Renaşterea – Istoria unei epoci

RENAȘTEREA-epocă în istoria Europei, care

cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de
tranziţie de la societatea medievală la cea modernă.
Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi
germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen
general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau
mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând
deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa
istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.

Transformărilor social-economice şi politice

profunde ale perioadei le-au corespuns un avânt fără
precedent şi în domeniul culturii, o perioadă de
înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-
politice şi filozofice. Purtătorii noii culturi şi ideologii,
ei, umaniştii, au considerat epoca lor o epocă de
„renaştere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii
antice greco-romane, după o lungă perioadă de
întuneric şi de decădere.

Umaniştii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii
impregnate de dogmele și învăţăturile ecleziastice ale societăţii medievale. Ascetismului şi
pesimismului medieval, Renaşterea i-a opus o concepţie nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de
încrederea în om şi în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învăţaţii Renaşterii au făcut elogiul
culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare şi de desăvârşire a omului, au formulat idealul
unei dezvoltări multilaterale a personalităţii, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai
creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer.

Ştiinţele naturii au cunoscut în

epoca Renaşterii un puternic avânt. Din
această epocă datează începuturile
ştiinţelor moderne ale naturii, întemeiate
pe experiment şi pe aplicarea matematicii.
Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu
precădere sunt:mecanica cerească şi
terestră şi, în strânsă legătură cu ele,
disciplinele matematice. Cea mai mare
realizare ştiinţifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o
lovitură decisivă viziunii tradiţionale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele
cinematicii, iar Kepler descoperă legile mişcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă
algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesaliu spune bazele
anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulaţia mică a sângelui.

Literatura Renaşterii a pus bazele creaţiei literare europene moderne. Dantea promovat în
opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creaţia prin excelenţă satirică la
adresa principiilor etice ale societăţii
medievale a unor scriitori ca Villon sau
Chaucer aparţine aceleiaşi perioade de
tranziţie spre modernitate.
Petrarcailustrează prin versurile sale,
pentru prima dată în literatură, bogăţia
eului, Boccaccio opune bigotismului
medieval spiritul laic, burghez şi
popular, exaltă dragostea descătuşată de
prejudecăţile ascetice. Lorenzo de
Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci,
Lodovico Ariosto şi Torquato Tasso
au cultivat o poezie a temelor
mitologice şi cavalereşti împletite cu cele de inspiraţie populară, care celebrează plăcerea şi bucuria de
a trăi.

În arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul Renaşterii a apărut întâi în Italia în sec.
15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor
clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deţinut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat,
inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii
obiective şi concrete, spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc
în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ş.a.). Încercând
să pătrundă legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor
ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor
de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. În epoca
Renaşterii, rolul artistului a evoluat de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al
creatorului care semnează opera, proclamându-şi astfel individualitatea artistică. Sculptura şi picture
se desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile sculpturale), se
dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare,
iar gravura cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca şi textul
tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului numeros al oraşelor.
 Arhitectura Renaşterii se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane,
cu dominanţa orizontală şi zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiţii arhitecţi L.B. Alberti,
F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema
planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârşindu-se compoziţia
ritmică a faţadelor (ex. Palatul Pitti din
Florenţa).

În pictură, trăsăturile
înnoitoare din creaţia lui Giottosunt
dezvoltate, la începutul sec. 15, în
pictura murală de florentinul
Masaccio, alături de Fra Angelico,
Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a
secolului, de Piero della Francesca,
Mantegna, Botticelli, Signorelli etc.,
iar pictura de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii
Renaşterii este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti
(ultimul lucrând mai ales la Roma) şi în cele ale veneţienilor Giorgione, Tiziano, Veronese,
Tintoretto.

În Ţările Române, Renaşterea s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar
mai târziu în Moldova şi în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 şi începutul sec. 18,
umanismul românesc având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat şi tardiv. Prin
mijlocirea înaltului cler şi a marii nobilimi, aflate în strânse relaţii cu Roma, Renaşterea a influenţat
puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului Renaşterii este capela Lazoi a catedralei Sf.
Mihail din Alba Iulia. În acelaşi stil au fost transformate, în sec. 16, şi castele nobiliare. S-au construit
pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vinţu de Jos, Criş şi Sânmiclăuş, cel din urmă
având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din oraşe au adoptat
formele noi în special în decoraţia porţilor şi a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din
Cluj ş.a.).