2.

Sisteme de operare; definiţii, componente, clasificări

2.1. Resursele unui sistem de calcul; gestionarea resurselor

2.2. Componenta de comandă şi control a sistemului de operare

2.3. Componenta de servicii a sistemului de operare

2.4. Obiectivele şi funcţiile unui sistem de operare

2.5. Clasificarea sistemelor de operare din punctul de vedere al execuţiei

proceselor

2.6. Clasificarea sistemelor de operare după gradul de interacţiune cu

utilizatorul

2.7. Clasificarea sistemelor de operare după configuraţia hardware deservită

2. Sisteme de operare; definiţii, componente, clasificări

Sistemul de operare reprezintă ansamblul de programe care asigură utilizarea
optimă a resurselor fizice şi logice ale unui sistem de calcul. El are rolul de a
gestiona funcţionarea componentelor hardware ale sistemului de calcul, de a
coordona şi controla execuţia programelor şi de a permite comunicarea
utilizatorului cu sistemul de calcul. Folosirea hardware-ului unui sistem de
calcul ar fi dificilă şi ineficientă în lipsa unui sistem de operare. Pe scurt,
sistemul de operare este componenta software care coordonează şi
supraveghează întreaga activitate a sistemului de calcul şi asigură comunicarea
utilizatorului cu sistemul de calcul.

Din punctul de vedere al interacţiunii cu componentele hardware ale sistemului

de calcul şi după modul de implementare a software-ului, sistemul de operare
este organizat pe două niveluri:

a. nivelul fizic include componenta firmware a sistemului de calcul; acest nivel

oferă servicii privind lucrul cu componentele hardware ale sistemului de calcul
şi cuprinde acele elemente care depind de structura hardware a sistemului. Tot
în nivelul fizic sunt incluse programe a căror execuţie este indispensabilă, de
exemplu programul care lansează încărcarea automată a sistemului de operare,
la pornirea calculatorului.
La acest nivel, comunicarea cu sistemul de calcul se realizează prin intermediul
sistemului de întreruperi, prin care se semnalează anumite evenimente apărute
în sistem; la apariţia unei întreruperi, controlul este dat unor rutine de pe nivelul
următor al sistemului de operare;

Exemplu : la sistemele de calcul compatibile PC, componenta sistemului de

operare de pe nivelul fizic este componenta ROM-BIOS. Aceasta include
programe grupate după funcţia lor în :

 programele care se execută la pornirea sistemului de calcul : programul

POST (Power-On Self-Test), care verifică starea de funcţionare a
sistemului de calcul şi programele de iniţializare a activităţii sistemului
(rutina de încărcare a primului sector al discului sistem) ;
 rutinele care fac posibilă utilizarea componentelor fizice ale sistemului
de calcul, rutine numite drivere fizice ; ele oferă servicii pentru lucrul cu
configuraţia hardware standard a sistemului de calcul : consola, tastatura,
imprimanta, perifericele standard şi ceasul sistemului. Avantajul acestei
soluţii este că asigură independenţa software-ului de pe nivelul logic faţă
de caracteristicile constructive ale componentelor hardware de bază, ele
fiind tratate unitar, prin intermediul driverelor.

b. nivelul logic include partea de programe a sistemului de operare şi oferă

utilizatorului mijloacele prin care poate exploata sistemul de calcul;
comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul se realizează prin comenzi
adresate sistemului de operare sau prin intermediul instrucţiunilor programelor
pe care le execută; invers, comunicarea se realizează prin intermediul mesajelor
transmise de sistemul de operare către utilizator.

Programele nivelului logic adresează dispozitivele hardware prin intermediul

programelor nivelului fizic al sistemului de operare şi din acest motiv ele sunt
independente de structura hardware a sistemului de calcul : nivelul fizic
constituie o interfaţă între hardware şi nivelul logic al sistemului de operare.

Din punct de vedere funcţional, programele sistemului de operare se împart în

două categorii :

a. Componenta de comandă şi control, care cuprinde programe ce au

rolul de a asigura utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul.
b. Componenta de servicii, care cuprinde programe destinate minimizării
efortului uman implicat de utilizarea sistemului de calcul.
Funcţia sistemului de operare de optimizare a exploatării unui sistem de calcul
este împărţită între cele două componente, conform schemei din Figura 2.1.

Accesibilitatea, diversitatea şi numărul componentelor software creşte de la

stânga la dreapta, în diagramă, în timp ce numărul şi nivelul de specializare al
utilizatorilor acestor programe scade de la stânga la dreapta.

Atât pentru proiectarea cât şi pentru utilizarea lor, componentele software se

sprijină pe alte componente software, aflate la stânga lor, în diagramă.

2.1. Resursele unui sistem de calcul; gestionarea resurselor

Pentru a executa un program, într-un sistem de calcul secvenţial cu program

memorat, este necesară încărcarea acestui program în memoria internă a
sistemului de calcul. Sub controlul unităţii centrale de prelucrare (UCP) sunt
executate, secvenţial, instrucţiunile programului. După caz, executarea unei
instrucţiuni program poate presupune:

 alocarea unităţii aritmetico-logice (UAL), pentru efectuarea de operaţii

aritmetice sau logice asupra datelor prelucrate de program;
 alocarea unui dispozitiv periferic, pentru realizarea unui schimb de
informaţii între acesta şi memoria internă afectată programului;
  alocarea de spaţiu în memoria externă a sistem de calcul, pentru stocarea
informaţiilor manevrate de program;
 accesarea unei anumite structuri de date (de exemplu un fişier din
memoria externă);
 apelul, pentru execuţie, a unui alt program, încărcat în memoria internă
sau memorat în memoria externă a sistemului de calcul, etc.

Întotdeauna, execuţia unui program presupune alocarea unei anumite zone din
memoria internă a sistemului de calcul.

Întotdeauna, execuţia unui program presupune afectarea unei perioade din

timpul de lucru al UCP.

Resursele sistemului de calcul, pe care sistemul de operare le pune la dispoziţia

utilizatorului, se constituie din totalitatea componentelor fizice sau logice ale
sistemului de calcul, care pot fi solicitate, la un moment dat, în timpul execuţiei
unui program.

Execuţia unui program se defineşte ca o succesiune de procese care se

realizează sub controlul sistemului de operare.

Procesul reprezintă o secvenţă de activităţi care se execută la un moment dat în

sistemul de calcul şi care se caracterizează prin:

 prelucrările care se realizează, determinate de secvenţa de instrucţiuni

care controlează procesul
 contextul de lucru asupra căruia acţionează procesul, prin intermediul
prelucrărilor, şi care include resursele alocate procesului.

Pentru a realiza alocarea unei resurse la un proces, sistemul de operare trebuie

să aibă răspuns la următoarele întrebări, după caz:

 dacă resursa cerută există în sistem

 dacă ea este disponibilă
 cât din resursă este disponibilă
 pentru cât timp poate fi alocată resursa
 dacă resursa este deja alocată altui proces, dacă ea mai este necesară
procesului căruia îi este alocată.

Rezultă astfel funcţiile care trebuiesc îndeplinite de componenta sistemului de

operare cu rol în gestionarea resurselor sistemului de calcul:
 1. evidenţa resurselor sistemului de calcul în fiecare moment, prin
înregistrarea fiecărei resurse, a stării ei (alocată sau liberă) şi a gradului
ei de ocupare (cât din resursă este alocat);
2. implementarea unor algoritmi de alocare a resursei, conform unei
strategii de alocare stabilite; o strategie de alocare trebuie să răspundă
la întrebările:

 cărei solicitări i se alocă resursa

 cât din resursă se alocă
 în ce moment se face alocarea
 pentru cât timp se face alocarea resursei.

Strategiile de alocare diferă în funcţie de sistemul de operare şi de resursă;

3. alocarea efectivă a resursei, cu actualizarea informaţiilor legate de starea

resursei;
4. dezalocarea resursei care poate fi făcută:

 la iniţiativa procesului care a solicitat-o, atunci când ea nu mai este

necesară procesului
 la iniţiativa sistemului de operare, pentru a fi alocată şi altor procese.

Această ultimă variantă este utilizată numai de anumite tipuri de sisteme de

operare.

2.2. Componenta de comandă şi control a sistemului de operare

Activitatea de lansare în execuţie a unui program, activitatea de gestionare a

alocării resurselor sistemului de calcul, pe toată durata executării programului,
ca şi operaţiile efectuate la încheierea execuţiei acestuia, sunt funcţii realizate
de componenta de comandă şi control a sistemului de operare.

Funcţiile componentei de comandă şi control ale sistemului de operare sunt:

 planificarea, lansarea şi urmărirea execuţiei programelor

 gestionarea resurselor sistemului de calcul
 depistarea şi tratarea evenimentelor deosebite care apar în timpul
execuţiei programelor
  asigurarea protecţiei informaţiilor manevrate de diverse programe
(aceste programe pot fi ale sistemului de operare sau programe
utilizator).

Conform acestor funcţii, componenta de comandă şi control a sistemului de

operare va include:

 nucleul sistemului de operare, cu funcţia de coordonare a activităţii

sistemului de calcul şi a celorlalte componente ale sistemului de operare.
Această componentă este rezidentă în memoria internă pe toată durata
funcţionării sistemului de calcul şi se mai numeşte monitorul rezident
al sistemului de operare.
 câte o componentă de gestionare pentru fiecare tip de resursă din sistem.

Funcţia de protecţie a informaţiei între procese şi funcţia de tratare a erorilor se

realizează în mod specific, pentru fiecare tip de resursă, în cadrul componentei
de gestionare a resursei.

2.3. Componenta de servicii a sistemului de operare

Componenta de servicii a sistemului de operare s-a dezvoltat odată cu cerinţele

utilizatorilor sistemelor de calcul. Gradul de accesibilitate al unui sistem de
calcul, ca şi complexitatea sarcinilor pe care utilizatorul le poate rezolva cu
ajutorul lui, sunt influenţate de existenţa şi eficienţa programelor de sistem
incluse în componenta de servicii.

Programele de servicii se execută sub supravegherea programelor de comandă

şi control, ca orice program de aplicaţie.

Această componentă oferă servicii diferite, de la un sistem de operare la altul,

sau chiar între variante diferite ale aceluiaşi sistem de operare. Componenta de
servicii a unui sistem de operare poate include:

 unul sau mai multe programe încărcător pentru sistemul de operare, care
lansează automat programe ale sistemului de operare la pornirea
sistemului de calcul ;
 programe de tip interpretor de comenzi ale sistemului de operare, adică
acele programe care preiau comenzile adresate sistemului de operare de
către utilizator, asigurând astfel comunicarea între utilizator şi sistemul
de operare;
  funcţia de gestionare a dialogului cu utilizatorul, fie în mod comandă,
oferind mecanisme de editare a comenzilor, fie în mod grafic, prin
intermediul unei interfeţe grafice cu utilizatorul (GUI - Graphical User
Interface) ;
 funcţia de înlănţuire prin date a comenzilor sistemului de operare
(mecanismul pipe), de interpretare a comenzilor sistemului de operare
agregate sub forma unor macrouri sau a unor fişiere de comenzi ;
 funcţia de asistenţă « on line » pentru sistemul de operare, cunoscută ca
Help-ul sistemului de operare;
 funcţia de tipul « plug and play » care oferă facilităţi de autodetecţie a
echipamentelor nou instalate în sistem şi permite reconfigurarea
hardware, cu uşurinţă, a sistemului, ca şi notificarea schimbării
configurării sistemului, de exemplu prin căderea unui echipament din
sistem;
 funcţia care oferă suportul pentru utilizarea limbii naţionale, adică
adaptarea informaţiilor cu caracter naţional (semn monetar, marcă
zecimală) conform ţării selectate ;
 funcţii pentru configurarea personalizată a mediului de lucru cu sistemul
de calcul, de exemplu pentru utilizatori cu opţiuni speciale de manevrare
a echipamentelor (tastatură, mouse, etc.)

2.4. Obiectivele şi funcţiile unui sistem de operare

Obiectivele generale ale unui sistem de operare sunt:

 automatizarea operaţiilor standard în toate etapele de exploatare a

sistemului de calcul;

 minimizarea efortului uman pentru utilizarea sistemului de calcul;

 optimizarea utilizării resurselor sistemului de calcul;
 creşterea eficienţei globale în utilizarea sistemului de calcul prin:
o creşterea vitezei de execuţie a prelucrărilor
o reducerea timpului de răspuns al sistemului la solicitările
utilizatorilor
o creşterea gradului de utilizare a resurselor prin utilizarea lor la
capacitate maximă.

Funcţiile prin intermediul cărora sistemul de operare realizează aceste obiective

sunt:
 funcţia de instalare automată a unui nou sistem de operare pe un sistem
de calcul;

 funcţia de încărcare în memoria internă a sistemului de operare, la

pornirea sistemului de calcul;

 funcţia de configurare dinamică a sistemului de operare, conform cu

modificările intervenite în structura hardware sau cu necesităţile de
exploatare a sistemului. De exemplu, sistemul de operare DOS se poate
configura dinamic prin intermediul fişierului CONFIG.SYS care se
consultă la fiecare încărcare a sistemului de operare şi care permite
instalarea altor drivere de echipamente decât cele standard şi definirea
unor parametri de funcţionare ai sistemului, permiţând astfel
modificarea, extinderea sau îmbunătăţirea capacităţilor de funcţionare
ale sistemului de operare, în cadrul arhitecturii de bază a sistemului de
calcul;

 efectuarea operaţiilor de intrare / ieşire la nivel fizic, pentru a permite

utilizatorului tratarea echipamentelor periferice la nivel logic, adică
independent de caracteristicile constructive ale lor. Această funcţie
permite degrevarea utilizatorului de sarcina tratării specifice a fiecărui
tip de echipament periferic în parte. De exemplu, orice tip de imprimantă
este tratat în acelaşi mod de către utilizator; caracteristicile specifice
fiecărui tip în parte sunt tratate de programul specializat de accesare la
nivel fizic al echipamentului, numit driver de imprimantă şi de
componenta sistemului de operare care tratează operaţiile de ieşire prin
intermediul imprimantei: driverul portului paralel ;

 oferirea unei interfeţe cu utilizatorul, prin intermediul unui limbaj

specific, numit limbajul de comandă al sistemului de operare; prin
intermediul acestui limbaj, utilizatorul transmite comenzi sistemului de
operare; ele sunt traduse şi lansate în execuţie de programul interpretor
de comenzi al sistemului de operare. În sistemele de operare mai noi,
interfaţa cu utilizatorul este asigurată folosind metode grafice evoluate şi
principii noi de comunicare, rezultatul fiind o modalitate mult mai
“prietenoasă” de dialog cu utilizatorul; o astfel de interfaţă se numeşte
interfaţă grafică cu utilizatorul (Graphical User Interface);
  controlul execuţiei programelor: sistemul de operare încarcă programul
în memoria internă, pentru execuţie, îl lansează în execuţie, urmăreşte
execuţia în toate etapele sale şi încheie execuţia programului;
 gestionarea alocării resurselor sistemului de calcul: sistemul de operare
gestionează alocarea timpului UCP, a memoriei interne, accesul la
fişiere, accesul la echipamentele periferice,etc. pe toată durata execuţiei
unui program, în scopul utilizării cât mai eficiente a acestor resurse. În
cazul în care este posibilă executarea simultană a mai multor programe,
sistemul de operare realizează alocarea resurselor între programe pe baza
unor criterii de alocare, în scopul optimizării execuţiei programelor,
conform obiectivelor de eficienţă de mai sus;
 asigurarea protecţiei între utilizatori, acolo unde sistemul de operare
permite accesul concomitent al mai multor utilizatori (programe) la
resursele sistemului de calcul, şi asigurarea protecţiei între programe, fie
că este vorba de programe utilizator sau programe ale sistemului de
operare. Această protecţie se referă la evitarea cazurilor de interferenţă
între mai multe programe în execuţie, care ar putea duce la alterarea
zonelor de program din memoria internă sau la alterarea, de către un
program, a datelor utilizate de un alt program;

 tratarea erorilor: sistemul de operare poate trata erori la nivelul maşinii

fizice (de exemplu: erori de citire / scriere în memoria externă, erori de
acces la un echipament periferic, lipsa din configuraţia sistemului de
calcul a unui echipament, etc.) sau erori logice, care pot să apară în
timpul executării unui program (de exemplu: operaţii interzise, ca
împărţirea la 0, tentativa de acces în zone protejate ale memoriei interne,
tentativa de execuţie a unor instrucţiuni privilegiate, etc.);

 funcţii auxiliare, cum ar fi: contabilizarea activităţii sistemului de calcul,

jurnalizarea comenzilor adresate interpretorului de comenzi al sistemului
de operare, jurnalizarea erorilor, etc.

2.5. Clasificarea sistemelor de operare din punctul de vedere al

execuţiei proceselor

În general, programele utilizează în mod diferit resursele unui sistem de calcul

(unele ocupă mai puţină memorie internă decât altele, unele execută mai multe
operaţii de intrare/ieşire, timp în care UCP este utilizată mai puţin, altele fac
prelucrări complexe asupra datelor, utilizând intens unitatea aritmetico-logică,
etc).

Pentru utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul, unele sisteme de

operare pot gestiona execuţia concurentă a mai multor procese, asigurând
proceselor din sistem accesul concurent la resursele sistemului sau partajarea
resurselor. Aceasta înseamnă că, la un moment dat, în sistem se pot afla în
execuţie mai multe procese care concurează între ele pentru accesul la resursele
sistemului iar sistemul de operare gestionează resursele sistemului pentru
satisfacerea cât mai multor cereri ale acestor procese pentru alocarea de resurse.

O caracteristică importantă a unui sistem de operare este măsura în care poate

asigura execuţia concurentă a proceselor. După acest criteriu, sistemele de
operare pot fi:

 monotasking, care nu asigură execuţia concurentă şi nici partajarea

resurselor între mai multe procese. Sub controlul unui sistem de operare
monotasking, la un moment dat, în sistemul de calcul se poate executa
un singur program; acesta rămâne activ din momentul lansării lui în
execuţie şi până la terminarea lui completă; cât timp este în execuţie,
programul are acces la toate resursele sistemului de calcul.

Exemplu: sistemele de operare MS-DOS şi CP/M sunt sisteme de operare

monotasking; în timpul executării unui program, sistemul de operare pierde
controlul asupra sistemului, în favoarea programului aflat în execuţie, care
preia controlul până în momentul încheierii execuţiei sale.

 multitasking sunt acele sisteme de operare care asigură execuţia

concurentă a mai multor procese care există concomitent în sistem.

Exemplu: sistemele de operare Windows, Unix sunt sisteme multitasking.

Aplicaţia Windows 3.x rulată sub sistemul de operare monotasking MS-DOS
permite exploatarea în regim multitasking a aplicaţiilor Windows.

În plus faţă de sistemele de operare monotasking, pentru un sistem de operare

multitasking trebuiesc definite strategiile de alocare a resurselor la procesele
concurente, strategii care vor fi folosite de componentele sistemului de operare
pentru gestionarea resurselor.
 2.6. Clasificarea sistemelor de operare după gradul de interacţiune cu
utilizatorul

Un sistem de operare are rolul de a interfaţa comunicarea între utilizator şi

sistemul de calcul. Tendinţa actuală în cererea utilizatorilor este de a creşte atât
gradul de interacţiune cu sistemul de calcul cât şi gradul de accesibilitate al
interfeţei cu sistemul de calcul; aceste două tendinţe, în general contradictorii,
determină creşterea complexităţii componentei sistemului de operare care
asigură interfaţa cu utilizatorul.

Pe de altă parte, din punctul de vedere al gradului de utilizare şi al

accesibilităţii sistemului de calcul, o caracteristică importantă este numărul de
utilizatori care pot avea acces, la un moment dat, la sistem.

Din punctul de vedere al accesului utilizatorilor la sistem şi al gradului de

interacţiune cu sistemul, sistemele de operare pot fi:

 seriale, acele sisteme de operare pentru care gradul de interacţiune cu

utilizatorul, în timpul prelucrărilor, este nul. De cele mai multe ori,
interfaţa dintre sistemul de operare si utilizator nu dispune de un limbaj
de comandă accesibil utilizatorului obişnuit, motiv pentru care
comunicarea dintre utilizator şi sistem nu este directă ci mediată de
persoane specializate ca operatori de calculator. În timpul execuţiei
lucrării sale, utilizatorul pierde total controlul asupra prelucrării; el
furnizează datele care se prelucrează odată cu formularea cererii de
prelucrare şi primeşte rezultatele prelucrării la încheierea execuţiei.
 interactive: sistemele de operare care permit comunicarea directă între
utilizator şi sistemul de calcul, prin intermediul unui limbaj dedicat
acestui scop (limbajul de comandă al sistemului de operare sau
interfaa grafică utilizator). În plus, utilizatorul poate urmări modul în
care se execută programul său şi poate influenţa, în anumite condiţii,
execuţia acestuia. Un sistem de operare interactiv presupune o
arhitectură a sistemului de calcul care să cuprindă echipamente standard
de intrare/ieşire dedicate comunicării utilizatorului cu sistemul de
operare (terminale I/O); aceste echipamente cuprind, de obicei, o
tastatură, ca echipament standard de intrare şi un dispozitiv de
vizualizare a informaţiilor de ieşire (un display sau o mini- imprimantă).
Sistemele de operare interactive pot fi:
o monouser, când comunicarea cu sistemul de calcul este posibilă,
la un moment dat, numai pentru un singur utilizator, prin
intermediul consolei sistemului de calcul;
 o multiuser, când sistemul de operare poate gestiona comunicarea
concomitentă cu mai mulţi utilizatori, conectaţi la sistemul de
calcul prin intermediul echipamentelor terminale de intrare/ieşire.

Exemplu: MS-DOS este un sistem interactiv monouser; Unix este un sistem

interactiv multiuser.

2.7. Clasificarea sistemelor de operare după configuraţia hardware

deservită

Se obişnuieşte împărţirea sistemelor de calcul în trei categorii mari, în funcţie

de puterea lor de prelucrare a informaţiei şi de capacitatea lor; corelat cu
această împărţire se clasifică şi sistemele de operare, după configuraţia
hardware pe care o deservesc. Structura sistemului de operare este influenţată
de structura sistemului de calcul pentru că, în general, s-a căutat ca punctele
mai slabe hardware să fie compensate prin funcţii suplimentare asigurate de
software, în particular, de sistemul de operare. Pe de altă parte, un sistem de
calcul puternic, ce permite prelucrări complexe, are nevoie de un sistem de
operare la fel de puternic, capabil să asigure o bună coordonare a activităţii
sistemului de calcul şi o gestionare optimă a resurselor acestuia.

După configuraţia hardware deservită, sistemele de operare sunt:

 sisteme de operare pentru microcalculatoare:

o sunt puternic interactive, cu un limbaj de comandă accesibil sau
cu interfaţă grafică utilizator;
o unele sunt monouser şi monotasking (MS-DOS), altele
multitasking (Windows), eventual şi multiuser (Unix);
o sunt uşor configurabile, oferind proceduri automate pentru
încărcarea sau pentru instalarea sistemului de operare;
o ocupă un spaţiu redus în memoria internă;
o suportă dezvoltări pentru a permite conectarea în reţele de
calculatoare sau ca terminale la sisteme de calcul mari;
o au funcţia de gestionare a informaţiei dezvoltată în direcţia
manevrării unui număr mare de fişiere de dimensiuni mici;
 sisteme de operare pentru minicalculatoare:
o sunt interactive, multiuser şi multitasking;
o folosesc un limbaj de comandă pentru utilizatori avizaţi;
 o procedurile de încărcare la conectarea sistemului şi de instalare a
sistemului de operare sunt mai laborioase;
o sunt mai rigide, în cazul modificării configuraţiei hardware;
o asigură un sistem de priorităţi de execuţie dezvoltat;
o orientate pentru lucrul cu mai mulţi utilizatori, oferind un sistem
complex de protecţie a informaţiei;
o orientate pentru lucrul cu multe terminale, putând îndeplini
funcţia de concentrator de date;
 sisteme de operare pentru calculatoare mainframe:
o seriale sau interactive, multitasking;
o limbaj de comandă pentru utilizatori specializaţi;
o gestionează un număr mare de echipamente periferice;
o orientate pentru prelucrări complexe şi pentru volume mari de
date.

În prezent se constată tendinţa de apropiere a performanţelor

microcalculatoarelor de cele ale calculatoarelor superioare lor, în paralel cu
tendinţa de apropiere a performanţelor sistemelor de operare pentru sisteme de
calcul mari de cele ale sistemelor de operare pentru mini sau microcalculatoare.

În acelaşi timp, se realizează o integrare funcţională tot mai accentuată a

diferitelor tipuri de sisteme de calcul în platforme de lucru comune, de obicei
prin conectarea acestora în reţele de calculatoare. Cel mai elocvent exemplu în
această direcţie este reţeaua Internet care realizează legătura între cele mai
diferite tipuri de sisteme de calcul, funcţionând sub controlul unor sisteme de
operare diverse.

Din punctul de vedere al dezvoltării sistemului de operare, tendinţa actuală este

de dezvoltare a sistemelor de operare portabile, adică acele sisteme de operare
care funcţionează pe platforme hardware diferite. Un exemplu în acest sens este
sistemul de operare UNIX.

O altă direcţie este dezvoltarea de familii de sisteme de operare, de exemplu familia

sistemelor de operare Windows, în care au fost dezvoltate sisteme de operare interactive,
multitasking, asigurând şi funcţiile pentru lucrul în reţea de calculatoare; între aceste
sisteme de operare, unele sunt specializate pentru un anumit mod de utilizare, de
exemplu: Windows NT Server, pentru server de reţea sau Windows NT Workstation
pentru staţii de lucru din reţea.