FIZIOLOGIE cursul 1

CURS 1
1. Volemia 2. Funcţiile sângelui 3. Proprietăţile sângelui 4. Componentele sângelui

Sângele este un lichid rosu, vascos, circulant, de origine conjunctivă, format din celule (elemente
figurate: hematii, leucocite, trombocite) suspendate in plasma sangvină (substanta
fundamentala).

Ţesutul sanguin are următoarele compartimente:

1. Compartimentul tisular central al organelor hemato-formatoare
- la nivelul lor se formează elementele figurate ale sângelui;
2. Compartimentul circulant – sângele;
3. Compartimentul tisular propriu – totalitatea celulelor sanguine mature prezente în ţesuturi şi organe.

1.VOLEMIA
Volemia reprezintă volumul total de sânge. Valoarea normală a volemiei la un adult de 55-70 kg este
de 5-5,6litri şi cuprinde:
- volumul plasmatic 3,5 litri (55 %);
- volumul globular 1,5-2 litri (45 %) – hematocrit (Ht) cu valori normale la adult 46,5 % la bărbaţi şi 42 % la
femei;
Volemia reprezintă 6,9-7,4 % din greutatea corporală.
Valorile normale ale volemiei depind de:- starea fiziologică a organismului (sarcină, digestie, efort
fizic); vârstă; sex (la bărbaţi cu 10 % mai mare decât la femei).
În condiţii fiziologice şi de repaus în sectorul circulant se află 2/3 din volemie. 1/3 din volumul sanguin
total stagnează în compartimentele sectorului venos formând volumul sanguin de rezervă.
Principalele teritorii în care se găsesc rezervele sanguine sunt: ficatul, splina şi plexurile venoase subpapilare.
Modificările volemiei pot interesa atât componenta plasmatică cât şi pe cea globulară.
Variaţiile pot fi fiziologice sau patologice.
Volemia normală – normovolemie.//Volemia scăzută – hipovolemie.//Volemia crescută – hipervolemie.
Hipervolemia:
- prin creşterea volumului globular (policitemia esenţială);
- prin creşterea volumului plasmatic (ciroză hepatică);
- prin creşterea ambelor volume (leucemia).
Hipovolemia:
- prin scăderea volumului plasmatic (vărsături, diaree severă,arsuri);
- prin scăderea volumului globular - numărului de hematii (anemii);
- prin scăderea ambelor volume (hemoragii).

2. FUNCTIILE SANGELUI
Functia circulatorie. Prin volumul şi proprietăţile sale fizicochimice, sângele contribuie la
menţinerea şi reglarea presiunii Sanguine (tensiuni arteriale).
Funcţia respiratorie. Constă în transportul gazelor respiratorii de la plămâni la
ţesuturi(oxigenul) şi de la ţesuturi la plămâni (bioxidul de carbon).
Funcţia excretorie. Sângele este principalul transportor al cataboliţilor (ureea, acid uric,
amoniac, acid lactic etc.) rezultaţi din metabolismul intermediar glucidic, lipidic şi proteic, de la nivel
tisular la nivel de organe excretoare.
Funcţia nutritivă. Sângele vehiculează principiile alimentare (glucide, lipide, proteine) de la
nivelul organelor de absorbţie la ţesuturi.
Funcţia de menţinere a echilibrului hidroelectrolitic. Una din condiţiile fundamentale ale
homeostaziei organismului – menţinerea echilibrului hidroelectrolitic între compartimentele mediului intern
– se realizează cu intervenţia sângelui.
 Funcţia de termoreglare. Sângele are rol esenţial în procesele de acumulare şi disipare a
energiei termice precum şi în uniformizarea temperaturii de la organele centrale (ficat 40oC) la
organele periferice (piele 36oC).
Funcţia de apărare. Sângele reprezintă o importantă barieră în calea agresiunii antigenice.
Această funcţie se realizează prin intermediul unor proteine specifice (anticorpi), precum şi prin
intermediul elementelor figurate specializate (leucocitele).
Funcţia de reglare a principalelor funcţii a organismului. Sângele intervine, prin proprietăţile
sale fizicochimice şi prin substanţele active conţinute, în reglarea funcţiilor circulatorii, digestive,
excretorii, etc.
Asigurarea unităţii organismului. Realizând o cale de legătură directă între sisteme şi
ţesuturi, sângele reprezintă, un mijloc de asigurare a simultaneităţii de acţiune a organelor şi
sistemelor, simultaneitate ce condiţionează adaptarea la condiţiile mediului ambiant.

3. PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI

Culoarea. Sângele are culoarea roşie. Aceasta se datorează hemoglobinei din hematii. Sângele
recoltat din artere (sânge arterial) este de culoare roşu-deschis (datorită oxihemoglobinei). Sângele recoltat
din vene (sânge venos) are culoare roşu-închis (datorită hemoglobinei reduse şi a carbohemoglobinei). Când
cantitatea de hemoglobină din sânge scade, culoarea devine roşu-palid.
Densitatea. Densitatea (greutatea specifică) a sângelui este dată de substanţele solvite şi de numărul
elementelor figurate. Sângele este mai greu decât apa. Densitatea sângelui are valoarea de 1055 g/l. Plasma
sanguină are o densitate de 1025 g/l.
Vâscozitatea. Valoarea vâscozităţii sângelui este de 4,5 faţă de vâscozitatea apei, considerată egală
cu 1. Vâscozitatea este proprietatea sângelui de a adera la pereţii vasculari,determinând curgerea laminară(în
straturi) a sângelui prin vase.
Presiunea osmotică şi presiunea coloidosmotică (oncotică). Presiunea osmotică a sângelui este dată
de concentraţia substanţelor difuzibile din plasmă şi are valoare medie normală de cca. 287-300 mosm/litru.
Presiunea coloidosmotică (oncotică) este dată de proteinele din sânge şi are o valoare medie normală de cca.
25-28 mmHg. Presiunile osmotică şi coloidosmotică au rol în menţinerea echilibrului hidroelectrolitic al
organismului şi realizarea schimburilor dintre plasmă şi ţesuturi.
Reacţia sângelui. Reacţia sângelui se exprimă în unităţi pH. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn
schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen. pH-ul sanguin are valoarea cuprinsă între 7,38 – 7,42. Este
menţinut la aceste valori prin mecanisme fizicochimice (sistemele tampon) şi biologice (activitatea plămânlor,
rinichilor etc.).
Temperatura. La om şi la animalele cu sânge cald (homeoterme), temperatura sângelui variază între
35 C (în sângele din vasele pielii) şi 39 C (în sângele din organele abdominale).
Deplasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea temperaturii corpului şi ajută la
transportul căldurii din viscere spre tegumente, unde are loc eliminarea acesteia prin iradiere. Sângele, astfel
„răcit”, se reîntoarce la organele profunde, unde se încarcă cu căldură.

4. COMPONENTELE SÂNGELUI
– HEMATIILE
Particularităţi morfofuncţionale ale hematiilor. Hematiile (eritrocitele sau globulele roşii) circulante
sunt celule anucleate, cu rol în transportul gazelor respiratorii. Culoarea hematiilor este roşie-deschis datorită
oxihemoglobinei din sângele arterial şi roşu-închis datorită carbohemoglobinei şi
hemoglobinei reduse din sângele venos.
Numărul de hematii la bărbat este de 4600000 – 5900000/mm3, iar la femeie este de 4200000 –
5400000/mm3.
Creşterea numărului de hematii poate fi:
- fiziologică (mai mare la bărbaţi faţă de femei, la altitudine, effort fizic, emoţii), datorită hemoconcentraţiei;
- patologică (insuficienţă cardiacă, TBC pulmonar etc).
Scăderea numărului de hematii poate fi:
- fiziologică (datorită ingestiei exagerate de apă – hemodiluţie, hiperbarism);
- patologică (hemoragii, icter hemolitic, anemii).

Hematia conţine:
- apă (60%);
- reziduu uscat: hemoglobină (34%), lipide (0,7%), proteine (10%), glucide (0,5%) şi săruri minerale.
Hemoglobina (Hb) este principalul compus al hematiei care, prin rolul său de pigment respirator asigură
funcţia de transport a gazelor respiratorii.

Hemoglobina este o cromoproteină şi are valori de 16 g% la bărbat şi 14,7 g% la femei.

Molecula de hemoglobină este formată din 4 unităţi (4 molecule de globină).
Fiecare unitate este formată din o grupare prostetică denumită hem si o grupare proteică denumită globină.
Globina are două lanţuri alfa, cu câte 141 de aminoacizi şi două lanţuri beta, cu câte 164 de aminoacizi.
Hem-ul este format dintr-un atom de fier bivalent (Fe2+) fixat în centrul unui nucleu tetrapirolic
(protoporfirina). Fiecare atom de Fe2+ leagă câte o moleculă de O2. Datorită prezenţei fierului (Fe2+) hem-ul
poate lega labil (reversibil) gazele respiratorii formând compuşii fiziologici ai hemoglobinei.
Reacţia de fixare a O2 la Hb nu este o oxidare propriu-zisă (deoarece ea nu duce la creşterea valenţei fierului),
ci o reacţie de oxigenare, de legare reversibilă a unei molecule de oxigen la fierul bivalent.
În urma acestei reacţii reversibile rezultă oxihemoglobina (Hb O2), care reprezintă forma principală
de transport a O2 spre ţesuturi. Atunci când este saturată (oxigenată) complet, o moleculă de Hb poate
transporta 4 molecule de O2.
Reacţia de fixare a CO2 la Hb este tot o reacţie labilă (reversibilă), rezultând carbohemoglobina (Hb CO2), care
reprezintă una din formele de transport ale CO2 de la ţesuturi la plămâni.
Hb rezultată prin cedarea O2 sau CO2 cu care a fost combinată formează hemoglobina redusă.
Hematopoieza şi hemoliza fiziologică.Totalitatea celulelor eritropoietice şi a eritrocitelor adulte
formează un sistem numit eritron care este specializat în producerea şi utilizarea pigmentului respirator
(hemoglobina). Hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor elemente. Din momentul
pătrunderii în circulaţie şi până la dispariţia lor trec cca 120 de zile (durata medie de viaţă a hematiilor). Deşi
trăiesc relativ puţină vreme, numărul lor rămâne constant. Există un echilibru între procesul de distrugere şi
procesul de formare de noi hematii. Sediul eritropoiezei (hematopoieza) este în măduva roşie (hematogenă)
din oase.
ERITROPOIEZA: HEMOHISTOBLAST (celula susa hematopoietica)->HEMOCITOBLAST->PROERITROBLAST->
ERITROBLAST BAZOFIL -> ERITROBLAST POLICROMATOFIL -> ERITROBLAST ACIDOFIL -> ERITROCIT
Sediul distrugerii hematiilor (hemoliza fiziologică) se află în sistemul
monocitomacrofagic din splină („cimitirul hematiilor”), ficat, circulaţie
generală.

Grupele de sânge.
Transfuzia

Hematiile umane prezintă două tipuri de polizaharide cu proprietăţi

antigenice, denumite aglutinogene A şi B şi două tipuri de anticorpi plasmatici specifici omologi denumiţi
aglutinine α şi β.
Antigenele hematice şi anticorpii plasmatici din sângele fiecărui individ sunt determinaţi genetic,
astfel încât, la acelaşi individ nu pot coexista simultan aglutinogenul şi aglutinina specifică omoloagă. Prin
excludere reciprocă a aglutinogenului şi a aglitininei omoloage oamenii se împart după sistemul ABO în 4
grupe sanguine.
Grupa I (O), întâlnită la 47% din populaţie, nu conţine aglutinogenul A şi B, dar conţine aglutininele α şi β.
Grupa II (A), întâlnită la 41% din populaţie, conţine aglutinogenul A şi aglutinina β.
Grupa III (B), întâlnită la 9% din populaţie, conţine aglutinogenul B şi aglutinina α.
Grupa IV (AB), întâlnită la 9% din populaţie conţine aglutinogenul A şi B şi nu conţine aglutininele α şi β.
 Dacă aglutinogenul hematic din sângele donatorului în cazul
unei transfuzii se întâlneşte cu aglutinina omoloagă din sângele
primitorului se produce aglutinarea intravasculară a hematiilor,
urmată de hemoliză.
Cunoaşterea apartenenţei la una din grupele sanguine
are mare importanţă în stabilirea compatibilităţii transfuzionale.
Grupa O poate dona la toate grupele (donator
universal), dar nu poate primi decât de la grupa O.
Grupa AB poate dona numai la grupa AB însă poate
primi de la toate grupele (primitor universal).
S-a constatat că 85% din populaţie mai prezintă pe hematii încă un antigen denumit Rh. Antigenul
hematic Rh se moşteneşte exclusiv de la tată. Anticorpii anti-Rh (aglutininele) nu sunt determinate genetic. Ei
apar în cursul vieţii la subiecţii Rh-negativ în urma unor transfuzii repetate cu sânge Rh-pozitiv.

COMPONENTELE SÂNGELUI
– LEUCOCITELE
Leucocitele (globulele albe) se formează în meduva hematogenă.
Particularităţi morfofuncţionale ale leucocitelor

Sunt celule nucleate circulante implicate în apărarea organismului şi se găsesc în

sânge şi limfă.
Numărul leucocitelor este de 3000 – 11000/mm3.
Creşterea numărului de leucocite (leucocitoza) poate fi:
- fiziologică (efort fizic, frig, emoţii, sarcină);
- patologică (stări infecţioase, leucemii, hemoragii, diabet etc).
Scăderea numărului de leucocite (leucopenie) poate fi:
- fiziologică apare la persoanele vârstnice;
- patologică (boli infecţioase, aplazii medulare, stres emoţional).
Clasificarea morfofuncţională a tipurilor de leucocite poartă numele de formulă leucocitară.
După aspectul nucleului, leucocitele se clasifică în:
1) mononucleare (agranulocite) 32,5% din totalul leucocitelor, din care 25,5% limfocite şi 7% monocite;
2) polinucleare (granulocite) 67,5% din totalul leucocitelor, din care 65% neutrofile, 2% eozinofile, 0,5%
bazofile.
Particularităţi morfofuncţionale ale leucocitelor:
Leucocitele au rol în apărarea organismului faţă de viruşi, bacterii şi substanţe străine invadante, de
care sunt atrase prin chemotaxie spre ţesuturile invadate.
Fiecare tip de leucocite are rolurile sale specifice:
1) Neutrofilele (macrofagele sanguine) se deplasează rapid, putând pătrunde în toate ţesuturile. Ele
traversează peretele capilarelor emiţând nişte prelungiri numite pseudopode, procesul purtând numele de
diapedeză. Neutrofilele înglobează şi distrug corpii străini proces numit fagocitoză.
2) Eozinofilele au rol într-un anumit tip de reacţii alergice (astm bronşic, urticarie, rinită alergică).
3) Bazofilele au rol în unele tipuri de reacţii alergice şi în inflamaţii cronice.
4)Monocitele (macrofagele sanguine) au rol în apărarea nespecifică. Sunt celule imature a cărei dezvoltare se
termină în ţesuturi, după ieşirea prin diapedeză din capilarele sanguine. Ele se diferenţiază în macrofage.
5) Limfocitele sunt leucocitele cu poziţie centrală în sistemul de apărare al organismului numit şi sistem
imunitar.
Imunitatea reprezintă ansamblul mecanismelor de apărare al organismelor. Ea se bazează pe
recunoaşterea de către limfocite a unei substanţe străine numită şi non-self sau antigen non-self şi
declanşarea în consecinţă a răspunsului imun.
Limfocitele sunt de două feluri:

- limfocitul T (format în timus) este responsabil de răspunsul imun celular;

- limfocitul B realizează răspunsul imun umoral şi este o sinteză de imunoglobuline specifice numite şi
anticorpi specifici pentru fiecare tip de antigen non-self cu care organismul a venit în contact.

Limfocitele au rol de efectori în funcţia de apărare a organismului împotriva agenţilor biologici

(antigenici). Antigenele pătrunse în ţesuturi sau în circulaţie pot fi: micro-organismele, virusurile, celulele
străine, proteinele străine sau ţesuturi şi proteine proprii, care au suferit mutaţii sau distrugeri parţiale.
Mijloacele de apărare a organismului împotriva agresorilor biologici au mare specificitate.
În funcţie de specificitatea mijloacelor faţă de un anumit antigen, secunosc două sisteme de apărare
imunitară, specifică şi nespecifică.
*Imunitatea specifică-Imunitatea este suma tuturor mecanismelor de apărare naturală ce protejează
individul de agresiunea microorganismelor invazive. Imunitatea înăscută nu este dependentă de o
recunoaştere specifică a structurilor străine. Răspunsul imun specific (imunitatea dobândită), este iniţiată de
expunerea sau contactul cu un antigen.
Răspunsul imun specific este mediat prin două mecanisme: umoral şi celular.
Imunitatea umorală implică funcţia limfocitelor B, iar imunitatea celulară implică funcţia limfocitelor T.
Răspunsul imun specific declanşat de pătrunderea în organism a unor antigene, este caracterizat prin apariţia
de anticorpi (proteine specifice) ce reprezintă produsul final de secreţie al limfocitelor B şi T.
Anticorpii sunt receptori ai sistemului imun care recunosc şi leagă specific anumite structuri
moleculare (antigene).
Antigenele au două proprietăţi:
1) imunogenitatea (capacitatea unei substanţe de a induce un răspuns imun specific prin formarea de
anticorpi şi/sau de limfocite imune);
2) antigenitatea (proprietatea unei substanţe de a reacţiona specific cu anticorpii sau limfocitele pe care le
generează).
Anticorpii (imunoglobulinele) sunt glicoproteine prezente în fracţia gama-globulinică a serului.

*Imunitatea nespecifică. Sistemul imun nespecific are următoarele componente: bariere mecanice;
inhibitori chimici şi biochimici; factori fiziologici; fagocitoză; opsonizare; factori umorali; limfocite. Barierele
mecanice împiedică ataşarea şi penetrarea agenţilor infecţioşi. Sunt reprezentate de pielea intactă şi mucusul
suprafeţelor mucoase. Colonizarea şi dezvoltarea bacteriilor este prevenită de acţiunea substanţelor din
produşii de secreţie (acizi organici din secreţia glandelor sebacee, acid clorhidric din stomac, enzime din
salivă). Factorii fiziologici ce contribuie la imunitatea nespecifică sunt: temperatura corpului, presiunea
oxigenului şi balanţa hormonală. Fagocitoza reprezintă mecanismul central în imunitatea înăscută şi ea poate
avea loc în mod direct, în urma legării nespecifice a barierei de pe suprafaţa celulară sau poate fi amplificată
şi facilitată în urma opsonizării microorganismelor. Opsoninele sunt substanţe prezente în plasmă şi ser
(proteina C reactivă, sistemul complement, anticorpii).

COMPONENTELE SÂNGELUI
– TROMBOCITELE
Trombocitopoeza
Particularităţi morfofuncţionale ale trombocitelor

Trombocitele (plachetele sanguine) sunt fragmente celulare cu rolîn hemostază.

Trombocitele se formează în măduva hematogenă
din oase.
Numărul de trombocite este de 170000 –
360000/mm3 la bărbaţi şi 180000 – 400000/mm3 la
femei.Din numărul total 1/3 sunt depozitate în splină şi 2/3
se află în circulaţie. Durata de viaţă este de 8 zile după care
sunt distruse în ficat şi splină. Trombocitele conţin 1,9%
glucide, 12% proteine şi 3% lipide.
Scăderea numărului de trombocite sub 150000/mm3 poartă numele de trombopenii şi produce
tulburări de coagulare.
 Creşterea numărului de trombocite peste 500000/mm3 poartă numele de trombocitoză şi produce
fenomene de hipercoagulabilitate.

Hemostaza fiziologică. Hemostaza reprezintă totalitatea mecanismelor prin care organismul se apără
împotriva hemoragiilor. Hemostaza fiziologică este eficace în hemoragiile din vasele mici şi capilare.
În cazul celorlalte hemoragii hemostaza se face medicamentos şi/sau chirurgical. Hemostaza
fiziologică, spontană se desfăşoară în 4 timpi:
1) timpul parietal reprezintă ansamblul fenomenelor prin carelumenul vasului lezat se micşorează
(vasoconstricţie produsă atât reflex,cât şi sub acţiunea serotoninei), reducând sau chiar oprind momentan
hemoragia;
2) timpul trombocitar, reprezintă formarea trombusului alb care închide lumenul
vascular deja contractat. Trombusul alb se formează prin aderarea trombocitelor de
pe peretele vascular lezat, agregarea şi metamorfoza vâscoasă a acestora, ducând la
oprirea hemoragiei 2 – 4 min;
3) timpul plasmatic, reprezintă ansamblul fenomenelor de coagulare ce se desfăşoară
în decurs de 3 – 5 min. de la producerea leziunii vasculare. Rezultă trombusul de
fibrină, care se retractă ulterior, asigurând închiderea de durată a vasului, ca urmare
a transformării fibrinogenului în fibrină sub influenţa trombinei;
4) hemostaza definitivă, apare după 7 zile când trombusul de fibrină este distrus prin
procesul de fibrinoliză asociat cu acţiunea macrofagelor tisulare.Spaţiile formate sunt
imediat ocupate de fibroblaşti, care secretă colagen, determinând fibroza şi
închiderea definitivă a vasului lezat.

Coagularea sângelui: Principalul fenomen din timpul plasmatic al hemostazei

îl reprezintă coagularea sângelui. Coagularea este un proces enzimatic complex prin
care fibrinogenul solubil din plasmă se transformă într-o reţea de fibrină insolubilă în
ochiurile căreia se fixează elementele figurate ale sângelui.
Procesul de coagulare este posibil datorită echilibrului ce se stabileşte între
acţiunea factorilor activatori (procoagulanţi) şi inhibitori (anticoagulanţi).
Coagularea sângelui se desfăşoară în trei faze:
1) faza I – formarea tromboplastinei are loc pe două căi
(extrinsecă şi intrinsecă) şi durează cel mai mult, 4 – 8 min;
2) faza a II-a – formarea trombinei durează 10 sec.
Tromboplastina transformă protrombina în trombină;
3) faza a III-a – formarea fibrinei durează 1 – 2 sec.
Trombina desface, din fibrinogen, nişte monomeri de fibrină,
care polimerizează spontan, alcătuind reţeaua de fibrină, ce
devine insolubilă sub acţiunea F.XIII. În ochiurile reţelei de
fibrină se fixează elementele figurate şi sângerarea se opreşte.

COMPONENTELE SÂNGELUI
– PLASMA SANGUINA

După îndepărtarea elementelor figurate ale sângelui, rămâne un lichid vâscos,

gălbui, numit plasmă.
Plasma reprezintă 55% din volumul sângelui. Volumul plasmatic reprezintă cca 4 – 5% din
greutatea corporală (41 ml/kg corp). Un adult de 70 kg va avea o cantitate de plasmă de
cca 3.000 –3.500 ml.
Plasma conţine:
- 90% apă;
- 10% reziduu uscat,constituit din substanţe organice şi anorganice.

Substanţele organice. Reprezintă 9% din reziduul uscat şi sunt constituite din:

 - Substanţe azotate proteice (proteinele plasmatice) 8% reprezentate de:
-albumine 4,5 g%;
-globuline 3 g%;
-fibrinogen 0,2-0,4 g%.
- Substanţele azotate neproteice reprezentate de:
-uree 0,20 – 0,30 mg%;
-acid uric 2-5 mg%;
-creatina şi creatinina 0,8 – 2 mg%;
- amoniac (10 mg%).
-Alte substanţe organice plasmatice sunt reprezentate de:
-corpii cetonici (1,5 – 6 mg% ml);
-pigmenţii biliari (bilirubina indirectă sau prehepatică, reprezentând 4/5 din totalul bilirubinemiei); -
urobilinogenii (0 – 0,5 mg%).
-Substanţele organice neazotate sunt reprezentate de:
- lipide totale 600-700 mg% alcătuite din:
 fosfolipide (35%);
 gliceride, mai ales trigliceride (10 – 25%);
 colesterol liber (7,5%) şi esterificat (30,1%);
 acizii graşi (2,5%);
-glucoză 80-120 mg%;
-acid lactic 9 – 20 mg%;
-acid piruvic 1 mg%.
-Substanţele anorganice. Reprezintă 1% din reziduul uscat al plasmei şi sunt constituite din:
cloruri, sulfaţi, fosfaţi de Na, K, Ca, Mg, Fe, Cu etc.
Unele dintre ele se găsesc în concentraţii mari (sodiu), altele în cantităţi extrem de reduse, ceea ce a făcut să
fie denumite oligoelemente (iodul, florul, zincul, cobaltul etc.). Cele mai multe substanţe anorganice
plasmatice se găsesc sub formă disociată în particule cu încărcătură electrică pozitivă (cationi) sau negativă
(anioni), concentraţia plasmatică a electroliţilor fiind 310 mEq/l (suma anionilor fiind egală cu cea a cationilor).
-Cationi: Na+ (0,3g%), K+ (20mg%), Ca2+ (9-11 mg%), Mg2+(2 mg%), Fe2+ (100 mg%), Cu2+ (120
mg%).
-Anioni: Cl- (0,3 g%), I- (10g%).