Studiul Riscului Financiar La Nivelul Unei Societati Comerciale

Studiul riscului financiar la nivelul unei societăţi comerciale
Cuprins
Introducere ………………………………………………………………………..…3
Capitolul I. Noţiuni generale privind riscurile …………………………………….4
1.1. Opinii cu privire la riscul în afaceri ……………………………………….4
1.2. Clasificarea riscurilor ……………………………………………………...5
1.2.1. Riscul în activitatea întreprinderilor ……………………………...6
1.2.1.1. Riscul economic ………………………………………....6
1.2.1.2. Riscul comercial …………………………………………9
1.2.1.3. Riscul financiar …………………………………………10
1.2.1.4. Riscul de faliment ……………………………………....11
1.2.1.5. Riscul de investiţii …………………………..…………13
1.2.1.6. Riscul contractual ………………………………………14
1.2.1.7. Riscul în activitatea de marketing ………………...……15
1.2.1.8. Riscul în activitatea de management ……………….…..17
1.2.2. Riscul în activitatea bancară …………………………………….18
1.2.2.1. Riscuri financiare ………………………………………18
1.2.2.2. Riscuri comerciale …………………………….………..24
1.2.2.3. Riscuri de mediu ………………………………………..26
Capitolul II. Riscul financiar la nivelul întreprinderilor …………………...……28
2.1. Creşterea firmei şi riscurile asociate ei …………………………………..28
2.2. Gestiunea financiară a firmei ………………………….…………………30
2.3. Diagnosticarea situaţiei financiare a întreprinderii ………………………33
2.3.1. Componentele diagnosticării financiare ……………………...…33
2.3.2. Asigurarea lichidităţilor, cerinţă de bază a evitării eşecului
economic al întreprinderilor …………………………………………...36
2.4. Relaţia rentabilitate-risc la nivel de firmă ……………………………….38
1
2.5. Capitalurile agentului economic …………………………………………40
2.5.1. Capitalurile proprii ………………………………………………41
2.5.2. Capitalurile împrumutate ………………………………………..42
2.6. Modalităţi de evaluare a riscului financiar ……………………………….47
2.6.1. Analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabi-
litate ………………………………………………………………...….49
2.6.2. Analiza riscului financiar prin intermediul efectului de levier
financiar …………………………………………………..……………50
Capitolul III. Studiu de caz privind analiza riscului financiar la
S.C. NOVOCOM CONSULT S.R.L. ……………………………...54
3.1. Prezentarea generală a S.C. NOVOCOM CONSULT S.R.L. …………...54
3.1.1. Istoricul şi obiectul de activitate al societăţii ……………………54
3.1.2. Structura organizatorică a societăţii ………………………….….55
3.1.3. Capitalurile societăţii ……………………………………………56
3.2. Principalii indicatori economico-financiari …………………………...…57
3.2.1. Analiza cifrei de afaceri …………………………………………57
3.2.2. Analiza nivelului marjei comerciale …………………………….59
3.2.3. Analiza rezultatului brut al exploatării ………………...………..61
3.2.4. Analiza rezultatului brut al exerciţiului …………………..……..62
3.2.5. Analiza rezultatului net al exerciţiului ………………………….66
3.3. Metode de analiză a riscului financiar la S.C. NOVOCOM CONSULT
S.R.L. …………………………………………………………………..….….67
3.3.1. Analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabi-
litate ……………………………………………………………………70
financiar ………………………………………………………….…….76
Concluzii ……………………………………………………………………….……79
Bibliografie ………………………………………………………………………….84
2
Introducere
Funcţionarea întreprinderilor în condiţiile economiei de piaţă şi a unui mediu înconjurător în

continuă schimbare, în perspectiva intrării României în Uniunea Europeană necesită din partea
conducerii întreprinderilor o rigoare crescândă în realizarea procesului de conducere.
Agenţii economici cu oarecare experienţă, analiştii profesionişti şi chiar observatorii
neimplicaţi subscriu la ideea că riscul şi incertitudinea reprezintă însoţitorii permanenţi ai activităţii
economice de pretutindeni. Cei care acceptă această viziune invocă neputinţa garantării, pentru un
orizont de timp rezonabil, a obţinerii factorilor de producţie necesari, ca şi dificultăţile întâmpinate
la vânzarea produselor create sau a prestării serviciilor oferite, pe măsură ce integrarea economiei
mondiale avansează. Această problemă este binecunoscută, dar nu s-a acţionat până de curând cu
suficientă claritate pentru identificarea celor mai bune căi de urmat pentru rezolvarea ei şi nici
pentru a comensura cât de avantajoase sunt ele. Neglijarea în practică a complexei probleme a
riscului şi incertitudinii se datorează necunoaşterii ei.
Cunoaşterea foarte bine a situaţiei economico-financiare a întreprinderii, aflată sub impactul
direct al unui mediu înconjurător dinamic şi în continuă schimbare şi acţionarea cu măsuri eficiente
pentru a asigura şi creşte competitivitatea întreprinderii sunt cerinţe de bază la care trebuie să
răspundă un conducător prin activitatea desfăşurată pentru a asigura creşterea întreprinderii.
Pentru a răspunde cât mai bine acestor cerinţe prezenta lucrare îşi propune să trateze unele
aspecte de bază privind riscurile care pun în pericol funcţionarea normală şi sănătoasă a
întreprinderilor, cunoaşterea modului de depistare a slăbiciunilor economice ale unei întreprinderi,
prin folosirea unor metode şi tehnici adecvate şi a unor indicatori economico-financiari de
diagnosticare a activităţii.
În prima parte a lucrării v-am prezentat tipologia riscurilor care ne înconjoară în viaţa
economică contemporană, după care urmează detalierea şi analiza riscului financiar la nivelul unei
societăţi comerciale, iar în ultima parte am aplicat practic analiza pe o societate comercială.
Scopul acestei lucrări a fost prezentarea şi analiza celor mai importante ipostaze sub care se
prezintă riscul în economie şi să ofere sugestii şi procedee prin care efectele lui nedorite se pot evita,
micşora sau controla, astfel încât performanţele umane să se îmbunătăţească.
3
Cap.I. Noţiuni generale privind riscurile
1.1. Opinii cu privire la riscul în afaceri
Fiecare întreprinzător trebuie ca odată cu evaluarea resurselor să cuantifice riscul pe care îl

implică angajarea sa într-o anumită afacere. Pe de altă parte, odată cu finalizarea investiţiei, agentul
economic trebuie să monitorizeze permanent modul de recuperare a investiţiei din veniturile
încasate, în vederea preîntâmpinării eventualelor riscuri. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii
române, termenul de risc provine din limba franceză de la cuvântul „risque” şi semnifică o
„posibilitate de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă:
pericol posibil”.
Riscul echivalează cu vulnerabilitatea întreprinderii care poate apărea în toate sectoarele
activităţii, astfel că analiza lui implică numeroase cercetări care să scoată în evidenţă punctele slabe
ale activităţii economice şi financiare. Unii autori francezi apreciază că riscul este „un element de
incertitudine care poate afecta activitatea unui agent sau derularea unei operaţiuni economice”.
Maria Mihalciuc şi colaboratorii 1 sunt de părere că termenul de risc în activitatea economică
înseamnă o „gamă largă de incertitudini privind activitatea viitoare a unui agent economic”. O altă
definiţie a riscului întâlnită în literatura economică arată că „riscul este o noţiune socială,
economică, politică sau naturală a cărei origine se află în posibilitatea ca o acţiune viitoare să
genereze pierderi datorită informaţiilor incomplete în momentul luării deciziei sau inconsistenţei
unor raţionamente de tip logic”2.
Prin risc se înţelege probabilitatea survenirii unui eveniment nedorit. Riscul unui activ se
defineşte prin variabilitatea probabilă a rentabilităţii viitoare a activului. Riscul este probabilitatea ca
un eveniment nefavorabil să aibă loc. Riscul poate fi definit şi ca probabilitatea succesului sau a
eşecului, în care succesul înseamnă obţinerea unui profit şi eşecul presupune suferirea unei pierderi
de bani dintr-o „investiţie”.
Deşi termenii de „risc” şi „incertitudine” sunt folosiţi de multe ori pentru a exprima unul şi
acelaşi lucru, există o diferenţă clară între ei. Incertitudinea reprezintă faptul de a nu şti ceea ce
urmează a se întâmpla în viitor, prin incertitudine se înţelege lipsa unor informaţii referitoare la
1
Mihalciuc, M. ş.c.- Dicţionar poliglot explicativ. Termeni uzuali în economia de piaţă, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1995, pag.138
2
Coşea, M., Nastovici, L.- Evaluarea riscurilor, Editura Lux Libris, Braşov, 1997, pag. 9
4
consecinţele prezente şi viitoare ale unei acţiuni, lipsa de siguranţă în demonstrarea adevărului sau
diferenţa dintre ceea ce trebuie cunoscut pentru a se adopta o decizie corectă. Riscul este modul în
care caracterizăm cât de multă incertitudine există. Cu cât există mai multă incertitudine, cu atât
riscul va fi mai pronunţat şi invers. Riscul reprezintă deci o caracterizare a gradului de incertitudine.
În general, riscul se defineşte ca fiind posibilitatea ca veniturile viitoare să fie diferite faţă de
cele estimate a se obţine. Altfel spus, riscul reprezintă variabilitatea veniturilor sub influenţa
mediului, implicând eventualitatea producerii unui eveniment nefavorabil. Noţiunea de risc nu are
semnificaţie decât atunci când se prezintă viitorul şi când se încearcă estimarea fluctuaţiilor posibile
ale ratei rentabilităţii în cadrul analizelor previzionale. Prin analiza riscului se înţelege o analiză
sistematică a oricărui risc de afaceri.
Standardele Internaţionale de Contabilitate apreciază că riscul descrie varietatea rezultatelor
obţinute. Ajustarea în funcţie de risc poate implica creşterea valorii la care este estimată o datorie. În
evaluarea rezultatelor şi cheltuielilor afectate de condiţii de incertitudine, trebuie aplicat principiul
prudenţei pentru a nu supraevalua activele şi a subevalua datoriile. Totuşi, elementele de
incertitudine nu justifică constituirea unor provizioane excesive sau subevaluarea obligaţiilor.
Caracteristicile riscului le putem enumera astfel:
 riscul constituie o remunerare a capitalului investit;
 riscul reprezintă o gamă de incertitudine;
 riscul exprimă o incapacitate de adaptare a firmei la condiţiile de mediu;
 riscul înseamnă probabilitatea apariţiei unui eveniment nedorit;
 riscul este o măsură a vulnerabilităţii firmei;
 riscul exprimă variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului;
 riscul este o măsură a probabilităţii de apariţie a succesului sau eşecului;
 riscul este un concept greu de definit de către economişti şi investitori;
 prin analiza riscului se înţelege o analiză sistematică a oricărui risc de afaceri.
1.2. Clasificarea riscurilor
După natura lor riscurile pot fi3: riscuri pure şi riscuri speculative.
Riscurile pure sunt consecinţa unor evenimente accidentale care nu pot fi prevăzute. Riscurile
pure se definesc ca probabilitatea apariţiei pierderii capitalului fără posibilitatea recuperării lui.
3
Coşea, M., Nastovici, L.- Evaluarea riscurilor, Editura Lux Libris, Braşov, 1997, pag. 10
5
Evenimentele accidentale care de cele mai multe ori sunt tragice, pot fi: uragane, cutremure,
incendii, inundaţii, războaie, atentate, etc.
Riscurile speculative legate de deciziile ce se iau într-o companie, constituind evenimente cu o
probabilitate de apariţie mare, depinzând în mare măsură de profitul şi de mediul în care aceasta
acţionează.
Clasificarea riscurilor după sfera activităţii:
1. Riscul în activitatea întreprinderilor:
√ riscul economic:
 riscul de schimb valutar;
 riscul de rată a dobânzii;
 riscul de preţ;
 riscul de exploatare;
√ riscul comercial:
 riscul de transport;
 riscul de desfacere;
 riscul de preţ;
√ riscul financiar;
√ riscul de faliment;
√ riscul de investiţii;
√ riscul contractual;
√ riscul în activitatea de marketing;
√ riscul în activitatea de management.
2. Riscul în activitatea bancară:
√ riscuri financiare:
 riscul de credit;
 riscul de lichiditate;
 riscul de capital;
 riscul operaţional;
 riscul ratei dobânzii;
 riscul de schimb valutar;
√ riscuri comerciale:
 riscul de produs;
6
 riscul de piaţă;
 riscul de imagine comercială;
√ riscuri de mediu:
 riscul de ţară;
 riscul competiţional;
 riscul de deficit;
1.2.1. Riscul în activitatea întreprinderilor
1.2.1.1. Riscul economic
Riscul economic este dat de capacitatea firmei de a se adapta la timp şi cu cel mai mic cost la
variaţiile mediului. După natura şi poziţia firmei în mediul economic, rezultatele ei sunt mai mult
sau mai puţin influenţate de o serie de evenimente economico-sociale: creşterea preţului la materiile
prime şi la energie, creşterea salariilor, accentuarea concurenţei, inovaţia tehnologică, calamităţi
naturale, calamităţi fortuite (incendii, furt, accidente etc.), acte de imprudenţă managerială, avarii,
pierderi în timpul transporturilor mărfurilor, etc.
Riscul de schimb valutar afectează agenţii economici care folosesc devize pentru încasarea
sau plata sumelor din contracte. În situaţia unui contract de credit dacă acordarea creditului se face
prin referire la o altă monedă decât moneda naţională, modificarea cursului de schimb realizată după
încheierea contractului, poate produce două efecte:
 dacă cursul de schimb dintre moneda naţională şi moneda faţă de care s-a făcut referinţă în
contractul de credit duce la deprecierea valutei, debitorul va plăti mai puţin, iar creditorul va
suferi o pierdere la încasare;
 dacă cursul de schimb dintre moneda naţională şi moneda faţă de care s-a făcut referinţă în
contractul de credit duce la aprecierea valutei, debitorul va plăti mai mult, iar creditorul va fi
în câştig.
În cazul unor contacte de import-export sau achiziţii-livrări intracomunitare se va plăti suma
din contract exprimată în monedă naţională stabilită la negocierea contractului. Există astfel două
situaţii:
7
 importatorul va plăti mai mult, când cursul valutei străine creşte, moneda naţională
depreciindu-se;
 exportatorul va încasa mai puţin când cursul valutei din contract scade, moneda naţională
apreciindu-se.
Riscul de rată a dobânzii apare datorită fluctuaţiei ratei dobânzii percepute a afecta în special
creditul furnizor şi creditul cumpărător. Riscul apare atunci când se fixează rata dobânzii pe care
clientul o plăteşte furnizorului pentru creditul furnizor acordat sau băncii creditoare pe perioada
creditului cumpărător. În stabilirea ratei dobânzii trebuie să se ţină seama de dobânda pieţii.
Riscul de preţ se datorează creşterii costurilor de fabricaţie ale produsului care face obiectul
exportului, ca urmare a unor modificări înregistrate pe piaţa exportatorului. Aceste modificări pot
provoca riscuri care sunt determinate de o serie de factori:
- creşterea costurilor de producţie în intervalul dintre execuţie şi încasare;
- ridicarea preţurilor la materiile prime încorporate în produsele exportate;
- scăderea puterii de cumpărare a monedei influenţează încasarea ulterioară a valorii
contractului.
Riscul de exploatare exprimă variaţia rezultatelor economice la condiţiile de exploatare.
Activitatea desfăşurată în cadrul unei întreprinderi generează rezultate ce sunt sub diverse influenţe,
precum: modificarea preţului utilităţilor, modificarea cadrului legislativ şi a reglementărilor din
domeniul taxelor şi impozitelor, creşterea salariilor, înăsprirea concurenţei, etc.
Principalul indicator care măsoară riscul de exploatare este pragul de rentabilitate sau
profitabilitate, denumit şi cifră de afaceri critică. Pragul de rentabilitate al întreprinderii este acel
punct la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare delimitate în cheltuieli fixe şi
cheltuieli variabile, calculându-se în unităţi fizice sau valorice, pentru un produs sau pentru întreaga
activitate. Mai este numit şi punct critic, deci la acest punct profitul este nul. Acest prag este apreciat
ca fiind pragul eficienţei cheltuielilor.
a) În unităţi fizice:
unde:
Q- cantitatea de produse aferentă punctului critic;
- cheltuieli fixe totale;
8
- preţul de vânzare pe unitatea de produs;
- cheltuieli variabile pe unitatea de produs;
- marja cheltuielilor variabile.
b) În unităţi valorice:
unde:
- cifra de afaceri prag, aferentă punctului critic;
- cheltuielile fixe totale;
- rata medie a cheltuielilor variabile;
- rata marjei cheltuielilor variabile.
La nivel de produs, pragul rentabilităţii se determină cu relaţia:
unde:
- cheltuieli fixe unitare;
- preţul mediu de vânzare;
- cheltuieli variabile pe unitate de produs.
Nivelul pragului rentabilităţii prezintă un interes managerial deoarece:
- oferă informaţii cu privire la nivelul minim de activitate pentru a obţine profit;
- permite elaborarea de ipoteze şi efectuarea de simulări privind evoluţia profitului;
- serveşte la explicitarea modificării rezultatului exploatării.
1.2.1.2. Riscul comercial
Riscurile comerciale apar cu ocazia desfacerii produselor, odată cu livrarea mărfurilor atunci
când ciclul fabricării acestora s-a încheiat.
Riscul de transport apare datorită eventualelor întârzieri datorate transportului, condiţiilor în
care sunt transportate mărfurile care îşi pun amprenta asupra produselor prin degradarea calitativă,
dar şi din cauza neconcordanţelor cantitative.
9
Riscul în transporturi este cauzat de:
- nepregătirea corespunzătoare a mijloacelor de transport;
- utilizarea unor ambalaje necorespunzătoare;
- depozitarea produselor în spaţii improprii;
- manipularea incorectă a produselor, etc.
Riscul de desfacere are la bază o serie de cauze care ţin de îndeplinirea obligaţiilor contractuale
dintre cei doi parteneri de afaceri şi de schimbările care apar ulterior datei semnării contractului.
Cauzele care generează apariţia riscului de desfacere sunt:
- modificări de preţ la materii prime, materiale, energie;
- modificări de salarii, curs de schimb valutar după semnarea contractului;
- lipsa de bonitate a clientului;
- alte cauze subiective: neglijenţă, incapacitate profesională, etc.
Riscul de preţ apare datorită modificărilor de preţ în intervalul dintre încheierea contractului şi
plata lui. Acest risc de preţ poate afecta atât furnizorul, cât şi beneficiarul mărfii. În intervalul dintre
încheierea contractului şi plată se pot înregistra schimbări care au influenţe asupra furnizorului, dacă
preţul pieţei este mai mare decât cel din contract sau asupra beneficiarului, dacă preţul pe care îl va
plăti prin contract este mai mare decât preţul pieţei.
Indicatorii prin care se urmăreşte analiza riscurilor comerciale sunt:
a) Rentabilitatea capitalului:
b) Rentabilitatea economică:
1.2.1.3. Riscul financiar
Situaţia financiară a agenţilor economici, privită prin prisma amplorii, variabilităţii şi

sensului fluxurilor băneşti şi a masei beneficiului, se află sub influenţa a numeroşi factori. Cei mai
importanţi dintre ei sunt fluctuaţiile pieţei care determină variabilitatea vânzărilor şi a plăţilor pentru
achiziţionarea factorilor necesari, incidentele de muncă şi de producţie. Drept urmare, întreprinderile
se confruntă în permanenţă cu un risc economic deoarece nu au un control mulţumitor asupra
veniturilor viitoare. Alături de acest risc intervine încă unul suplimentar, ori de câte ori firmele
folosesc capital de împrumut.
10
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii
financiare a firmei.4 Structura capitalului unei firme este format din capital propriu şi capital
împrumutat. Capitalul împrumutat este purtător de dobândă, adică necesită un cost de rambursare.
Din această cauză este foarte important măsurarea acestui risc. O firmă care recurge la împrumuturi
trebuie să suporte sistematic şi cheltuieli financiare aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea şi
costul ei, antrenează o variabilitate a rezultatelor, modifică deci riscul financiar.
Riscul financiar este reprezentat de reducerea ratei profitabilităţii firmei faţă de rata medie
stabilită pe orizontul de timp considerat. În situaţia când datoriile firmei cresc, adică creşte gradul de
îndatorare, sporeşte şi riscul financiar.
Măsurarea riscului financiar se realizează prin indicatorii:
- gradul de îndatorare;
- structura de îndatorare;
- îndatorarea la termen;
- solvabilitatea pe termen lung;
- solvabilitatea pe termen scurt.
1.2.1.4. Riscul de faliment
Pentru ca o întreprindere să reziste condiţiilor pe piaţă, aceasta va trebui să fie solvabilă,

adică să aibă capacitatea de a face faţă obligaţiilor scadente la un moment dat. Întreprinderea este
obligată să lucreze în echilibru, orice dereglare a acestuia va conduce inevitabil la greutăţi în
desfăşurarea activităţii şi în ultimă instanţă la falimentul acesteia.
Riscul de faliment reprezintă probabilitatea ca o societate comercială să înregistreze pierderi
atât de mari încât să fie în imposibilitatea de a-şi onora contractele cu beneficiarii, de a plăti
furnizorii şi de a restitui împrumuturile către bănci. Riscul de faliment este opus probabilităţii de
profit şi se pune problema creşterii profitabilităţii, în condiţiile unui risc asumat. Acest tip de risc
trebuie privit ca o prioritate deoarece o firmă poate rămâne în circuitul activităţii economice doar în
condiţiile în care aceasta anticipează, gestionează şi controlează acest risc.
Cauzele care determină apariţia falimentului sunt de natură internă şi de natură externă. Cele
de natură internă se datorează: lipsei de pregătire profesională a managerilor, deciziilor greşite,
erorilor de management, stocurilor de produse prea mari, produselor de calitate inferioară,
4
Coşea, M., Nastovici, L. - Evaluarea riscurilor, Editura Lux Libris, Braşov, 1997, pag.37.
11
cheltuielilor ridicate, etc. Cauzele de natură externă sunt legate de pieţele de desfacere: cerere în
scădere, falimentul clienţilor sau legate de condiţiile economice: inflaţie, recesiune, etc.
Criteriile principale care stau la baza identificării întreprinderilor în dificultate sunt:
- insolvabilitatea, adică activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor;
- supraîndatorarea, caz în care gradul de îndatorare este atât de mare încât compromite
capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor scadente;
- existenţa unor fapte de natură să compromită continuitatea activităţii.
Uniunea Europeană a Experţilor Contabili a reţinut următoarele semne ale unei situaţii dificile, reale
sau potenţiale5:
- existenţa unui fond de rulment negativ sau chiar a unui rezultat net negativ;
- utilizarea unor credite curente pentru finanţarea investiţiilor;
- imposibilitatea reînnoirii creditelor;
- imposibilitatea rambursării creditelor la scadenţă normală;
- falimentul unor furnizori sau clienţi;
- dispariţia sau indisponibilitatea unui conducător;
- persistenţa unor greve.
Întreprinderile în dificultate se caracterizează prin:
- scăderea volumului de activitate şi a rentabilităţii;
- folosirea unor tehnici şi instrumente de conducere neperformante;
- situaţia financiară dificilă;
- grad scăzut de utilizare a capacităţii de producţie.
Din punct de vedere juridic o întreprindere este în dificultate atunci când se află în stare de încetare
a plăţilor, adică atunci când nu poate face faţă datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile.
Falimentul nu trebuie confundat cu deficienţele temporare în asigurarea capacităţii de plată
care pot fi remediate fie prin îngăduinţa partenerilor de afaceri fie prin credite bancare. Falimentul
reprezintă starea care denotă lipsa iremediabilă de capacitate de plată, firmele nedovedind vitalitate.6
1.2.1.5. Riscul de investiţii
5
Hada, Teodor: Finanţele agenţilor economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999, pag. 197
6
Iosof, Susana: Gestiunea riscului, Editura “Dimitrie Cantemir”, Tg-Mureş, 2006, pag.148
12
Cea mai importantă decizie a unui agent economic priveşte investiţia, fiindcă aceasta
antrenează o cheltuială în prezent pentru a mări producţia în viitor. Relaţia dintre mărimea şi
structura investiţiilor, succesul ori eşecul lor este foarte puternică, pentru că un număr de factori,
combinaţi între ei în proporţii diferite, acţionează asupra patrimoniului şi a potenţialului productiv
deţinut de întreprinzători. În acelaşi timp ei fac să planeze incertitudinea asupra viitorului fiecărei
firme în parte şi asupra afacerilor, în general. Într-o primă instanţă, acest fapt se explică prin aceea
că rezultatele posibile ale unei investiţii nu se pot prevedea şi controla în totalitate de către cei care
le efectuează, deoarece pentru a le conferi operaţionalitate, ei trebuie să cumpere şi să exploateze
imobilizări corporale şi necorporale variate, de pe o piaţă şi pentru o piaţă a căror preţuri sunt greu
de anticipat. Astfel că, în domeniul investiţional, hazardul şi abilitatea personală a celor care conduc
firmele influenţează în mare măsură rezultatele care se obţin.
Proiectele de investiţii pe care firmele le realizează cu scopul expansiunii, înlocuirii,
raţionalizării şi protecţiei mediului implică o serie de decizii economice referitoare la modalităţile de
finanţare, de recuperare, de implementare. Decizia de investire depinde de:
- mărimea capitalului ce urmează a fi investit;
- durata de viaţă a investiţiei;
- fluxurile de lichidităţi nete;
- valoarea reziduală;
- rata de actualizare.
Estimarea cât mai corectă a mărimii capitalului ce urmează a fi investit este o problemă
complexă, deoarece supraestimarea acestuia va determina costuri ridicate ale produselor, pe când
subestimarea acestuia determină pierderi de produse şi implicit de cotă de piaţă.
Durata de viaţă a investiţiei poate să fie influenţată de factori incerţi, dar cu cât această durată
de viaţă este mai mare cu atât riscul este mai ridicat.
Fluxurile de lichidităţi nete sunt un element hotărâtor în alegerea unei investiţii, deoarece
investiţiile trebuie să genereze numerar care să acopere valoarea lor, dar să permită şi obţinerea unui
profit pentru întreprindere. Riscul şi incertitudinea sunt prezente deoarece există variabile a căror
estimare se realizează destul de greu.
Valoarea reziduală este suma care poate fi obţinută din vânzarea investiţiei după încheierea
duratei ei de viaţă. Incertitudinea care planează asupra investiţiei în sensul uzării şi scoaterii ei din
13
funcţiune înainte de durata de viaţă conduc la obţinerea unor pierderi, la fel cum la vânzarea la o
valoare mai mare aduce câştig.
Rata de actualizare este importantă deoarece dacă valoarea actualizată este mai mare decât
costurile investiţiei înseamnă că întreprinderea prosperă, iar acest proiect contribuie la creşterea
acţiunilor întreprinderii pe piaţă.
1.2.1.6. Riscul contractual
Problema riscurilor se reduce la a şti dacă, în ipoteza când una dintre părţi nu poate executa
obligaţia sa, datorită unui caz de forţă majoră, cealaltă parte mai este ţinută să o execute pe a sa.
Interdependenţa obligaţiilor celor două părţi contractante impune soluţia stingerii obligaţiei
corelative a unei părţi, atunci când o forţă majoră face imposibilă executarea obligaţiei ce revine
celeilalte părţi. Riscurile sunt în sarcina debitorului obligaţiei imposibil de executat.
Riscul în contractul de vânzare
Atunci când ne referim la riscul produsului vândut, trebuie răspuns la două întrebări:
a) Cine suportă paguba pierderii produsului în perioada posterioară acordului de voinţă şi
momentul predării?
b) Cumpărătorul mai este sau nu obligat să plătească preţul?
Pentru soluţionarea acestui aspect nou al problematicii riscurilor, trebuie plecat de la regula
necontestată că simplul acord de voinţă are ca efect transferarea proprietăţii de la vânzător la
cumpărător. Astfel, se consideră că din momentul acordului de voinţă, vânzătorul şi-a îndeplinit
obligaţia sa, el nu mai este proprietarul obiectului, de unde consecinţa că dacă obiectul se pierde,
aceasta nu poate privi decât pe proprietar.
Între noţiunea de risc şi cea de proprietate există atât interdependenţă cât şi concomitenţă.
Eventuala pierdere care survine între momentul acordului de voinţă şi al predării efective
cumpărătorului, nu exonerează de plata preţului, deoarece vânzătorul şi-a executat obligaţia, rămâne
ca şi cumpărătorul să o execute pe a sa şi în consecinţă va plăti preţul.
În doctrina modernă asupra dreptului proprietăţii, inconvenientele automatismului trecerii
riscurilor odată cu transmiterea proprietăţii se preconizează a fi înlăturate prin legarea transferurilor
riscurilor de predarea mărfii şi nu de transmiterea proprietăţii.
Riscul contractual când vânzătorul este în întârziere
14
Dacă vânzătorul întârzie predarea, iar cumpărătorul îi adresează o somaţie prin care îl pune
în întârziere, principiul conform căruia riscurile prevăd pe cumpărător, el fiind proprietarul, nu mai
este respectat şi riscurile rămân în sarcina vânzătorului. Prin urmare, dacă obiectul contractului va
dispărea înainte de predarea acestuia cumpărătorului, pierderea va trebui să o suporte vânzătorul, iar
cumpărătorul este exonerat de obligaţia de a plăti contravaloarea contractului.
Riscuri în vânzările de bunuri viitoare
În acest caz se aplică regula concomitenţei trecerii proprietăţii şi a riscurilor. Dificultăţile
apar în cazul unor contracte complexe cum sunt contractele de antrepriză a căror definire va avea loc
în raport cu principiul prevalenţei unui raport asupra celuilalt. Odată precizată natura juridică a
acestui raport, se vor aplica:
 principiile care guvernează riscurile obiectului, dacă rezultatul clarificării este un contract de
vânzare;
 principiile care guvernează riscurile contractului în general, dacă operaţia a fost calificată
contract de antrepriză.
În primul caz, riscurile îl vor privi pe proprietar, iar în cel de al doilea caz pe antreprenor.
Riscul în vânzări de bunuri aparţinând unui terţ
În cazul unei vânzări de bunuri aparţinând unui terţ, nici proprietatea şi nici riscul nu pot
trece, în momentul acordului de voinţă, deoarece în acel moment bunul ce face obiectul vânzării
aparţine unui terţ. Transmiterea va opera în momentul în care bunul va fi dobândit şi se va face
predarea. Până la această dată bunul nu va fi în riscul vânzătorului, deoarece el nu a devenit prin
achiziţionarea lui proprietar. Evident, nu va fi nici riscul cumpărătorului, deoarece nici el nu a
dobândit proprietatea, bunul nefiind trecut în patrimoniul său.
Problematica riscului contractual este strâns legată de cadrul juridic existent pe plan intern şi
internaţional. Momentul transferului riscurilor este subiect controversat şi reglementat parţial prin
legi, principii sau reguli speciale. În ţări diferite, paralelismul proprietate-risc este tratat diferenţiat.
1.2.1.7. Riscul în activitatea de marketing
Activitatea de marketing la nivelul unei organizaţii, se concretizează în deciziile de alocare a

resurselor în funcţie de cerinţele pieţei, în vederea satisfacerii consumatorilor. Firmele trebuie să
facă eforturi deosebite pentru a cerceta nevoile clienţilor lor cu scopul luării deciziilor privind
fabricaţia produselor cerute de consumatori. Orientarea spre client, necesită ca firma să dispună de
15
flexibilitate şi de multă creativitate privind cerinţele clienţilor. În vederea obţinerii unor avantaje
competitive firmele trebuie să dezvolte relaţii solide de menţinere a vechilor clienţi şi de mărire a
încrederii a celor noi. Pentru a stabili o relaţie mai bună cu clienţii, este nevoie de existenţa unei
strategii de marketing concretizate în:
a) identificarea unei nevoi corespunzătoare pentru un segment specific care corespunde
capacităţii de ofertă;
b) fabricarea unui produs sau serviciu care să corespundă segmentului de clienţi sau pieţei-ţintă
căreia se adresează;
c) elaborarea unui plan de marketing în vederea identificării altor nevoi orientate spre
diferenţierea produselor faţă de cele ale concurenţei;
d) monitorizarea permanentă a rezultatelor şi a încadrării lor în obiectivele societăţii.
Relaţiile întreprinderii cu clienţii trebuie să fie foarte puternice prin care să se asigure succesul
ambelor părţi implicate şi implicit profitabilitate pe termen lung. Dorinţele clienţilor pot fi
transformate prin intermediul compartimentului de marketing în oportunităţi de afaceri dacă
întreprinderile inovează, analizează şi lansează pe piaţă produsele şi serviciile cerute de clienţi.
Odată ce firmele au reuşit să segmenteze pieţele, datorită complexităţii acestora, şansa de
supravieţuire şi de obţinere a unui profit dorit constă în inovare. Dezvoltarea compartimentului de
marketing din întreprindere are un rol important în lansarea de noi produse. Crearea de noi produse
şi servicii trebuie să se realizeze cu scopul menţinerii sau creşterii volumului vânzărilor viitoare, dar
şi de fondul evoluţiei nevoilor consumatorilor care devin din ce în ce mai sofisticat. Produsele noi
reprezintă cele originale intrate pe o nişă de piaţă şi care sunt create prin propriile eforturi de
cercetare ale societăţii. Datorită costurilor mari legate de fabricarea lor, aceste produse implică şi
riscuri foarte mari. Eşecurile noilor produse se ridică la aproximativ 70-80% din totalul produselor
noi şi se datorează unor idei neoriginale de produse nefondate pe studii de piaţă, a preţului prea
mare, a publicităţii prea mici, etc. Dar riscul este imens şi pentru firmele care nu reuşesc să creeze
noi produse, deoarece odată cu schimbarea nevoilor consumatorilor şi a modificărilor tehnologice, a
intensificării concurenţei, ele devin extrem de vulnerabile. Firmele trebuie să progreseze şi să
evolueze, iar activitatea de creaţie nu trebuie eliminată cu scopul evitării acestor riscuri. Astfel, o
întreprindere care dispune de o idee nouă sau vrea să intre într-un domeniu nou, este expusă riscului
ca acea idee să nu aducă valoarea scontată. Soluţia constă în găsirea celei mai bune modalităţi de a
implementa ideea respectivă cu riscuri cât mai mici.
În vederea diminuării riscului societăţile trebuie:
- să identifice oportunităţile de afaceri profitabile pentru bancă;
16
- să dezvolte relaţii de afaceri stabile cu clienţii, generatoare de venituri pe termen lung;
- să înţeleagă clientul şi necesităţile lui pentru a găsi soluţii adecvate pentru nevoile acestuia;
- să promoveze o imagine de calitate a societăţii.
Riscurile în activitatea de marketing a unei firme apar şi datorită globalizării pieţelor.
Pătrunderea pe pieţe noi, în ţările cu pieţe dezvoltate ridică probleme din punct de vedere a
condiţiilor instabile economic, a corupţiei, pirateriei, a costurilor ridicate cu infrastructura şi
comunicaţiile, a condiţiilor generale oferite investitorilor. De aceea firmele mari care îşi pot permite
extinderea pe aceste pieţe trebuie să fie extrem de prudente şi să urmărească o strategie diferenţiată
în funcţie de aceste pieţe.
Însăşi activitatea de marketing prin dinamicitatea ei influenţează stările, coordonatele acestei
activităţi depinzând mult de accesul la informaţii. Informaţiile în activitatea de marketing trebuie să
fie relevante, oportune şi utile, provenite din diverse surse : angajaţi, concurenţă, clienţi, etc., dar şi
din studiile de piaţă ale firmei. Informaţiile care nu îndeplinesc aceste cerinţe pot avea ca impact
apariţia riscului informaţional în societate.
Riscul mai poate fi prezent în activitatea de marketing datorită estimării incorecte a pieţei
potenţiale a unui produs, dar şi a cererii efective. Cheia diminuării riscului în activitatea de
marketing stă în strategia aleasă de firmă.
1.2.1.8. Riscul în activitatea de management
Riscul în activitatea de management se regăseşte din ce în ce mai mult în procesul de luare a

deciziilor având o formă variată de manifestare. Ineficienţa luării deciziilor se datorează raportărilor
incomplete incorecte şi întârziate. Managerii dintr-o întreprindere trebuie să fie profesionişti, oameni
de caracter şi de acţiune.
Procesul managerial cuprinde activităţi prin care se coordonează personalul şi se compune
din:
- stabilirea obiectivelor;
- planificarea activităţii pentru realizarea lor;
- luarea deciziilor;
- implementarea;
- monitorizarea.
17
Stabilirea obiectivelor constă în modalităţile prin care se pune în practică strategia întreprinderii.
Obiectivele trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să definească rezultatele cerute;
- să precizeze standarde de volum şi de calitate;
- să fixeze termene pentru realizare;
- să fie realiste;
- să poată fi monitorizate.
Luarea deciziilor se poate realiza în mod individual şi în grup. O mare importanţă prezintă
pentru complexitatea problemelor actuale deciziile de grup fondate pe rapoarte bine întemeiate
despre venituri, costuri, piaţă, avere, riscuri, etc. Deciziile implică numeroase riscuri.
Monitorizarea adecvată a riscurilor porneşte de la schimbările permanente care afectează
organizaţia: sistem informaţional, mentalitatea oamenilor, instrumente tehnice, mediul concurenţial,
nivelul exigenţelor.
De dezvoltarea firmei şi implicit a managementului sunt interesate mai multe categorii de
persoane care uneori intră în contradicţie prin obiectivele stabilite. Clienţii doresc preţuri cât mai
mici care contravin cu dorinţele acţionarilor care vor profituri mari. Angajaţii doresc şi ei salarii
mari care contravin dorinţelor întreprinderilor de reducere a costurilor. Iar această spirală determină
managerii să-şi asume riscuri mari şi în cea ce priveşte succesele, dar şi eşecurile.
Procesul decizional prezintă numeroase riscuri cu consecinţe greu de evaluat pentru firme.
Deciziile în condiţii de risc presupun existenţa mai multor stări ale naturii sau condiţii necunoscute
şi estimate prin intermediul probabilităţilor. Se pot utiliza diferite modele de calcul: modelul aditiv
şi tehnica arborelui de decizii, prin care să se aleagă varianta decizională mulţumitoare.
Managerul reprezintă o persoană cu multiple responsabilităţi, confruntat cu situaţii inedite şi de
multe ori cu obiective contradictorii, dar care trebuie să diminueze cât mai mult riscul.
1.2.2. Riscul în activitatea bancară
1.2.2.1. Riscuri financiare
Băncile s-au impus şi rămân în continuare principalul intermediar în colectarea depozitelor şi

în constituirea creditelor. Îndeplinirea acestor funcţii pare la prima vedere o operaţiune comercială
18
tentantă şi uşoară, fiindcă materia primă cu care se lucrează sunt banii, dar este greu de realizat în
condiţii de performanţă. Această dificultate provine din natura şi succesiunea evenimentelor care au
loc pe pieţele financiare şi în cadrul economiei reale. Evenimente, care sunt receptate în mod diferit
de furnizorii de fonduri şi de beneficiarii creditelor, pentru că ei nu pot prevedea momentul apariţiei
şi amplitudinea desfăşurării lor. Fapt care le influenţează rezultatele activităţii şi comportamentul,
astfel încât băncile, luând parte la actul de schimb, prin relaţia separată ce o au cu cele două
categorii de agenţi economici şi prin operaţiile speculative pe care le efectuează în nume propriu pe
piaţa de capital, pe cea valutară, ori de plasament, în investiţii materiale, ajung să se confrunte cu
diferite categorii de riscuri. Cel mai important risc pentru o bancă este cel de credit, pentru că
producerea lui facilitează apariţia şi a celorlalte riscuri specifice acestui domeniu de activitate.
Riscul de credit se defineşte ca fiind posibilitatea ca împrumutul acordat, dobânda aferentă
sau ambele obligaţii de plată asumate de debitor să nu fie rambursate băncii la scadenţă. Riscul de
credit se manifestă sub forma incapacităţii agenţilor economici de a rambursa împrumutul acordat de
către bancă. Cu toate acestea, chiar dacă se acceptă premisa că analiza cererii de credit se face cu
responsabilitate şi că acordarea lui este fundamentată sub aspectul necesităţii, oportunităţii şi
viabilităţii proiectului, incapacitatea de rambursare a împrumutului poate să apară datorită unor
cauze proprii băncii creditoare, a solicitantului sau exterioare lor.
Pe lângă activitatea de creditare propriu-zisă, riscul de credit apare şi în alte operaţiuni
derulate de bănci pentru clienţii săi, cum ar fi: deschiderea de acreditive, avalizarea, emiterea de
scrisori de garanţie, scontarea unor efecte de comerţ, investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare, etc.
Riscul de lichiditate este cel mai important risc al pieţei de capital şi el constă în aceea că o
bancă nu dispune de lichidităţi corespunzătoare pentru a acoperi obligaţii financiare la un moment
dat.7 Riscul lichidităţii este cel mai ridicat când o bancă nu poate să anticipeze cererea de noi
împrumuturi sau retragerile de depozite şi când nu are acces la noi surse de numerar. Băncile
comerciale, în calitatea lor de intermediari financiari, au o anumită libertate de acţiune în colectarea
şi dimensionarea depozitelor şi în acordarea creditelor. Băncile au o poziţie privilegiată în relaţiile
cu partenerii lor de afaceri, de care se bucură foarte puţine alte societăţi comerciale. Din faptul că
deschid conturi deponenţilor, că se ocupă de conturile agenţilor economici prin care ei fac operaţiuni
de încasări şi plăţi, oferă credite celor care îndeplinesc condiţiile stabilite, s-ar putea trage concluzia
că băncile au control deplin asupra intrărilor şi ieşirilor de bani din propriul sistem. Cu toate acestea,
7
Niţu, Ion: Managementul riscului bancar, Editura Expert, 2000, pag. 63
19
gestiunea lichidităţii băncilor, formată din fondurile proprii şi din soldurile clienţilor, nu este lipsită
de riscuri8.
Cauzele care determină apariţia riscului de lichiditate sunt:
- situaţia economiei reale;
- indisciplina financiară a agenţilor economici;
- dependenţa de evoluţia pieţei financiare;
- necorelarea scadenţelor la depozite şi credite.
În vederea asigurării lichidităţii bancare se urmăreşte corelarea operaţiunilor active cu cele pasive.
Operaţiunile active ale băncilor comerciale constau în plasarea fondurilor şi pot fi structurate astfel:
- plasamente pe piaţa monetară sub forma hârtiilor de valoare constituite din bonuri de tezaur,
certificate de depozite la alte bănci, participaţii la societăţi comercial;.
- depozite constituite pe piaţa interbancară şi împrumuturi acordate altor bănci;
- plasamente pe piaţa de capital în obligaţiuni guvernamentale, acţiuni şi obligaţiuni publice
sau private, etc.;
- acordarea de credite.
Operaţiunile pasive constau în atragerea resurselor sub următoarele forme:
- depozite de la populaţie şi agenţii economici, împrumuturi de la clienţi sub forma
certificatelor de trezorerie;
- împrumuturi de pe piaţa interbancară sau de la alte instituţii financiare.
Băncile doresc utilizarea cât mai bună a pasivului lor, iar predilecţia spre anumite plasamente
amplifică riscurile, dar maximizează profitul. Profitabilitatea unei bănci este cu atât mai mare cu cât
diferenţa între dobânzile încasate şi cele plătite este mai mare, dar nu trebuie pierdut din vedere nici
aspectul minimizării riscului prin diversificare şi prin dispersia riscurilor. În concluzie putem spune
că un nivel insuficient de lichiditate la un moment dat conduce la împrumuturi de resurse de pe piaţă
cu costuri mari, iar un exces de lichiditate scade rentabilitatea activelor şi determină performanţe
slabe ale băncii.
O potenţială criză de lichiditate se constată prin scăderea constantă şi permanentă a diferenţei
între încasări şi plăţi la nivelul băncii. Soluţia cea mai bună în ceea ce priveşte reglementarea
lichidităţii previzionate o constituie evaluarea nevoilor de lichiditate pe baza calculării fluxurilor de
numerar aşteptate în baza structurii scadenţei activelor şi datoriilor băncii.
Riscul de capital, denumit şi risc de insolvabilitate reprezintă probabilitatea de a nu dispune de
fonduri proprii suficiente în vederea acoperirii eventualelor pierderi. Cauzele generatoare ale
8
Iosof, Susana: Gestiunea riscului, Editura “Dimitrie Cantemir”, Tg-Mureş, 2006, pag. 51
20
riscului de insolvabilitate sunt insuficienţa fondurilor proprii, acţiunea unor alte categorii de risc,
cum ar fi cel de credit, de dobândă, de rată de schimb, etc.
Asigurarea unei structuri optime între capitalul propriu şi resursele atrase reprezintă o sarcină
importantă a conducerii băncilor. Legătura ce există între resursele băncii şi plasamentele acestora
determină o corelaţie strictă între gestiunea activelor şi cea a pasivelor bancare. Obiectivul central al
managementului pasivelor bancare constă în gestiunea capitalului cu scopul menţinerii unui nivel de
solvabilitate acceptabil.
Fondurile proprii ale băncilor sunt alcătuite din: capital propriu şi capital suplimentar. Aceste
fonduri proprii au ca scop acoperirea pierderilor, finanţarea activelor imobilizate, menţinerea
încrederii creditorilor băncii, a depunătorilor, etc.
Capitalul propriu se compune din9:
- capitalul social vărsat;
- primele legate de capital, vărsate;
- rezultatul reportat, reprezentând profitul nerepartizat din exerciţiile financiare precedente;
- rezultatul net al exerciţiului financiar curent, reprezentând profit;
- fondul de rezervă;
- fondul imobilizărilor corporale;
- fondul de dezvoltare, constituit din profitul net bancar în conformitate cu politica de
dezvoltare a băncii.
Pentru determinarea nivelului capitalului propriu, se vor deduce următoarele elemente:
- valoarea neamortizată a imobilizărilor necorporale;
- sumele din profitul net al exerciţiului financiar curent reprezentând dividende şi participaţii
ale salariaţilor la profit;
- sumele reprezentând cheltuieli înregistrate în avans;
- sumele reprezentând imobilizări corporale în curs, materiale, stocuri şi debitori, pentru
investiţii ce depăşesc fondul de dezvoltare existent;
- rezultatul reportat reprezentând pierderea neacoperită din exerciţiile financiare precedente;
- rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând pierdere.
Capitalul suplimentar se compune din:
- rezerva generală pentru riscul de credit constituită în limita a 2% din soldul creditelor
acordate;
9
21
- sumele legal înregistrate în contul „Alte fonduri” reprezentând alte fonduri proprii rezultate
din reevaluarea imobilizărilor corporale;
- împrumuturile subordonate primite.
Riscul operaţional reprezintă „riscul pierderii rezultate de pe urma proceselor interne, a
personalului sau a sistemelor neadecvate sau falimentare, sau de pe urma falimentelor externe”.
Importanţa riscului operaţional este determinată de avansul luat de tehnologii, de multiplicarea
operaţiunilor cu persoanele fizice şi cu întreprinderile mici, de expansiunea plăţilor electronice, etc.
Riscurile operaţionale desemnează posibilele pierderi cauzate de deficienţe semnificative privind
fiabilitatea şi integritatea sistemelor, dar şi asocierii competenţelor bancare şi nebancare.
Factorii generatori al riscului operaţional sunt:
- frauda internă datorată angajaţilor şi cea externă provenită de la infractori din mediul extern,
cum ar fi: jaf, falsificare, atacuri asupra sistemelor informatice, etc.;
- practici defectuoase legate de clientelă şi tratament rău aplicat acesteia;
- funcţionarea defectuoasă a sistemelor informatice care depind de furnizorii de servicii.
Riscul ratei dobânzii apare datorită sensibilităţii fluxului de numerar la schimbările nivelului
ratelor dobânzilor. Variaţiile ratei dobânzii într-o anumită perioadă are ca efecte majorarea,
respectiv diminuarea venitului net din dobânzi şi implicit a valorii de piaţă a activelor şi pasivelor.
Dobânda reprezintă pentru bănci preţul resurselor şi preţul plasamentelor. În funcţie de dobândă
se stabilesc veniturile băncilor, dar şi cheltuielile lor. La calculul dobânzii folosim rata dobânzii care
se stabileşte de către fiecare bancă în funcţie de:
- nivelul ratei dobânzii existente pe piaţa interbancară;
- nivelul previzionat al inflaţiei;
- politica adoptată de B.N.R.;
- rata de recuperare a investiţiei acţionarilor în bancă;
- costul necesar pentru achiziţionarea resurselor.
Importanţă pentru adaptarea continuă a resurselor băncii la plasamente o are rata dobânzii
pasive. Aceasta poate fi manevrată de către bancă în scopul încurajării constituirii de depozite,
limitând constituirea de resurse. Dacă se doreşte creşterea volumului resurselor, se procedează la
creşterea ratei dobânzii pasive, iar când există surplus de resurse se va micşora rata dobânzii pasive.
Există trei situaţii:
- dacă ratele dobânzii se majorează peste nivelul prognozat, cheltuielile cu dobânzile aferente
depozitelor unei bănci vor creşte mai mult decât veniturile din dobânzi ceea ce va duce la scăderea
venitului net din dobânzi şi a valorii băncii;
22
- dacă ratele dobânzii evoluează conform aşteptărilor, reprezintă situaţia ideală în care
structura ratei dobânzii este corelată cu evoluţia indicatorilor macroeconomici;
- dacă ratele dobânzii scad sub nivelul previzionat, cheltuielile cu dobânzile aferente
depozitelor se diminuează, venitul net din dobânzi va fi mai mare, la fel şi valoarea băncii.
Factorii care determină apariţia riscului dobânzii sunt:
- factori de natură internă: strategia băncii, structura activelor şi pasivelor bancare, volumul,
valoarea creditelor şi eşalonarea scadenţelor creditelor, calitatea portofoliului de credite;
- factori de natură externă: conjunctura economică, inflaţie, politica monetară, financiară,
valutară promovată de către stat, evoluţiile de pe piaţa interbancară, neexistenţa unei corelaţii între
politica guvernului şi cea a băncii centrale, etc.
Rezultate nefavorabile se obţin atunci când băncile dau împrumuturi cu rata dobânzii fixă,
susţinând aceste împrumuturi cu depozite pe termen scurt cu rata dobânzii fluctuantă. Situaţia ideală
ar fi ca fiecărei categorii de activ să-i corespundă un pasiv cu aceleaşi caracteristici din punct de
vedere a valorii, volatilităţii şi duratei. Această situaţie neexistând este necesară în sensul echilibrării
resurselor şi plasamentelor băncii de către managementului băncii.
Riscul de schimb valutar reprezintă probabilitatea ca o variaţie adversă a cursului valutar pe
piaţă să ducă la diminuarea profitului net bancar. Acest risc afectează societăţile bancare deoarece
ele realizează operaţiuni valutare în nume propriu sau la cererea clienţilor. Aceste operaţiuni sunt
cuprinse în bilanţul băncilor prin conversia lor în moneda naţională la cursul zilei. Astfel, la activul
în valută riscul apare ca pierdere valorică prin deprecierea valutei respective. La pasivul în valută,
pierderea este provocată de majorarea datoriei determinată de creşterea valorică a monedei străine.
Riscul de schimb valutar este pregnant în economiile de piaţă, unde cursurile valutare sunt
fluctuante şi formate liber pe piaţă, prin jocul cererii şi a ofertei, fiind cu atât mai mare cu cât
parităţile şi cursurile sunt mai instabile.
În vederea micşorării riscului valutar, băncile trebuie să urmărească în permanenţă corelarea
scadenţei activelor în valută cu cea a pasivelor în valută în vederea asigurării echilibrului poziţiilor
exprimate într-o valută şi să-şi analizeze permanent poziţiile nete deschise în toate devizele.
Pentru limitarea riscului valutar, societăţile bancare trebuie să dispună de:
- un sistem de evidenţă care să permită atât înregistrarea imediată a operaţiunilor valutare, cât
şi determinarea poziţiilor individuale şi a poziţiilor valutare totale;
- un sistem de supraveghere şi gestiune a riscurilor valutare, stabilit pe bază de regulamente
aprobate de consiliul de administraţie al societăţii bancare;
23
- un sistem de control permanent pentru verificarea respectării procedurilor interne necesare
îndeplinirii dispoziţiilor precedente.
1.2.2.2. Riscuri comerciale
Riscul de produs poate fi definit ca rezultatul unor evoluţii nefavorabile a produsului sau
serviciului pe piaţă. Apariţia acestui risc se datorează ineficienţei distribuţiei, comunicării, tarifării
produsului sau serviciului. Marele risc este ca produsele oferite de către o bancă să se uzeze şi să
devină necompetitive.
Datorită creşterii importanţei şi complexităţii pieţelor, băncile sunt nevoite să se aproprie mai
mult de clienţi şi să le înţeleagă nevoile şi cerinţele în detaliu, în vederea orientării şi organizării
produselor şi serviciilor către aceste grupuri de clienţi. Descoperirea nevoilor clienţilor şi
satisfacerea acestora, impune o flexibilitate foarte mare pentru a putea face faţă schimbărilor
semnificative datorate nevoilor clienţilor şi competiţiei din sectorul bancar.
Preocuparea pentru conceperea unei oferte îmbunătăţite de produse şi servicii şi adaptarea ei
la cerinţele din ce în ce mai evoluate ale clienţilor, stimulează băncile la crearea de produse noi,
inovatoare. Băncile care vor oferi produse şi servicii noi fiind în permanenţă inovatoare, vor rezista
pe piaţă şi vor avea câştiguri mari.
Sistemele de distribuţie trebuie să fie din ce în ce mai eficiente, pentru a putea face faţă cu
succes pretenţiilor clienţilor, care renunţă la deplasarea la bancă în detrimentul canalelor noi de
comunicaţii şi distribuţie prin care banca se „deplasează” la clienţi acasă, la locul de muncă, etc.
Creşterea calităţii servirii clientului are ca scop, atât satisfacerea cerinţelor acestuia, dar şi
creşterea vânzărilor băncii. Pretenţiilor clienţilor băncile trebuie să le facă faţă prin oferirea de
pachete de produse şi servicii. Aceste pachete de produse şi servicii cuprind servicii bancare
complete, carduri, dar şi plata utilităţilor prin debitarea directă a contului bancar. Practic, aceste
pachete oferă clientului instrumentele de care are nevoie în vederea administrării veniturilor, iar
băncii stimularea clientului să-şi deruleze tranzacţiile printr-o singură bancă, creşterea cifrei de
afaceri şi realizarea unui profit optim pe client şi serviciu bancar.
Riscul de piaţă exprimă probabilitatea ca o variaţie a condiţiilor de pe pieţele financiare să
afecteze negativ profitul băncii.
24
Riscul de piaţă apare în condiţiile în care banca operează pe pieţele financiare dezvoltate şi
acţionează prin trei canale diferite:
- variaţia evoluţiei ratei dobânzii;
- variaţia cursului valutar;
- variaţia cursului activelor financiare care afectează portofoliul de titluri emise de bancă.
Riscul de imagine comercială constă în percepţia negativă a unei bănci de către clienţii ei
datorită implicării într-un scandal, a unei crize de lichidităţi, a unei calităţi proaste a servirii
clienţilor, a unor reclamaţii la activitatea băncii, etc.
Activitatea băncilor depinde de câştigarea şi menţinerea încrederii clienţilor. În situaţia
pierderii încrederii în societăţile bancare, clienţii se vor năpusti la sediile acestora în vederea
retragerii fondurilor. Această pierdere de încredere are efecte negative asupra activităţii bancare şi
determină scăderea reputaţiei băncii.
Cauzele apariţiei riscului de imagine comercială sunt legate 10 „de o calitate generală
necorespunzătoare de primire în reţea, de o rotaţie foarte importantă a personalului angajat în
activitatea de exploatare, de o tratare neadecvată a reclamaţiilor sau de o succesiune de articole
defavorabile instituţiei”.
Pagubele financiare produse de acest risc asupra societăţii bancare sunt foarte greu de
estimat concretizându-se în pierderi de clienţi, de lichidităţi, în costuri necesare reabilitării imaginii.
Riscul de imagine comercială se manifestă la nivelul băncii prin percepţia negativă a
imaginii acesteia de către clienţi, companii, acţionari şi alte bănci din sistem. Acest risc afectează
abilitatea băncilor de a stabili noi relaţii de afaceri sau de a le întreţine pe cele existente. El poate
expune instituţia la litigii, pierderi de clienţi, dar şi la imense pierderi financiare.
Riscul de imagine comercială poate fi privit din două unghiuri:
- la nivelul pieţei afectând actualii şi potenţialii clienţi, companii sau acţionari;
- la nivelul sistemului bancar prin influenţa asupra B.N.R. şi a celorlalte bănci din sistem
datorită insecurităţii sistemului, afectarea rezervei valutare, etc.
1.2.2.3. Riscuri de mediu
10
Niţu, Ion: Managementul riscului bancar, Editura Expert, 2000, pag.
25
Riscurile de mediu se mai numesc şi riscuri ambientale, deoarece reprezintă riscuri care nu
pot fi controlate de către bancă, dar care pot influenţa negativ rezultatele băncii.
Riscul de ţară apare datorită tranzacţiilor economice externe, a operaţiunilor financiar-
bancare finalizate cu pierderi desfăşurate de către bancă cu operatorii din exterior. Riscul de ţară este
strâns legat de alte noţiuni, cum ar fi: riscul suveran şi riscul de transfer.
Riscul suveran exprimă posibilitatea ca un stat suveran, la un moment dat, să nu poată sau să
nu dorească să-şi onoreze angajamentele externe.
Riscul de transfer reprezintă probabilitatea ca guvernul să nu poată sau să nu vrea să
preschimbe moneda naţională a firmelor private în valută pentru achitarea datoriei lor.
Cele mai frecvente evenimente care pot conduce la apariţia riscului de ţară sunt de natură:
- politică: război, revolte, ocupaţie militară străină, conflicte de interese economice, polarizare
politică regională;
- economică: scăderea creşterii PIB într-o perioadă îndelungată, creşterea rapidă a
importurilor, descreşterea încasărilor din export, recesiune economică, etc.;
- socială: război civil, revolte şi conflicte etnice, divizări religioase, repartiţia inechitabilă a
venitului naţional, etc.
Riscul de ţară cuprinde două elemente:
- un risc politic, apărut ca urmare a măsurilor luate de către autorităţile publice locale sau
centrale ale unei ţări prin manifestarea unor greve, războaie, embargouri, etc.;
- un risc economic şi financiar care rezultă din inflaţia galopantă, lipsa rezervelor valutare sau
incapacitatea de plată.
Riscul competiţional este riscul care ia naştere datorită concurenţei bancare şi a modificării
condiţiilor de piaţă. Concurenţa dinte bănci poate conduce la diminuarea marjelor bancare făcând
băncile vulnerabile şi predispuse la riscuri. Efectele acestui risc nu trebuie minimizate în contextul
concurenţei acerbe manifestate pe piaţa bancară, deoarece se poate materializa în creşterea excesivă
a dobânzilor la depozite şi scăderea exagerată a dobânzilor la credite astfel încât se reduc excesiv
marjele bancare.
Din categoria riscurilor de mediu mai fac parte:
- riscul legal al activităţii unei bănci apărut ca urmare a incertitudinilor din evoluţia cadrului
normativ şi multitudinea informaţiilor din acest domeniu;
26
- riscul economic apare ca o consecinţă a evoluţiei mediului economic în care este prezent
sistemul bancar şi clienţii acestuia;
- riscul de deficit produs de către hoţi sau prin fraudă comisă de proprii angajaţi.
Cap.II. Riscul financiar la nivelul întreprinderilor
27
2.1. Creşterea firmei şi riscurile asociate ei
Dezvoltarea unei întreprinderi se realizează fie prin creşterea calităţii sau prin diversificarea
produselor şi capacităţilor deţinute, fie prin utilizarea unor tehnologii mai perfecţionate, capabile să
conducă la o profitabilitate superioară. Trecerea la o etapă nouă de existenţă creează firmei
probleme deosebite, deoarece bunurile propuse a se fabrica şi tehnologiile achiziţionate se pot afla în
diferite faze ale ciclului lor de existenţă, iar finanţarea acţiunii antrenează, de regulă, capitaluri
importante. Mărimea nevoii de finanţare variază de la un agent economic la altul, în funcţie de
extensia obiectivelor fixate, de natura şi diversitatea activităţilor desfăşurate dar, şi după stadiul atins
în evoluţia lor de produsele şi tehnologiile deţinute. De exemplu, în faza de maturitate rentabilitatea
fiind în creştere, fluxurile de capital au valori pozitive tot mai mari. În timp ce, în faza de declin,
când prevalează dezinvestirea, fondurile alocate finanţării se diminuează şi se obţin excedente de
trezorerie pentru că activitatea se menţine încă deasupra pragului de rentabilitate11.
Indiferent de natura strategiei de dezvoltare şi a surselor de finanţare folosite, ele pot crea
avantaje competitive şi o evoluţie profitabilă, dacă sunt urmate de creşterea susţinută a fluxurilor de
lichidităţi rezultate din exploatarea viitoare a acestor avantaje. Deoarece obţinerea câştigurilor
preconizate nu este garantată în nici un fel, dezvoltarea afacerii comportă anumite riscuri. Însă
ignorarea posibilităţilor de creştere sau numai o mică ezitare în valorificarea lor este şi mai
dezavantajoasă firmei decât asumarea acestui risc, fiindcă concurenţii pot dobândi un avans
considerabil. Anvergura afacerilor constituie adesea factorul strategic central în reducerea costurilor,
prin tehnologia avansată folosită şi a economiilor de scară obţinute datorită ei şi a segmentului de
piaţă deţinut.
Probabilitatea obţinerii fluxurilor de lichidităţi prognozate este mai ridicată în perioada
imediat următoare dezvoltării afacerii, deoarece se poate stabili cu mare certitudine influenţa
factorilor care le afectează dimensiunea. Cu cât orizontul temporal luat în calcul pentru
fundamentarea deciziei de extindere a afacerii este mai îndepărtat, cu atât creşte gradul de
incertitudine privind acţiunea acestor factori şi a câştigurilor viitoare. Astfel, riscul care însoţeşte
dezvoltarea firmei se dovedeşte a fi o funcţie crescătoare în timp.
Există o convergenţă a părerilor celor care studiază economia şi, mai ales, a celor care
activează în acest domeniu, potrivit căreia riscul în afaceri este ceva normal. El este o componentă
11
Prunea, P.- Riscul în activitatea economică, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag.105
28
firească şi de neînlăturat în lumea afacerilor. Dispariţia ei creează derută, ineficienţă şi generează
comportamente nefireşti ale agenţilor economici.
Situaţia financiară a agenţilor economici, privită prin prisma amplorii, variabilităţii şi
sensului fluxurilor băneşti şi a masei beneficiului, se află în mod normal sub influenţa a numeroşi
factori. Cei mai importanţi dintre ei sunt fluctuaţiile pieţei, care determină variabilitatea vânzărilor şi
a plăţilor pentru achiziţionarea factorilor necesari, incidentele de muncă şi de producţie. Drept
urmare, întreprinderile se confruntă în permanenţă cu un risc economic deoarece nu au un control
mulţumitor asupra veniturilor viitoare. Dar, alături de acest risc, intervine încă unul suplimentar, ori
de câte ori firmele folosesc capital de împrumut sau din vânzarea acţiunilor preferenţiale. Măsura în
care se recurge la aceste două resurse de finanţare se exprimă prin conceptul de levier financiar.
Demn de reţinut este faptul că riscul capitalului, utilizat de întreprinderi în finanţarea
diferitelor proiecte de investiţii, nu se concentrează exclusiv asupra celor care-l oferă. Dacă se
foloseşte numai capital de la posesorii de acţiuni comune, tot riscul afacerii se concentrează asupra
acestora. Însă, şi în cazul în care se recurge la capital de împrumut, riscul se acumulează tot asupra
acţionarilor obişnuiţi, doar că el se amplifică.
Când rentabilitatea economică, calculată ca un raport între beneficiul brut şi activul total,
este mai mare decât costul creditului angajat, întreprinderea poate să-şi mărească gradul de
îndatorare pentru că aşa îi sporeşte şi rentabilitatea financiară. Procedând astfel, odată cu
modificarea structurii financiare a firmei şi a indicatorilor de rezultate, se amplifică riscul financiar,
deoarece este posibil ca împrumuturile prin costul lor, să absoarbă total sau să depăşească beneficiile
de exploatare în unele perioade. Dacă se configurează această alternativă şi firma ajunge în situaţia
de a nu putea plăti dobânzile datorate, din cauza unui beneficiu prea scăzut, apare posibilitatea de
insolvabilitate.
Asupra momentului în care se atinge acest punct critic nu se pot face previziuni
mulţumitoare, deoarece pentru un calcul riguros, se cere valori de probabilitate valide pentru mărimi
viitoare ale beneficiului, ale dobânzii, etc. care adesea sunt imposibil de obţinut. Numai pentru un
orizont de timp scurt se poate determina cu precizie coordonatele unei situaţii de echilibru între
încasări şi plăţi. Pe termen lung, beneficiile sunt incerte, deoarece capacitatea firmelor de a obţine o
rată a rentabilităţii peste costul capitalului este determinată de forţe adesea incontrolabile lor, cum ar
fi: puterea de negociere a furnizorilor şi cumpărătorilor, ameninţarea produselor substituibile,
intrarea pe piaţă a noi concurenţi, rivalitatea dintre competitori.
Presiunea acestor factori nu este mereu aceeaşi în toate ramurile şi în toate întreprinderile,
astfel încât randamentele financiare individuale sunt diferite. Aşa că, pentru a preveni riscul
29
financiar firmele trebuie să-şi calculeze şi să-şi asigure din toate activităţile un prag de rentabilitate,
configurat ca un interval de încredere şi nu ca un reper valoric predeterminat. Amplitudinea acestui
interval este determinată de nivelul incertitudinii în care evoluează firma în cauză. Când ea tinde
spre zero, cu siguranţă că va fi vorba de o rentabilitate punctuală şi nu de un interval în care
profitabilitatea se realizează cu probabilitate mulţumitoare. Iar, când incertitudinea este ridicată,
intervalul de încredere, chiar dacă se determină cu precizie, are o dimensiune atât de mare, încât
devine neutilizabil în procesul decizional.
2.2. Gestiunea financiară a firmei
Gestiunea financiară poate fi definită ca un ansamblu de decizii şi activităţi care concură la

reglarea şi la ajustarea fluxurilor financiare şi a fondurilor, la gospodărirea resurselor financiare ale
întreprinderii.12 Gestiunea financiară se poate defini şi ca o funcţie a întreprinderii, care are ca scop
esenţial:
- pe de o parte, de a asigura în mod regulat întreprinderea cu fondurile necesare întreţinerii
echipamentului şi exploatării curente, procurând aceste fonduri la timpul dorit şi cu cele mai mici
costuri, fără a se pierde independenţa faţă de terţi şi posibilităţile industriale şi comerciale de
acţiune;
- pe de altă parte, de a controla buna utilizare a fondurilor şi rentabilitatea operaţiunilor pentru
care sunt afectate.
Menţinerea echilibrului fluxurilor financiare şi a unui nivel minim de rentabilitate a utilizării
fondurilor reprezintă un obiectiv specific al gestiunii financiare. Echilibrul financiar este influenţat
de toate fluxurile financiare, iar condiţiile acestuia definesc gradul de independenţă ori autonomie al
firmei faţă de terţi. Starea de echilibru care permite firmei să asigure în orice moment plata datoriilor
sale poate fi numită lichiditate, cu menţiunea că de menţinerea acesteia depinde nu numai
autonomia, ci însăşi existenţa întreprinderii.
Fluxurile financiare depind de compoziţia şi de natura activelor şi datoriilor, care determină şi
condiţiile de echilibru financiar.
12
Bistriceanu Gh. D., Adochiţei M. N., Negrea E.- Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001,
pag.92-94
30
Menţinerea lichidităţii firmei depinde şi de mărimea surplusului monetar care este generat în
special de rentabilitatea activităţii.
Orice decizie privind utilizarea fondurilor trebuie să răspundă nu numai criteriului de lichiditate,
ci şi celui de rentabilitate. Lipsa de rentabilitate sau o rentabilitate insuficientă pune în pericol
lichiditatea şi menţinerea capitalului. Lichiditatea şi rentabilitatea sunt elemente care intervin în
definirea politicii generale a firmei.
Activităţile care ţin de gestiunea financiară sunt guvernate de obiectivele stabilite prin politica
generală a întreprinderii. Aceste activităţi sunt foarte eterogene, referindu-se la rezolvarea unor
probleme de trezorerie, colectarea şi utilizarea fondurilor pentru toate categoriile de investiţii,
controlul realizării investiţiilor, previziunea şi analizele necesare pregătirii deciziilor, etc.
Gestiunea financiară are scopuri multiple, subordonate supravieţuirii, obţinerii de profit şi
creşterii economice a întreprinderii. Aceste scopuri pot fi sintetizate astfel:
- asigurarea echilibrului financiar şi a rentabilităţii;
- creşterea activelor sau a patrimoniului şi a cifrei de afaceri;
- asigurarea flexibilităţii, care permite întreprinderii să se adapteze la nişte condiţii dificile sau
să sesizeze noi oportunităţi de profit sau de creştere.
Scopurile gestiunii se pot controla cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care amintim: nivelul
fondului de rulment în comparaţie cu necesarul, coeficientul de îndatorare, rentabilitatea economică
influenţată de efectul de levier, ratele de creştere a activelor şi a cifrei de afaceri, capacitatea de
autofinanţare, volumul lichidităţii, etc.
Gestiunea financiară se înscrie într-un sistem de previziune şi de control menit să asigure
administrarea relaţiilor pe termen lung şi scurt în mediul înconjurător. În acest scop, în întreprinderi
se elaborează planuri strategice şi pe termene medii şi scurte, care reflectă resursele financiare şi
utilizările lor.
Controlul impus de funcţionarea întreprinderilor potrivit cerinţelor gestiunii financiare
urmăreşte:
- să măsoare diferenţele între previziuni sau normele financiare, pe de o parte, şi realizările
exprimate în termeni de echilibru financiar şi rentabilitate, pe de altă parte;
- diagnosticarea simptomelor greutăţilor financiare care afectează sau ameninţă întreprinderea;
- să indice decizii corective susceptibile de a pune capăt disfuncţionalităţilor care se manifestă
şi de a redresa o situaţie financiară delicată;
- să revizuiască, în unele cazuri, obiectivele şi previziunile iniţiale.
31
Rezultă că gestiunea financiară are un domeniu foarte larg, impunând rezolvarea în special a
două probleme esenţiale:
- echilibrarea ansamblului de fluxuri privind încasările şi plăţile, adică asigurarea echilibrului
financiar;
- rentabilitatea folosirii fondurilor, astfel încât să se asigure atât remunerarea lor, cât şi
dezvoltarea firmei.
Rezolvarea ambelor probleme impune efectuarea unui control riguros asupra întregii activităţi
a întreprinderii.
De modul în care se asigură echilibrul depinde gradul de autonomie sau independenţă a
întreprinderii faţă de terţi. Gestiunea financiară indică aspecte specifice în funcţie de etapele
evoluţiei întreprinderii: copilărie, adolescenţă şi maturitate, când problemele financiare sunt
oarecum diferite, precum şi în funcţie de felul întreprinderii: individuală, familială, societară, de stat,
etc.
Eforturile întreprinderii trebuie dirijate spre minimizarea cheltuielilor şi maximizarea
rezultatelor, pentru a se putea realiza o latură şi o funcţie importantă a gestiunii, şi anume
autofinanţarea, cu precizarea că aceasta din urmă îşi aduce contribuţia la asigurarea autonomiei
financiare.
În baza gestiunii şi autonomiei, întreprinderea participă la raporturi complexe care se stabilesc
cu alţi agenţi economici pe diferite pieţe, dar şi cu organismele de credit şi statale, cu personalul
propriu, etc. Autonomia iese în evidenţă prin multitudinea drepturilor şi atribuţiilor pe care le au
întreprinderile în plan economic, tehnic, financiar, contabil şi administrativ, precum şi prin
raporturile cu mediul înconjurător. Un rol important în asigurarea autonomiei îl are existenţa în
întreprinderi a unor fonduri proprii la un nivel care să permită desfăşurarea activităţii , fără a apela,
decât în limite normale, la resursele împrumutate ale diferitelor organisme financiare şi de credit.
Creşterea autonomiei financiare presupune sporirea fondurilor proprii, o libertate mai mare în
formarea şi gestionarea capitalului financiar, în împărţirea rezultatelor, stabilirea structurii
fondurilor, alocarea resurselor financiare în conformitate cu interesele şi raţiunile proprii ale
întreprinderii.
Autonomia se manifestă şi prin dreptul întreprinderii de a lua decizii tactice şi strategice în
toate domeniile, astfel încât să se realizeze descentralizarea conducerii, înlăturarea fenomenelor de
centralism excesiv, democratizarea vieţii economice şi financiare.
32
2.3. Diagnosticarea situaţiei financiare a întreprinderii
2.3.1. Componentele diagnosticării financiare
Obţinerea unei priviri de ansamblu asupra sănătăţii financiare şi a echilibrului structural al

întreprinderii se realizează prin diagnosticul financiar.13Acest diagnostic permite evaluarea situaţiei
financiare a întreprinderii după trei dimensiuni principale: structura financiară, rentabilitatea
activităţii şi lichiditatea. De regulă, diagnosticarea financiară este necesar să se efectueze pe o
perioadă de cel puţin trei ani, folosindu-se datele de evidenţă contabilă şi cele cu caracter financiar,
în mod deosebit elementele structurii bilanţului şi cele ale contului de profit şi pierdere, rezultatele
obţinute comparându-le cu datele şi indicatorii similari obţinuţi de întreprinderile performante din
cadrul ramurii economice.
Diagnosticarea structurii financiare cuprinde trei componente principale şi anume
diagnosticarea echilibrului financiar, cea a interdependenţei financiare, cu accent deosebit pe
evaluarea solvabilităţii şi cea a gradului de îndatorare a întreprinderii.
Diagnosticarea echilibrului financiar este necesar să scoată în evidenţă în ce măsură se
asigură o armonizare între resursele financiare aflate la dispoziţia întreprinderii şi modul de utilizare.
În acest scop, ea va evidenţia marja de securitate de care dispune întreprinderea după finanţarea
mijloacelor fixe, asigurându-se finanţarea mijloacelor de acţiune mobilizate prin resurse proprii.
Diagnosticul interdependenţei financiare permite scoaterea în evidenţă a părţii fondurilor
proprii în finanţarea întreprinderii, evaluând astfel măsura în care întreprinderea finanţează
mijloacele sale de acţiune cu mijloace proprii. Pentru această diagnosticare se folosesc indicatorii
procentuali de solvabilitate, rezultaţi din raportarea fondurilor proprii la totalul pasivului sau din
raportarea fondurilor proprii la capitalurile permanente. Acest diagnostic poate să pună în evidenţă
starea de încetare a plăţilor, caracterizând astfel starea de sănătate falimentară a întreprinderii.
Cea de a treia componentă a diagnosticului structurii financiare are ca obiect analiza
îndatorării întreprinderii. Efectuând acest diagnostic, întreprinderea poate evalua partea deţinută de
terţi în totalul surselor de finanţare, şi, deci, în ce măsură ea finanţează mijloacele sale de acţiune
folosind surse de finanţare externă. Acest diagnostic presupune calculul indicatorului de îndatorare
prin efectuarea raportului între datoriile întreprinderii şi totalul pasivului.
13
Bărbulescu, C.- Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică. Strategii şi politici de redresare şi dinamizare
a activităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 65-71
33
Analiza situaţiei îndatorării întreprinderii, în cazuri negative, scoate în evidenţă gradul mare de
asfixiere financiară.
O a doua mare parte a diagnosticului financiar este necesar să aibă ca obiect analiza
rentabilităţii financiare, care are la rândul ei trei componente: analiza marjei comerciale, cea a
valorii adăugate şi cea a trezoreriei.
Analiza marjei comerciale pune în evidenţă valoarea degajată ca urmare a vânzărilor efectuate
în raport cu totalul achiziţionărilor folosite pentru realizarea acestora. Evaluarea marjei comerciale
se poate face folosind indicatori specifici, cum ar fi indicatorul marjei comerciale, care se calculează
făcând diferenţa între valoarea vânzărilor şi costul acestora, sau indicatorii procentuali ai
rentabilităţii comerciale, care se determină raportând excedentul brut al exploatării la totalul
vânzărilor sau raportând rezultatul net la totalul valorii vânzărilor.
În mod practic, marja netă a rentabilităţii exprimă productivitatea cifrei de afaceri a
întreprinderii.
Analiza valorii adăugate permite măsurarea creării de valoare de către întreprindere, adăugată
mărfurilor, bunurilor şi serviciilor achiziţionate. Determinarea valorii adăugate se face scăzând din
valoarea producţiei valoarea consumurilor intermediare achiziţionate de la terţi.
Pentru diagnosticarea valorii adăugate se foloseşte indicatorul procentual al rentabilităţii
economice, calculat ca raport procentual între marja brută de autofinanţare şi totalul activelor sau cel
calculat ca raport între rezultatul net şi activul total. Cu cât aceşti indicatori au o valoare mai mică,
cu atât situaţia financiară a întreprinderii este mai precară, impunându-se adoptarea unor măsuri
rapide de redresare.
Analiza trezoreriei are ca obiect evidenţierea măsurii în care întreprinderea degajează sume de
bani (cash flow) înainte de distribuirea dividendelor prin activităţile desfăşurate. Mărimea acestor
sume de bani se determină prin însumarea rezultatului exploatării cu valoarea amortismentului
reţinută. Această analiză scoate în evidenţă gradul de eficacitate cu care întreprinderea utilizează
capitalurile proprii, permiţând acţionarilor să compare investiţiile efectuate iniţial cu beneficiile
obţinute.
Analiza acestor fluxuri de sume băneşti se poate face folosind şi indicatorii analizei financiare,
cum sunt cei obţinuţi ca raport procentual între rezultatul net obţinut şi capitalurile proprii sau cel
obţinut făcând raportul procentual între marja brută de autofinanţare şi capitalurile proprii.
Cea de a treia componentă a diagnosticului financiar o constituie analiza lichidităţii
întreprinderii, cu cele trei părţi componente: analiza lichidităţii generale, analiza lichidităţii reduse
şi analiza lichidităţii imediate.
34
Analiza lichidităţii generale este necesar să evidenţieze măsura acoperirii datoriilor pe termen
scurt cu activele realizabile în cursul aceluiaşi exerciţiu. În mod practic, se calculează indicatorul
lichidităţii generale ca raport procentual între activul circulant şi datoriile pe termen scurt, atunci
când valoarea acestui indicator este mai mică decât 1 semnalându-se existenţa unei ameninţări sub
raport economic în activitatea întreprinderii.
Lichiditatea generală poate fi evaluată şi prin indicatorul rotaţiei stocurilor care se calculează
ca raport între preţul de achiziţie al mărfurilor vândute la valoarea stocurilor medii ale mărfurilor,
exprimate în preţuri de achiziţie, acest indicator arătând de câte ori, în medie, stocurile au fost
vândute în timpul unui ciclu de exploatare.
Pentru evaluarea lichidităţii reduse se foloseşte indicatorul obţinut prin raportarea activului
circulant la datoriile pe termen scurt (ca la calculul lichidităţii generale), iar pentru evaluarea
lichidităţii imediate se foloseşte indicatorul obţinut prin raportarea trezoreriei active la datoriile pe
termen scurt.
Pentru diagnosticul lichidităţii reduse şi al lichidităţii imediate, se folosesc ca indicatori
numărul de zile care reprezintă creditul acordat clienţilor pentru plata mărfurilor cumpărate (creditul
clienţi) şi numărul de zile acordat de furnizori în care să se facă plata datoriilor contactuale (credit
furnizor).
Primul indicator (credit clienţi) se calculează cu formula:
indică, în medie, numărul de zile de credit acordat pentru plata mărfurilor cumpărate. Cu cât acest
număr mediu de zile este mai mare, cu atât este mai dezavantajos pentru întreprindere, ea
neputându-şi recupera valoarea mărfurilor şi folosi această valoare pentru activităţile desfăşurate.
Cel de al doilea indicator, denumit credit furnizori, arată, în medie, numărul de zile în care
întreprinderea trebuie să achite valoarea mărfurilor achiziţionate de la furnizori, întreprinderea fiind
interesată să aibă un credit furnizori cât mai mare.
Cei doi indicatori trebuie bine corelaţi, timpul de încasare a mărfurilor vândute fiind necesar să
fie în armonie cu timpul acordat pentru plata mărfurilor achiziţionate.
Efectuarea diagnosticului financiar, deşi are un caracter static, permite o bună evaluare a stării
de sănătate economică, asigură constatarea din timp a stării de slăbiciune şi poate constitui punctul
de plecare pentru declanşarea unui ansamblu de măsuri pentru redresarea viitoare şi dinamizarea
activităţii.
35
2.3.2. Asigurarea lichidităţilor, cerinţă de bază a evitării eşecului
economic al întreprinderilor
Întreprinderile, mari sau mici, pentru evitarea eşecului economic şi a falimentării este
necesar să acorde o atenţie continuă asigurării lichidităţilor pentru activitatea desfăşurată şi plata la
timp a datoriilor.
Există încă întreprinderi a căror conducere măsoară eficacitatea activităţilor desfăşurate în
mod exclusiv prin intermediul profitului net, considerând că doar contul de profit şi pierdere
evidenţiază starea de sănătate a firmei. Fără a diminua importanţa stării de sănătate a firmei, prin
rezultatele evidenţiate în contul de profit şi pierdere este necesar să se scoată în evidenţă faptul că
inabilitatea de a gestiona corespunzător lichidităţile, care poate conduce la lipsa lichidităţilor
necesare în anumite momente critice, stă la baza eşecului multor întreprinderi profitabile,
conducerea acestora fiind trezită la realitate de incapacitatea de plată a datoriilor.
Pentru a evidenţia factorii care influenţează volumul disponibilităţilor băneşti se porneşte de
la următoarea relaţie fundamentală:
A = D + CP
în care:
A – reprezintă activul întreprinderii;
D – datoriile;
CP – capitalul propriu.
Explicitând această relaţie, se obţine:
AC + AF = DTS + DTL + CP
în care:
AC – active circulante;
AF – active fixe;
DTS – datorii pe termen scurt;
DTL – datorii pe termen lung.
În această ultimă relaţie se pot introduce componentele factorilor evidenţiaţi, obţinându-se
astfel relaţia:
DB + CS + S + AF = DTS + DTL + CP
în care:
36
DB – disponibilităţi băneşti;
CS – creanţe pe termen scurt;
S – stocuri.
Din această relaţie se evidenţiază separat disponibilităţile băneşti pentru a determina factorii
care influenţează volumul acestora:
DB = DTS + DTL + CP – CS – AF – S.
Pe baza analizei componentelor, se pot desprinde o serie de concluzii privind creşterea sau
descreşterea disponibilităţilor băneşti din cadrul unei întreprinderi. Astfel, de exemplu, o creştere a
datoriilor pe termen scurt, ceilalţi factori fiind neschimbaţi, conduce la o creştere a disponibilităţilor
băneşti care poate fi folosită pentru nevoile curente ale întreprinderii, o creştere a stocurilor poate
conduce la micşorarea disponibilităţilor băneşti sau o scădere a datoriilor pe termen scurt ducând la
micşorarea disponibilităţilor băneşti.
Pornind de la această relaţie fundamentală, se poate întocmi un tablou de finanţare judicios
care să ţină seama de legătura dintre disponibilităţilor băneşti şi profitul întreprinderii, de modul de
plată în timp a datoriilor, de finanţare a investiţiilor, de plată a dividendelor, etc.
Tabloul de finanţare poate scoate în evidenţă o serie de aspecte semnificative pentru
activitatea întreprinderii. Din cuprinsul acestuia se poate desprinde faptul că, deşi firma este
profitabilă, ea este nevoită să facă împrumuturi pentru a putea plăti datoriile sau că disponibilităţilor
băneşti sunt folosite în mod neraţional în timp pentru unele activităţi desfăşurate.
Pentru a putea desprinde concluziile de ansamblu privind activitatea întreprinderii, este
necesar ca odată cu tabloul de finanţare să se analizeze şi celelalte documente de bază sub raport
financiar, cum sunt Bilanţul contabil şi Contul de profit şi pierdere, documente care se completează
reciproc sub raportul informaţiilor oferite.
2.4. Relaţia rentabilitate-risc la nivel de firmă
37
Faptul că funcţionarea unei întreprinderi devine rentabilă de la un anumit nivel minim al
producţiei face necesară creşterea dimensiunii ei. Pentru a atinge în acest fel limita numită
„economie de scară”, se pot folosi numeroase combinaţii de surse de finanţare şi de structuri de
producţie şi de vânzare14. Dincolo de acest punct, este de dorit ca respectivele combinaţii să fie
realizate de aşa manieră încât să facă posibilă obţinerea unei rate marginale de substituţie a unei
unităţi suplimentare de risc cu o mărime corespunzătoare de rentabilitate scontată. Condiţia necesară
pentru realizarea acestei substituţii este constituirea unei structuri optime a capitalului utilizat care să
conducă la minimizarea costurilor şi la creşterea veniturilor la fiecare nivel al producţiei, până
dincolo de pragul de rentabilitate. Acesta marchează punctul la care veniturile obţinute de firmă din
vânzări acoperă complet costurile totale, ceea ce semnifică şi faptul că, sub el, înregistrează pierderi,
iar deasupra lui, profit.
Indicatorii economico-financiari ai unei întreprinderi îi vor permite acesteia situarea într-o
poziţie favorabilă faţă de pragul de rentabilitate, doar dacă între cele trei coordonate de bază ale
activităţii ei, cifra de afaceri, costurile înregistrate şi profitul obţinut, există o anumită relaţie.
Cunoaşterea naturii acesteia şi a condiţiilor în care ea se poate realiza are o importanţă decisivă
pentru asigurarea succesului agenţilor economici şi pentru prevenirea asumării unor riscuri excesive.
Astfel, pentru a ridica cifra de afaceri la acel volum la care vânzările sunt egale sau mai mari
decât cheltuielile totale, trebuie ca investiţiile productive să fie structurate în aşa fel, sub aspectul
surselor de finanţare şi al rolului lor economic, încât să asigure creşterea mai rapidă a producţiei
marginale decât a costurilor marginale. Corelarea judicioasă a imobilizărilor în active fixe cu cele în
active circulante asigură creşterea cifrei de afaceri şi recuperarea costurilor fixe şi a celor variabile,
fapt ce echivalează cu atingerea pragului de rentabilitate. Se previne astfel apariţia şi acumularea
unor dezechilibre funcţionale care devin surse de riscuri considerabile, cum sunt aprovizionările în
salturi, livrările cu intermitenţă, nesincronizarea plăţilor cu încasările.
Creşterea capacităţilor de producţie în ritm susţinut şi independent de evoluţia vânzărilor,
poate antrena dificultăţile financiare prin accentuarea gradului de îndatorare şi, odată cu el, prin
reducerea posibilităţii de a primi noi credite, de a suporta şi restitui anuităţile legate de ele.
Utilizarea sub capacitatea nominală a activelor noi face ca beneficiul din exploatare să fie inferior
costului cu dobânzile. Aşa că firma confruntată cu nivele nesatisfăcătoare ale randamentelor de
producţie nu numai că nu poate plăti dobânzile aferente creditului contractat, dar nici nu oferă
acţionarilor dividende corespunzătoare din activitatea curentă.
14
Prunea, P.- Riscul în activitatea economică, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag.110
38
La rândul lui, profitul poate fi maximizat prin promovarea unei strategii de dominaţie prin
costuri. Dar, şi în cazul în care se adoptă această orientare şi se obţine accesul la o tehnologie
avansată, la surse de aprovizionare privilegiate, sau se trece la diversificarea producţiei, tot
anvergura afacerii constituie factorul determinant al reducerii costurilor sau a menţinerii lor la
nivelul la care asigură realizarea economiei de scară.
Analiza acestui ansamblu de conexiuni şi acţiuni financiare, nefinanciare, care se
structurează în cadrul unei firme, arată că posibilitatea atingerii sau depăşirii pragului de
rentabilitate este condiţionată de controlul costurilor fixe şi de obţinerea unei diferenţe pozitive între
preţul de vânzare pe produs şi costurile variabile aferente. Costurile fixe sau constante, privite în
accepţiunea largă de obligaţii contractuale, cuprind şi dobânda nu numai amortizarea activelor
corporale şi celelalte elemente de cheltuieli, care au o dimensiune oarecum independentă faţă de
volumul producţiei. Dacă ne oprim numai la aceste două componente, redate explicit, ale costurilor
fixe, constatăm că ele au o legătură directă cu capitalurile folosite şi cu beneficiile realizate.
Caracterul „constant” al amortizării se relevă din perspectiva activităţii de producţie, când se pune
problema recuperării valorii imobilizărilor corporale utilizate, iar dobânda priveşte activitatea
financiară sub aspectul amortizării datoriilor. În teoria economică, influenţa acestor două
componente ale costurilor fixe asupra beneficiului se pune în evidenţă prin efectul de levier
operaţional şi prin efectul de levier financiar.
Efectul de levier financiar derivă din consecinţele participării frecvente a capitalurilor
împrumutate, alături de cele proprii, la finanţarea activităţii unei întreprinderi. Când o firmă
foloseşte şi surse împrumutate, acţionarii îşi asumă un risc financiar sporit datorită creşterii ratei de
îndatorare a acesteia. Drept urmare, ei se aşteaptă la o remunerare suplimentară. Pot obţine aşa ceva,
dacă rata rentabilităţii economice realizată de firmă este mai mare decât rata dobânzii la creditele
angajate.
Efectul de levier financiar pune în evidenţă creşterea ratei de remunerare a capitalului
propriu, ca urmare a influenţei costurilor fixe, formate în principal din datorii pe termen mediu şi
lung, asupra profitului întreprinderii.
Mărimea efectului de levier se află în raporturi direct proporţionale cu rata îndatorării firmei
şi cu diferenţa dintre costul mediu ponderat al capitalului şi rata dobânzii la creditele folosite. Ceea
ce demonstrează că remunerarea capitalului propriu suferă o dublă înrăurire din partea capitalului
împrumutat, atât prin mărimea acestuia, cât şi prin rata dobânzii. Primul aspect influenţează cifra de
afaceri, prin capacităţile de producţie suplimentare realizate cu acest capital, şi apoi partea de
costuri, prin dobânda plătită. În mod firesc, profitul din exploatare va fi potenţat de creditele
39
utilizate şi diminuat de costurile fixe financiare. Astfel că efectul de levier financiar dezvăluie faptul
că acţionarii pot realiza câştiguri mai mari când nu-şi finanţează proiecte de dezvoltare, exclusiv din
capitalul propriu. Doar că această relaţie nu este nici liniară şi nici directă. Efectul de pârghie se
poate propaga cu dificultate sau cu întârziere, acţionarii pot pretinde rate de rentabilitate financiară
mai înalte decât permit condiţiile din piaţă, iar riscurile financiare, îndeosebi pentru firmele
îndatorate, pot atenua sau compromite efectul de levier financiar.
Până la un punct, prevalenţa capitalului împrumutat asupra celui propriu contribuie la
îmbunătăţirea rentabilităţii agenţilor economici. Cu cât raportul dintre cele două surse principale de
finanţare a dezvoltării întreprinderilor este mai dezechilibrat în favoarea creditului, cu atât sunt mai
mari perspectivele ei de profitabilitate, dar şi riscul asumat de acţionari este mai ridicat. După cum
firmele, care au un levier financiar scăzut, înregistrează un risc mai redus, pe care ele îl preferă, mai
ales în fazele nefavorabile ale ciclului de afaceri.
Rezultatele financiare ale firmelor sunt influenţate nu numai de levierul financiar, ci şi de
rentabilitatea activelor achiziţionate. Însă, performanţele intrinseci ale acestora pot contribui la
îmbunătăţirea rentabilităţii financiare, doar dacă folosirea lor corespunzătoare se corelează cu o
structură a producţiei adecvată cerinţelor pieţei. În caz contrar, concentrarea excesivă a
preocupărilor pentru a obţine un levier financiar ridicat poate conduce la un dezechilibru accentuat
între profitul aşteptat şi gradul de risc asumat. Cât de mare este acest risc se poate afla prin
cuantificarea variabilităţii ratelor de rentabilitate înregistrate în perioada anterioară faţă de rata
medie a rentabilităţii, calculând dispersia şi abaterea medie pătratică a ratelor de rentabilitate
obţinute anterior.
2.5. Capitalurile agentului economic
Situaţia financiară a agenţilor economici variază şi se află sub influenţa a numeroşi factori,
deoarece capitalul unei firme se constituie din capital propriu şi din capital împrumutat, care
necesită un cost de rambursare.
2.5.1. Capitalurile proprii
40
Capitalurile proprii se formează din surse sau contribuţii externe şi surse sau contribuţii
interne. Contribuţiile externe cuprind aportul proprietarilor şi, eventual, unele aporturi ale statului,
ale altor colectivităţi şi organisme specializate, iar cele interne sunt resurse care se degajă, în
principal, din capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
a) Contribuţiile externe
Orice întreprindere individuală sau societate nu poate fi înfiinţată dacă nu dispune iniţial de
un capital minim. Proprietarul sau proprietarii trebuie să angajeze un minim aport care constituie
capitalul social. Fiecare asociat, în schimbul aportului său, va primi un număr de părţi sau acţiuni
care reprezintă dreptul său asupra capitalului întreprinderii.
Statul şi unele colectivităţi publice pot acorda societăţilor prime sau subvenţii
nerambursabile. Subvenţiile pot fi de echipament şi de exploatare, cu precizarea că cele de
echipament se înscriu în bilanţ, constituind fonduri proprii, iar cele de exploatare se înregistrează în
contul de rezultate, reprezentând nişte încasări.
Unele instituţii sau organisme financiare specializate pot furniza fonduri proprii cu titlu
temporar sau permanent. Poate fi vorba de o participare care urmăreşte o rentabilitate ridicată sau de
o operaţiune care are ca scop sprijinirea unor întreprinderi aflate în dificultate. Băncile de afaceri sau
altele pot aduce fonduri proprii pentru dezvoltarea întreprinderii. Obiectivul lor este ca
întreprinderea să cunoască o asemenea dezvoltare şi rentabilitate încât la sfârşitul unei perioade de
câţiva ani să poată fi cotată la bursă, iar banca să se poată retrage din investiţie.15
b) Contribuţiile interne
Contribuţiile interne se formează din resursele care se degajă din propria activitate pe care o
desfăşoară firma, astfel că asistăm la un proces de autofinanţare, cu importanţă deosebită asupra
asigurării autonomiei financiare. Pentru desfăşurarea activităţii, firma face o serie de cheltuieli,
obţinând concomitent şi nişte încasări, acestea din urmă provenind din vânzarea produselor,
executarea de lucrări şi prestarea de servicii, precum şi din venituri financiare şi venituri
excepţionale.
Diferenţa dintre încasări şi cheltuieli (exclusiv amortismentul) capătă destinaţii ca:
- plata impozitului pe profit, adică partea care se atribuie statului;
- plata de dividende, adică partea atribuită asociaţilor sau acţionarilor;
- plata participărilor la beneficii, adică partea atribuită salariaţilor;
15
pag. 102-103
41
- formarea fondului de amortizare, a proviziilor sau rezervelor, adică partea cuvenită
întreprinderii.
Sumele cuvenite întreprinderii şi păstrate de către aceasta formează autofinanţarea brută care
este alcătuită din autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea netă.
Autofinanţarea de menţinere se referă la acele sume puse în aşteptare, urmând ca din ele să se
facă, în viitor, cheltuieli prin care se va păstra nivelul atins de patrimoniu. Între izvoarele de formare
a autofinanţării de menţinere, un prim loc îl ocupă amortizările normale (care corespund pierderii
reale din valoarea imobilizărilor) şi apoi provizioanele.
Autofinanţarea netă este partea de autofinanţare brută din care se formează resursele proprii ale
întreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect o îmbogăţire,
o creştere a patrimoniului. Autofinanţarea netă se constituie din beneficiile puse în rezervă, adică din
acele beneficii care rămân după prelevarea impozitului şi remunerarea asociaţilor sau acţionarilor,
precum şi participarea angajaţilor la profit. De asemenea, o sursă a acestei autofinanţări este şi
partea din fondul de amortizare care depăşeşte deprecierea reală a elementelor de imobilizări.
Autofinanţarea are mai multe avantaje, dar cele mai importante într-o economie de piaţă constau
în următoarele:
- constituie un mijloc sigur de finanţare, având în vedere că în anumite situaţii conjuncturale
întreprinderea întâmpină greutăţi în colectarea de capital de pe piaţa financiară sau monetară;
- apără libertatea de acţiune a întreprinderii, în sensul că autonomia financiară dobândită prin
autofinanţare asigură acesteia independenţa de gestionare faţă de organismele financiare şi de credit,
organisme care exercită un control riguros spre a-şi asigura garanţia capitalurilor date cu împrumut.
Dar este foarte greu ca o întreprindere să poată înlocui în totalitate capitalurile de împrumut cu
capitalurile proprii.
2.5.2. Capitalurile împrumutate
Capitalurile împrumutate pot fi grupate în trei categorii, din punct de vedere al termenelor de
acordare sau de utilizare16:
- împrumuturi pe termen lung;
- împrumuturi pe termen mediu;
- împrumuturi pe termen scurt.
16
pag.108-113
42
După destinaţie, capitalurile împrumutate pot fi grupate în două mari categorii:
- capitaluri de împrumut care au rolul de a finanţa activele fixe;
- capitaluri de împrumut care au rolul de a finanţa activele circulante.
Împrumuturile pe termen lung sunt cele care au o scadenţă mai mare de cinci ani, cele pe termen
mediu între unu şi cinci ani, iar împrumuturile pe termen scurt au scadenţe mai mici de un an. Din
primele două categorii se finanţează cu deosebire activele fixe, iar din ultima se acoperă activele
circulante.
a) Capitalurile împrumutate pe termen lung
Creditele pe termen lung sunt foarte variate în ceea ce priveşte natura şi obiectul lor. Marile
întreprinderi pot face apel la economiile publice prin diverse tipuri de împrumuturi pe termen lung
pe bază de titluri. Finanţarea pe termen lung mai este asigurată şi de organisme publice specializate,
precum şi de către stat şi bănci.
În funcţie de provenienţa sau de originea celor care le acordă, împrumuturile pe termen lung pot
fi grupate în următoarele categorii:
 împrumuturi obligatare;
 împrumuturi de la organismele publice specializate;
 împrumuturi de la stat
 împrumuturi de la bănci.
Împrumuturile obligatare
Nevoile de capital pe termen lung ale unei societăţi comerciale se pot satisface atât pe calea
emisiunii de acţiuni, cât şi cea a emiterii de obligaţiuni. Emisiunea de obligaţiuni asigură fonduri
împrumutate, generând totodată cheltuieli pentru plata dobânzilor şi restituirea împrumuturilor.
Cheltuielile care se fac impun acoperirea lor, astfel că utilizarea împrumuturilor trebuie să aibă ca
efect creşterea puterii economice, concurenţiale şi a rezultatelor financiare.
Împrumuturile pe bază de obligaţiuni sunt o formă deosebită a creditului pe termen lung,
caracterizată prin emisiunea către public de titluri negociabile. Fiecare obligaţiune reprezintă o
fracţiune a datoriei contractate de o întreprindere.
Particularitatea acestui împrumut constă în aceea că întreprinderea face apel la economia
publică, solicitând finanţarea de la un ansamblu de indivizi şi nu de la o instituţie financiară. Datoria
întreprinderii se materializează în obligaţiuni. Obligaţiunile nu conferă deţinătorului nici o putere de
decizie în întreprindere şi nu-i permite acestuia să beneficieze de creşterea societăţii, aşa cum se
întâmplă în cazul acţiunilor.
43
Împrumuturile de la organismele publice specializate
Din motive precum accesul mai greu pe piaţa financiară sau faptul că sumele de care au nevoie
întreprinderile nu justifică recurgerea directă la această piaţă, precum şi din alte cauze, este necesar
să se creeze instituţii de împrumuturi destinate să lărgească sfera izvoarelor de formare a fondurilor.
Asemenea instituţii intervin direct pe piaţa financiară, permiţând întreprinderilor să obţină
indirect şi pe termen lung capitalul de împrumut.
Împrumuturile de la stat
Asemenea împrumuturi reprezintă intervenţii financiare ale statului determinate de dificultăţile
pe care le au întreprinderile de a-şi procura capitalul de pe piaţa financiară.. Aceste intervenţii se
realizează în scopul favorizării dezvoltării economiei.
Împrumuturile de la bănci
Băncile pot interveni sub diverse forme, prin acordarea de împrumuturi pe termen lung.
b) Capitalurile împrumutate pe termen mediu
În asigurarea echilibrului financiar, întreprinderile sunt interesate să coreleze termenul de
rambursare a împrumuturilor cu durata amortizării unor elemente de imobilizări. Sub influenţa
progresului tehnic, unele elemente de active fixe, cum sunt utilajele, maşinile-unelte, etc. îşi pierd
din ce în ce mai repede valoarea, astfel că ele trebuie înlocuite. Înlocuirea acestor elemente
determină necesitatea contractării unor împrumuturi pe durate mai reduse decât cele pe termen lung.
Prin urmare, creditele pe termen mediu au rolul de a acoperi nevoile financiare determinate de
procurarea unor elemente de imobilizări, acordându-se pe o durată de până la cinci ani.
În acordarea creditelor pe termen mediu şi lung, în economia de piaţă s-au statuat anumite reguli
financiare, între care:
 îndatorarea nu trebuie să depăşească fondurile proprii;
 durata minimă a împrumuturilor nu trebuie să fie mai mică decât cea a folosinţei investiţiilor.
Creditul pe termen mediu propriu-zis poate fi acordat de către o bancă sau de către organisme
specializate.
Creditul pe termen scurt prelungit se poate acorda pentru diferite nevoi de fabricaţie, pentru
vânzări la export şi vânzări în rate. Dacă împrumuturile pe termen scurt au o durată de folosinţă de
până la un an, împrumuturile pe termen scurt prelungit se acordă pe o perioadă ceva mai
îndelungată. Astfel, asemenea credite, datorită duratei mai mari a ciclurilor de fabricaţie şi de
comercializare, pot depăşi un an, deşi ele finanţează capitaluri circulante.
44
Creditul de leasing presupune derularea unei operaţiuni prin care o instituţie financiară
specializată cumpără, la cererea unei întreprinderi, bunuri pentru a le închiria acesteia, în schimbul
plăţii unei redevenţe periodice. Prin urmare, întreprinderea care foloseşte bunurile închiriate nu este
şi proprietarul lor, ci are doar dreptul de folosinţă pe o perioadă strict stabilită. În contractul încheiat
între instituţia financiară specializată şi întreprindere se prevede posibilitatea beneficiarului de a
cumpăra bunul la sfârşitul închirierii, la un preţ avantajos.
c) Capitalurile împrumutate pe termen scurt
Aceste capitaluri se acordă pe o durată de până la un an, având rolul de a permite întreprinderii
să-şi finanţeze operaţiunile de exploatare, operaţiuni legate de ciclul de exploatare, adică de activele
circulante, după cum creditele pe termen lung şi mediu au scopul de a acoperi nevoile de investiţii
care au un caracter durabil. În structura acestor credite găsim: credite de furnizori, diferite creanţe şi
credite bancare.
Creditul de furnizor se naşte în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit o dată cu
livrarea mărfurilor. Pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie, furnizorul poate cere clientului său
permisiunea de a trage trate cu scadenţe corespunzătoare. Furnizorul va putea sconta aceste trate la
banca sa în vederea refacerii trezoreriei. Durata creditului de furnizor variază între 30 şi 90 zile.17
Datoriile faţă de diverşi creanţieri cuprind în structura lor următoarele elemente mai importante:
 salarii datorate personalului;
 impozite datorate statului;
 sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în domeniul protecţiei
sociale;
 dividende de plătit asociaţilor.
De regulă, aceste datorii sunt plătibile la termene scurte.
Creditele bancare pe termen scurt diferă prin obiect, modalităţile practicate în acordare,
garantare, restituire, durată, cost şi se obţin direct de la bancă.
În timp ce creditul pe termen lung se va rambursa pe seama activităţii rentabile, a marjei brute de
autofinanţare, restituirea creditului pe termen scurt se asigură prin deznodământul operaţiunilor de
exploatare. Banca are drept gaj sau garanţie, de obicei, o încasare prevăzută, uneori creditul nu are o
garanţie specială, ci doar gradul de solvabilitate a întreprinderii. Aceasta remite băncii un efect de
comerţ, în care caz se acordă un credit.
Între categoriile de credite pe termen scurt acordate într-o economie de piaţă menţionăm:
17
pag.196-199
45
a) credite generale;
b) credite legate direct de activele de exploatare;
c) credite specifice unor operaţiuni speciale.
a) Creditele generale se acordă întreprinderii pentru a-şi îmbunătăţi trezoreria, nu au o garanţie
specială, banca informându-se doar de lichiditatea pe termen scurt a clientului. În structura creditelor
generale se includ credite pentru facilitate de casă, pentru descoperire, de campanie, credite releu,
credite de trezorerie prin mobilizare de efecte financiare.
Creditele pentru facilitate de casă se acordă pe o durată foarte scurtă în situaţia în care
întreprinderea are scadenţe dificile, cu menţiunea că încasările care vor servi la restituirea
împrumutului trebuie să fie identificate cu claritate.
Creditele pentru descoperire se acordă pe o perioadă mai lungă şi se materializează într-un sold
descoperit asupra contului bancar curent al întreprinderii.
Creditul releu se acordă în aşteptarea unei intrări de fonduri sigure şi apropiate, ca de pildă, în
cazul emiterii de obligaţiuni şi al majorării de capital.
Creditele de trezorerie prin mobilizarea de efecte financiare se obţin în schimbul remiterii
efectelor financiare.
Toate aceste credite cu caracter general prezintă un risc relativ mare pentru bancă şi nu pot fi
garantate prin active speciale de exploatare. Pentru acordarea lor, banca procedează la o analiză
financiară profundă, în special cu privire la gradul de lichiditate a întreprinderilor pe care le
creditează. Asemenea credite sunt legate direct de trezorerie.
b) Creditele legate direct de activele de exploatare se referă cu deosebire la mobilizarea de
creanţe ale clienţilor, dar şi la acoperirea stocurilor. În structura acestor credite găsim: creditul de
scont, creditul de mobilizare de creanţe comerciale, creditul de mobilizare de creanţe asupra
străinătăţii, etc.
Creditul de scont se caracterizează prin aceea că băncile scontează efecte de comerţ, adică
avansează bani unei întreprinderi în schimbul unei trate a cărei încasare va avea loc peste câtva timp.
Durata creditului corespunde intervalului de timp dintre remiterea efectului la bancă şi recuperarea
lui efectivă. Scontul în prezent nu este o cumpărare reală de creanţe, ci o formă de credit.
Creditul de mobilizare de creanţe comerciale s-a introdus în scopul de a atenua carenţele
scontului şi se acordă tot pentru creanţe comerciale, care nu mai sunt însă individuale, ci regrupate
într-un singur bilet. Pentru bănci, riscul este mai mare deoarece nu au la dispoziţie tratele şi nici
puterea împotriva clientului furnizorului, astfel că ele nu se pot întoarce decât împotriva furnizorului
46
spre a-şi recupera resursele date cu împrumut; în cazul creditului de scont, banca putea să-şi
recupereze împrumutul atât de la clientul furnizorului, cât şi de la furnizor.
Creditul de mobilizări de creanţe asupra străinătăţii are rolul de a favoriza exporturile.
Procedura de acordare a resurselor împrumutate este apropiată de cea referitoare la creditele pe bază
de bilet la ordin. Creditele se pot acorda pe un termen mai mare şi pot fi transformate în
împrumuturi pe termen mediu.
Creditele asupra stocurilor se acordă mai rar, deoarece reclamă verificarea valorii şi existenţei
stocurilor. Pentru a beneficia de credite, întreprinderea trebuie să depună, de obicei, stocurile gajate
în magazine generale. Magazinele generale eliberează recipise ce reprezintă, de fapt, titlul de
proprietate asupra stocurilor, la care se adaugă un fel de bilet la ordin. Acest efect de comerţ este
scontat de banca ce acordă creditul.
c) Credite specifice unor operaţiuni speciale. În structura acestora intră creditele documentare,
dar şi altele de mai mică importanţă. Aceste credite se referă la forma tradiţională a creditului de
comerţ internaţional, implicând intervenţia băncii importatorului şi a băncii exportatorului, cu
menţiunea că exportatorul cere să fie plătit pe loc.
Importatorul cere băncii sale să deschidă un credit documentar pe lângă banca exportatorului.
Exportatorul va fi plătit din clipa expedierii mărfurilor în schimbul depunerii unor documente care
să ateste că mărfurile au fost expediate. Prin urmare, acest credit se naşte în urma operaţiunii prin
care banca se angajează în contul cumpărătorului să plătească vânzătorului străin preţul mărfii în
schimbul remiterii unor documente.
Alegerea finanţării pe termen scurt reprezintă un aspect esenţial al gestiunii financiare, astfel că
agenţii economici trebuie să acorde toată atenţia negocierii resurselor împrumutate în condiţii
avantajoase, spre a realiza un cost cât mai redus al acestora.
2.6. Modalităţi de evaluare a riscului financiar
Măsurarea riscului financiar se realizează prin următorii indicatori18:

 gradul de îndatorare:
- capital împrumutat (credite peste un an)

- capital propriu
18
47
 structura de îndatorare:
- datorii
TP – total pasiv
 îndatorare la termen:
- datorii financiare
- capital propriu
 solvabilitatea pe termen lung:
- datorii financiare
CAF- capacitatea de autofinanţare
 solvabilitatea pe termen scurt:
- generală:
- activ circulant
- pasiv circulant
- imediată:
- disponibilităţi
- pasiv circulant.
Analiza variabilităţii profitului net, generată de politica de finanţare a firmei, reprezintă un
aspect primordial al riscului financiar. Distingem următoarele modalităţi de analiză a riscului
financiar:
 metoda pragului de rentabilitate;
 efectul de levier financiar.
48
2.6.1. Analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate
Analiza riscului financiar poate fi abordată cu luarea în considerare a cheltuielilor financiare:

dobânzile aferente capitalurilor împrumutate, care sunt considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel
de activitate. Se calculează un prag de rentabilitate financiară:
- cifra de afaceri prag, aferentă punctului critic

- costuri fixe de exploatare
Db- dobânda
- nivelul cheltuielilor variabile calculate ca pondere în cifra de afaceri.
Evaluarea riscului se realizează prin intermediul următorilor indicatori19:
a) Indicatorul de poziţie:
- în mărimi absolute:
= -
- cifra de afaceri reală
- în mărimi relative:
b) Coeficientul de elasticitate al rentabilităţii financiare:
- variaţia profitului net

- profitul net în anul de bază
- variaţia cifrei de afaceri
- cifra de afaceri în anul de bază.
c) Momentul realizării pragului de rentabilitate, numit şi punct mort, calculat cu relaţia20:
19
20
Eros-Stark, L., Pantea, I.M. – Analiza situaţiei financiare a firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 266
49
[zile]
T – durata de timp (lună, trimestru, semestru, an).

Sporirea punctului mort spre valoarea T în zile exprimă creşterea riscului.

financiar
Ratele de rentabilitate
Rentabilitatea reflectă „capacitatea unei activităţi economice de a crea profit, aceasta sintetizând
eficienţa cu care s-a desfăşurat activitatea economică”.21
Obţinerea profitului este scopul urmărit de posesorul de capital, mobilul întregii activităţi
economice care se desfăşoară într-o economie de piaţă. El asigură atât continuarea activităţii şi
dezvoltarea acesteia, cât şi consumul individual al posesorului de drept, adică al investitorului.
Ratele de rentabilitate sunt construite într-o manieră generală prin raportarea unui rezultat fie la
un flux de activitate, fie la un stoc.
Rentabilitatea determinată în funcţie de activele utilizate, poartă denumirea de rentabilitate
economică, iar rentabilitatea determinată în funcţie de capitalurile angrenate, se numeşte
rentabilitate financiară.
a) Rata rentabilităţii economice:
Descompunerea acestei rate, în rate explicative, este prezentată după cum urmează:
Se observă faptul că rata rentabilităţii economice poate creşte fie pe seama accelerării rotaţiei
activelor, fie prin creşterea marjei brute de acumulare. Rotaţia activului prin implicarea cifrei de
afaceri arată gradul de intensitate al utilizării resurselor financiare din firmă (factor cantitativ). Rata
21
Simionescu, Mircea – Analiză microeconomică financiară, Editura „Dimitrie Cantemir”, Tg-Mureş, 2006, pag.111-
113
50
marjei brute de acumulare arată eficacitatea comercială a firmei (factor calitativ). Este considerată
corespunzătoare o rată a rentabilităţii economice într-o proporţie mai mare de 25%, aceasta
conducând la prezumţia că în patru ani firma îşi va putea reînnoi activul total investit prin rezultatul
de exploatare.
b) Rata rentabilităţii financiare:
- reprezintă rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu.
- reprezintă rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent.

Descompunerea ratei rentabilităţii financiare se poate realiza după cum urmează:
Rentabilitatea financiară exprimă rata de remunerare a investiţiei de capital realizată de către

proprietari. Rata rentabilităţii financiare depinde de rotaţia activelor totale ale firmei, de rata marjei
nete de acumulare, practic a rentabilităţii comerciale.
Descompunerea ratei rentabilităţii financiare în modelele prezentate, pune în evidenţă efectul de
levier, de multiplicator al îndatorării asupra rentabilităţii economice.
Incidenţa îndatorării asupra poziţiei cifrei de afaceri în raport cu pragul de rentabilitate se
confirmă şi prin relaţia efectului de levier financiar. Apelarea la credite conduce la creşterea riscului
economic, creştere datorată riscului suplimentar de îndatorare.
Pornind de la relaţia efectului de levier:
– rentabilitatea financiară
– rentabilitatea economică
– rata dobânzii
51
L – levierul financiar
– efectul de levier.
Levierul financiar este denumit şi grad de îndatorare şi se calculează ca raport între datorii şi
capital propriu:
– datorii
Cp – capital propriu.
Influenţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare este determinată de diferenţa dintre
rentabilitatea economică, rata dobânzii şi gradul de îndatorare (levierul), după cum se observă în
figura nr.1:
Rentabilitatea
Rec  Rdob  R fin  Rec
Rec  Rdob  R fin  Rec
Rec  Rdob  R fin  Rec
Levierul
Fig.1. Corelaţia dintre rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică şi rata dobânzii
În cazul în care remunerarea capitalului împrumutat este egală cu rentabilitatea economică,

întreprinderea nu pierde prin recurgerea la îndatorare. Un cost mai scăzut al capitalului împrumutat
faţă de rentabilitatea economică ( ) determină creşterea rentabilităţii financiare.
Remunerarea mai mică a capitalului împrumutat faţă de rentabilitatea economică determină o
scădere a rentabilităţii financiare. Deci, efectul de levier se comportă în aceste cazuri ca un
multiplicator sau reductor.
52
Din relaţia efectului de levier se poate observa că variabilitatea rentabilităţii financiare depinde
de variabilitatea rentabilităţii economice (riscul economic) şi de gradul de îndatorare (riscul
financiar).
Cap.III. Studiu de caz privind analiza riscului financiar la

S.C. NOVOCOM CONSULT S.R.L.
3.1. Prezentarea generală a S.C. NOVOCOM CONSULT S.R.L.
53
3.1.1. Istoricul şi obiectul de activitate al societăţii
Societatea comercială cu sediul social în Târgu-Mureş, strada Trotuşului numărul 13 a fost

înfiinţată în anul 1991, sub numărul de înregistrare la Registrul Comerţului J26/2150/1991, cu codul
fiscal R1220047, sub forma juridică de societate cu răspundere limitată, cu un capital social de 210
lei, compus din 21 de acţiuni cu o valoare nominală de 10 lei fiecare.
Primii acţionari ai societăţii au fost Rucz Erzsebet şi Peti Andras, cei care au condus această
societate în perioada 1991-1998, ocupându-se de consultanţă juridică.
În luna august al anului 1998 familia Nemes a cumpărat firma de la acţionarii sus menţionaţi
şi a transformat activitatea de bază a firmei în comerţ. Din acest moment, acţionarii societăţii vor
deveni Nemes Pal jr. cu 95% din acţiuni şi Nemes Pavel sr. cu 5%.
Începând cu luna ianuarie 1999 societatea deschide două magazine cu vânzare cu amănuntul
de feronerii şi accesorii pentru mobilă, şuruburi, silicoane, spume pentru construcţii şi adezivi. În
acest an firma începe să comercializeze cu ridicata produsele firmei belgiene Soudal, utilizând un
agent comercial care lucrează în judeţele Mureş şi Harghita. În acest moment firma are numai 4
salariaţi.
În anul 2000 la solicitarea firmei americane Mobil Oil Company, societatea a început să
comercializeze parafina lichidă Mobilcer şi uleiuri cosmetice speciale.
În anul 2001 societatea a luat legătura cu firma germană Hafele care comercializează
feronerii şi astfel s-a născut o colaborare fructuoasă în urma căruia firma Novocom Consult a
devenit distribuitorul teritorial al produselor Hafele. În luna septembrie al aceluiaşi an pe lângă
produsele belgiene Soudal, firma începe să comercializeze şi produsele concurentului polonez
Selena. Societatea a reuşit să realizeze o cifră de afaceri de peste 800.000 de RON, iar salariaţii au
crescut la 7 persoane.
În anul 2002 firma Mobil Oil Company în Europa îşi vinde afacerea de produse speciale, iar
importatorul de parafină lichidă se schimbă şi astfel începe colaborarea cu firmele austriece HDS
Chemie şi Sasol Wax. În acest an începe să comercializeze parafină solidă şi accesorii pentru
fabricarea lumânărilor. Reţeaua de distribuţie s-a lărgit la 12 judeţe, salariaţii au crescut la 13
persoane, iar parcul de auto cu 4 autoturisme.
În anul 2003 s-a mărit cu 8 judeţe teritoriul vizitat de agenţii comerciali. S-a început
comercializarea produselor de protejare a lemnului , numit Wolsin.
54
În anul 2004 s-a început colaborarea cu firma Szolvegy Vegyipari Kft din Ungaria care
produce adezivi pentru industria mobilei şi a lemnului. Parcul de auto se lărgeşte cu încă două
autoutilitare, iar numărul personalului a crescut la 15.
În anul 2005 cifra de afaceri a depăşit 3.800.000 de RON, parcul de auto se lărgeşte cu încă
două autoutilitare, iar nomenclatorul produselor comercializate a crescut. Piaţa de desfacere s-a
lărgit la nivelul a 20 de judeţe, distribuţia fiind asigurată cu mijloace auto proprii.
În anul 2006, adezivul comercializat sub marca înregistrată de Novocom Consult sub numele
de Novobond a devenit cel mai important produs, s-au vândut peste 400 de tone, iar cifra de afaceri
a depăşit 6.000.000 de RON. Numărul salariaţilor a crescut la 17 de persoane, firma are două puncte
de lucru: un magazin de comercializare cu amănuntul şi trei birouri pentru activitatea de vânzare cu
ridicata, contabilitate şi sală de şedinţe. Există două magazii pentru depozitarea mărfurilor.
3.1.2. Structura organizatorică a societăţii
Societatea comercială este condusă de administratorul societăţii, în subordinea lui se află

directorul de vânzări şi contabilul şef. Agenţii comerciali, gestionarii şi vânzătorii de la magazinul
cu vânzare cu amănuntul se află în subordinea directorului de vânzări, iar cele două secretare ajută la
realizarea contabilităţii primare. Societatea are în prezent 17 salariaţi. Încadrarea salariaţilor se face
pe bază de contract de muncă individual, cu respectarea prevederilor Codului Muncii.
Organizarea şi funcţionarea societăţii respectă principiile ierarhice de conducere, principiul
responsabilităţii individuale, principiul autorităţii administrative şi al delimitării sferei de atribuţii şi
responsabilităţi.
Administratorul unic are puteri depline şi poate efectua toate operaţiunile cerute pentru
ducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii. În relaţiile cu terţii, administratorul şi
directorul de vânzări reprezintă societatea. Printre atribuţiile administratorului enumerăm:
- angajează şi concediază personalul, stabileşte drepturile şi obligaţiile acestuia;
- stabileşte tactica şi strategia economică a societăţii;
- administrează proprietăţile imobiliare ale societăţii;
- aprobă încheierea sau rezilierea contractelor;
- negociază contractele de muncă;
- stabileşte împreună cu directorul de vânzări tactica şi strategia de marketing.
Organigrama societăţii se prezintă astfel:
55
Administrator 1
Contabil
Director vânzări 1 şef 1
Agent Vânzător
comercial 7 magazin 2 Gestionar 3 Secretară 2
Total personal: 17
din care:
- direct productivi: 9
- indirect productivi: 3
- neproductivi: 5
3.1.3. Capitalurile societăţii
Capitalul societăţii se constituie din capital propriu şi capital împrumutat. Capitalul propriu
se compune din capitalul social vărsat în sumă de 210 lei şi din contribuţiile interne, adică resursele
proprii ale firmei peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, numit şi rezerve.
Începând cu anul 2003 societatea a recurs la un împrumut pe termen scurt. Banca BRD-GSG
a acceptat să deschidă o linie de credit în valoare de 65.000 lei pe o durată de 1 an. Banca a acceptat
drept garanţie stocuri de marfă în valoare de 130.000 lei. Acest contract de împrumut se reînnoieşte
în fiecare an înainte de expirarea termenului de rambursare. Firma plăteşte lunar dobândă pentru
suma folosită din credit şi un comision de gestionare a creditului. Începând cu anul 2005 linia de
credit s-a mărit la valoarea de 100.000 lei.
În anul 2006 societatea a mai cerut încă un credit pe termen scurt, de tip linie de credit, de la
Banca OTP în valoare de 53.000 lei. Acest credit are aceleaşi garanţii în stocuri de marfă, banca
punând gaj pe mărfurile respective.
56
Avantajul liniei de credit constă în faptul că firma plăteşte dobândă numai pentru sumele
folosite din valoarea pusă la dispoziţia societăţii. Când societatea nu are dificultăţi financiare, nu se
atinge de valorile puse de bancă la dispoziţie şi astfel reduce cheltuielile cu dobânzile.
3.2. Principalii indicatori economico-financiari
Principalii indicatori economico-financiari sunt prezentate în tabelul nr. 1.:

Tabelul nr.1.
RON
Denumirea indicatorului 2002 2003 2004 2005 2006
Cifra de afaceri 1.234.511 2.160.735 3.355.216 3.859.405 6.089.985
Venituri totale 1.244.866 2.163.309 3.376.706 3.869.934 6.134.707
Marja comercială 318.919 487.448 733.220 893.732 1.434.455
Profitul brut al exploatării 48.657 110.793 141.867 98.288 383.801
Profitul brut al exerciţiului 19.709 60.628 128.583 77.091 389.093
Profitul net 14.559 44.684 96.054 63.233 330.727
3.2.1. Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri reprezintă principalul indicator al activităţii firmei. Ea constituie în sine unul
din cele mai importante obiective strategice ale organizaţiilor de afaceri. Este principala formă de
venit a întreprinderii. Indicatorul exprimă veniturile obţinute din vânzarea producţiei şi a mărfurilor.
Reprezintă volumul total al afacerilor firmei evaluate la preţul pieţei.
Cifra de afaceri = Venituri din vânzarea mărfurilor + Producţia vândută
Cifra de afaceri trebuie să îndeplinească în principal următoarele condiţii22:

 nivelul său să acopere cheltuielile din exploatare şi să permită realizarea de profit;
 să deţină o pondere de minim 85% din veniturile de exploatare, respectiv de cel puţin 75%
din veniturile totale ale firmei pentru ca să reflecte o situaţie normală de realizare a activităţii;
 în dinamică să prezinte o tendinţă de creştere reală, pentru a asigura creşterea reală a
volumului de afaceri al firmei;
 să fie realizată corespunzător cu specificul activităţii pe elementele sale componente de
venituri pentru a corespunde obiectului principal de activitate al firmei.
22
57
În tabelul următor vă prezint evoluţia cifrei de afaceri în perioada 2002-2006:
Tabelul nr. 2.
Nr. Specificaţie Simbol UM Perioada de analiză
crt. 2002 2003 2004 2005 2006
1.234.51 2.160.73 3.355.21 3.859.40 6.089.98
1 Cifra de afaceri CA lei 1 5 6 5 5
Venituri din vânzarea 1.234.51 2.160.73 3.355.21 3.859.40 6.089.98
2 mărfurilor Vvm lei 1 5 6 5 5
3 Producţia vândută Pv lei 0 0 0 0 0
1.244.86 2.163.30 3.376.70 3.869.93 6.134.70
4 Total venituri Vt lei 6 9 6 4 7
5 Indicele de creştere a CA Icca % - 175,00 155,00 115,00 158,00
6 Indicele de creştere a Vt Icvt % - 174,00 156,00 115,00 159,00
6 Ponderea CA în total venituri % 99,00 99,88 99,36 99,73 99,27
Ponderea cifrei de afaceri în total venituri înregistrează valori foarte bune ceea ce confirmă o
realizare normală a obiectului de activitate. Nivelul său permite acoperirea cheltuielilor din
exploatare şi obţinerea de profit.
Evoluţia cifrei de afaceri

7.000.000
6.089.985
6.000.000
5.000.000
Valoarea în lei
3.859.405
4.000.000 3.355.216
3.000.000 CA
2.160.735
2.000.000
1.234.511
1.000.000
0
2002 2003 2004 2005 2006
Anul
Fig.2. Evoluţia cifrei de afaceri în perioada 2002-2006

Cifra de afaceri a crescut în continuu după cum urmează:
 în anul 2003 cu suma de 926.224 lei, adică cu 1,75 ori faţă de anul 2002;
 în anul 2004 cu suma de 1.194.481 lei, adică cu 1,55 ori faţă de anul 2003;
 în anul 2005 cu suma de 504.189 lei, adică cu 1,15 ori faţă de anul 2004;
 în anul 2006 cu suma de 2.230.580 lei, adică cu 1,58 ori faţă de anul 2005.
58
Din aceste date putem observa că cifra de afaceri a avut cea mai mare valoare în anul 2006 şi
creşterea cea mai semnificativă în valori absolute, deşi în procente creşterea cea mai mare s-a
realizat în anul 2003. Cel mai slab an din punctul de vedere al creşterii cifrei de afaceri a fost 2005.
Evoluţia veniturilor totale
7.000.000
6.134.707
6.000.000
5.000.000
Valoarea în lei
3.869.934
4.000.000 3.376.706
Vt
3.000.000
2.163.309
2.000.000 1.244.866
1.000.000
0
2002 2003 2004 2005 2006
Anul
Fig.3. Evoluţia veniturilor totale în perioada 2002-2006

După cum se poate observa din fig. veniturile totale au aceeaşi tendinţă de creştere ca şi cifra
de afaceri cu mici diferenţe în valori. Cea mai semnificativă creştere în valori absolute s-a înregistrat
în anul 2006, cu 2.264.773 lei, iar în valori relative în anul 2003 cu 174%.
3.2.2. Analiza nivelului marjei comerciale
Marja comercială reprezintă câştigul realizat sub formă de adaos rezultat din activitatea de
comercializare a mărfurilor. Nivelul indicatorului reprezintă practic valoarea adaosului comercial
rezultat în urma deducerii cheltuielilor privind mărfurile achiziţionate din veniturile rezultate de pe
urma vânzării acestora.
Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor – Costul mărfurilor vândute

Rata marjei comerciale reprezintă adaosul comercial exprimat în raport cu veniturile
realizate din vânzarea mărfurilor şi exprimă eficienţa activităţii de comercializare a mărfurilor.
Rata marjei comerciale = Marja comercială / Venituri din vânzarea mărfurilor
59
În tabelul următor vă prezint evoluţia marjei comerciale în perioada 2002-2006:

Tabelul nr. 3.
crt. 2002 2003 2004 2005 2006
Venituri din vânzarea 1.234.51 2.160.73 3.355.21 3.859.40 6.089.98
1 mărfurilor Vvm lei 1 5 6 5 5
1.673.28 2.621.99 2.965.67 4.655.53
2 Cheltuieli privind mărfurile Cmf lei 915.592 7 6 3 0
1.434.45
3 Marja comercială (1-2) Mc lei 318.919 487.448 733.220 893.732 5
Rata comercială a
4 cheltuielilor (3/2) Mch % 35 29 28 30 31
5 Rata marjei comerciale (3/1) Mv % 26 23 22 23 24
Indicele de creştere a
veniturilor din vânzarea
6 mărfurilor Ivvm % - 175 155 115 158
7 cheltuielilor privind mărfurile Icmf % - 183 157 113 157
Indicele de creştere a marjei
8 comerciale Imc % - 153 150 122 161
Marja comercială a înregistrat o tendinţă de creştere continuă de-a lungul perioadei analizate,
atingându-şi valoarea de vârf în anul 2006.
Evoluţia marjei comerciale
1.600.000 1.434.455
1.400.000
1.200.000
Valoarea (lei)
1.000.000 893.732
733.220
800.000 Marja comercială
600.000 487.448
400.000 318.919
200.000
0
2002 2003 2004 2005 2006
Anul
Fig.4. Evoluţia marjei comerciale în perioada 2002-2006

Cea mai semnificativă creştere în valori relative s-a înregistrat în anul 2006, cu 161% faţă de
anul 2005, iar cea mai slabă în anul 2005, cu 122% faţă de anul 2004.
60
3.2.3. Analiza rezultatului brut al exploatării
Rezultatul brut al exploatării exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea sau pierderile

aferente activităţii de exploatare după deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente
acestei activităţi. Caracterizează performanţele activităţii de exploatare.
Rezultatul brut al exploatării = Venituri din exploatare – Cheltuieli din exploatare
Evoluţia rezultatului brut al exploatării

Tabelul nr. 4.
crt. 2002 2003 2004 2005 2006
1.234.51 2.160.73 3.360.81 3.861.20 6.101.89
1 Venituri din exploatare Ve lei 1 5 6 6 8
1.185.85 2.049.94 3.218.94 3.762.91 5.718.09
2 Cheltuieli din exploatare Che lei 4 2 9 8 7
3 Rezultatul brut al exploatării Rbe lei 48.657 110.793 141.867 98.288 383.801
4 veniturilor din exploatare Icve % - 175 156 115 158
5 cheltuielilor din exploatare Icche % - 173 157 117 152
6 Indicele de creştere a Rbe Icrbe % - 228 128 69 390
Ponderea Rbe în Rb al
7 exerciţiului % 247 183 110 128 99
1.234.51 2.160.73 3.355.21 3.859.40 6.089.98
8 Cifra de afaceri CA lei 1 5 6 5 5
Rata rentabilităţii comerciale
9 (3/8) Rmbe % 3,94 5,13 4,23 2,55 6,30
Pe toată perioada analizată peste 99% din rezultatul brut al exerciţiului era realizat pe seama
exploatării, ceea ce semnifică stabilitatea activităţii. În perioada 2002-2004 rezultatul brut al
exploatării înregistrează o tendinţă de creştere, în anul 2005 urmează o scădere, iar în ultimul an o
creştere considerabilă de 390% faţă de anul precedent, reflectând o semnificativă creştere a
profitabilităţii activităţii din exploatare.
61
Modificarea rezultatului brut al exploatării
450.000
400.000
383.801
350.000
300.000
Valoarea (lei)
250.000
Rez.brut al exploatării
200.000
150.000 141.867
100.000 110.793
98.288
50.000 48.657
0
2002 2003 2004 2005 2006
Anul
Fig.5. Modificarea rezultatului brut al exploatării

Creşterea rezultatului brut al exploatării din ultimul an s-a datorat:
- pe de o parte, ritmului de creştere superior al veniturilor faţă de cele ale cheltuielilor;
- pe de altă parte, creşterii eficienţei activităţii, adică sporirii cu 3,75% a rentabilităţii
comerciale şi a sporirii cifrei de afaceri cu 158%.
3.2.4. Analiza rezultatului brut al exerciţiului
Rezultatul brut al exerciţiului exprimă în mărimi absolute rentabilitatea brută sau pierderile
aferente activităţii firmei, după deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente unui
exerciţiu financiar.
Rezultatul brut al exerciţiului = Rezultatul curent + Rezultatul excepţional
Rezultatul curent reprezintă rezultatul obţinut din operaţiunile normale ale firmei. Este
determinat prin luarea în considerare a rezultatului financiar, permiţând aprecierea impactului
politicii firmei.
62
Rezultatul excepţional reprezintă rezultatul obţinut din operaţiunile excepţionale, care nu
sunt legate de evoluţia normală a activităţii firmei.
Rezultatul brut = Rezultatul exploatării +Rezultatul financiar + Rezultatul excepţional
Evoluţia rezultatului brut al exerciţiului

Tabelul nr. 4.
crt. 2002 2003 2004 2005 2006
1.244.86 3.376.70 3.869.93 6.134.70
1 Venituri totale din care: Vt lei 6 2.163.309 6 4 7
1.234.51 3.360.81 3.861.20 6.101.89
2 - din exploatare Ve lei 1 2.160.735 6 6 8
3 - financiare Vf lei 1.055 2.574 6.652 8.728 32.809
4 - excepţionale Vx lei 9.300 0 9.238 0 0
1.225.15 3.248.12 3.792.84 5.745.61
5 Cheltuieli totale din care: Cht lei 7 2.102.681 3 3 4
1.185.85 3.218.94 3.762.91 5.718.09
6 - din exploatare Che lei 4 2.049.942 9 8 7
7 - financiare Chf lei 26.863 52.739 23.820 29.925 27.517
8 - excepţionale Chx lei 12.440 0 5.354 0 0
9 Rezultatul brut al exerciţiului: Rb lei 19.709 60.628 128.583 77.091 389.093
10 - rezultatul curent Rc lei 22.849 60.628 124.699 77.091 389.093
11 - rezultatul din exploatare Re lei 48.657 110.793 141.867 98.288 383.801
12 - rezultatul financiar Rf lei -25.808 -50.165 -17.168 -21.197 5.292
13 - rezultatul excepţional Rx lei -3.140 0 3.884 0 0
Rezultatul brut al exerciţiului a înregistrat următoarele modificări: de-a lungul anilor 2003,
2004, 2006 a crescut continuu, dar în anul 2005 a avut o scădere considerabilă cu suma de 51.492
lei, adică cu 60% faţă de anul 2004. În anul 2006 a crescut considerabil, înregistrând o creştere de
505% faţă de anul 2005.
63
Modificarea rezultatului brut al exerciţiului
450.000
400.000 389.093
350.000
300.000
Valoarea (lei)
250.000
Rezultatul brut
200.000
150.000
128.583
100.000
77.091
50.000 60.628
19.709
0
2002 2003 2004 2005 2006
Anul
Fig.6. Modificarea rezultatului brut al exerciţiului în perioada 2002-2006

Evoluţia favorabilă a rezultatului brut al exerciţiului s-a datorat creşterii veniturilor într-un
ritm superior cheltuielilor, îmbunătăţirii eficienţei activităţii măsurate prin profitabilitatea
veniturilor, respectiv a cheltuielilor.
Rezultatul brut al exerciţiului caracterizează toate laturile activităţii firmei: exploatare,
financiar şi excepţional. Mărimea lui este influenţată de strategia de aprovizionare, de producţie şi
de desfacere, de strategia de investiţii, de strategia în domeniul resurselor umane şi de politica
financiară. Analiza structurală a rezultatului brut al exerciţiului urmăreşte să stabilească configuraţia
şi incidenţa fiecărui rezultat asupra rezultatului final.
Se urmăresc trei aspecte principale:
 modul de formare a veniturilor totale pe categorii de venituri;
 modul de formare a cheltuielilor totale pe categorii de cheltuieli;
 modul de formare a rezultatului brut pe categorii de rezultate.
Ca principiu este important ca fiecare rezultat să aibă o contribuţie pozitivă la formarea
rezultatului brut. Normal ar fi ca indicatorii legaţi de activitatea de exploatare să deţină o pondere
covârşitoare şi să prezinte o tendinţă de creştere, iar cei legaţi de activitatea excepţională să nu existe
sau să aibă o pondere nesemnificativă.
64
Evoluţia structurii rezultatului brut al exerciţiului
Tabelul nr. 5.
crt. 2002 2003 2004 2005 2006
1 Venituri totale din care: Vt % 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00
2 - din exploatare Ve % 99,17 99,88 99,53 99,77 99,47
3 - financiare Vf % 0,08 0,12 0,20 0,23 0,53
4 - excepţionale Vx % 0,75 0,00 0,27 0,00 0,00
5 Cheltuieli totale din care: Cht % 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00
6 - din exploatare Che % 96,79 97,49 99,10 99,21 99,52
7 - financiare Chf % 2,19 2,51 0,74 0,79 0,48
8 - excepţionale Chx % 1,02 0,00 0,16 0,00 0,00
9 Rezultatul brut al exerciţiului: Rb % 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00
10 - rezultatul curent Rc % 115,93 100,00 96,98 100,00 100,00
11 - rezultatul din exploatare Re % 246,88 182,74 110,33 127,50 98,64
12 - rezultatul financiar Rf % -130,95 -82,74 -13,35 -27,50 1,36
13 - rezultatul excepţional Rx % -15,93 0,00 3,02 0,00 0,00
Din punctul de vedere al veniturilor totale situaţia este normală, majoritatea covârşitoare
având-o veniturile din exploatare. Din punctul de vedere al cheltuielilor, deşi majoritare sunt cele de
exploatare, se observă o scădere a celor financiare ca urmare a scăderii îndatorării firmei. Astfel,
rezultatul exerciţiului este format în marea lui parte din rezultatul brut al exploatării. Modul de
formare a rezultatelor este urmarea unei activităţi normale.
Corelaţia dintre rez.brut al exploatării şi al

exerciţiului
450.000
400.000
350.000
300.000
Valoarea (lei)
Rez. brut al
250.000 exploatării
200.000 Rez. brut al
150.000 exerciţiului
100.000
50.000
0
2002 2003 2004 2005 2006
Anul
Fig.7. Corelaţia dintre rezultatul brut al exploatării şi rezultatul brut al exerciţiului
65
3.2.5. Analiza rezultatului net al exerciţiului
Rezultatul net al exerciţiului exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau pierderile
aferente activităţii firmei, după deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale şi a impozitului pe
profit aferent unui exerciţiu financiar. Profitul net este măsura absolută a rentabilităţii financiare a
capitalului propriu.
Rezultatul net se poate calcula după formula:
Rezultatul net al exerciţiului = Rezultatul brut al exerciţiului – Impozit pe profit
Evoluţia rezultatului net al exerciţiului

Tabelul nr. 6.
crt. 2002 2003 2004 2005 2006
1.244.86 2.163.30 3.376.70 3.869.93 6.134.70
1 Venituri totale Vt lei 6 9 6 4 7
1.225.15 2.102.68 3.248.12 3.792.84 5.745.61
2 Cheltuieli totale Cht lei 7 1 3 3 4
3 Rezultatul brut al exerciţiului Rb lei 19.709 60.628 128.583 77.091 389.093
4 Impozit pe profit Imp lei 5.150 15.944 32.529 13.858 58.366
5 Rezultatul net al exerciţiului Rn lei 14.559 44.684 96.054 63.233 330.727
6 Creşterea rezultatului net % - 307,00 215,00 66,00 523,00
Din datele tabelului 3.2.5. putem observa următoarea evoluţie al rezultatului net:
 în anul 2003 a crescut cu 30.125 lei, adică cu 3,07 ori faţă de anul 2002;
 în anul 2004 a crescut cu 51.370 lei, adică cu 2,15 ori faţă de anul 2003;
 în anul 2005 a scăzut cu 32.821 lei, adică cu 0,66 ori faţă de anul 2004;
 în anul 2006 a crescut cu 267.494 lei, adică cu 5,23 ori faţă de anul 2005.
Grafic situaţia arată în felul următor:
66
Modificarea profitului net
350.000
330.727
300.000
250.000
Valoarea (lei)
200.000
Profitul net
150.000
100.000 96.054
63.233
50.000 44.684
14.559
0
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Anul
Fig.8. Modificarea profitului net în perioada 2002-2006

După cum se poate observa din diagramă, profitul net are o tendinţă de creştere în perioada
2002-2004, după care înregistrează o uşoară scădere în anul 2005, dar în anul 2006 are o creştere
spectaculoasă de 523% faţă de anul precedent şi 344% faţă de anul 2004.
3.3. Metode de analiză a riscului financiar la S.C. NOVOCOM CONSULT

S.R.L.
Rentabilitatea unei firme se poate aprecia numai în funcţie de riscul asumat. Riscul semnifică
variabilitatea rezultatului obţinut sub presiunea factorilor proveniţi din mediul intern şi extern al
firmei, reprezintă prejudiciul potenţial la care este expus patrimoniul şi activitatea agentului
economic. Asumarea riscului este strâns corelată de rentabilitatea activităţii, firmele nu-şi asumă un
risc decât în funcţie de rentabilitatea la care se aşteaptă, deci rentabilitatea trebuie să compenseze
riscul asumat.23 Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse, putându-se manifesta mai intens sau
mai puţin intens la nivelul firmei.
Riscul financiar evaluează capacitatea firmei de a menţine echilibrul financiar, fiind
dependent de structura capitalului, respectiv de gradul de îndatorare. Se poate spune că o
23
67
întreprindere este supusă unui risc financiar atunci când apelarea la îndatorare nu generează
eficienţă, adică atunci când rata rentabilităţii economice este mai mică decât rata dobânzii capitalului
împrumutat.
Mărimea riscurilor financiare este dependentă de performanţa financiară a întreprinderii ce
se cere a fi determinată în cazul în care întreprinderea solicită un sprijin bancar. Pentru a obţine
sprijinul bancar, banca cere solicitantului îndeplinirea unor condiţii. Banca ajută, în general, dacă
afacerea este prosperă, riscurile pe care şi le asumă fiind limitate. Din acest punct de vedere banca
evaluează performanţa financiară a întreprinderii în funcţie de informaţiile privind: descrierea
activităţii, cifra de afaceri, venitul net, capitalul propriu, datorii, comparaţii cu anii anteriori, plan de
afaceri, etc.
Indicatorii de performanţă financiară urmăriţi de bancă sunt24:
a) Gradul de îndatorare =
b) Lichiditate imediată =
c) Solvabilitate patrimonială =
d) Rentabilitate funcţie de cheltuieli =
e) Grad de acoperire a cheltuielilor din venituri =
Pe baza practicii dintr-o perioadă recentă, în ţările cu economii concurenţiale dezvoltate, s-a
ajuns la o anumită grilă, prin care băncile evaluează performanţele financiare ale întreprinderii, în
funcţie de care acceptă sau nu creditele bancare solicitate. Aceste performanţe sunt sintetizate în
tabelul următor:
Tabelul nr. 7.
Indicatorii de performanţă calculaţi de bănci
Clasa
Indicatorul (%)
24
Buglea, A. – Analiza situaţiei financiare a întreprinderii, Editura Mirton, Timişoara, 2004, pag. 172-173
68
1 2 3 4 5
Gradul de îndatorare 0-30 30,1-50 50,1-65 65,1-80 peste 80
Lichiditatea imediată peste 110 95,1-110 75,1-95 50,1-75 sub 50
Solvabilitatea patrimonială peste 50 40,1-50 30,1-40 20,1-30 sub 20
Rentabilitatea în funcţie de cheltuieli peste 10 5,1-10 3,1-5 1,1-3 sub 1
Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri peste 120 100,1-120 90,1-100 70,1-90 sub 70
Punctajul fiecărui indicator pe clase 10 8 5 2 0
CATEGORIA DE ÎNCADRARE A B C D E
PUNCTAJUL CUMULAT AL CATEGORIEI 44-50 26-43 11-25 1-10 0
Cele 5 categorii de încadrare a performanţelor financiare ale solicitanţilor de credite bancare pe

termen scurt au următoarele semnificaţii:
A – Împrumutatul are, în mod sigur, capacitatea de a rambursa ratele scadente şi de a-şi plăti
dobânzile datorate din propriile resurse, iar pentru viitor se prefigurează a avea o situaţie financiară
solidă;
B – Împrumutatul are o situaţie financiară stabilă, chiar dacă există şi unele aspecte
nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar;
C – Împrumutatul se confruntă cu câteva aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar,
care afectează capacitatea de rambursare a creditelor scadente;
D – Împrumutatul se caracterizează printr-un număr important de aspecte nesatisfăcătoare din
punct de vedere financiar, care-i periclitează capacitatea de rambursare a creditelor;
E – Performanţa financiară a împrumutatului este slabă, astfel rambursarea creditelor scadente şi
plata dobânzilor datorate sunt imposibile.
În urma calculelor efectuate (conform datelor din Anexa 1 şi Anexa 2), obţinem următoarele
date:
Tabelul nr. 8.
Indicatorul 2002 Punctaj 2003 Punctaj 2004 Punctaj
Gradul de îndatorare 88,46 0 85,92 0 84,62 0
Lichiditatea imediată 56,33 2 52,84 2 73,73 2
Solvabilitatea patrimonială 11,54 0 14,08 0 15,38 0
Rentabilitatea în funcţie de cheltuieli 1,19 2 2,13 2 2,96 2
Gradul de acoperire a cheltuielilor din
venituri 101,61 8 102,88 8 103,96 8
Total 12 12 12
Indicatorul 2005 Punctaj 2006 Punctaj

Gradul de îndatorare 80,59 0 70,55 2
Lichiditatea imediată 70,99 2 82,37 5
69
Solvabilitatea patrimonială 19,41 0 29,45 2
Rentabilitatea în funcţie de cheltuieli 1,67 2 5,76 8
Gradul de acoperire a cheltuielilor din
venituri 102,03 8 106,77 8
Total 12 25
Din aceste date ajungem la concluzia că firma se situează în categoria C şi se confruntă cu

câteva aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar, care afectează capacitatea de
rambursare a creditelor, dar are o tendinţă de îmbunătăţire a indicatorilor, deoarece în anul 2006
acest punctaj a crescut cu 13 puncte, deşi în anii precedenţi nu s-a modificat deloc, a fost constant.
3.3.1. Analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de

rentabilitate
Aprecierea riscului financiar se realizează prin pragul de rentabilitate financiar, acesta fiind
punctul în care veniturile de exploatare acoperă cheltuielile de exploatare şi cele cu dobânzile.
Pragul de rentabilitate financiar se cuantifică după relaţia:
- rata marjei cheltuielilor variabile.

Evaluarea riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate financiară se poate realiza cu
ajutorul indicatorilor:
a) Indicatorul de poziţie faţă de pragul de rentabilitate:
- în mărimi absolute:
= -
- în mărimi relative:
70
Indicatorul de poziţie exprimă capacitatea firmei de a se adapta cerinţelor pieţei. Din studiile
statistice s-a dedus că firma este într-o situaţie:25
- instabilă, când veniturile din exploatare depăşesc pragul de rentabilitate cu mai puţin de
10%;
- stabilă, când veniturile din exploatare depăşesc cu 10-20% pragul de rentabilitate;
- confortabilă, când veniturile din exploatare depăşesc cu peste 20% pragul de
rentabilitate.
b) Coeficientul de elasticitate:
În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate, întreprinderea se poate afla în una din

următoarele situaţii:
- instabilă, cu un risc ridicat dacă e >11;
- relativ stabilă, dacă e≈6;
- confortabilă, cu un risc redus, dacă e< 6.
c) Momentul realizării pragului de rentabilitate, numit şi punct mort:
[zile]
Sporirea punctului mort spre valoarea T în zile exprimă creşterea riscului.

În tabelul nr. 9. am realizat calculele în vederea obţinerii riscului financiar pe perioada 2002-
2006.
Tabelul nr. 9.
Nr Indicatori Simbol UM Perioada de analiză

crt 2002 2003 2004 2005 2006
1 Venituri de exploatare CA lei 1.234.511 2.160.735 3.360.816 3.861.206 6.101.898
2 Cheltuieli de exploatare Che lei 1.185.854 2.049.942 3.218.949 3.762.918 5.718.097
3 Profit din exploatare (1-2) Pe lei 48.657 110.793 141.867 98.288 383.801
25
71
4 Cheltuieli variabile totale Cv lei 1.109.686 1.815.007 3.074.566 3.580.922 5.460.377
5 Cheltuieli fixe totale Cf lei 76.168 234.935 144.383 181.996 257.720
6 Cheltuieli cu dobânzile Db lei 1.616 20.141 22.748 19.605 20.447
Marja cheltuielilor variabile
7 (1-4) Mcv lei 124.825 345.728 286.250 280.284 641.521
Rata marjei cheltuielilor
8 variabile (7/1) % 10,11 16,00 8,52 7,26 10,51
Pragul de rentabilitate
9 financiară ((5+6)/8) lei 769.279 1.594.178 1.962.259 2.777.266 2.645.817
10 Indicatorul de poziţie
-absolut (1-9) lei 465.232 566.557 1.398.557 1.083.940 3.456.081
-relativ ((1-9)/9) % 60,48 35,54 71,27 39,03 130,62
Coeficientul de elasticitate
11 ((1/(1-9)) e - 2,6535 3,8138 2,4031 3,5622 1,7656
Momentul realizării pragului
12 ((9/1)*365) zile 228 270 214 263 159
Pe întreaga perioadă de analiză riscul financiar a înregistrat valori confortabile, deoarece

indicatorul de poziţie relativ este mult superior valorii de 20%, mai ales în ultimul an. De asemenea,
valoarea mică a coeficientului de elasticitate indică o situaţie confortabilă. Totuşi, momentul
realizării pragului de rentabilitate financiară a fost ridicat, peste 210 de zile, cu excepţia ultimului an
când acesta a înregistrat 159 de zile. Indicatorii arată că situaţia financiară a firmei s-a îmbunătăţit
foarte mult în ultimul an.
Analizând datele tabelului nr. 9 putem compara valoarea cifrei de afaceri cu valoarea
pragului de rentabilitate financiară, ajungând la următoarea diagramă:
Evoluţia CA şi a pragului de rentabilitate

financiară
7.000.000
6.000.000
5.000.000
Valoarea (lei)
Cifra de afaceri
4.000.000
3.000.000 Pragul de rentabilitate
financiară
2.000.000
1.000.000
0
2002 2003 2004 2005 2006
Anul
Fig.9. Evoluţia cifrei de afaceri şi a pragului de rentabilitatea financiară în perioada

2002-2006
72
Diferenţa dintre valorile celor două indicatori ne indică valoarea indicatorului de poziţie
absolut. Acest indicator de poziţie are următoarea evoluţie:
Evoluţia indicatorului de poziţie absolut
4.000.000
3.500.000 3.456.081
3.000.000
2.500.000
Valoarea (lei)
Indicator de poziţie
2.000.000
absolut
1.500.000
1.398.557
1.000.000 1.083.940
500.000 566.557
465.232
0
2002 2003 2004 2005 2006
Anul
Fig.10. Evoluţia indicatorului de poziţie absolut în perioada 2002-2006

Aceste valori ne arată că între anii 2002-2004 indicatorul a înregistrat o continuă creştere, în
anul 2005 a avut o uşoară scădere, după care a crescut foarte mult.
Evoluţia indicatorului de poziţie relativ
Indicatorul de poziţie
140,00
130,62
120,00
100,00
Procente (%)
80,00
71,27
60,00 60,48
40,00 35,54 39,03
20,00
0,00
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Anul
Fig.11. Evoluţia indicatorului de poziţie relativ în perioada 2002-2006

73
Indicatorul de poziţie relativ are, în fiecare an analizat, o valoare superioară celui de 20%
ceea ce înseamnă că firma se situează într-o situaţie confortabilă. Cea mai bună performanţă a atins
în anul 2006, iar cea mai slabă în anul 2003.
Coeficientul de elasticitate al rentabilităţii financiare a înregistrat următoarele valori:
Evoluţia coeficientului de elasticitate
4,5000
4,0000
3,8138
3,5000 3,5622
3,0000
2,6535
Valoarea
2,5000 2,4031 Coeficientul de

2,0000 elasticitate
1,7656
1,5000
1,0000
0,5000
0,0000
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Anul
Fig.12. Evoluţia coeficientului de elasticitate în perioada 2002-2006

Deoarece toate valorile coeficientului de elasticitate se situează sub valoarea de 6, rezultă că
firma este într-o situaţie confortabilă, cu un risc redus. Cel mai bun rezultat din punctul de vedere al
elasticităţii îl are în anul 2006, iar cel mai slab rezultat în anul 2003, dar şi aşa se situează mult sub
valoarea de 6.
Momentul realizării pragului de rentabilitate este un indicator important, deoarece ne arată
câte zile care s-au scurs până când întreprinderea a început să aibă rentabilitate. Valorile înregistrate
în perioada analizată se prezintă astfel:
74
Evoluţia momentului realizării pragului de

rentabilitate
300
270 263
250
228
214
Numărul de zile
200
150 159 Punctul mort
100
50
0
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Anul
Fig.13. Evoluţia momentului realizării pragului de rentabilitate în perioada 2002-2006

Momentul realizării pragului de rentabilitate a fost destul de ridicată de-a lungul perioadei
analizate, toate înregistrând valori peste 210 zile, cu excepţia ultimului an, când acest moment a
scăzut la 159 de zile. Cel mai slab an, din acest punct de vedere, a fost anul 2003 când s-au
înregistrat 270 de zile.

financiar
Analiza modificării rentabilităţii capitalului propriu ca urmare a politicii financiare poate fi

urmărită cu ajutorul efectului de levier financiar. Levierul financiar cuantifică impactul apelării la
credite asupra rentabilităţii financiare. Efectul levierului financiar, respectiv variaţia ratei
75
rentabilităţii capitalurilor proprii, depinde de corelaţiile care există între rata rentabilităţii economice
şi costul mediu al datoriei financiare (rata dobânzii), pe de o parte, iar pe de altă parte de nivelul
îndatorării.
Relaţia efectului de levier:
– rentabilitatea financiară
– rentabilitatea economică
– rata dobânzii
L – levierul financiar
– efectul de levier.
Levierul financiar se calculează ca raport între datorii şi capital propriu:
– datorii
Cp – capital propriu.
Condiţia ca rentabilitatea financiară să crească atunci când firma apelează la datorii este ca
rentabilitatea economică să fie superioară costului mediu al capitalului împrumutat. În acest caz, rata
rentabilităţii financiare este cu atât mai mare, cu cât gradul îndatorării este mai mare. Dacă la nivelul
firmei rata rentabilităţii economice este mai mică decât rata dobânzii, atunci efectul de levier devine
negativ, iar rata financiară va fi mai mică decât rata rentabilităţii economice cu cât rata îndatorării
este mai mare.
Calculul efectului de levier

Tabelul nr. 10.
Nr. Indicatori Simbol UM Perioada de analiză
crt. 2002 2003 2004 2005 2006
1 Capital propriu CP lei 44.613 89.297 141.131 204.242 534.478
2 Datorii financiare totale Dft lei 5.192 34.354 55.154 120.582 78.802
3 Capital permanent (2+3) Cper lei 49.805 123.651 196.285 324.824 613.280
4 Rezultatul brut din exploatare Rbe lei 48.657 110.793 141.867 98.288 383.801
5 Cheltuieli cu dobânzile Db lei 1.616 20.141 22.748 19.605 20.447
6 Rezultat curent recalculat (4-5) Rcr lei 47.041 90.652 119.119 78.683 363.354
7 Rentabilitate economică (6/3) % 94,45 73,31 60,69 24,22 59,25
76
8 Rata dobânzii (5/2) % 31,12 58,63 41,24 16,26 25,95

9 Levierul (2/1) L % 11,64 38,47 39,08 59,04 14,74
10 Efectul de levier ((7-8)*9) EfL % 7,37 5,65 7,60 4,70 4,91
11 Rentabilitate financiară (7+10) % 101,82 78,96 68,29 28,92 64,16
În tabelul nr. 10. am calculat rentabilitatea economică, rata dobânzii, levierul, efectul de
levier şi rentabilitatea financiară. Din datele tabelului putem construi următoarea diagramă care
compară rentabilitatea economică, rata dobânzii şi rentabilitatea financiară.
Compararea rentabilităţii economice, financiare şi

a ratei dobânzii
120,00
100,00
Rentabilitate
80,00
Procente (%)
economică
Rata dobânzii
60,00
Rentabilitate
40,00
financiară
20,00
0,00
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Anul
Fig.14. Compararea rentabilităţii economice, financiare şi a ratei dobânzii

Pe toată perioada analizată, rentabilitatea economică a fost superioară ratei medii a dobânzii,
care a determinat creşterea rentabilităţii financiare, deci levierul se comportă ca un multiplicator.
Anul 2005 este cel mai slab din punct de vedere al riscului financiar.
77
Concluzii
În condiţiile economiei de piaţă funcţionale, finalitatea firească a oricărei activităţi lucrative

creatoare de utilităţi, o reprezintă obţinerea profitului şi, deci, a unui anumit nivel de rentabilitate.
Realizarea unei activităţi economice viabile şi profitabile este posibilă doar în condiţiile stabilităţii
macro şi microeconomice şi a manifestării permanente a unui echilibru dinamic, monetar şi
financiar la nivelul agenţilor economici. Orientarea eforturilor agenţilor economici către
materializarea acestor deziderate trebuie să ia în considerare prezenţa riscului în afaceri, fenomen
care se cere a fi prevenit atât prin metode manageriale, care ţin de adoptarea deciziilor, cât şi printr-o
78
activitate economico-financiară concretă, derulată prin respectarea cadrului juridic ce jalonează
mediul în care funcţionează agentul economic.
În lucrarea de faţă am descris diferitele categorii de riscuri care pot să apară în activitatea
economică, dar mai ales am studiat riscul financiar la nivelul unei societăţi comerciale.
În primul capitol am definit riscul, am enumerat câteva opinii cu privire la riscul în afaceri,
iar în a doua parte am clasificat riscurile după sfera de activitate. Astfel, putem întâlni riscuri în
activitatea întreprinderilor şi riscuri în activitatea bancară. Riscurile în activitatea întreprinderilor pot
fi multiple, şi anume: riscul economic, riscul comercial, riscul financiar, riscul de faliment, riscul de
investiţii, riscul contractual, riscul în activitatea de management şi de marketing, etc.
În capitolul II am dezvoltat ideea riscului financiar la nivelul întreprinderilor. Creşterea
firmei, dezvoltarea afacerii comportă anumite riscuri. Riscul care însoţeşte dezvoltarea firmei se
dovedeşte a fi o funcţie crescătoare în timp, deoarece cu cât orizontul temporal luat în calcul pentru
fundamentarea deciziei de extindere a afacerii este mai îndepărtat, cu atât creşte gradul de
incertitudine privind acţiunea acestor factori şi a câştigurilor viitoare.
Există o convergenţă a părerilor celor care studiază economia potrivit căreia riscul în afaceri
este ceva normal. Dispariţia ei creează derută, ineficienţă şi generează comportamente nefireşti ale
agenţilor economici. Întreprinderile se confruntă în permanenţă cu un risc economic, deoarece nu au
controlul asupra veniturilor viitoare. Dar, alături de acest risc, intervine încă unul suplimentar, ori de
câte ori firmele apelează la capital de împrumut, şi anume riscul financiar. Măsura în care se recurge
la această resursă de finanţare se exprimă prin conceptul de levier financiar.
Când rentabilitatea economică, calculată ca un raport între beneficiul brut şi activul total,
este mai mare decât costul creditului angajat, întreprinderea poate să-şi mărească gradul de
îndatorare pentru că aşa îi sporeşte şi rentabilitatea financiară. Procedând astfel, odată cu
modificarea structurii financiare a firmei şi a indicatorilor de rezultate, se amplifică riscul financiar,
deoarece este posibil ca împrumuturile prin costul lor, să absoarbă total sau să depăşească beneficiile
de exploatare în unele perioade. Dacă se configurează această alternativă şi firma ajunge în situaţia
de a nu putea plăti dobânzile datorate, din cauza unui beneficiu prea scăzut, apare posibilitatea de
insolvabilitate. Pentru a preveni riscul financiar, firmele trebuie să-şi calculeze şi să-şi asigure din
toate activităţile un prag de rentabilitate, configurat ca un interval de încredere. Amplitudinea
acestui interval este determinată de nivelul incertitudinii în care evoluează firma.
Obţinerea unei priviri de ansamblu asupra sănătăţii financiare şi a echilibrului structural al
întreprinderii, se realizează prin diagnosticul financiar. Acest diagnostic permite evaluarea situaţiei
financiare a întreprinderii după trei dimensiuni principale: structura financiară, rentabilitatea
79
activităţii şi lichiditatea. Întreprinderile, pentru evitarea eşecului economic şi a falimentării, este
necesar să acorde o atenţie continuă asigurării lichidităţilor pentru activitatea desfăşurată şi plata la
timp a datoriilor. Inabilitatea de a gestiona corespunzător lichidităţile poate conduce la lipsa
lichidităţilor necesare în anumite momente critice şi poate sta la baza eşecului multor întreprinderi
profitabile.
Indicatorii economico-financiari ai unei întreprinderi îi vor permite acesteia situarea într-o
poziţie favorabilă faţă de pragul de rentabilitate, doar dacă între cele trei coordonate de bază ale
activităţii ei, cifra de afaceri, costurile înregistrate şi profitul obţinut, există o anumită relaţie.
Cunoaşterea naturii acesteia şi a condiţiilor în care ea se poate realiza are o importanţă decisivă
pentru asigurarea succesului agenţilor economici şi pentru prevenirea asumării unor riscuri excesive.
Astfel, pentru a ridica cifra de afaceri la acel volum la care vânzările sunt egale sau mai mari
decât cheltuielile totale, trebuie ca investiţiile productive să fie structurate în aşa fel, încât să asigure
creşterea mai rapidă a producţiei decât a costurilor. La rândul lui, profitul poate fi maximizat prin
promovarea unei strategii de dominaţie prin costuri.
Analiza acestui ansamblu de conexiuni şi acţiuni financiare, nefinanciare, care se
structurează în cadrul unei firme, arată că posibilitatea atingerii sau depăşirii pragului de
rentabilitate este condiţionată de controlul costurilor fixe şi de obţinerea unei diferenţe pozitive între
preţul de vânzare pe produs şi costurile variabile aferente. Costurile fixe sau constante cuprind
dobânda şi amortizarea activelor corporale şi celelalte elemente de cheltuieli, care au o dimensiune
independentă faţă de volumul producţiei. În teoria economică, influenţa acestor două componente
ale costurilor fixe asupra beneficiului se pune în evidenţă prin efectul de levier operaţional şi prin
efectul de levier financiar.
Efectul de levier financiar derivă din consecinţele participării frecvente a capitalurilor
împrumutate, alături de cele proprii, la finanţarea activităţii unei întreprinderi. Când o firmă
foloseşte şi surse împrumutate, acţionarii îşi asumă un risc financiar sporit datorită creşterii ratei de
îndatorare a acesteia. Drept urmare, ei se aşteaptă la o remunerare suplimentară. Pot obţine aşa ceva,
dacă rata rentabilităţii economice realizată de firmă este mai mare decât rata dobânzii la creditele
angajate.
Rezultatele financiare ale firmelor sunt influenţate nu numai de levierul financiar, ci şi de
rentabilitatea activelor achiziţionate. Rentabilitatea reflectă capacitatea unei activităţi economice de
a crea profit. Obţinerea profitului este scopul urmărit de posesorul de capital, mobilul întregii
activităţi economice care se desfăşoară într-o economie de piaţă.
80
În capitolul III am studiat activitatea unei firme numită S.C. NOVOCOM CONSULT S.R.L.
Această societate are ca obiect principal de activitate comerţul cu ridicata şi cu amănuntul. Am
urmărit evoluţia societăţii din punct de vedere al rezultatelor economico-financiare, pe o perioadă de
5 ani, cuprins între anii 2002-2006.
În primul rând am prezentat evoluţia cifrei de afaceri care a crescut în continuu de la an la
an, totuşi cea mai mare valoare a avut în anul 2006, creşterea fiind cea mai semnificativă în valori
absolute, cu 2.230.580 lei, deşi în procente creşterea cea mai mare s-a realizat în anul 2003 cu 1,75
ori faţă de anul 2002. Cel mai slab an din punctul de vedere al creşterii cifrei de afaceri a fost 2005.
Ponderea cifrei de afaceri în total venituri înregistrează valori foarte bune ceea ce confirmă o
realizare normală a obiectului de activitate. Nivelul său permite acoperirea cheltuielilor din
exploatare şi obţinerea de profit.
Veniturile totale au aceeaşi tendinţă de creştere ca şi cifra de afaceri cu mici diferenţe în
valori. Cea mai semnificativă creştere în valori absolute s-a înregistrat în anul 2006, cu 2.264.773
lei, iar în valori relative în anul 2003 cu 174%.
Marja comercială a înregistrat o tendinţă de creştere continuă de-a lungul perioadei analizate,
atingându-şi valoarea de vârf în anul 2006. Cea mai semnificativă creştere în valori relative s-a
înregistrat în anul 2006, cu 161% faţă de anul 2005, iar cea mai slabă în anul 2005, cu 122% faţă de
anul 2004.
În perioada 2002-2004 rezultatul brut al exploatării înregistrează o tendinţă de creştere, în
anul 2005 urmează o scădere, iar în ultimul an o creştere considerabilă de 390% faţă de anul
precedent, reflectând o semnificativă creştere a profitabilităţii activităţii din exploatare. Pe toată
perioada analizată peste 99% din rezultatul brut al exerciţiului era realizat pe seama exploatării, ceea
ce semnifică stabilitatea activităţii. Creşterea rezultatului brut al exploatării din ultimul an s-a
datorat:
- pe de o parte, ritmului de creştere superior al veniturilor faţă de cele ale cheltuielilor;
- pe de altă parte, creşterii eficienţei activităţii, adică sporirii cu 3,75% a rentabilităţii
comerciale şi a sporirii cifrei de afaceri cu 158%.
Rezultatul brut al exerciţiului a înregistrat următoarele modificări: de-a lungul anilor 2003,
2004, 2006 a crescut continuu, dar în anul 2005 a avut o scădere considerabilă cu suma de 51.492
lei, adică cu 60% faţă de anul 2004. În anul 2006 a crescut considerabil, înregistrând o creştere de
505% faţă de anul 2005. Evoluţia favorabilă a rezultatului brut al exerciţiului s-a datorat creşterii
veniturilor într-un ritm superior cheltuielilor, îmbunătăţirii eficienţei activităţii măsurate prin
profitabilitatea veniturilor, respectiv a cheltuielilor.
81
Analizând evoluţia structurii rezultatului brut al exerciţiului, am constatat că rezultatul
exerciţiului este format în marea lui parte din rezultatul brut al exploatării şi, astfel, modul de
formare a rezultatelor este urmarea unei activităţi normale.
Rezultatul net al exerciţiului a avut o continuă creştere între anii 2002-2004 după care a
înregistrat o uşoară scădere în anul 2005, dar în anul 2006 a avut o creştere spectaculoasă de 523%
faţă de anul precedent şi 344% faţă de anul 2004.
Capitalul societăţii se constituie din capital propriu şi capital împrumutat. Astfel, am putut
urmări indicatorii de performanţă urmăriţi de bănci în vederea acordării de credite bancare. Aceste
indicatori sunt: gradul de îndatorare, lichiditatea imediată, solvabilitatea patrimonială, rentabilitatea
în funcţie de cheltuieli şi gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri. Prin analiza acestor
indicatori am ajuns la concluzia că societatea se încadrează în categoria C, ceea ce înseamnă că
firma se confruntă cu câteva aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar, care afectează
capacitatea de rambursare a creditelor, dar are o tendinţă de îmbunătăţire a indicatorilor, deoarece în
anul 2006 a realizat un punctaj dublu faţă de anii anteriori.
Analiza riscului financiar am realizat prin două metode, şi anume pe baza metodei pragului
de rentabilitate şi prin intermediul efectului de levier financiar.
În cazul primei metode, am calculat indicatorii: pragul de rentabilitate financiară, indicatorul
de poziţie absolut şi relativ, coeficientul de elasticitate şi momentul realizării pragului de
rentabilitate. În urma acestor calcule, am ajuns la concluzia că pe întreaga perioadă de analiză riscul
financiar a înregistrat valori confortabile, deoarece indicatorul de poziţie relativ a depăşit mult
valoarea de 20%, mai ales în ultimul an când a înregistrat valoarea de 130,62%. Deoarece toate
valorile coeficientului de elasticitate se situează sub valoarea de 6, rezultă că firma este într-o
situaţie confortabilă, cu un risc redus. Cel mai bun rezultat din punctul de vedere al elasticităţii îl are
în anul 2006 când a înregistrat valoarea de 1,77, iar cel mai slab rezultat în anul 2003, dar şi aşa se
situează mult sub valoarea de 6. Totuşi, momentul realizării pragului de rentabilitate financiară a
fost ridicat, peste 210 de zile, cu excepţia ultimului an când acesta a înregistrat 159 de zile.
Indicatorii arată că situaţia financiară a firmei s-a îmbunătăţit foarte mult în ultimul an.
Analiza riscului financiar prin intermediul efectului de levier financiar porneşte de la relaţia
efectului de levier. Condiţia ca rentabilitatea financiară să crească atunci când firma apelează la
datorii este ca rentabilitatea economică să fie superioară costului mediu al capitalului împrumutat. În
acest caz, rata rentabilităţii financiare este cu atât mai mare, cu cât gradul îndatorării este mai mare.
Dacă la nivelul firmei rata rentabilităţii economice este mai mică decât rata dobânzii, atunci efectul
de levier devine negativ, iar rata financiară va fi mai mică decât rata rentabilităţii economice cu cât
82
rata îndatorării este mai mare. Indicatorii calculaţi sunt: rata rentabilităţii economice, rata dobânzii şi
rata rentabilităţii financiare. Pe toată perioada analizată, rentabilitatea economică a fost superioară
ratei medii a dobânzii, care a determinat creşterea rentabilităţii financiare, deci levierul se comportă
ca un multiplicator. Anul 2005 este cel mai slab din punct de vedere al riscului financiar, iar cele
mai bune rezultate s-au înregistrat în anii 2002-2004.
În urma acestor analize efectuate am ajuns la concluzia că societatea a înregistrat o evoluţie
continuă crescătoare între anii 2002-2004, în anul 2005 a avut o perioadă foarte grea din toate
punctele de vedere, iar cele mai bune performanţe le-a înregistrat în anul 2006.
Bibliografie
1. Bărbulescu, Constantin – Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate

economică. Strategii şi politici de redresare şi dinamizare a activităţii,
Editura Economică, Bucureşti, 2002
2. Bătrâncea, Maria - Risc şi faliment, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003
3. Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor
economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001
83
4. Coşea, M., Nastovici, L. – Evaluarea riscurilor, Editura Lux Libris, Braşov,
1997
5. Hada, Teodor – Finanţele agenţilor economici din România, Editura Intelcredo,
Deva, 1999
6. Iosof, Susana - Gestiunea riscului, Editura “Dimitrie Cantemir”, Târgu-Mureş,
2005
7. Niţu, Ion – Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000
8. Prunea, Petru - Riscul în activitatea economică, Editura Economică, Bucureşti,
2003
9. Simionescu, Mircea – Analiză microeconomică financiară, Editura “Dimitrie
Cantemir”, Târgu-Mureş, 2006
10.Stanciu, Ion – Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002
Anexa 1
Dinamica indicatorilor bilanţieri ai S.C. NOVOCOM CONSULT S.R.L. – perioada
2002-2006
RON
Denumirea indicatorului Perioada de analiză
2002 2003 2004 2005 2006
A. ACTIVE IMOBILIZATE
I. IMOBILIZĂRI NECORPORALE 275 0 98 0 0
II. IMOBILIZĂRI CORPORALE 42.301 72.331 95.011 73.127 149.384
III. IMOBILIZĂRI FINANCIARE 0 0 0 0 0
ACTIVE IMOBILIZATE - TOTAL 42.576 72.331 95.109 73.127 149.384
B. ACTIVE CIRCULANTE
I. STOCURI 176.134 290.949 286.840 400.678 622.323
II. CREANŢE 154.771 208.034 489.768 562.048 943.078
III. INVESTIŢII PE TERMEN SCURT 0 0 0 0 0
IV. CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI 16.061 53.006 27.744 8.462 94.913
1.660.31
ACTIVE CIRCULANTE - TOTAL 346.966 551.989 804.352 971.188 4
84
C. CHELTUIELI ÎN AVANS 3.446 10.019 18.251 8.030 5.120
D. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O 1.260.18
PERIOADĂ DE PÂNĂ LA UN AN 303.255 494.055 701.923 803.609 0
E. ACTIVE CIRCULANTE NETE/DATORII CURENTE NETE 47.157 67.953 120.681 175.609 405.254
F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE 89.733 140.284 215.790 248.736 554.638
G. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O
PERIOADĂ MAI MARE DE UN AN 38.824 50.986 74.660 44.494 20.160
H. PROVIZIOANE 6.296 0 0 0 0
I. VENITURI ÎN AVANS 0 0 0 0 0
-subvenţii pentru investiţii 0 0 0 0 0
-venituri înregistrate în avans 0 0 0 0 0
J. CAPITAL ŞI REZERVE
I. CAPITAL, din care: 210 210 210 210 210
-capital subscris vărsat 210 210 210 210 210
-capital subscris nevărsat 0 0 0 0 0
-patrimoniul regiei 0 0 0 0 0
II. PRIME DE CAPITAL 0 0 0 0 0
III. REZERVE DIN REEVALUARE 0 0 0 0 0
IV. REZERVE 1.116 1.116 1.116 1.116 1.116
Acţiuni proprii 0 0 0 0 0
V. PROFITUL SAU PIERDEREA REPORTAT(Ă) ....Sold C 29.365 43.287 43.751 139.683 202.425
….Sold D 0 0 0 0 0
VI. PROFITUL SAU PIERDEREA EXERCIŢIULUI FINANCIAR
….Sold C 14.559 44.684 96.054 63.233 330.727
….Sold D 0 0 0 0 0
Repartizarea profitului 637 0 0 0 0
CAPITALURI PROPRII - TOTAL 44.613 89.297 141.131 204.242 534.478
Patrimoniul public 0 0 0 0 0
CAPITALURI - TOTAL 44.613 89.297 141.131 204.242 534.478
Anexa 2
Dinamica indicatorilor contului de profit şi pierderi ai S.C. NOVOCOM CONSULT
S.R.L. – perioada 2002-2006
RON
Denumirea indicatorului Perioada de analiză
2002 2003 2004 2005 2006
1.234.51 2.160.73 3.355.21 3.859.40 6.089.98
1. Cifra de afaceri netă 1 5 6 5 5
Producţia vândută 0 0 0 0 0
1.234.51 2.160.73 3.355.21 3.859.40 6.089.98
Venituri din vânzarea mărfurilor 1 5 6 5 5
Venituri din dobânzi înregistrate de entităţile al căror
obiect de activitate îl constituie leasingul 0 0 0 0 0
Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de
afaceri nete 0 0 0 0 0
2. Variaţia stocurilor de produse finite Sold C 0 0 0 0 0
şi a producţiei în curs de execuţie Sold D 0 0 0 0 0
3. Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale
proprii şi capitalizată 0 0 0 0 0
85
4. Alte venituri din exploatare 0 0 5.600 1.801 11.913
1.234.51 2.160.73 3.360.81 3.861.20 6.101.89
VENITURI DIN EXPLOATARE - TOTAL 1 5 6 6 8
5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile 0 59.966 68.341 81.092 107.904

Alte cheltuieli materiale 57.312 33.148 58.141 74.980 70.226
b) Alte cheltuieli externe (cu energie şi apă) 1.586 2.756 3.831 7.435 11.413
1.673.28 2.621.99 2.965.67 4.655.53
c) Cheltuieli privind mărfurile 915.592 7 6 3 0
6. Cheltuieli cu personalul, din care: 68.774 94.292 122.944 150.057 214.976
a) Salarii şi indemnizaţii 50.550 69.001 92.040 112.471 168.208
b) Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială 18.224 25.291 30.904 37.586 46.768
7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi
necorporale 5.808 137.887 17.608 24.504 31.331
a.1) Cheltuieli 5.808 137.887 17.608 24.504 31.331
a.2) Venituri 0 0 0 0 0
b) Ajustări de valoare privind activele circulante 0 1.198 0 0 0
b.1) Cheltuieli 0 1.198 0 0 0
b.2) Venituri 0 0 0 0 0
8. Alte cheltuieli de exploatare 136.782 177.801 326.088 459.177 626.717
8.1 Cheltuieli privind prestaţiile externe 135.222 176.674 316.378 446.337 602.997
8.2 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate 1.560 411 1.760 746 832
8.3 Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate 0 716 7.950 12.094 22.888
Cheltuieli privind dobânzile de refinanţare înregistrate de

entităţile al căror obiect de activitate îl constituie leasingul 0 0 0 0 0
Ajustări privind provizioanele 0 -6.296 0 0 0
-Cheltuieli 0 0 0 0 0
-Venituri 0 6.296 0 0 0
1.185.85 2.049.94 3.218.94 3.762.91 5.718.09
CHELTUIELI DE EXPLOATARE - TOTAL 4 2 9 8 7
PROFITUL SAU PIERDEREA DIN EXPLOATARE -Profit 48.657 110.793 141.867 98.288 383.801
-Pierdere 0 0 0 0 0
9. Venituri din interese de participare 0 0 0 0 0
-din care, veniturile obţinute de la entităţile afiliate 0 0 0 0 0
10. Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte
din activele imobilizate 0 0 0 0 0
11. Venituri din dobânzi 556 334 256 52 69
Alte venituri financiare 499 2.240 6.396 8.676 32.740
VENITURI FINANCIARE - TOTAL 1.055 2.574 6.652 8.728 32.809
12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi a

investiţiilor financiare deţinute ca active circulante 6.081 0 0 0 0
-Cheltuieli 6.295 0 0 0 0
-Venituri 214 0 0 0 0
13. Cheltuieli privind dobânzile 1.616 20.141 22.748 19.605 20.447
-din care, cheltuielile în relaţia cu entităţile afiliate 0 0 0 0 0
Alte cheltuieli financiare 19.166 32.598 1.072 10.320 7.070
CHELTUIELI FINANCIARE - TOTAL 26.863 52.739 23.820 29.925 27.517
PROFITUL SAU PIERDEREA FINANCIAR(Ă) -Profit 0 0 0 0 5.292
-Pierdere 25.808 50.165 17.168 21.197 0
14. PROFITUL SAU PIERDEREA CURENT(Ă) -Profit 22.849 60.628 124.699 77.091 389.093
-Pierdere 0 0 0 0 0
15. Venituri extraordinare 9.300 0 9.238 0 0
16. Cheltuieli extraordinare 12.440 0 5.354 0 0
86
17. PROFITUL SAU PIERDEREA DIN ACTIVITATEA
EXTRAORDINARĂ -Profit 0 0 3.884 0 0
-Pierdere 3.140 0 0 0 0
1.244.86 2.163.30 3.376.70 3.869.93 6.134.70
VENITURI TOTALE 6 9 6 4 7
1.225.15 2.102.68 3.248.12 3.792.84 5.745.61
CHELTUIELI TOTALE 7 1 3 3 4
PROFITUL SAU PIERDEREA BRUTĂ -Profit 19.709 60.628 128.583 77.091 389.093
-Pierdere 0 0 0 0 0
18. Impozitul pe profit 5.150 15.944 32.529 13.858 58.366
19. Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus 0 0 0 0 0

20. PROFITUL SAU PIERDEREA NET(Ă) A EXERCIŢIULUI
FINANCIAR -Profit 14.559 44.684 96.054 63.233 330.727
-Pierdere 0 0 0
87

Studiul Riscului Financiar La Nivelul Unei Societati Comerciale

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Studiul Riscului Financiar La Nivelul Unei Societati Comerciale

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Studiul riscului financiar la nivelul unei societăţi comerciale

Funcţionarea întreprinderilor în condiţiile economiei de piaţă şi a unui mediu înconjurător în

Cap.I. Noţiuni generale privind riscurile

1.1. Opinii cu privire la riscul în afaceri

Fiecare întreprinzător trebuie ca odată cu evaluarea resurselor să cuantifice riscul pe care îl

1.2. Clasificarea riscurilor

1.2.1. Riscul în activitatea întreprinderilor

1.2.1.1. Riscul economic

1.2.1.2. Riscul comercial

1.2.1.3. Riscul financiar

Situaţia financiară a agenţilor economici, privită prin prisma amplorii, variabilităţii şi

1.2.1.4. Riscul de faliment

Pentru ca o întreprindere să reziste condiţiilor pe piaţă, aceasta va trebui să fie solvabilă,

1.2.1.5. Riscul de investiţii

1.2.1.6. Riscul contractual

1.2.1.7. Riscul în activitatea de marketing

Activitatea de marketing la nivelul unei organizaţii, se concretizează în deciziile de alocare a

1.2.1.8. Riscul în activitatea de management

Riscul în activitatea de management se regăseşte din ce în ce mai mult în procesul de luare a

1.2.2. Riscul în activitatea bancară

1.2.2.1. Riscuri financiare

Băncile s-au impus şi rămân în continuare principalul intermediar în colectarea depozitelor şi

1.2.2.2. Riscuri comerciale

1.2.2.3. Riscuri de mediu

Cap.II. Riscul financiar la nivelul întreprinderilor

2.1. Creşterea firmei şi riscurile asociate ei

2.2. Gestiunea financiară a firmei

Gestiunea financiară poate fi definită ca un ansamblu de decizii şi activităţi care concură la

2.3.1. Componentele diagnosticării financiare

Obţinerea unei priviri de ansamblu asupra sănătăţii financiare şi a echilibrului structural al

2.4. Relaţia rentabilitate-risc la nivel de firmă

2.5. Capitalurile agentului economic

2.5.1. Capitalurile proprii

2.5.2. Capitalurile împrumutate

2.6. Modalităţi de evaluare a riscului financiar

Măsurarea riscului financiar se realizează prin următorii indicatori18:

- capital împrumutat (credite peste un an)

Analiza riscului financiar poate fi abordată cu luarea în considerare a cheltuielilor financiare:

- cifra de afaceri prag, aferentă punctului critic

b) Coeficientul de elasticitate al rentabilităţii financiare:

- variaţia profitului net

T – durata de timp (lună, trimestru, semestru, an).

2.6.2. Analiza riscului financiar prin intermediul efectului de levier

- reprezintă rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu.

- reprezintă rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent.

Rentabilitatea financiară exprimă rata de remunerare a investiţiei de capital realizată de către

Rec  Rdob  R fin  Rec

Rec  Rdob  R fin  Rec

Rec  Rdob  R fin  Rec

Fig.1. Corelaţia dintre rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică şi rata dobânzii

În cazul în care remunerarea capitalului împrumutat este egală cu rentabilitatea economică,

Cap.III. Studiu de caz privind analiza riscului financiar la

3.1. Prezentarea generală a S.C. NOVOCOM CONSULT S.R.L.

3.1.1. Istoricul şi obiectul de activitate al societăţii

Societatea comercială cu sediul social în Târgu-Mureş, strada Trotuşului numărul 13 a fost

3.1.2. Structura organizatorică a societăţii

Societatea comercială este condusă de administratorul societăţii, în subordinea lui se află

3.1.3. Capitalurile societăţii

3.2. Principalii indicatori economico-financiari

Principalii indicatori economico-financiari sunt prezentate în tabelul nr. 1.:

3.2.1. Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri = Venituri din vânzarea mărfurilor + Producţia vândută