Citiți cu atenție, sursele de mai jos:

A. „La începutul verii anului 1866, România a fost înzestrată cu cea dintâi Constituție […].
Constituția avea să fie calificată chiar de domnitor drept ori drept […]. Prin acest act fundamental se
instituia monarhia constituțională, cu un sistem bicameral. […] În privința situației internaționale a
Principatelor Unite – căci denumirea de România nu era încă acceptată de majoritatea puterilor garante
– ea a fost consolidată atât prin sancționarea de către puterile garante a preluării domniei de către
principele Carol […], cât mai ales prin acceptul dat de Poartă, în toamna anului 1866. Din acel
moment, România și-a văzut pe deplin noua situație. Nu era încă un stat independent, dar ansamblul
puterilor îi recunosc dreptul de a se afirma pe deplin ca o entitate statală europeană. […] Procesul de
constituire și dezvoltare a instituțiilor moderne […] n-a suferit o întrerupere în 1866; dimpotrivă,
înzestrată acum cu legea fundamentală – Constituția – rezultată dintr-o evoluție democratică, România
și-a consolidat instituțiile centrale și locale. […] De asemenea, trebuie evidențiate și progresele ce au
fost realizate în domeniul militar. În 1867 și 1872 au fost adoptate legi de organizare a armatei.
Efectivele au fost sporite, s-a îmbunătățit dotarea cu armament. Oștirea era pregătită pentru marea
încercare care o aștepta în momentul când avea să se pună chestiunea obținerii independenței țării.”
(D. Berindei, O istorie a românilor)

B. „Elaborat în 1923, proiectul Constituției a fost supus dezbaterii parlamentare. După ce a fost
adoptată de Parlament, a fost sancționată și promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie
1923 și publicată în Monitorul Oficial Nr. 282 din 29 martie 1923, dată la care a intrat în vigoare.
Potrivit Constituției din 1923, România era o monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizibil,
cu teritoriul inalienabil. Constituția unificării, cum mai e numită, consfințește realizarea României
Mari și are la bază constituția din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, 78 s-au păstrat
din cea de la 1866. Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezenta elementul cheie al vieții politice. El
exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei,
avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea drept de amnistie și grațiere, convoca
și dizolva Parlamentul, încheia tratate (acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament).
Parlamentul constituia puterea legislativă în cadrul regimului democratic. El era bicameral (Senatul și
Adunarea deputaților) și avea rolul de a vota legile, de a le abroga și avea drept de control asupra
activității guvernului. Această constituție a contribuit la consolidarea Marii Uniri și a creat cadrul
democratic al vieții politice din România până în anul 1938, când s-a adoptat prin plebiscit Constituția
României din 1938. Întrucât Constituția din 1938 avea un caracter autoritar, după evenimentele de la
23 august 1944, Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923.” (https://timpul.md/articol/28-
martie-in-istorie-1923-este-promulgata-prin-decret-regal-constitutia)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiți modalitatea de consultare prin vot a populației, precizată în sursa B. 2p
2. Precizați formă de guvernământ precizată în sursa A. 2p
3. Menționați două consecințe ale modernizării, amplificate ca urmare a elaborării Constituției din
1866, precizate în sursa A. 6p
4. Scrieți, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care consideră că elaborarea unei
constituții consolidează statul național unitar român. 3p
5. Scrieți o relație cauză-efect stabilită între două informații selectate din sursa B, precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentați două principii ale unei constituții totalitare din România. 6p
7. Menționați o deosebire între două acte cu caracter constituțional elaborate în deceniile șase și șapte
ale secolului al XIX-lea. 4p
Citiți, cu atenție, sursa de mai jos:

„[În Europa Occidentală] (...) în ţările unde practicile parlamentare sunt vechi, imperativele
economice şi politice ale războiului [Primul Război Mondial] au determinat guvernele să folosească
metode autoritare şi de economie dirijată, în Franţa, în Marea Britanie, care după încheierea păcii nu
dispare complet, executivul făcând eforturi de a-şi păstra noile prerogative, mai ales în conducerea şi
controlul vieţii economice. Totuşi în aceste ţări, marea parte a clasei politice aspiră la reinstaurarea în
întregime a spiritului şi practicilor democraţiei liberale. (...) În Anglia, dorinţa de a reveni la
procedeele clasice ale vieţii parlamentare duce în octombrie 1922 la căderea regimului Lloyd George.
În ambele ţări, îndepărtarea de la democraţie din timpul războiului, este considerată ca o paranteză care
poate fi închisă. Există aici o aspiraţie profundă către întoarcerea la normalitate, al cărei caracter
iluzoriu nu va întârzia să fie scos la lumină de criza din 1929.(...) În Europa Centrală şi în Europa
Răsăriteană, prăbuşirea imperiilor centrale şi a Rusiei ţariste este urmată de apariţia a numeroase state,
din care unele sunt proaspăt constituite (Cehoslovacia, Finlanda şi ţările baltice) sau reconstituite din
bucăţi (Polonia); alte ţări ies din Marele Război considerabil întărite şi transformate (România şi
Iugoslavia), în timp ce moştenitorii direcţi ai puterilor învinse (Austria, Ungaria şi Bulgaria) se află în
căutarea unui nou echilibru politic, social şi, dacă este posibil, economic. Abia născute, tinerele state
trebuie să rezolve două probleme-cheie, de care va depinde viitorul lor: problema agrară şi problema
constituţională. (…) În acelaşi timp, guvernele, provizorii sau nu, elaborează între 1919 şi 1923
constituţii care prezintă analogii mari, întrucât oricare ar fi forma regimului lor, republică în Austria, în
Cehoslovacia, Polonia, Finlanda şi ţările baltice, monarhii în celelate state (Marea Britanie, Suedia),
toate aceste ţări se vor democratice, liberale şi parlamentare; (…).” (S. Berstein, P.
Milza, Istoria Europei)

Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiți o formă de organizare statală care a funcționat în Europa după 1918, precizată în sursa dată.
2p
2. Precizați secolul în care se desfășoară evenimentele istorice prezentate în sursa dată. 2p
3. Menționați două consecințe ale războiului pentru regimul politic, la care se referă sursa dată. 6p
4. Menționați din sursa dată două informații referitoare la instituții și regimuri politice implementate în
statele europene în perioada interbelică. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la situația din Europa Centrală și
Răsăriteană după Primului Război Mondial, susținându-l cu două informații selectate din sursă. 10p
6. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia practicile politice utilizate în
România la sfârșitul secolului al XX-lea au caracter democratic. (Se punctează prezentarea unui fapt
istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia.). 4p
Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „Expansiunea spre răsărit a ungurilor, instalați în Câmpia Panonică la sfârșitul secolului al IX-lea,
s-a lovit de rezistența armată a populațiilor slave, turanice și românești dinlăuntrul și din afara arcului
carpatic și a organizațiilor lor politice, în cadrul cărora elementul slav și turanic s-a asimilat progresiv
în masa numeric superioară a românilor. În nordul Transilvaniei, dominația triburilor ungare s-a
instalat, potrivit primei scrieri istorice ungurești, Gesta Hungarorum, după înfrângerea unei căpetenii
românești locale, dux, anume „Gelou quidam Blacus”. […] Înainte de a intra în Transilvania, ungurii
au anihilat prin lupte grele ducatul lui Menumorut, conducător de origine probabil slavă, în cuprinsul
căruia se aflau și autonomii teritorial-politice românești; una dintre acestea, un castru cu teritoriul
adiacent, a persistat în regiunea Medieșul Aurit până la începutul secolului al XIII-lea, când a fost luată
„din mâinile valahilor schismatici” de către regalitatea maghiară și dăruită unei familii nobiliare
ungare. Cucerirea, subordonarea și integrarea formațiunilor politice românești a continuat și s-a
accentuat în secolele XI-XIII și a luat forme tot mai sistematice, pe măsura înaintării ungurilor spre
centrul și sudul Transilvaniei. Adoptarea de către regalitatea ungară, după anul 1000, a formelor de
organizare politică și ecleziastică ale lumii apusene a dat expansiunii ungare un caracter mult mai
organizat și eficace.”
(D. Deletant, Ș. Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

B. „Înlăturarea dominației tătare din zonele răsăritene ale teritoriului românesc, după aproximativ
cincisprezece ani de luptă, a avut drept consecință deschiderea problemei statutului acestui spațiu
eliberat și a oferit prilejul unei noi confruntări între regatul ungar, Țara Românească, iar mai târziu și
Moldova. În centrul acestui conflict de lungă durată s-a aflat legătura cu gurile Dunării și cu Marea
Neagră, devenită la această dată una dintre principalele verigi ale comerțului euro-asiatic. În concepția
lui Ludovic I, organizarea politică a acestor teritorii urma să se efectueze sub controlul și în beneficiul
coroanei maghiare.[…] Respingând această pretenție a regelui Ungariei și, odată cu ea, și suzeranitatea
ungară, Nicolae Alexandru își asumă în 1359 titlul de domn autocrat (de sine stăpânitor) și, în urma
negocierilor cu conducerea Imperiului Bizantin, instituie Mitropolia Țării Românești, în dependență
față de Patriarhia constantinopolitană. Prin acest act, Țara Românească se înzestra cu instituțiile
supreme ale statului de sine stătător, puterea laică autocrată și puterea ecleziastică legitimatoare, direct
legată de Constantinopol, unul dintre cele două centre de legitimitate spirituală ale lumii medievale.
Actul lui Nicolae Alexandru însemna înfruntarea directă a pretențiilor de suzeranitate ale regatului
ungar asupra Țării Românești; pe plan confesional, stabilirea legăturii cu Bizanțul și crearea unui cadru
autonom de viață bisericească însemna respingerea efortului regalității ungare de a impune Țării
Românești catolicismul, în dependență de ierarhia catolică a regatului.”
(D. Deletant, Ș. Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Precizaţi un conducător de origine română la care se referă sursa A. 2p
2. Menționați din sursa B statutul țării conduse de Nicolae Alexandru. 2p
3. Menţionaţi câte un spaţiu istoric românesc precizat în sursa A, respectiv în sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că o autonomie teritorial-
politică românească a persistat până la începutul secolului al XIII-lea. 3p
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa B, precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentaţi două instituții din spațiul intracarpartic din secolele al XII-lea – al XVII-lea. 6p
7. Menționați o caracteristică a autonomiilor locale din zona est-carpatică. 4p
Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Principalele consecințe ale retragerii aureliene n-au fost de ordin militar, căci n-a urmat o ocupație
străină a teritoriilor părăsite de armatele romane, nu s-a cedat provincia unor grupuri barbare, ci de
ordin demografic, politic și social-economic. […] Demografic, retragerea aureliană a avut urmări
însemnate, deoarece, pe lângă armată (implicit familiile militarilor) au plecat numeroși civili, legați
prin interese de armata romană, ori care preferau să trăiască în Imperiul Roman, în noua „Dacie” sud-
dunăreană întemeiată de Aurelian. Părăsirea Daciei traiane de o parte a populației s-a produs în baza
liberei inițiative a celor ce plecau; hotărârea nu aparținea statului roman, fiindcă nici în momentele de
cumpănă de la începuturile domniei lui Hadrian, când împăratul se gândea să părăsească provincia, nu
s-a pus problema retragerii cetățenilor romani, ci s-a subliniat pericolul pe care-l vor avea de înfruntat
romanii rămași pradă barbarilor. Scăderea populației, deși fenomen general în fosta provincie, nu s-a
produs pretutindeni cu aceeași intensitate, ci în funcție de diverse situații – de la o scădere dramatică în
marile centre militare, până la una abia perceptibilă (ori deloc) în zone rurale retrase. Actul retragerii
aureliene nu înseamnă însă momentul final al romanismului. […] După retragerea aureliană (271) se
perpetuează o romanitate fără imperiu prin populația daco-romană latinofonă, deprinsă cu civilizația
provincială romană, de expresie mult mai modestă de acum înainte. Dominante sunt restrângerea
activității economice, revenirea la economia naturală, ruralizarea. Se alterează treptat calitatea vieții,
obiceiurile, legile. […] Asistăm acum la o risipire și distrugere a bogățiilor, a ceea ce se acumulase de
generațiile anterioare. Dispar adevăratele fortificații, dispar termele și templele. Reapare probabil
foametea.”
(M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ș. Papacostea, P. Teodor, Istoria României)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Menționați împăratul roman care a intenționat să părăsească provincia nord-dunăreană. 2p

2. Precizați secolul la care se referă sursa dată. 2p
3. Menţionaţi două spații istorice, la care se referă sursa dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informații referitoare la caracteristicile romanității fără imperiu. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la urmările demografice ale retragerii
aureliene din Dacia, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia originea romană a românilor a
fost politizată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric
relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia). 4p