KINETOTERAPIA LA SPORTIV

Dacă pentru majoritatea indivizilor exerciţiul fizic este un factor de menţinere a stării de
sănătate, pentru sportivii de performanţă acesta poate deveni, în anumite condiţii, un factor
dăunător. În cursul practicării exerciţiilor fizice şi a sportului pot apare accidente, atât la
nesportivi cât şi la sportivi, dintre care cele mai frecvente sunt cele traumatice.
Traumatologia sportivă este partea traumatologiei generale care se ocupă de
traumatismele ce survin în timpul practicării diferitelor discipline sportive. Ea are un specific
aparte, generat de contextul biologic şi social al sportivului de performanţă, context care o
deosebeşte de traumatologia generală.
Traumatologia sportivă prezintă anumite aspecte caracteristice, şi anume (Dr.I.Dragan):
 traumatismele se produc la grupe de vârstă tânără, la indivizi cu potenţial
biologic crescut şi care în general nu prezintă afecţiuni asociate, de ordin local
sau general;
 cauzele şi mecanismele de producere a traumatismelor în activitatea sportivă
sunt dependente de tipul de sport, de antrenor, de greşeli de organizare a
competiţiei, de carenţele alimentare ale sportivului sau de defectele de
echipament sportiv în cazul traumatismelor sportive apar forme anatomo –
clinice specifice numai activităţii sportive;
 în cadrul traumatologiei sportive sunt incluse şi afecţiuni în care, în mod
paradoxal, lipseşte însuşi traumatismul propriu-zis, cum este cazul afecţiunilor
hiperfuncţionale ale aparatului locomotor, afecţiuni specifice numai sportivului,
reprezentând forme localizate ale supraan-trenamentului;
 traumatologia sportivă beneficiază, pe lângă mijloacele terapeutice generale şi
de mijloacele terapeutice speci-fice, care trebuie să ţină cont de toţi factorii
interesaţi în instruirea sporivă;
 timpul de vindecare în cazul traumatismelor survenite la sportivi trebuie să fie
mult mai scurt decât în cazul nesportivilor deoarece orice întrerupere mai lungă
a pregătirii sportive determină scăderea capacităţii de efort cu impact negativ
asupra performanţei;
 în cazul traumatismelor la sportivi mijloacele de tratament şi căile de
administrare a medicamentelor trebuie să fie cât mai eficiente, cât mai puţin
traumatizante organic şi psihic şi trebuie să ţină cont de natura medicamentelor,
unele dintre acestea fiind incluse pe listele doping, deci interzise sportivilor;
 în cazul sportivilor scopul final este obligatoriu vindecarea completă anatomo-
funcţională, deci până la “restitutio ad integrum”, spre deosebire de nesportivi,
la care pot rămâne mici sechele posttraumatice, corectabile sau nu în timp;
 în cazul sportivilor repausul general pe durata tratamen-tului trebuie recomandat
numai în cazuri excepţionale sau numai pentru un interval de timp cât mai
scurt, mult mai frecvent fiind repausul segmentar;
 recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică atât vindecarea
perfectă a segmentului lezat, cât şi restabilirea capacităţii de efort la parametrii
avuţi înaintea accidentului traumatic;
 obiective ale traumatologiei sportive sunt şi prevenirea producerii
traumatismelor şi diagnosticarea şi aplicarea tratamentelor încă din stadiul
preclinic al afecţiunii sau tratarea afecţiunilor în stadiile uşor reversibile.
 Frecvenţa accidentelor traumatice a crescut semnificativ în ultima sută de ani paralel cu
dezvoltarea activităţilor sportive. În S.U.A., de exemplu, mai mult de 10 milioane de sportivi
sunt trataţi anual pentru leziuni traumatice produse în timpul activităţilor sportive.
Recuperarea medicală în sport este reprezentată de folosirea dirijată a unui complex de
factori naturali sau artificiali, cât mai precoce şi intensiv posibil, în scopul restabilirii anatomo-
funcţionale a unui organ sau a unei funcţii perturbate de efortul sportiv, în vederea reinserţiei cât
mai rapide a sportivului în activitatea de antrenament şi a obţinerii unei capacităţi opentruime de
efort ( Dr.I. Drăgan).
Accidentele traumatice sunt deci cele mai complexe şi grave entităţi clinice ce apar în
activitatea sportivă. Ca urmare a creşterii continue a performanţelor sportive obţinute, dar şi a
numărului celor care practică sportul se înregistrează o creştere permanentă a numărului de
accidente în sport. Datorită specificului recuperării în activitatea sportivă patologia traumatică la
sportivi ridică deseori probleme dificile, legate în special de tratament şi recuperare. Orice
subiect care practică sportul este supus riscului traumatizării, în timpul activităţii sportive
propriu-zise sau ca urmare a cumulării în timp a efectelor locale negative ale efortului specific,
cu apariţia aşa numitelor leziuni de “suprasolicitare”.
Aproximativ 75% din totalul traumatismelor care survin în timpul practicării sportului se
întâlnesc la cei care practică sportul de agrement, deci la amatori.
Aprofundarea aspectelor dismorfofuncţionale determinate de solicitările şi
suprasolicitările impuse de efort aparatului locomotor la sportiv reprezintă o necesitate, ca
urmare a faptului că apariţia lor afectează randamentul sportiv prin sistarea antrenamentelor şi a
competiţiilor.