Situația Patriarhiei Ecumenice pe coordonatele

relației religie și politică în perioada Războiului Rece

1
Introducere

Patriarhia Ecumenică constituie în mod simbolic cea mai înaltă autoritate canonică
a lumii creștin-ortodoxe.

Odată cu închieirea celui de al-II-lea Război Mondial, a avut loc un eveniment care avea
să marcheze lumea și mersul ei, împărțirea lumii în două părți distincte, una fiind cea care
cuprindea Occidentul și era numită lumea liberă, iar ce-a de-a doua, fiind cea reprezentată de
ideologia comunistă și care era reprezentată de URSS și statele care se aflau sub influența ei.
Această divizare a lumii sau cum mai este numită ea, Războiul Rece, a reprezentat o perioadă
problematică pentru Biserica creștină, mai ales în partea de lume unde se afla cortina de fier pe
care Uniunea Sovietică a coborât-o și unde Biserica creștină era persecutată.

Patriarhiei Ecumenciă, Marea Biserică a lui Hristos, a avut o sarcină grea atât în a naviga
în acele ape tulburi din timpul Războiului Rece pentru a duce Biserica lui Hristos în ape line și
sigure cât și în a-și apăra propria ei supraviețuire.

Înţelegerea întâlnirii Patriarhiei Ecumenice, a Bisericii lui Hristos cu regimurile totalitare,

cu intemperiile vremii și cu noua realitate care a survenit în urma căderii Constantinopolului, ar
trebui văzute și interpretate ca un răspuns al unei instituții religioase la provocarea pe care o
reprezintă autodefinirea și valorile sale de bază, care derivă dintr-o tradiție veche de secole de o
amenințare ideologică la adresa acestei moșteniri, o amenințare pe care Biserica a văzut-o drept
datoria ei nenegociabilă de a o înfrunta și a proteja comunitatea creștină pe care ea o reprezintă

În continuare lucrării, vom expune modul în care Patriarhia Ecumenică ca cea mai
importantă păstrătoare și apărătoare entitate a tradiţiei religioase ortodoxe a acționat și a răspuns
vremurilor tulburi din timpul Războiului Rece.

2
 Înainte să discutăm propriu-zis despre Patriarhia Ecumenică, mai exact relațiile dintre
religie și politică în timpul Războiului Rece, trebuie să începem mai întâi prin a vorbi despre
relația dintre Turcia și Grecia, ele fiind două lumi cu credințe diferite, ortodoxă și islamică care
s-au ciocnit. Astfel, Tratatul de la Lausanne reprezintă încheierea unei lupte lungi între Grecia și
Turcia reprezentând totodată și un colac de salvare pentru Patriarhia Ecumenică, care prin
delegații care au participat la tratat, au convins partea turcă să nu înlăture patriarhia din țara lor,
salvând longevitatea ei istorică de aproape două milenii. Totuși chiar dacă și-a păstrat locul în
Turcia, aceasta a fost dezbrăcată de autoritatea s-a, fiind adusă la rangul de autoritate religioasă
pentru minoritățile ortodoxe grecești din Istambul.

Toate aceste retrogradări și diminuări ale importanței, de care a avut parte Patriarhia
Ecumenică au dus la redefinirea rolului acesteia. Prin urmare intre anii 1920-1930 s-au produs
schimbări și reconstrucții în interiorul Patriarhiei, constând în special în înlăturarea oricărui
sentiment nationalist (cel grec) și însușindu-și o altă identitate, una supranațională ce s-a
concenctrat și și-a pus amprenta asupra problemelor ecleziastice majore spre a le soluționa.
Astfel Patriarhia Ecumenică și-a asumat un devotement neclintit față de canoane și îndeplinirea
canoanelor în Biserică, acestea devenind noua sa misiune în secolul al-XX-lea și care a râmas de
atunci atitudinea Patriarhiei Ecumenice.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au avut loc dificultăți serioase pentru
Patriarhie și pentru minoritatea greacă din Istanbul. Cele mai grave probleme au apărut în
legătură cu impunerea impozitului pe proprietate. Pentru a răspunde exigențelor taxei mulți
membri ai minorității au fost nevoiți să vândă părți considerabile din proprietățile lor, în timp ce,
cei care nu puteau plăti au fost duși de stat în lagărele de muncă forțată. Aceste lucruri au adus
seferințe turmei de credincioși ce se aflau sub păstorirea Patriarhiei și prin urmare a Bisericilor
ce se aflau sub jurisdicția sa. Patriarhia însăși a suferit pierderi grave de proprietate atunci când
au fost smulse cu forța de către stat și clădiri importante aflate sub controlul său ce erau folosite
în diverse scopuri filantropice. Cea mai gravă lovitură suferită de Patriarhie în perioada Războiul
a fost distrugerea clădirii sale principale de către un incendiu la 21 septembrie 1941. Acest lucru
a lăsat Patriarhia practic fără adăpost în cea mai mare parte a perioadei in care sediul ei se afla în
zona respectivă.

3
 În ceea ce privește impactul imediat asupra vieții creștine al politicilor mediului
international în Razoiului Rece, cea mai dramatică manifestare a impactului politicii Războiului
Rece în viața Bisericii a venit destul de devreme. Aceasta s-a manifestat pentru început prin
suspiciuni și neîncrederii, de care a avut parte și Maximos al V-lea, un prelat remarcabil, cu o
carieră distinsă în Biserică, slujind în poziții critice sub membri marcanți ai ierarhiei, construind
în consecință o experiență remarcabilă în administrația ecleziastică și politică. În ciuda acestor
lucruri, din cauza contextului istoric și datorită intereselor politice, acestuia i s-au căutat pretexte
de către puterile seculare pentru a găsi modalităţi de a-l înlocui cu un om complet docil față de
guvernele care se aliniaseră împotriva blocului sovietic în războiul Rece fiind înlocuit astfel cu
Arhiepiscopului Athenagoras al Americii. Este destul de posibil că atât diplomația americană, cât
și cererea de acceptare a Turciei în alianţa occidentală a contribuit la promovarea noii
candidature în ciuda dorinței credincioșilor de a rămâne Patriarhul Maximos. Astfel, o nouă
conducere patriarhală a început la Istanbul. Acesta a câștigat respectul prietenilor și dușmanilor
datorită devotamentului său față de îndatoririle sale, harniciei sale neobosite şi muncii pastorale
şi viziunii sale mai largă pentru unitatea creştină.

În acest caz, Războiul Rece a lucrat foarte mult în favoarea unui climat nou în jurul
Patriarhiei Ecumenice. În 1952 Patriarhul Atenagoras și Patriarhia Ecumenica se bucurau de o
perioadă ce se asemăna unei lunii de miere, una de acceptare, recunoaștere și renaștere.
Minoritatea ortodoxă din Turcia trecea printr-o perioadă de optimism și dezvoltare. Favorizat de
climatul de apropiere a alianței greco-turce și adoptarea unei strategii de comunicare cu totul
inedite, după standardele fanariote, inspirată în mod evident din experiența sa americană,
Patriarhul a creat un nou climat politic pentru Patriarhia Ecumenica.

Mediul politic îmbunătățit a permis Patriarhiei Ecumenice să își îndeplinește misiunea

ecleziastică într-un mod mai eficient. Munca pastorală în interiorul Turciei a fost mult
îmbunătățită. În 1951 presa patriarhală a fost redeschisă cu o revistaă săptămânală religioasă,
Apostolos Andreas, alături de tipărirea lunară a Patriarhiei Ortodoxe, publicată din 1926.
Patriarhul a devenit o prezență activă în viața religioasă a turmei sale prin frecvente vizite la
parohiile arhiepiscopiei sale. Implicarea socială și filantropia Patriarhiei au fost mult extinse. Cea
mai mare realizare a Patriarhie în această perioadă sub patriarhul Athenagoras a fost implicarea
sa sporită în contactele inter-ortodoxe și inter-creștine, prin care ar fi putut să-și afirme primatul

4
împotriva încercărilor rusești de a-l înlocui ca fiind conducător al lumii ortodoxe. Inițiativele
pertinente au fost în mare măsură facilitate de libertatea de mișcare acordată prelaților Patriarhiei
de către guvernul turc în spiritul îmbunătăţirii relaţiilor greco-turce.

Toată această activitate creativă și luna de miere a relațiilor greco-turcești, au ajuns la un

impas odată cu apariția unei noi faze dinamice în Problema Ciprului în 1955. După cum s-a
dovedit, principalele victime ale acestei dezvoltări în mişcarea mai largă de decolonizare au fost
minoritatea greacă din Turcia şi Patriarhia Ecumenica. În urma acesto conflicte s-au produs
revolte agresive în Turcia împotriva grecilor de acolo, instrumentate de guvernul turc iar această
lovitură adusă Patriarhiei Ecumenice și mai ales minorității grecești din Istanbul a fost, letală.
Poza cu Patriarhul Athenago stând în ruinele bisericii Sfinții Constantin și Elena la Samatya din
Istanbul ar putea fi văzută ca cea mai elocventă mărturie cu privire la caracterul noului mediu
politic în care Marea Biserică a lui Hristos trebuia să-şi îndeplinească misiunea.

Cu răbdare, perseverență și harnicie Patriarhia și minoritatea într-un timp relativ foarte

scurt a reparat prejudiciul material şi au încercat să-și reia oarecum cursul normal de trai.

Noul climat de ostilitate resimțit de minoritate a acționat totuși ca un factor major în

alungarea membrilor săi. Din 1955 s-a produs un exod tăcut, dar continuu în desfășurare care a
erodat foarte mult numărul minorității, cu consecințe grave pentru funcționarea normală a
Patriarhiei, care pierdea astfel turma sa și principala sursă de forță de muncă. Patriarhul
Athenagoras a fost citat remarcând faptul că „Constantinopolul nu căzuse cu adevărat în 1453 ci
în 1955”.

Din 1955 încoace, așadar, Patriarhia Ecumenica a trebuit să susțină consecințele unui al
doilea război rece în cadrul confruntării globale Est-Vest, un război rece între cei doi aliați
NATO, Grecia și Turcia.

Soluționarea chestiunii Ciprului în 1959–1960 odată cu înființarea unei republici

independente în Cipru, bazată pe un parteneriat între ciprioții greci și turci, a adus o relaxare a
presiunilor asupra Patriarhiei și minorității. Această evoluție s-a dovedit însă a fi doar un răgaz
temporar. Noi izbucniri ale conflictului din Cipru din 1963–1964 și în 1974 a provocat noi
tensiuni și presiuni asupra minorității și grave lovituri asupra Patriarhiei. În 1964 o politică de

5
expulzare a membrilor minorităților ce dețineau cetățenie grecească a erodat și mai mult numărul
comunității.

În anii rămași ai lungii conduceri a lui Athenagoras (1955–1972) și pe tot parcursul

patriarhiei lui Dimitrios I (1972–1991), Patriarhia Ecumenica a trebuit să trăiască cu consecințele
acestor evoluții. Pe de o parte, patriarhii trebuiau să suporte durerile nedreptăților aduse turmei
lor și scăderea constantă a numărului lor și totodată să asiste la multele și frumoasele biserici
istorice din Istanbul care deveneau treptat din ce în ce mai golite de credincioși. Pe de altă parte,
Patriarhia Ecumenica a trebuit să facă față și să-și ajusteze lucrările datorită restricțiilor impuse
de guvernul turc. Primul, ierarhiei sale, au fost impuse restricții serioase de circulație, cu
consecința că prelații înalți rezidenți în Turcia nu puteau decât cu greu să-și asume misiunile în
străinătate încredințate de Biserică. În al doilea rând, grecii și alți cetăţeni străini din clerul
Patriarhiei nu li s-a permis să slujească in Turcia. Această măsură a cauzat serioase dificultăți de
personal pentru Patriarhie, deoarece resursele umane ale minorității au fost epuizate odată cu
plecarea membrilor săi mai tineri.

Climatul ostil față de Patriarhie s-a transpus și în toleranță de către guvernul turc față de
ocuparea forţată şi uzurparea în 1965 a două biserici din Galata. Cea mai gravă lovitură asupra
Patriarhiei a fost dată în ultimul an al domniei Agorei Atenei, când Curtea Constituțională
Supremă a Turciei și-a întemeiat hotărârea privind interzicerea universităților private în țară, a
închis colegiul teologic al Patriarhiei care funcționa pe insula Halki încă din 1844. Această
măsură a avut consecinţe pe termen lung. Închiderea Şcolii Teologice Halki nu numai că a lipsit
Patriarhia de posibilitatea de a-și pregăti propriul cler, dar l-a lipsit și de unul dintre canalele
majore prin care și-a exercitat conducerea spirituală în lumea ortodoxă și dincolo de ea în lumea
Bisericilor Răsăritene, mai general prin instruire şi inducerea în tradiţia teologică şi ecleziastică
Constantinopolitană a viitorilor conducători pentru toate aceste Biserici.

Revenind la perioada de dinainte de 1453, și de-a lungul secolelor următoare, Patriarhia a

dovedit că poseda un dinamism intelectual considerabil, exprimat în domeniile erudiției, literelor
și muzicii, aceste domenii foarte, fiind legate de viata Bisericii Ortodoxe. O componentă
distinctă a tradiției a constat în cultivarea unei forme speciale de învățat, Greaca fanariotă ca
limbă oficială a Bisericii din Constantinopol și erudiția sa teologică și istorică. Mecanismul de
cultivare și reproducerea acestei moșteniri a fost Școala de la Halki și închiderea ei pune însăși

6
supraviețuirea unei tradiții, unice, valoroase, pentru înțelegere culturii europeană în integritatea
ei, în serios pericol. În aproape cinci decenii de la închiderea din 1971, apelurile repetate și
eforturile neîntrerupte de a redeschide Școala sub patriarhii Dimitrios și Bartolomeu au rămas
fără rezultate. Aceasta este o măsură a intensității „războiului rece” regional care continuă în
interior, stare în care Patriarhia trebuie să își continue misiunea.

În ceea ce privește planul istoric intern al modului în care a funcționat Patriarhia

Ecumenică în timpul războiului rece în misiunile sale de exponent a conștiinței canonice a
Ortodoxiei și ca apărător și transmițător al tradiției sale creștine autentice, putem spune că fost
una impresionantă, având numeroase reușite, in ciuda tragediilor care s-au abătut asupra ei,
dificulăților și obstacolelor cu care Patriarhia a trebuit să se confunte în ducerea la îndeplinire a
aceslor saricini.

A fost în timpul îndelungatei conduceri a lui Athenagoras, când a avut loc întreaga
extidere a viziunii Patriarhiei pentru Biserica Creștină spre a deveni un mod real de viață pentru
Biserica din Constantinopol. De asemenea, este semnificativ faptul că cea mai mare parte a
acestei lucrări a fost realizată după 1955, într-o perioadă de dificultăţi şi constrângeri severe în
funcţionarea Patriarhie. În acea perioadă s-au construit instituții care să servească Bisericii, s-au
convocat conferințe pan-ortodoxe, s-au desfășurat pelerinaje, s-au inițiat dialoguri cu Bisericile
Orientale, cu cele anglicane și catolice.

Iar în ceea ce privește unitatea creștină, cele mai importante evoluții au marcat relațiile
ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică unde s-au finalizat cu revocarea anatemei din 1054 astfel
că relațiile cu Roma au continuat să se îmbunătățească pe tot parcursul Războiului Rece. Prin
aceste inițiative care s-au bazat pe o muncă sistematică pregătitoare și, în ciuda eșecurilor
ocazionale, Patriarhia Ecumenic a devenit un protagonist în cultivarea unui nou spirit de unitate
și reconciliere în lumea creștină, contribuind astfel la o renaștere a principiilor evanghelice
creştine.

Principala contribuție a Patriarhiei Ecumenice în perioada 1945-1991 a fost efortul de a

reconstrui unitatea creștină într-o lume care părea să simtă o nevoie nestăvilită pentru mesajul
duhovnicesc al creștinismului. Totuși în acest demers nu s-au pus în centru unitatea creștină și
ecumenismul în detrimental solidarității și canonicității ortodoxe, ci mai degrabă s-a căutat un
echilibru între acestea. Acest lucru nu a fost unul ușor pentru că desfășurarea acestor activități a

7
trebuit însă să se desfășoare în contextul unui alt „Război Rece” minor cu care Patriarhia a
trebuit să se confrunte, în acest caz cu motivaţiile seculare, activând multe dintre mişcările
Bisericii Rusești în perioada de după al Doilea Război Mondial.

La început, mai exact prin 1945, relațiile dintre Constantinopol și Rusia au început în cel
mai cordial mod, dar doi ani mai târziu Patriarhul Moscovei și Sinodul Bisericii din Rusia a luat
o inițiativă care a dus la un nou climat în relațiile inter-ortodoxe, mai exact luare inițiativei de a
convoca consiliul de una singură, astfel depășise limitele stabilite de tradiție și de ordinea
canonică.

O astfel de inițiativă aparține numai Tronului Ecumenic, al cărui drept și îndatorire era să
întreprindă acțiunii ori de câte ori apăreau probleme care afectau Biserica în ansamblu, dincolo
de jurisdicțiile regionale ale Bisericii individuale. Astfel că inițiativa din 1947 a Bisericii Ruse a
stabilit un model în relațiile intra-ortodoxe pentru restul Războiului Rece.

Intenția Moscovei părea să fie în a-și asuma un rol prim în lumea ortodoxă prin iniţiative
unilaterale şi activism în relaţiile inter-bisericeşti. Patriarhia Ecumenica nu era în mod evident
pregătită să accepte asta iar invariabil a restrâns inițiativele rusești făcând apel la respectarea
strictă a ordinii și tradiției canonice. În mod evident, fermitatea Patriarhiei Ecumenice a cuprins
însă nedeclarat intenția evidentă a Rusiei de a-și afirma poziția ca fiind de departe cea mai mare
dintre toate Bisericile Ortodoxe și pe baza puterii numărului, de a revendica rolul principal în
Ortodoxie. Posibilitatea unui astfel de rol, a făcut ca Biserica Rusiei să se bucure în mod
evident de sprijinul statului sovietic. Era această nouă relație politică între Biserică și stat din
Rusia, care a transformat Biserica Ortodoxă reclădind-o într-un agent „docil” al politicii externe
sovietice, care a dat alarma în SUA și în Grecia și astfel s-a pus în mișcare manevre politice care
au avut ca rezultat alegerea lui Atenagoras la Constantinopol, evident cu înscrisul de a-i cuprinde
pe ruşi în domeniul bisericesc.

Modelul unei strategii politice este clar vizibil în aceste activități aparent religioase.
Biserica Rusiei prin aceste inițiative a apărut să asumă de facto primul loc între Bisericile
Ortodoxe, favorizată de faptul că toate celelalte patriarhii ortodoxe și Biserici autocefale din
Europa de Est au trebuit să meargă după cum li se dicta ca urmare a conformării regimurilor din
ţările lor cu politicile sovietice. Acesta a fost rezultatul unei politici sistematice de construire a

8
influenței de către Biserica rusă reorganizată din regiune, prin misiuni, vizite oficiale, burse și
poate cel mai critic, diferite forme de sprijin material.

Obiectivul politic al primatului ecleziastic căutat de Moscova a fost de asemenea

transparent: sprijinirea politicii externe sovietice prin declarații în favoarea păcii mondiale și
condamnarea presupuselor planuri ale imperialismului pe cheltuiala popoarelor lumii. Această
politică a fost clar articulată deja în Sinodul din 1945 care l-a ales pe Patriarhul Alexei și în 1950
a fost anunțat ca poziţia oficială a Bisericii Ruse într-o scrisoare a Patriarhului Alexei către
ceilalți şefii ai Bisericilor Ortodoxe, subliniind importanţa păcii creştine şi cerându-le acordul şi
colaborarea cu eforturile Bisericii sale în numele păcii mondiale. După cum am văzut, aceeași
politică a fost reiterata cu ocazia sărbătorilor în memoria Sfântului Serghie din 1955.

Prin aceste inițiative politica sovietică de propagandă în numele păcii în lume, părea a fi
adoptată ca atitudine generală a Bisericilor Ortodoxe.

În ciuda distanței și a răcelii ocazionale dintre ei, Bisericile din Constantinopolul și Rusia
au respectat cu mult tact și precizie toate formalitățile prevăzute de ordinul canonic. Totuși un alt
lucru ce a inflamat lucrurile a fost punerea la îndoiala a canonicitați care a aprărut datorită
dorinței Rusiei de a include în co-celebrarea șefilor de biserici pe liderul Bisericii Ruse din
America „Metropolia”, care fusese unilateral și fără consimțământul Constantinopolului ridicat
la autocefalie, de Moscova. Acest lucru nu era acceptabil pentru Patriarhia Ecumenica, care
considera Mitropolia schismatică. Rușii nu au accepta cerința Constantinopolului de a exclude
Mitropolie de la celebrare, cu consecința că Patriarhul Dimitrios a trebuit să-și anuleze
participarea.

Așa cum a fost Războiul Rece se apropie de final, cu schimbări importante deja în curs în
Uniunea Sovietică, relațiile dintre Constantinopol și Moscova au apărut din nou a fi intrând într-
o nouă perioadă de răcoare.

9
 Concluzie

Concluzionând, Patriarhia Ecumenică constituie în mod simbolic cea mai înaltă autoritate
canonică a lumii creștin-ortodoxă. Din momentul căderii Constantinopolului a început pentru
aceasta o grea perioadă de timp care s-a extins până aproape de zilele noastre.

Lucrurile pe care le putem spune despre situația Patriarhiei Ecumenice în aceste timpuri
apropiate zilelor noastre, mai exact în timpul Războiului Rece, cu precădere relațiile dintre
religie și politică, este faptul că pentru început, Patriarhia Ecumenică și-a păstrat longevitatea ei
istorică reușind să rămână în Turcia dar având limitări mari. Acest lucru a făcut ca ea să își
redefinească rolul ei în lume și totodată misiunea ei, căpătând astfel un statut supranațional
asumându-și un devotement neclintit față de canoane și îndeplinirea canoanelor în Biserică.

Modul în care s-a desfășurat de aici încolo relațiile religie-politică au fost unele
fluctuante, din relații bune în relații rele. În ceea ce privește aspectul negative al relațiilor dintre
cele două părți sunt mai întâi pierderi material, apoi prezența sentimentelor de suspiciune și
neîncredere, conflicte politice cu efecte în sfera religioasă, exod al credincioșilor, atitudini ostile
ale statului și acțiuni de vandalism, docilitate față de politic și la sfârșit dispute interne între
Biserici surori. În ceea ce privește aspectele pozitive în relația dintre religie și stat, putem spune
că pentru început este păstrarea Patriarhiei Ecumenice în Turcia, apoi trecerea printr-o periaodă
de optimism și renaștere, relații bune cu politicul și astfel facilitarea misiunii ei, îmbunătățirea
relațiilor cu Biserica Catolică, efortul de a reconstrui unitatea creștină etc.

10
 Așadar, relațiile dintre religie și politic ale Patriarhia Ecumenică în timpul Războiului
Rece au fost unele complexe și imprevizibile ce i-au remodelat identitatea și astfel punând-o în
situația de a crea un nou mod prin care să facă misiune.

Bibliografie:

Religion and politics in the orthodox world -Paschalis M. Kitromilides-

11