Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Criminologie Tot
Criminologie Tot
OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
3
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra
neagră a criminalităţii şi se referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care din
diferite motive rămân necunoscute.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifică
încercând să surprindă dimensiunile adecvate ale acestui fenomen.
B. Infracţiunea
Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional având
identitate, particularităţi şi funcţii proprii.
În limbaj criminologic echivalarea noţiunilor de infracţiune şi de crimă nu sunt riguros
exacte deoarece noţiunea de crimă deşi o include pe cea de infracţiune, cuprinde în plus şi
alte fapte cărora este posibil să le lipseasca unul dintre cele trei elemente definitorii ale
infracţiunii, aşa cum este reglementată în art. 15 din C. pen. (fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată și imputabilă celui care a săvârșit-o). În aceste
condiţii, vom spune că în sens criminologic, noţiunea de crimă desemnează fapta penală.
Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică fenomenul infracţional al
proceselor dinamice cu impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi aduce
contribuţia la procesul de perfecţionare al reglementării juridice la realizarea unei mai bune
concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.
C. Infractorul
În condiţiile în care infracţiunea este înainte de toate un fapt uman, săvârşirea oricărei
infracţiuni presupune un infractor, văzut în sens strict juridic ca o persoană care, cu
vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic conceptul de infractor are o semnificaţie
complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe om să încalce legea.
Întrucât până în prezent nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-
antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea
penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.
D. Victima infracţiunii
Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unor relaţii complexe
dintre făptuitor şi victimă, constatându-se că în producerea actului infracţional contribuţia
victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex.
În acest sens apariţia în anul 1948 a lucrării “Criminalul şi victima lui” a savantului
Hans von Hentig este cel care introduce noţiunea de “victimă activantă” prin care se înţelege
rolul jucat de victimă în declanşarea unor comportamente criminale, el concluzionând că
direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină, în declanşarea actului infracţional.
Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume numărul victimelor
este mai mare decât al infractorilor, că riscul de a fi victimizat în cazul infracţiunilor cu
violenţă este mai mare la barbaţi decât la femei; cei care ucid de regulă sunt cu 5-10 ani mai
tineri decât victimele lor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-28 ani iar la
bărbaţi la 30-39 de ani în cazul infracţiunilor grave, violente, 50% din victime având
antecedente penale.
4
E. Reacţia socială împotriva criminalităţii
Această reacţie poate îmbrăca forma unor programe care prin măsurile propuse să
ducă la diminuarea fenomenului ca atare, poate contribui la o mai bună îndeplinire a actului
de justiţie sau poate ajuta la organizarea unui tratament al celor condamnaţi, în conformitate
cu normele internaţionale privind drepturile omului. De asemenea poate oferi soluţii viabile
de resocializare a celor care şi-au ispăşit pedeapsa sau chiar de calificare a lor în diferite
profesii în timpul executării pedepsei.
Influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât în alte
domenii ale judecăţii individuale iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie promptă.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de
necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi
la tendinţele sale evolutive.
F. Practica anti-criminală
În literatura de specialitate a existat o vie controversă pornind de la caracterul
criminologiei de ştiinţă teoretică sau ştiinţă practică.
În unele opinii criminologia este considerată drept o ştiinţă fundamentală,
teoretică având prin urmare ca obiect cercetarea fenomenul criminal în sine.
Pe de altă parte, s-au exprimat opinii potrivit cărora cadrul criminologiei se reduce la
cercetarea aplicativă; nu există criminologie în condiţiile în care nu există perspective
terapeutice deoarece criminologia nu poate fi definită prin ea însăşi ci numai în raport cu
ceea ce ea realizează.
Opinia care consideră criminologia o ştiinţă în acelaşi timp teoretica şi practică este
însă singura satisfăcătoare deoarece ia în considerare natura particulară a obiectului său,
fenomenul criminal înţeles ca rău social care atrage lupta împotriva lui, în scopul de a-l
îndigui şi a-l refula. Acest dublu caracter al criminologiei consacrat de doctrina recentă
atrage dublarea obiectului cercetării criminologice în sensul că pe lângă obiectul “originar”
respectiv, fenomenul criminal, mai apare un al doilea obiect numit practică criminală.
Pentru desemnarea laturii aplicative a cercetării criminologice întalnim în literatură
formulări diverse precum prevenirea şi combaterea fenomenului criminal, prevenirea şi
tratamentul comportamentului antisocial, mijloace de luptă împotriva criminalităţii, reacţia
socială contra crimei.
În lupta împotriva criminalităţii sunt utilizate în concret două categorii de mijloace:
a. juridice, incluzând totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau indirect la
combaterea fenomenul criminal;
b. empirice, unde sunt incluse instituţiile ce au ca scop combaterea şi prevenirea
criminalităţii ( poliţie, parchet, instanţa de judecată ).
Prin combaterea celor două categorii de mijloace rezultă în practică trei domenii
principale de luptă contra criminalităţii:
1. domeniul dreptului penal şi al aplicării lui concrete;
2. domeniul tratamentului delicvenţilor;
3. domeniul prevenirii criminalităţii.
Cele trei domenii alcătuiesc un sistem având ca finalitate stăpânirea fenomenului
criminal, adică menţinerea acestuia în nişte limite acceptabile din punct de vedere social.
5
În condiţiile în care sistemul menţionat este aplicat printr-o voinţă statală putem
afirma ca politica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul
stăpânirii fenomenului criminal, fenomen în structura căruia intră crima văzută ca fenomen
individual, incluzându-l pe criminal ca un agent indispensabil, precum şi crima ca fenomen
colectiv, respectiv, criminalitatea.
2. Scopul criminologiei
În ansamblul preocupărilor sale criminologia are drept scop general fundamentarea
unei politici penale eficiente care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină
fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune cei vinovaţi să fie traşi la
răspundere penală.
Identic cu scopul ştiinţei penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin
modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale iar
dreptul penal fiind o ştiinţă normativă.
Scopul imediat al criminologiei îl constituie stabilirea cauzelor care determină
producerea criminalităţii, sau, cum s-a mai spus, reconstituirea infracţiunilor particulare cu
specific criminologic ce l-au determinat pe individ să comită infracţiunea.
6
CURSUL 2
FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI
1. Funcţia descriptivă
Promotorii acestei funcţii au încercat să demonstreze pe calea studiului descriptiv, atât
existenţa unor diferenţe semnificative între infractori şi noninfractori, cât şi evoluţia stării
infracţionale pe un anumit teritoriu într-o perioada de timp dată.
Conceptele operaţionale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul, personalitatea,
situaţia şi actul.
7
Personalitatea – văzută din punct de vedere psihologic, semnifică subiectul uman
considerat ca unitate bio-psiho-socială purtător a funcţiilor epistemice, pragmatice şi
axiologice.
2. Funcţia explicativă
Faptele nu au nici un înteles fără interpretare, evaluare şi o înţelegere generală.
Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează
fenomenul infracţional reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice, de aici
decurgând şi importanţa funcţiei explicative a criminologiei.
Principalele concepte operaţionale de ordin explicativ utilizate sunt: cauza, condiţia,
efectul, factorul, mobilul şi indicele. În timp ce factorul criminogen este orice element
obiectiv care intervine în producerea infracţiunii, indicele este un simtom ce permite un
diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului studiat.
3. Funcţia predicativă
Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări cantitative şi calitative în
dinamica fenomenului infracţional, atât în ceea ce priveşte tipologiile infracţionale, cât şi
autorii implicaţi.
Conceptele operaţionale utilizate sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine,
extrapolare, hazard, prognoză, risc.
4. Funcţia profilactică
Se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalităţii,
înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem coerent de măsuri de prevenire
şi combatere a fenomenului infracţional.
Conceptele operaţionale utilizate sunt: reacţia socială, control social, modelul clasic
de prevenire, răspunsul social, tratament, reintegrare socială.
DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI
Aşa cum s-a putut observa deja criminologia porneşte de la unele concepte din dreptul
penal aşa cum acestea sunt prevăzute în lege ori explicate în doctrină, pentru a construi
ulterior noţiunile propri, pe de altă parte rezultatele cercetării criminologice declanşează
uneori modificări în doctrină şi în legislaţia penală.
Diferenţa esenţială dintre criminologie şi dreptul penal ca ştiinţa constă în aceea că în
timp ce prima este o ştiinţă empirică, o ştiinţă a fenomenologiei penale, ce utilizează cu
prioritate raţionamentele inductive, cea de-a doua este o ştiinţă normativă ce operează cu
metoda deducţiei.
Altfel spus în timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale
pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale ce trebuiesc apărate, criminologia
abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile prin care acest fenomen
poate fi prevenit.
O modalitate ştiinţifică de analiză a raportului dintre criminologie şi dreptul penal
aparţine lui V.V.Kudriavtev care face delimitarea celor două ştiinţe după următoarele
criterii:
1. al modalităţii de abordare a obiectului de cercetare: analiza fenomenului
infracţional se realizează în momente şi etape diferite. Astfel etapa formării concepţiilor
9
antisociale ale individului, naşterea situaţilor conflictuale, motivarea comiterii actului şi
condiţiile ce favorizează comiterea acestuia aparţin criminologiei în timp ce manifestarea
obiectivă a actului infracţional intră sub imperiul dreptului penal.
2. al scopului imediat: criminologia urmăreşte identificarea, studierea şi explicarea
cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea infracţiunilor pe când
dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale fundamentale de acest fenomen.
3. al sferei măsurilor de intervenţie: măsurile de prevenire elaborate de criminologie
vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieţii sociale pe când dreptul penal urmăreşte
cu precădere perfecţionarea sistemului sancţionator.
Politica penală este disciplina care în funcţie de datele ştiinţifice şi filosofice de care
dispune şi luând în considerare condiţiile social - istorice, elaborează doctrinele preventive şi
represive care urmează a fi puse în practică.
Criminologia contribuie în mod esenţial la particularizarea principiilor de politică
penala ale oricărui stat, ea având rolul instrumentului de cunoaştere, analiză şi sinteză, apt să
contribuie la cristalizarea celor mai corecte puncte de vedere utilizabile în elaborarea şi
adoptarea actului de decizie în materie penală.
Ştiinţa politicii penale este cea care evaluează concluziile privind mecanismul socio-
juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrează întreaga activitate de prevenire şi
combatere a criminalitaţii şi de resocializare a infractorilor şi formulează prin principii
metode şi măsuri în vederea înfăptuirii eficiente a strategiei prevenirii şi combaterii
criminalităţii.
3. Criminologia şi criminalistica
11
Cursul 3 : METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE CRIMINOLOGICĂ
2.1. Observaţia
12
Reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care efectuează
studiul şi obiectul său de studiu, metoda observării reprezentând una din principalele căi de
cunoaştere a fenomenului infracţional.
Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.
Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia cunoştinţă cu
ceea ce se petrece în jurul său, fiind limitată însă la sfera de interese a individului, la grupul
social din care face parte.
Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi compexă a fenomenului observat, fiind cel
mai adesea superficială şi inexactă reţinând aspectele spectaculoase ale evenimentului sau
situaţiei observate. Observarea are un caracter subiectiv prezentând mai mult punctul de
vedere personal, ori frământările şi interesele observatorului şi nu oferă date ştiinţifice utile
cazului observat.
Observarea ştiinţifică presupune o vizionare directă şi metodică a situaţiei, scopul său
fiind unul stabilit iar calitatea acesteia este direct subordonată nivelului de profesionalism al
cercetătorului.
În criminologie observarea va avea ca obiect domeniul comportamentului delicvent
individual şi de grup, acţiunile în care şi prin care acesta se manifestă, reacţiile pe care
faptele antisociale le provoacă în rândul membrilor societăţii. Observaţia se realizează prin
următoarele mijloace:
- Prin perceperea directă a crimei;
- Prin constatarea crimei;
- Prin studiul mijloacelor prin care a fost comisă crima;
- Prin studiul produsului crimei;
- Prin studiul dosarului, cauzei;
- Prin studiul declaraţiilor făptuitorilor.
De regulă întâlnim următoarele tipuri de observaţie:
- directă sau indirectă, în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea;
- globală sau parţială în funcţie de observarea întregului fenomen criminal sau a unei
tematici;
- observarea externă sau internă realizată în raport cu poziţia observatorului faţă de
sistemul studiat;
Alegerea tipurilor de observaţie este influenţată de natura şi scopul cercetării, de
condiţiile în care se desfăşoară şi de caracteristicile subiecţilor observaţi.
2.2. Experimentul
Metoda experimentală constituie una din metodele cu grad înalt de generalitate,
aplicată în cele mai diferite domenii ale ştiinţei.
Experimentul ca metoda criminologică reprezintă o observare provocată în condiţii
alese de experimentator. Pe această cale se urmăreşte sesizarea legăturilor de
intercondiţionale între diferite fenomene, dar mai ales descoperirea înlănţuirilor cauzale dintre
acestea.
Particularităţile metodei experimentale sunt: provocarea şi repetarea fenomenului studiat
prin intervenţie activă a cercetătorului.
13
Realizarea experimentului presupune alegerea unei probleme de studiu şi elaborarea
unor ipoteze a căror adevăr sau falsitate vor fi dovedite sau infirmate în cursul cercetării
ştiinţifice. De cele mai multe ori prin această metodă se doreşte să se determine legăturile ce
unesc două variabile, să se compare efectele produse de doi factori pentru a identifica o
cauză, să se stabilească efectul în funcţie de cauză.
Regulile de ordin general ce trebuie respectate pentru a obţine rezultate pe plan ştiinţific
sunt:
- abordarea problemelor studiate în mod cauzal;
- elaborarea ipotezelor de lucru;
- crearea unor grupuri de control asemănătoare grupului asupra căruia se acţionează
experimental;
- asigurarea acţiunii unui singur factor ( unei singure variabile ) în acelaşi timp;
- eliminarea influenţei factorilor exteriori pe toată durata experimentului;
- obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în analiza şi sinteza datelor
obţinute.
M. Grawitz ( în " Methodes des sciences sociales " Paris, Ed. Dalloz, 1973, p.382)
propune următoarea schemă de desfăşurare a experimentului: în scopul de a se aprecia
acţiunea unui anumit factor ( variabilă independentă ) asupra altor factori ( variabile
dependente ) este necesară în compararea a două elemente, dintre care numai unul va fi supus
influenţei factorului pe care ne propunem să-1 studiem. De aici, necesitatea de a constitui
două grupuri cât mai asemănătoare, grupul experimental A şi un grup de control C.
Variabila X, a cărei influenţă urmează a fi măsurată, va acţiona asupra grupului A. În cazul
în care ipoteza este corectă, în grupul A va aparea fenomenul Z, generat de variabila X. În
grupul de control, acest fenomen nu se va produce.
Tipuri de experiment:
a) în funcţie de locul de desfăşurare:
- experiment de laborator care presupune provocarea în mod artificial a unei
situaţii asemănătoare celei reale
- experimentul de teren se realizează prin considerarea unei situaţii naturale ca
fiind experimentală
b) în funcţie de natura variabilei independente distingem: experiment provocat sau
invocat, în primul caz variabila independentă fiind introdusă de autorul experimentului, în
cel de-al doilea caz aceasta nefiind influenţată de autor, ea făcând parte din
condiţiile preexistente, experimentatorul limitându-se la notarea influenţei acestuia asupra
fenomenului.
c) în funcţie de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există tipul de experiment
"înainte " şi tipul după ", ele presupunând abordarea fenomenului atât înainte de
introducerea variabilelor cât şi ulterior.
Sub aspect etic este de neconceput provocarea unor comportamente infracţionale,
criminologul limitându-se numai la studierea acelor comportamente ce au fost determinate de
anumiţi factori criminogeni.
14
Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei exploatări a infractorului în
general şi mai puţin a unui infractor individualizat, procedând la fragmentarea personalităţii
acestuia în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control.
Din acest motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o abordare a
personalităţii infractorului în unitatea şi dinamica sa.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi
prescrierea unui tratament. Această metodă nu operează cu variabile ci se bazează pe
anamneza ( istoria cazului sau studiul de caz ). Această metodă este frecvent utilizată în
condiţiile în care reprezintă calea din care se tinde către o cunoaştere multilaterală a
personalităţii infractorului.
În practică metoda clinică se realizează printr-un complex de tehnici de investigare
cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic apofundat
etc. Pe baza acestor tehnici se poate ajunge la relevarea unor trăsături ale personalităţii
infractorului care vor permite formularea unui diagnostic, în baza căruia criminologul va
evalua conduita viitoare a subiectului şi va formula un prognostic social. În baza
diagnosticului şi a prognosticului se va elabora un program adecvat de tratament, văzut ca
mod de a actiona faţă de un delicvent sau, într-o accepţiune mai largă ca o acţiune individuală
desfăşurată faţă de un delicvent în vederea modelării personalităţii acestuia.
15
reţinerea anumitor trăsături, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso, a realizat o
tipologie mai diferenţiată, descriind şi alte tipuri de criminali: pasional, bolnav mintal,
epileptic.
16
determinate si ca atare, se recomandă ca rezultatele obţinute prin această metodă, să fie
aprofundate şi completate şi cu concluziile altor metode de cercetare.
3.1. Chestionarul
Chestionarul este folosit în mod deosebit în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o
evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile
de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obţine
cifra neagră a criminalităţii. Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-
condamnatorie, predicţia comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele
antisociale, etc.
Tipuri de chestionar:
A) după natura informaţiei cerute
a) chestionarul de date factuale - cuprinde întrebări ce se referă la date, evenimente,
împrejurări de natură obiectivă, prin care se urmăreşte identificarea persoanelor
chemate să răspundă la întrebări sau determinarea nivelului de cunoaştere a
acestora
b) chestionarul de opinie - vizează investigarea unor factori de natura subiectivă
având un rol important în fixarea atitudinii cetăţenilor faţă de lege.
17
B) în raport cu momentul codificării informaţiei, întrebările cuprinse în
chestionar,pot îmbrăca forma precodificată (închisă), postcodificată (deschisă) şi
mixtă
a) întrebările precodificate - limitează opţiunea subiectului la una din variantele de
răspuns fixate în chestionar (DA, NU, NU ŞTIU).
b) întrebările postcodificate - lasă subiectului libertatea de a-şi formula răspunsul
atât în privinţa conţinutului cât şi a formei de exprimare
c) întrebările mixte - sunt situate la îmbinarea celorlalte două tipuri menţionate
anterior.
În acest sens, GEORGE GALLUP propune " Planul în cinci dimensiuni de alcătuire a
chestionarelor" după cum urmează:
- întrebări puse în scopul de a afla dacă subiectul cunoaşte problema, dacă s-a gândit la ea.
- întrebări deschise care au scopul de a afla părerea subiectului asupra problemei
- întrebări închise care urmăresc obţinerea de răspunsuri la acele aspecte specifice
ale problemei investigate
- întrebări ce urmăresc să descifreze motivarea opiniilor
întrebări care urmăresc stabilirea intensităţii opiniilor.
Alcătuirea chestionarului ridică probleme privind forma de prezentare, dimensiunile,
formularea întrebărilor, ordinea de prezentare a acestora, de toate acestea depinzând foarte
mult succesul investigaţiei. În acest sens, forma de prezentare trebuie să fie atrăgătoare,
eficientă şi comodă de mânuit, în privinţa dimensiunilor trebuie să fie echilibrat, în raport
cu tematica abordata şi specificul eşantionului investigat; întrebările trebuie să exprime cât
mai exact obiectivele cercetării, nu trebuie să influenţeze răspunsurile subiectului (iar varianta
de răspuns corectă nu trebuie pusă nici prima, nici ultima) limbajul trebuie să fie simplu şi
precis. La stabilirea ordinii de prezentare se va ţine cont de faptul că întrebările nu constituie
elemente izolate, ci se află într-un raport de condiţionare reciprocă.
3.2. Interviul
Este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi anchetatul, ce
permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă. El
se deosebeşte de chestionar care este o tehnică adecvată mai ales cercetărilor efectuate la
scară mare, studierii globale a fenomenului. Specific pentru interviu este că, realizându-se
prin întrebări şi răspunsuri, permite accesul la identificarea acelui mod în care fapta şi
criminalul sunt fixaţi în conştiinşa publică, în cunoştinţele şi opiniile acestora.
Tipuri de interviu.
A) în funcţie de gradul de formalism al interviului:
a) interviul formal - se caracterizează prin faptul că întrebările,
numărul,ordinea,şi formularea lor sunt prestabilite
b) interviul neformal sau flexibil - nu are la bază un chestionar cu întrebări
prestabilite, ele se caracterizează printr-o mai mare libertate acordată operatorului
de anchetă în dirijarea cursului interviului.
c) interviul conversaţie sau cazual - se desfăşoară ca o convorbire, un schimb de
păreri între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât mai concretă şi mai clar
18
precizată pentru intervievat. Rolul operatorului este activ.
d) interviul ghidat sau concentric - se apropie de interviul formal, dar fără a avea
rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme
anume si sunt sistematizate de către operator, într-o lista de control sau un ghid de
interviu
B) în raport de modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele, unii autori
(M. GRAWITZ) fac deosebire între interviul direct şi interviul indirect:
a) interviul direct - se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi de
interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce
subiectul a înţeles şi a dorit să exprime.
b) interviul indirect - utilizează o cale ocolita de culegere a datelor. Întrebările puse
urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă,
ocolită.
C) un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic, utilizat cu precădere în
psihiatrie şi folosit în special de criminologia clinică, prin intermediul acestuia
fiind analizată personalitatea infractorului.
Cursul 4
MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE
1. Orientarea biologică
În cadrul orientării biologice sau antopologic - biologice (cum mai este denumită)
sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în geneza
crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări sunt:
- limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului,
- încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice
de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-
infractor, trăsături care detemină comportamentul antisocial al
individului.
1.1. Cesare Lombroso - Teoria atavismului evoluţionist
Pe numele său adevărat Ezechia Marco Lombroso, Lombroso este considerat drept
creatorul criminologiei pozitiviste, antropologice. Premisele apariţiei operei
lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului în general. Ca surse directe de inspiraţie
se citează de obicei: "Tratatul de fizionomie" al lui Della Porta, publicat în anul 1640,
unde se subliniază existenţa unor raporturi între caracterul individului şi fizionomia
acestuia; studiile de frenologie (studiu al craniilor) ale lui Gall şi cele de psihiatrie al lui
Morel.
Născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909) într-o familie relativ numeroasă
de evrei, a studiat medicina la universităţile din Pavia, Padua, Viena devenind
specialist în psihiatrie. În 1864 a început să lucreze ca medic militar, cu ocazia căreia a
efectuat şi numeroase studii antropometrice. După 5 ani i se încredinţează catedra de
psihiatrie la Universitatea din Padova devenind în acelaşi timp şi director al unui azil de
alienaţi.
În anul 1876 ocupă postul de lector la Catedra de medicină legală din Torino,
publicând şi cea mai cuoscută lucrare a sa " L'uomo delinquente " ("Omul criminal ").
Pe lângă această operă care 1-a consacrat, Lambroso a mai publicat numeroase alte studii
şi lucrări importante, cum ar fi: "Antropologia criminală" sau "Omul de geniu" având şi o
contribuţie substanţială la extinderea cercetărilor criminologice şi la formarea
criminologiei ca ştiinţă.
20
Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregatită de predecesorii săi " dându-i un
corp mai organic concluziilor care pluteau prin aer, încă nedescoperite". Atât J.Pinatel
cât şi H.Mannheim subliniază în ''Comparative Criminology" că originea teoriei lui
Lambroso se găseşte atât în teoriile evoluţioniste a lui Darwin cât şi în lucrările de
frenologie ale medicului vienez J.K.Lavater şi în conceptele asupra rolului
degenerescenţei speciei a lui Charles Morel.
La originea cercetărilor lui C.Lambroso a stat descoperirea unei adâncituri accentuate
(foseta), la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, trăsătură ce se regăsea la
unele cranii primitive. Această descoperire a dat naştere ipotezei atavismului, adică
oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic.
„La vederea craniului, am înţeles dintr-o dată problema naturii criminalului – o
fiinţă atavică care reproduce în sinea sa instinctele feroce ale umanităţii primitive şi
ale animalelor inferioare”, scrie Lambroso în cartea sa „Omul delicvent”, publicată în
1876.
Prin numeroase măsurători, Lambroso a reuşit să distingă unele trăsături craniene ce
se regăseau într-o proporţie sporită la infractori, aşa zisele stigmate ale omului criminal:
sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi
depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor,
aspecte redate în opera " L'antropologie criminelle et ces recentes progres"'. O altă
constatare interesantă, făcută în urma cercetărilor pe criminalii în viaţă, este aceea de
lipsă a durerii ( analgezia ) care îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.
Ulterior Lamboso a lărgit acastă ipoteză a atavismului evoluţionist incluzând
degenerescenţa epileptică, precum şi alte anomalii de natură fiziologică, constituţională şi
psihologică.
Astfel, când la o persoana sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură
atavică, acesta ar fi considerat un criminal înnăscut (termen inventat de discipolul lui
Labroso: Enrico Ferri ), adică un individ cu puternice înclinaţii criminogene care nu pot
fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului. Totuşi aceste anomalii nu presupun în
mod necesar săvârşirea de infracţiuni, ci constituie doar o predispoziţie în acest sens.
Ulterior, Lambroso a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de
criminalul înnăscut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obişnuinţă. Studiile de
psihiatrie efectuate 1-au dus la concluzia unor asemănări între criminalul înnăscut şi
criminalul alienat, apărând astfel o categorie intermediară aceea de nebunul moral.
Astfel se poate spune că în teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o
anormalitate biologica bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
Cesare Lomboroso afirma: “Criminalii sunt insensibili la dureri fizice şi de aceea
sunt lipsiţi şi de compasiune faţă de alţii. Moartea le este indiferentă, iar distrugerea
unei vieţi este lipsită de importanţă în ochii lor. Faţă de străini, în mod aparent,
manifestă compasiune, sunt flexibili şi liniştiţi. Alcoolul este mai puţin gustat de ei decât
21
jocurile de noroc sau plăcerile senzuale. Sunt mândri de isprăvile lor, în care dau
dovadă de mai puţină inteligenţă decât de forţă fizică şi curaj. Ceea ce apare la ei ca
mare abilitate nu este altceva decât efectul unui îndelungat exerciţiu. La toate acestea se
poate adăuga că cei mai mulţi criminali au putere de judecată şi de anticipare redusă,
voinţa lor este slabă, iar viaţa afectivă este centrată pe efecte foarte puternice (mânie,
sete de răzbunare, invidie, ură), care le domină conduita. Trăirile simpatetice sunt o
raritate, iar dacă apar, atunci vor avea o semnificaţie practică minoră”.
În concluzie, contribuţia fundamentală a lui C.Lambroso la dezvoltarea gândirii
criminologice constă în negarea ideii de liber arbitru şi implicit a celei de răspundere
morală, ca temei al represiunii.
O mare frecvenţă în clasificarea tipurilor o au cele mixte, dintre care tipul displastic
particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare. Acest tip este predispus
infracţiunilor sexuale.
O altă teorie tipologică a fost cea elaborată de americanul W.Sheldon bazată pe
dezvoltarea diferită a embrionului uman respectiv corelarea trăsăturilor personalităţii în
funcţie de dezvoltarea corporală.
Potrivit opiniei lui Benigno di Tulio constituţia delicventă cuprinde atât elemente
ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite în timpul vieţii, în special în prima parte
a ei. Constituţia delicventă este rezultatul mai multor elemente ce determină tendinţe
criminologice dar care nu duc neapărat la săvârşirea infracţiunii, ci numai favorizează
iniţierea comiterii unei crime în cazul unor subiecţi faţă de alţii.
Cu toate ca toţi indivizi pot prezenta reacţii antisociale pragul de la care excitaţiile
exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional îl deosebeşte de alţi semeni
de-ai lui pentru care declanşarea acestora nu este condiţionată de o intensitate similară a
stimulului, ci poate de unul mult mai putenic.
Astfel crima este, în viziunea lui Kinberg, o manifestare de inadaptare socială.
24
Alţi factori care ar putea influenţa comportamentul unui individ sunt factorii
neurofiziologici care constau în principal în leziuni ale creierului, anormalităţi ale
circumvolunţiunilor şi alte mici disfuncţionalităţi.
25
Cursul 5
Orientarea psihologică
30
- criminalii nevrotici- care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Pentru
criminalul nevrotic, pedeapsa reprezintă o justificare morală dezvoltând
sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsa.
31
Conform acestei teorii, personalitatea umană, în general, respectiv a delicventului,
este determinată de două grupuri fundamentale de instincte ce constituie structura
afectivă a instinctului de apărare şi a instinctului de simpatie.
a) instinctul de apărare- contribuie la conservarea eului funcţionând sub
sentimentul de justiţie şi de responsabilitate a "celuilalt", având la bază agresivitatea.
b) instinctul de simpatie - contribuie la conservarea speciei, funcţionând sub
semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a celuilalt, având la bază
subordonarea şi devotamentul faţă de celalalt.
Se consideră ca viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului permanent între
structurile afective. În acest conflict se crează un echilibru precar, condiţii în care
tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul
criminal.
32
CURSul VI partea I-a
ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ
34
6.1.4. Şcoala interpsihologică
Denumită astfel deoarece principalul său reprezentant Jean-Gabriel De Tarde (1843-
1904), cel care a pus bazele psihosociologiei şi criminologiei franceze, considera că
sociologia nu este decât o interpsihologie atâta timp cât nu avem de-a face (în sociologie)
decât cu raporturi inter-individuale. El a conceput sociologia ca fiind bazată pe mici
interacțiuni psihologice dintre indivizi, forțele fundamentale fiind imitația și inovația.
Acesta precizează în lucrările sale "Criminalitatea comparată" (1886) şi "Legile
imitaţiei" (1890), că angajarea individului în săvărşirea faptelor infracţionale, nu s-ar datora
unor pulsiuni organice ci influenţelor psihosociale pe care le preia prin imitaţie, aceasta fiind
văzută ca principala cauză a criminalităţii. El considera imitația, conștientă și inconștientă, ca
o trăsătură interpersonalăfundamental, având ca situație primară imitarea părinților de către
copii, bazată pe prestigiu.
Gabriel Tarde considera că un delict este nu numai un rău în plus, ci în acelaşi timp o
sursă probabilă a unor noi rele. Explicarea fenomenului criminal are la bază ideea esenţială că
fiecare individ se comportă potrivit cutumelor acceptate de către mediul său şi în consecinţă
comportamentul criminal este şi el un comportament imitat. El a subliniat tendința
criminalului de a reveni la locul crimei și de a repeta crima, ceea ce a considerat-o ca parte a
unui proces mai larg de repetiție compulsivă. Se pare că Sigmund Freud a construit teoria
mulțimilor pe baza ideilor lui Tarde cu privire la imitație și sugestie.
35
Cele două elemente care vor constitui baza teoretică a curentului sociologic sunt
conform teoriei lui Ferri:
- elementul de sinteză – obținut prin culegerea datelor oferite de
alte discipline cu preocupari în domeniul criminologiei;
- studiul analitic al fenomenului infracţional.
Modelul consensual
Acest model se caracterizează prin analogia propusă între sistemul natural şi sistemul
social, cele două sisteme fiind în consens. Ruptura produsă între aceste elemente ale
sistemelor menţionate apare în cazul eşecului procesului de adaptare.
Conform teoriei modelului consensual infractorul este considerat un neadaptat
propunându-se în acest sens diferite modele de resocializare a acestuia.
În cadrul curentului consensual se regăsesc patru curente distincte:
- orientarea ecologică ;
36
- curentul culturalist;
- curentul funcţionalist;
- teoriile controlului social.
37
În viziunea lui Sutherland orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie
de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale iar indivizii au un
comportament criminal deoarece „ sunt în contact cu modele criminale şi nu au sub ochi
modele anti-criminale"'.
La nivel colectiv rata criminalităţii este ridicată deoarece ,,un grup poate fi organizat de
manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie de manieră a i se opune".
Prin asocierea făcută între cultura criminală şi cultura societăţii globale, el a reuşit să
identifice forme de criminalitate care scăpau de sub incidenţa legii penale („ white collar
crime"-criminalitatea gulerelor albe).
38
În cazul lipsei unei normalităţi sociale determinată de conflicte majore cum ar fi:
războaiele, revoluţiile, crizele economice sau catrastofele naturale, structura socială devine
anomică, adică tinde spre dezintegrare pentru a se restructura pe baze noi.
Sociologul francez R.K.Merton preia noţiunea de anomie de la Durkheim adaptând-o la
societatea americană. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două concepte:
- cultura - care reprezintă ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în
societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă
- organizarea socială - care reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care
reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Astfel starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între
scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Aceste
categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea
scopurilor propuse de cultura ambiantă, a grupului din care fac parte.
A. Teoria abaterii
În lucrarea sa ,Delicvenţă şi mişcarea", David Matza afirmă că între individ şi lege
există o legatură care creează reponsabilitate şi control şi care, în cea mai mare parte a
39
timpului, păstrează limita între comportamentul individului şi lege. Dacă individul a depăşit
limita permisă de lege, acesta se va afla „ pe marginea prăpastiei" şi va oscila între crimă şi
lege, cochetând când cu una, când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie. Dacă totuşi
comit anumite infracţiuni, aceştia vor căuta nişte tehnice defensive care să îi elibereze de
constrângerile de ordin moral ce îi împiedică să încalce legea. Unele dintre acestea sunt:
- negarea responsabilităţii - ex.:"Nu a fost vina mea şi am fost victima circumstanţelor"
- negarea daunelor -ex." Au şi ei asigurare şi nu a fost nimeni rănit,
deci care e problema?"
- negarea victimei - ex.: "Oricine ar fi făcut la fel în locul meu"
- condamnarea celui care condamnă - ex.:"Pun pariu că şi judecătorii au făcut
infracţiuni mai mari decât cele pentru care am fost judecat"
- apelul la loialitate - ex.:"Ce era să fac, a trebuit să-i ajut deoarece erau prietenii mei"
Deci Matza consideră că delicvenţii au credinţe morale convenţionale, dar le
neutralizează cu scuze, astfel că ei pot comite acte ilegale fără sentimentul de vinovăţie.
41
CURS VII
MODELUL CONFLICTUAL
A. Marxismul
42
Teoriile criminologice marxiste se alimentează din principiile materialismului istoric ai
cărui întemeietori sunt Karl Marx şi Friederich Engels. Doctrina acestei filozofii sociale
numită materialism este că, în societate, întâiul fenomen este economia iar celelalte cum ar fi:
dreptul, religia, morala, arta, filozofia, etc, sunt doar nişte reflexe ale acesteia, adică ale
raporturilor economice.
Conform teoriei acestora, societatea capitalistă se împarte în clase sociale a căror
existenţă este marcată de contradicţii. Când contradicţiile devin antagoniste, radicalizarea
poziţiilor claselor este atât de puternică încât schimbarea socială pe cale conflictuală,
revoluţionară este inevitabilă.
B. Şcoala economică
—► crima este rezultatul unui comportament social normal şi nu biologic (cu unele
excepţii);
—► reacţia la actul infracţional este pedeapsa aplicată de cei care deţin puterea politică;
—> niciun act nu este imoral sau criminal prin natura lui - deoarece ideile despre ce este
moral sau imoral se schimbă în permanenţă, încercarea de a controla prin forţă încălcarea
legii este o dovadă a slăbiciunii sociale;
—> infracţiunile sunt acte antisociale care afectează clasa dominantă;
—> faptele antisociale care apără clasa conducătoare sunt pedepsite întotdeauna cel mai
sever;
—> societatea capitalistă nu se împarte în bogaţi şi săraci în funcţie de capacitatea
intelectuală a indivizilor, ci în funcţie de raporturile lor în cadrul relaţiilor de producţie;
—> ordinea socială, ale cărei costuri sunt suportate de întreaga societate, protejează
interesele clasei conducătoare;
—► sistemul capitalist sancţionează infracţiunile săvârşite de cei din pătura socială mai
săracă, activităţile antisociale ale celor din pătura socială mai bogată nefiind incriminate;
43
—► criminalitatea nu este influenţată de nivelul bunăstării, ci de modul de distribuţie a
bogăţiei;
George Void formulează această teorie în anul 1958, conform căreia indivizii sunt parte
integrantă a unui grup cu nevoi şi interese comune, ce pot fi realizate prin acţiuni colective.
Grupurile vin în conflict unele cu celelalte şi devin concurente atunci când interesele şi
scopurile lor tind să se suprapună, membrilor grupului oferinduli-se ocazia de a-şi arăta
loialitatea faţă de grupul căruia îi aparţin, anumiţi indivizi executând fapte reprobabile în
interesul grupului. În condiţiile în care grupurile nu au interese comune între ele intervine o
luptă de menţinere a poziţiei, context în care Void susţine "conflictul este unul din procesele
principale şi esenţiale în menţinerea şi funcţionarea societăţii".
Totuşi această teorie nu explică faptele ilegale care nu sunt raportate la vreo luptă
între interesele diferitelor grupuri din societate.
44
B. Teoria etichetării şi a stigmatizării
Englezii Ian Taylor, Paul Walton şi Jack Young în lucrarea „ The New Criminology"
publicată în 1968, au pus bazele acestui curent numit şi „Noua criminologie" conform
căreia:
- actul deviant este rezultatul unei stări conflictuale între individ pe de-o parte şi
structurile sociale şi economice;
- infracţiunea reprezintă actul politic prin care delicventul îşi exprimă refuzul faţă de
structura socială existentă.
În analiza actului infracţional se disting cinci etape:
analiza asupra originilor îndepărtate ale actului deviant - sunt avute în
vedere inechităţile sociale în distribuirea puterii, a bogăţiei şi a privilegilor de clasă;
analiza originilor imediate ale actului - in cadrul căreia se realizează o
evaluare politică a crimei, completată cu o analiză a psihologiei sociale a crimei;
analiza actului însuşi - criminologia fiind chemată să explice alegerea pe care
infractorii o fac în a opta pentru încălcarea anumitor valori sociale din multitudinea
celor protejate;
46
analiza originilor imediate ale reacţiei sociale - prin elaborarea unei psihologii
a reacţiei sociale care să explice atitudinile diferite ale oamenilor faţă de actele
antisociale;
analiza originilor îndepartăte ale reacţiei sociale - ce trebuie căutate în
structurile politico-sociale specifice fiecărei societăţi şi care să studieze modul în
care întregul sistem penal, departe de a fi neutru, reprezintă un veritabil instrument
de dominare asupra claselor defavorizate.
Scopul declarat al acestor teorii şi lucrări prezentate nu este de a dovedi statistic faptul
că sistemul capitalist determină fenomenul infracţional ci, mai degrabă de a arăta ca el
creează un mediu social economic şi politic în care criminalitatea este stimulată şi
inevitabilă.
48
CURS 8
TENDINŢE ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE
4. Orientarea victimologică
Se pune în evidenţă faptul că alegerea unei victime nu este întotdeauna un hazard, de cele
mai multe ori relaţiile preexistente dintre victimă şi criminal fiind importante în ceea ce
determină actul criminal.
Pe lângă acest fapt, orientarea victimologică propune înlocuirea modelului represiv
tradiţional de politică penală cu un model tranzacţional de rezolvare a prejudiciilor suferite de
victime.
CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE
51
Considerând că economia determină suprastructura socială, politică cât şi cea culturală
şi instituţională, situaţia economică a unui stat determină, în acelaşi fel comportamentul
uman respectiv cel infracţional.
Industrializarea
Industrializarea este un factor de progres economic şi social care oferă:
- locuri de muncă,
- posibilităţi de instruire şi specializare,
- creşterea nivelului de trai al oamenilor
- creşterea calităţii produselor oferite pe piaţă.
52
- s-a schimbat profund instituţia familială prin şcolarizarea prelungită a copiilor,
căsătoria lor prematură şi angajarea în muncă a ambilor soţi;
- s-a redus rolul de socializare deţinut de familie datorită mass-mediei.
Religia
Religia, în ansamblul său joacă un rol puternic de influenţă şi prevenire în combaterea
criminalităţii. S-a admis însă că anumite grupuri religioase practică infracţionismul pentru
obţinerea unor avantaje materiale.
În perioadele de crize economice şi politice profunde pot avea loc şi fenomene
infracţionale cu substrat religios cum ar fi: distrugeri de lăcaşe de cult, profanări, etc.
Starea civilă
Nu s-au identificat raporturi statistice relevante în privinţa stării civile a infractorilor,
însă s-a concluzionat că atât femeile cât şi bărbaţii necăsătoriţi sunt mai predispuşi să comită
delicte sexuale iar în cazul soţilor au fost relevate o serie de infracţiuni săvârşite cu violenţă,
datorită neînţelegerilor dintre soţi.
Toxicomania
În prezent în România nu există o stare infracţională determinată în special de
consumul de droguri, însă alcoolismul ocupă un loc important în planul comportamentului
infracţional.
Starea alcoolică. ca factor crimogen, este influenţată în mod direct de temperamentul
psihotic sau nevrotic. Se pot descrie două stari fundamentale de alcoolism:
■ alcoolismul acut ce poate fi evidenţiat:
- într-o formă uşoară însoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a timpului de reacţie,
cauzând un număr considerabil de infracţiuni neintenţionate, comise din imprudenţă şi
neglijenţă (accidente de circulaţie sau de muncă);
- într-o formă gravă care provoacă o stare tipică de confuzie mentală,
exagerează nevoile sexuale şi conduce la o stare de delir şi agresivitate
comiţând acte de violenţă.
■ alcoolismul cronic - care modifică mentalitatea fundamentală a individului şi
dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea determinând furtul, abuzul de încredere, abandonul
de familie sau provoacă gelozia.
Profesia
Majoritatea profesiilor conferă condiţii pentru săvârşirea unor infracţiuni.
Astfel se evocă criminalitatea "gulerelor albe" care defineşte infracţionalitatea
săvârşită de către persoane socialmente respectabile, care ocupă un statut elevat. Aparută
pentru prima dată în lucrarea "Criminalitatea gulerelor albe" a lui Sutherland, acest tip de
criminalitate are unele caracteristici speciale:
■ beneficiază de o indulgenţă generalizată datorită poziţiei sociale a infractorului;
■ în aceste cazuri reputaţia persoanelor implicate nu este alterată;
■ se realizează prin ignorarea şi prin interpretarea falsă a legii, făcându-se o confuzie
54
voită între limitele licitului şi ale ilicitului.
55
CURS 9
Fapta antisocială cât şi fapta licită este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică
între personalitatea infractorului, situaţia coerentă de viaţa în care se săvârşeşte fapta antisocială
şi a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului
interzis de legea penală.
56
Datorită interacţiunilor permanente care au loc între factorii endogeni şi cei exogeni,
personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, despre care se ştie că se formează
până în jurul vârstei de 25 de ani şi continuă să evolueze într-un timp şi ritm care
depinde de relevanţa factorilor exogeni.
Acordând valoare egală atât factorilor individuali (endogeni) cât şi cei ai mediului
social (exogeni), s-a stabilit că procesele cu relevanţă mai mare pe parcursul socializării
negative au semnificaţii diferite, ca rezultat al succesiunii lor temporale, al vârstei, sexului
şi al altor caracteristici ale persoanei.
Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleaşi sfere ale vieţii sociale
(familie, şcoala, medii de producţie, microgrupuri etc), ca şi personalitatea nondelicventă.
Ceea ce diferă este conţinutul informaţiilor receptate şi valoarea acordată acestora.
O influenţă deosebită asupra formării personalităţii individului o are mediul psiho-
social. Componentele cele mai de seamă ale acestuia sunt familia, şcoala, locul de muncă.
57
Corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie este destul de
importantă. Astfel indivizii cu volum redus de cunoştinţe, cu carenţe educaţionale
pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor şi normelor sociale, nu discern
binele de rău , respectiv licitul de ilicit. Pregătirea şcolară redusă, nivelul precar al
cunoştinţelor, anturajul necorespunzător constituie o cale sigură spre delicvenţă.
58
Trecerea la săvârşirea actului infracţional este elementul care diferenţiază infractorii de
noninfractori. Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului dintre personalitate şi
situaţia concretă de viaţă. Personalitatea prezintă interes sub aspectul determinant orientării
sale antisociale, precum şi a trăsăturilor de caracter care o susţin.
Subiectul trebuie să opteze între mai multe variante de comportament, în procesul de
deliberare intervenind diferite criterii:
- motivaţionale - mobil şi scop;
- valorice - semnificaţia socială şi juridică a faptei;
- morale;
- afective;
- materiale - condiţii concrete de realizare a faptei.
Rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientării
antisociale a personalităţii, aspectul final al deciziei fiind o reflectare elocventă a acestei
diferenţe de grad.
- pentru infractorul de profesie, cu o orientare antisocială a personalităţii
puternică, rezultatul deliberării este evident, sistemul propriu de norme şi valori justificându-
i conduita, şi dându-i un caracter legitim;
- pentru ceilalţi infractori cu o orientare antisocială a personalităţii mai redusă ca
intensitate, criteriile pozitive nu mai sunt desconsiderate într-un mod atât de radical.
Totuşi infracţiunile pot fi săvârşite spontan, din culpa sau cu praeterintenţie, acestea
constituind expresia unor personalităţi orientate antisocial şi caracterizate prin impulsivitate,
agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt protejate de legea penală.
59
Curs 10
1.1. Caracterizare
A. Modelul represiv
61
B. Modelul preventiv
2. Prevenirea criminalităţii
Modelul clasic
în cadrul acestuia, se distinge pe de o parte prevenirea generală pentru realizarea căreia
definitorie este afirmaţia lui Platon conform căreia "Acela care vrea să pedepsească în mod
judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face
ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca
vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i infrâneze pe ceilalţi", iar
pe de altă parte prevenirea specială adică un complex de măsuri destinat să împiedice
săvârşirea unor fapte antisociale de către persoanele ce au săvârşit deja o infracţiune.
Modelul social
Acesta prevede utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ şi presupune în
special implicarea comunităţii în efortul de prevenire a criminalităţii. Acest model presupune
o bune coeziune socială, o serioasă integrare culturală şi o conştientizare comunitară care să
genereze un spirit civic pronunţat.
64
65