Prelungiri ale romantismului și clasicismului (O .Goga, G.

Coșbuc)

Octavian Goga De demult...

Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă...

Patru inşi la popa-n casă ţin azi sfat de vreme lungă.

Într-un sfeşnic ard pe masă două lumânări de ceară,

Plin de grije, peană nouă moaie popa-n călimară:

"Patru juzi din patru sate, de la Murăş mai la vale,

Cu supunere se-nchină astăzi înălţimii-tale,

Luminate împărate! Scriem carte cu-ntristare,

Ne-au luat păşunea domnii, fără lege şi-ntrebare...

Semne-avem, şi-n miezuine le-au fost pus de mult bătrânii,

De pe când în ţara asta numai noi eram stăpânii...

Nu mai sunt acum pe câmpuri, toate le-a sfărmat duşmanul,

Şi pe Ionuţ al Floarii ni l-au prăpădit, sărmanul.

Ne mor vitele-n ogradă şi ni-e jale nouă foarte

Şi,-nălţate împărate, noi n-am vrea să facem moarte!

Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort dreptate!

Ale înălţimii-tale slugi supuse şi plecate,

Am trimis această carte şi, precum ca să se ştie,

Scris-am eu, popa Istrate, în ziua de Sfânt-Ilie.

Iar noi patru juzi cu toţii nu ştim slova şi scrisoarea,

Punem degetul pe cruce şi-ntărim şi noi plânsoarea."

.........................

La fereastră-s zori de ziuă şi pătrund încet în casă,

Juzii, treji de gânduri grele, stau cu coatele pe masă.

1
 O nădejde luminează feţele nemângâiete;
A-ntărit scrisoarea popa: la tot colţul o pecete.

Moş Istrate se ridică şi, cu mâna tremurată,

Pune cartea în năframă, de trei ori împăturată...

Înţolit de drum, jitarul Radu Roată se iveşte,

Vechi căprar din cătănie, ştie carte pe nemţeşte.

El aşază-n sân răvaşul şi sărută mâna popii,

Juzii strâng o dată mâna, le mijesc în gene stropii.

Stau cu popa-n pragul porţii, ochii lor spre drum se-ndreaptă

Când, cu traista subsuoară şi toiagu-n mâna dreaptă,

În sclipirea dimineţii, care rumeneşte satul,

Radu Roată pleacă-n lume, cu scrisoare la-mpăratul.

Crezul artistic al lui Octavian Goga se defineşte prin ideea că menirea

poetului este aceea de a da glas suferinţelor şi năzuinţelor poporului său, deoarece
„el totul vede, toate le ascultă / Unde-i plânsoarea zărilor mai multă / El îşi roteşte
aripele sale” (Poezie). Concepţia despre poet şi creaţie reiese şi din mărturisirile
făcute de Goga în volumul „Discursuri (Fragmente autobiografice)”, în care îşi
fundamentează crezul literar: „Eu, gratie structurii mele sufleteşti, am crezut
totdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un
mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile
poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă. Am văzut în
scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat… Am văzut în
scriitor un semănător de credinţe şi un semănător de biruinţe”. În poezia De
demult…, Octavian Goga reuneşte clasicismul şi romantismul târziu, prin instanța
exponenţială („caracter”), prin misiunea mesianică a eului poetic şi prin registrul
popular al discursului liric, ceea ce înscrie această creaţie în perioada literară
cunoscută ca prelungirea romantismului (teme, motive, viziune despre lume) şi
clasicismului (compoziție, elemente clasice de prozodie).

2
 Poezia lui Octavian Goga se naşte în inima îndurerată a poetului pentru
soarta poporului său asuprit, dintr-o imensă nelinişte a suferinţei, din lacrimi şi
răzvrătiri împotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale, mesianismul său
manifestându-se în sensul încrederii poetului în puterea de a îndrepta soarta
dureroasă a neamului românesc, de a contribui la eliberarea socială şi naţională de
sub asuprire austro-ungară, la izbăvirea poporului de amar şi suferinţă: „Eu am
văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă
în care l-a văzut Vasile Alecsandri în pastelurile sale şi nici n-am putut să-l văd
încadrat în acea lumină de veselie a lui George Coşbuc”.

Poezia Lui Goga este o expresie a misiunii poetului - exponent al neamului

său, simţind deplin povara menirii vizionare şi rostul propriei creaţii.
Eul liric, sub „masca”celor „patru juzi” (jude, arh. = demnitar cu atribuţii
judecătoreşti-şi administrative), ia asupra sa durerile românilor înrobiţi, ilustrând
mesianismul scriitorului, „care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se
transformă într-o trâmbiţă de alarmă” ca să le schimbe soarta nemiloasă.

Poezia îmbină lirismul obiectiv (lirism de măști) cu lirismul subiectiv,

mărcile lexico-gramaticale fiind reprezentate prin pronumele personale şi verbele
la persoana I şi a III-a: „s-aud”, „ţin”, „ne-au luat”, „scriem”, „noi”, „eu”,
„punem”. Adresarea directă se concretizează într-o epistolă scrisă împăratului,
fiind marcată prin ghilimele şi relevată prin mărcile verbelor şi pronumelor la
persoana a II-a şi vocativul substantivelor prezente în discursul liric argumentează,
o dată în plus, lirismul subiectiv al poeziei: „se-nchină […] înălţimii-tale”,
„Luminate împărate!”, „-nălţate împărate”.

„Măşti lirice” ale eului poetic, preotul, „juzii” şi „jitarul” îşi asumă aceeaşi
misiune spirituală cu cea a crezului artistic al lui Octavian Goga, menirea de a da
glas suferinţelor şi năzuinţelor poporului său asuprit, fiind un semănător de
credinţă şi de biruinţă pentru izbăvirea neamului românesc de sub ocupaţia străină
austro-ungară.

Titlul De demult … este semnificativ pentru vremurile „de demult”,

când Transilvania se afla sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar, iar poetul,
prin intermediul celor „patru juzi”, se imaginează în ipostaza de mesager al
ţăranilor ardeleni năpăstuiţi, vestind profetic izbăvirea de chinuri şi suferinţe
a românilor oprimaţi social şi naţional.

3
 Compoziţional, poezia este structurată în şaptesprezece distihuri (strofe
de două versuri), organizate în patru secvenţe lirice, îmbinând lirismul
obiectiv cu cel subiectiv, „personajele” constituind „măştile” eului liric.

Secvenţa întâi este alcătuită din primele două distihuri. Incipitul se distinge
prin ambiguitatea cuvintelor „noapte” şi „clopote”, sugerând în sens conotativ
atmosfera de taină, conspirativă a celor „patru inşi”, care au misiunea divină,
mesianică de a fi mesagerii ţăranilor obidiţi, pe lângă împăratul Austriei, pentru a li
se face dreptate şi a fi izbăviţi de suferinţă: „Tot mai rar s-aud în noapte clopotele
de la strungă… / Patru inşi la popa-n casă ţin azi sfat de vreme lungă”.
În casa preotului Istrate, s-au adunat „patru inşi” ca să ţină „sfat de vreme
lungă”, sugerând, prin ambiguitate, pe de o parte valenţa temporală, de lungă
durată, a asupririi austro-ungare, iar pe de altă parte importanţa demersului care nu
poate fi conceput superficial, ci necesită o concentrare îndelungată pentru a spori
şansele de izbândă.
Casa popii este un spaţiu sacru, sugerat metaforic de sfeşnicul în care ard
„două lumânări de ceară”, fiind totodată locul în care urma să se elaboreze un
document important pentru soarta neamului românesc: „Plin de grije, peana nouă
moaie popa-n călimară”. Preotul, întâlnit în multe creaţii ale lui Goga, este un
personaj-simbol, un model spiritual de factură divină, semnificând şi aici ideea că
el este cel mai apropiat de sufletul românilor.
Secvenţa a doua, marcată prin ghilimele, începe cu prezentarea celor patru
reprezentanţi „juzi”, veniţi din „patru sate, de la Murăş mai la vale”, precum şi
formula iniţială a memoriului adresat împăratului Austro-Ungar: „Cu supunere se-
nchină astăzi înălţimii-tale / Luminate împărate!”.
Cu un ton plin de tristeţe, memorandiştii* demască abuzurile săvârşite de
„domnii” care le-au luat păşunile în mod ilegal şi samavolnic, fuseseră şterse
hotarele care delimitau pământurile străbunilor, stăpânii acestor locuri încă de pe
vremea când Imperiul Austro-Ungar nu se întindea peste Transilvania: „De pe
când în ţara asta numai noi eram stăpânii…”.
Prădați, românii ardeleni fuseseră şi victime umane, „pe Ionuţ al Floarei ni l-
au prăpădit, sărmanul”, le muriseră vitele şi sufletul lor este plin de jale şi viaţa de
o sărăcie cumplită. Mesagerii ţăranilor transilvăneni cer, prin această scrisoare, să
li se restituie pământurile confiscate cu japca şi să se facă dreptate pentru victimele
abuzurilor: „Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort dreptate!”.
Totodată, ei insinuează ameninţător că, dacă aceste doleanţe nu le sunt
soluţionate, ar putea trece la rezolvarea problemelor prin alte mijloace, la fel de
ilegale ca acelea prin care le fuseseră luate pământurile, dar ei preferă domnia legii,
căreia să i se supună toţi în egală măsură: „Şi,-nălţate împărate, noi n-am vrea să
facem moarte!”.
4
 În încheierea scrisorii, notează formula finală, „Ale înălţimii-tale slugi
supuse şi plecate”, semnătura, „Scris-am eu, popa Istrate, şi menţionează data, „în
ziua de Sfânt-Ilie”, o zi providenţială semnificând puterea divină a Sfântului „cu
biciul”, care pedepseşte şi asigură, totodată, câmpii mănoase, aducând ploaia.
Pentru că nu ştiau să scrie, ceilalţi patru „juzi” au pus degetul în loc de semnătură,
ca să certifice plângerea: „Iar noi patru juzi cu toţii nu ştim slova şi scrisoarea, /
Punem degetul pe cruce şi-ntărim şi noi plânsoarea”.
Secvenţa a treia urmează după un rând de puncte de suspensie, semnificând
îndemnul la meditaţie asupra revendicărilor formulate şi-i prind zorile pe
semnatarii memoriului stând „treji de gânduri grele”. Nădejdea îi animă şi le
„luminează feţele nemângâiete” atunci când popa pune pecetea pe colţul scrisorii.
Următoarea secvenţă ilustrează ritualul emoţionant al împăturirii
documentului „în năframă” de către preotul Istrate, a cărui mână tremură nu numai
de bătrâneţe, cât mai ales ca reacţie puternică pentru momentul vital şi plin de
speranţă pe care îl trăiesc. Mesajul către împărat este înmânat jitarului (pândar)
Radu Roată, semnificând păzitorul de ţarină, despre care se sugerează că învăţase
nemţeşte atunci când fusese căprar în armata austro-ungară.
Finalul poeziei exprimă sfârşitul misiunii, mesagerul pune răvaşul în sân,
sărută mâna preotului, apoi strânge mâna juzilor, cu toţii având în ochi lacrimi de
îndelungată durere şi, totodată, de speranţă pentru redobândirea demnităţii şi a
fiinţei naţionale. „în sclipirea dimineţii”, jitarul, „cu traista subsuoară şi toiagu-n
mâna dreaptă”, „pleacă-n lume cu scrisoarea la-mpăratul” fiind condus cu privirea,
din pragul porţii, de către preotul şi juzii emoţionaţi şi plini de speranţă.

Expresivitatea poeziei se defineşte prin modurile şi timpurile verbelor, care

dau poeziei sensuri ideatice şi dinamism. Predominante sunt verbele Ia prezentul
gnomic (exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal),
ca semn al eternizării rolului pe care îl au în viaţa satului preotul şi împuterniciţii
satelor: „s-aud”, „ţin”, „ard”, „se-nchină”, „scriem”, „nu ştim”, „luminează”,
„sărută”, „mijesc”, „pleacă”. Timpul trecut al verbelor – „aveam”, „eram”, „a
sfărâmat”, „au prăpădit”-reliefează asuprirea socială şi naţională „de demult”, care
apasă de veacuri sufletele românilor ardeleni.

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o

varietate de modalităţi expresive, conferind limbajului oralitate prin cuvinte
populare şi regionalisme: „strungă”, „peana nouă”, „juzi”, „miezuine”, „toiagul”,
„jitar”, „pecete”, „mijesc”, „nemângâiete”, „carte”, „plânsoare”. Sintaxa inversată
reflect graiul ardelenesc şi conferă poeziei autenticitate şi sensibilitate emoţională:
„şi ni-e jale nouă foarte”; „A-ntărit scrisoarea popa; la tot colţul o pecete”.

5
 Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de
epitete – „vreme lungă”, „peana nouă”, „slugi supuse şi plecate”, „gânduri grele”,
„mâna tremurată”. Existenţa termenilor religioşi reiterează mesianismul poetului,
încrederea în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc, de a
contribui la eliberarea socială şi naţională, la izbăvirea poporului de amar şi
suferinţă: „clopotele”, „popa”, „Sfânt-Ilie”, „pe cruce”.
Oximoronul „nădejde […] feţele nemângâiete” se manifestă la nivel ideatic,
sugerând speranţa care consolează sufletele îndurerate. Metafora „treji de gânduri
grele” reiterează conştiinţa trează a românilor în demersurile permanente de a se
elibera din neagra şi greaua asuprire.
Versurile sunt lungi, de 16 silabe, iar rima distihurilor este împerecheată.
Poezia se naşte în inima îndurerată a poetului pentru soarta poporului său
asuprit, dintr-o imensă nelinişte a suferinţei, din lacrimi şi răzvrătiri împotriva
nedreptăţilor sociale şi naţionale.