.15; D.-Al. Sitaru, op.cit., p.42.
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003.
 - Legea nr.189/2003 privind asistența juridică în materie civilă și comercială4.
Din rândul legilor materiale interne care constituie izvoare nespecifice ale
dreptului internațional privat, enumerăm:
- Codul de procedură penală, care prevede în art.549, că executarea
dispozițiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face
potrivit regulilor stabilite pentru executarea hotărârilor civile străine;
- Codul aerian, cuprinde precizări privind raporturile juridice la bordul
aeronavei civile (art.16). Se arată că, dacă prin acordurile și convențiile
internaționale la care România este parte contractantă nu s-a stabilit altfel,
atunci faptele și actele juridice petrecute la bordul aeronavelor civile
înmatriculate în România, precum și statutul juridic al încărcăturii aflate la
bordul acesteia, în timpul unui zbor internațional, dincolo de granițele
noastre, sunt reglementate de legislația română;
- Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență (Codul insolvenței);
- Legea nr.31/1990privind societățile comerciale, cu modificările
ulterioare;
- Legea nr.18/1991privind fondul funciar, cu modificările ulterioare;
- Legea nr.21/1991privind cetățenia română, cu modificările ulterioare;
- Legea nr.16/1994 privind arendarea, cu modificările ulterioare;
- Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor, cu
modificările ulterioare;
- Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, cu modificările
ulterioare;
-etc.

c) Hotărârile și Ordonanțele Guvernului care cuprind și norme de drept internațional

privat. Dintre acestea, menționăm, cu titlu de exemplu:

- O.U.G. nr.194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România,

republicată5;

4
Modificată și completată prin Legea nr.44/2007, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.543
din 5 august 2009.
5
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.421 din 5 iunie 2008.
 - O.U.G. nr.102 din 14 iulie 2015 privind libera circulație pe teritoriul României a
cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a
cetățenilor Confederației Europene6;

- O.G. nr.60/1998 privind înființarea de extensiuni universitare ale României în

străinătate;

- HG nr.288/1993 privind salarizarea în România a cetățenilor din alte țări, cu

modificările ulterioare;

- etc.

d) Alte acte normative, cum ar fi :

- Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României;

- etc.

2.2. Valoarea juridică a practicii judiciare și arbitrale și a doctrinei

După cum am arătat în cele ce preced 7practica judiciară și arbitrală face parte din
izvoarele interne, dacă este considerată izvor de drept în țările respective.

În sistemul nostru de drept, practica judiciară și arbitrală nu reprezintă izvor al

dreptului internațional privat. Astfel, prevederile art.5 alin.(4) din C.pr.civ. dispun că
judecătorului îi este interzis să stabilească dispoziții generale obligatorii prin hotărârile pe
care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.

Chiar dacă nu constituie izvor de drept, practica judiciară și arbitrală contribuie la

perfecționarea dreptului prin interpretarea normelor de drept internaional privat și
completarea lacunelor acestei ramuri de drept, precum și la cunoașterea normelor conflictuale
în domeniul arbitrajului8.

La rândul ei doctrina, (știința dreptului) are un rol important în interpretarea normelor

de drept internațional privat.

3. Izvoarele derivate

6
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.774 din 2 noiembrie 2011.
7
A se vedea, supra pct.2 al prezentului capitol.
8
A se vedea. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p.54.
 Izvoarele derivate sunt reprezentate de ansamblul actelor unilaterale emise de
organele Uniunii Europene.

Aceste acte se referă la: regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Dintre
ele, importante prin valoarea lor pentru dreptul internațional privat sunt regulamentele și
directivele.

Regulamentele sunt echivalente unei legi interne, având forță juridică obligatorie în
totalitatea elementelor lor și fiind de generală și directă aplicare în statele membre [art.288 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)].

Este interzisă orice aplicare incompletă sau selectivă a regulamentelor.

Regulamentele europene care privesc dreptul internațional privat sunt:

a) regulamente care conțin norme conflictuale de

drept material;

b) regulamente care cuprind norme conflictuale de

drept procesual civil și norme materiale privind procesul civil internațional.

a) Dintre regulamentele din prima categorie menționăm, cu titlu de exemplu:

- Regulamentul (CE) nr.593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului

din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I)9;
- Regulamentul (CE) nr.864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului
din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma
II)10;
- Regulamentul (CE) nr.1259/2010 al Consiliuui din 20 decembrie 2010 de
punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii
aplicabile divorțului și separării de corp (Roma III)11;

b) În categoria regulamentelor care conțin norme conflictuale de drept procesual civil

și norme materiale privind procesul civil internațional se includ următoarele regulamente
principale:

9
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr.L177 din 4 iuie 2008.
10
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr.L199 din 31 iulie 2007.
11
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr.L343 din 29 decembrie 2010.
 - Regulamentul Consiliului (CE) nr.1206 din 28 mai 2001 privind cooperarea
între instituțiile statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie
civilă sau comercială12;
- Regulamentul (CE) nr.743/2002 al Consiliului din 25 aprilie 2002 de
stabilire a unui cadru comunitar general de activități pentru facilitarea
cooperării juridice în materie civilă13;
- Regulamentul Consiliuui (CE) nr.2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie
internațională și în materia răspunderii părintești de abrogare a
Regulamentului (CE) nr.1347/2000 (Regulamentul Bruxelles II)14;
- Regulamentul (CE) nr.1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului
din 13 noiembrie 2007 privind ratificarea sau comunicarea în statele membre
a actelor judiciare și extrajudiciare în materia civilă sau comercială15;
- Regulamentul (CE) nr.861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului
din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile
cu valoare redusă16;
- Regulamentul (CE) nr.4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și
cooperarea în materie de obligație de întreținere17;
- Regulamentul (CE) nr.650/2012 al Parlamentului European și al Consiliuui
din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor
autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european
de moștenitor18;
- Regulamentul (CE) nr.848/2015 al Parlamentului European și al Consiliuui
din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență19;
-etc.
Directivele sunt asemănătoare cu o lege –cadru.

12
Publicat în JOUE nr.L174 din 27 iunie 2001.
13
Publicat în JOUE nr.L115 din 1 mai 2002.
14
Publicat în JOUE nr.L348 din 23 decembrie 2003.
15
Publicat în JOUE nr.L324 din 10 decembrie 2007.
16
Publicat în JOUE nr.L199 din 31 iulie 2007.
17
Publicat în JOUE nr.L007 din 10 ianuarie 2009.
18
Publicat în JOUE nr.L201 din 27 iulie 2012.
19
Publicat în JOUE nr.L141 din 5 iunie 2015.
 Chiar dacă nu sunt direct aplicabile în statele membre, precum regulamentele,
directivele au caracter obligatoriu doar cu privire la scopul final pe care îl configurează.
Statele membre cărora le sunt destinate directivele sunt obligate să atingă obiectivul fixat prin
directive, prin adoptarea unor reglementări interne.

În raport cu obiectivul urmărit, autoritățile naționale au libertatea de a aprecia cu

privire la alegerea mijloacelor și forma reglementărilor interne, măsurile de transpunere din
dreptul intern trebuind să asigure eficacitatea directivei20.

Prezentăm în continuare câteva directive relevante în materie:

- Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a

accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime
comune privind asistența judiciară în astfel de litigii21;
- Directiva 2004/8/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea
victimelor infracționalității22;
- Directiva nr.8/2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile
transfrontaliere;
- Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie
2001 privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale
transfrontaliere23;

Deciziile. Decizia are caracter obligatoriu în toate elementele ce o compun, pentru

destinatarul special desemnat, căruia i se notifică decizia respectivă.

Exemple de decizii relevante în materie:

- Decizia Consiliului din 5 octombrie 2006 privind aderarea Comunității Europene

la Conferința de la Haga de drept internațional privat24;
- Decizia 2001/470/CE a Consiliului de creare a unei Rețele Judiciare Europene în
materie civilă și comercială (modificată prin Decizia nr.568/2009 a Parlamentului
European și a Consiliului din 18 iunie 2009, de modificare a Deciziei 2001/470/CE
a Consiliului de creare a unor Rețele Judiciare Europene în materie civilă și
comercială25.
20
A se vedea, Ioan Macovei, op.cit., p.62.
21
Publicat în JOUE nr.L 20 din 31 iunie 2003.
22
Publicat în JOUE nr.L 261 din 06 august 2004.
23
Publicat în JOUE nr.L 058 din 4 aprilie 2011.
24
Publicat în JOUE nr.L 297 din 16 octombrie 2006.
25
Publicat în JOUE nr.L 168/35 din 30 iunie 2009.
 Recomandările și avizele sunt izvoare derivate ale dreptului internațional public, care
nu au caracter obligatoriu și sunt adoptate în domenii care nu impun competența exclusivă a
Uniunii.

Prezentăm exemple relevante de recomandări26:

- Recomandarea Consiliului din 12 mai 2010 privind utilizarea unei metode

armonizate de clasificare și raportare a plângerilor și cererilor de informații din
partea consumatorilor27;
- Propunere de Regulament (UE) al Consiliului de punere în aplicare a unei
cooperări consolidate în domeniul legislației aplicabile divorțului și separării de
drept- COM (2010) 105; 2010/0067 (CNS).

4. Izvoarele internaționale
Izvoarele internaționale ale dreptului internațional privat sunt convențiile
internaționale și cutuma ( uzanța) internațională.

4. 1. Convențiile internaționale

Convențiile (tratatele sau acordurile) internaționale sunt izvoare ale dreptului

internațional public român dacă reglemntează raporturi din această materie și dacă România
este parte la acele convenții.

Convențiile internaționale conțin norme conflictuale și norme materiale uniforme. De

asemenea, convențiile internaționale pot fi multilaterale sau bilaterale.

Convențiile internaționale cârmuiesc doar unele domenii ale dreptului internațional

privat. Ca atare, problemelor conflictuale nereglementate prin convenții internaționale și li se
aplică principiile generale ale dreptului conflictual intern28.

În literatura de specialitate29 s-a afirmat că tratatele internațiomale au natura

juridicăde contracte în importurile dintre statele părți, semnatare ale tratatelor, fiecare stat
având obligația să respecte cu rigoare prevederile respectivei convenții în raporturile dintre
fiecare stat semnatar și resortisanții săi, convențiile internaționale au natura juridică de lege30.
26
A se vedea, Nicoleta Diaconu, op.cit., p.81.
27
Publicat în JOUE nr.L 136/1 din 2 iunie 2010.
28
A se vedea,Ioan Macovei, op.cit., p.64.
29
A se vedea, Ion Anghel, Dreptul tratatelor, Editura Lumina Lex, București, 1994, p.10 și urm.; Duculescu
Victor, Dreptul succesiunii statelor. Tratatele internaționale și problemele succesiunii statelor, Editura Veritas,
Tg. Mureș, 2000, p.70.
30
Ibidem.
 Tratatele internaționale aparțin sistemului de drept al statelor semnatare, fiind incluse
în legislația internă prin actul de ratificare, aderare sau aceptare emis de organul competent31.

4.1.1. Convențiile internaționale

Convențiile multilaterale au o contribuție importantă la unificarea normelor de drept

conflictual și material aplicabile în raporturile internaționale.

După conținutul lor, convențiile multilaterale la care România este parte se clasifică în
:

a) convenții multilaterale care conțin exclusiv norme

conflictuale;

b) convenții multilaterale care conțin norme materiale

uniforme.

a) Convențiile multilaterale care conțin exclusiv norme conflictule, în totalitate sau

în parte, sunt încheiate mai rar. Din această categorie enumerăm, cu titlu de exemplu:

- Convenția care reglementează conflictul de lege în materie de căsătorie32;

- Convenția care reglementează conflictul de lege în materie de despărțenie și

separațiune de corp33;

- Convenția cu privire la conflictul de legi relativ la efectele căsătoriei asupra

drepturilor și datoriilor soților în raporturile lor personale și asupra averilor soților34;

- Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri,

încheiată la Viena la 11 aprilie 198035;

b) Convențiile multilaterale care conțin norme materiale uniforme, în principiu nu

aparțin dreptului internționalpublic, ci ramurilor de drept cărora li se adresează. Din rândul
acestora menționăm:

31
A se vedea, D. Popescu, A.Năstare, Drept internațional public, Editura Șansa SRL, București, 2000, p.156.
32
Ratificată de România prin Decretul Lege nr.873 din 3 iunie 1904 publicat în Monitorul Oficial nr.49 din 3
iunie 1904.
33
Idem.
34
Ratificată de România prin Decretul Lege nr.1007 din 28 februarie 1912 publicat în Monitorul Oficial nr.261
din 28 februarie 1912.
35
România a aderat la Convenția de la Viena prin Legea nr.24 din 6 martie 1991, publicată în Monitorul Oficial
nr.54 din 19 martie 1991;.
 - Convenția de la Haga, din 30 mai 1902 pentru reglementarea tutelei minorilor36;

- Convenția de la Haga din 4 iulie 1905 privitoare la interdicția și la măsurile de

protecție analoge37;

- Convenția privind drepturile copilului38;

- Convenția privin obținerea pensiei de întreținere în străinătate39;

- Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite, încheiată la New York la 29 ianuarie

195740;

- Convenția cu pivire la drepturile copilului, încheiată la New York, la 20 noiembrie

198941;

- Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și

înregistrarea căsătoriilor, încheiată la New York, la 10 decembrie 196242;

- Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg la 24

aprilie 196743;

Conferința de la Haga de drept internațional privat al cărei Statut a fost acceptat de

România prin Legea nr.25/1991 a adoptat numeroase convenții în diferite domenii ale
dreptului internațional privat44.

4.1.2. Convențiile bilaterale

Convențiile bilaterale pe care le-a încheiat România conțin reglementări care se referă
fie direct, fie izolat, la probleme de drept internațional privat.

36
Ratificată de România prin Decretul Lege nr.873 din 3 iunie 1904, publicat în Monitorul Oficial nr.49 din 3
iunie 1904.
37
Ratificată de România prin Decretul Lege nr.1007 din 28 februarie 1912 publicat în Monitorul Oficial nr.261
din 28 februarie 1912.
38
Ratificată de România prin Legea nr.18/1990, publicată în MonitorulOficial nr.109 din 28 sept.1990.
39
România a aderat la Convenție prin Legea nr.26/1991, publicată în Monitorul Oficial nr.54 din 19 martie 1991.
40
România a aderat la Convenția de la New York prin Decretul nr.339 din 22 sept. 1960, publicat în Monitorul
Oficial nr.20 din 22 sept.1960.
41
Ratificată de România prin Legea nr.18 din 27 septembrie 1990, republicată în Monitorul Oficial nr.314 din 13
iunie 2001.
42
Ratificată de România prin Legea nr.116 din 15 decembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial nr.330 din 24
decembrie 1992.
43
România aderat la Convenția de la Strasbourg prin Legea nr.15 din 25 martie 1993, publicată în Monitorul
Oficial nr.67 in 31 martie 1993.
44
Conferința de drept internațional privat de la Haga s-a reunit pentru prima oară în anul 1893, iar în anul 1955
devine organizație permanentă, întrunindu-se, în sesiuni plenare, din 4 în 4 ani.
 Din perspectiva obiectului acestora, prezintă interes pentru dreptul internațional privat
tratatele de asistență juridică și convențiile consulare.

Normele de drept internațional privat se regăsesc și în alte acorduri bilaterale,cum ar

fi convențiile privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor, convențiile pentru
evitarea dublei impuneri, convențiile privind vizele de călătorie, precum și cele referitoare la
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești45.

4.1.2.1.Tratatele de asistență juridică

Tratatele de asistență juridică conțin reguli privind colaborarea internațională în

domeniul juridic, norme care reglementează raporturile dintre autoritățile și persoanele
statelor contractuale.

Tratatele de asistență juridică cârmuiesc asistența juridică în litigiile civile, familiale și

penale46, și se referă la obiectul asistenței juridice, conflictele de legi și condiția juridică a
străinilor.

Obiectul asistenței juridice este reprezentat de serviciile care se acordă reciproc

pentru îndeplinirea unor acte procesuale, de către părțile contractante.

Acest servicii constau în : transmiterea probelor materiale; întocmira și remiterea

actelor; efectuarea de expertize și cercetări locale, de percheziții și sechestru; interogarea
părților și audierea martorilor, a experților și a altor persoane.

Conflictele de legi guvernate de tratatele de asistență juridică vizează anumite

domenii, cum ar fi: capacitatea de exercițiu; familia; succesiunea; forma actelor juridice;
competența autorităților și a instanțelor; procedura civilă.

Principiile de soluționare a conflictelor de lege cuprinse în tratate se modelează după

caracteristicile legislațiilor naționale ale statelor contractante.

În ipoteza în care unele domenii ale conflictelor de legi nu se regăsesc în

reglementarea tratatelor, atunci fiecare stat va recurge la regulile proprii de drept internațional
privat.

45
A se vedea, Ion Macovei,op.cit., p.66.
46
A se vedea, Gh. Mateuț, Convențiile internaționale în materie penală, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, p.7 și
urm.
 Condiția juridică a străinilor are la bază regula potrivit căreia cetățenii unei părți
contractante se bucură, pe teritoriul celeilalte părți contractante, de aceeași protecție juridică
precum cetățenii proprii.

Și persoanelor juridice înființate în temeiul prevederilor legale ale părții contractante

pe teritoriul căreia își are sediul li se aplică același regim juridic.

4.1.2.2. Convențiile consulare

Convențiile consulare47 statuează cadrul juridic în măsură să asigure ocrotirea

intereselor statelor contractante și ale cetățenilor proprii.

Prin intermediul convențiilor consulare se aplică în practică regimul juridic recunoscut

persoanelor fizice și juridice pe timpul cât se află pe teritoriul altui stat.

Dipozițiile convențiilor consulare se referă la: asistența acordată conaționalilor

domiciliați sau aflați în străinătate; exercitarea atribuțiilor în materie de stare civilă, notarială,
succesorală, navigație maritimă și aeriană, jurisdicțională și de transmitere a actelor.

În îndeplinirea prevederilor convențiilor consulare, oficiile consulare și membrii

consulatelor dispun de drepturi, facilități, privilegii și imunități.

4.2. Cutuma internațională

Cutuma internațională reprezintă acel izvor al dreptului internațional privat care

interpretează sau completează normele acestui drept.

În unele opere doctrinare,48cutuma internațională este tratată distinct de uzanțele

internaționale. Se apreciază că numai cutuma este izvor de drept, întrucât reunește un element
obiectiv și altul subiectiv, în vreme ce uzanțelor le lipsesc elementul subiectiv, psihologic. Ca
atare, se consideră că numai cutuma are rol de izvor de drept, pe când uzanțele ”nu sunt
considerate în mod independent ca reprezentând izvoare dedrept”49.

Cele mai avizate păreri doctrinare50 apreciază însă că, cutumele internaționale pot fi
denumite și uzanțe. Ele se aplică, potrivit art.1 C.civ. în cazurile neprevăzute de lege, precum
și în materiile reglementate prin lege, dar numai în măsura în care legea trimite în mod expres
la acestea.

47
A se vedea, Ioan Macovei, op.cit., p.67.
48
A se vedea, Nicoleta Diaconu, op.cit., p.74-75.
49
A se vedea, Nicoleta Diaconu, op.cit., p.74.
50
A se vedea, Ion Macovei, op.cit., p.68; D.-Al. Sitaru, op.cit., p.54; C. Paul Buglea, op.cit., p.26.
 Pentru a fi recunoscute ca izvoare de drept, cutumele (uzanțele) trebuiesc să fie
conforme ordinii publice și bunelor moravuri.

Elementul obiectiv al cutumei constă în practica socială cu un ridicat grad de vechime,

repetabilitate și stabilitate, aplicate între un număr ”nedefinit de parteneri”, într-o anumită
zonă geografică ori într-un anumit domeniu de activitate.

Elementul subiectiv al cutumei îl reprezintă convingerea părților că aceasta trebuie

respectată la fel ca legea.

Cu excepția domeniului transporturilor maritime, cutuma are o aplicare redusă în

materia dreptului internațional privat, și anume la interpretarea și completarea dispozițiilor
juridice ale acestei ramuri de drept.

5. Raportul dintre izvoarele interne și izvoarele internaționale ale dreptului

internațional privat

Potrivit art.2557 C.civ., dispozițiile de drept internațional privat sunt aplicabile în

măsura în care nu a fost stabilită o altă reglementare. Per a contrario, preponderente vor fi
convențiile internaționale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau
dispozițiile din legi speciale, aplicabile rapoturilor cu element de extraneitate.

5.1. Raportul dintre izvoarele dreptului intern și cele de drept internaional privat

În cazul în care există contradicții sau neconcordanțe între izvoarele internaționale de

drept internațional privat și cele ale dreptului intern, vor avea prioritate reglementările
internaționale, cu excepția cazului în care Codul civil conține dispoziții mai favorabile (art.4
C.civ.).

5.2.Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern al statelor

membre

Dreptul Uniunii Europene se prezintă ca o ordine juridică distinctă atât față de ordinea
juridică de drept intern a statelor membre, cât și față de ordinea juridică de drept internațional.

Pentru a fi aplicabil, dreptul Uniunii Europene trebuie să se integreze în sistemul de

drept al statelor membre.

Aplicarea dreptului Uniunii Europene are la bază două principii:

1) principiul aplicabilității directe;

 2) principiul priorității.

5.2.1. Principiul aplicabilității directe a dreptului Uniunii Europene

Pentru a fi aplicabil, dreptul Uniunii Europeane trebuie să facă parte din dreptul
național al fiecărui stat comunitar și astfel să se aplice în mod direct.

Principiul aplicabilității directe este statuat prin dispozițiile art. 288 TUFE (ex.art.249
TCE)51, însă numai în ceea ce privește regulamentele, despre care se stipulează expresis
verbis că sunt de aplicabilitate directă în toate statele membre.

Pentru celelalte acte normative ale Uniunii Europene, Curtea de Justiție a statuat
principiul aplicabilității directe cu prilejul soluționării unor cauze52.

Aplicarea principiului aplicabilității directe poate să aibă: efect direct necondiționat și

complet; efect direct condiționat și complet și efect direct condiționat și restrâns.

Efectul direct necondiționat și complet înseamnă că sursele dreptului Uniunii

Europene pot fi invocate fără nicio condiție de către orice persoană, atât în litigii cu organele
statale (în plan vertical), cât și în litigii cu alte persoane (în plan orizontal).

Efectul direct condiționat și complet implică îndeplinirea unor condiții pentru a putea
fi invocate actele Uniunii Europene.

Efectul direct condiționat și restrâns îl au directivele și deciziile adresate statelor

membre.

Prin aplicarea principiului efectului direct, statele membre nu mai pot schimba
dispozițiile ce le sunt adresate, care sunt obligatorii. Persoanele fizice și juridice pot să invoce
oricând dreptul Uniunii Europene în ordinea juridică internă, iar judecătorii naționali au
obligația de a aplica dreptul Uniunii Europene.

5.2.2. Principiul primordialității dreptului Uniunii Europene

Principiul primordialității dreptului Uniunii Europene presupune că toate sursele

acestui drept au o forță juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria din care fac
parte.

51
Potrivit noii numerotări a articolelor cuprinse în Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, după modificările
efectuate prin Tratatul de la Lisabona.
52
A se vedea, CJCE, Hotărârea din 03 aprilie 1968, Firma Melkerei, 28/67, 211
 Dreptul intern al tuturor statelor membre trebuie să fie conform cu dreptul Uniunii
Europene indiferent de ierarhia internă a normelor. Statul nu poate invoca nici chiar dispoziții
constituționale pentru a nu aplica o normă a Uniunii Europene. Cu atât mai mult principiile își
are aplicabilitate în cazul reglementărilor contractuale dintre subiectele private de drept
intern.