Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Criminologie Tot
Criminologie Tot
OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
1
Datorită faptului că la început cercetarea criminologică a fost iniţiată de antropologi,
aceştia au preferat studiul infractorului.
Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul activ al infracţiunii a constituit ulterior o
constantă a poziţiilor teoretice care considera personalitatea individului drept cauză exclusivă
sau prioritară în săvârşirea faptelor anti-sociale. În consecinţă, infractorul, criminalul sau
deviantul erau plasaţi în zona centrală a obiectului criminologiei.
Opiniile potrivit cărora fapta anti-sociala constituie obiectul criminologiei sunt
specifice acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi
psihologiei sociale. În cadrul acestei orientări, spre exemplificare, sociologul Thorsten Sellin
înţelege prin crimă, orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă
acestea fac sau nu obiectul unor reglementări juridice iar criminologul german Hans
Goppiniger susţine că infracţiunea, ca obiect al criminologiei trebuie considerată atât ca
fenomen juridic cât şi non-tehnic, în strânsă legătură cu religia, morala şi cultura.
Criminalitatea ca fenomen social a constituit iniţial obiectul preocupărilor de ordin
statistic, ulterior această orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice între care teoriile
patologiei sociale, ale dezorganizării sociale sau ale conflictului de cultură, într-o măsură
importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi de devianţă socială, astfel
încât din această perspectivă criminologia se confundă cu sociologia devianţei.
Principala deficienţă a teoriilor monocauzale constă în abordarea unilaterală a
problematicii criminologiei care este astfel lipsită de o perspectivă unificatoare cu privire la
obiectul de cercetare, aspect de natura a pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei.
Reducerea obiectul de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei
fenomenul infracţional după cum abordarea criminalităţii fie din perspectiva analizei
cantitative, fie explicând socialul prin social, neglijează parţial sau total personalitatea celui
care încalcă legea penală.
După al doilea război mondial s-a ajuns la o concepţie mai largă asupra obiectului
criminologiei, încercându-se chiar o unificare a diverselor sale laturi, pe baza unei analize
multifuncţionale a cauzelor criminalităţii.
Considerând că obiectul îl constituie factorii sociali şi individuali ce stau la baza
comportamentului criminal teoria multifuncţională asupra cauzelor criminalităţii reprezintă un
remarcabil progres în raport cu poziţiile anterioare dar ea nu este aptă să integreze diferitele
niveluri de analiză cauzală într-un model explicativ, unitar, ci mai degrabă, o listă bogată de
factori implicaţi în geneza crimei.
Herman Mannheim susţine că prin criminologie, în sens restrâns, se înţelege studiul
crimei, iar în sens larg, se include penologia, metodele de prevenire a criminalităţii, de
tratament şi resocializare a infractorilor. Descoperirea cauzelor criminalităţii este absolut
necesară în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea
acestui fenomen.
La rândul său, criminologul francez Jean Pinatel structurează obiectul de studiu al
criminologiei pe trei planuri:
- cel al crimei care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului care studiază caracteristicele infractorilor şi factorii care au
influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii care studiază ansambul de acte criminale care se produc într-un
anumit teritoriu într-o perioadă determinată.
2
Reprezentanţii noilor curente teoretice apreciază negativ o anumită stare de dependenţă
faţă de dreptul penal în care criminologia tradiţională s-ar fi complăcut, împrumutând obiectul
său de cercetare, încercându-se în acest sens o redefinire a principalelor concepte dintr-o
perspectivă interacţionistă ce urmăreşte să releve:
- mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea etichetări;
- reacţia socială faţă de acestea.
Postulatele fundamentale ale dreptului penal şi-au pierdut astfel caracterul
axiomatic devenind ipoteze supuse verificării. În această viziune obiectul criminologiei ar
include structurile de putere care impun normele legale precum şi mecanismele formale şi
informale prin care o persoană este etichetată ca infractor.
Controversele care au existat între criminologi pe tema obiectului criminologiei nu au
dus la o ruptură epistemologică între vechea şi noua criminologie, ci mai degrabă la o oarecare
lărgire a orizontului de cercetare criminologică având astăzi două puncte de focalizare,
frecvent unite şi care îşi păstrează unitatea, respectiv trecerea la act şi reacţia socială.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei a fost
făcută încă din anii 60, ai secolului XX de către sociologul american Edwin Sutherland,
considerat părintele criminologiei americane, care după ce defineşte criminologia ca fiind
totalitatea cunoştinţelor (ştiinţifice) referitoare la criminalitate ca fenomen social, afirma că
aceasta studiază "procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale reacţiei sociale
împotriva acelora care încalcă legile".
În concluzie apreciem ca obiectul de studiu al criminologiei îl constituie
criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă sau infracţiunea, infractorul, victima şi
reacţia socială împotriva criminalităţii.
Se impune o precizare, noţiunea de crimă folosită în studiile de criminologie are o
accepţiune mai largă şi ea se referă la infractiune în general şi nu la noţiunea de crimă folosită
în limbajul penal văzută ca infracţiune contra vieţii.
B. Infracţiunea
Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional având
identitate, particularităţi şi funcţii proprii.
În limbaj criminologic echivalarea noţiunilor de infracţiune şi de crimă nu sunt riguros
exacte deoarece noţiunea de crimă deşi o include pe cea de infracţiune, cuprinde în plus şi alte
fapte cărora este posibil să le lipseasca unul dintre cele trei elemente definitorii ale infracţiunii,
aşa cum este reglementată în art. 15 din C. pen. (fapta prevăzută de legea penală, săvârşită
cu vinovăţie, nejustificată și imputabilă celui care a săvârșit-o). În aceste condiţii, vom spune
că în sens criminologic, noţiunea de crimă desemnează fapta penală.
Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică fenomenul infracţional al
proceselor dinamice cu impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi aduce
contribuţia la procesul de perfecţionare al reglementării juridice la realizarea unei mai bune
concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.
C. Infractorul
În condiţiile în care infracţiunea este înainte de toate un fapt uman, săvârşirea oricărei
infracţiuni presupune un infractor, văzut în sens strict juridic ca o persoană care, cu vinovăţie,
săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic conceptul de infractor are o semnificaţie
complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe om să încalce legea.
Întrucât până în prezent nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-
antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea
penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.
D. Victima infracţiunii
Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unor relaţii complexe
dintre făptuitor şi victimă, constatându-se că în producerea actului infracţional contribuţia
victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex.
În acest sens apariţia în anul 1948 a lucrării “Criminalul şi victima lui” a savantului
Hans von Hentig este cel care introduce noţiunea de “victimă activantă” prin care se înţelege
rolul jucat de victimă în declanşarea unor comportamente criminale, el concluzionând că direct
sau indirect, şi victima poartă o parte din vină, în declanşarea actului infracţional.
Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume numărul victimelor
este mai mare decât al infractorilor, că riscul de a fi victimizat în cazul infracţiunilor cu
violenţă este mai mare la barbaţi decât la femei; cei care ucid de regulă sunt cu 5-10 ani mai
tineri decât victimele lor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-28 ani iar la
bărbaţi la 30-39 de ani în cazul infracţiunilor grave, violente, 50% din victime având
antecedente penale.
F. Practica anti-criminală
În literatura de specialitate a existat o vie controversă pornind de la caracterul
criminologiei de ştiinţă teoretică sau ştiinţă practică.
În unele opinii criminologia este considerată drept o ştiinţă fundamentală,
teoretică având prin urmare ca obiect cercetarea fenomenul criminal în sine.
Pe de altă parte, s-au exprimat opinii potrivit cărora cadrul criminologiei se reduce la
cercetarea aplicativă; nu există criminologie în condiţiile în care nu există perspective
terapeutice deoarece criminologia nu poate fi definită prin ea însăşi ci numai în raport cu ceea
ce ea realizează.
Opinia care consideră criminologia o ştiinţă în acelaşi timp teoretica şi practică este însă
singura satisfăcătoare deoarece ia în considerare natura particulară a obiectului său, fenomenul
criminal înţeles ca rău social care atrage lupta împotriva lui, în scopul de a-l îndigui şi a-l
refula. Acest dublu caracter al criminologiei consacrat de doctrina recentă atrage dublarea
obiectului cercetării criminologice în sensul că pe lângă obiectul “originar” respectiv,
fenomenul criminal, mai apare un al doilea obiect numit practică criminală.
Pentru desemnarea laturii aplicative a cercetării criminologice întalnim în literatură
formulări diverse precum prevenirea şi combaterea fenomenului criminal, prevenirea şi
tratamentul comportamentului antisocial, mijloace de luptă împotriva criminalităţii, reacţia
socială contra crimei.
În lupta împotriva criminalităţii sunt utilizate în concret două categorii de mijloace:
a. juridice, incluzând totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau indirect la
combaterea fenomenul criminal;
b. empirice, unde sunt incluse instituţiile ce au ca scop combaterea şi prevenirea
criminalităţii ( poliţie, parchet, instanţa de judecată ).
Prin combaterea celor două categorii de mijloace rezultă în practică trei domenii
principale de luptă contra criminalităţii:
1. domeniul dreptului penal şi al aplicării lui concrete;
2. domeniul tratamentului delicvenţilor;
3. domeniul prevenirii criminalităţii.
Cele trei domenii alcătuiesc un sistem având ca finalitate stăpânirea fenomenului
criminal, adică menţinerea acestuia în nişte limite acceptabile din punct de vedere social.
În condiţiile în care sistemul menţionat este aplicat printr-o voinţă statală putem afirma
ca politica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul stăpânirii
fenomenului criminal, fenomen în structura căruia intră crima văzută ca fenomen individual,
5
incluzându-l pe criminal ca un agent indispensabil, precum şi crima ca fenomen colectiv,
respectiv, criminalitatea.
2. Scopul criminologiei
În ansamblul preocupărilor sale criminologia are drept scop general fundamentarea unei
politici penale eficiente care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină
fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune cei vinovaţi să fie traşi la
răspundere penală.
Identic cu scopul ştiinţei penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin
modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale iar
dreptul penal fiind o ştiinţă normativă.
Scopul imediat al criminologiei îl constituie stabilirea cauzelor care determină
producerea criminalităţii, sau, cum s-a mai spus, reconstituirea infracţiunilor particulare cu
specific criminologic ce l-au determinat pe individ să comită infracţiunea.
CURSUL 2
6
FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI
1. Funcţia descriptivă
Promotorii acestei funcţii au încercat să demonstreze pe calea studiului descriptiv, atât
existenţa unor diferenţe semnificative între infractori şi noninfractori, cât şi evoluţia stării
infracţionale pe un anumit teritoriu într-o perioada de timp dată.
Conceptele operaţionale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul, personalitatea,
situaţia şi actul.
7
Situaţia – reprezintă ansamblul de împrejurări subiective şi obiective ce preced actul
criminal în care este implicată personalitatea.
Caracterul obiectiv al complexului personalitate - situaţie a fost pus în evidenţă de
criminologul austriac Exner care a demonstrat că modalităţile de execuţie a unor infracţiuni
pot fi facilitate de anumite împrejurări sau circumstanţe favorabile.
2. Funcţia explicativă
Faptele nu au nici un înteles fără interpretare, evaluare şi o înţelegere generală.
Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează
fenomenul infracţional reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice, de aici decurgând
şi importanţa funcţiei explicative a criminologiei.
Principalele concepte operaţionale de ordin explicativ utilizate sunt: cauza, condiţia,
efectul, factorul, mobilul şi indicele. În timp ce factorul criminogen este orice element obiectiv
care intervine în producerea infracţiunii, indicele este un simtom ce permite un diagnostic
criminologic pus societăţii sau grupului studiat.
3. Funcţia predicativă
Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări cantitative şi calitative în
dinamica fenomenului infracţional, atât în ceea ce priveşte tipologiile infracţionale, cât şi
autorii implicaţi.
Conceptele operaţionale utilizate sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine,
extrapolare, hazard, prognoză, risc.
4. Funcţia profilactică
Se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalităţii,
înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem coerent de măsuri de prevenire
şi combatere a fenomenului infracţional.
Conceptele operaţionale utilizate sunt: reacţia socială, control social, modelul clasic de
prevenire, răspunsul social, tratament, reintegrare socială.
DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI
8
E. Ferri defineşte criminologia, ştiinţa unică şi complexă, ca fiind studiul ştiinţific şi
experimental al delicventului şi prin urmare, al mijloacelor preventive şi represive care pot
apăra societatea.
În literatura noastră de specialitate s-a considerat că “criminologia reprezintă ansamblul
cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă : pe de o parte cu studierea fenomenului criminal,
urmărind cunoaşterea complexă a acestuia iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii
anticriminale în scopul optimizării acesteia,” definiţie ce porneşte de la ideea că cercetarea
criminologică are un dublu obiect, respectiv, fenomenul criminal şi practica anticriminală.
Din documentele prezentate celui de-al optulea congres ONU pentru
prevenirea infractiunilor şi tratamentul delicvenţilor, desfăşurat în 1990 la Havana s-a desprins
şi definiţia dată criminologiei, apreciindu-se că aceasta este o ştiinţă care analizează cauzele
infracţiunilor, factorii care influenţează comiterea acestora, elaborând politici în materie de
prevenire în justiţie penală în cadrul planificării sociale de ansamblu.
Totodată se evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi se urmăreşte
realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei protecţii eficiente, corespunzătoare
realităţilor şi nevoilor speciale aflate în continuă evoluţie.
În ceea ce ne priveşte vom defini criminologia ca fiind ştiinţa care studiază fenomenul
social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia.
Aşa cum s-a putut observa deja criminologia porneşte de la unele concepte din dreptul
penal aşa cum acestea sunt prevăzute în lege ori explicate în doctrină, pentru a construi ulterior
noţiunile propri, pe de altă parte rezultatele cercetării criminologice declanşează uneori
modificări în doctrină şi în legislaţia penală.
Diferenţa esenţială dintre criminologie şi dreptul penal ca ştiinţa constă în aceea că în
timp ce prima este o ştiinţă empirică, o ştiinţă a fenomenologiei penale, ce utilizează cu
prioritate raţionamentele inductive, cea de-a doua este o ştiinţă normativă ce operează cu
metoda deducţiei.
Altfel spus în timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale pentru
a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale ce trebuiesc apărate, criminologia abordează
criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile prin care acest fenomen poate fi
prevenit.
O modalitate ştiinţifică de analiză a raportului dintre criminologie şi dreptul penal
aparţine lui V.V.Kudriavtev care face delimitarea celor două ştiinţe după următoarele criterii:
1. al modalităţii de abordare a obiectului de cercetare: analiza fenomenului infracţional
se realizează în momente şi etape diferite. Astfel etapa formării concepţiilor antisociale ale
individului, naşterea situaţilor conflictuale, motivarea comiterii actului şi condiţiile ce
favorizează comiterea acestuia aparţin criminologiei în timp ce manifestarea obiectivă a
actului infracţional intră sub imperiul dreptului penal.
9
2. al scopului imediat: criminologia urmăreşte identificarea, studierea şi explicarea
cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea infracţiunilor pe când dreptul
penal are ca scop apărarea valorilor sociale fundamentale de acest fenomen.
3. al sferei măsurilor de intervenţie: măsurile de prevenire elaborate de criminologie
vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieţii sociale pe când dreptul penal urmăreşte
cu precădere perfecţionarea sistemului sancţionator.
Politica penală este disciplina care în funcţie de datele ştiinţifice şi filosofice de care
dispune şi luând în considerare condiţiile social - istorice, elaborează doctrinele preventive şi
represive care urmează a fi puse în practică.
Criminologia contribuie în mod esenţial la particularizarea principiilor de politică
penala ale oricărui stat, ea având rolul instrumentului de cunoaştere, analiză şi sinteză, apt să
contribuie la cristalizarea celor mai corecte puncte de vedere utilizabile în elaborarea şi
adoptarea actului de decizie în materie penală.
Ştiinţa politicii penale este cea care evaluează concluziile privind mecanismul socio-
juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrează întreaga activitate de prevenire şi
combatere a criminalitaţii şi de resocializare a infractorilor şi formulează prin principii metode
şi măsuri în vederea înfăptuirii eficiente a strategiei prevenirii şi combaterii criminalităţii.
3. Criminologia şi criminalistica
10
Criminologia rămâne o ştiinţă generală despre criminalitate, pe când sociologia penală
a evoluat către o criminologie sociologică care studiază fenomenul criminalităţii într-o viziune
sociologică.
11
Cursul 3 : METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE CRIMINOLOGICĂ
2.1. Observaţia
Reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care efectuează
studiul şi obiectul său de studiu, metoda observării reprezentând una din principalele căi de
cunoaştere a fenomenului infracţional.
12
Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.
Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia cunoştinţă cu
ceea ce se petrece în jurul său, fiind limitată însă la sfera de interese a individului, la grupul
social din care face parte.
Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi compexă a fenomenului observat, fiind cel mai
adesea superficială şi inexactă reţinând aspectele spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei
observate. Observarea are un caracter subiectiv prezentând mai mult punctul de vedere personal,
ori frământările şi interesele observatorului şi nu oferă date ştiinţifice utile cazului observat.
Observarea ştiinţifică presupune o vizionare directă şi metodică a situaţiei, scopul său
fiind unul stabilit iar calitatea acesteia este direct subordonată nivelului de profesionalism al
cercetătorului.
În criminologie observarea va avea ca obiect domeniul comportamentului delicvent
individual şi de grup, acţiunile în care şi prin care acesta se manifestă, reacţiile pe care faptele
antisociale le provoacă în rândul membrilor societăţii. Observaţia se realizează prin următoarele
mijloace:
- Prin perceperea directă a crimei;
- Prin constatarea crimei;
- Prin studiul mijloacelor prin care a fost comisă crima;
- Prin studiul produsului crimei;
- Prin studiul dosarului, cauzei;
- Prin studiul declaraţiilor făptuitorilor.
De regulă întâlnim următoarele tipuri de observaţie:
- directă sau indirectă, în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea;
- globală sau parţială în funcţie de observarea întregului fenomen criminal sau a unei
tematici;
- observarea externă sau internă realizată în raport cu poziţia observatorului faţă de
sistemul studiat;
Alegerea tipurilor de observaţie este influenţată de natura şi scopul cercetării, de
condiţiile în care se desfăşoară şi de caracteristicile subiecţilor observaţi.
2.2. Experimentul
Metoda experimentală constituie una din metodele cu grad înalt de generalitate, aplicată
în cele mai diferite domenii ale ştiinţei.
Experimentul ca metoda criminologică reprezintă o observare provocată în condiţii alese
de experimentator. Pe această cale se urmăreşte sesizarea legăturilor de intercondiţionale între
diferite fenomene, dar mai ales descoperirea înlănţuirilor cauzale dintre acestea.
Particularităţile metodei experimentale sunt: provocarea şi repetarea fenomenului studiat
prin intervenţie activă a cercetătorului.
Realizarea experimentului presupune alegerea unei probleme de studiu şi elaborarea unor
ipoteze a căror adevăr sau falsitate vor fi dovedite sau infirmate în cursul cercetării ştiinţifice.
De cele mai multe ori prin această metodă se doreşte să se determine legăturile ce unesc două
variabile, să se compare efectele produse de doi factori pentru a identifica o cauză, să se
stabilească efectul în funcţie de cauză.
13
Regulile de ordin general ce trebuie respectate pentru a obţine rezultate pe plan ştiinţific
sunt:
- abordarea problemelor studiate în mod cauzal;
- elaborarea ipotezelor de lucru;
- crearea unor grupuri de control asemănătoare grupului asupra căruia se acţionează
experimental;
- asigurarea acţiunii unui singur factor ( unei singure variabile ) în acelaşi timp;
- eliminarea influenţei factorilor exteriori pe toată durata experimentului;
- obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în analiza şi sinteza datelor
obţinute.
M. Grawitz ( în " Methodes des sciences sociales " Paris, Ed. Dalloz, 1973, p.382)
propune următoarea schemă de desfăşurare a experimentului: în scopul de a se aprecia acţiunea
unui anumit factor ( variabilă independentă ) asupra altor factori ( variabile dependente ) este
necesară în compararea a două elemente, dintre care numai unul va fi supus influenţei factorului
pe care ne propunem să-1 studiem. De aici, necesitatea de a constitui două grupuri cât mai
asemănătoare, grupul experimental A şi un grup de control C. Variabila X, a cărei influenţă
urmează a fi măsurată, va acţiona asupra grupului A. În cazul în care ipoteza este corectă, în
grupul A va aparea fenomenul Z, generat de variabila X. În grupul de control, acest fenomen nu
se va produce.
Tipuri de experiment:
a) în funcţie de locul de desfăşurare:
- experiment de laborator care presupune provocarea în mod artificial a unei
situaţii asemănătoare celei reale
- experimentul de teren se realizează prin considerarea unei situaţii naturale ca
fiind experimentală
b) în funcţie de natura variabilei independente distingem: experiment provocat sau invocat,
în primul caz variabila independentă fiind introdusă de autorul experimentului, în cel de-al
doilea caz aceasta nefiind influenţată de autor, ea făcând parte din condiţiile
preexistente, experimentatorul limitându-se la notarea influenţei acestuia asupra fenomenului.
c) în funcţie de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există tipul de experiment
"înainte " şi tipul după ", ele presupunând abordarea fenomenului atât înainte de introducerea
variabilelor cât şi ulterior.
Sub aspect etic este de neconceput provocarea unor comportamente infracţionale,
criminologul limitându-se numai la studierea acelor comportamente ce au fost determinate de
anumiţi factori criminogeni.
15
- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;
- criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie "criminală";
- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială;
- criminalii dezechilibraţi psihic;
- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Până în prezent, nu s-a putut stabili în urma cercetărilor întreprinse pe baza acestei
metodologii, există corelaţii semnificative între o anumită tipologie de descriere a
criminalilor sau între o anumită tipologie de delicvenţă şi diferitele metode de tratament penal
aplicat celor care au comis infracţiuni. Din aceste considerente, la cel de-al VII-lea Congres
Internaţional de Criminologie desfăşurat la Belgrad în 1973, s-au ridicat obiecţii cu privire la
valoarea acestei metode, atrăgându-se atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă
interpretarea extremistă a unor cercetări întreprinse pe această bază.
3.1. Chestionarul
Chestionarul este folosit în mod deosebit în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o
evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de
victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obţine cifra
neagră a criminalităţii. Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-
condamnatorie, predicţia comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele
antisociale, etc.
Tipuri de chestionar:
A) după natura informaţiei cerute
a) chestionarul de date factuale - cuprinde întrebări ce se referă la date, evenimente,
împrejurări de natură obiectivă, prin care se urmăreşte identificarea persoanelor
chemate să răspundă la întrebări sau determinarea nivelului de cunoaştere a
acestora
b) chestionarul de opinie - vizează investigarea unor factori de natura subiectivă
având un rol important în fixarea atitudinii cetăţenilor faţă de lege.
B) în raport cu momentul codificării informaţiei, întrebările cuprinse în chestionar,pot
îmbrăca forma precodificată (închisă), postcodificată (deschisă) şi mixtă
a) întrebările precodificate - limitează opţiunea subiectului la una din variantele de
răspuns fixate în chestionar (DA, NU, NU ŞTIU).
b) întrebările postcodificate - lasă subiectului libertatea de a-şi formula răspunsul
atât în privinţa conţinutului cât şi a formei de exprimare
c) întrebările mixte - sunt situate la îmbinarea celorlalte două tipuri menţionate
anterior.
În acest sens, GEORGE GALLUP propune " Planul în cinci dimensiuni de alcătuire a
chestionarelor" după cum urmează:
- întrebări puse în scopul de a afla dacă subiectul cunoaşte problema, dacă s-a gândit la ea.
- întrebări deschise care au scopul de a afla părerea subiectului asupra problemei
17
- întrebări închise care urmăresc obţinerea de răspunsuri la acele aspecte specifice
ale problemei investigate
- întrebări ce urmăresc să descifreze motivarea opiniilor
întrebări care urmăresc stabilirea intensităţii opiniilor.
Alcătuirea chestionarului ridică probleme privind forma de prezentare, dimensiunile,
formularea întrebărilor, ordinea de prezentare a acestora, de toate acestea depinzând foarte mult
succesul investigaţiei. În acest sens, forma de prezentare trebuie să fie atrăgătoare, eficientă şi
comodă de mânuit, în privinţa dimensiunilor trebuie să fie echilibrat, în raport cu tematica
abordata şi specificul eşantionului investigat; întrebările trebuie să exprime cât mai exact
obiectivele cercetării, nu trebuie să influenţeze răspunsurile subiectului (iar varianta de răspuns
corectă nu trebuie pusă nici prima, nici ultima) limbajul trebuie să fie simplu şi precis. La
stabilirea ordinii de prezentare se va ţine cont de faptul că întrebările nu constituie elemente
izolate, ci se află într-un raport de condiţionare reciprocă.
3.2. Interviul
Este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi anchetatul, ce
permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă. El
se deosebeşte de chestionar care este o tehnică adecvată mai ales cercetărilor efectuate la scară
mare, studierii globale a fenomenului. Specific pentru interviu este că, realizându-se prin
întrebări şi răspunsuri, permite accesul la identificarea acelui mod în care fapta şi criminalul sunt
fixaţi în conştiinşa publică, în cunoştinţele şi opiniile acestora.
Tipuri de interviu.
A) în funcţie de gradul de formalism al interviului:
a) interviul formal - se caracterizează prin faptul că întrebările,
numărul,ordinea,şi formularea lor sunt prestabilite
b) interviul neformal sau flexibil - nu are la bază un chestionar cu întrebări
prestabilite, ele se caracterizează printr-o mai mare libertate acordată operatorului
de anchetă în dirijarea cursului interviului.
c) interviul conversaţie sau cazual - se desfăşoară ca o convorbire, un schimb de
păreri între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât mai concretă şi mai clar
precizată pentru intervievat. Rolul operatorului este activ.
d) interviul ghidat sau concentric - se apropie de interviul formal, dar fără a avea
rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme
anume si sunt sistematizate de către operator, într-o lista de control sau un ghid de
interviu
B) în raport de modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele, unii autori
(M. GRAWITZ) fac deosebire între interviul direct şi interviul indirect:
a) interviul direct - se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi de
interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce
subiectul a înţeles şi a dorit să exprime.
b) interviul indirect - utilizează o cale ocolita de culegere a datelor. Întrebările puse
urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă,
ocolită.
18
C) un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic, utilizat cu precădere în
psihiatrie şi folosit în special de criminologia clinică, prin intermediul acestuia fiind
analizată personalitatea infractorului.
Cursul 4
MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE
1. Orientarea biologică
19
În cadrul orientării biologice sau antopologic - biologice (cum mai este denumită)
sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în geneza
crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări sunt:
- limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului,
- încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice
de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-
infractor, trăsături care detemină comportamentul antisocial al
individului.
1.1. Cesare Lombroso - Teoria atavismului evoluţionist
Pe numele său adevărat Ezechia Marco Lombroso, Lombroso este considerat drept
creatorul criminologiei pozitiviste, antropologice. Premisele apariţiei operei
lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului în general. Ca surse directe de inspiraţie
se citează de obicei: "Tratatul de fizionomie" al lui Della Porta, publicat în anul 1640, unde
se subliniază existenţa unor raporturi între caracterul individului şi fizionomia acestuia;
studiile de frenologie (studiu al craniilor) ale lui Gall şi cele de psihiatrie al lui Morel.
Născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909) într-o familie relativ numeroasă
de evrei, a studiat medicina la universităţile din Pavia, Padua, Viena devenind specialist
în psihiatrie. În 1864 a început să lucreze ca medic militar, cu ocazia căreia a efectuat şi
numeroase studii antropometrice. După 5 ani i se încredinţează catedra de psihiatrie la
Universitatea din Padova devenind în acelaşi timp şi director al unui azil de alienaţi.
În anul 1876 ocupă postul de lector la Catedra de medicină legală din Torino,
publicând şi cea mai cuoscută lucrare a sa " L'uomo delinquente " ("Omul criminal "). Pe
lângă această operă care 1-a consacrat, Lambroso a mai publicat numeroase alte studii şi
lucrări importante, cum ar fi: "Antropologia criminală" sau "Omul de geniu" având şi o
contribuţie substanţială la extinderea cercetărilor criminologice şi la formarea criminologiei
ca ştiinţă.
Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregatită de predecesorii săi " dându-i un corp
mai organic concluziilor care pluteau prin aer, încă nedescoperite". Atât J.Pinatel cât şi
H.Mannheim subliniază în ''Comparative Criminology" că originea teoriei lui
Lambroso se găseşte atât în teoriile evoluţioniste a lui Darwin cât şi în lucrările de
frenologie ale medicului vienez J.K.Lavater şi în conceptele asupra rolului degenerescenţei
speciei a lui Charles Morel.
La originea cercetărilor lui C.Lambroso a stat descoperirea unei adâncituri accentuate
(foseta), la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, trăsătură ce se regăsea la unele
cranii primitive. Această descoperire a dat naştere ipotezei atavismului, adică oprirea în
dezvoltare pe lanţul filogenetic.
„La vederea craniului, am înţeles dintr-o dată problema naturii criminalului – o
fiinţă atavică care reproduce în sinea sa instinctele feroce ale umanităţii primitive şi ale
animalelor inferioare”, scrie Lambroso în cartea sa „Omul delicvent”, publicată în 1876.
20
Prin numeroase măsurători, Lambroso a reuşit să distingă unele trăsături craniene ce se
regăseau într-o proporţie sporită la infractori, aşa zisele stigmate ale omului criminal:
sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi
depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor,
aspecte redate în opera " L'antropologie criminelle et ces recentes progres"'. O altă
constatare interesantă, făcută în urma cercetărilor pe criminalii în viaţă, este aceea de lipsă
a durerii ( analgezia ) care îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.
Ulterior Lamboso a lărgit acastă ipoteză a atavismului evoluţionist incluzând
degenerescenţa epileptică, precum şi alte anomalii de natură fiziologică, constituţională şi
psihologică.
Astfel, când la o persoana sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură atavică,
acesta ar fi considerat un criminal înnăscut (termen inventat de discipolul lui Labroso:
Enrico Ferri ), adică un individ cu puternice înclinaţii criminogene care nu pot fi
neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului. Totuşi aceste anomalii nu presupun în mod
necesar săvârşirea de infracţiuni, ci constituie doar o predispoziţie în acest sens.
Ulterior, Lambroso a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de criminalul
înnăscut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obişnuinţă. Studiile de psihiatrie
efectuate 1-au dus la concluzia unor asemănări între criminalul înnăscut şi criminalul alienat,
apărând astfel o categorie intermediară aceea de nebunul moral.
Astfel se poate spune că în teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate
biologica bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
Cesare Lomboroso afirma: “Criminalii sunt insensibili la dureri fizice şi de aceea sunt
lipsiţi şi de compasiune faţă de alţii. Moartea le este indiferentă, iar distrugerea unei vieţi
este lipsită de importanţă în ochii lor. Faţă de străini, în mod aparent, manifestă
compasiune, sunt flexibili şi liniştiţi. Alcoolul este mai puţin gustat de ei decât jocurile de
noroc sau plăcerile senzuale. Sunt mândri de isprăvile lor, în care dau dovadă de mai
puţină inteligenţă decât de forţă fizică şi curaj. Ceea ce apare la ei ca mare abilitate nu
este altceva decât efectul unui îndelungat exerciţiu. La toate acestea se poate adăuga că
cei mai mulţi criminali au putere de judecată şi de anticipare redusă, voinţa lor este slabă,
iar viaţa afectivă este centrată pe efecte foarte puternice (mânie, sete de răzbunare,
invidie, ură), care le domină conduita. Trăirile simpatetice sunt o raritate, iar dacă apar,
atunci vor avea o semnificaţie practică minoră”.
În concluzie, contribuţia fundamentală a lui C.Lambroso la dezvoltarea gândirii
criminologice constă în negarea ideii de liber arbitru şi implicit a celei de răspundere morală,
ca temei al represiunii.
O mare frecvenţă în clasificarea tipurilor o au cele mixte, dintre care tipul displastic
particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare. Acest tip este predispus
infracţiunilor sexuale.
O altă teorie tipologică a fost cea elaborată de americanul W.Sheldon bazată pe
dezvoltarea diferită a embrionului uman respectiv corelarea trăsăturilor personalităţii în
funcţie de dezvoltarea corporală.
Potrivit opiniei lui Benigno di Tulio constituţia delicventă cuprinde atât elemente
ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite în timpul vieţii, în special în prima parte a
ei. Constituţia delicventă este rezultatul mai multor elemente ce determină tendinţe
criminologice dar care nu duc neapărat la săvârşirea infracţiunii, ci numai favorizează
iniţierea comiterii unei crime în cazul unor subiecţi faţă de alţii.
23
Cu toate ca toţi indivizi pot prezenta reacţii antisociale pragul de la care excitaţiile
exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional îl deosebeşte de alţi semeni
de-ai lui pentru care declanşarea acestora nu este condiţionată de o intensitate similară a
stimulului, ci poate de unul mult mai putenic.
Astfel crima este, în viziunea lui Kinberg, o manifestare de inadaptare socială.
24
Însă cercetările ulterioare au demonstrat că procentul celor care deţin formula 46XYY
este relativ egal atât în rândul infractorilor cât şi în cel al non-infractorilor.
În concluzie datele statistice oferite de anumite cercetări nu sunt suficiente pentru a
admite că diferenţele biologice se întâlnesc la majoritatea criminalilor, iar acolo unde sunt
găsite, legăturile cauzale cu comportamentul criminal sunt încă slabe.
Cursul 5
Orientarea psihologică
25
În acest context, unul din obiectivele şcolii naturaliste de gândire medicală din Grecia
antică, a fost DEMONOLOGIA, care reprezintă o explicaţie adecvată atât pentru crima
făcută cât şi pentru starea de nesănătate a celui care a comis-o. Acest sistem de gândire
plecă de la ideea ca cel ce a comis-o era sub influenţa spiritelor rele sau ale Diavolului,
gândire bazată pe teoriile lui Pytagoras, (Alcmaeon), Empedeocles din Agrigentum şi
Hipocrates- părintele medicinei.
Teoriile lui Pytagoras (şi Alcmaeon) precizează că bolile mentale sunt disfuncţii ale
organului minţii: CREIERUL . Puţin mai târziu, Empedocles introduce anumite
principii explicative ale personalităţii, în care delirul şi alte boli mentale sunt nişte
aspecte ale funcţiilor speciale ale creierului. Astfel, putem sublinia că psihiatria a
constituit o diviziune importantă a ştiinţelor medicale iar odată cu dezvoltarea acesteia,
medicina a înaintat foarte mult în domeniul identificării şi tratării bolilor mentale.
Mult timp datorită influenţei şcolii lombroziene, caracterul psihologic în etiologia
criminalităţii se apropia de orientarea biologică. Odată cu trecerea în plan secund a şcolii
antropologic - cnminologice, s-a dezvoltat studiul psihologic asupra infractorului fără
a ţine seama de trăsăturile de tip bioantropologic.
Una dintre primele lucrări bazate pe studiul psihologic asupra infractorului normal
din punct de vedere biologic, a fost "Causes celebres et interessantes"
( "Cauze celebre şi interesante"), ale avocatului francez F.G. PITOVAL, care făcea
referire la criminali şi crime mai mult sau mai puţin ieşite din comun.
Operele maieştrilor clasici ai literaturii universale, printre care SCHAKESPEARE,
SCHILLER, DOSTOEVSKY, BALZAC, HUGO, DICHENS, STENDAL, GORKI,
THOMAS MAN, au avut o importanţă deosebită în studiul psihologiei criminale. Un
impact deosebit în domeniul studiului psihologic al infractorului normal, 1-a constituit
apariţia lucrărilor de psihanaliză a lui SIGMUND FREUD (1856- 1939). Totuşi,
conceptul de subconştient şi-a făcut apariţia ca subiect de interes ştiinţific înainte de
FREUD, fiind elaborat de VAN HARTMAN (1824- 1906) în câteva studii non-
freudiene ale fenomenului de disociere şi împărţire a personalităţii ( personalitate
multiplă). Orientarea psihologică cuprinde o serie de teorii criminologice ce se bazează
pe conceptul de personalitate criminală pentru explicarea fenomenului infracţional.
27
CONŞTIENTUL = cuprinde aspectele sesizabile ale funcţionării psihice la un
moment dat, reprezintă o zonă restrânsă a psihismului, ca vârful unui iceberg.
INCONŞTIENTUL= cuprinde instinctele, dorinţele care energizează şi direcţionează
comportamentul; inconştientul este un concept central al teoriei, prezentat ca un
depozit energetic inaccesibil conştientizării. Reprezintă "partea invizibilă a icebergului
care formează cel mai larg, şi într-un anume fel, cel mai puternic sector al minţii noastre",
care cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului şi memoria sa, refulată din sfera
conştientului în inconştient.
PRECONŞTIENTUL (Subconştientul) = depozitează toate informaţiile de care nu
suntem conştienţi la un moment dat, dar pe care le putem conştientiza cu uşurinţă.
Memoria noastră este situată în acesta zonă unde funcţionează "traficul " între conştient
şi preconştient, făcându-se permanent în ambele sensuri.
În acest sens, el argumenta că experienţele traumatice din copilărie, care şi-au lăsat
amprenta asupra individului, îi pot justifica comportamentul chiar şi atunci când acesta nu
este conştient de acele fapte.
Gândurile, emoţiile şi acţiunile omului, sunt guvernate de forţe ascunse, în procesele
memoriei sale, şi care pot fi scoase la iveală printr-o tehnică specială numită
psihanaliză în cadrul căreia pacientul se relaxa complet şi vorbea despre orice îi venea
în minte, în acest fel, individul fiind capabil să reconstruiască evenimentele petrecute cu
mult timp în urmă şi să le aducă în conştient. Pacientul devenind conştient de aceste
evenimente, ele îşi pierdeau din puterea lor subconştientă, iar pacientul câştiga un grad
mai mare de control al conştientului.
Într-o a doua etapă pe masură ce viziunea asupra personalităţii se conturează mai
precis, FREUD renunţa la modelul nivelar în favoarea unui model structural al
personalităţii. Cele trei componente structurale ale personalităţii sunt: id (sinele), ego (eul)
şi superego (supraeul).
SINELE (id)= este determinat biologic şi este partea primitivă a personalităţii. El
reprezintă toate pulsiunile instinctuale sexuale, agresive şi cele care interesează
satisfacerea nevoilor corporale. Este iraţional, impulsiv şi nu este afectat de restricţiile
sociale. Se manifestă în permanenţă sub forma unei stări tensionale legate de
homeostazia organismului (tendinţa generală a organismului ce vizează să menţină
constante, condiţiile de echilibru ale mediului său), stări tensionale care se cer imperios
satisfăcute şi împing individul printr-un mecanism de acţiune reflexă să reducă tensiunea
prin satisfacerea imediată, netolerând amânarea plăcerii. Este o structură primitivă, egoistă,
amorală, insistentă, nesăbuită.
EUL (ego)= reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii compus din
cunoştinţe, imaginea de sine şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre interese şi
28
valori. El este o structură preponderent conştientă, un "stăpân raţional" al
personalităţii, dar are zone subconştiente şi chiar inconştiente. Relaţionarea
organismului cu mediul are ca scop final satisfacerea pulsiunilor sinelui. Funcţionarea
eului se subordonează principiului realităţii: chiar dacă sinele împinge activitatea în
direcţia satisfacerii imediate şi necondiţionate a pulsiunilor sale, eul este cel care
orientează comportamentul, în funcţie de condiţiile reale. Eul trebuie să ţină seama nu
numai de impulsurile sinelui şi de condiţiile reale ale situaţiei în care se găseşte, ci şi de
restricţiile de natură morală prin care societatea reglementează relaţiile dintre oameni şi
implicit satisfacerea trebuinţelor fiecăruia. Eul este o instanţă meditatoare între sine şi
mediu.
SUPRAEUL (super - ego)= reprezintă conştiinţa morală, expresia individului în
mediul social, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială.
Supraeul constiuie un element al conştientului, element ce devine evident pe măsura
maturizării individului. Geneza lui este legată de internalizarea legilor şi interdicţii
morale în copilărie pe care societatea le impune individului prin educaţie, dar
conţinuturile sale, odată formate, devin în mare măsură inconştiente. El asigură
conformitatea comportamentului cu legile morale ale societăţii în absenţa oricărui
control extern, încălcarea normelor morale impuse astfel dinlauntrul individului.
Supraeul acţionează în scopul perfecţiunii morale, nu pentru plăcere ca sinele şi nici
pentru a atinge scopuri realiste ca eul.
Eul, supus atacurilor sinelui, prin pulsiunile instinctive şi cenzurile exercitate se
supraeu, încearcă să echilibreze raportul, dând o formă acceptabilă dorinţei sinelui, astfel
încât să le facă mai acceptabile pentru supraeu, într-un proces numit sublimare. În cazul
în care sublimarea va reuşi, realizându-se o conciliere între cele două forţe oponente,
individul va avea o anumită stabilitate psihică. Echilibrul se poate obţine temporar şi
prin deturnarea de la scopul iniţial impulsurilor transmise de sine, în vederea eliberării
energiilor latente (spre exemplu prin sport) în cadrul unui proces de compensare.
Dacă sublimarea şi compensarea nu reuşesc să producă echilibrul necesar, supraeul
utilizează represiune determinând refularea în inconştient a instinctelor nedorite, unde
vor rămâne până cand vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat inlăturând barierele
impuse de eu şi supraeu, uneori această erupţie determinând chiar trecerea la actul
infracţional.
Apare în acest caz complexul de vinovăţie, care la unii infractori atinge o intensitate
insuportabilă, determinând săvârşirea actului infracţional, iar pedeapsa este aşteptată
ca o eliberare. Aceasta este explicaţia pentru care unii infractori îşi "semnează" crima,
pentru a putea fi mai uşor descoperiţi.
31
au nevoie de "instigări" exterioare grave, iar alţii de "instigări" lejere, pentru a realiza
trecerea la actul delictual.
Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice numite "nucleul
central al personalităţii criminale", nucleu cu o structură dinamică. Aceste trăsături nu
sunt specifice doar infractorilor şi numai reunirea lor pot conferi personalităţii un
caracter infracţional.
Aceste trăsături ce comandă condiţiile trecerii la act sunt:
- EGOCENTRISMUL - tendinţa individului de a raporta totul la sine însuşi;
- LABILITATEA (labis= a alunca, a cădea)- lipsa de prevedere, o deficienţă de
organizare în timp;
- AGRESIVTTATEA - "dinamism combativ pentru învingerea şi eliminarea
obstacolelor ce barează drumul acţiunilor umane" ( J. PINATET
"Agressivite et personalite criminelle") ;
- INDIFERENŢA AFECTIVĂ - individul este dominat de egoism şi răceală
faţă de aproapele lui.
Iniţial teoria personalităţii criminale a fost concepută pentru a explica fenomenul
criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă cu privire la criminalitate.
ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ
Modelul consensual
Acest model se caracterizează prin analogia propusă între sistemul natural şi sistemul
social, cele două sisteme fiind în consens. Ruptura produsă între aceste elemente ale sistemelor
menţionate apare în cazul eşecului procesului de adaptare.
Conform teoriei modelului consensual infractorul este considerat un neadaptat
propunându-se în acest sens diferite modele de resocializare a acestuia.
În cadrul curentului consensual se regăsesc patru curente distincte:
- orientarea ecologică ;
- curentul culturalist;
- curentul funcţionalist;
- teoriile controlului social.
36
Acest curent raportează personalitatea individului la cultura pe care o asimilează, tema
centrală fiind raportul dintre cultură şi criminalitate.
37
Această teorie reprezentată prin Albert Cohen susţine ideea că infracţionalitatea tinerilor
din clasele defavorizate constituie un protest împotriva norme lor culturale dominante. Întrucât
condiţiile sociale nu le permit să obţină un succes social legal, aceşti tineri resimt o puternică
stare de frustare care le determină un comportament infracţional.
Acceptând ruptura definitivă cu valorile tradiţionale existente în societate şi alegând calea
delicvenţei, grupul defavorizat îşi reconstituie un sistem propriu de modele şi norme care poartă
denumirea de ,,subcultură delicventă". Acest gen de infracţiuni se caracterizează prin:
- non-utilitate - sunt comise pentru faima şi nu cu scopuri materiale;
- maliţiozitate - vizează necazul celorlalţi;
- negativism.
A. Teoria abaterii
În lucrarea sa ,Delicvenţă şi mişcarea", David Matza afirmă că între individ şi lege există
o legatură care creează reponsabilitate şi control şi care, în cea mai mare parte a timpului,
păstrează limita între comportamentul individului şi lege. Dacă individul a depăşit limita
permisă de lege, acesta se va afla „ pe marginea prăpastiei" şi va oscila între crimă şi lege,
cochetând când cu una, când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie. Dacă totuşi comit
anumite infracţiuni, aceştia vor căuta nişte tehnice defensive care să îi elibereze de
constrângerile de ordin moral ce îi împiedică să încalce legea. Unele dintre acestea sunt:
- negarea responsabilităţii - ex.:"Nu a fost vina mea şi am fost victima circumstanţelor"
- negarea daunelor -ex." Au şi ei asigurare şi nu a fost nimeni rănit,
deci care e problema?"
- negarea victimei - ex.: "Oricine ar fi făcut la fel în locul meu"
- condamnarea celui care condamnă - ex.:"Pun pariu că şi judecătorii au făcut
infracţiuni mai mari decât cele pentru care am fost judecat"
- apelul la loialitate - ex.:"Ce era să fac, a trebuit să-i ajut deoarece erau prietenii mei"
Deci Matza consideră că delicvenţii au credinţe morale convenţionale, dar le
neutralizează cu scuze, astfel că ei pot comite acte ilegale fără sentimentul de vinovăţie.
40
CURS VII
MODELUL CONFLICTUAL
A. Marxismul
B. Şcoala economică
—► crima este rezultatul unui comportament social normal şi nu biologic (cu unele
excepţii);
—► reacţia la actul infracţional este pedeapsa aplicată de cei care deţin puterea politică;
—> niciun act nu este imoral sau criminal prin natura lui - deoarece ideile despre ce este
moral sau imoral se schimbă în permanenţă, încercarea de a controla prin forţă încălcarea legii
este o dovadă a slăbiciunii sociale;
42
—> infracţiunile sunt acte antisociale care afectează clasa dominantă;
—> faptele antisociale care apără clasa conducătoare sunt pedepsite întotdeauna cel mai
sever;
—> societatea capitalistă nu se împarte în bogaţi şi săraci în funcţie de capacitatea
intelectuală a indivizilor, ci în funcţie de raporturile lor în cadrul relaţiilor de producţie;
—> ordinea socială, ale cărei costuri sunt suportate de întreaga societate, protejează
interesele clasei conducătoare;
—► sistemul capitalist sancţionează infracţiunile săvârşite de cei din pătura socială mai
săracă, activităţile antisociale ale celor din pătura socială mai bogată nefiind incriminate;
—► criminalitatea nu este influenţată de nivelul bunăstării, ci de modul de distribuţie a
bogăţiei;
Noţiunile de ordin psiho-social ce stau la baza tuturor teoriilor exprimate în cadrul acestui
curent sunt:
—► conceptul de rol - conform căruia comportamentul individului în societate nu este
dominat de hazard ci corespunde unui rol social coerent;
—► conceptul de interacţiune - care presupune ideea că actul unui participant la reacţia
socială constituie un răspuns la un stimul declanşat de către altcineva, acest act la rândul său
constituind un stimul pentru altcineva;
—■ conceptul de personalitate — care se formează lent, ca efect al interacţiunii între
oameni.
43
George Void formulează această teorie în anul 1958, conform căreia indivizii sunt parte
integrantă a unui grup cu nevoi şi interese comune, ce pot fi realizate prin acţiuni colective.
Grupurile vin în conflict unele cu celelalte şi devin concurente atunci când interesele şi
scopurile lor tind să se suprapună, membrilor grupului oferinduli-se ocazia de a-şi arăta
loialitatea faţă de grupul căruia îi aparţin, anumiţi indivizi executând fapte reprobabile în
interesul grupului. În condiţiile în care grupurile nu au interese comune între ele intervine o
luptă de menţinere a poziţiei, context în care Void susţine "conflictul este unul din procesele
principale şi esenţiale în menţinerea şi funcţionarea societăţii".
Totuşi această teorie nu explică faptele ilegale care nu sunt raportate la vreo luptă între
interesele diferitelor grupuri din societate.
Întrebarea de la care pleacă conceptul de interacţionist nu mai este „De ce individul este
delicvent ?" ci „De ce un individ este considerat a fi delicvent ?".
În acest context criminologul Howard Becker susţine că grupul social deţinător al puterii
politice şi economice, prin elaborarea şi aplicarea unor legi care favorizează interesele acelui
grup, creează conţinutul noţiunii de devianţă şi implicit delicvenţă. În felul acesta devianţa nu
este o calitate intrinsecă a actului pe care individul îl comite ci mai degrabă o consecinţă a
aplicării unei etichete. Devianţa constituie astfel o categorie prin intermediul căreia anumiţi
indivizi sunt etichetaţi ca atare, devenind stigmatizaţi (outsider) printr-un proces de
marginalizare al lor, aceştia constituindu-se în grupuri de socializare negativă respectiv
adâncindu-se în ,,cariere infracţionale".
Criminologii interacţionişti consideră că deosebirile între infractori şi noninfractori
sunt infime, singura deosebire fiind faptul că anumiţi indivizi sunt etichetaţi infractori iar
alţii nu, datorită imunităţii în raport cu regulile de drept şi cu mecanismele de aplicare a
acestora. Aceştia consideră că etichetarea produce un stigmat psihic iar condamnarea publică
a actului deviant îl separă pe individ de societatea convenţională. Astfel etichetarea negativă
a unui individ îl poate determina pe acesta să devină membru al unei subculturi populate de
persoane etichetate în mod similar.
44
Astfel în unele cazuri etichetarea de către o instanţă judecătorească este mult mai
importantă decât pedeapsa în sine, de unde şi explicaţia de ce instanţele judecătoreşti aplică
frecvent pedeapsa cu suspendarea executării sau amenda penală.
Englezii Ian Taylor, Paul Walton şi Jack Young în lucrarea „ The New Criminology"
publicată în 1968, au pus bazele acestui curent numit şi „Noua criminologie" conform căreia:
- actul deviant este rezultatul unei stări conflictuale între individ pe de-o parte şi structurile
sociale şi economice;
45
- infracţiunea reprezintă actul politic prin care delicventul îşi exprimă refuzul faţă de structura
socială existentă.
În analiza actului infracţional se disting cinci etape:
analiza asupra originilor îndepărtate ale actului deviant - sunt avute în
vedere inechităţile sociale în distribuirea puterii, a bogăţiei şi a privilegilor de clasă;
analiza originilor imediate ale actului - in cadrul căreia se realizează o evaluare
politică a crimei, completată cu o analiză a psihologiei sociale a crimei;
analiza actului însuşi - criminologia fiind chemată să explice alegerea pe care
infractorii o fac în a opta pentru încălcarea anumitor valori sociale din multitudinea celor
protejate;
analiza originilor imediate ale reacţiei sociale - prin elaborarea unei psihologii
a reacţiei sociale care să explice atitudinile diferite ale oamenilor faţă de actele
antisociale;
analiza originilor îndepartăte ale reacţiei sociale - ce trebuie căutate în
structurile politico-sociale specifice fiecărei societăţi şi care să studieze modul în
care întregul sistem penal, departe de a fi neutru, reprezintă un veritabil instrument
de dominare asupra claselor defavorizate.
Scopul declarat al acestor teorii şi lucrări prezentate nu este de a dovedi statistic faptul
că sistemul capitalist determină fenomenul infracţional ci, mai degrabă de a arăta ca el creează
un mediu social economic şi politic în care criminalitatea este stimulată şi inevitabilă.
46
Criticând susţinerea conform căreia nici un act nu este infracţional în mod intrinsec,
sociologul american Ch.Wellford afirmă că anumite infracţiuni cum ar fi omuciderea sau
violul sunt universal înţelese şi sancţionate ca fapte penale.
În analiza teorii or modelul conflictual Rodica Stănoiu evidentia următoarele idei:
- negând actului infracţional orice suport obiectiv şi considerând că delicvenţa nu
există ca atare ci numai ca produs al reacţiei sociale, context în care s-a afirmat ca temporal
reacţia socială precede delicvenţa, nu s-a explicat cum s-a ajuns totuşi la formularea
consensului social de condamnare care are ca impuls iniţial un act infracţional, înţeles ca
o încălcare a unor prescripţii legale imperative şi nu ca un produs al reacţiei sociale;
- este adevărat că normele juridice elaborate într-o anumită etapă sunt rezultanta
interesului clasei dominante de la momentul respectiv în promovarea anumitor valori sociale,
însă există totuşi anumite valori sociale perene ce se regăsesc protejate în contextul oricăror
norme juridice, indiferent de tipul de societate care le-a adoptat;
- ideea adepţilor teoriei reacţiei sociale conform cărora infracţiunea este o etichetă
aplicată arbitrar de clasa dominantă unor fapte săvârşite de cei din afara sa, nu se verifică atunci
când infractorii fac parte chiar din rândurile clasei dominante;
- influenţa clasei dominante în procesul de legiferare şi de aplicare a legii nu este unică
şi nelimitată, influenţa altor grupuri sau pături sociale fiind cu atât mai mare cu cât societatea
este mai democratica.
47
CURS 8
TENDINŢE ACTUALE ÎN CRIMINOLOGIE
49
societate este caracterizată prin trei elemente a căror cumul reprezintă axa fundamentală. Cele
trei elemente sunt:
■structura socială — reprezentată de distribuţia populaţiei dupa vârstă, sex, apartenenţă
socială;
■cultura – ansamblul de obiceiuri, norme şi valori care determină conduita oamenilor;
■personalitatea de bază - profilul psihologic al persoanei realizat în procesul de
socializare.
Pe baza acestora D.Szabo identifică diferite grade de integrare socială care influenţează
procesul criminologic:
° societăţi total integrate cultural - în care criminalitatea este scazută ( afirmaţie
depaşită deoarece se referă la URSS şi Europa de Est)
° societati parţial integrate cultural- cu criminalitate ridicată (ţările occidentale)
° societăţi neintegrate cultural- cu criminalitate explozivă (ex. ţările în perioade de
criză sau război)
Astfel concluziile criminologice actuate relevă faptul că dezintegrarea socio-culturală în
ţările din Europa de Est şi Europa Centrala conduce la o creştere masivă a criminalităţii.
4. Orientarea victimologică
Se pune în evidenţă faptul că alegerea unei victime nu este întotdeauna un hazard, de cele
mai multe ori relaţiile preexistente dintre victimă şi criminal fiind importante în ceea ce
determină actul criminal.
Pe lângă acest fapt, orientarea victimologică propune înlocuirea modelului represiv
tradiţional de politică penală cu un model tranzacţional de rezolvare a prejudiciilor suferite de
victime.
CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE
51
Factorii culturali care influenţează creştera infractionalităţii sunt reprezentaţi de: familie,
şcolarizare, religie, stare civilă, mass-media, discriminarea etc.
Familia
Considerată ca fiind celula de bază a societăţii, familia are în primul rând rolul de
socializare imprimând copilului un anumit standard valoric. Orice perturbare în interiorul
structurii familiale are efecte importante la nivelul adaptării sale în societate cât şi asupra
personalităţii acestuia.
În urma urbanizării s-a schimbat structura instituţiei familiale:
- s-a intensificat rata divorţurilor, a despărţirilor şi a abandonului de familie,
- s-a diminuat autoritatea părintească;
- s-a schimbat profund instituţia familială prin şcolarizarea prelungită a copiilor,
căsătoria lor prematură şi angajarea în muncă a ambilor soţi;
- s-a redus rolul de socializare deţinut de familie datorită mass-mediei.
Religia
Religia, în ansamblul său joacă un rol puternic de influenţă şi prevenire în combaterea
criminalităţii. S-a admis însă că anumite grupuri religioase practică infracţionismul pentru
obţinerea unor avantaje materiale.
În perioadele de crize economice şi politice profunde pot avea loc şi fenomene
infracţionale cu substrat religios cum ar fi: distrugeri de lăcaşe de cult, profanări, etc.
Starea civilă
Nu s-au identificat raporturi statistice relevante în privinţa stării civile a infractorilor, însă
s-a concluzionat că atât femeile cât şi bărbaţii necăsătoriţi sunt mai predispuşi să comită delicte
sexuale iar în cazul soţilor au fost relevate o serie de infracţiuni săvârşite cu violenţă, datorită
neînţelegerilor dintre soţi.
52
Au fost identificate ca periculoase formele de petrecere a timpului liber în grupuri sau
"bande" care se angajează în mod deliberat în comiterea de infracţiuni.
Rolul creşterii delicvenţei ca urmare a impactului activităţilor din timpul liber este
inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În acest sens, neintegrarea economică şi
socială a tinerilor absolvenţi duce la stări de frustrare şi dezechilibru care generează
infracţionalitatea.
Impactul mijloacelor de informare în masă
Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-media şi în
special video-violenţa. Acestea vor produce efecte mai ales asupra acelora cu înclinaţii sau
predispoziţii spre violenţă. Din cercetările efectuate rezultă următoarele efecte care le crează
violenţa în mass-media:
1. furnizează modele de comportament negativ;
2. determină creşterea nivelului agresiv în rândul celor care urmăresc asemenea filme şi
emisiuni;
3. desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenţa.
Discriminarea
Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspiraţiile sale. Ea
se poate realiza la diferite niveluri.
Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care declanşează, de regulă, porniri agresive
precum şi dorinţe de revanşă din partea celor care se consideră discriminaţi. Alteori grupurile
ce se consideră discriminate emit pretenţii atât de mari încât depăşesc drepturile şi libertăţile
majoritarilor. Acesta este un caz tipic de "conflict de cultură".
Toxicomania
În prezent în România nu există o stare infracţională determinată în special de consumul
de droguri, însă alcoolismul ocupă un loc important în planul comportamentului infracţional.
Starea alcoolică. ca factor crimogen, este influenţată în mod direct de temperamentul
psihotic sau nevrotic. Se pot descrie două stari fundamentale de alcoolism:
■ alcoolismul acut ce poate fi evidenţiat:
- într-o formă uşoară însoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a timpului de reacţie,
cauzând un număr considerabil de infracţiuni neintenţionate, comise din imprudenţă şi
neglijenţă (accidente de circulaţie sau de muncă);
- într-o formă gravă care provoacă o stare tipică de confuzie mentală,
exagerează nevoile sexuale şi conduce la o stare de delir şi agresivitate
comiţând acte de violenţă.
53
■ alcoolismul cronic - care modifică mentalitatea fundamentală a individului şi
dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea determinând furtul, abuzul de încredere, abandonul
de familie sau provoacă gelozia.
Profesia
Majoritatea profesiilor conferă condiţii pentru săvârşirea unor infracţiuni.
Astfel se evocă criminalitatea "gulerelor albe" care defineşte infracţionalitatea săvârşită
de către persoane socialmente respectabile, care ocupă un statut elevat. Aparută pentru prima
dată în lucrarea "Criminalitatea gulerelor albe" a lui Sutherland, acest tip de criminalitate are
unele caracteristici speciale:
■ beneficiază de o indulgenţă generalizată datorită poziţiei sociale a infractorului;
■ în aceste cazuri reputaţia persoanelor implicate nu este alterată;
■ se realizează prin ignorarea şi prin interpretarea falsă a legii, făcându-se o confuzie
voită între limitele licitului şi ale ilicitului.
Fapta antisocială cât şi fapta licită este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică
între personalitatea infractorului, situaţia coerentă de viaţa în care se săvârşeşte fapta antisocială
şi a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului
interzis de legea penală.
58
Curs 10
1.1. Caracterizare
59
politică asupra departamentelor de poliţie pentru reducerea fenomenului infracţional ca fapt ce
poate determina chiar subestimarea sau neînregistrarea actelor infracţionale.
O puternică influenţă asupra estimării actului infracţional poate fi dată şi de următorii
factori :
- preferinţa victimei care deşi a suferit o pagubă şi a anunţat poliţia
revine apoi şi îsi retrage plângerea;
- relaţia de amiciţie cu infractorul determină victima sa nu depună plângere;
- rasa şi clasa socială din care face parte victima - de exemplu dacă
reclamaţia cu privire la o faptă comisă de către un individ aparţinând
clasei de elită, este făcută de către un individ aparţinând clasei de jos,
aceasta nu va fi luată în considerare.
Modelele de politică penală sunt diferite în funcţie de specificul politic, economic, social
şi cultural al fiecărei ţări în care sunt aplicate cât şi de contextul regional în care se află şi de
dinamica fenomenului infracţional.
A. Modelul represiv
60
legii ci trebuie să prezinte utilitate socială. Această idee a fost preluată atât de către filozofii
antici (Aristotel, Seneca) precum şi de filozofii moderni.
Teoria clasică formulate de Cesare Beccaria (1764) atribuie omului posibilitatea de a-şi
regla conduita în urma evaluării avantajelor şi dezavantajelor în conformitate cu propriile acţiuni.
În consecinţă, societatea trebuie să reacţioneze prin fixarea unor pedepse juste şi severe care să
determine reducerea disponibilităţii indivizilor pentru săvârşirea faptelor penale.
B. Modelul preventiv
Această doctrină îmbină modelul de reacţie socială antiinfracţională de tip represiv cu cel
de tip preventiv. Şcoala Apărării Sociale se dezvoltă mai ales dupa cel de-al doilea război
mondial în contextul ineficienţei sistemului clasic, care ignoră realitatea infracţională.
Printre promotorii acestei doctrine îi putem enumera pe: Filippe Gramatica în Italia,
Marc Ancel în Franta, Thorsten Sellin în SUA.
"Apărarea socială" reprezintă o concepţie generală de drept penal care vizează protejarea
societăţii împotriva criminalităţii. Măsurile penale şi extrapenale destinate neutralizării
delicventului au ca obiectiv şi resocializarea infractorului.
În ultimul deceniu, politica penală la nivel statal manifestă o tendinţă certă de armonizare
internaţională atât în planul legislativ al combaterii criminalităţii cât şi în planul respectării
61
drepturilor omului, evoluţia politicii penale nefiind doar o problemă internă a fiecărui stat în
parte.
O importanţă decisivă în prefigurarea tendinţelor actuale şi de perspectivă în politica
penală a avut-o Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite asupra prevenirii criminalitaţii şi
tratamentului delicvenţilor desfăşurat la Havana 1990. În cadrul acestui congres se prefigurau
noile dimensiuni ale criminalităţii şi prevenirea acestui fenomen în contextul dezvoltării.
2. Prevenirea criminalităţii
62
- desemnează un proces social permanent, ce presupune aplicarea unui ansamblu de
măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic destinate
să preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi
înlăturarea cauzelor fenomenului social.
În cadrul modelelor de prevenire a criminalităţii se disting:
- modelul clasic;
- modelul social;
- modelul situaţional.
Modelul clasic
în cadrul acestuia, se distinge pe de o parte prevenirea generală pentru realizarea căreia
definitorie este afirmaţia lui Platon conform căreia "Acela care vrea să pedepsească în mod
judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face
ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul
să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i infrâneze pe ceilalţi", iar pe de altă
parte prevenirea specială adică un complex de măsuri destinat să împiedice săvârşirea unor
fapte antisociale de către persoanele ce au săvârşit deja o infracţiune.
Modelul social
Acesta prevede utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ şi presupune în
special implicarea comunităţii în efortul de prevenire a criminalităţii. Acest model presupune o
bune coeziune socială, o serioasă integrare culturală şi o conştientizare comunitară care să
genereze un spirit civic pronunţat.
64