PAŞI PESTE GRANITE

Francis Fukuyarna (n. 1952) a urmat studii clasice la Universitatea Corneli si

a obţinut doctoratul in ştiinţe politice la Universitatea Harvard cu o teză despre
politica externă a Uniunii Sovietice în Orientul Mijlociu (1981). În anii
1979-1980.1983 1989 şi 1995 1996 a fost membru al Departamentului de
Ştiinţe Politice al Corporaţiei KAND, iar in anii 1981 1982 şi 1989 a lucrat
la Departamentul de Stat al Statelor Unite.
Sfîrşitul istoriei fi ultimul om ( 1991 ) este cartea care i-a adus notorietate inter-
naţională. A publicat numeroase studii şi articole despre democratizare şi
politica economică internaţională. în ultimii ani s-a concentrat asupra rolu-
lui culturii şi al capitalului social in viaţa economică modernă şi în tranziţia
către societatea informatizată.
Cărţi: The End of History and the Last Man ( 1991 ), Trust: The Social Virtuos
and the Création of Prosperii (1995). The Creat Disruption: Human Nature
and the Reconstitution of Social Order (1999), Our Posthuman Future:
Consequences of the Biotechnology Revolution (2002).
 FRANCIS FUKUYAMA

MAREA
RUPTURĂ
Natura umana şi refacerea ordinii sociale

Traducere din engleză de

LIANA V. ALECU

HUMANITAS
BUCUREŞTI
Redactor: Vlad Zografì
Coperta: Andrei Gamart
DTP: Dan Dulgheru

Tipărit la Monitorul Oficial R.A.

Francis Fukuyama
The Great Disruption
Human Nature and the Reconstitution ut Social Order
Profile BOOKS LTD
Francis Fukuyama, 1999
HUMANITAS, 2002. 2011. pentru prezenta ediţie românească

Descrierea ClP Bibliotecii Naţionale a României

FUKUYAMA, FHANCIS
Marea ruptură: natura umană şi refacerea ordinii sociale Francis
Fukuyama; trad.: Liana V. Alecti. Bucureşti Humanitas. 2011
Bibliogr.
ISBN 978-973-50-2632-
5
I. Alecu, Liana (trad.)
316

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere I. 013701 Bucureşti. România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi Carte prin poştă: tel. fax 021/311 23 30
C.P.C.E. CP 14, Bucureşti
c-matl: cpp@humanitas.ro
www.libhumanitas.ro
 Pentru mama mea, Toshiko,
şi în memoria tatălui meu, Yoshio Fukuyama
 Naturaram expelles furca,
tamen usque recurret,
et mala perrumpet furtim fastidia victrix.

Firea îndărăt se-ntoarce,

de-ai goni-o chiar cu parii
Şi dezgustul ni-l învinge pe furiş, doar ea mai tare-i.
HORAŢIU, Epistole, I. x, 24-25
 Mulţumiri

Fragmente din această carte au fost prezentate în cadrul Cursului

Tanner la Brasenose Collcgc. Oxford. în 1997. O variantă a capito-
lului 12, „Tehnologia, reţelele şi capitalul social", a făcut obiec-
tul Cursului Krasnoff predat la Universitatea New York, Facul-
tatea de Ştiinţe Economice Stern, în februarie 1997. Cursurile
Tanner au fost publicate în Marea Britanie sub forma unei broşuri
intitulate Şfîrşitul ordinii de către Social Market Foundation. Aduc
mulţumiri Fundaţiei Tanner. profesorilor de la Brasenose College,
Facultăţii Stern şi Fundaţiei Social Market pentru sprijinul acor-
dat eforturilor mele.
Mi-au fost de un real folos două scrii de seminarii pe care le-am
condus — primul legat de noi rezultate în ştiinţă, iar la doilea pri-
vind dubla revoluţie din tehnologia informaţiei şi biologie. Aceste
două serii de seminarii s-au desfăşurat mai intîi la Institutul Superior
de Politică Externă Internaţională Johns Hopkins, iar apoi la RÂND
Corporation şi la Universitatea George Mason.
E lungă lista celor cărora ţin să le mulţumesc pentru sfaturile şi
comentariile lor legate de acest proiect, atît pe vremea cînd cartea
se afla sub forma unor cursuri universitare, cît şi după ce a căpătat
forma actuală. Printre cei cărora le datorez mulţumiri se numără
Karlyn Bowman. Dominic Brewer, Leon Clark. Mark Cordover,
TylerCowen, Partha Dasgupta, John Di lulio, Esther Dyson. Nick
Eberstadt. Jean Bethke Elshtain. Robin Fox, Bill Galston. Charles
Griswold, Lawrencc Harrison, George Holmgren. Ann Hulbert, Don
Kash, Michael Kennedy, Tjobom Knutsen, Jessica Kom, Timur Ku-
ran, Everctt Ladd. S.M. Lipset. John L. Lockc. Andrew Marshall,
Pete Molloy, David Myers. David Popenhoe. Bruce Porter. Wendy
Rahn. Marcella Rey. Steve Rhoads. Richard Rose. Abe Shulsky.
8 MAREA RUPTURĂ

Marcelo Siles şi Social Capital Interest Group din Statul Michigan,

Lordul Robert Skidclsky, Tom Smith. Max Stackhouse, Neal Ste-
phenson. Richard Swedberg, Lionel Tiger. Eric Uslaner. Richard
Velkley. Caroline Wagner, James Q. Wilson, Clare Wolfowitz,
Michael Woolcock şi Robert Wright.
Am obţinut datele despre infracţionalitate şi familie utilizate
in această carte scriind mai multor agenţii naţionale de statistică.
Mulţumesc nenumăraţilor angajaţi ai acestor agenţii care au răs-
puns cu multă amabilitate solicitărilor melc, adesea prin munţi
întregi de date extrem de folositoare.
Mulţumesc asistenţilor de cercetare care m-au ajutat la elabo-
rarea acestei cărţi: David Marcus, Curios Ariciră. Michellc Bragg,
Sanjay Marwah. Benjamin Allen şi Nikhilesh Prasad. David Mar-
cus s-a oferit cu generozitate să mă ajute; activitatea ultimilor cinci
a fost sprijinită de o bursă a Fundaţiei Lynde şi Harry Bradley.
îmi exprim de asemenea recunoştinţa faţă de asistenţii mei. Lucy
Kenncdy şi Kelly Lawler, pentru efortul lor în timpul pregătirii
acestui manuscris, şi faţă de Cynthia Paddock, Richard Schum şi
Danilo Pelletiere, pentru ajutorul acordat în legătură cu grupurile
de studii ştiinţifice.
Datorez mulţumiri lui Adam Bellow, fost editor la The Free Press,
care a acceptat primul cartea, şi iui Paul Golob, în prezent editor la
The Free Press, care a preluat proiectul şi s-a ocupat de el pînă la
apariţie prin sugestii de editor avizat. Andrew Franklin, de la Profile
Books din Marea Britanic, îmi este prieten de multă vreme şi, tot-
odată, un redactor de carte de mare ajutor, la această lucrare şi la
două din cărţile melc precedente. F.sther Newberg şi Heather Schroder
de la International Creative Management s-au ocupat de latura comer-
cială a publicării cărţii într-un mod strălucit, ca de obicei.
Soţia mea. Laura, a avut răbdarea să citească toate variantele
manuscrisului şi. în opinia redactorului de carte, judecata ei s-a
dovedit mult mai sigură decît a mea.
Mare parte din acest manuscris a fost redactată pe un computer
asamblat de mine, cu procesor dual NT, cu un RAM de 232 Mega-
biţi şi cu accelerator grafic GL. Această configuraţie nu este adap-
tată procesării textului, dar uşurează folosirea programelor AutoCAD
şi 3D Studio MAX.
 PARTEA ÎNTÎI

MAREA RUPTURĂ
 1

Regulile jocului

După Epoca Industrială

În ultima jumătate de secol. Statele Unite şi alte tari avansate
din punct de vedere economic au trecut treptat la aşa-numita „so-
cietate informatizată“, la „era informaţiei“ sau la „epoca postin-
dustrială.1“ Viitorologul Alvin Tofflcr a denumit această tranziţie
„al treilea val“, susţinînd că, în cele din urmă, se va dovedi la fel
de important ca şi cele două valuri precedente din istoria omenirii:
tranziţia de la societăţile primitive de vânători şi culegători la cele
agricole, iar apoi de la cele agricole la cele industriale.2
Această tranziţie constă în apariţia mai multor elemente core-
late. Pe plan economic, serviciile înlocuiesc în măsură tot mai mare
producţia ca sursă de îmbogăţire. în loc să lucreze într-o oţelărie
sau într-o uzină de automobile, lucrătorul tipic dintr-o societate
informatizată este angajai într-o bancă, firmă de software, restau-
rant, universitate sau într-o agenţie de asistenţă socială. Rolul infor-
maţiilor şi al inteligenţei, concentrate atît în oameni, cît şi în aparate
din ee în ce mai sofisticate, devine atotcuprinzător, iar munca inte-
lectuală tinde să înlocuiască munca fizică. Producţia se globali-
zează pe măsură ce tehnologia ieftină a informaţiei permite tot
mai mult răspîndirea informaţiilor dincolo de frontierele diferitelor
ţări, iar comunicarea rapidă prin televiziune, radio, fax şi e-mail
erodează graniţele comunităţilor culturale tradiţionale.
O societate bazată pe informaţie are tendinţa să producă mai
mult din cele două lucruri pe care oamenii le preţuiesc în primul
rînd într-o democraţie modernă: libertatea şi egalitatea. A explo-
dat libertatea de a alege, fie că e vorba de canale de televiziune
12 MAREA RUPTURĂ

prin cablu, de magazine ieftine, pline cu de toate, sau de prieteni

cunoscuţi prin Internet. Ierarhiile de orice fel, fie politice, fie cor-
poratiste. sînt supuse presiunilor şi încep să se prăbuşească. Birocraţiile
vaste, rigide, care urmăresc să controleze tot ce se întîmplă în sfera
lor de activitate prin intermediul regulilor, regulamentelor şi con-
strîngerii. au fost subminate de trecerea la o economie bazată pe
cunoaştere, care îi „întăreşte“ pe oameni prin accesul pe care îl
oferă la informaţie. Aşa cum birocraţiile corporatiste rigide, pre-
cum bâtrînul IBM şi AT&T au cedat locul în faţa unor concurenţi
mai mici, cu activitate mai restrinsă, dar cu o participare mai largă
a angajaţilor la luarea deciziilor. Uniunea Sovietică şi Germania
de Est s-au prăbuşit datorită incapacităţii lor de a controla şi valo-
rifica informaţiile deţinute de propriii cetăţeni.
Trecerea la o societate informatizată a fost ridicată în slăvi de
aproape toţi cei care au scris sau au vorbit despre acest subiect.
Comentatori de cele mai diverse orientări politice, precum George
Gilder. Newt Gingrich. Al Gore, Alvin şi Heidi Tofîler, Nicholas
Negroponte, au considerat aceste schimbări ca fiind favorabile
prosperităţii, democraţiei şi libertăţii, dar şi societăţii in general.
Cu siguranţă că multe avantaje ale societăţii informatizate sînt evi-
dente. dar oare toate consecinţele acesteia au fost neapărat atît de
faste?
Oamenii asociază era informaţiei cu apariţia Intcrnetului în anii
'90. dar desprinderea de epoca industrială a început cu mai bine
de o generaţie în urmă, odată cu dezindustrializarea regiunii Rust
Belt* şi cu renunţări similare la producţia industrială în alte ţâri
avansate economic. Această perioadă, cuprinsă aproximativ între
mijlocul anilor '60 şi începutul anilor '90, a fost de asemenea mar-
cată de condiţii sociale tot mai grele în majoritatea ţărilor industri-
alizate. Au început să crească infracţionalitatca şi dezordinea so-

* Rust Belt (Centura de rugină) regiune economică în norcl-estul

Statelor Unite (statele Illinois. Indiana, Michigan, Ohio. Pennsylvania). Ter-
menul a fosi larg întrebuinţat în anii "70. pe măsură ce regiunea, care în tre-
cut jucase un rol economic dominant, a devenit celebră prin abandonarea
uzinelor, şomaj şi declin global. (N.ed.)
 REGULILE JOCULUI 13

cială. centrele urbane ale societăţilor celor mai bogate de pe pâmînt

transformîndu-se in zone aproape de nelocuit. Declinul relaţiilor
de rudenie ca instituţii sociale, la care asistăm de mai bine de două
sute ani. s-a precipitat in ultima jumătate a secolului XX. in majori-
tatea ţărilor europene şi în Japonia, fertilitatea a scăzut atît de mult.
incit aceste societăţi se vor depopula in secolul următor. în lipsa
unei imigrări masive; s-au împuţinat căsătoriile şi naşterile; rata
divorţurilor a atins cote alarmante: în Statele Unite, o treime din
copii sini născuţi în afara căsătoriei, iar în ţările scandinave mai
mult de jumătate, in sfîrşit, în ultimii 40 de ani încrederea între
oameni şi în instituţii a intrat într-un declin accentuat. La sfîrşitul
anilor '50. majoritatea locuitorilor Statelor Unite şi Europei şi-au
exprimat încrederea în guvernele şi în concetăţenii lor; numai o
mică parte dintre ei mai declarau acelaşi lucru la începutul anilor
'90. Natura relaţiilor interumane s-a modificat şi ea. Deşi nu există
dovezi că oamenii stabileau mai puţine contacte sociale, legăturile
lor tindeau să fie de durată mai scurtă, mai puţin intense şi cu
grupuri de oameni lot mai puţin numeroase.
Aceste schimbări dramatice au apărut într-un mare număr de
ţări asemănătoare şi s-au petrecut aproximativ în aceeaşi perioadă
istorică. Ele au reprezentat o Mare Ruptură în cadrul valorilor
sociale predominante în societatea din epoca industrială de la jumă-
tatea secolului XX şi constituie tema primei părţi a acestei cărţi.
Este cît se poate de neobişnuit ca indicatorii sociali să evolueze
simultan atît de rapid: chiar fără să cunoaştem cauzele fenomenu-
lui. avem motive să bănuim că există o corelaţie între aceşti indi-
catori. Deşi conservatori precum William J. Bennett sînt adesea
criticaţi pentru insistenţa cu care vorbesc despre declinul moral,
în fond ei au dreptate: distrugerea ordinii sociale nu e o iluzie pro-
vocată de nostalgie sau de ignorarea ipocriziei din epocile prece-
dente. Declinul este imediat sesizabil în statisticile privind rata
infracţiunilor, copiii care cresc fără tată, slabele rezultate şi şanse
la învăţătură, pierderea încrederii în ceilalţi şi altele asemănătoare.
Să fi fost oare un simplu accident faptul că aceste tendinţe so-
ciale negative care. luate împreună, reflectau slăbirea legăturilor
14 MAREA RUPTURA

sociale şi a valorilor unanim acceptate ce menţineau coeziunea

în societăţile occidentale, au apărut exact în perioada în care eco-
nomiile acelor societăţi treceau de la epoca industrială la cea infor-
matică? Ipoteza de la care porneşte această carte este că în reali-
tate cele două aspecte sînt strîns legate şi că, în ciuda tuturor
binefacerilor care decurg dintr-o economie mai complexă, baza-
tă pe informaţie, viaţa noastră socială şi morală a fost afectată de
o mulţime de rele. Legăturile au fost tehnologice, economice şi
culturale. Munca intelectuală a înlocuit treptat munca fizică, trimi-
ţînd astfel la muncă milioane de femei şi subminînd prin aceas-
ta convenţiile tradiţionale pe care se baza familia. Inovaţiile din
medicină, precum pilula contraceptivă, şi longevitatea crescîndă
au diminuat rolul reproducerii şi al familiei în viaţa oamenilor.
Iar cultura individualismului tot mai pronunţat, care în concurenţa
pieţei şi in laborator duce la inovaţie şi progres, a pătruns şi pe
târîmul normelor sociale, unde a subminat aproape toate formele
de autoritate şi a slăbit legăturile din interiorul familiilor, cartierelor
şi naţiunilor. Desigur, realitatea este mult mai complicată şi diferă
de la o ţară la alta. Dar. în linii mari. schimbarea tehnologică ce
conduce la „distrugerea creatoare“ pe piaţă, după expresia eco-
nomistului Joseph Schumpeter, a dus la o ruptură asemănătoare
în domeniul relaţiilor sociale. Ar fi surprinzător ca lucrurile să fi
stat altfel.
Dar există şi un aspect pozitiv: odată distrusă, ordinea socială
tinde să se refacă, şi sînt nenumărate semne că acest lucru se întîm-
plă deja. Ne aşteptăm la aceasta dintr-un motiv simplu: fiinţele
umane sînt. prin natura lor, fiinţe sociale, ale căror tendinţe şi
instincte fundamentale le conduc spre crearea de reguli morale
care se consolidează în cadrul comunităţilor. Oamenii mai sînt şi
fiinţe raţionale prin natura lor, iar această raţiune le permite să
găsească spontan căi de cooperare. Deşi sprijină deseori acest pro-
ces, religia nu reprezintă o condiţie sine qua non a ordinii sociale,
aşa cum consideră mulţi conservatori. După cum nu este o condiţie
sine qua non nici existenţa unui stal puternic şi în continuă expansi-
une. cum susţin mulţi dintre cei de stînga. Starea naturală a omu-
 REGULILE JOCULUI 15

lui nu este de război „al tuturor împotriva tuturor“, aşa cum şi-a
imaginat Thomas Hobbes, ci mai degrabă o societate civilă re-
glementată de o mulţime de reguli morale. Mai mult, aceste afir-
maţii sînt susţinute empiric de un număr impresionant de studii
ştiinţifice recente, provenind din ştiinţele vieţii, în domenii din-
tre cele mai diverse, precum neurofiziologia. genetica comporta-
mentală, biologia evoluţionistă şi etologia, ca şi de abordările din
perspectivă biologică ale psihologiei şi antropologiei. Studiul mo-
dalităţilor prin care ia naştere ordinea, nu ca rezultat al unei porun-
ci provenind de la autoritatea ierarhică, fie politică, fie religioasă,
ci ca urmare a auto-organizării unor indivizi descentralizaţi, consti-
tuie una dintre cele mai interesante şi importante evoluţii inte-
lectuale ale timpului nostru. Astfel, partea a doua a acestei cărţi
trece dincolo de efectele sociale imediate produse de Marea Rup-
tură şi pune întrebări cu caracter mai general, in primul rînd: de
unde apare ordinea socială? Apoi: cum evoluează ea în condiţii
aflate în schimbare?
Ideea că ordinea socială trebuie să fie impusă de o ierarhie cen-
tralizată, raţională, birocratică a fost strîns legată de epoca indus-
trială. Sociologul Max Weber, observînd societatea industrială din
secolul XIX, a susţinut că birocraţia raţională era, de fapt. chintesen-
ţa vieţii modeme. Dar noi ştim acum că, într-o societate informa-
tizată, nici guvernele, nici corporaţiile nu se vor mai baza doar
pe reguli formale, birocratice pentru a organiza oamenii asupra
cărora deţin autoritatea. Ele vor fi silite să recurgă la descentra-
lizare. să delege puterea şi să se bazeze pe faptul că aceia asupra
cărora deţin autoritatea nominală se vor organiza singuri. Condiţia
preliminară pentru o astfel de auto-organizare este însuşirea unor
reguli şi norme de comportament, ceea ce sugerează că lumea seco-
lului XXI va fi foarte dependentă de astfel de norme infórmale.
Astfel, în timp ce trecerea la o societate informatizată a dislocat
normele sociale, o societate modernă, cu o înaltă tehnologie nu
se poate dispensa de ele şi va fi puternic stimulată să le producă.
Partea a treia a cărţii priveşte deopotrivă spre trecut şi spre viitor
pentru a găsi sursele acestei ordini. Opinia că ordinea morală a
16 MAREA RUPTURĂ

societăţii a intrat dc mult în declin a fost susţinută vreme îndelun-

gată de anumiţi conservatori. Politicianul englez Edmund Burkc
credea că însuşi Iluminismul, cu proiectul său de a înlocui tradiţia
şi religia cu raţiunea, este sursa esenţială a problemei, iar urmaşii
contemporani ai lui Burkc continuă să susţină că umanismul laic
se alia la originea problemelor sociale de astăzi. Dar, deşi con-
servatorii au poate dreptate atunci cînd afirmă că din multe puncte
de vedere comportamentul moral s-a degradat în decursul ultimelor
două generaţii, ci tind să ignore faptul că ordinea socială nu intră
doar în declin, ci face şi progrese pe durata unor cicluri lungi.
Aceasta s-a întîmplat în Marea Britanic şi în America în secolul
XIX. Este destul de limpede că perioada de timp de la sfîrşitul
secolului XVIII pînâ pe la mijlocul secolului XIX a fost una de
accentuată decădere morală în ambele ţâri. in aproape toate mari-
le oraşe ratele infracţiunilor au crescut, multe familii s-au destră-
mat şi numărul copiilor nelegitimi a crescut, oamenii erau izolaţi
pe plan social, alcoolismul, mai ales în Statele Unite, a atins cote
alarmante, cu un consum pe cap de locuitor, la nivelul anului 1830.
de trei ori mai mare decît cel de astăzi. Dar apoi, după 1850, cu
fiecare deceniu care s-a scurs pînă la sfîrşitul secolului, practic toţi
aceşti indicatori sociali au devenit pozitivi: infracţionalitatea a
scăzut; tot mai multe familii au început să râmînâ unite: alcoolicii
s-au lăsat de băutură; au apărut noi asociaţii de voluntari, creîn-
du-le oamenilor un sentiment mai puternic de apartenenţă la comu-
nitate.
În zilele noastre există semne asemănătoare că Marca Ruptură
care s-a produs între anii '60 şi '90 începe să cunoască un recul.
Infracţionalitatea a scăzut mult în Statele Unite şi în alte ţâri unde
fusese larg râspindită. Rata divorţurilor se află în scădere începînd
din anii '80, iar acum există semne că numărul copiilor nelegi-
timi (cel puţin în Statele Unite) a început să se stabilizeze, ba chiar
să scadă. încrederea în instituţiile cele mai importante a crescut
în cursul anilor '90. iar societatea civilă pare să înflorească. în plus,
există numeroase dovezi că s-a revenit la norme sociale mai con-
servatoare şi că formele extreme de individualism care apăruseră
 REGULILE JOCULUI 17

prin anii '70 sînt în declin. Deocamdată este prematur să afirmăm

că aceste probleme aparţin trecutului. Dar. pc de altă parte, este
greşit să tragem concluzia că sîntem incapabili să ne adaptăm din
punct de vedere social la condiţiile tehnologice şi economice ale
unei ere a informaţiei.

Din nou despre Gemeinschaft

şi Gesellschaft
Destrămarea ordinii sociale produsă de progresul tehnologic
nu este un fenomen nou. Mai ales de la începutul Revoluţiei In-
dustriale, societăţile omeneşti au fost supuse unui proces neîn-
trerupt de modernizare, pe măsură ce un nou proces de producţie
îl înlocuia pe cel vechi.’ Dezordinea socială de la sfirşitul seco-
lului XVIII şi începutul secolului XIX din America şi Marea Bri-
tanie poate fi pusă direct pe seama efectelor destabilizatoare ale
aşa-numitei prime Revoluţii Industriale, cînd puterea aburului şi
mecanizarea au dus la apariţia unor noi industrii textile, căi fera-
te şi altele. Societăţile agricole s-au transformat în societăţi indus-
triale urbane în decursul a numai o sută de ani. iar toate normele
sociale acumulate, obiceiurile şi cutumele ce caracterizaseră viaţa
de la ţară au fost înlocuite de ritmurile fabricii şi oraşului.
Această modificare a normelor a produs poate cel mai celebru
concept din sociologia modernă, distincţia stabilită de Ferdinand
Tonnics între ceea ce el a numit Gemeinschafi (comunitate) şi
Gesellschaft (societate).4 in opinia lui Tonnics. Gemeinschafi. care
a caracterizat o societate europeană rurală premodernă tipică, con-
sta dintr-o reţea densă de relaţii personale bazate aproape în totali-
tate pc legături de rudenie şi pe contactul direct, „faţă în faţă“ care
are loc într-un sat mic. închis. Majoritatea normelor erau nescrise,
iar oamenii erau legaţi între ei printr-o reţea de interdependenţă
reciprocă ce cuprindea toate aspectele vieţii, de la familie şi muncă
pînă la puţinele distracţii de care se bucurau astfel de societăţi.
Pe de altă parte. Gesellschaft era cadrul legilor şi al altor reglemen-
tări formale ce caracterizau societăţile mari. urbane, industriale.
18 MAREA RUPTURĂ

Relaţiile sociale erau mai formale şi impersonale; indivizii nu con-

tau în aceeaşi măsură unul pe altul în privinţa sprijinului reciproc,
şi de aceea erau mult mai puţin constrînşi din punct dc vedere
moral.
ldeea că normele şi valorile informale vor fi înlocuite cu tim-
pul de legi raţionale, formale a reprezentat o constantă a teoriei
sociologice moderne. Teoreticianul englez al dreptului Sir Henry
Mâine a arătat că. în societăţile premoderne, oamenii erau legaţi
unul de altul prin ceea ce el numea o relaţie de „statut”. Un tată
era legat de familia lui sau un lord de şerbii şi servitorii săi printr-o
relaţie personală care dura toată viaţa şi care consta dintr-o mul-
ţime de obligaţii reciproce informale, tacite şi adesea ambigue.
Nimeni nu putea rupe pur şi simplu relaţia dacă nu-i convenea
ceva. în schimb, într-o societate capitalistă modernă. Mâine a
demonstrat că astfel de relaţii se bazează pe „contract”, dc exem-
plu o înţelegere formală că un angajat va depune o anumită can-
titate de muncă în schimbul unui anumit salariu din partea patronu-
lui. într-un contract salarial, totul este precizat şi de aceea statul
arc drept executoriu; nu există obligaţii sau îndatoriri străvechi
care să însoţească plata în schimbul serviciilor. Cu alte cuvinte,
spre deosebire de o relaţie de „statut", relaţia contractuală nu este
una morală: oricare dintre părţi o poate rupe cînd doreşte, cu
condiţia să respecte termenii cuprinşi în contract.5
Urmările trecerii de la societăţile agricole la cele industriale
asupra normelor sociale au fost atît de însemnate. îneît ele au dus
la crearea unei noi discipline academice, sociologia, care încer-
ca să descrie şi să înţeleagă aceste schimbări. în fond toţi marii
gînditori sociali de la sfirşitul secolului XIX — între care Tonnies,
Mâine, Weber. Emile Durkheim şi Georg Simmel — şi-au dedi-
cat toată activitatea explicării naturii acestei tranziţii. Iar sociologul
american Robcrt Nisbet a caracterizat întregul avînt al disciplinei
sale drept un lung comentariu asupra temienilor Gemeinschaft şi
Gesellschaft.
Multe dintre lucrările clasice de sociologie scrise pe la mijlocul
secolului XX au tratat problema tranziţiei de la Gemeinschaft la
 REGULILE JOCULUI 19

Gesellschaft dintr-o perspectivă unilaterală: societăţile erau fie

„tradiţionale“, fie „modeme“, iar cele modeme reprezentau intr-un
fel finalul evoluţiei sociale. Dar evoluţia socială nu a culminat
cu societatea americană a clasei mijlocii din anii '50, căci în curînd
societăţile industriale au început să se transforme în ceea ce Daniel
Bell a numit societăţi postindustriale sau ceea ce cunoaştem sub
denumirea de societăţi informatizate. Dacă această transformare
este la fel de spectaculoasă ca şi cea precedentă, atunci n-ar avea
de ce să ne mire că impactul asupra valorilor sociale trebuie să
fie la fel de mare.

De ce este importantă ordinea socială

pentru viitorul democraţiei liberale
Una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă în zilele
noastre democraţiile epocii modeme a informaţiei este răspunsul
la întrebarea dacă ele pot menţine ordinea socială în faţa schim-
bărilor tehnologice şi economice. Începînd cu anii ’70 şi pînă în
anii '90 s-au ivit brusc noi democraţii în America Latină, Europa,
Asia şi în fostul lagăr comunist, constituind ceea ce Samuel Hun-
tington a numit un alt „al treilea val“, cel al democraţiei.6 După
cum am demonstrat în Sfîrşitul istoriei fi ultimul om, o logică pu-
ternică se află în spatele evoluţiei instituţiilor politice în direcţia
democraţiei liberale modeme, care se bazează pe legătura dintre
progresul economic şi democraţia stabilă.7 Pentru ţările cu o eco-
nomic foarte avansată, în timp am asistat la o convergenţă a insti-
tuţiilor politice şi economice şi n-a apărut nici o alternativă clară
la instituţiile politice şi economice pe care le vedem astăzi.
Totuşi, nu se constată acelaşi progres şi în evoluţia morală şi
socială. Tendinţa democraţiilor liberale contemporane de a deveni
victimele individualismului excesiv reprezintă poate punctul lor
cel mai slab pe termen lung, şi se observă mai ales la cea mai indi-
vidualistă democraţie. Statele Unite. Statul liberal modem s-a bazat
pe ideea ca, în interesul păcii politice, guvernul să nu ia poziţie
faţă de diferitele pretenţii morale ridicate de religie şi de cultura
20 MARITA RUPTURĂ

tradiţională. Biserica şi statul trebuiau să rămînă separate: să existe

o pluralitate de opinii privind cele mai importante probleme morale
şi etice legate de scopurile supreme sau de natura binelui. Toleranţa
să devină virtutea principală. în locul consensului moral, să existe
un cadru transparent de legi şi instituţii care să genereze ordinea
socială. Un astfel de sistem politic nu le cerca prea multe virtuţi
cetăţenilor săi. ci doar să fie raţionali şi să respecte legile in pro-
priul lor interes. în mod asemănător, sistemul capitalist bazat pe
economia de piaţă, care se potrivea ca o mănuşă cu liberalismul
politic, cerea numai ca oamenii să facă apel la propriile lor interese
pe termen lung pentru a realiza o producţie şi o distribuţie a
bunurilor optime din punct de vedere social.
Societăţile întemeiate pe astfel de premise individualiste au
funcţionat extraordinar de bine şi. o dată cu sfîrşitul secolului XX.
nu pare să existe o alternativă serioasă la democraţia liberală şi
la capitalismul de piaţă, ca principii fundamentale de organizare
ale societăţilor modeme. Interesul fiecăruia reprezintă o bază mai
puţin nobilă, dar mai stabilă decît virtutea, pe care să se sprijine
societatea. Făurirea unei domnii a legii constituie una dintre cele
mai remarcabile realizări ale civilizaţiei occidentale, ale cărei bene-
ficii devin şi mai evidente prin comparaţie, cînd avem de-a face
cu ţâri precum Rusia sau China, unde aceasta lipseşte.
Dar, deşi legile scrise şi instituţiile politice şi economice puter-
nice sînt esenţiale, ele nu sînt suficiente pentru a garanta succe-
sul unei societăţi modeme. Democraţia liberală a depins întotdea-
una de anumite valori culturale comune pentm a putea funcţiona
adecvat. Acest aspect este cit se poate de evident în contrastul din-
tre Statele Unite şi ţările din America Latină. Atunci cînd Mexicul,
Argentina, Brazilia. Chile şi alte ţări latino-americane şi-au cîştigal
independenţa în secolul XIX, multe dintre ele au adoptat constitu-
ţii democratice şi sisteme juridice copiate după sistemul preziden-
ţial din Statele Unite. De atunci, nici măcar una dintTe aceste ţâri
latino-americane n-a avut parte de stabilitatea politică, creşterea
economică sau eficienţa în funcţionarea instituţiilor democratice
de care se bucurau Statele Unite, deşi, din fericire, majoritatea aces-
 REGULILE JOCULUI 21

tor ţări au revenit la un sistem democratic de guvernare pe la sfîr-

şilul anilor '80.
Există multe explicaţii istorice pentru această stare de lucruri,
dar cea mai importantă este una culturală: Statele Unite au fost
colonizate la început de Marea Britanie şi au moştenit nu numai
sistemul juridic britanic, ci şi cultura britanică, în timp ce America
Latină a moştenii diferite tradiţii culturale din Peninsula Iberică.
Deşi Constituţia SUA stipulează o separaţie între biserică şi stat,
cultura americană a fost influenţată covârşitor, în perioada de for-
mare, de sectele protestante. Protestantismul sectar punea accen-
tul pe individualismul american şi pe ceea ce Alexis de Tocqucville
a numit „arta americană a asocierii“ adică, tendinţa societăţii
de a se auto-organiza într-un număr imens de asociaţii de volun-
tari şi de comunităţi. Vitalitatea societăţii civile americane a avut
o importanţă crucială atît pentru stabilitatea instituţiilor sale demo-
cratice, cît şi pentru economia sa dinamică. Tradiţiile imperiale
şi catolice ale Spaniei şi Portugaliei, spre deosebire de cele brita-
nice, subliniau dependenţa de instituţiile mari, centralizate, pre-
cum statul şi biserica, slăbind astfel o societate civilă indepen-
dentă. Deosebiri asemănătoare există între nordul şi sudul Europei,
în privinţa capacităţii de a face să funcţioneze instituţiile moder-
ne, care au fost la rîndul lor influenţate de moştenirea religioasă
şi de tradiţia culturala.
Problema majorităţii democraţiilor liberale moderne este că nu
se pot baza pe condiţiile lor culturale preexistente. Cele mai înflori-
toare ţări. inclusiv Statele Unite, au avut norocul să îmbine insti-
tuţii formale puternice cu o cultură informată flexibilă care le-a
sprijinit. Dar nu există nimic în instituţiile formale care să poată
garanta că societatea care se bazează pe ele va continua să apre-
cieze valorile culturale şi normele corespunzătoare, sub presiunea
schimbărilor sociale, tehnologice şi economice. Lucrurile stau
exact invers: individualismul, pluralismul şi toleranţa încorporate
în instituţiile formale tind să încurajeze diversitatea culturală şi
pot astfel eroda valorile morale moştenite din trecut. Iar o economie
22 MAREA RUPTURĂ

dinamică, inovatoare în domeniul tehnologiilor, chiar prin natu-

ra sa va destrăma relaţiile sociale existente.
Atunci este posibil ca, în timp ce marile instituţii politice şi eco-
nomice să urmeze calea laică a progresului pe termen lung, viaţa
socială să aibă mai curînd un caracter ciclic. Normele sociale care
funcţionează într-o perioadă istorică sînt distruse de progresul
tehnologiei şi al economiei, iar societatea trebuie să facă eforturi
pentru a recupera handicapul şi a se adapta noilor condiţii.

Valoarea regulilor
Conexiunile culturale între tranziţia la o eră a informaţiei şi rup-
tura socială au fost simbolizate de o serie de reclame de televiziu-
ne care apăreau mereu pe ecran în timpul Jocurilor Olimpice de
Vară din 1996, de la Atlanta, Gcorgia. Finanţate de o mare compa-
nie americană de telecomunicaţii, ele prezentau mai mulţi atleţi
musculoşi care făceau tot felul de lucruri extraordinare: alergau
pe faţadele clădirilor, se aruncau de pe stînci în canioane adinei
de mii de metri sau săreau de pe un acoperiş de zgîric-nor pe altul.
Reclamele erau construite în jurul mesajului care strălucea la sfîrşit
pe ecran: „Fără limite“. Conştient sau nu. trupul superb al atle-
tului evoca Supraomul lui Nietzsche. fiinţa aidoma zeilor, necon-
strinsă de reguli morale obişnuite, aşa cum trebuie să-l fi înfăţişat
cu drag regizoarea nazistă de film Leni Riefenstahl.
Compania de telecomunicaţii care a sponsorizat reclamele şi
agenţia de publicitate care le-a produs au avut scopul precis de a
crea o imagine plină de forţă, pozitivă, orientată spre viitor: în
noua eră a tehnologiei informaţiei, vechile reguli erau sfărimatc,
iar compania finanţatoare se afla în prima linie a distrugerii. Me-
sajul subînţeles era că vechile reguli probabil cele care guver-
nau comunicaţiile înainte de apariţia Intemctului şi cele ale mono-
polurilor în telefonie — constituiau constrîngeri inutile şi dăunătoare,
nu numai asupra serviciilor telefonice, ci şi asupra spiritului uman
în general. Nu ni se spunea la ce înălţime s-ar ridica asemenea în-
făptuiri umane doar prin suprimarea regulilor, dar compania finan-
 REGULILE JOCULUI 23

ţatoare era foarte încîntată să-şi ajute clienţii să ajungă în această

ţară a făgăduinţei. Precum atleţii, am putea deveni atunci aidoma
zeilor.
Conştient sau nu. producătorii acestor reclame se bazau pe o
temă culturală de mare impact: aceea a eliberării individului de
constringcri sociale inutile şi sufocante, incepînd cu anii ’60. Oc-
cidentul a avut parte de mai multe mişcări de eliberare, care ur-
măreau să descătuşeze indivizii din constrîngerile numeroaselor
norme sociale tradiţionale şi reguli morale. Revoluţia sexuală,
emanciparea femeilor şi mişcările feministe, precum şi mişcările
în favoarea drepturilor homosexualilor şi lesbienelor au explodat
în toată lumea occidentală. Eliberarea pe care o urmăresc toate
aceste mişcări vizează regulile sociale, normele şi legile care limi-
tează în mod nejustificat opiniile şi posibilităţile oamenilor fie
că se referă la alegerea partenerilor sexuali de către tineri, la acce-
sul femeilor la o carieră sau la homosexuali, care pretind să li se
recunoască şi lor drepturile. Psihologia culturii pop. de la mişcarea
potenţialului uman din anii ’60, pînă la curentul respectului de
sine al anilor '80. încerca să elibereze indivizii de aşteptările sociale
sufocante. Fiecare dintre aceste mişcări ar fi putut adopta sloganul
„fără limite” ca pe propria ei deviză.
Atît Stînga, cît şi Dreapta au luat parte la acest efort de elibe-
rare a indivizilor de reguli restrictive, dar fiecare din ele punea
accentul pe altceva. Simplu spus, Stînga era preocupată de modul
de viaţă, pe cînd Dreapta îşi punea problema banilor. Prima nu
dorea ca valorile tradiţionale să devină excesiv de constrîngâtoarc
pentru femei, minorităţi, homosexuali, cei tară adăpost, cei acuzaţi
de comiterea diferitelor infracţiuni sau pentru diferite grupuri mar-
ginalizate de societate. Pe de altă parte. Dreapta nu dorea ca dife-
ritele comunităţi să exercite constrîngeri asupra utilizării proprie-
tăţii private sau, în cazul particular ai Statelor Unite — asupra
utilizării armelor de foc. Nu întîmplător, reclama care promova
mesajul „tară limite” a fost produsă de o corporaţie particulară de
înaltă tehnologie care încerca să-şi mărească profiturile la maxi-
mum, căci capitalismul modem prosperă tocmai prin încălcarea
24 MAREA RUPTURĂ

regulilor legate de vechile relaţii sociale, comunităţi şi tehnologii,

care sint abandonate în favoarea unora noi, mai eficiente. Deo-
potrivă Stingă şi Dreapta au denunţat individualismul excesiv al
celeilalte. Susţinătorii dreptului la viaţă se opuneau dreptului la
opţiunea liberă privind cumpărarea armelor de foc sau a autotu-
rismelor poluante: cei care doreau o concurenţă economică sustră-
gîndu-se constrîngerilor se îngrozeau cînd erau atacaţi de tilhari
— care la rindul lor se sustrăgeau constrîngerilor — pe cînd se
îndreptau spre magazinele cu preţuri scăzute Wal Mart. Dar nici
o parte nu accepta să renunţe la sfera sa predilectă de liberă alegere
doar din dorinţa de a o constrînge pe cealaltă.
După cum oamenii şi-au dat seama curînd, existau probleme
grave cu o cultură a individualismului tară limite. în care încăl-
carea regulilor devine, într-un anume sens. singura regulă. Prima
problemă era legată de faptul că valorile morale şi regulile sociale
nu reprezintă simple constrîngcri asupra liberei alegeri; ele con-
stituie mai degrabă premisa oricărui proiect de cooperare. Mai mult
decît atît, recent sociologii au început să denumească rezerva de
valori comune ale unei societăţi capital social. Ca şi capitalul fix
(terenuri, clădiri, utilaje) sau cel uman (deprinderile şi cunoştinţele
pe care le posedăm), capitalul social produce bogăţie şi reprezintă
deci o valoare materială pentru economia unei ţări. Capitalul social
mai reprezintă şi premisa oricăror forme de efort colectiv care se
desfăşoară într-o societate modernă, de la conducerea unei mici
băcănii pînă ia exercitarea unui lobby în Congresul american sau
la creşterea copiilor. Indivizii îşi sporesc puterea şi capacităţile dacă
respectă reguli de cooperare care le limitează libertatea de alegere,
le permit să comunice cu ceilalţi şi să-şi coordoneze acţiunile.
Virtuţile sociale precum cinstea, reciprocitatea şi respectarea an-
gajamentelor merită să fie îmbrăţişate nu doar ca valori etice; ele
au şi o valoare tangibilă, materială şi ajută grupurile care le respec-
tă să atingă scopuri comune.
A doua problemă legată de cultura individualismului excesiv
este că sfirşeşte în izolare. O comunitate nu se formează ori de cîte
ori se întîmplă ca un grup de oameni să interacţioneze cu un altul;
 REGULILE JOCULUI 25

adevăratele comunităţi se menţin strîns unite prin valorile, normele

şi experienţele pe care membrii lor le împărtăşesc. Cu cit aceste
valori comune sint susţinute mai profund şi mai puternic, cu atît
mai pronunţat devine simţul comunităţii. Compromisul între liber-
tate personală şi comunitate nu le pare totuşi unora evident sau
necesar. Cînd oamenii s-au eliberat de legăturile tradiţionale faţă
de soţi. familii, cartiere, locuri de muncă sau biserici, ei au crezut
că pot stabili legături sociale la libera lor alegere. Dar au început
să-şi dea scama că astfel de afinităţi elective. în care se puteau
implica sau pe care Ic puteau abandona după bunul lor plac, sfir-
şeau prin a-i face să se simtă singuri şi dezorientaţi, tînjind după
relaţii mai profunde şi mai stabile cu alţi oameni.
Mesajul „fără limite“ se dovedeşte deci a fi problematic. Vrem
să încălcăm reguli nedrepte, incorecte, ¡relevante sau depăşite, şi
încercăm să ne bucurăm de cît mai multă libertate personală. Dar,
pe de altă parte, avem nevoie în permanenţă de reguli noi, care
să permită noi forme de efort comun şi să ne facă să ne simţim
legaţi unii de alţii în cadrul comunităţilor. Aceste reguli noi deter-
mină întotdeauna limitarea libertăţii individuale. O societate care
are drept scop impunerea de norme şi reguli în numele libertăţii
tot mai mari a individului de a alege se va trezi tot mai dezorga-
nizată. farîmiţată, izolată şi incapabilă de a înfăptui scopurile şi
sarcinile comune. Aceeaşi societate care doreşte inovaţii tehnolo-
gice „Iară limite“ nu impune limite nici comportamentului indivi-
dual al membrilor săi, iar consecinţele sînt creşterea ratei infracţiu-
nilor, destrămarea familiilor, părinţi care nu-şi îndeplinesc obligaţiile
faţă de copii, vecini nepăsători unii faţă de alţii şi cetăţeni care
nu participă la viaţa publică.

Capitalul social
Chiar dacă sîntem în general de acord că societatea umană arc
nevoie de limite şi reguli, se pune imediat întrebarea: „Regulile
cui trebuie să prevaleze?“
Într-o societate bogată, liberă şi diversificată precum aceea a
Statelor Unite de la sfirşitul secolului XX, cuvîntul cultură a ajuns
26 MARFA RUPTURA

să fie asociat cu conceptul de alegere. Cu alte cuvinte, cultura este

ceva ce artiştii, scriitorii sau alţi oameni cu imaginaţie aleg să
creeze, ascultînd de o voce lăuntrică; pentru cei mai puţin încli-
naţi spre creaţie, este ceva ce aleg să consume sub formă de artă,
gastronomie sau distracţii. Superficial şi în mod obişnuit, cultura
este asociată cu mîncarea, mai ales cu cea avînd un specific naţio-
nal: diversitate culturală înseamnă să poţi alege între un restau-
rant chinezesc, italienesc, grecesc, tailandez sau mexican. Există
şi alte opţiuni culturale mai importante, ca în cazul personajului
dintr-un film al lui Woody Allen care. atlînd că arc cancer, intră
în panică şi încearcă să aleagă în ce religie să-şi găsească alinarea;
budism, secta Hare Krishna, catolicism sau religia mozaică.
În plus, ni se spune că, în această diversitate de oferte cultura-
le. nu putem judeca o cultură ca fiind superioară alteia. în ierarhia
virtuţilor morale, toleranţa ocupă o poziţie înaltă, iar moralismul
Încercarea de a judeca oamenii pe baza propriilor tale criterii
morale sau culturale - este privit ca răul cel mai mare între rele.
„De gustibus non disputandum" gusturile nu se discută şi.
la fel cum se întîmplâ în cazul mîncărurilor cu specific naţional,
nu se poate decide dacă un set de reguli morale este mai bun sau
mai rău decît un alt set. Această idee este susţinută nu numai de
partizanii de stînga ai multiculturalismului, ci şi de economiştii
libertarieni de drepta. care reduc tot comportamentul uman la cău-
tarea de a satisface „preferinţele“ individuale ireductibile.8
Tocmai pentru a depăşi problema relativismului cultural, această
carte nu se concentrează asupra normelor culturale în sens larg,
ci asupra unei subgrupe de norme care constituie capitalul social.
Capitalul social se defineşte simplu ca fiind un set de valori infor-
mate împărtăşite de membrii unui grup şi care le permite să cola-
boreze între ei. Dacă membrii grupului ajung să se aştepte ca şi
comportamentul celorlalţi să fie sigur şi cinstit, vor ajunge să aibă
încredere unul în altul. încrederea este ca un lubrifiant care face
să funcţioneze mai eficient orice grup sau organizaţie.
Împărtăşirea unor valori şi norme nu este suficientă pentru a
produce capital social, întrucît valorile pot fi greşit alese. Să con-
 REGULILE JOCULUI 27

siderăm, de exemplu, sudul Italiei, o regiune a lumii caracteriza-

tă aproape unanim prin lipsa capitalului social şi a încrederii între
oameni, cu toate că există norme sociale puternice. Sociologul
Diego Gambetta dă următorul exemplu:
„Un şef [mafiot] retras din activitate povestea că, în copilărie, tatăl
lui tot mafiot l-a pus să se urce pe un zid şi apoi i-a spus să sară
de acolo, promiţîndtt-i că îl va prinde. La început a refuzat, dar tatăl
a insistat pînă cînd el a sărit — şi a căzut drept în nas. Tatăl a încercat
în acest mod să-i dea o lecţie de înţelepciune, rezumată de aceste
cuvinte: «Trebuie să înveţi să nu te increzi nici măcar în părinţii tăi.»'“9
Mafia sc caracterizează printr-un cod intern de comportament
extraordinar de puternic, omerta, iar despre mafioţi sc vorbeşte
ca despre „oameni de onoare“. Totuşi, aceste norme nu se aplică
în afara unui cerc reslrîns de mafioţi; pentru restul membrilor socie-
tăţii siciliene, normele curente sc rezumă mai degrabă la: „profi-
tă de cîte ori poţi de cei care nu-ţi sînt rude, căci altfel vor profi-
ta ei de tine“ — şi. după cum arată exemplul lui Gambetta, nici
chiar in membrii familiei nu te poţi încrede. Evident că astfel de
norme nu încurajează cooperarea socială, iar consecinţele nega-
tive atît pentru o bună guvernare, cît şi pentru dezvoltarea eco-
nomică sînt confirmate dc numeroase exemple.10 Sudul Italiei a
fost sursa marii corupţii care a infestat sistemul politic al ţării,
precum şi una dintre cele mai sărace regiuni ale Europei de Vest.
Prin contrast, normele care produc capital social trebuie să in-
cludă în mod substanţial virtuţi precum sinceritatea, îndeplinirea
obligaţiilor şi reciprocitatea. Nu întîmplâtor aceste norme se supra-
pun în mare măsură cu valorile puritane pe care Max Weber le-a
considerat esenţiale pentru progresul capitalismului occidental în
cartea sa Etica protestantă şi spiritul capitalismului.
Toate societăţile deţin o anume rezervă de capital social; diferen-
ţele reale dintre ele se referă la ceea ce s-ar putea numi „raza de
încredere“11. Normele de cooperare precum cinstea şi reciproci-
tatea pot fi împărtăşite de grupuri mici de oameni, nu şi de ceilalţi
membri ai aceleiaşi societăţi. Evident că familiile sînt peste tot
28 MAREA RUPTURA

în lume surse importante de capital social. Oricît de proastă ar fi

părerea părinţilor americani despre copiii lor aflaţi la vîrsta ado-
lescenţei, este mult mai probabil ca membrii aceleiaşi familii să
se încreadă şi să coopereze între ei mai mult decît dacă ar fi vorba
de străini. Din acest motiv, practic toate afacerile încep ca afa-
ceri de familie.
Dar tăria legăturilor de familie diferă de la o societate la alta,
după cum variază şi în raport cu alte tipuri de obligaţii sociale,
în unele cazuri, pare să existe o relaţie inversă între legăturile de
încredere şi reciprocitate în interiorul şi în afara familiei, cînd una
dintre aceste legături este foarte puternică, cealaltă tinde să fie
slabă. în China şi America Latină, familiile sînt puternice şi unite,
dar oamenii se încred cu greu în străini, iar nivelurile la care se
află cinstea şi colaborarea în viaţa publică sînt mult mai scăzute.
De aici nepotismul şi corupţia larg râspînditc în viaţa publică. Ce
a găsit Weber important la Reforma protestantă nu este atît că a
încurajat cinstea, reciprocitatea şi cumpătarea printre întreprin-
zătorii particulari, ci faptul că aceste virtuţi au fost practicate pen-
tru prima dată pe scară largă în afara familiei.12
Este pe deplin posibil să se formeze grupuri reuşite şi fără capi-
tal social, utilizând diferite mecanisme fonnale de coordonare, pre-
cum contractele, ierarhiile, constituţiile, sistemele juridice şi aşa
mai departe. Dar normele informale reduc foarte mult ceea ce
economiştii numesc costurile tranzacţiilor costurile monitori-
zării, contractării, judecării şi aplicării înţelegerilor formale. în
anumite împrejurări, capitalul social poale de asemenea încura-
ja un grad mai mare de inovaţie şi adaptare la viaţa de grup.
Capitalul social aduce beneficii care depăşesc cu mult dome-
niul economiei. Este esenţial pentru crearea unei societăţi civile
sănătoase, societatea civilă reprezentînd domeniul grupurilor şi
asociaţiilor care se află între familie şi stat. Societatea civilă, care,
de la căderea Zidului Berlinului, s-a aflat în centrul atenţiei în fos-
tele ţări comuniste, este considerată esenţială pentru succesul demo-
craţiei. Capitalul social permite diferitelor grupuri din interiorul
unei societăţi complexe să se coalizeze pentru a-şi apăra intere-
 REGULILE JOCULUI 29

sole. care. altminteri, ar putea fi neglijate de un stat puternic. 13

Atît de strînsă e legătura dintre societatea civilă şi democraţia libe-
rală, incit regretatul Emest Gellner a demonstrat că cea de-a doua
este practic purtătorul de cuvînt al celei dinţii.14
Deşi capitalul social şi societatea civilă au fost mult lăudate,
nu întotdeauna ele sînt benefice. Coordonarea este necesară pen-
tru orice activitate socială, bună sau rea. Republica lui Platon este
un dialog între Socrate şi un grup de prieteni despre sensul justiţiei,
în cartea I. Socrate îi atrage atenţia lui Thrasymachos că pînă şi
intr-o bandă de tîlhari hoţii trebuie să manifeste între ei un simţ al
dreptăţii, altfel n-ar reuşi să jefuiască. Mafia şi Ku Klux Klan-ul
fac parte din societatea civilă americană; ambele posedă capital
social şi ambele sînt nocive pentru sănătatea societăţii în gene-
ral. în viaţa economică, este necesară coordonarea grupurilor pen-
tru o formă de producţie, dar cînd tehnologiile sau pieţele se schim-
bă, devine necesară o altfel de coordonare, poate cu o altă organizare
a membrilor grupurilor. Legăturile de reciprocitate socială, care
încurajaseră producţia în trecut, au devenit mai tîr/iu obstacole
in calea producţiei, aşa cum s-a întîmplat cu mai multe corporaţii
japoneze în anii '90. Pentru a continua cu metafora economică,
se poate spune că în acel moment capitalul social e depăşit şi tre-
buie devalorizat în contul de capital al ţării.
Faptul că uneori capitalul social poate fi utilizat în scopuri dis-
tructive sau poate deveni depăşit nu contrazice ipoteza larg îm-
părtăşită că, în general, este bine ca societatea să aibă capital social,
în fond, nici capitalul fix nu este întotdeauna un lucru bun. Nu
numai că poate deveni depăşit, dar poate fi utilizai pentru produ-
cerea armelor bandiţilor, a thalidomidei. pentru distracţii ieftine
şi o mulţime de alte „rele“ sociale. Dar societăţile posedă legi care
interzic producerea celor mai mari rele sociale, de către capitalul
fix sau de cel social, astfel încît putem presupune că întrebuinţările
capitalului social, în cea mai mare parte a lor, nu vor ti mai rele
din punct de vedere social decît produsele capitalului fix.
Aceasta a fost perspectiva majorităţii celor care au folosit con-
ceptul. Termenul de capital social a fost utilizat pentru prima dată
30 MAREA RUPTURĂ

de Lyda Judson Hanifan în 1916 pentru a descrie şcolile din comu-

nităţile rurale.15 Jane Jacobs a folosit termenul în lucrarea clasică
Moartea şi viaţa marilor oraşe americane, în care a explicat că
reţelele sociale dense care existau în cartierele mai vechi, cu popu-
laţie mixtă, din oraşele americane constituiau o formă dc capital
social benefică pentru siguranţa publică.16 Economistul Glenn
Loury şi sociologul lvan Light au utilizat termenul capital social
în anii '70 pentru a analiza problema dezvoltării economice a ora-
şelor: americanilor de origine africană le lipseau legăturile bazate
pe încredere şi relaţiile sociale în interiorul propriilor comunităţi,
care existau la americanii dc origine asiatică şi la alte grupuri
etnice, ceea ce explica. într-un fel, numărul relativ scăzut de mici
întreprinzători printre persoanele de culoare.17 în anii '80, termenul
de capital social a căpătat o largă circulaţie prin sociologul James
Coleman18 şi prin politologul Robcrt Putnam. care a generat o dez-
batere aprinsă privind rolul capitalului social şi al societăţii civile
în Italia şi în Statele Unite.19
Dar poate cel mai mare teoretician al capitalului social a fost
cineva care nu a folosit niciodată acest termen. însă care i-a înţe-
les perfect importanţa: aristocratul şi călătorul francez Alexis de
Tocqueville. în cartea sa Despre democraţia in America, Tocque-
ville a observat că, în contrast izbitor cu ţara sa natală, America
poseda o înfloritoare „artă a asocierii", adică o populaţie obişnuită
să se reunească în asociaţii voluntare pentru a susţine alît cauze
serioase, cît şi diferite tleacuri. Democraţia americană şi sistemul
său dc guvernare limitată funcţionau numai pentru că americanii
erau atît de înclinaţi să formeze asociaţii. în scopuri deopotrivă
civile şi politice. De fapt, această capacitate de a se auto-organi-
za însemna nu numai că guvernul nu era obligat să impună ordinea
pe cale ierarhică, de sus în jos; asociaţia civică era în acelaşi timp
şi o „şcoală dc auto-conducere" care îi învăţa pe oameni deprinderi
de cooperare de care aceştia să se folosească în viaţa publică. Este
de presupus că Tocqueville ar fi de acord cu afirmaţia că, tară capi-
tal social, n-ar putea exista societate civilă şi că, fără societate
civilă, democraţia n-ar avea şanse de succes.
 REGULILE JOCULUI 31

Cum se măsoară capitalul social?

Nici sociologii, nici economiştii n-au privit cu ochi buni folo-
sirea pe scară largă a termenului de capital social, primii pentru
că îl consideră ca provenind din vasta dominaţie a economicului
asupra ştiinţelor sociale, iar ceilalţi pentru că îl privesc ca pe un
concept vag. dificil, dacă nu imposibil de cuantificat. Şi, într-ade-
văr, nu este deloc uşor să măsori rezerva totală a relaţiilor sociale
de cooperare, bazate pe normele cinstei şi reciprocităţii. Dacă afir-
măm că Marea Ruptură a avut un efect asupra capitalului social,
trebuie să găsim o bază empirică pentru a testa veridicitatea aces-
tei afirmaţii.
În opinia lui Robert Putnam, calitatea actului de guvernare din
diferitele regiuni ale Italiei este strîns legată de capitalul social,
iar acesta s-a degradat în Statele Unite înccpînd din anii '60. în
capitolul următor vom analiza validitatea datelor pe care şi-a spriji-
nit argumentaţia privind Statele Unite. Totuşi, opera lui ilustrează
cîteva din dificultăţile întîmpinate în măsurarea capitalului social.
El utilizează două tipuri de statistici pentru a măsura capitalul
social. Primul tip constă din informaţii privind grupurile şi mem-
brii lor, de la cluburi sportive şi coruri la grupuri de interese şi
partide politice, şi indici ai participării la viaţa politică precum
prezenţa la vot sau numărul celor care citesc ziarele. în plus, există
sondaje mai amănunţite privind folosirea timpului. Al doilea tip
este un studiu bazat pe sondaje, cum sîni General Social Survey
(pentru Statele Unite) şi World Values Survey (pentru peste 40 de
ţări din întreaga lume), care pune o serie de întrebări legate de va-
lori şi comportament.
Afirmaţia că, în America, capitalul social se află în declin de-a
lungul ultimelor două generaţii a fost contestată vehement. Nu-
meroşi specialişti au recurs la informaţii care contrazic sondajele,
demonstrînd că grupurile şi afilierea la diferite grupuri au cres-
cut în decursul ultimei generaţii, sau au susţinut că datele din son-
daje nu reflectă realitatea activităţilor grupurilor într-o societate
complexă ca aceea americană.20 Date în sprijinul acestui punct
de vedere vor tl prezentate în capitolul 2.
32 MAREA RUPTURĂ

Pe lingă întrebarea dacă este posibil să numărăm toate grupurile

şi pe toţi membrii lor. mai există cel puţin alte trei probleme legate
de această abordare. în primul rînd. capitalul social are o impor-
tantă dimensiune calitativă. O ligă de popice sau un club de grădi-
nărit ar putea fi. după cum sugerează Tocqueville, şcoli în care
se învaţă cooperarea şi preocuparea pentru viaţa publică, dar aces-
tea sînl. evident, instituţii foarte diferite de Marina SUA sau de
Biserica Mormonă. în privinţa tipurilor de acţiuni colective pe care
Ic promovează. O ligă de popice n-arc cum să ia cu asalt o plajă.
Pentru a măsura corect capitalul social, trebuie să se ţină cont de
natura acţiunii colective de care este capabil un grup dificultăţile
inerente, valoarea rezultatelor grupului, dacă poate acţiona în con-
diţii potrivnice şi aşa mai departe.
A doua problemă se referă la ceea ce un economist ar numi
„extemalităţile pozitive" ale participării la un grup. sau ceea ce
am putea defini ca „rază pozitivă de încredere". Extemalitatea este
beneficiul sau scăderea costurilor de care se bucură un grup aflat
în afara unei anumite activităţi. Tunderea gazonului şi îngrijirea
propriei case constituie exemple de extemalităţi de care beneficia-
ză vecinii dumneavoastră. Poluarea reprezintă exemplul clasic de
cost pe care trebuie să-l suporte oamenii care n-au nici o vină pen-
tru apariţia ei. Cu toate că, pentru a funcţiona, toate grupurile au
nevoie de capital social, unele îşi creează legături bazate pe în-
credere (şi astfel, capital social ) în afara grupului respectiv. După
cum a relevat Weber, puritanismul a impus cinstea nu numai prin-
tre membrii propriei comunităţi religioase, ci şi între toţi ceilalţi
oameni. Pe de altă parte, normele de reciprocitate pot fi împărtăşite
numai de o mică parte a grupului, intr-un grup mare, cum este
Asociaţia Americană a Pensionarilor (AARP) cu peste 30 de mili-
oane de membri, nu avem nici un motiv să credem că doi membri
ai grupului luaţi la întîniplare au încredere unul în altul şi colabo-
rează la vreo acţiune doar pentru că şi-au plătit cotizaţia la aceeaşi
organizaţie.
Ultima problemă priveşte extemalităţile negative. Unele gru-
puri promovează activ intoleranţa, ura, ba chiar violenţa îndreptată
 REGULILE JOCULUI 33

spre cei din afara grupului. Ku K.Iux Klan, Naţiunea Islamului,

Miliţiile din Michigan deţin capital social, dar o societate alcă-
tuită din astfel de grupuri n-ar fi prea atrăgătoare, ba chiar ar înce-
ta să mai fie o democraţie. Astfel de grupuri colaborează cu greu
intre ele, iar legăturile exclusive prin care se menţine coeziunea
lor le fac mai puţin adaptabile, izolîndu-le de influenţele ce provin
din mediul înconjurător.
E clar că bazîndu-ne pe reccnsâmîntui grupurilor existente este
aproape imposibilă obţinerea unor cifre credibile reprezentînd re-
zerva de capital social într-o societate mare şi complexă cum este
cea americană. Deţinem date, cu grad variabil de credibilitate, doar
privind o parte din grupurile care există in realitate, şi nu avem
mijloace unanim acceptate de a judeca diferenţele calitative.
Cum putem şti atunci dacă într-adevâr capitalul social al unei
societăţi creşte sau descreşte? Una dintre soluţii ar fi să ne bazăm
pe al doilea tip de statistici: sondajele de opinie privind încrede-
rea şi valorile. Multe dintre întrebările din cadrul sondajelor se
referă direct la cooperarea socială, cum ar fi dacă oamenii au în-
credere în semenii lor, dacă acceptă mită sau dacă ar minţi cînd
interesul le-o cere. Evident, sondajele de opinie pun o mulţime
de probleme. începînd cu faptul că răspunsurile diferă în funcţie
de modul de formulare a întrebării, de persoana care întreabă, şi
că lipsesc date concludente despre numeroase ţări şi din multe pe-
rioade de timp. O întrebare cu caracter general, de tipul: „în gene-
ral, credeţi că majoritatea oamenilor merită încrederea dumneavoas-
tră sau că trebuie să fiţi extrem de pnident în relaţiile cu oamenii?“
(întrebare cuprinsă în General Social Survey şi în World Values
Survey) nu va oferi prea multe informaţii precise despre raza de
încredere printre cei chestionaţi sau despre înclinaţiile lor de a
coopera cu membrii familiei, cu compatrioţii, coreligionarii, străinii
etc. Totuşi, astfel de dale există şi vor fi folosite în această carte
pentru a arunca o lumină asupra tendinţelor generale.
Există şi un alt mod de abordare. în loc să se măsoare capita-
lul social ca valoare pozitivă, ar fi mai uşor să se măsoare absenţa
capitalului social prin indicatorii tradiţionali ai disfuncţiilor sociale.
34 MAREA RUPTURA

precum ratele privind infracţiunile, destrămarea familiilor, con-

sumul de droguri, litigiile, sinuciderile si evaziunea fiscală. Ipoteza
de la care se porneşte este că, întrucît capitalul social reflectă exis-
tenţa unor norme de cooperare, devianţa socială reprezintă ipsofacto
o lipsă de capital social. Indicatorii disfuncţiilor sociale, deşi ridică
şi ei problemele lor, sînt mult mai numeroşi decît datele despre
apartenenţa la grupuri şi pot ti folosiţi ca bază de comparaţie. Această
strategic a fost folosită de Comisia Naţională pentru Reînnoire
Civică (National Commission on Civic Rcncwal) pentru a măsura
lipsa de implicare civică.21
De la început trebuie observat că există o dificultate foarte se-
rioasă în folosirea datelor privind disfuncţiile sociale ca măsură
negativă a capitalului social: e ignorată distribuţia acestuia. După
cum capitalul obişnuit este răspîndit inegal în cadrul unei socie-
tăţi (i.e. măsurat pe baza unor studii privind distribuţia bogăţiilor
şi a veniturilor oamenilor), capitalul social este probabil de aseme-
nea distribuit inegal: pături de oameni foarte implicaţi în viaţa so-
cială, foarte bine organizaţi, pot coexista cu enclave caracterizate
prin atomizare extremă şi patologie socială. Folosirea devianţei
sociale ca indicator al capitalului social seamănă cu utilizarea da-
telor despre sărăcie ca măsură a bogăţiei întregii societăţi, iar ast-
fel Statele Unite ar apărea drept una dintre ţările cele mai sărace
printre naţiunile industrializate.
Ţinînd cont de toate aceste consideraţii, prezenta carte se va
ocupa de trei tipuri importante de date pentru a evalua principalele
tendinţe ale capitalului social din ţările dezvoltate, începînd cu
anii ’50: (1) datele despre delincvenţă, bazate în mare parte pe
rapoartele prezentate chiar de agenţiile naţionale de statistică a
infracţiunilor; (2) datele despre familii, incluzând fertilitatea, căsă-
toriile, divorţurile şi copiii nelegitimi, tot de la agenţiile naţionale
de statistică; (3) datele din sondajele de opinie privind încrederea,
valorile şi societatea civilă. După ce aceste date vor fi prezentate
în capitolul 2, capitolul 3 analizează explicaţiile convenţionale ale
Marii Rupturi, dintre care majoritatea sînt incomplete. Capitolele
4 şi 5 tratează cauzele specifice ale fiecărui fenomen în discuţie.
 REGULILE JOCULUI 35

Multora li se va părea neîntemeiată includerea datelor despre

familii printre indicatorii disfuncţiilor sociale. Unii consideră că
nu există un tip de familie „normală" şi că schimbările uriaşe care
s-au produs in structura familiei, începind cu anii '50, nu fac decît
să reflecte trecerea de la un tip de cămin la altul. Familiile pot
constitui capital social, dar, după cum arată cazurile familiilor
chinezeşti şi din ţările catolice latine citate anterior, ele pot de
asemenea constitui obstacole în calea cooperării în afara familiei.
După părerea mea, normele familiale alcătuiesc capitalul social,
dar. în acelaşi timp. sînt esenţiale pentru transmiterea capitalului
social la generaţiile următoare, iar fenomene precum creşterea ra-
pidă a numărului de familii conduse de femei singure reprezintă
o evoluţie socială extrem de nefastă. Argumentez aceste afirmaţii
în capitolul 6.
Mai există şi alte tipuri de indicatori privind capitalul social
care ar fi putut fi luate în considerare, dar nu au fost incluse în
această lucrare. Unul dintre ele este nivelul litigiilor dintr-o socie-
tate. Americanii sînt vestiţi pentru procesomanie şi deţin un număr
mult mai mare de avocaţi, raportat la populaţie, decît în oricare
altă ţară dezvoltată. Numeroşi americani consideră că multe din
disputele care înainte se rezolvau pe cale amiabilă, sc soluţionează
acum în tribunale. Numărul crescînd de litigii legate de motive
minore sau absurde — cum este cazul acelei fentei căreia tribunalul
i-a dat cîştig de cauză în procesul cu firma McDonald’s, pe care
a obligat-o să-i plătească daune pentru că femeia şi-a vărsat cafeaua
pe rochie, fiindcă era prea fierbinte, sau cazul copiilor care îşi dau
părinţii în judecată pentru că duc o viaţă „nelegiuită" (sînt rezul-
tatul eşecului unui avort) reprezintă dovezi ale scăderii nivelu-
lui de încredere, ca să nu spunem bun-simţ, în societate.
Din păcate, date pentru comparaţia privind procesele civile sînt
greu de obţinut şi încă şi mai greu de interpretat, datorită marilor
diferenţe dintre ţările în care prevalează dreptul cutumiar şi cele
în care justiţia se sprijină preponderent pe codul civil. în plus, nu
este prea clar dacă litigiile în număr tot mai mare din SUA reprezin-
tă neapărat un indicator al scăderii capitalului social. în Statele
36 MAREA RUPTURA

Unite, sistemul judiciar al prejudiciului (tort law) tinde să înlo-

cuiască legislaţia statală; de exemplu. în loc să pună o agenţie
guvernamentală să monitorizeze şi să inspecteze piscinele publi-
ce şi montagne russe, statul se bazează pe simplii cetăţeni care
dau în judecată îngrijitorii din piscinele sau parcurile de distracţii
şi le cer despăgubiri foarte mari pentru a-i împiedica să pună în
pericol siguranţa oamenilor. în acest sens. numărul in creştere al
litigiilor din Statele Unite poate constitui un indicator pozitiv al
capitalului social: în loc să se adreseze autorităţilor pentru solu-
ţionarea disputelor, părţile încearcă să ajungă la înţelegeri echitabile
între ele, chiar dacă sînt ajutate de o armată de avocaţi foarte bine
plătiţi.

Observaţie privind
metodologia comparativă
În capitolele următoare voi prezenta dale despre Statele Unite,
Marea Britanie, Suedia şi Japonia şi voi analiza pe larg date din
alte ţări avansate, intre care Canada, Australia. Noua Zeelandă,
Franţa, Germania, Olanda, Italia, Spania, Norvegia, Finlanda şi
Coreea de Sud. Am ales să prezint grafice referitoare la primele
patru ţâri pur şi simplu pentru a da exemple; cititorii interesaţi
de dale amănunţite vor trebui să consulte anexa. Toate aceste ţâri
sînt membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dez-
voltare (OECD). (Mai multe date despre alte ţări pot fi obţinute
la http://www.mason.gmu/~ffukuyam/.)
Pentru studierea fenomenelor precum schimbările bruşte ale
normelor sociale este foarte important să se compare date din
diferite ţări. Spre deosebire de cercetătorii din ştiinţele naturii, so-
ciologii nu pot realiza experienţe de laborator, în care un experi-
ment se desfăşoară în condiţii controlate, pentru a înţelege exact
care este cauza anumitor efecte. Noi nu ne putem apropia de acest
mod de lucru decît prin compararea a două societăţi asemănătoare
în multe privinţe, dar deosebite într-un anume domeniu. Astfel,
dacă vrem să înţelegem impactul scăderii ratelor marginale ale
 REGULILE JOCULUI 37

impozitelor asupra creşterii economice, am putea compara Noua

Zcelandă şi Australia în anii '80. Ar fi absurd să comparăm Noua
Zeelandă cu Papua Noua Guinee în privinţa efectelor politicii fis-
cale. Nu numai că cele două ţâri sînt foarte deosebite din punct
de vedere cultural, dar este o alît de uriaşă discrepanţă între ni-
velurile lor socioeconomice. încît creşterile lor economice nu pot
fi comparate.
Metodologia comparată are o istorie îndelungată în ştiinţele
sociale, începind cu studiile clasice, precum Sinuciderea de Emile
Durkheim. care dezvoltă conceptul de anornie, prin observarea
incidenţei sinuciderilor în mai multe ţâri europene la sfirşitul seco-
lului XIX. Numai comparînd experienţa unei ţări cu cea a altora
asemănătoare, putem spera să descoperim explicaţii ale unor feno-
mene complexe şi evita o perspectivă prea îngustă. De exemplu,
americanii pun adesea scăderea respectului faţă de autorităţi pe
seama unor experienţe naţionale de tipul războiului din Vietnam
sau de tipul scandalului Watergatc. Deşi c aici o doză de adevăr,
explicaţia pare mai puţin plauzibilă cînd aflăm că respectul faţă
de autorităţi este în declin în toate celelalte ţări avansate.
Întrucît multe efecte pe plan social sînt strîns legate de nivelul
de dezvoltare al unei societăţi (exprimat prin produsul intern brut
pe cap de locuitor), este logic să comparăm ţările dezvoltate numai
cu alte ţări dezvoltate. După cum vom vedea în următoarele capi-
tole, cînd ţările asiatice au atins acelaşi nivel de dezvoltare ca Ma-
rea Britanie şi Franţa, ele s-au confruntat cu niveluri foarte diferite
ale disfuncţiilor sociale, ceea ce arată că acest contrast se datore-
ază mai degrabă culturii decît nivelului de dezvoltare. Acesta este
şi motivul pentru care nu am inclus în carte date privind ţările în
curs de dezvoltare. Nu pentru că experienţele lor n-ar conta, ci
pentru că ele sînt diferite de Statele Unite şi alte ţâri avansate în
atît de multe privinţe, încît experienţa lor nu ajută prea mult la
interpretarea situaţiei noastre.
 2

Delincvenţă, familie, încredere:

ce s-a întîmplat?

Începînd de prin 1965, un mare număr de indicatori negativi

ai capitalului social au început să crească simultan şi rapid. Aceşti
indicatori se grupează în trei largi categorii: delincvenţă, familia
şi încrederea. Schimbările acestea au avut loc practic în toate ţările
avansate, cu excepţia Japoniei şi Coreei de Sud. După cum vom
vedea, schimbările prezintă anumite regularităţi: ţările scandinave,
ţările anglofone (Statele Unite, Marca Britanie, Canada, Australia
şi Noua Zeelandă) şi ţările catolice latine precum Italia şi Spania
manifestă tendinţe asemănătoare. în unele dintre aceste ţări schim-
bările au apărut mai tîr/iu. în altele au atins niveluri diferite, iar
Statele Unite ocupă un loc aparte datorită cotei extrem de ridi-
cate a devianţei sociale. Toate ţările occidentale au fost însă afec-
tate, mai devreme sau mai tîr/iu. de Marea Ruptură.

Delincvenţa
Există o legătură strînsă între capitalul social şi delincvenţă.
Dacă definim capitalul social ca pe o normă de cooperare care a
fost încorporată în relaţiile din cadnd unui grup de oameni, de-
lincvenţa traduce ipso fado absenţa capitalului social, pentru că
ea reprezintă violarea unei norme comunitare. Cu alte cuvinte, co-
dul penal defineşte un set minim de reguli sociale cărora mem-
brii unei societăţi acceptă să li se conformeze. încălcarea unei ast-
fel de legi constituie un delict nu numai faţă de victima infracţiunii
respective, ci şi împotriva comunităţii şi a sistemului său de norme.
De aceea. în domeniul penal, statul şi nu cetăţeanul intervine pen-
tru a-i aresta şi pedepsi pe infractori.
 DELINCVENTA, FAMILIE. ÎNCREDERE 39

Evident, am definit capitalul social nu ca pe un set de legi for-

male, ci ca pe acele norme informale care promovează cooperarea
intre oameni. Şi la acest nivel există o relaţie clară, deşi mai com-
plexă, între capitalul social şi dclincvcnţă. Comunităţile dispun
atît de mijloace formale, cît şi informate de a stabili norme şi de
a controla şi pedepsi devianţa socială. La modul ideal, cea mai
bună formă de control asupra delincventei nu este o poliţie put-
ernică şi represivă, ci o societate care îşi socializează tinerii edueîn-
du-i înainte de toate în spiritul respectării legilor şi îndrumîndu-
i pe infractori spre reintegrare socială prin presiunile informale
exercitate de societate.
In cartea Moartea şi viata marilor oraşe americane. Jane Jacobs
a descris capacitatea reţelelor sociale de a aduce siguranţă publică
in vechile cartiere din oraşele americane.1 în prima jumătate a seco-
lului XX un cartier precum North End din Boston a fost populat
în mare parte de imigranţi italieni şi de urmaşii lor. Din exterior,
cartierul părea sordid şi dezorganizat. Şi totuşi, deşi comunitatea
era într-adevăr săracă în comparaţie cu altele din Boston, avea o
mare rezervă de capital social încorporat în relaţiile dintre familii-
le care locuiau în acelaşi cvartal. Jacobs a atras atenţia că delinc-
venţa era descurajată în mare măsură prin supravegherea exerci-
tată de adulţi — acei adulţi care ieşeau în stradă să-i urmărească
pe tinerii ce riscau să intre în încurcături şi pe necunoscuţii care
îi puteau atrage pe căi greşite. într-un asemenea cartier aglome-
rat, oamenii se aflau în permanenţă pe stradă, unde munceau, mîn-
cau. făceau cumpărături şi comisioane. Mai ales negustorii erau
preocupaţi de ce se întîmpla în faţa magazinelor, pentru că infrac-
ţionalitatea le afecta afacerile. Caracterul pestriţ al cartierului
faptul că era în parte rezidenţial, în parte comercial, existînd şi
ateliere de industrie uşoară era esenţial pentru intensificarea
supravegherii străzilor la orice oră din zi şi din noapte.
Jacobs exemplifică forţa acestui gen de reţea socială descriind
un incident care a avut loc in faţa apartamentului ei din Manhattan,
cînd un bărbat a încercat să tîrască o fetiţă pe trotuar, iar fetiţa a
opus rezistenţă:
40 MAREA RUPTURA

„Uitîndu-mă pe fereastra mea de la etajul doi, decisă să intervin dacă

era cazul, am observat că nu mai avea rost. Din măcelăria de la parterul
blocului ţîşnise proprietara magazinului împreună cu soţul ei; se pro-
ţăpise nu departe dc omul acela, cu braţele Încrucişate şi cu un aer
hotărit întipărit pe chip. Joe Comacchia, care, împreună cu ginerii lui,
are un magazin de delicatese, a apărut cam în acelaşi moment şi s-a
înfipt pe celălalt trotuar. Citeva capete s-au ivit la ferestrele apartamen-
telor închiriate de deasupra, unul s-a retras repede, iar persoana în
cauză a apărut peste cîtcva secunde în cadrul uşii, în spatele acelui
bărbat. Doi bărbaţi din banii de lîngă măcelărie au răsărit în cadrul
uşii şi au aşteptat. Pe partea unde locuiam cu. am observat că lăcă-
tuşul, zarzavagiul şi patronul spălătoriei ieşiseră din magazinele lor
şi că scena mai era supravegheată şi dc la alte ferestre dccît ale noas-
tre. Bărbatul n-o ştia, dar era înconjurat. Nimeni n-ar fi tolerat ea fetiţa
aceea să fie tîrîtă undeva, chiar dacă nimeni nu o cunoştea.“2
Jacobs scrie că, pînă la urmă, cel care încerca s-o tîrască s-a
dovedit a fi chiar tatăl ei.
Cartiere precum cel al lui Jacobs din Manhattan şi North End
nu se bizuie pe controalele poliţiei ori pe legăturile sociale strînse
care există în cadrul familiilor sau într-un sat. Vecinii şi trecătorii
de pe stradă nu sînt neapărat prieteni, nici măcar cunoştinţe. Totuşi,
chiar şi în aglomerări urbane atît de mari preocuparea comună pen-
tru ordine şi respectarea normelor comunităţii a fost suficientă pen-
tru a menţine scăzute ratele infracţiunilor. Mai tîr/iu. multe aseme-
nea cartiere au fost demolate pentru a face loc ansamblurilor de
locuinţe proiectate adesea în numele unui urbanism ultramodern
care considera oraşele curate şi geometrice ca pe scopuri esteti-
ce in sine.5 Cartierele multifuncţionale au fost înlocuite de supra-
feţe monofuncţionale care îi izolau în timpul zilei pe angajaţi de
zonele rezidenţiale; în locul străzilor aglomerate au apărut parcuri
întinse, pustii şi locuri de joacă pe care bandele şi toxicomanii au
pus stâpînire in scurt timp. Adulţii s-au retras de pe trotuare în apar-
tamentele lor din zgîrie-nori şi. drept urmare, delincventa a cres-
cut vertiginos. Unele dintre cele mai periculoase cartiere, cum ar
fi ansamblul de locuinţe Cabrini-Green sau Robert Taylor Homes
din Chicago, sînt rezultatele proiectelor dc modernizare urbană
 DKLINCVENŢA, FAMILIE. ÎNCREDERE 41

din anii '50 şi '60. care n-au ţinut deloc cont de capitalul social
încorporat în vechile cartiere pe care le-au înlocuit. Nu este de
mirare că strategiile de modernizare urbană din anii '90 s-au con-
centrat pe dinamitarea majorităţii proiectelor din anii '50.
Relaţia inversă dintre capitalul social şi delincventă a fost de-
mult stabilită în literatura criminologică. deşi n-au fost folosiţi ne-
apărat aceşti termeni. Robert Park şi şcoala de sociologie din
Chicago au afirmat că delincventa juvenilă era legată de dislocările
sociale produse de urbanizare şi că pentru prevenirea acesteia se
impunea integrarea copiilor în structuri sociale de tipul bisericilor
şi şcolilor.'* Alţii, precum criminologii contemporani Robert Sampson
şi John Laub, au indicat ca surse de ordine socială normele infor-
mate păstrate de comunităţi. în afara cercului familial. într-unul
din studiile lor. Sampson, Stephen Raudenbusch şi Fellon Earls
utilizează dale oferite de sondajele de opinie pentru a măsura ceea
ce ei numesc „eficacitatea colectivă" a cartierelor. Sondajul punea
întrebări de genul: care e probabilitatea ca să se implice cineva
din cartier dacă copiii chiulesc de la şcoală sau pierd vremea pe
stradă, dacă adulţii sînt trataţi cu respect de către copii sau dacă
vecinii au încredere unii în alţii. Analizînd cîteva sute de cartiere
din Chicago, autorii studiului au demonstrat că aceste variabile
ale capitalului social erau strîns legate de absenţa violenţei din
cartier.5
În statele poliţieneşti, importanţa normelor sociale informale
în controlul asupra criminalităţii devine evidentă atunci cînd slă-
besc controalele formale. Oamenii din societăţile autoritare sau
totalitare respectă adesea legile mult mai mult decît cei din socie-
tăţile democratice, dar nu afirmăm că acest respect faţă de legi
reprezintă neapărat o bogăţie de capital social.6 Acest lucru reflec-
tă mai degrabă teamă de pedepsele draconice aplicate de un stat
omniprezent şi represiv. În asemenea condiţii, incidenţa infracţiu-
nilor creşte atunci cînd statul se prăbuşeşte, iar oamenii nu se mai
tem de poliţie. Aceasta s-a întîmplat în întregul lagăr fost comu-
nist. unde ratele infracţiunilor au crescut extraordinar după căderea
Zidului Berlinului în 1989. Ceea ce observăm nu este o scădere bruscă
42 MAREA RUPTURĂ

a capitalului social în Rusia, Ungaria. Polonia şi alte ţări, ci mai

degrabă descoperim că. încă din timpul regimului comunist, rezer-
vele de capital social erau scăzute sau epuizate. Acest lucru n-ar
trebui să ne surprindă, întrucît obiectivul marxism-lcninismului
era acela de a nimici o societate civilă independentă, precum şi
legăturile pe orizontală dintre cetăţeni, legături pe care se baza
societatea civilă.

Delincvența: imaginea generală

Americanii ştiu că ratele infracţiunilor au început să crească
vertiginos pe la începutul anilor ’60 o schimbare dramatică faţă
de situaţia din perioada imediat următoare celui dc-al doilea război
mondial, cînd crimele şi jafurile s-au aliat in declin în SUA.7 în-
ceputul marii escalade a delincventei postbelice datează de prin
1963 şi în anii următori fenomenul s-a accentuat. Nu este de mirare
că ultimii ani ai deceniului şapte au devenit o perioadă in care
„legea şi ordinea“ au fost exploatate politic de conservatori; Ri-
chard Nixon a cîştigat alegerile învingîndu-l pe Hubert Humphrey
în 1968 în parte pentru că a tăcut apel la temerile americanilor
privind escaladarea infracţionalităţii.
După ce s-au aflat într-un uşor declin pe la mijlocul anilor ’80,
ratele infracţiunilor din Statele Unite au crescut brusc la sfîrşitul
anilor '80 şi au culminat în 1991-1992. De atunci, ratele actelor
de violenţă şi infracţiunilor contra proprietăţii au scăzut semni-
ficativ. Mai mult, ratele au scăzut spectaculos în zonele unde cres-
cuseră cel mai rapid în anii ’60, ’70 şi ’80 — în New York, Chicago,
Detroit, Los Angelcs şi alte oraşe mari. în prezent, rata crimelor
din New York a revenit la nivelul din anii ’60, cînd a început Marca
Ruptură. De remarcai că această creştere vertiginoasă a delinc-
venţei a coincis cu intrarea în adolescenţă a generaţiei apărute din
explozia demografică postbelică şi cu scăderea încrederii şi a im-
plicării civice.
Ceea ce probabil că americanii nu ştiu este că această creştere
a ratelor infracţiunilor s-a produs practic în toate ţările avansate.
 DELINCVENTĂ, FAMILIE. ÎNCREDERE 43

cu excepţia celor asiatice, aproximativ în aceeaşi perioadă de timp.

Figura 2.1 arată că infracţiunile violente s-au înmulţit rapid în An-
glia. Ţara Galilor şi Suedia, în vreme ce în Japonia s-au rărit. Cri-
minalitatea a crescut rapid şi în Canada. Noua Zeelandă, Scoţia,
Finlanda, Irlanda şi Olanda (vezi anexa). Ponderile tipurilor de
infracţiuni violente erau diferite în aceste ţări; în SUA asasinatele
reprezentau o parte mult mai însemnată din infracţiunile violente
dccît în alte ţări, astfel că, pe ansamblu, situaţia criminalităţii în
America este probabil mai rea decît o prezintă figura 2.1. în această
perioadă, în ţările bogate din Asia precum Japonia şi Singaporc
nivelurile infracţiunilor violente erau în scădere.

Figura 2.1
Ratele totale ale infracţiunilor violente, 1950-1996

Anul
Sursă: Pentru date vezi Anexa.

Ratele infracţiunilor contra proprietăţii constituie probabil un

indicator negativ mai fidel al capitalului social decît ratele infracţi-
unilor violente. Ultimele, şi mai ales crimele, sînt acte destul de rare,
44 MAREA RUPTURĂ

individuale, care implică un segment destul de mic al populaţiei.

Spre deosebire de acestea, infracţiunile contra proprietăţii sînt mult
mai râspîndite şi reflectă comportamentul unui segment mai mare
al populaţiei. De exemplu, în 1996, în Statele Unite, raportul din-
tre numărul infracţiunilor contra proprietăţii şi numărul crimelor
era de 632 la unu. Pe de altă parte, infracţiunile violente sînt popu-
larizate excesiv de presa de senzaţie, contribuind astfel dispropor-
ţionat la percepţia cetăţenilor asupra siguranţei publice şi deci la
încrederea în societate. După cum arată figura 2.2, ratele infrac-
ţiunilor contra proprietăţii au crescut enorm în Anglia şi Ţara Ga-
lilor, în Suedia, precum şi în SUA. Multe alte ţâri. cum ar fi Sco-
ţia, Franţa, Noua Zeelandă, Danemarca, Norvegia, Finlanda şi
Olanda, s-au confruntat cu creşteri spectaculoase ale ratelor fur-
turilor. La acest capitol. Statele Unite nu constituie o excepţie:
Noua Zeelandă. Danemarca. Olanda, Suedia şi Canada au sfirşit
prin a avea furturi mai numeroase decît SUA în decursul ultimei
generaţii. Singapore. Coreea de Sud şi Japonia constituie iarăşi
o excepţie, avînd, în aceeaşi perioadă, rate relativ scăzute şi prac-
tic constante ale infraţiunilor contra proprietăţii.
După cum arată figura 2.2, ratele infracţiunilor contra proprie-
tăţii au scăzut drastic în anii ’90 în Statele Unite, Anglia şi Ţara
Galilor şi Suedia. Ratele au scăzut şi în Noua Zeelandă, Canada,
Franţa. Finlanda şi Danemarca (vezi anexa).
Infracţiunile comise de „gulerele albe“ par să constituie o mă-
sură utilă a capitalului social, întrucît deseori sînt comise nu nu-
mai de oamenii săraci şi marginalizaţi, ci şi de cei aflaţi pe o treap-
tă socială înaltă. Din păcate, datele despre infracţiunile „gulerelor
albe“ sînt mult mai greu de utilizat decît acelea privind infracţi-
unile violente şi cele contra proprietăţii. Definiţiile unor aseme-
nea delicte diferă enorm de la ţară la ţară, iar culegerea informa-
ţiilor este extrem de dificilă, lată motivul pentru care nu ne vom
ocupa de acest aspect.
Pe lîngă infracţiunile comise cu violenţă, cele contra proprie-
tăţii şi cele ale „gulerelor albe", mai există o a patra categorie de
devianţă rareori prezentă în statistici, dar care este de fapt foarte
 DELINCVENTĂ. FAMILIE. ÎNCREDERE 45

Figura 2.2
Ratele totale ale infracţiunilor contra proprietăţii. 1950-1996

Sursă: Pentru date vezi Anexa.

semnificativă pentru rezerva de capital social dintr-o anumită soci-

etate. Aceasta este ceea ce anumiţi criminologi numesc dezordine
socialo acte precum vagabondajul, scrierea de graffiti, beţiile
in locuri publice şi cerşetoria.8 Cu 40 de ani în urmă, înainte de
Marea Ruptură, majoritatea acestor activităţi erau considerate in-
fracţiuni în Statele Unite şi in alte ţâri avansate; intr-adevăr, pe
vremuri mare parte din activitatea politiei municipale se reducea
la arestarea beţivilor şi la alungarea cerşetorilor. Printr-o serie de
hotâriri judecătoreşti, în răstimpul ultimei generaţii, aproape toate
aceste activităţi au fost scoase de sub incidenţa codului penal în
Statele Unite, pe motiv că sancţiunile penale încălcau drepturile
indivizilor la libera exprimare, la un tratament juridic adecvat etc.
De exemplu. în San Francisco, arestarea beţivilor s-a redus de la
60-70% din numărul total de arestări în anii '50. Ia 17% în 1992;
numărul beţivilor, al celor tară adăpost, al cerşetorilor sau al va-
46 MAREA RUPTURĂ

gabonzilor a crescut dramatic.1' în plus. în anii '70 un mare număr

de bolnavi mintal au fost eliberaţi din ospiciile unde fuseseră inter-
naţi; deşi intenţia autorităţilor a fost aceea de a le oferi un mediu
mai omenesc, urmarea a fost că străzile oraşelor s-au umplut de
bolnavi mintal tară adăpost. Un fapt asemănător s-a petrecut în
Marea Britanie atunci cînd soarta unor persoane cu grave tulburări
psihice a căzut în grija comunităţilor. Rezultatul acestor schim-
bări a fost crearea unei senzaţii de dezordine în multe oraşe —
ceea ce a prefaţat adeseori, după cum a demonstrat criminologul
Wesley Skogan, creşterea delincventei.10
Situaţia din Asia se deosebeşte radical de cea a ţărilor occi-
dentale avansate. Cele mai bogate patru ţări din Extremul Orient
Japonia. Corcea de Sud. Singaporc şi Hong Kong care aveau
(cel puţin pînă la criza economică asiatică din 1997-1998) un pro-
dus intern brut (P1B) pe cap de locuitor comparabil cu cele din
Europa şi America de Nord, prezentau indici ai infracţionalităţii
mai scăzuţi decît în toate ţările Europei. Tendinţele delincventei
în Japonia sînt deosebit de interesante: nu numai că ratele sînt pe
ansamblu mult mai reduse decît în orice altă ţară din OECD, dar
ratele totale au scăzut de fapt în prima jumătate a perioadei respec-
tive. în timp ce ratele infracţiunilor violente au scăzut în întreaga
perioadă.
Datele prezentate în figurile 2.1 şi 2.2 şi în anexă se bazează
pe rapoartele prezentate de ministerele justiţiei sau de interne ale
diferitelor ţări." Orice criminolog va observa imediat că sînt multe
probleme în legătură cu utilizarea acestor date pentru a ne reprezen-
ta adevăratele niveluri ale infracţionalităţii, şi că, atunci cînd c
vorba de concepte amorfe precum capitalul social, dificultăţile sînt
încă mult mai mari.12 Cele mai serioase dificultăţi se leagă de fap-
tul că rapoartele poliţiei subestimează fenomenul infracţional (sau,
în cazuri mult mai rare, îl supraestimează). Cu alte cuvinte, numai
o parte din infracţiunile comise sînt de fapt raportate poliţiei (con-
form unei estimări, jafurile raportate poliţiei reprezentau numai
44 pînă Ia 63% din cele comise în realitate), iar numărul infracţiu-
nilor pe care poliţia, la rîndul ei, îl prezintă agenţiilor naţionale
 DELINCVENTĂ. FAMILIE. ÎNCREDERE 47

de statistică reprezintă numai o parte din cel al infracţiunilor rapor-

tate poliţiei.13 De multe infracţiuni raportate se ocupă poliţia locală
in mod neoficial, fără a consemna nimic în rapoarte sau în arhive.
Criminologii sînt de acord că, în majoritatea ţârilor, rapoartele po-
liţiei s-au înmulţit o dată cu perfecţionarea sistemelor de arhivare
si cu sistematizarea regulilor de raportare a infracţiunilor. Mulţi
criminologi au început să apeleze mai degrabă la sondaje privind
victimele infracţiunilor, decît la rapoartele poliţiei, pentru a alia
nivelul real al delincvenţei dintr-o societate.1“1 Asemenea sonda-
je chestionează un eşalon de persoane alese la întîmplare dacă au
fost vreodată victimele unei infracţiuni, şi astfel nu depind de ra-
poartele secţiilor de poliţie. Din păcate, în multe ţări nu se reali-
zează asemenea sondaje privind victimele infracţiunilor, iar ţările
care efectuează sondaje (precum Statele Unite) au început de-abia
din anii '70.15 Aceste sondaje arată că în ultimele decenii este posi-
bil ca poliţia să li raportat mult mai puţine cazuri decît au existai
in realitate. Pe de altă parte, un recent studiu comparativ britanic
arată că rezultatele sondajelor, în mai multe ţări, urmează în linii
mari ratele raportate de poliţie, cu o creştere la sfîrşitul anilor ’80
şi ulterior o scădere.16
Problemele metodologice ridicate de datele existente legate de
infracţionalitate i-au făcut pe mulţi criminologi să evite analiza
comparată a delincvenţei sau a tendinţelor infracţionale de-a lun-
gul unor perioade de timp mai lungi.17 Dar ei nu mai văd pădurea
din cauza copacilor. Chiar dacă presupunem că, în majoritatea ţă-
rilor avansate, poliţia a avut tendinţa să raporteze cu mai multă
uşurinţă delictele, nu putem ignora creşterea dramatică a număru-
lui infracţiunilor înregistrate. E greu de închipuit că marile schim-
bări, petrecute în multe ţâri într-o perioadă lungă de timp — schim-
bări în acord cu impresia generală că delincvenţa a crescut —, ar
fi pur şi simplu produsul artificial al statisticilor. Criminologul
Ied Robert Gurr se îndoieşte că înmulţirea, după al Doilea Război
Mondial, a numărului rapoartelor privind infracţiunile ar putea fi
pusă pe seama schimbărilor în practicile de raportare ale poliţiei;
el observă, de exemplu, că ratele infracţiunilor au scăzut între 1840
48 MAREA RUPTURĂ

şi începutul secolului XX în majoritatea ţărilor avansate economic,

chiar dacă practicile de raportare se îmbunătăţeau. El demonstrează
că adevărata explicaţie pentru înmulţirea numărului de infracţiuni
raportate poate fi cît se poate de simplă: „ritmul în care a crescut
comportamentul social ameninţător este mult mai ridicat decît rit-
mul corespunzător declinului din perioada anterioară“18. Intr-ade-
vâr, multe studii privind victimele agresiunilor au arătat că rapoar-
tele poliţiei corespund destul de exact cu impresiile publicului,
atunci cînd e vorba de infracţiuni foarte grave.19 în plus, este greu
de explicat de ce cele mai bogate patru ţări asiatice par să nu fi
fost afectate de această tendinţă. Sînt ele oare singurele ţări avan-
sate care nu şi-au îmbunătăţit metodele de raportare a infracţiuni-
lor în decursul ultimelor două generaţii?

Familia
Cele mai dramatice schimbări ale normelor sociale care con-
stituie Marca Ruptură privesc reproducerea, familia şi relaţiile din-
tre sexe. Revoluţia sexuală şi avîntul feminismului din anii ’60
şi '70 i-au afectat practic pe toţi occidentalii şi au adus schimbări
masive nu numai în cămine, ci şi în birouri, fabrici, cartiere, aso-
ciaţii de voluntari, în învăţămînt, ba chiar şi în armată. Modificările
survenite în rolul sexelor au produs un impact important asupra
naturii societăţii civile.
Există o legătură strînsă între familii şi capitalul social. în primul
rînd, familiile constituie unitatea de cooperare socială fundamen-
tală, în care mamele şi taţii trebuie să colaboreze pentru a da naş-
tere. socializa şi educa pe copii. James Colcman. sociologul căruia
îi datorăm folosirea în sens larg a termenului de capital social,
l-a definit ca pe un „set de resurse proprii relaţiilor de familie şi
organizaţiilor sociale ale comunităţilor şi care sînt utile pentru
evoluţia cognitivă sau socială a unui copil“20. în cadrul familiei,
cooperarea este înlesnită de suportul biologic: toate animalele privi-
legiază rudele şi vor să realizeze mari transferuri unilaterale de
resurse la mdele genetice, în moduri care cresc enorm şansele de
reciprocitate şi cooperare pe termen lung în cadrul grupurilor de
 DELINCVENŢÂ. FAMILIE. ÎNCREDERE 49

rude. înclinaţia membrilor familiilor spre cooperare înlesneşte nu

numai creşterea copiilor, ci şi alte activităţi sociale, precum condu-
cerea afacerilor. Chiar şi în lumea de azi a corporaţiilor uriaşe,
birocratice şi impersonale, micile afaceri, majoritatea de familie,
reprezintă 20% din sectorul privat al forţei de muncă din econo-
mia americană şi sînt esenţiale ca incubatoare pentru noile tehno-
logii şi practicile comerciale.21
Pe de altă parte, dependenţa excesivă faţă de legăturile de mde-
nie poate avea consecinţe negative pentru societatea mai largă din
afara familiei. Multe culturi, din China pînă în sudul Europei sau
în America Latină, promovează aşa-numitu! „spirit de clan", adică
aşezarea legăturilor de familie şi de rudenie deasupra altor tipuri
de obligaţii sociale. Aceasta conduce la o moralitate dublă, în care
obligaţiile morale faţă de autorităţile de tot felul sînl mai puţin
importante decît cele faţă de rude. în cazul unei culturi cum este
cea chineză, spiritul de clan este promovat de sistemul etic predo-
minant, confucianismul. în acest tip de cultură, în cadrul familii-
lor este concentrat foarte mult capital social, dar în afara lor există
relativ puţin capital social.
Mare parte din lucrările clasice de teorie socială scrise la sfîrşitul
secolului al XlX-lea au presupus că, odată cu modernizarea socie-
tăţilor, importanţa familiei va scădea şi că ea va fi înlocuită de
legături sociale mai impersonale. Aceasta era una din deosebiri-
le fundamentale dintre Gemeinschaft şi Gesellschaft: într-o socie-
tate modernă, în loc să te bizui pe vărul sau unchiul tău cînd vrei
un împrumut sau ai nevoie de un contabil, te duci Ia o bancă, dai
un anunţ la ziar sau cauţi în Pagini Aurii. Spiritul de clan a dus
la nepotism. Legile eficienţei economice cereau ca partenerii de
afaceri, clienţii şi bancherii să fie selectaţi fără sentimentalism, pe
baza pregătirii şi capacităţii lor profesionale, şi nu a legăturilor
de rudenie. în birocraţiile modeme (măcar în teorie), personalul
nu este format din rude şi prieteni apropiaţi, ci din cei care au în-
trunit cerinţele fişei postului sau au trecut examene serioase.
Şi astfel. într-adevăr. rolul familiei s-a redus în mai toate socie-
tăţile în curs de modernizare. în America colonială, pe cînd majori-
50 MAREA RUPTURA

tatea covîrşitoare a americanilor trăiau în ferme familiale, fami-

lia reprezenta unitatea fundamentală de producţie, care furniza nu
numai hrana, ci şi o mulţime de obiecte necesare în gospodărie.
Familia asigura educaţia copiilor, îngrijea bâtrînii şi, ţinind cont
de izolarea fizică şi lipsa mijloacelor de transport a majorităţii fer-
melor, constituia şi singura sursă de distracţie pentru membrii ei.
Ulterior, aproape toate aceste funcţii au dispărut. Întîi bărbaţii, apoi
femeile au început să-şi caute de lucru în afara gospodăriei, în
fabrici şi birouri: copiii au fost trimişi la şcoli publice pentru a fi
educaţi; bunicul şi bunica au fost expediaţi la aziluri sau cămine-
spital; iar distracţia a începui să fie asigurată de companii comer-
ciale precum Walt Disney şi MGM. Pe la mijlocul secolului XX.
familia se redusese la un nucleu format din două generaţii, iar
funcţia de reproducere a rămas singurul său domeniu specific.
Teoria modernizării, în mare vogă în ştiinţele sociale pe la jumă-
tatea secolului XX, nu considera că viaţa de familie ridica prea
multe probleme: familiile numeroase se vor transforma pur şi sim-
plu în familii nucleare, mai adaptate condiţiilor de viaţă din socie-
tăţile industrializate. Dar evoluţia familiei nu s-a oprit în 1950.
Marea Ruptură a aruncat pînâ şi familia nucleară înlr-un declin
prelungit şi astfel a pus în pericol funcţia esenţială a familiei: repro-
ducerea. Spre deosebire de producţia economică, de educaţie, dis-
tracţii şi alte funcţii care au fost transferate în afara familiei, nu
este clar dacă reproducerea în afara familiilor nucleare e o soluţie
fericită, iar acesta este motivul pentru care schimbările din cadrul
structurii familiei au avut efecte atît de importante asupra capi-
talului social.
Schimbările survenite în cadrul familiilor occidentale sînt în-
deobşte cunoscute şi sînt consemnate în statistici privind fertilita-
tea, căsătoria, divorţurile şi copiii născuţi în afara căsătoriei.

Fertilitatea
Deşi pare ridicol să afirmi ceva atît de evident, capitalul social
nu poate exista Iară oameni, iar societăţile occidentale nu mai reu-
 DELINCVENTA, FAMILIE. ÎNCREDERE 51

şese sâ producă suficienţi oameni pentru a se susţine. Generaţia

care a ajuns la majorat în America şi Europa în anii '60 şi ’70 a cres-
cut auzind mereu vorbindu-se despre explozia demografică şi criza
ecologică globală, iar mulţi rămîn cu convingerea neslrămutată
eâ „suprapopularea" reprezintă una dintre cele mai grave ameninţări
la adresa existenţei umane. Şi poate că acest lucru este valabil pen-
tru multe ţâri din Lumea a Treia. Dar pentru toate ţările avansate
problema este exact contrară: ele sînt pe cale de a se depopula.
Prin anii ’80, practic toate ţările dezvoltate au fost afectate de
aşa-numitul proces de tranziţie demografică, prin care rata totală
a fertilităţii (RTF — numărul mediu de copii ai unei femei în de-
cursul întregii ei vieţi) a scăzut sub nivelul (puţin peste 2) necesar
pentru ca populaţia să rămînâ la un nivel stabil. 22 Figura 2.3. pre-
zintă RTF pentru Statele Unite, Marea Britanie. Suedia şi Japonia,
în unele ţări, precum Spania, Italia şi Japonia, fertilitatea a scăzut
atît de mult, îneît populaţia lor totală, la fiecare generaţie, va scădea

Figura 2.3
Ratele totale ale fertilităţii, 1950-1996

Anul
Sursă: Pentru date vezi Anexa.
52 MAREA RUPTURA

cu peste 30% faţă de cea din generaţia precedentă.23 în lipsa unei

imigraţii masive din ţările mai puţin dezvoltate, Japonia şi mare
parte din Europa se vor depopula în fiecare an cu peste 1%, pînă
cînd, spre sfîrşitul secolului XXI, populaţia lor va deveni o mică
parte din ceea ce este acum. Japonia a fost prima ţară industrializată
ce a cunoscut o scădere rapidă a fertilităţii, care a început să se
resimtă chiar din anii ’50. Una dintre consecinţe este că. în timp
ce populaţia totală va creşte la începutul secolului XXI, forţa de
muncă japoneză a început deja să scadă mult. în cifre absolute,
spre sfîrşitul anilor '90. iar prin 2015 va scădea cu 10 milioane
de muncitori, în absenţa unei imigrări masive.2’1
Scăderea RTF, constatată în ultimele două decenii ale secolu-
lui XX. are şi va continua să aibă efecte sociale devastatoare,
deoarece a urmat unei perioade de fertilitate relativ ridicată în tim-
pul perioadei exploziei demografice postbelice. Din motive pe care
puţini demografi le înţeleg, această explozie demografică a fost
deosebit de pronunţată în anumite ţări anglo-saxonc precum SUA,
Noua Zeelandă şi Australia. Dar nu s-a limitat la aceste ţări: Olan-
da. Danemarca. Suedia. Norvegia, Franţa şi Germania au avut şi
ele parte de o creştere a fertilităţii după război. Explozia demo-
grafică din ţările anglo-saxone s-a declanşat la sfîrşitul anilor '40
şi a atins apogeul spre sfîrşitul anilor ’50 sau începutul anilor ’60.
Italia, Suedia şi Franţa au atins punctul maxim al fertilităţii post-
belice de-abia pe la mijlocul anilor ’60 sau chiar mai tîrziu.
Scăderea fertilităţii nu reprezintă o noutate, deşi o scădere sub
limita de înlocuire a populaţiei este fără precedent. în Franţa,
ferti-
litatea începuse deja să scadă în secolul XIX şi devenise un motiv
de preocupare a politicienilor francezi, care erau îngrijoraţi de o Ger-
manie cu populaţia în creştere. în anii dinaintea Primului Război
Mondial. Fertilitatea era de asemenea scăzută în toată Europa prin
anii ’30, cînd unii intelectuali au început să dezbată problema sem-
nificaţiei şi consecinţelor depopulării.25 Multe ţâri europene pre-
cum Franţa şi Suedia au început să aplice strategii care să stimu-
leze natalitatea, cum ar fi acordarea unor alocaţii pentru fiecare
copil familiilor, la care se adăugau servicii sociale cum ar fi creşa
 DELINCVENTĂ. FAMILIE. iNC'REDERE 53

şi un generos concediu de maternitate (precum şi concedii tot mai

lungi pentru taţi). Majoritatea acestor strategii sînt însă extrem
de costisitoare şi au avut un efect mic asupra ratei fertilităţii. în
ciuda unor alocaţii substanţiale pentru copii, în Franţa fertilitatea
a rămas scăzută. Suedia a cheltuit de zece ori mai mult decît Italia
sau Spania pentru stimularea fertilităţii, iar între 1983 şi începutul
anilor '90 a reuşit să ridice rata fertilităţii aproape de nivelul de
înlocuire al populaţiei. Dar rata fertilităţii a început din nou să scadă
drastic pe la mijlocul anilor '90, iar acum a ajuns din nou la 1,5.

Căsătoriile şi divorţurile
Pe lîngă diminuare şi infertilitate. familiile occidentale au în-
ceput să se şi destrame, un număr tot mai mare de copii născîn-
du-se în afara căsătoriei sau confruntîndu-se cu desfacerea căsă-
toriei părinţilor la un moment dat în decursul copilăriei lor. Ţinînd
cont de dovezile nenumărate că familia nucleară s-a aflat în declin
de mai multă vreme şi că acest lucru îi afectează grav pe copii,
este uimitor cum sociologii au încercat de atîta timp să susţină
că nu s-a schimbat mare lucm. Sociologul David Popenoe observă
că exact în timpul cînd se declanşase Marea Ruptură devenise ceva
obişnuit ca manualele de introducere în sociologic să abunde în
ironii la adresa „mitului declinului familiei“36. în anii "50 şi la
începutul anilor '60, aceasta reflecta poate consolidarea familiei
în Statele Unite şi Europa de Vest. după cum se întîmplasc cu ratele
fertilităţii în timpul exploziei demografice postbelice. Criza eco-
nomică şi al Doilea Război Mondial produseseră o ruptură serioasă
în structura familiei, dar pe la sfîrşitul anilor '50 s-a revenit la
normal şi situaţia chiar s-a îmbunătăţit, stabilitatea depăşind ni-
velurile dinaintea războiului.
Cu toate acestea, prin anii '70 şi '80, indicatorii au început să
scadă drastic. Oamenii au început să se căsătorească mai tirziu,
căsniciile să se destrame mai repede, iar dintre cei divorţaţi să fie
puţini aceia care să se recăsătorească. Ca şi în cazul ratelor fertili-
tăţii. ratele căsătoriilor au crescut în anii '60 in SUA, Olanda, Noua
Zeelandă, Canada şi în alte ţări; totuşi începînd cu anii '70, ratele
54 MAREA RUPTURĂ

sînt în scădere rapidă. Rata divorţurilor a scăzut în SUA cu fiecare

deceniu de la Războiul Civil încoace, dar ritmul creşterii s-a accele-
rat mult începînd cu mijlocul anilor '60. Deşi numărul divorţurilor
a stagnat în anii '80, aceasta nu reflectă atît o creştere a stabili-
tăţii căsătoriilor, cît pur şi simplu depăşirea vîrstei la care divor-
ţurile sînt cel mai probabile de către cei din generaţia exploziei
demografice postbelice. Aproximativ jumătate din căsătoriile în-
cheiate în anii ’80 in SUA se estima că vor sfirşi cu un divorţ.
Raportul dintre persoanele divorţate şi cele căsătorite a crescut
şi mai repede, datorită şi declinului concomitent al ratei căsătoriilor,
în Statele Unite această rată a crescut de peste 4 ori în doar 30
de ani.27
Ca şi în privinţa infracţiunilor săvîrşite cu violenţă, SUA sînt
fruntaşe la numărul de divorţuri. Statele Unite au început perioa-
da Marii Rupturi cu un număr mult mai mare de divorţuri decît
oricare altă ţară dezvoltată şi au încheiat perioada la fel. Dar şi
în majoritatea ţârilor europene numărul divorţurilor a crescut enorm.
Figura 2.4 prezintă evoluţia ratelor divorţurilor pentm cele patru
ţări. După stabilizarea din anii ’50 care a urmat unei rate relativ
înalte a divorţurilor în timpul războiului, familiile din Olanda,
Canada, Marea Britanic şi practic toate ţările nordice au început
să se destrame în a doua jumătate a anilor '60. Există deosebiri
de la ţară la ţară — Germania şi Franţa au rate relativ scăzute,
iar ţările nordice şi Marea Britanic au rate mai ridicate. în ţările
catolice precum Italia, Spania şi Portugalia divorţul nu a fost legali-
zat decît destul de tîrziu în această perioadă (respectiv în 1970,
1974 şi 1981) şi, cu toate că rata divorţurilor este în creştere, ea
se menţine relativ scăzută.28 Şi Japonia iese în evidenţă în această
comparaţie, avînd o rată scăzută a divorţurilor, doar cu puţin supe-
rioară ratei ţărilor catolice din sudul Europei.

Copiii nelegitimi
Au început să apară tot mai mulţi copii născuţi în afara căsă-
toriei. în SUA numărul de naşteri ale femeilor necăsătorite rapor-
tat la numărul total de naşteri a crescut de la mai puţin de 5% la
 DELINCVENTĂ. FAMILIE. ÎNCREDERE 55

Figura 2.4
Rata divorţurilor. 1950-1996 (la 1 000 de locuitori)

Anul
Sursă: Pentru date vezi Anexa.

31 % din I940pînâ în 1993.29 Proporţia copiilor nelegitimi diferă

semnificativ în funcţie dc rasă şi origine etnică. în 1993. pentru
albi proporţia era de 23.6%, iar pentru afro-americani de 68,7%.-'°
Majoritatea copiilor de afro-americani nu au tată, iar. în unele zone
de mare sărăcie, căsătoria dintre mama şi tatăl copiilor este extrem
de rară.
Trebuie remarcat că, între anii 1994-1997. în Statele Unite
numărul copiilor născuţi de mame necăsătorite pare să se fi sta-
bilizat.31 Scăderea numărului dc naşteri la adolescente, dintre care
marea majoritate erau necăsătorite, a fost spectaculoasă, ajungînd
de la 62,1 pentru 1 000 de femei cu vîrste cuprinse între 15-19 ani,
în 1991, la 54,7. Scăderea numărului de naşteri la adolescentele
de culoare a fost drastică, existind o diferenţă de 21 de procente
între anii 1991 şi 1996.32 Deşi aceste schimbări nu sînt la fel de
dramatice precum scăderea delincvenţci în anii '90, ele sugerează
că explozia de naşteri ale copiilor nelegitimi ar putea să nu repre-
zinte o tendinţă ireversibilă.
56 MAREA RUPTURA

Unii observatori ai fenomenului au arătat că motivul pentru care

a crescut dramatic raportul între numărul de naşteri în afara căsă-
toriei şi cel în cadrul căsătoriei este nu atît creşterea numărului
de naşteri ale femeilor necăsătorite, cît urmarea scăderii abrupte
a fertilităţii femeilor căsătorite.33 Acest fapt este uneori menţio-
nat pentru a combate îngrijorarea oamenilor faţă de numărul mare
de copii nelegitimi din Statele Unite în zilele noastre. Nu este
limpede de ce ar trebui să ne liniştească faptul că tocmai femeile
cele mai capabile să-şi îngrijească bine copiii au decis să aibă mai
puţini, pe cînd cele mai puţin apte să se ocupe de copii au mai
mulţi. Sporirea fertilităţii femeilor necăsătorite după 1975 n-a fost
deloc de neglijat, mai mult decît atît. ca s-a dublat între 1975-1990,
apoi s-a stabilizat şi a scăzut.34
Dacă părăsim Statele Unite şi ne îndreptăm atenţia spre cele-
lalte ţări din OEC’D, constatăm că America nu este o excepţie;
aproape toate ţările industrializate din nou, cu excepţia Japoniei
şi a ţărilor catolice precum Italia şi Spania — au cunoscut creşteri
rapide ale numărului de naşteri nelegitime (vezi figura 2.5 şi

Figura 2.5
Naşteri ale mamelor necăsătorite, 1950-1996

Anul
Sursă: Pentru date vezi Anexa.
 DELINCVENTĂ, FAMILIE. Î NCREDERE 57

Anexa). în timp ce în unele ţâri ca Franţa şi Marea Britanic s-au

putut constata sporiri ale numărului de copii nelegitimi ceva mai
lir/iu decît în Statele Unite, cînd s-au produs, aceste creşteri au
fost încă şi mai dramatice. în ţările scandinave, naşterile copiilor
nelegitimi sînt cele mai numeroase din lume şi cu mult mai frec-
vente decît cele din SUA. Şi. din nou. în Europa, Gemianía şi Olanda,
cu numărul lor relativ mare de catolici, au proporţii ale naşteri-
lor nelegitime destul de scăzute, pe cînd Italia are un număr şi
mai mic de copii nelegitimi. în această privinţă. Japonia este ade-
vărata campioană, avînd indici mult mai scăzuţi decît orice ţară
europeană şi o rată de creştere insignifiantă.
Sensul cuvîntului „nelegitim” este diferit în Europa faţă de Sta-
tele Unite datorită numărului mare de concubinaje din majoritatea
ţărilor europene. între 20-24 de ani. 45% dintre femeile daneze,
44% dintre cele suedeze şi 19% dintre cele olandeze sînt deja
implicate într-o relaţie de concubinaj, în comparaţie cu numai 14%
dintre americance.35 în Statele Unite, aproximativ 25% din co-
piii nelegitimi provin din concubinaj; în Franţa, Danemarca şi
Olanda, proporţia este mult mai mare, iar în Suedia atinge poate
90%36. Sînt foarte greu de obţinut statistici precise privind numărul
de concubinaje din diferite ţări şi cum s-a modificat în raport cu
numărul total de cupluri în decursul timpului, dar toţi observato-
rii acestui fenomen sînt de acord că relaţiile de concubinaj înlocu-
iesc masiv pe cele de căsătorie.37 în Suedia, rata căsătoriilor este
atît de scăzută (3,6 la 1 000 de locuitori) iar concubinajul atît de
frecvent (30% dintre cupluri), îneît se poate afirma că instituţia
căsătoriei a intrat într-o stare de declin pe termen lung.38 Statele
Unite ies în evidenţă atît prin numărul copiilor născuţi de mame
necăsătorite, cît şi prin numărul de copii născuţi de adolescente.39
Numărul copiilor din familiile monoparentale, într-un anumit
an, este rezultatul mai multor factori: rata naşterilor nelegitime, rata
concubinajelor, a divorţurilor, a dezmembrării cuplurilor aflate în
concubinaj şi ratele recăsătoririi şi ale implicării în alte concubi-
naje. în Statele Unite trăiesc multe familii monoparentale. deoarece
58 MAREA RUPTURA

aici există rate ridicate ale naşterilor nelegitime şi ale divorţurilor,

precum şi o rată scăzută a concubinajului, în termeni relativi.
Faptul că multe cupluri europene cu copii preferă să coabiteze
decît să se căsătorească nu dovedeşte că viaţa de familie a con-
tinuat fără a fi afectată dc dislocările prin care au trecut familii-
le americane. Concubinajul este mai instabil decît căsătoria. Demo-
graful Larry Bunipass şi James Sweet au descoperit nu numai că
legăturile care încep prin coabitare sînt de două ori mai expuse
destrămării după 10 ani decît primele căsătorii, dar şi că maria-
jele încheiate după o perioadă de concubinaj sînt mai puţin sta-
bile decît cele neprecedate de concubinaj.40 Această descoperire
contrazice ideea larg răspîndită că o perioadă de coabitare pre-
maritalâ este bună pentru căsătorie, fiindcă astfel partenerii se pot
cunoaşte mai bine înainte de a-şi asuma obligaţii. Alte studii au
arătat că un concubinaj este mult mai expus agresiunii familiale
şi izolării sociale decît căsătoria.41
în Suedia există mulţi copii nelegitimi şi un mare număr de
cupluri aflate în concubinaj. De aceea, pentru copiii suedezi este
mult mai probabil să trăiască într-un cămin unde sînt prezenţi ambii
părinţi biologici decît pentru copiii americani. Pe de altă parte. în
Suedia numărul divorţurilor a crescut rapid în ultima vreme. Suedia
deţinînd recordul în această privinţă pentru ţările europene. Întrucît
atît de puţini suedezi îşi dau osteneala să se căsătorească, rata
dezmembrării concubinajelor constituie o măsură mult mai corec-
tă a stabilităţii familiei decît rata divorţurilor. Totuşi, din statis-
tici este foarte greu de aflat realitatea. Un studiu pe un eşantion
de 4 300 dc suedeze născute între 1936 şi 1960 a arătat că perechile
aflate în concubinaj şi cu un copil erau de trei ori mai expuse
destrămării relaţiei decît cuplurile căsătorite. Este evident că relaţi-
ile de concubinaj sînt mai puţin stabile decît căsătoria. Probabil
că preferinţa unora pentru concubinaj este explicabilă prin lipsa
implicării într-o relaţie pe viaţă. Oricum, concubinajul ridică mult
mai puţine obstacole legale în calea dezmembrării căminelor. Acest
fapt îl conduce pe David Popenoe. printre alţii, la concluzia că,
la ora actuală, este posibil ca Suedia să aibă cea mai mare rată de
dezmembrare a familiilor dintre ţările industrializate.42
 DELINCVENTĂ. FAMILIE. ÎNCREDERE 59

Nici rata divorţurilor, nici cea a naşterilor copiilor nelegitimi, nici

cea a familiilor monoparentale. singure, nu pot reda experienţa
prin care trec copiii ce se confruntă cu divorţul părinţilor şi cu o
viaţă într-un cămin cu un singur părinte sau fără nici unul. 67%
dintre copiii americani sînt născuţi în cadrul căsătoriilor, iar 45%
dintre aceşti copii legitimi vor asista la divorţul părinţilor lor pînă
să ajungă la vîrsta de 18 ani.43 în rindul afro-americanilor, procen-
tajul este mult mai ridicat, astfel incit este destul de rară existenţa
copiilor alături de ambii părinţi biologici.
Aceste cifre nu sînt cu desăvîrşire lipsite de precedent în isto-
ric. în America colonială, mai puţin de jumătate dintre copii ajun-
geau la vîrsta de 18 ani avînd ambii părinţi biologici în viaţă. 44
Bineînţeles, diferenţa constă în faptul că, în secolul XVIII, pierde-
rea părinţilor se datora aproape exclusiv bolilor şi morţii prema-
ture, pe cînd la sfîrşitul secolului XX, aceasta trebuie pusă în mare
măsură pe seama opţiunilor părinţilor. Unii analişti ai fenomenu-
lui s-au folosit de acest precedent pentru a afirma că numărul ridi-
cat al familiilor monoparentale nu reprezintă pentru copii un rău
atît de marc pe cîl se crede îndeobşte — un argument într-ade-
văr bizar. Probabil că moartea unui părinte în copilărie constitu-
ia un eveniment traumatizant la o vîrstă fragedă, punînd în peri-
col şansele copilului: ulterioara creştere spectaculoasă a speranţei
de viaţă reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale me-
dicinei modeme. Nu trebuie să privim cu indiferenţă faptul că,
la sfîrşitul secolului XX, am reuşit să recreăm condiţiile din Ame-
rica colonială. în plus, există numeroase dovezi că traumele psiho-
logice produse de o destrămare voluntară a familiei sînt mai mari
decît cele provocate involuntar.45
Este greu să nu se ajungă la concluzia că familia nucleară a
slăbit din toate punctele de vedere şi că funcţiile care i-au mai
rămas — cum ar fi cea reproductivă — sînt îndeplinite mai prost.46
Probabil că acest lucru ar trebui să aibă un puternic impact asupra
capitalului social, ţinînd cont de faptul că familia reprezintă şi o
sursă şi un transmiţător de capital social.
Următorul set de date se referă la capitalul social din afara familiei.
60 MAREA RUPTURĂ

Încrederea, valorile morale şi societatea civilă

Oricine a trăit în deceniile dintre anii '50 şi '90 în Statele Unite
sau în alte ţâri occidentale nu poate să nu recunoască marile schim-
bări ale valorilor care s-au produs în această perioadă. Aceste
schimbări ale normelor şi valorilor sînl complexe, dar pot fi sinte-
tizate prin sintagma accentuarea individualismului. Folosind ter-
minologia lui Ralf Dahrendorf, societăţile tradiţionale au puţine
opţiuni şi multe „ligaturi" (legături sociale cu ceilalţi membri):
oamenii au puţină libertate individuală de a-şi alege partenerul
de viaţă, serviciul, locuinţa, credinţa, dar sînt legaţi, prin obliga-
ţii deseori sufocante, de familie, trib, castă, religie. îndatoriri feuda-
le etc.47 în societăţile modeme, numărul opţiunilor individuale
creşte enorm, pe cind legăturile care formează reţeaua de obliga-
ţii sociale sînt mult slăbite.
Nici chiar în cel mai optimist scenariu viaţa modernă nu implică
renunţarea completă la legături. în schimb, legăturile şi obliga-
ţiile involuntare, moştenite, bazate pc clasă socială, religie, sex,
rasă. naţionalitate sînt înlocuite de legături asumate voluntar. Oa-
menii nu devin mai puţin legaţi unul dc altul, ci, mai degrabă, sta-
bilesc relaţii după bunul plac. Sindicatul sau asociaţia profesională
înlocuiesc breasla; unii preferă să devină penticostali sau meto-
dişti decît să se roage într-o biserică tradiţională; copiii, nu părinţii,
îşi aleg partenerul de viaţă. într-un fel, Intemetul constituie o
tehnică aptă de a ridica relaţiile sociale voluntare pe noi şi nebă-
nuite culmi: te poţi asocia cu oameni de pe întreg globul pâmîn-
tesc pc baza unor preocupări comune, de la budismul Zen pină
la bucătăria etiopiană. fără a mai fi limitat de distanţele fizice.
Neajunsul acestui scenariu optimist, aşa cum au remarcat nenu-
măraţi autori precum Peter Berger, Alasdair Mclntyre şi Dahren-
dorf însuşi. este că ruperea legăturilor nu se opreşte la cele tirani-
ce. caracteristice societăţilor tradiţionale sau autoritare, ci se extinde
şi subminează legăturile sociale pe care se bazează instituţiile vo-
luntare ce populează societăţile modeme. Astfel, oamenii pun sub
semnul întrebării nu numai autoritatea tiranilor şi a marilor pre-
 DELINCVENTĂ, FAMILIE. ÎNCREDERE 61

0ti. ci şi a demnitarilor aleşi democratic, a oamenilor de ştiinţă

şi a profesorilor. Se simt iritaţi de constringcrile impuse de căsăto-
rie şi de obligaţiile de familie, cu toate că şi le-au asumat de bună-
voie. Şi nu vor să fie încătuşaţi nici de preceptele morale impuse
tic religie, deşi sînt perfect liberi să părăsească orice cult religios
şi să se alăture altuia. Individualismul, virtutea fundamentală a
societăţilor modeme, începe să se degradeze de la suficienţa trufaşă
a oamenilor liberi, la un fel de egoism îngust, în care obţinerea
libertăţii personale maxime, fără a-şi asuma responsabilităţi faţă
de alţii, devine un scop în sine.
in societăţile în care indivizii se bucură de mai multă libertate
de alegere decîl în oricare altă perioadă istorică, oamenii detestă
şi mai mult puţinele obligaţii pe care le mai au. Pentru astfel de
societăţi, pericolul constă în faptul că oamenii se trezesc brusc
i/olaţi pe plan social, liberi să se asocieze cu oricine, dar incapa-
bili să-şi asume obligaţii morale care îi vor apropia de ceilalţi,
l'ormînd adevărate comunităţi. Argumentele care au apărut în anii
‘90 privind capitalul social se referă de fapt la posibilităţile de a
forma şi de a menţine măcar relaţiile voluntare care permit acţi-
uni colective ale unor grupuri de oameni, pentru diferite scopuri,
de la cele utilitare la cele grandioase.
Sînt uşor de schiţat modificările generale ale normelor sociale
care s-au produs în timpul Marii Rupturi, dar sînt mult mai greu
de probat cu date. Pentru aceasta există cel puţin două modalităţi:
in primul rînd prin sondaje de opinie care chestionează oamenii
direct în privinţa valorilor şi comportamentului lor şi, în al doilea
rînd. prin măsurarea directă a cantităţii şi calităţii instituţiilor so-
ciale, a asociaţiilor şi organizaţiilor care alcătuiesc o societate civilă
modernă.
Robert Putnam a afirmat că, în Statele Unite, ambele tipuri de
date converg: de-a lungul timpului, oamenii manifestă mai puţină
încredere în instituţii şi între ei, iar numărul de grupuri şi ten-
dinţa oamenilor de a le forma s-au redus. El demonstrează că cele
două aspecte ar trebui să fie legate: încrederea este necesară pen-
tru ca oamenii să coopereze şi să participe, organizaţi în grupuri.
62 MAREA RUPTURĂ

la activităţile societăţii civile, şi de aceea ambele aspecte consti-

tuie măsuri ale capitalului social.48
Cu toate acestea, dovezile arată că încrederea şi participarea
la un grup nu sînt neapărat legate una de alta. Deşi scăderea în-
crederii este evidentă, există suficiente date care indică faptul că
numărul multor tipuri de grupuri şi participarea la ele sînt în
creştere.
in afara Statelor Unite se manifestă un fenomen similar. încrede-
rea în multe tipuri tradiţionale de autoritate, precum politicienii,
poliţia şi armata, e în declin în majoritatea ţărilor occidentale dez-
voltate, şi acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu comportamentul etic
al indivizilor legat de încrederea reciprocă, după cum reiese din
datele prezentate de respectivele ţâri. în acelaşi timp, există dovezi
privind schimbări survenite în spectrul grupurilor şi în participarea
la ele, în general constatîndu-se o creştere a implicării în activi-
tăţile de grup.
Cum se face atunci că manifestările cinismului s-au înmulţit
dramatic, de vreme ce societatea civilă pare sănătoasă? Şi cum se
asociază acest fapt cu accentuarea individualismului? Răspunsul
este atrofia morală', deşi oamenii participă în continuare la viaţa
de grup, grupurile însele exercită mai puţină autoritate şi produc
o rată de încredere mai mică. Deci, în general, există mai puţine
valori comune împărtăşite de societăţi şi o mai acerbă concurenţă
între grupuri.

încrederea: Statele Unite

încrederea este un derivat esenţial al normelor sociale de coope-
rare care alcătuiesc capitalul social.49 Dacă te poţi bizui pe oameni
că îşi vor respecta obligaţiile, normele de onoare ale reciprocităţii,
şi că nu vor fi oportunişti, atunci grupurile se vor forma mai uşor,
iar membrii lor vor reuşi să-şi atingă scopurile comune cu mai
multă eficienţă.
Dacă încrederea constituie o măsură semnificativă a capitalu-
lui social, atunci există semne evidente că acesta se află în declin.
 DELINCVENTĂ, FAMILIE. ÎNCREDERE 63

Mulţi americani ştiu că încrederea în instituţiile de toate tipurile,

inccpînd cu guvernul SUA50, a scăzut întruna de-a lungul timpului
şi a atins cote nemaiîntîlnit de scăzute în anii ’90. în 1958, 73%
dintre americanii chestionaţi au declarat că au încredere că guver-
nul federal acţionează corect fie „în majoritatea timpului", fie „aproape
întotdeauna". Pînâ în 1994. această cifră scăzuse la 15% (în funcţie
de sondaj), iar între 1996 şi 1997 încrederea crescuse din nou, ajungînd
la peste 25%. în mod similar, procentajul celor care nu aveau
încredere în guvern „niciodată" sau aveau doar „cîteodată" a cres-
cut de la 23% în 1958 Ia 71-85% în 1995 (cunoscînd, din nou,
o scădere uşoară în următorii ani)51.
Majoritatea instituţiilor americane au obţinut şi ele un scor doar
cu puţin mai bun decît cel al guvernului. Corporaţiile, organizaţi-
ile sindicale, băncile, medicii, elenii, armata, învăţămîntul, televi-
ziunea şi presa, toate au fost afectate de scăderea încrederii în ele
între anii ’70 şi '90.52 Dintre instituţiile guvernamentale, doar
Curtea Supremă se bucură de „multă" încredere din partea majo-
rităţii americanilor, situaţia fiind exact inversă în cazul executi-
vului. iar în privinţa Congresului lucrurile stau şi mai rău. Numai
comunitatea ştiinţifică se bucură de un nivel relativ constant de
încredere.53
În vreme ce încrederea în instituţiile statului s-a erodat, s-ar pă-
rea că încrederea dintre oameni derivînd din relaţiile de coope-
rare între cetăţeni — s-a degradat şi ea. Sondajele în care figurează
întrebarea „în general, credeţi că puteţi avea încredere în majorita-
tea oamenilor, sau că trebuie să fiţi extrem de prudent în relaţii-
le cu ei?“ arată că. la începutul anilor ’60, procentajul celor încreză-
tori îl depăşea cu 10% pe cel al neîncrezătorilor; situaţia a început
să se schimbe în deceniul următor, iar în anii ’90, cei neîncreză-
tori erau cu 20% mai numeroşi decît cei încrezători. Deşi unii cer-
cetători au emis ipoteza că neîncrederea este un fenomen speci-
fic generaţiei apărute în urma exploziei demografice postbelice,
figura 2.6 prezintă creşteri ale gradului de neîncredere asemănă-
toare printre liceenii născuţi în perioada 1958-1972. Faptul este
64 MAREA RUPTURĂ

confirmat de cercetările lui Wendy Rahn, care arată că această ge-

neraţie este şi mai neîncrezătoare decît cea postbelică. Ia rîndul
ei, mai neîncrezătoare decît generaţia părinţilor săi.54
în Statele Unite, diferite grupuri rasiale şi etnice manifestă grade
diferite de încredere. Afro-americanii sînl mult mai neîncrezători
decît alte grupuri: 80,9% dintre ci consideră că nu poţi avea încre-
dere în oameni, faţă de 51,2% dintre albi. pe cînd 60,6% dintre
afro-americani îi cred pe ceilalţi incorecţi, faţă de 31,5% dintre
albi.55 Hispanicii sînt mai puţin neîncrezători decît afro-americanii,
iar americanii de origine asiatică sînt şi mai încrezători. Oamenii
mai în vîrstă sînt mai încrezători decît tinerii, iar credincioşii sînt
mai încrezători decît ateii, deşi fundamental ¡şt ii sînt mult mai neîn-
crezători în comparaţie cu adepţii curentelor religioase mai largi,
încrederea este legată de venituri şi încă şi mai puternic legată
de gradul de educaţie: absolvenţii de facultate şi cei cu studii post-

Figura 2.6
Nivelul încrederii printre elevii de liceu din anii terminali,
1975-1992

Anul
Sursa: Tom W. Smith. „Factors Relating to Misanthropy in Contemporary
American Society". Social Science Research, 26 (1997), pp. 170-196.
 DELINCVENTĂ, FAMILIE, ÎNCREDERE 65

universitare par să aibă o perspectivă relativ senină asupra vieţii.56

În sfirşit. locuitorii oraşelor mici au mult mai multă încredere decît
cei din marile oraşe.
Trebuie amintit faptul că încrederea nu reprezintă o virtute
morală în sine, ci este mai degrabă un rezultat al virtuţii; ea apare
atunci cînd oamenii acceptă norme de cinste şi reciprocitate şi ast-
fel pot coopera reciproc. Încrederea este subminată de egoismul
excesiv sau de oportunism. Nivelul egoismului este greu de mă-
surat direct, dar printre americani a căpătat amploare convingerea
că oamenii au devenit mai egoişti în ultimul timp. De exemplu,
în proiectul sociologului Alan Wolfe, „Middle Class Morality Pro-
iect“, care a luat interviuri detaliate unui spectru larg de ameri-
cani. marea majoritate au fost de acord cu afirmaţia că, faţă de
situaţia din urmă cu 20 de ani, „americanii au devenit mai egoişti“ 57.
Pe lîngâ întrebarea legată de încredere. General Society Survey
(GSS) întreabă dacă oamenii sînt corecţi şi se întrajutorcază. Răs-
punsurile la prima întrebare indică o uşoară tendinţă spre percepţia
unei diminuări a corectitudinii între 1972 şi 1994; răspunsurile
la întrebarea privind nivelul de întrajutorare nu indică nici o tendin-
ţă. Pe de altă parte, sondajul Monitoring the Future. efectuat în
rindul elevilor de liceu din anii terminali, a indicat o scădere conti-
nuă a încrederii, a corectitudinii şi întrajutorării între anii 1976
şi 1995.58

Societatea civilă: Statele Unite

Mulţimea de date adunate de Robert Putnam pentru a demon-
stra declinul participării la grupuri în Statele Unite este impresio-
nantă şi cuprinde, pe lîngă sondajele de opinie citate mai sus, date
despre activarea în cadrul grupurilor — de la organizaţiile indi-
viduale de cercetaşi la organizaţiile părinţi-profesori —, date pro-
venind din diferite studii longitudinale şi din studii detaliate privind
felul în care îşi petrec americanii timpul liber. Putnam indică o
diminuare a interesului americanilor faţă de mai multe societăţi
tradiţionale precum „The Moose“, „Elks“. „Kiwanis“, „Shriners“
66 MAREA RUPTURĂ

şi alte organizaţii „animale“’, după cum şi datele obţinute de GSS

indică o scădere a participării la grupuri cu 25% în rîndul celor
chestionaţi între 1974 şi mijlocul anilor '90.
În general, teza lui Putnam nu poate fi susţinută decît dacă se
face o importantă distincţie calitativă între tipurile de legături care
menţin coeziunea diferitelor grupuri — ceea ce am numit mai sus
„raza de încredere pozitivă“. Altfel spus. acţionarii din industria
tutunului pot forma un grup ca să facă lobby in Congres pentru
a micşora accizele la ţigări, dar majoritatea americanilor vor consi-
dera că această activitate este foarte deosebită de cea bazată pe
credinţă a grupului Habitat for Humanity, care organizează con-
struirea de locuinţe în cartierele sărace. Primul grup posedă un
fond de capital social şi îşi atinge scopuri de cooperare, dar se
presupune că majoritatea membrilor săi sînt motivaţi, în mare mă-
sură. de salariul pe care îl primesc şi nu s-ar arăta prea dornici
de cooperare în afara grupului lor de interese. Membrii grupului
Habitat, pe de altă parte, împărtăşesc mai multe valori comune,
le extind în afara grupului şi astfel produc în ansamblu mai mult
capital social, liste incontestabilă înmulţirea grupurilor mari de
lobby, reprezcntînd băncile, asistenţa medicală, asigurările şi alte
interese, dar se pune întrebarea dacă se pot stabili şi alte tipuri
de legături de cooperare între membrii lor.
Judecata de bun-simţ ne va spune că mai există o deosebire
importantă între grupul de lobby al tutunului şi Habitat for Hu-
manity. Primul nu se sfieşte să afirme că încearcă să promoveze
interesele producătorilor de tutun la Washington. Se poate argu-
menta că, într-un sistem politic democratic, este dreptul tuturor
grupurilor mari de interese să aibă reprezentare politică. Pe de altă
parte, există evidente aspecte negative legate de politica grupurilor
de interese: cumpărarea influenţei politice prin contribuţiile la cam-
paniile electorale încurajează cinismul alegătorilor privind pro- *

* Organizaţiile „animale" sînt gnipuri purtînd numele unor animale („The

Moose", „Elks”). „Kiwanis" este un club, iar „Sliriners" o societate secretă
de inspiraţie masonică. (N. ed.)
 DELINCVENŢÂ, FAMILIE, ÎNCREDERE 67

cesul politic democratic. Şi. după cum a subliniat economistul Mancur

Olson, creşterea numărului de grupuri de interese puternice poate
duce la tendinţa de a eăuta o rentă sau la alte forme de parazitism
care dăunează dezvoltării economice.59 Pe de altă parte, grupul
I labitat for Humanity nu încearcă să se extindă sau să solicite fon-
duri de la guvernul federal; scopul său declarat este acela de a
construi case accesibile săracilor care au nevoie de ele. De fapt,
ambele tipuri de grupuri sînt importante pentru succesul unei socie-
tăţi modeme, dar am privi cu totul altfel sănătatea societăţii civile
dacă ar fi populată exclusiv cu grupuri de interese comerciale, în
detrimentul asociaţiilor caritabile de voluntari. Orice dovadă că
societatea civilă americană se află în declin trebuie să se bazeze
pe o distincţie între cele două grupuri.
În cartea sa The Ladd Report, Everett Ladd, de la Universitatea
din Connecticut, care a coordonat mulţi ani sondajele Roper, a
contestat în mai toate privinţele datele furnizate de Putnam privind
societatea civilă americană.60 El începe cu acuzaţia că Putnam n-a
reuşit să numere mai multe grupuri noi din societatea americană,
un efort uriaş, ţinînd cont de dimensiunea şi diversitatea ţării. Unele
dintre exemplele citate de el sînt edificatoare. De pildă. Putnam
a arătat că numărul membrilor asociaţiilor părinţi-profesori (APP)
a scăzut drastic de la peste 12,1 milioane în 1%2, la un nivel minim
de 5,3 milioane în 1982, după care a mai crescut uşor; declinul
participării la astfel de grupuri de-a lungul unei perioade de 30
de ani persistă cînd afilierea la astfel de grupuri este raportată la
numărul de elevi din şcolile publice americane.61 Cu toate aces-
tea, Ladd arată că reducerea participării la APP nu se datorează ne-
unplicării părinţilor, ci mai degrabă orientării lor spre aşa-numitele
organizaţii părinţi-profesori (OPP). Acestea nu trimit cotizaţiile
la o organizaţie naţională, sînt mai independente faţă de sindicatele
profesorilor şi mai puţin rigid organizate. Un sondaj coordonat
de Ladd şi de Roper Center a indicat că numărul asociaţiilor pă-
rinţi-profesori s-a redus la aproape un sfert faţă de numărul organi-
zaţiilor părinţi-profesori în majoritatea districtelor şcolare. Astfel,
implicarea părinţilor în educaţia copiilor lor pare să fi crescut con-
68 MAREA RUPTURA

stant în ultimele trei decenii, fapt continuat de sondajele de opinie

realizate pe baza declaraţiilor părinţilor privind participarea lor
la activităţile şcolare.
Ce se întîmplâ cu asociaţiile pârinţi-profesori este valabil şi pen-
tru multe alte tipuri de organizaţii. Numărul organizaţiilor „anima-
le“ ai căror membrii sînt în exclusivitate bărbaţi a scăzut; pe de
altă parte, în ultimul deceniu s-a produs o adevărată explozie a
grupurilor infonnale de sprijin pentru bolnavii de SIDA, al căror
număr de membri nu poate fi estimat corect. Copiii americani pre-
feră acum să joace fotbal, decît să se înscrie în ligi de baseball
pentru juniori, dar nu există dovezi că dedică mai puţin timp activi-
tăţilor sportive.
S-a încercat realizarea mai multor recensăminte ale grupurilor
şi asociaţiilor din Statele Unite. Unul dintre ele. efectuat de Mi-
nisterul Comerţului în 1949, a estimat că existau aproximativ 201 000
organizaţii voluntare nonprofit de comerţ şi afaceri, grupuri de
femei, sindicate, grupuri de acţiune civică, cluburi cu restaurante
şi grupuri profesionale la toate nivelurile societăţii americane. 62
Lester Salamon, directorul Proiectului Comparativ al Sectorului
Nonprofit. estimează că în 1989 existau 1,14 milioane de orga-
nizaţii nonprofit în Statele Unite, ceea ce indica o rată generală
de creştere mult mai marc dccît cea a populaţiei pe ansamblu. 65
Imposibilitatea de a se efectua un recensămînt complet care să
catalogheze toată gama de reţele şi grupuri mici, infonnale, dintr-o
societate modernă, este relevată de studiul Yankee City, care a
numărat vreo 22 000 de grupuri diferite într-o comunitate dc
17 000 locuitori.64 Tehnologia in permanentă înnoire modifică şi
formele de asociere. Aşa se explică, de pildă, proliferarea emisi-
unilor interactive dc radio şi televiziune, a talk-show-urilor şi con-
versaţiilor prin e-mail. care au explodai odată cu răspîndirea com-
puterelor personale în anii ’90.65
Datele furnizate de GSS nu arată o scădere categorică a afili-
erii la diferite gnipuri. Acest sondaj pune întrebări detaliate despre
participarea la diferite tipuri de organizaţii, cum ar fi sindicatele,
asociaţiile profesionale, grupuri bazate pe diverse hobby-uri,
 DELINCVENTA, FAMILIE. ÎNCREDERE 69

cluburi sportive, frăţii şi grupuri religioase. Este greu de surprins

o tendinţă dominantă: unele organizaţii de tipul sindicatelor se află
in declin, iar altele, cum sînt organizaţiile profesionale, se extind.66
Si alte surse arată creşteri ale gradului de implicare civică. De exem-
plu, un sondaj ABC/ Washington Post din 1998 prezintă o creştere
a procentajului celor care au răspuns că au participat la muncă
voluntară în ultimul an, de la 44 la 55% între 1984 şi 1997. Un
alt sondaj, care se interesa dacă cei chestionaţi au luat parte la vreo
acţiune de binefacere sau de asistenţă socială, a indicat o creştere
de la 26% în 1977 la 54% în 1995. Pe baza interviurilor cu ameri-
cani din clasa de mijloc, Alan Wolfe afirmă că cei chestionaţi îşi
subestimează participarea la grupuri, întrucît ei nu includ şi gm-
purile bazate pe un hobby comun, grupurile sociale şi altele, con-
siderate mai puţin serioase. Cei intervievaţi de el sînt de părere
că oamenii au din ce în ce mai puţin timp pentru activităţi volun-
tare, dar apoi se contrazic, povestind cum se ocupă ei înşişi de
activităţi sociale de tot felul. în plus, tipurile de organizaţii în care
oamenii au tendinţa să se înscrie sînt mai degrabă civice sau reli-
gioase decît simple organizaţii sociale sau frăţeşti.67 Separarea ciu-
dată dintre încrederea în societate şi afilierea la diferite grupuri
este confirmată atît de sondajul Monitoring the Futurc în rîndul
elevilor de liceu din clasele terminale, unde participarea la activi-
tăţile comunităţii şi la munca voluntară s-a intensificat, în timp ce
încrederea s-a redus68, cît şi de studiul realizat de Pew Research
C’enter for the People and the Press, care se concentrează asupra
oraşului Philadelphia.69

Încrederea: alte Țări dezvoltate

Este foarte dificil dc obţinut date pentru comparaţie din alte
ţări decît Statele Unite, în privinţa scăderii încrederii în ultimii
40 de ani. Singurul sondaj de opinie care formulează un set con-
sistent de întrebări despre valori, în mai multe ţâri, este World
Values Survey (WVS), coordonat de Ronald lnglehart de la Uni-
versitatea din Michigan. Din păcate, este foarte greu să se evalu-
70 MARKA RUPTURĂ

eze tendinţele de-a lungul timpului pe baza acestor date. întrucît

sondajul nu s-a realizat decît de trei ori: in 1981.1990 şi 1995 (date-
le din 1995 nu erau disponibile eînd am început să scriu această
carte). Nu putem spune prea multe despre tendinţele de-a lungul
timpului cînd avem la dispoziţie doar cîte două date pentru fiecare
ţară; multe dintre schimbările importante privind nu numai valo-
rile. ci şi infracţionalitatea şi familia s-au produs între 1965 şi 1981.
În ciuda unor date insuficiente, dacă analizăm sondajele WVS
privind încrederea, găsim cam aceleaşi tendinţe ca şi în SIJA. 70
Există două categorii de întrebări relevante: cele privind încrede-
rea în principalele instituţii sociale şi cele în legătură cu valorile
etice. Repetăm. încrederea este un rezultat al normelor de com-
portare etică împărtăşite de membrii societăţii. Dacă oamenii afir-
mă că se comportă incorect dacă acceptă mită, plătesc mai puţin
pe taximetrişti. falsifică declaraţiile de venituri — atunci ar tre-
bui să existe o bază obiectivă mai redusă pentru a avea încredere
în alţii, indiferent de răspunsul pe care îl dau oamenii Ia întreba-
rea directă privind încrederea.
Dalele WVS pentru 14 ţări occidentale avansate, inclusiv Statele
Unite, arată că, între 1981 şi 1990, încrederea în majoritatea institu-
ţiilor statului a scăzut într-un mare număr de ţări; în mod surprin-
zător, numai presa şi marile companii s-au bucurat de o creştere
a încrederii în majoritatea ţărilor.71 în particular, sursele tradiţionale
de autoritate — biserica, armata, sistemul juridic şi poliţia — au
cunoscut un declin în cea mai mare parte a ţărilor. 72 Sondajul WVS
mai cuprinde date despre valorile etice care pot fi asociate cu în-
crederea. date rczultînd din întrebări de genul: dacă cel chestionat
şi-ar reţine beneficii la care nu are dreptul, n-ar plăti biletul de
autobuz sau ar înşela fiscul.73 în cele mai multe dintre ţările dezvol-
tate, cei chestionaţi recunosc că se simt mai puţin constrinşi atunci
cînd e vorba de săvîrşirea unor fapte necinstite.
Ţinînd cont de tradiţiile politice antistatale din Statele Unite,
nu este de mirare că americanii sînt mai neîncrezători în guvern
decît europenii.74 Un studiu elaborat de Pew Research C'enter arată
că, în 1997, 56% dintre americani au afirmat că nu au încredere
 DELINCVENTA, FAMILIE, ÎNCREDERE 71

in guvern, faţă de o medie de 45% dintre europenii din cinci ţări în

care s-a efectuat sondajul. De asemenea, mai mulţi americani de-
cît europeni au fost de acord că guvernul este ineficient şi risipi-
tor. procentajele fiind de 64, respectiv 54%. Totuşi, există date
care atestă că atitudinea europenilor faţă de guvern începe să se
apropie în anumite privinţe de cea a americanilor. între 1991 şi
1997, numărul europenilor care erau de acord cu afirmaţia că „gu-
vernul ne controlează prea mult viaţa cotidiană" a crescut de la
53% la 61% (în comparaţie cu 64% dintre americani în I997). 75
Aceste schimbări corespund parţial cu ceea ce Ronald Inglchart
numeşte trecerea la valorile „postmaterialiste“, pe care el o con-
stată peste tot în ţările dezvoltate.76 După părerea lui Inglchart,
materialiştii preţuiesc securitatea economică şi fizică, în timp ce
postmaterialiştii preţuiesc libertatea, exprimarea individualităţii
şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Bazîndu-se nu doar pe dalele fur-
nizate de WVS. ci şi pe cele oferite de sondajele Comisiei Euro-
pene Eurobarometcr. Inglchart a arătat că această tranziţie a început
încă din anii '70 în toate ţările europene dezvoltate şi că în gene-
ral ea ar trebui să contribuie la perfecţionarea democraţiei acolo
unde tranziţia s-a petrecut prin sporirea participării la viaţa politică
şi prin creşterea preocupării pentru problemele de interes public.
Putem însă interpreta şi altfel datele prezentate de Inglchart.
Termenii pe care îi foloseşte, materialism şipostmaterialism, pot
induce în eroare, pentru că sugerează că materialiştii se ocupă în
mod egoist numai de problemele lor economice şi personale, pe
cînd postmaterialiştii sînt interesaţi de probleme mai importante,
cum ar fi justiţia socială şi mediul înconjurător. Cu toate acestea,
conform unei alte perspective asupra primei categorii, aceşti oa-
meni sînt gata să cedeze în faţa autorităţii unor instituţii comuni-
tare mari precum poliţia, corporaţia şi biserica. în timp ce ceilalţi
sînt mult mai individualişti cînd cer să li se recunoască drepturile,
in detrimentul comunităţii. Evident, individualismul este baza demo-
craţiei modeme, dar individualismul excesiv poate avea efecte ne-
gative asupra democraţiei, tăcînd să scadă şansele de a ajunge Ia
72 MAREA RUPTURĂ

coeziune socială. Astfel, trecerea la valorile postmatcrialiste poate

însemna declinul anumitor tipuri de capital social.

Societatea civilă: alte ţări dezvoltate

Dacă lăsăm deoparte valorile şi ne concentrăm atenţia asupra
participării la grupuri, în restul lumii întîlnim o situaţie asemănă-
toare celei din Statele Unite: deşi există numeroase dovezi privind
scăderea încrederii în principalele instituţii ale stalului, precum
şi date ale sondajelor din care reiese că cei chestionaţi recunosc
declinul propriului lor comportament etic, pare să crească nivelul
de participare la diverse grupuri din societatea civilă.
Cel mai important partizan al opiniei că societatea civilă se află
pretutindeni în plin avînt este Lester Salamon, al cărui Proiect
Comparativ al Sectorului Nonprofit a încercat să adune date pri-
vind tendinţele societăţii civile în întreaga lume.77 Conform opiniei
sale, acum parc să se desfăşoare o adevărată „«revoluţie asocia-
ţionalâ» pe întreg globul, ceea ce ar putea reprezenta o evoluţie
socială şi politică semnificativă pentru sfîrşitul secolului XX, la
fel cum a fost afirmarea statului-naţiune pentru sfîrşitul secolu-
lui XIX“7*. Salamon oferă numeroase date care atestă creşterea
numărului de organizaţii nonguvcmamentale (ONG) în Statele
Unite, şi susţine că acelaşi lucru se întîmplă în Europa: „Numărul
asociaţiilor particulare a explodat şi în Franţa. Numai în anul 1987
s-au format peste 54 000 de asociaţii, faţă de 10 000-12 000 pe
an în anii ’60. între 1980 şi 1986, veniturile societăţilor caritabile
britanice au crescut cu circa 221%. Estimări recente înregistrează
aproximativ 275 000 de asociaţii de binefacere în Marea Britanic,
ale căror venituri reprezintă peste 4% din PIB.“79 Nu numai în
Europa a crescut spectaculos numărul organizaţiilor nonguverna-
mentale, ci şi în Lumea a Treia.*0
Există cîteva motive de scepticism faţă de unele afirmaţii ale
lui Salamon privind societatea civilă din lumea întreagă şi efectele
acesteia asupra capitalului social. în primul rînd, noile organiza-
ţii pe care le ia în calcul Salamon sînt instituţii nonprofit formale,
 DELINC VENTĂ. FAMILIE. Î NCREDERE 73

de regulă cele care şi-au oficializat statutul. Este posibil să se fi

produs o tranziţie globală de la reţelele şi grupurile informale la
cele formale, dar societatea civilă este alcătuită din ambele tipuri
de organizaţii, şi nu este prea sigur că a avut loc o creştere netă.
¡n plus, multe dintre organizaţiile pe care el le consideră ca făcînd
parte din societatea civilă sînt de fapt instituţii foarte mari. birocra-
tice — universităţi, spitale, laboratoare de cercetare, fundaţii educati-
ve etc. . care. deşi se încadrează în categoria organizaţiilor nonprofît.
deseori nu se pot deosebi fie de aparatul de stat, fie de corporaţiile
ce obţin profit, intr-adevăr, unul din argumentele lui Salamon este
că guvernul Sil A şi alte guverne au degrevat din ce în ce mai mult
agenţiile guvernamentale de activităţile ce le reveneau direct şi
le-au atribuit organizaţiilor din „scctoail terţiar“, ceea ce explică
parţial marea lor extindere. Aceste grupuri nu s-au format spon-
tan, ci s-au înfiinţat prin decret guvernamental şi trebuie conside-
rate extinderi ale guvernului modem.®1
Al doilea motiv de scepticism faţă de explozia de asociaţii de
pe tot globul este legat de calitatea datelor. După cum am putut
constata dintr-o examinare amănunţită a faptelor prezentate de am-
bele părţi în controversa referitoare la teza lui Putnam, este foarte
dificil de aflat dacă societatea civilă se extinde, se diminuează sau
urmează ambele direcţii simultan. în Statele Unite, ţară care ne
oferă de departe cele mai multe date despre ea însăşi. Aceeaşi pro-
blemă a datelor ca în cazul Amcricii apare şi in alte societăţi. Nu
este suficient să aflăm cîte organizaţii noi s-au format, ci şi cîte
au dispărut, ce profil a avut afilierea la ele şi care a fost calitatea
activităţilor de grup pe care le-au desfăşurat.82
Există totuşi motive să credem că în alte ţâri dezvoltate nu s-a
produs o scădere netă a numărului de organizaţii voluntare, ci, in
multe cazuri, o creştere pe ansamblu. Sondajul WVS pune între-
bări privind participarea la o organizaţie, cum ar fi bisericile, par-
tidele politice, sindicatele sau asociaţiile de binefacere, şi privind
prestarea muncii voluntare în vreuna dintre aceste organizaţii în
ultimul an. Răspunsurile conturează două tendinţe. Unele organi-
74 MAREA RUPTURA

zaţii de lipul sindicatelor şi grupurilor de acţiune In sprijinul comu-

nităţii se află în declin în majoritatea ţârilor, pe cînd altele, cum
sînt asociaţiile cu scop educativ, artistic, de apărare a drepturilor
omului şi grupurile ecologistc. se află în expansiune în marea ma-
joritate a ţărilor dezvoltate. Se constată aceleaşi tendinţe şi în pri-
vinţa timpului dedicat muncii voluntare. In marca majoritate a
ţârilor se constată o creştere a voluntariatului la toate categoriile
de populaţie, cu excepţia tinerilor.
Marea Ruptură este evidentă în modificarea valorilor care s-a
produs în toate ţările avansate în timpul ultimei generaţii, modifi-
care incomplet redată de datele empirice privind aceste valori. Deşi
încrederea, valorile şi societatea civilă sînt privite în mod diferit
în ţările occidentale dezvoltate, se poate forma o imagine de an-
samblu. în primul rînd se remarcă în toate ţările analizate o scădere
a gradului de încredere în instituţii, mai ales în cele vechi, asocia-
te cu autoritatea şi cocrciţia. precum poliţia, armata şi biserica.
Apoi, se constată un declin al comportamentului etic conform
mărturisirilor celor chestionaţi — care ar reprezenta baza încre-
derii: în majoritatea ţârilor, în 1990 sînt mai mulţi oameni care
declară că s-ar purta necinstit, într-un fel sau altul, faţă de 1981.
Ambele tendinţe au fost prezente şi în SUA.
Pe de altă parte, pare să crească numărul de grupuri şi de afi-
lieri la grupuri în majoritatea ţărilor. Din nou. situaţia variază de
la ţară la ţară, iar tipurile de grupuri s-a schimbat în timp, dar pier-
derea încrederii în instituţii şi degradarea comportamentului etic
nu par să fi afectat prea mult capacitatea oamenilor de a se aso-
cia la un anumit nivel.83
Din ambele puncte de vedere, Statele Unite constituie un caz
limită: au cel mai ridicat grad de neîncredere în instituţii şi cel
mai înalt nivel de participare la grupuri şi la activităţi voluntare.
Comparînd datele pe care le deţinem despre valori, ţările asi-
atice dezvoltate nu par prea deosebite de cele occidentale. Atît
Japonia cît şi Coreea de Sud (singurele ţări asiatice cu un venit
mare pe cap de locuitor incluse în sondajul WVS) prezintă o scă-
dere a încrederii în instituţii, la fel ca şi ţările europene sau SUA.
 DELINCVENTĂ. FAMILIE. ÎNCREDERE 75

încrederea declarată de cetăţenii Japoniei in valorile etice prezin-

tă creşteri importante (la fel ca în cazul Irlandei şi Spaniei), iar
datele despre Coreea de Sud sînt insuficiente. în privinţa afilierii
la grupuri, nu se constată o tendinţă bine definită: in Japonia parti-
ciparea la grupuri (in special sindicate) tinde să scadă. în timp ce
in Coreea participarea la grupuri (in special organizaţii religioase)
tinde să crească.

Rezumat
Marea Ruptură s-a caracterizat prin creşterea nivelurilor de-
lincvenţei şi a dezordinii sociale, declinul familiilor şi relaţiilor
de rudenie ca sursă de coeziune socială şi prin scăderea încrede-
rii. Toate aceste schimbări au început să se producă simultan intr-un
spectm larg de ţări dezvoltate în anii '60, şi au avut loc foarte rapid
in comparaţie cu perioadele anterioare cînd s-au schimbat normele.
Au existat cîtcva tipare importante de comportament: Japonia şi
Coreea de Sud au cunoscut rate mult mai scăzute de creştere a
infracţionalităţii şi de destrămare a familiei, dar erau afectate de
neîncredere; ţările catolice latine . precum Italia şi Spania, aveau
rate ceva mai scăzute ale destrămării familiilor, dar rate de fer-
tilitate extrem de scăzute. Fără îndoială că am fi putut utiliza şi
alţi indicatori ai scăderii capitalului social, dar cei prezentaţi aici
sugerează o tendinţă frapantă de creştere a dezordinii. Urmează
acum să studiem posibilele motive pentru care s-au produs aces-
te schimbări.
 3

Cauze: opinia comună

Este evident că schimbări atît de profunde ca acelea descrise

în capitolul precedent au mai multe cauze şi desfid încercările de
a fi explicate simplist. Totuşi, faptul că mai mulţi indicatori sociali
s-au schimbat într-un grup mare de ţări industrializate aproximativ
în acelaşi timp simplifică, într-o oarecare măsură, analiza feno-
menului, conducîndu-ne la explicaţii cu caracter general. Dacă ace-
leaşi fenomene se produc într-un grup mare de ţări. trebuie să elimi-
năm explicaţiile specifice unei singure ţări.
În paginile următoare voi prezenta ceea ce constituie opinia
comună privind cauzele diferitelor aspecte ale Marii Rupturi, aşa
cum a fost expusă de diverşi teoreticieni ai fenomenelor sociale.
Voi începe cu explicaţii generale care îşi propun să lămurească
simultan toate aspectele Marii Rupturi, pentru a trece apoi la cele
referitoare la unul sau altul dintre aspectele particulare ale ei. Con-
sider că unele explicaţii sînt plauzibile, altele cred că sînt greşite
sau insuficiente.

Excepţia americană
Una dintre primele întrebări pe care trebuie să ni le punem este
dacă Marea Ruptură s-a produs cu adevărat. Mulţi europeni ar fi
înclinaţi să susţină că deteriorarea ordinii sociale este un feno-
men specific american, iar ei au fost feriţi dc racilele sociale care
s-au abătut asupra Statelor Unite. După cum arată datele prezen-
tate în capitolul precedent, în SUA au existat întotdeauna rate mult
mai ridicate ale divorţurilor, infracţiunilor, inegalităţii şi ale altor
fenomene negative, concomitent cu o creştere economică supe-
 CAUZK: OPINIA COMUNA 77

rioară. un avînt mai mare al inovaţiei şi tehnologiei şi o societate

civila mai densă.1 Dintre ţările avansate America bate recordul
in privinţa ratelor infracţiunilor violente, deţinînd ratele cele mai
ridicate de crime, violuri şi atacuri annate. Ratele crimelor sint
cu un ordin de mărime mai numeroase în SUA decît în multe ţâri
europene şi în Japonia; numărul crimelor comise numai în oraşul
New York a fost la un moment dat mai mare decît numărul total
al crimelor din Marea Britanie sau Japonia.2
Dacă Marca Ruptură s-ar fi produs numai în Statele Unite, am fi
tentaţi să afirmăm că ea îşi află rădăcinile atît în particularităţile isto-
riei şi culturii americane, cît şi în evenimentele care s-au petrecut
în Statele Unite începînd cu anii '60, cum ar fi războiul din Vietnam,
scandalul Watergate sau administraţia Reagan. Observatori ai feno-
menului precum Robert K. Merton şi Seymour Martin Lipsct au scris
pe larg despre aspectele specifice ale culturii americane — atitudinea
antistatală, ostilitatea faţă de autorităţi, aşteptările legate de mobili-
tatea economică etc. — care conduc la destrămarea familiilor, in-
fracţiuni şi anomic socială.1 Efectele prezenţei minorităţilor etnice
în America, mai numeroase decît cele din alte ţări avansate, se regă-
sesc în datele statistice. De exemplu, numărul copiilor nelegitimi ai
albilor americani nonhispanici se alia aproape de media europeană.
Indiferent de justeţea acestor explicaţii interculturale in privinţa
recordului negativ al Americii, ele nu justifică ratele în creştere
ale divorţurilor, copiilor nelegitimi, infracţiunilor şi neîncrederii
care au apărut în anii '60 concomitent în multe ţări dezvoltate.
Intr-adevăr, ritmul de creştere a ratelor destrămării familiilor şi
infracţiunilor în multe ţări europene a fost mai ridicat decît cel
din SUA (deşi nivelul de la care s-a pornit a fost mai scăzut)4.
Acest lucru sugerează, la rîndul său. că schimbările nu au fost de-
clanşate numai de factori specifici Statelor Unite, ci de factori
comuni ţărilor occidentale avansate, în ansamblu.
În plus. ţinînd cont de un set mai larg de indicatori. Statele Unite
nu constituie o excepţie în măsura in care s-ar crede. Am văzut că
majoritatea ţărilor scandinave au rate mai înalte ale naşterilor nele-
gitime decît Statele Unite, iar alte ţări anglosaxone. precum Marca
78 MAREA RUPTURĂ

Britanic, Canada şi Noua Zeelandă. au rate comparabile. Acelaşi

lucru răniine valabil şi în cazul infracţiunilor. C'riminologul James
Lynch subliniază că, în privinţa infracţiunilor grave contra pro-
prietăţii. Australia are o rată de spargeri cu 40% mai ridicată decît
cea a SUA, Canada cu 12% mai mare, iar Anglia şi Ţara Galilor
cu 30% mai înaltă în 1988 şi 1992. Odată cu scăderea drastică a
indicatorilor infracţiunilor din Statele Unite în anii ’90, a crescut
numărul ţărilor europene cu rate mai ridicate ale infracţiunilor con-
tra proprietăţii decît cele din SUA. Impresia generală că Statele
Unite au cel mai punitiv sistem penal este de asemenea greşită:
numărul de încarcerări din SUA raportat la populaţie este mare,
dar şi violenţa infracţiunilor comise aici este extremă. Tendinţa
de a închide infractorii pentru un anumit delict şi durata pedepselor
pentru crimă nu sînt semnificativ mai mari în Statele Unite decît
în alte ţări, ba chiar, în unele cazuri, sînt mai mici.
Spre deosebire de Europa, în Statele Unite există o pătură largă
de declasaţi, un strat social în care e concentrată sărăcia cronică
şi care e distinct de clasa muncitoare, caracterizat prin infracţiuni
violente, toxicomanie, şomaj, lipsă de pregătire şcolară şi familii
destrămate. Apariţia păturii de declasaţi se observă nu în centrul,
ci la periferia multor oraşe europene, mai ales în zonele cu o mare
densitate de imigranţi din Lumea a Treia. Dar sărăcia europeană
este mai disciplinată decît cea americană şi e de natură mai degrabă
structurală decît culturală.5

Cauze generale
În linii mari. patru explicaţii au fost date pentru a lămuri de ce
au apărut fenomenele pe care le asociem cu Marca Ruptură: prima
ele au fost provocate de creşterea sărăciei şi/sau a inegalităţii
veniturilor; a doua — dimpotrivă, ele au fost provocate de sporirea
bogăţiei; a treia — ele au fost produsul statului asistcnţial’ modem;

’ Stat asistcnţial (welfare state, „stat-providenţâ") — termen colectiv ce de-

semnează un ansamblu de politici sociale prin care se urmăreşte asigurarea
 CAUZE: OPINIA COMUNĂ 79

a palra ele au fost rezultatul unei mari schimbări culturale

incluzînd declinul religiei şi întîietatea căpătată de satisfacerea indi-
vidualistă a nevoilor personale în fata obligaţiilor comunitare.
în opinia mea. toate aceste puncte de vedere prezintă neajun-
suri. deoarece ele singure nu pot explica de ce au apărut schim-
bări atît de rapide ale normelor sociale începînd cu 1965. Aceste
schimbări îşi au rădăcinile în valori şi sînt deci organic încorpo-
rate în transformările culturale mai largi prezentate in primul capi-
tol. Dar aceasta nu răspunde la întrebarea de ce valorile culturale
s-au schimbat în acel moment anume şi nu cu o generaţie mai
devreme sau mai tîrziu. în ce priveşte normele legate de sex şi
familie, după părerea mea aceste transformări pot fi explicate de
doi factori. Primul este schimbarea masivă survenită în natura
muncii, o dată cu trecerea societăţilor de la economiile de lip indus-
trial la cele de tip informatic; al doilea este o invenţie: pilula con-
traceptivă. Aceste cauze specifice vor fi analizate în următoarele
două capitole.

Prima explicație: Marea Ruptură a fost

provocată de sărăcie şi inegalitate
Este unanim acceptat faptul că există o strînsă corelaţie între
familiile destrămate, sărăcie, infracţiuni, neîncredere, atomizare
socială, toxicomanie, şcolarizare redusă şi un capital social scăzut.
Argumentele folosite de Stînga şi de Dreapta, într-o dezbatere cu
o puternică tentă ideologică, se referă la raportul de cauzalitate
între factorii economici şi culturali. Stînga susţine că infracţiu-
nile. destrămarea familiilor şi neîncrederea sînt provocate de lipsa
locurilor de muncă, a şanselor de afirmare, a educaţiei, mai ge-

unor servicii de bază, precum sănătatea şi invâţâmîntul, după nevoi şi de

regulă gratuit, prin fonduri de la stat. într-o accepţiune mai largă şi mai puţin
precisă, desemnează uneori şi domenii precum asigurările sociale, la care
indivizii au obligaţia legală de a cotiza in mod substanţial pentru a putea
beneficia de ele. (Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. Editura Hu-
manitas. Bucureşti, 2000). (N. ed.)
80 MAREA RUPTURĂ

neral de inegalitatea economică. Mulţi observatori ai fenomenu-

lui ar adăuga aici rasismul şi prejudecăţile împotriva minorităţilor.
Această legătură cau/ală a condus la apeluri adresate Statelor Unite
de a aplica sisteme de protecţie socială de tipul statului asistenţial
european pentru a garanta locurile de muncă sau veniturile pen-
tru săraci, şi a pus problema acută a destrămării familiilor pe seama
eşecului statului asistenţial american de a se „moderniza“ cores-
punzător.6
Ideea că asemenea schimbări masive ale normelor sociale pot
fi produse de sărăcie în ţâri atît de bogate te pune pe gînduri.
Oamenii săraci din Statele Unite au, în termeni absoluţi, un stan-
dard de viaţă mai ridicat decîl americanii din generaţiile trecute
şi un venit pe cap de locuitor mai mare decît au acum mulţi oameni
din ţările Lumii a Treia. în care familiile sînt mult mai stabile.
America n-a sărăcit în ultima treime a secolului XX; venitul pe
cap de locuitor a crescut constant între 1965 şi 1995, de la 14 792 $
la 25 615 S, în timp ce cheltuielile individuale de consum au cres-
cut de la 9 257 $ la 17 403 $. 7 Nivelul sărăciei, după cc a scăzut
spectaculos în anii ’60 şi a crescut uşor ulterior, nu s-a ridicat atît
dc mult îneît să justifice o creştere masivă a dezordinii sociale
(vezi figura 3.1).
Adepţii ipotezei economice susţin că nu nivelul absolut al sără-
ciei este cauza problemei. Societăţile modeme, deşi în ansamblu
mai bogate, au devenit mai inegale sau au traversat perioade de
turbulenţă economică şi pierderi ale locurilor de muncă ce au con-
dus la disfuncţii sociale. în cazul destrămării familiilor, o privire
aruncată asupra datelor comparative legate dc ratele divorţurilor
şi cele ale naşterilor nelegitime arată că acest lucru nu poate fi
adevărat. în ţările OLCD nu se poate stabili nici o corelaţie pozi-
tivă între nivelul ajutoarelor sociale care urmăresc egalizarea veni-
turilor şi stabilitatea familiei. Ba chiar există o slabă corelaţie între
ajutoarele sociale substanţiale şi copiii nelegitimi, ceea ce parc
să susţină teza avansată de conservatorii americani conform căreia
statul asistenţial constituie cauza, nu remediul împotriva destră-
mării familiei. Cel mai mare număr de copii nelegitimi se află în
 Figura 3.1
Ratele oficiale ale sărăciei în SUA, 1951-1994

COMUNA
CAUZE: O P I N I A
Rata

Sursd: U.S. Bureau of the Census, Statistical Abstract oj the United States. 1997
(Washington D.C.: U.S. Government Printing Office. 1997), p. 472.
82 MAREA RUPTURA

ţările scandinave egalitariste, precum Suedia şi Danemarca, unde

mai mult de 50% din P1B e transferat statului. 8 Comparativ cu
aceste ţări. SUA transferă sub 30% din PIB în fondurile guverna-
mentale şi are un nivel mai ridicat de inegalitate socială, dar mai
puţini copii nelegitimi. Japonia şi Coreea de Sud, care alocă sume
minime de la guvern pentru protecţia socială a săracilor, au. în
acelaşi timp, ratele cele mai scăzute ale divorţurilor şi naşterilor
nelegitime între ţările OECD.9
Este adevărat că legătura dintre destrămarea familiilor şi sără-
cie este mult mai slabă în ţările în care protecţia statului asistenţial
e masivă. Ratele sărăciei pentru familiile monoparentale tind să
fie mai ridicate în Statele Unite decît în celelalte ţări din OECD
cu un stat asistenţial mai dezvoltat, ceea ce arată că este posibil
să fi avut efect diferitele programe de sprijinire a familiilor şi de
asigurare a unor venituri minime.10 Privind astfel de date. mulţi
europeni cred că statul asistenţial i-au scutit de costurile ridicate
ale problemelor sociale de tip american.
Totuşi, la o examinare mai atentă a dalelor, se constată că sta-
tul asistenţial nu a rezolvat problema socială in profunzime. în aces-
te cazuri, statul a preluat pur şi simplu rolul de tată, asigurînd ma-
mei şi copiilor bani pentru protecţie şi creştere, printr-un proces
numit de antropologul Lionel Tiger „birogamie“.11 Statul asistenţial
nu elimină costurile sociale ale destrămării familiei, ci mai degrabă
le transferă de la indivizi la contribuabili, consumatori şi şomeri.
Este discutabil dacă statele pot fi înlocuitori potriviţi ai laţilor, care
nu asigură doar venituri familiei, ci joacă un rol în procesul de
socializare şi educaţie al copiilor. în plus, statul asistenţial euro-
pean s-a confruntat cu serioase probleme economice în anii ’90,
care conduc la creşterea constantă a ratei şomajului în toate ţările
de pe continent. Deosebirea faţă de Japonia, care nu e afectată
de problema destrămării familiei, este instructivă şi va 11 analizată
în capitolele următoare.
Acelaşi lucru rămîne valabil şi pentru infracţiuni, ldeea că sără-
cia şi inegalitatea conduc la delincvenţă este răspîndită printre po-
liticienii şi alegătorii din societăţile democratice care caută să jus-
 CAUZE: OPINIA COMUNA 83

tifice programele de asistenţă socială. Dar, deşi există din plin do-
vezi ale unei corelaţii strînse între inegalitatea veniturilor şi infracţi-
uni12, aceasta nu constituie o explicaţie plauzibilă pentru creşterea
numărului de infracţiuni în Occident. N-a existat o criză economică
în perioada cuprinsă între anii 1960 şi 1990 care să explice creş-
terea bruscă a numărului de infracţiuni: de fapt, marele val de
infracţiuni în America postbelică a început într-o perioadă lipsită
de şomaj şi caraclerizatâ prin prosperitate generală. (De altfel. în
timpul marii crize economice din anii 1930, nivelul infracţiunilor
violente în Statele Unite a xcăzut.) în America, inegalitatea veni-
turilor s-a accentuat în anii următori, dar delincventa a crescut şi
în alte ţâri occidentale dezvoltate, mai egalitariste decît Statele
Unite. Dacă inegalitatea economică mai accentuată din America
ar putea explica oarecum rata mai ridicată a infracţiunilor decît,
să zicem. în Suedia, acest lucru nu explică de ce în Suedia rata
delictelor a început să crească în aceeaşi perioadă ca şi în America,
în plus, inegalitatea veniturilor a continuat să se accentueze în SUA
în anii ’90, în timp ce infracţionalitatea era în scădere; astfel, core-
laţia între inegalitate şi infracţionalitatc devine negativă în această
perioadă.13
Sărăcia este de asemenea corelată cu neîncrederea. Dar, dacă să-
răcia nu s-a adîncit în SUA în timpul Marii Rupturi, atunci ea nu
poate explica neîncrederea crescîndă a oamenilor în această perioadă.
Oricum, o minoritate destul de redusă de americani aflaţi sub pra-
gul de sărăcie nu ar explica de ce marea majoritate a americanilor
au început să-şi exprime neîncrederea faţă de instituţii şi de semenii
lor. Pe de altă parte, este posibil ca turbulenţa economică şi accen-
tuarea inegalităţii veniturilor în sine să ducă la un grad mai mare
de cinism. în timpul Marii Rupturi, americanii s-au confruntat cu
o nesiguranţă economică tot mai mare. în anii '70 s-au produs o
serie de crize economice legate de petrol şi inflaţie; la începutul
anilor ’80 a avut loc o mare recesiune în regiunea Rust Belt şi o
pierdere a locurilor de muncă în concurenţa cu ţările de peste ocean.
La începutul anilor '90. companiile americane şi-au redus drastic
84 MAREA RUPTURA

activitatea, iar o slujbă pe viaţă în marile corporaţii americane a

devenit o idee care ţinea de domeniul trecutului.
Interviurile lui Alan Wolfe ilustrează cîteva din căile prin care
schimbarea economică a alimentat neîncrederea. Spre deosebire
de mulţi europeni, americanii nu consideră că inegalitatea econo-
mică în sine este nedreaptă sau că este expresia unui sistem social
fundamental nedrept. Mulţi dintre cei intervievaţi şi-au manifestat
înţelegerea faţă de corporaţiile care şi-au redus activitatea, rcmar-
cînd că erau obligate să procedeze astfel pentru a râmîne com-
petitive; de asemenea, mulţi erau sceptici lăţă de sindicatele care
luptau pentru păstrarea locurilor de muncă şi a beneficiilor tară
ca în schimb să crească productivitatea. Totuşi, ei erau nemulţumiţi
de dispariţia loialităţii faţă de locul de muncă, din cauza unei noi
şi nemiloase concurenţe, şi îi criticau pe şefii care îşi sporeau drep-
turile băneşti în timp ce reduceau la jumătate ştatele de plată.M
în anii '90, datorită restrîngerii activităţii corporaţiilor, oamenii
au fost nevoiţi să-şi împartă şi să îşi limiteze ataşamentul faţă de
locul de muncă în mult mai mare măsură dccît în trecut. în noua
lume a slujbelor „part-time“ sau temporare, a consultanţilor şi a
căutării unui loc de muncă, legăturile dintre oameni sînt mai multe,
dar mai slabe.

A doua explicaţie: Marea Ruptură a fost

provocată de creşterea prosperităţii şi a securităţii
În mod paradoxal, a doua explicaţie generală pentm schimbarea
care a afectat valorile în timpul Marii Rupturi este exact opusul
primeia: departe de a fi provocată de sărăcie şi inegalitate, rup-
tura s-a produs din cauza creşterii bogăţiei. Această opinie a fost
exprimată de sociologul Daniel Yankelovich, ale cărui sondaje de
opinie au urmărit deplasarea de la valorile orientate spre comu-
nitate la cele individualiste, începînd cu anii ’50. 15 Acelaşi punct
de vedere se regăseşte implicit şi în lucrările lui Ronald Ingle-
hart. al cărui concepi de „valori postmaterialiste“ sugerează că
satisfacerea nevoilor economice fundamentale generează alte prio-
rităţi. pe măsură ce oamenii îşi făuresc o ierarhie a necesităţilor.
 CAUZE: OPINIA COMUNĂ 85

Yankelovich vorbeşte despre un „efect al belşugului“ în trei eta-

pe. ¡n prima etapă, în care oamenii s-au îmbogăţit recent, dar încă
îşi mai aduc aminte de nesiguranţa economică, ei sînt prea pre-
ocupaţi de supravieţuirea de pe o zi pe alta pentru a pune prea
mult preţ pe afirmarea sinelui şi dezvoltarea personală sau pen-
tru a-şi oferi satisfacţii. In clapa a doua. luînd prosperitatea drept
un bun cîştigal, ei devin mai preocupaţi de sine, atitudine ce se
manifestă printr-o dorinţă mai mică de a face sacrificii pentru co-
piii lor şi o tendinţă mai accentuată de a-şi asuma riscuri. Atît
destrămarea familiei, cît şi devianţa crescîndă pot fi rezultatul aces-
tei a doua etape. în sfîrşit, o dată cu înaintarea în vîrstă, oamenii
¡şi dau seama că nu pot fi siguri de belşug şi că trebuie să gîndeas-
câ pe termen lung. Yankelovich susţine că mulţi americani au ajuns
in această a treia etapă în timpul recesiunii economice din anii
1991-1992 şi că aceasta ar putea explica declinul apărut în indi-
catorii disfuncţiilor sociale din anii ’90.
Teza conform căreia individualismul tot mai acentuat şi proble-
mele sociale generate de el sînt rezultatul unei prosperităţi mai
mari este aparent mult mai plauzibilă dccît teza contrară, care sus-
ţine că sursa lor ar fi creşterea sărăciei. în definitiv, am putut con-
stata că destrămarea familiei, infracţiunile şi neîncrederea s-au ac-
centuat într-o perioadă lungă de timp în care ţările implicate
deveneau din ce în ce mai prospere. în plus, există o corelaţie clară
intre schimbarea valorilor şi nivelul veniturilor în cadrul OECD;
naţiunile mai bogate, precum SUA, Canada şi ţările scandinave,
prezintă o rupturii mai profundă decît cele mai sărace, precum Por-
tugalia, Irlanda şi Spania. S-ar părea că, odată cu creşterea veni-
turilor, relaţiile de interdependenţă care apropie oamenii în cadrul
familiilor şi comunităţilor slăbesc, întrucît oamenii se pot descurca
acum şi singuri. în perioada de recesiune, abandonarea familiei sau
a vecinilor ar putea să-i condamne pe cei dragi la sărăcie sau greu-
tăţi extreme; oamenii au grijă să-şi păstreze micile avantaje şi nu
doresc să le supună riscului de dragul unor satisfacţii de scurtă durată.
Dar, deşi e mult adevăr în această teză, ea nu este pe deplin
satisfăcătoare. în primul rîndv cei al căror comportament s-a schim-
86 MAREA RUPTURĂ

bat radical în această perioadă — în termenii destrămării famili-

ilor. ai delincventei şi neîncrederii — tind să fie cei mai săraci
membri ai societăţii. De exemplu, afro-americanii cu venituri mici
aveau cele mai puţine motive să se bazeze pe cîştigurile obţinute
în anii ’60. şi totuşi această comunitate a fost cea mai afectată de
destrămarea normelor sociale în următoarele decenii. In plus. ne-
siguranţa economică provocată de recesiunea din anii 1991-1992
a fost de prea scurtă durată pentru a explica adoptarea unor va-
lori mai conservatoare în anii '90. Dacă există o legătură între pros-
peritate şi schimbarea valorilor, atunci aceasta nu este prea strînsă
(după cum arată şi lucrarea lui Inglehart). Altfel spus. individua-
lismul nu creşte şi descreşte o dată cu ciclurile economice de scurtă
durată: oricare ar fi legătura între bogăţie şi schimbarea valorilor,
ea se manifestă într-o perioadă ce se întinde de-a lungul uneia sau
mai multor generaţii.

A treia explicaţie: Marea Ruptură a fost provocată

de politicile guvernamentale greşite
A treia explicaţie generală pentru creşterea dezordinii sociale
este cea avansată de conservatori, fiind susţinută de Charles Murray
în cartea sa Losing Ground (Pierzînd teren), iar înaintea sa de eco-
nomistul Gary Becker. Raţionamentul este imaginea în oglindă
a celui propus de Stînga: stimulentele perverse create de însuşi
statul asistenţial explică accentuarea fenomenului de destrămare
a familiei şi sporirea delincvenţci.16 Cel mai important program
de asistenţă socială destinat femeilor sărace. „The Dcpression-era
Aid to Families with Dependent Children" (AFDC), asigura alo-
caţii numai mamelor necăsătorite şi defavoriza astfel femeile care
se căsătoriseră cu taţii copiilor lor.17 Statele Unite au abrogat AFDC
prin actul de reformă a asistenţei sociale din 1996, în parte şi sub
influenţa argumentelor privitoare la efectele perverse ale stimu-
lentelor.18
În mod similar, mulţi conservatori consideră că infracţionalita-
tea în creştere este rezultatul îmblînzirii pedepselor din această
 CAUZE: OPINIA COMUNĂ 87

perioadă. Gary Becker a susţinut că delictul poate fi privit ca o altă

formă de alegere raţională: cînd răsplata delictului creşte sau cînd
costurile acestuia (este vorba de pedepse) scad. se comit mai multe
delicte, şi viceversa.1'' Mulţi conservatori au afirmat că numărul
infracţiunilor a început să crească în anii '60 deoarece societatea
devenise mai tolerantă, iar sistemul juridic „răsfăţa infractorii".
Din această perspectivă, măsurile drastice luate de comunităţi în
toată America în anii '80 — pedepse mai aspre, mai multe închisori
şi, în unele cazuri, mai mulţi poliţişti pe străzi au fost un motiv
important pentru scăderea ratelor infracţiunilor din anii '90. Nu-
mărul celor închişi în 1997 în Statele Unite a fost dublu faţă de
cel din 1985 şi triplu faţă de cel din 1975. 20 lgnorînd efectele pre-
ventive şi luînd în calcul doar numărul de infracţiuni pe care le-ar
fi comis recidiviştii dacă nu s-ar fi aflat în închisori, se explică
scăderea substanţială a ratelor infracţiunilor în anii '90. 21 James
Q. Wilson susţine că scăderea mai rapidă a delincvenţei din Ame-
rica în anii 1990, în comparaţie cu cea din Marea Britanie în aceeaşi
perioadă, se leagă de măsurile punitive mai aspre luate în Ame-
rica.22 Pe lîngă mărirea pedepselor, metodele poliţiei s-au orien-
tat spre supravegherea comunităţilor, ceea ce e posibil să fi avut
un efect pozitiv în reducerea delincvenţei.
Este sigur că ajutoarele sociale creează ceea ce economiştii
numesc „pericol moral" şi descurajează munca.21 Nu este însă prea
clar efectul lor asupra structurii familiei. La prima vedere, datele
comparative par să susţină mai curînd ipoteza lui Murray, care
consideră ajutoarele sociale drept cauza destrămării familiilor, decît
ideile Stîngii: statele care acordă ajutoare sociale generoase, pre-
cum Suedia şi Danemarca, au mai mulţi copii nelegitimi decît cele
care oferă ajutoare mici. precum Japonia. Totuşi, există numeroase
anomalii, începînd cu făptui că Statele Unite, care acordă ajutoare
sociale mult mai mici decît. de pildă. Germania, au mult mai mulţi
copii nelegitimi. Studiile economice detaliate asupra ajutoarelor
sociale din SUA au constatat discrepanţe asemănătoare în core-
larea nivelurilor ajutoarelor sociale cu cele ale ratei naşterilor copii-
lor nelegitimi în diferite state (care au libertatea de a-şi stabili cuan-
88 MAREA RUPTURÀ

tumul ajutoarelor) sau de-a lungul timpului.24 în ultimul caz. cuan-

tumul ajutoarelor sociale în termeni reali s-a stabilizat, apoi a în-
ceput să scadă în anii '80, în timp ce ritmul de destrămare a fami-
liei s-a menţinut constant pe la mijlocul anilor ’90. 25 Un analist
sugerează că poate doar 15% dintre divorţurile din Statele Unite
pot ti puse pe seama AFDC şi a altor programe sociale.26
Cel mai grav neajuns al tezei conservatoare este că naşterea
copiilor nelegitimi reprezintă doar o parte din realitatea mult mai
vastă a slăbirii legăturilor de familie, realitate ce include de aseme-
nea scăderea fertilităţii, divorţul, concubinajul ca substitut al căsă-
toriei şi separarea cuplurilor de concubini. Naşterea copiilor nele-
gitimi e asociată în primul rind, dar nu în mod exclusiv, cu sărăcia
din SUA şi din majoritatea celorlalte ţâri. Totuşi, fenomene pre-
cum divorţul şi concubinajul sînt mult mai frecvente în rîndul cla-
sei de mijloc şi a celei avute din întreg Occidentul. Este foarte
greu să pui numărul mare de divorţuri şi numărul scăzut de căsă-
torii pe seama guvernului. în afara faptului că statul a simplifi-
cat procedurile de divorţ.
Dacă acceptăm că perfecţionarea metodelor de lucru ale politiei
şi înăsprirea pedepselor pentru delincvenţi ar fi putut contribui
la scăderea ratei infracţiunilor în anii '90, este mult mai greu de
susţinut ideca că explozia de infracţiuni din anii '60 a fost doar
rezultatul blîndeţii poliţiei. Este adevărat că tribunalele americane
au limitat atribuţiile poliţiei şi procuraturii, pentru a apăra drep-
turile inculpaţilor, printr-o serie de hotărîri ale Curţii Supreme din
anii ’60. mai ales în cazul procesului „Miranda v. Arizona“*. Dar
secţiile de politie au învăţat rapid să-şi adapteze procedeele speci-
fice la preocupările perfect legitime ale juriştilor. După cum se
va vedea în următoarele capitole, în teoria modernă asupra de-
lincventei infracţiunile sînt puse în mare măsură pe seama slabei
socializări şi lipsei de control asupra impulsurilor începînd încă

* Hotârîrea tribunalului in acest proces, care a avut loc în 1966. a cerut

politiei ca. la arestarea unui suspect, să-l prevină că are dreptul să nu declare
nimic şi să ceară asistenta unui avocat. (N.eJ.)
 CAUZE: OPINIA COMUNĂ 89

din copilărie. Nu se pune problema că infractorii potenţiali n-ar

reacţiona raţional la pedepse, ci că tendinţa spre delincvenţă şi
reacţia în faţa unor anume pedepse sînt puternic influenţate de edu-
caţia primită. Pentru a înţelege creşterea bruscă a delincventei,
contează mai puţin gradul de pedepsire a infractorilor, cît schimbă-
rile intervenite în instituţiile sociale cu rol de mediere (familiile,
cartierele şi şcolile), schimbări care se produceau concomitent în
această perioadă, precum şi modificarea semnalelor pe care cultu-
ra. în sens larg, le trimitea tinerilor.

A patra explica fie: Marea Ruptură a fost

provocată ele o vastă schimbare culturală
lată-ne ajunşi pe tărimul explicaţiilor culturale, cele mai plauzi-
bile dintre cele palru tipuri expuse aici. Individualismul tot mai
accentuat şi slăbirea controlului din partea comunităţii au avut în
mod clar un impact uriaş asupra vieţii de familie, comportamen-
tului sexual şi asupra disponibilităţii cetăţenilor de a respecta legea.
Neajunsul acestei explicaţii nu constă în faptul că factorul cultu-
ral ar fi neglijabil, ci mai curind că el nu poate da socoteală pentru
ritmul în care s-a produs fenomenul: de ce cultura, care de obi-
cei are tendinţa să evolueze extrem de lent. a suferii brusc o trans-
formare formidabil de rapidă în a doua jumătate a deceniului şapte?
în Marca Britanie şi Statele Unite, apogeul controlului exerci-
tat de comunitate a fost atins în epoca victoriană, în ultima treime
a secolului XIX, cînd a fost acceptai pe scară largă idealul fami-
liei patriarhale, iar sexualitatea adolescenţilor a fost supusă unui
control strict. Mutaţia culturală care a subminat moralitatea victo-
riană poate fi privită pe mai multe niveluri. în vîrf, se află dome-
niul ideilor abstracte răspîndite de filozofi, oameni de ştiinţă, artişti
şi profesori, fără a fi exclusă şarlatania, idei care au pus bazele
intelectuale ale unor schimbări de mai mare anvergură. La al doilea
nivel, cel al culturii populare, întîlnim variante simplificate ale idei-
lor abstracte, complexe, răspîndite în rîndul publicului larg prin
cărţi, ziare şi alte forme de mass media. în sfirşit, există nivelul
90 MAREA RUPTURA

comportamentului oamenilor, care rezultă din încorporarea în ac-

ţiunile maselor a noilor norme conţinute implicit în ideile abstracte
sau în cele popularizate.
Declinul moralităţii victoriene poate fi pus pe seama mai mul-
tor cuceriri intelectuale de la sfirşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX. precum şi al celor din al doilea val care a început
în anii '40. Aliat la apogeu, raţionalismul occidental a început el
însuşi să se erodeze ajungind la concluzia că nu există temeiuri
raţionale care să susţină norme de comportament universale.
Aceasta s-a exprimat cel mai bine în gîndirea lui Friederich Nietzsche.
părintele relativismului modem. De fapt. Nietzsche a susţinut că
omul, „bestia cu obraji îmbujoraţi“, e un animal creator de va-
lori şi că diferitele „limbi ale binelui şi răului", vorbite de diferite
culturi umane, erau expresia voinţei, fără rădăcini în adevăr sau
raţiune. Iluminismul nu a condus spre adevăruri evidente despre
dreptate sau morală, ci mai degrabă a expus infinita diversitate a
aranjamentelor morale. încercările de a găsi temeiul valorilor în
natură sau în Dumnezeu au fost demascate ca fiind acte ale voinţei
celor ce au creat aceste valori. Aforismul lui Nietzsche „Nu există
fapte, ci doar interpretări" a devenit lozinca generaţiilor următoare
de relativişti, sub stindardul deconstructivismului şi postmoder-
nismului.
în domeniul ştiinţelor sociale, erodarea valorilor victoriene a
fost la început opera psihologilor. John Dcwey. William James şi
John Watson, fondator al şcolii behavioriste în psihologie, au con-
testat cu toţii, din diferite motive, ideea victoriană şi creştină con-
form căreia natura umană este păcătoasă din naştere şi în conse-
cinţă au afirmat că nu trebuie exercitat un control social prea sever
asupra comportamentului uman în scopul menţinerii ordinii so-
ciale. Behavioriştii au susţinut că mintea omenească este o „tabu-
la rasa“ — conform ideilor lui Loeke —, aşteptînd să fie umplută
cu un conţinut cultural; rezulta de aici că fiinţele umane sînt mult
mai maleabile la presiunile sociale şi politice decît se crezuse pînâ
atunci. Sigmund Freud şi şcoala psihanalitică pe care a fondat-o
au exercitat o influenţă covîrşitoare prin răspîndirea ideii că la ori-
 CAUZE: OPINIA COMUNA 91

ginea nevrozelor se află reprimarea socială excesivă a impulsurilor

sexuale, intr-adevăr, popularizarea psihanalizei a obişnuit o întrea-
gă generaţie să discute despre sex şi să privească problemele psiho-
logice cotidiene din perspectiva libidoului şi a refulării sale.
Am prezentat, desigur, o imagine simplificată a unor curente
intelectuale extrem de complexe. Adepţii lui James, behavioriştii
şi freudiştii aveau fiecare păreri distincte despre rolul instinctu-
lui. al culturii şi, în general, al naturii umane. Poate mai important
dccît influenţa unei anumite şcoli de psihologic, a fost chiar avîn-
tul psihologiei, atît ca disciplină, cît şi ca mijloc de a privi şinele,
liste cert că americanii secolului al XlX-lca (ca şi europenii seco-
lului al XlX-lea) n-au petrecut atît de mult timp sondînd adînci-
mile celor mai ascunse sentimente în scopuri terapeutice. în măsura
în care oamenii au fost îndemnaţi spre introspecţie, aceasta a avut
ca scop armonizarea gîndurilor şi comportamentului oamenilor cu
normele şi regulile din afară, cele care îi legau de comunităţi şi
instituţii mai mari. în schimb, accentul pus de secolul XX pe psiho-
logie a contribuit mult la justificarea urmăririi obţinerii plăcerilor
şi satisfacţiilor individuale. Rezultatul acestei „psihologizări" a
vieţii contemporane este dezvoltarea a ceea ce sociologul James
Noian numea „statul terapeutic“27, o guvernare care are ca obiec-
tiv satisfacerea necesităţilor psihologice profunde ale cetăţenilor
săi şi râmîne la putere sau cade în funcţie de capacitatea sa de a-i
face pe oameni să se simtă mai bine. Mişcarea califomiană a „res-
pectului de sine" („self-esteem") conform căreia e de datoria învă-
ţâmîntului de stat să urmărească creşterea respectului de sine al
tinerilor prin eliberarea lor de teama că ar fi incapabili să atingă
standarde înalte de comportament, poate prea exigente pentru apti-
tudinile lor. nu este decît un ecou slab al curentelor intelectuale
care apăruseră cu aproape trei generaţii în urmă.
în secolul XX, o a doua sursă de idei privind sexualitatea a fost
furnizată de antropologie. Antropologul Franz Boas de la Univer-
sitatea Columbia a atacat teoriile sociale darwiniste mai vechi
privind ierarhia rasială şi etnică şi a criticat ctnoccntrismul încercă-
rilor occidentale de a judeca culturile primitive. Studenta lui Boas.
92 MAREA RUPTURĂ

Margaret Mcad, a scris Corning ofAge in Samoa în 1928, aplicînd

conceptul de relativism cultural direct asupra problemei practici-
lor sexuale americane. Ea a susţinut că tinerele din Samoa, spre
deosebire de fetele americane influenţate de puritanism şi victo-
rianism. işi începeau viaţa sexuală din adolescenţă: datorită ab-
senţei normelor represive, societatea din Samoa în ansamblu era
mult mai puţin marcată de sentimente de vinovăţie, gelozie şi con-
curenţă.:s Influenţa lui Mead este incontestabilă atît prin cărţile
pe care Ic-a scris, cit şi prin articolele publicate regulat în revista
Life şi prin apariţiile ei la radio şi televiziune.
La nivelul culturii populare, istoricul culturii James Lincoln
Collicr subliniază importanţa perioadei din jurul anului 1912 pen-
tru erodarea normelor sexuale victoriene în SUA. în această pe-
rioadă s-au râspîndit în întreaga ţară o serie de noi dansuri, pre-
cum şi opinia că femeile onorabile pot să frecventeze cluburile
de dans; consumul de alcool a crescut; pentru prima oară cuvîn-
tul Jazz a apărut tipărit, în vreme ce creştea audienţa genurilor
specifice muzicii populare a afro-americanilor. precum „ragtime“
şi mai tîrziu „Dixicland‘\ în rindul albilor; a căpătat amploare
mişcarea feministă; au apărut filmele şi industria distracţiilor pen-
tru publicul larg: in literatură a cîştigat teren modernismul, a cărui
esenţă era permanenta invalidare a valorilor culturale tradiţionale;
iar comportamentul sexual (atît cit putem şti din puţinele date pe
care le deţinem despre această perioadă), a început să se schimbe.-1''
Collier susţine că. pentru elitele americane, bazele revoluţiei sexu-
ale din anii 1960 fuseseră puse încă din anii 1920. Răspîndirea
acestor idei a fost întîrziată de criza economică şi de război, iar
nesiguranţa produsă de acestea a silit oamenii să se concentreze
mai mult pe supravieţuirea economică şi domestică decît pe expri-
marea sinelui şi obţinerea de satisfacţii, pe care oricum cei mai
mulţi nici nu şi le puteau permite.
în consecinţă, întrebarea fundamentală legată de schimbările
normelor sociale în timpul Marii Rupturi nu este dacă acestea
aveau rădăcini culturale — şi este clar că aveau —. ci cum se poate
explica momentul apariţiei şi viteza transformării ulterioare. Tot
 CAUZE: OPINIA COMUNĂ 93

ce ştim despre cultura este că ea tinde să se modifice extrem de

lent în comparaţie cu alţi factori, cum ar fi cei economici, poli-
tici sau ideologici. Acolo unde normele culturale s-au schimbat
rapid, ca în cazul societăţilor cu un ritm accelerat de modernizare
din Lumea a Treia, schimbarea culturală este subordonată schim-
bării economice, şi deci nu constituie un factor autonom.
Cît priveşte Marea Ruptură, îndepărtarea de valorile victoriene
s-a petrecut treptat, timp de două-trei generaţii; apoi. brusc, rit-
mul schimbării s-a accelerat enorm. Este greu de crezut că oamenii
din toate ţările dezvoltate s-au hotărîl pur şi simplu să-şi schimbe
atitudinea faţă de probleme esenţiale precum căsătoria, divorţul,
creşterea copiilor, autoritatea şi comunitatea, atît de radical pe par-
cursul a două-trei decenii, fără ca schimbarea valorilor să fie de-
clanşată de alte forţe puternice. Explicaţiile care pun în legătură
schimbările culturale cu evenimentele particulare din istoria Ame-
ricii, precum războiul din Vietnam, scandalul Watergate sau cu-
rentele anticulturale din anii '60, trădează un provincialism şi mai
accentuat: de ce au fost distruse şi normele din alte societăţi, din
Suedia şi Norvegia pînă în Noua Zeelandâ şi Spania?
Dacă aceste explicaţii generale ale Marii Rupturi sînt nesatis-
făcătoare, trebuie să analizăm separat diferitele elemente ale Marii
Rupturi şi să ne punem întrebarea dacă exista vreo legătură intre
ele.
 4

Cauze demografice, economice şi culturale

De ce a crescut delincvenţa?
Admiţind că sporirea delincventei nu este un artefact statistic,
rezultat al perfecţionării metodelor de raportare ale poliţiei, trebu-
ie să ne punem cîteva întrebări. De ce au crescut atît de spectacu-
los ratele infracţiunilor într-un timp relativ scurt şi în atît de multe
ţări? De ce ratele respective încep să scadă sau să stagneze în Sta-
tele Unite şi în alte ţâri occidentale? Şi de ce statele asiatice dez-
voltate constituie excepţii în aceste privinţe?
Ca şi în cazul creşterii numărului de divorţuri, prima şi poate
cea mai simplă explicaţie a creşterii ratelor infracţiunilor, de la
sfîrşitul anilor ’60 pînă în anii ’80, şi apoi a descreşterii lor, este
una demografică simplă. într-o măsură covîrşitoare, delictele sînt
comise de bărbaţi tineri, între 14 şi 25 de ani. Fără îndoială că
acest fapt are o explicaţie de natură genetică, legată de înclinaţii-
le bărbaţilor spre violenţă şi agresiune, ceea ce înseamnă că. de
cîte ori au loc mai multe naşteri, infracţiunile se vor înmulţi peste
15-25 de ani.1 în SUA, numărul tinerilor cu vîrstc cuprinse între
14 şi 24 de ani a crescut cu 2 milioane între 1950 şi 1960, iar dece-
niul următor a adăugat acestei categorii de vîrstă alte 12 milioane
de oameni asalt care a fost comparat cu o invazie barbară.^ Nu-
mărul sporit de tineri nu a făcut numai să îngroaşe rîndurile de-
lincvenţilor potenţiali; concentrarea lor într-o cultură a tineretu-
lui a putut conduce la creşteri mai mult decît proporţionale ale
eforturilor de a sfida autorităţile. Se poate ţine cont de factorul
vîrstă raportînd numărul de delicte nu la populaţia totală, ci la popu-
laţia de bărbaţi tineri dintr-o anumită societate. Dacă s-ar realiza
 C A U Z E D E M O G R A F I C E . E C O N O M I C E Ş l C U L T U R A L E 95

acest lucru, majoritatea curbelor din figurile 2.1 şi 2.2 s-ar apla-
tiza atit pe panta ascendentă, cit şi pe cea descendentă, intr-ade-
văr, creşterea mai rapidă a fertilităţii în SUA, faţă de alte ţări
avansate, în timpul exploziei demografice explică, intr-o măsură,
ratele mai înalte ale infracţiunilor în Statele Unite între anii ’60
şi '90.' Noua Zeelandă. ţară în care fertilitatea a crescut mai mult
decît în SUA după al Doilea Război Mondial, a fost la rîndul ei
afectată de o intensificare a infracţiunilor contra proprietăţii în anii
'70 şi '80.
Dar explozia demografică nu explică în totalitate creşterea
dclincvenţei în anii ’60 şi ’70. Un criminolog a estimat că sporirea
numărului de crime din SUA a fost de 10 ori mai mare decît era
de aşteptai, în conformitate doar cu schimbările demografice. 4 Alte
studii au arătat că nu există o corelaţie clară între modificările struc-
turii pe vîrste a populaţiei şi creşterea delincventei în întreaga ţară.5
O a doua explicaţie pune în legătură ratele infracţiunilor cu mo-
dernizarea şi cu fenomenele asociate, precum urbanizarea, den-
sitatea populaţiei şi ocaziile de a comite delicte. Este o constatare
de bun-sitnţ că în oraşele mari se vor comite mai multe furturi
de autoturisme şi spargeri decît în zonele rurale, pentru că infrac-
torilor le este mai uşor să găsească automobile şi casc nelocuitc
în oraşe decît la ţară. Teoriile „ecologice" precum acelea ale lui
Hcnry Shaw şi Clifiord McKay. din anii ’40 A. sau cele mai recente
ale lui Rodney Stark, asociază delictele cu medii specifice de
exemplu, zone urbane cu densitate mare de locuitori, cartiere mixte
sau cartiere care încurajează provizoratul.7 Asemenea medii apar
pe măsură ce societăţile se modernizează din punct de vedere eco-
nomic, astfel că există motive să ne aşteptăm la o delincventă cres-
cută o dată ce oamenii se îndepărtează de ferme şi sate şi se mută
la oraş.
Urbanizarea şi modificarea mediului fizic constituie explicaţii
insuficiente ale sporirii ratelor infracţiunilor în ţările avansate
începînd cu anii ‘60. Pe la 1960, ţările respective erau deja socie-
tăţi industrializate, urbanizate; procesul de urbanizare nu a avut
loc brusc în 1965. în Statele Unite numărul crimelor este mult
96 MAREA RUPTURÀ

mai mare în sud decît în nord, deşi nordul este mult mai urbani-
zat şi mai dens populat, in sud violenţa este mai curind un fenomen
rural, iar majoritatea celor care s-au ocupat de acest subiect consi-
deră că explicaţia ratelor ridicate ale delictelor este mai degrabă
culturală decît ecologică.8 Japonia, Coreea de Sud, Hong Kong
şi Singapore au oraşele cele mai dens populate din lume, şi totuşi
nu au fost confruntate cu creşterea ratelor infracţiunilor odată cu
urbanizarea. Dacă acceptăm opinia lui Jane Jacobs conform căreia
frecvenţa delincvenţei este invers proporţională cu numărul „ochi-
lor aţintiţi asupra străzii“, exact genul de condiţii urbane despre
care se spune că duc la infracţionalitate, între altele trotuarele aglo-
merate şi cartierele mixte, reprezintă pentru ea motive ca inl'rac-
ţionalitatea să fie scăzută în cartiere bogate în capital social. Acest
fapt sugerează că mediul social uman este mult mai important în
stabilirea nivelului delincvenţei decît mediul fizic: acelaşi grup
de blocuri dintr-un oraş mare se poate deteriora sau poate fi reno-
vat cînd se mută noi grupuri de oameni. Cu alte cuvinte, ne în-
toarcem la afirmaţia legată de capitalul social: delincvenţa creşte
pentru că scade capitalul social dintr-un cartier sau dintr-o socie-
tate, şi invers.
A treia categorie de explicaţii este uneori etichetată eufemistic
drept „eterogenitate socială“.9 în multe societăţi infracţiunile tind
să se concentreze în rindurilc minorităţilor rasiale sau etnice; pe
măsura diversificării etnice a societăţilor, aşa cum s-a întîmplat
în toate ţările occidentale dezvoltate în decursul ultimelor două
generaţii, ne aşteptăm la creşteri ale ratelor infracţiunilor. Motivul
pentru care delincvenţa este deseori mai ridicată printre minorităţi
este foarte probabil legat, aşa cum au susţinut criminologii Richard
Cloward şi Lloyd Ohlin10. de faptul că, pentru minorităţi căile legi-
time ale mobilităţii lor sociale sînt blocate într-un fel care nu se
aplică şi comunităţii majoritare. Alteori, pur şi simplu eterogenita-
tea poate fi cauza: cartierele prea diversificate din punct de vedere
cultural, lingvistic, religios sau etnic nu ajung niciodată la gradul
de coeziune al comunităţilor capabile să impună norme informale
membrilor lor. Şi, în sfirşit. nu toate minorităţile a căror dezvoltare
 C A U Z E D E M O G R A F I C E . E C O N O M I C E Ş l C U L T U R A L E 97

este blocată de societatea majoritară au aceleaşi rate ale infracţiu-

nilor. În anumite comunităţi minoritare, infracţionalitatea ridicată
poate fi pur şi simplu produsul culturii acelei comunităţi.
Ca explicaţie globală a creşterii ratelor infracţiunilor, eteroge-
nitatea socială este probabil mai importantă în Europa decît în
Statele Unite. în SUA diversitatea etnică s-a accentuat, în urma
noului val de imigranţi, provenind mai ales din America Latină
şi Asia. Totuşi, nu e limpede că delincventa globală în rîndurile
imigranţilor hispanici este semnificativ mai ridicată decît a celor
născuţi în SUA, şi oricum, după 1960 delincventa a crescut deo-
potrivă în rîndul celor născuţi în Statele Unite, cît şi în rîndul imi-
granţilor. în Europa, sentimentele îndreptate împotriva imigranţilor
exploatate de grupuri de extremă dreapta, precum Frontul Naţional
al lui Jcan-Marie Le Pen din Franţa şi partidul Republikaner din
Germania, sînt alimentate de ideea că imigranţii sînt în măsură
disproporţionată responsabili pentru infracţiuni. Dar şi in Europa
ratele infracţiunilor au crescut pentru grupurile născute în ţările
respective."
O altă explicaţie e legată de droguri. Dacă am judeca doar din
perspectiva maturizării cohortelor de copii născuţi în urma explo-
ziei demografice, ar fi de aşteptat ca declinul infracţionalitâţii să
aibă loc spre sfîrşitu! anilor ’80 (aşa cum ratele divorţurilor au
început atunci să se stabilizeze), nu la sfirşitul anilor ‘90.0 explica-
ţie pentru menţinerea infracţionalitâţii violente crescute şi pen-
tru scăderea sa bruscă şi rapidă la sfirşitul anilor '90 ar fi introdu-
cerea cocainei sintetice în oraşele americane pe la mijlocul anilor
’80 şi stabilizarea ulterioară a pieţelor pentru acest drog. 12 Totuşi,
acest factor nu explică motivele creşterii iniţiale a delincventei,
ci numai cele ale prelungirii valului de infracţiuni.
Date fiind limitele acestor explicaţii, ne întrebăm dacă nu cumva
creşterea ratelor infracţiunilor nu este legată de alte aspecte ale Marii
Rupturi. în special de schimbările mai mult sau mai puţin simul-
tane din structura familiei. Cea mai importantă şcoală americană
contemporană de criminologie susţine că socializarea din copilăria
timpurie reprezintă un factor esenţial în determinarea nivelului
98 MAREA RUPTURÀ

ulterior al delincventei. Altfel spus, majoritatea oamenilor nu se

hotărâse zilnic dacă să comită sau nu infracţiuni cîntârind avanta-
jele şi riscurile, aşa cum afirmă uneori teoria opţiunilor raţionale.
Marea majoritate a oamenilor respectă legea, mai ales în ce priveşte
infracţiunile grave, în virtutea obişnuinţelor asimilate la o vîrstâ
relativ fragedă. Dimpotrivă, majoritatea delictelor sînt comise de
rccidivişti care nu şi-au însuşit acest nivel fundamental de auto-
control. De multe ori ei nu acţionează raţional, ci sub imperiul
impulsului. Neanticipînd consecinţele, se întîmplâ deseori ca per-
spectiva pedepselor să nu-i descurajeze.
Unul dintre cele mai faimoase studii de criminologie, care a
demonstrat importanţa socializării în copilăria timpurie, a fost cel
al lui Sheldon şi Eleanor Glueck, ale cărui rezultate au fost pu-
blicate în cartea Unmveling Juvenile Delinquency (Explicarea
delinc-
ventei juvenile)'3. Soţii Glueck au coordonat un studiu longitu-
dinal, urmărind acelaşi grup de băieţi dintr-un cartier sărac din
Boston pînâ după maturizarea lor, incercînd să descopere ce anume
i-a făcut pe unii dintre ei să comită infracţiuni, iar pe alţii să ducă
o viaţă normală. Una dintre descoperirile studiului a fost că băieţii-
infractori au continuat să aibă probleme şi la maturitate — com-
portament de delincvent, căsătorii ratate, alcoolism sau toxicoma-
nie, incapacitate de a-şi păstra serviciul etc. Aceasta a sugerat că
înclinaţia spre un autocontrol scăzut se fixează de la o vîrstă fra-
gedă şi că este una dintre cele mai importante forme de capital
social oferit de familii.
La aceeaşi concluzie au ajuns şi criminologii Travis Hirshi şi
Michael Gottfredson, care afirmă că este mult mai corect să se
vorbească de „cariere infracţionale“ decît despre delicte individu-
ale, pentru că drumurile în viaţă au fost stabilite de modul în care
părinţii şi-au socializat copiii la vîrste relativ fragede.14 intr-o cu-
prinzătoare trecere în revistă a studiilor care stabilesc legături între
familie şi delincvenţă. Rolf Loeber şi Magda Stouhamer-Loeber
au confirmat ceea ce majoritatea oamenilor ştiu: părinţii influen-
ţează delincvenţă ulterioară a copiilor prin neglijenţă, conflicte
cu ei, comportament deviant, conflicte conjugale şi absenţă. 15
 CAUZE DEMOGRAFICE. ECONOMICE Şl CULTURALE 99

Datele prezentate de soţii Cilueck au fost reanalizate prin anii

'90 de Robert Sampson şi John Laub, care au descoperit eâ aces-
tea confirmau importanţa a ceea ce ei au numit „control social
informai în funcţie de vîrstă" şi continuitatea în viaţa adultă a com-
portamentului infracţional al copiilor care nu au fost socializaţi
în mod corespunzător.16 Concluziile lui Sampson şi Laub diferă uşor
de cele ale soţilor Glucck şi de cele ale altor teoreticieni ai „con-
trolului“ prin idcea că relaţiile sociale ulterioare, precum acelea
stabilite la şcoală, serviciu şi între cei de vîrsta lor, pot juca şi ele
un rol în înclinaţia individului spre o carieră infracţională. Pentru
Sampson şi Laub nu numai familiile constituie surse importante
de capital social; capitalul social concentrat în cartiere poate influ-
enţa şi el numărul delictelor comise de infractori. Dar ei nu con-
testă legătura esenţială dintre familie şi delincventă sau impor-
tanţa familiilor pentru păstrarea capitalului social în cartiere.
Este oare posibil ca destrămarea familiilor să explice creşterea
generală a ratelor infracţiunilor în ţările avansate după 1965? Ar
fi logic ca degradarea vieţii de familie, care a început în această
perioadă, să fie responsabilă de creşterea pe scară largă a ratelor
infracţiunilor şi, într-adevăr. există un număr mare de dovezi pri-
vind această legătură.17 Destrămarea familiei se dovedeşte ade-
sea a fi o importantă variabilă intermediară care explică legătu-
ra dintre sărăcie şi infracţionalitate18: familiile sărace nu sînt numai
cele care nu au acces la unele slujbe din cauza lipsei de pregătire
sau a mijloacelor de transport; deseori ele sînt cele din căminul
cărora e absent tatăl, care poate încuraja, disciplina, servi drept
model sau găsi o cale pentru a-şi socializa copiii.
Pe de altă parte, relaţia statistică dintre familiile destrămate şi
delicte nu este chiar atît de simplă pe cît pare la prima vedere, in-
trucît divorţul este adesea corelat cu o mulţime de alţi factori, cum
ar fi sărăcia, şcolile proaste şi cartierele periculoase, care au la
rindul lor un efect asupra socializării copiilor.19 Discernerea aces-
tor factori este deseori greu de realizai şi variază în funcţie de ţară.
De exemplu, în Suedia, comunitatea din afara familiei — vecini,
alţi adulţi, educatori, profesori etc. —joacă probabil un rol mult
100 MAREA RUPTURA

mai important în socializarea copilului dccît în SUA. Astfel, efec-

tele negative ale familiei monoparentale asupra copilului sînt ate-
nuate.
Chiar şi în Statele Unite există o problemă legată de explicarea
creşterii delincventei în anii '60 prin destrămarea familiei. Dacă
divorţul ar fi factorul major responsabil de creşterea infracţiona-
lităţii, ar fi de aşteptat ca ratele infracţiunilor să crească cu o în-
tîrziere de 15-20 de ani după creşterea ratelor divorţurilor şi ale
copiilor nelegitimi, căci se presupune că aceşti copii proveniţi din
familii destrămate ar fi răspunzători pentru valul de infracţiuni.
Şi totuşi delictele, divorţurile şi numărul de copii nelegitimi s-au
înmulţit simultan în aceeaşi perioadă. Tinerii care comiteau in-
fracţiuni la sfîrşitul anilor '60 şi la începutul anilor ’70 trebuie
să se fi născut în perioada 1945-1960, în timpul exploziei demo-
grafice postbelice, cînd stabilitatea familiei americane era în creş-
tere. Este evident că, sub aparenţa de calm domestic a familiei din
anii ’50. era ceva putred, deoarece generaţia care a crescut în sînul
ei s-a dovedit a fi extrem de vulnerabilă la o mulţime de ispite
atunci cînd a ajuns la maturitate. Nu încape îndoială că destrăma-
rea familiei a fost legată de ratele în continuă creştere ale infracţiu-
nilor de la începutul anilor ’90, dar se pare că debutul Marii Rupturi
trebuie atribuit unui factor comun, responsabil atît de infracţiona-
litatc, cît şi de destrămarea familiei.
Există totuşi o legătură incontestabilă între familie şi infracţio-
nalitatc — bănuiesc că mult mai puternică în SUAdecît în Europa
sau Japonia, in linii mari, problema esenţială cu care se confruntă
orice societate este cum să controleze agresiunea, ambiţiile şi vio-
lenţa potenţială a tinerilor săi, şi să Ic orienteze pe căi sigure şi
productive. în majoritatea societăţilor, această sarcină revine aproa-
pe întotdeauna bătrinilor comunităţii, care caută să ritualizeze agre-
siunea. să limiteze accesul la femei şi. în general, să stabilească o
reţea de norme şi reguli pentru a controla comportamentul tineri-
lor.20 Bărbatul mai în vîrstâ care joacă acest rol poate fi tatăl biolo-
gic al tînărului, dar poate fi şi un frate mai mare, un unchi sau un
bărbat din familia mamei, in societatea americană contemporană.
C A U Z E D E M O G R A F I C E , E C O N O M I C E Ş l C U L T U R A L E 101

aceşti bărbaţi mai vîrstnici pot fi instructorii din Marină care, aşa
cum a arătat Thomas Ricks în cartea Making the Corps, îşi do-
vedesc din plin capacitatea de a-i transforma pe tinerii dezorien-
taţi proveniţi din familii destrămate în bărbaţi disciplinaţi care îşi
găsesc un rost în viaţă.21
Probabil că legătura dinirc destrămarea familiei şi dezordinea
socială este mai slabă în Europa decît în America, nu numai pen-
tru că există un stat asistenţial mai dezvoltat care contribuie la
întreţinerea familiilor monoparentale, ci şi pentru că există mult
mai mulţi bărbaţi disponibili care să-i socializeze şi să-i educe pe
băieţi, ¡n unele cazuri, acest rol îl joacă chiar tatăl biologic al băia-
tului. care continuă să locuiască împreună cu mama. deşi cei doi
nu sînt căsătoriţi. Alteori, normele de comportament sînt impuse
de vecini, rude mai îndepărtate sau alţi membri ai comunităţii. Mo-
bilitatea fizică, pentru a nu mai vorbi de cea sociocconomică, mult
mai scăzută la europeni decît la americani, se traduce printr-o sta-
bilitate şi o omogenitate mult mai mari în cartierele şi comunităţile
locale. După cum se exprima Jane Jacobs, într-un cartier euro-
pean obişnuit sînt mult mai mulţi „ochi aţintiţi pe stradă“ decît
într-un cartier american. Astfel, mamele necăsătorite primesc mult
mai mult ajutor pentru a-şi creşte copiii decît în America.
Dacă trecem de la fenomenul general al delincvenţei la cazul
particular al abuzurilor împotriva copiilor, relaţia dintre schimbă-
rile apărute în structura familiei şi abuzurile tot mai numeroase
împotriva copiilor devine mult mai clară. Organizaţia The Chil-
drcn’s Dcfense Fund afirmă că. pe baza interviurilor cu cei care
se ocupă de îngrijirea copiilor, numărul copiilor care au fost grav
maltrataţi a crescut aproape de patru ori între anii 1986 şi 1993
o creştere absolut uluitoare pentru o perioadă de numai 7 ani. 22
Un studiu efectuat de Ministerul Sănătăţii din SUA relevă creşteri
mai puţin spectaculoase, şi totuşi însemnate, ale abuzurilor fizi-
ce, sexuale şi psihice între anii 1980 şi 1993. 23 Deşi presa de senza-
ţie tinde să supraevalueze fenomenul24, există motive să se consi-
dere că nivelul abuzurilor împotriva copiilor a crescut într-adevăr
în timpul Marii Rupturi.
102 MAREA RUPTURA

Din punct de vedere biologic, nu este de mirare câ numărul mai

mare de divorţuri şi copii nelegitimi a dus la abuzuri din partea
celor care se substituie părinţilor, în special din partea unor băr-
baţi interesaţi mai ales de relaţiile sexuale cu mama copiilor şi
pentru care aceştia sînt în cel mai bun caz doar incomozi. Martin
Daly şi Margo Wilson, doi psihologi evoluţionişti care au studiat
atent aceste probleme, afirmă: „Poate cea mai evidentă previzi-
une din punct de vedere darwinist privind motivaţiile părinţilor
este aceasta: părinţii vitregi ţin mai puţin la copii decît părinţii
biologici.“25 Ei subliniază caracterul aproape universal al poveştilor
de tipul Cenuşâresei despre părinţi vitregi răi. in oraşele în care
rapoartele poliţiei fac distincţia dintre actele de violenţă săvîrşite
de cei care se substituie părinţilor şi cele săvîrşite de părinţii bio-
logici, statisticile indică faptul că probabilitatea ca un copil să
sufere un abuz din partea persoanei ce se substituie părintelui bio-
logic este de zece pînă la o sută de ori mai mare decît probabili-
tatea de a suferi un abuz din partea propriului părinte. Un studiu
realizat de Family Education Trust din Anglia a ajuns la concluzii
asemănătoare: în comparaţie cu riscul mediu al abuzurilor, un copil
care trăieşte cu ambii părinţi naturali este de două ori mai puţin
expus, un copil locuind cu mama care trăieşte singură este de
1.7 2,3 ori mai expus, iar un copil locuind cu mama care trăieşte
cu alt bărbat decît tatăl său este de 2,8-5,0 ori mai expus.26 Un
studiu al Ministerului Sănătăţii din SU A despre neglijenţa şi abu-
zurile cu care sînt confruntaţi copiii a arătat că acei copii care locu-
iesc cu un singur părinte sînt victime ale abuzurilor cu o rată „de
1,75 ori mai mare decît rata abuzurilor îndreptate împotriva celor
care trăiesc cu ambii părinţi“. Ratele neglijenţei faţă de copii în
familiile monoparentalc erau de 2.2 ori mai mari decît în familii-
le normale.27 în unele cazuri, violenţa împotriva copiilor creşte
nemăsurat şi devine un factor de risc şi pentru mamă.28
Este adevărat că abuzul împotriva copiilor este de asemenea
strins legat de venitul familiei şi de alţi indicatori ai statutului socio-
economic, şi câ nici unul dintre studiile citate n-a realizat o anali-
ză mai complexă pentru a discerne între factorii socioeconomici
C A U Z E D E M O G R A F I C E . E C O N O M I C E Ş l C U L T U R A L E 103

şi cei familiali. Sărăcia joacă deci un rol important in săvîrşirca

abuzurilor asupra copiilor. Totuşi, trebuie remarcat că ratele sără-
ciei (cel puţin în SUA) urcă sau coboară în funcţie de ciclurile
economice şi că nu s-a constatat o creştere generală a sărăciei care
să corespundă înmulţirii numărului de abuzuri împotriva copiilor. 29
Ca şi în cazul altor aspecte ale Marii Rupturi, sînt greu de expli-
cat aceste schimbări dramatice ale indicatorilor sociali în termeni
strict economici.
Bineînţeles că există în întreaga lume foarte mulţi părinţi vi-
tregi devotaţi care acordă copiilor vitregi tot atîta atenţie şi dragoste
ca şi propriilor copii biologici.30 Poate că oamenii preferă legătu-
rile de sînge, dar au şi capacitatea să se ataşeze de alte fiinţe, de
la copii la animale, cînd există această înclinaţie. Probabil că mulţi
părinţi vitregi exagerează chiar şi fac eforturi suplimentare în pri-
vinţa copiilor vitregi tocmai pentru a arăta că nu există discrimi-
nări. Situaţia delicată din căsniciile refăcute legată de părinţii vi-
tregi poate duce la apariţia unei probleme eomplct diferite: noul
tată nu doreşte să intervină şi să pună Ia punet un copil, fiindcă
simte că n-are nici un drept s-o facă, nefiindu-i rudă de sînge.31

De ce se adînceşte neîncrederea?
Cînd este vorba despre încredere, valori şi societatea civilă, tre-
buie să explicăm două fenomene distincte: în primul rînd, de ce
s-a produs un declin general al încrederii, atît în instituţii, cît şi
în semeni şi, în al doilea rînd. cum se poate reconcilia împuţinarea
normelor împărtăşite în comun de oameni cu o aparentă înmulţire
a grupurilor şi cu creşterea densităţii societăţii civile.
Am tratat pe larg motivele scăderii încrederii în cazul Ameri-
cii. Robert Putnam a susţinut mai demult că este posibil ca acest
fenomen să fie legat de răspîndirea televiziunii, căci cohorta de
copii apărută în urma exploziei demografice postbelice a fost prima
generaţie care a crescut cu ochii pe ecran şi tot ca a cunoscut cel
mai rapid declin al nivelului de încredere.32 Nu numai că progra-
mele de televiziune alimentează cinismul in rîndul telespcctato-
104 MAREA RUPTURA

rilor, prin importanţa pe care o acordă sexului şi violenţei, dar fap-

tul că oamenii stau în faţa televizorului aşezaţi pe canapeaua din
salon le limitează ocaziile de a lua parte la activităţi sociale care
implică contactul direct cu semenii, intr-o ţară in care cetăţeanul
obişnuit se uită la televizor peste patru ore pe zi.
Totuşi, este de presupus că un fenomen general precum scăderea
încrederii este unul complex, care are mai multe cauze, televiziu-
nea fiind doar una dintre ele. Tom Smith, de la National Opinion
Research Center, a efectuat o analiză niultivariată a datelor furni-
zate de sondajele despre încredere şi a descoperit, aşa cum am
afirmat mai sus (vezi p. 78) că neîncrederea este corelată cu un
statut socioeconomic scăzut, cu statutul de minoritate, cu eveni-
mente traumatizante, lundamentalism, incapacitatea de a urma pre-
ceptele bisericii şi cu vîrsta (apartenenţa celor chestionaţi la gene-
raţia apărută în urma exploziei demografice postbelice sau la generaţia
celor născuţi în anii '60). Evenimentele traumatizante care afec-
tează încrederea oamenilor sînt infracţiunile comise împotriva lor
sau starea precară a sănătăţii.
Care dintre aceşti factori s-a modificat atît de mult începînd
cu anii ’60 îneît să explice scăderea încrederii? S-a adîncit oare-
cum inegalitatea veniturilor, iar Eric Uslaner de la Universitatea
din Maryland a afirmat că poate aceasta explică, într-o anumită
măsură, creşterea neîncrederii.33 Ratele sărăciei au fluctuat, dar
pe ansamblu nu au crescut în această perioadă, iar pentru marea
majoritate a americanilor aşa-numita „stringere a curelei“ de către
clasa mijlocie nu a reprezentat atît o scădere a venitului real, cît
o stagnare a câştigurilor. Am văzut că instabilitatea economică din
această perioadă, de la criza petrolului pînâ la reducerea activi-
tăţii unor corporaţii, a dus la creşterea cinismului.
între 1965 şi 1995 infracţiunile s-au înmulţit alarmant, şi este
normal ca o persoană ce a căzut victimă infractorilor sau care ur-
măreşte avalanşa zilnică a ştirilor locale despre crime oribile să
manifeste neîncredere — nu în prietenii apropiaţi şi familie, ci in
oameni în general. Astfel, infracţiunile par să reprezinte o expli-
caţie importantă a adîncirii neîncrederii după 1965, concluzie bine
întemeiată pe analize mai detaliate.34
 C A U Z E DEMOGRAFICE, E C O N O M IC E Ş I C U L T U R A L E 105

Cealaltă schimbare socială majoră care a dus la experienţe trau-

matizante a fost înmulţirea numărului divorţurilor şi al destrămării
familiilor. Bunul-simţ ne spune că acei copii care s-au confrun-
tat cu divorţul părinţilor sau care au de-a face cu o serie întreagă
de parteneri ai mamei lor, în căminul din care lipseşte tatăl, au
tendinţa să devină cinici faţă de adulţi în general, iar acest lucru
ar putea explica, in mare măsură, adîncirea neîncrederii care apare
in sondajele de opinie. Totuşi, în analiza lui Smith, divorţul sau
familia monoparentală nu par să joace un rol prea important ca
explicaţii ale neîncrederii.*5 Pe de altă parte, există o mulţime de
conexiuni indirecte: destrămarea familiei este legată atît de in-
fracţional itate, cît şi de sărăcie, şi fără îndoială că aceşti doi fac-
tori generează cinismul. Un studiu realizat de Wendy Ralin şi John
Transue arată că absenţa din cămin a tatălui măreşte probabili-
tatea ca valorile materiale să devină primordiale pentru copii, fapt
care, la rîndul lui, c corelat cu neîncrederea.36
Se parc că religia are efecte contradictorii asupra încrederii;
atît fundamentaliştii, cît şi necredincioşii tind să fie mai neîncre-
zători decît ceilalţi. Opinia americanilor că societatea lor s-a laici-
zat în ultima generaţie este valabilă mai ales dacă ne referim la
sfera vieţii publice, în care separarea strictă a bisericii de stat s-a
accentuat progresiv; nu reiese din sondaje dacă la nivelul credin-
ţelor individului americanii au cunoscut un declin spectaculos al
convingerilor lor religioase.37 Totuşi, este posibil ca. într-o anu-
mită măsură, scăderea încrederii să poată fi explicată prin laicizarea
societăţii, tendinţă care, în mod paradoxal, este amplificată de o
înmulţire simultană a membrilor bisericilor fundamentaliste.
Neîncrederea mai mare a tinerilor în comparaţie cu oamenii
în vîrstă nu explică accentuarea neîncrederii; de fapt, ea ne face să
ne întrebăm de ce tinerii sînt mai cinici. Pe de altă parte, aceasta
arată că sporirea neîncrederii nu este pur şi simplu un efect al ci-
clurilor vieţii — ceva ce caracterizează oamenii într-o anumită
etapă a vieţii lor. Nici nu este reprezentativă pentru o anumită gene-
raţie — de exemplu generaţia apărută în urma exploziei demografice
postbelice — întrucît pare să fie şi mai reprezentativă pentru ge-
neraţia celor născuţi în anii ’60.
106 MAREA RUPTURA

Putem verifica, folosind statisticile, că infracţionalitatea în conti-

nuă creştere şi insecuritatea economică au avut efecte negative
asupra încrederii şi putem presupune că destrămarea familiei a
jucat de asemenea un rol. Avem impresia totuşi că datele empirice
privind schimbarea culturală, precum cele folosite mai sus, sînt
intrumente primitive şi că avem nevoie de o analiză mai fină a
fenomenului.

Atrofierea comunităţii
Faptul că grupurile şi afilierea la ele sînt în creştere, chiar dacă
încrederea şi valorile împărtăşite în comun par să cunoască un
recul, poate fi explicat în multe feluri, toate compatibile cu afirma-
ţia cu caracter general de la începutul acestei cărţi, şi anume că
cea mai importantă schimbare din societatea contemporană este
accentuarea individualismului. De fapt. a avut loc o transformare
importantă în natura societăţii civile americane, care este proba-
bil valabilă şi pentru alte ţâri occidentale avansate. Dar schimba-
rea importantă care s-a petrecut nu poate fi reprezentată prin vreu-
na din măsurile cantitative ale numărului şi mărimii organizaţiilor
despre care s-a discutat în aşa-numita dezbatere Putnam. Schim-
bările importante sînt calitative şi privesc natura grupurilor predo-
minante astăzi şi genul de relaţii morale existente între indivizii
din societate în ansamblul ei.
Cea mai simplă cale de a pune de acord nivelurile scăzute ale
încrederii cu nivelurile ridicate ale participării la grupuri este legată
de scăderea a ceea ce am numit rază de încredere. Să luăm cazul
unei familii care s-a înscris într-o organizaţie de pază în cartier
şi care patrulează pe străzile din zonă pentru că a crescut brusc
numărul de spargeri. Patrula de cartier joacă rolul uneia din şcoli-
le care formează cetăţeni descrise de Tocqueville şi alcătuieşte
un nou grup ce face parte din societatea civilă. Membrii săi învaţă
să coopereze între ci şi astfel sporesc capitalul social. Pe de altă
parte, scopul iniţial al înfiinţării organizaţiei este rezultatul infrac-
ţionalitâţii şi al neîncrederii oamenilor din cartier faţă de cei din
 C A U Z E D E M O G R A F I C E . E C O N O M I C E Şl C U L T U R A L E 107

societatea mai largă, care îi fac să nu se simtă in siguranţă. Dacă

dezvoltarea societăţii civile se bazează pe proliferarea unor ast-
fel de grupuri cu rază mică, defensive, atunci ne putem aştepta
ca nivelurile de încredere în societate în general să scadă.
Şi mai rea ar fi o situaţie în care oamenii s-ar refugia în grupuri
bigote sau foarte agresive, care ar micşora rezerva de încredere
a societăţii în ansamblu. în romanul său Snow Crash, autorul de
science-fiction Neal Stephenson prezintă o imagine sumbră şi
amuzantă a Statelor Unite în viitor. în care ţara a fost împărţită
în sute de mii de „suburbclave“ de fapt, subdiviziuni şi asocia-
ţii ale proprietarilor de case. care s-au transformat în entităţi suve-
rane ce solicită paşapoarte şi vize de intrare în casele lor. în această
lume, autoritatea guvernului federal s-a redus la cele cîtcva clădiri
dărăpănate pe care încă le mai ocupă. Negrii, bicicliştii, chinezii,
ba chiar şi rasiştii care alcătuiesc o comunitate închisă numită Noua
Africă de Sud, cu toţii se bucură de o viaţă comunitară ignorîn-
du-se şi duşmănindu-se reciproc.
America de astăzi n-a ajuns chiar atîl de departe, dar se îndreap-
tă în această direcţie. Atît datele despre valori, cît şi cele despre
societatea civilă indică faptul că raza de încredere se află în scă-
dere, nu numai în Statele Unite, ci şi în restul ţărilor avansate. Oa-
menii continuă să împărtăşească norme şi valori pe căi care produc
capital social, şi tot mai mulţi se înscriu în grupuri şi organizaţii,
dar tipul de grup s-a schimbat radical. Autoritatea majorităţii orga-
nizaţiilor mari a scăzut şi a crescut importanţa unei mulţimi de
asociaţii mai mici în viaţa oamenilor. Decît să fie mîndri că sînt
membrii unui sindicat mare şi puternic, că lucrează într-o corpo-
raţie mare sau că şi-au îndeplinit serviciul militar, oamenii caută
să stabilească contacte sociale la orele de gimnastică aerobică, într-o
sectă „New Age“, într-un grup de sprijin reciproc sau prin In-
ternet. în loc să caute valori călăuzitoare în biserica tradiţională,
care modela odinioară cultura societăţii, oamenii îşi aleg valorile
pe temeiuri individuale, astfel îneît sînt legaţi de comunităţi mai
restrînse, formate din oamenii care gîndesc asemenea lor.
108 MAREA RUPTURĂ

Tranziţia spre grupuri cu rază mică se reflectă la nivel politic

prin ascensiunea aproape universală a grupurilor de interese, în
dauna partidelor politice cu o bază largă. Un partid politic pre-
cum cel Creştin Democrat din Germania sau Partidul Laburist bri-
tanic are o poziţie ideologică coerentă în privinţa numeroaselor
probleme cu care se confruntă o societate, de la apărarea naţiona-
lă la asistenţa socială. Deşi de obicei se bazează pe o anumită clasă
socială, un partid concentrează înlăuntrul său o largă coaliţie de
interese şi personalităţi. Pc de altă parte, grupul de interese îşi în-
dreaptă atenţia asupra unui singur obiectiv, cum ar li salvarea pădurilor
tropicale sau promovarea fermelor de pui în nordul Midwestului;
poate să aibă o deschidere transnaţională, dar are autoritate mult
mai limitată în privinţa gamei de preocupări sau a oamenilor pe
care îi atrage.
Interviurile Iui Alan Wolfe cu americani din clasa de mijloc con-
firmă din plin atrofierea comunităţii şi a moralităţii în societatea
americană contemporană. Wolfe susţine că astăzi nu se desfăşoară
cu adevărat „războaie culturale“ în Statele Unite, cu grupuri care luptă
neîmpăcat unele împotriva celorlalte. Motivul pentru care nimeni
nu se află pe picior de război este că — exccptînd anumite subiecte
ca avortul şi homosexualitatea — majoritatea americanilor din
clasa de mijloc nu cred în nimic cu atîta tărie îneît să dorească să-şi
impună valorile lor altora, şi deci n-au motive să ducă adevărate
războaie culturale. Mulţi dintre cei chestionaţi de Wolfe sînt credin-
cioşi şi preocupaţi de problemele etice ale societăţii americane
contemporane. Ei preţuiesc comunitatea şi pot deveni ostili faţă
de cei care creează dificultăţi comunităţii, de la susţinătorii politi-
cilor rasiale la cei ai fărîmiţării corporaţiilor. Dar ei sînt încă şi
mai preocupaţi să rămînă toleranţi faţă de valorile altor oameni.
Nu-i interesează să-şi impună credinţa religioasă sau părerile etice
asupra altora, şi le repugnă şi mai mult ca o autoritate din afară
să le spună cum trebuie să trăiască.
Wolfe afirmă că acest relativism moral indiferent este în fond
un lucru bun: apără cu sfinţenie toleranţa, principala virtute libe-
rală. este nuanţat într-o gamă largă de subiecte, de la acţiunea femi-
CAUZE DEMOGRAFICE. ECONOMICE Şl CULTURALE 109

nistâ la patriotism, şi dovedeşte că în centrul universului moral

american se află o doză mare de pragmatism larg împărtăşit. Wolfe
critică intelectualii conservatori precum Irving Kristol şi Robert
Bork pentru afirmaţia că majoritatea americanilor vor o întoarcere
la tradiţia religioasă şi morală. Primul lui motiv este de natură em-
pirică: din cîte cunoaştem despre opiniile majorităţii americanilor,
ei doresc avantajele tradiţiei în privinţa comunităţii şi ordinii so-
ciale. dar nu vor să renunţe la vreun dram de libertate personală
pentru a atinge aceste obiective. Iii depling pierderea valorilor
familiale, dar nu le convine să renunţe la divorţul in care soţii se
despart tară ca vreunul să aibă o vină; le plac micile magazine
şic. dar sînt seduşi de reducerea preţurilor şi de oferta largă. Parcă
s-ar fi adeverit previziunea lui Emile Durkheim conform căreia,
într-o societate modernă, singura valoare care îi apropie pe oameni
este valoarea individualismului însuşi: în plan moral, pe oameni
îi revoltă cel mai mult atitudinea moralizatoare a semenilor.38
Pentru moment, vom lăsa deoparte analiza efectelor „morali-
tăţii scrise cu m mic" asupra viitorului societăţilor democratice.
Cu toate acestea, este evident că relativismul moral e un factor-cheie
pentru explicarea contradicţiei aparente între scăderea încrederii
şi ascensiunea societăţii civile. Comunitatea se bazează pe valori
comune: cu cît aceste valori deţin o autoritate mai mare şi sînt
împărtăşite de mai mulţi oameni, cu atît mai puternică devine
comunitatea şi cu atît creşte nivelul global al încrederii din socie-
tate. Dar accentuarea individualismului şi dorinţa de a obţine o
autonomie maximă conduc la contestarea generală a autorităţii,
în special a autorităţii marilor instituţii care deţin multă putere.
Atît americanii de azi. cît şi europenii de azi urmăresc obiec-
tive contradictorii. Sînt tot mai neîncrezători în orice tip de autori-
tate. politică sau morală, care le-ar putea îngrădi libertatea de a
alege, dar doresc, în acelaşi timp, să existe un simţ al comunităţii,
plus avantajele aduse de comunitate, precum recunoaşterea me-
ritelor fiecăruia, participare, sentimentul de apartenenţă Ia comu-
nitate şi identitate. Comunitatea trebuie căutată în altă parte, în
grupuri şi organizaţii mai mici şi mai flexibile. în care devotamen-
110 MAREA RUPTURA

tul şi afilierea la grup pot fi reconciliate, şi în care se poate pătrunde

şi ieşi destul de uşor. Astfel, oamenii îşi pot împăca dorinţele lor
contradictorii de a face parte dintr-o comunitate şi, în acelaşi timp,
de a avea autonomie. Ei au parte însă de o comunitate mai mică
şi mai slabă decît cele din trecut. Fiecare comunitate are tot mai
puţine în comun cu cele din jurul său, iar asupra membrilor săi
comunitatea nu are cine ştie ce autoritate. Cercul de oameni în
care poţi avea încredere este în mod necesar tot mai restrîns. In
concluzie, esenţa schimbării valorilor, caracteristica principală a
Marii Rupturi, este ascensiunea individualismului moral şi urmarea
sa firească, atrofierea comunităţii.
 5

Rolul deosebit al femeilor

Am văzut că e posibil ca infracţionalitatea şi, într-o măsură mai

mică, neîncrederea să fie legate de schimbările care au avut Ioc
în structura familiei. Este evident că transformările dramatice care
au afectat familia în ultimii 30 de ani sînt consecinţele celor două
prefaceri uriaşe din anii ’60 şi ’70: revoluţia sexuală şi cea femi-
nistă. Mulţi consideră aceste evoluţii ca pe nişte schimbări cultu-
rale pur voluntare. Dreapta critică făţiş declinul valorilor famili-
ale, în timp ca Stînga priveşte normele tradiţionale ca un subiect
care-i preocupă pe cei ce „pur şi simplu nu înţeleg“. Cu toate aces-
tea, schimbarea valorilor a fost înlesnită de importante progrese
tehnologice şi economice, legate de sfîrşitul epocii industriale, şi
doar acest fapt poate explica momentul apariţiei lor. Nu e vorba
aici de liberul arbitru sau de moralitatea opţiunilor. Dar opţiunile
morale sînt luate într-un cadru tehnologic şi economic ce face ca
anumite alegeri să fie mai probabile într-o perioadă decît în alta.

Fertilitatea
Marea râspîndire a mijloacelor contraceptive şi legalizarea avor-
turilor în multe ţâri avansate după anii ’60 constituie explicaţia prin-
cipală a scăderii spectaculoase a fertilităţii începînd din acei ani.
Dar mijloacele contraceptive şi avorturile nu sînt totul. în multe ţâri,
cum ar fi Franţa şi Japonia, fertilitatea a scăzut cu mult înainte de
anii '60. Nici simpla existenţă a mijloacelor contraceptive nu explică
evoluţia fertilităţii. De ce n-a scăzut fertilitatea în Italia la 0,2 ci la
1,2 în anii 1990. din moment ce controlul naşterilor putea conduce
şi spre o fertilitate mai scăzută decît cea atinsă în realitate?
112 MAREA RUPTURÀ

Demografii sînt înclinau să explice fertilitatea prin factori eco-

nomici. Ei susţin că părinţii vor copii în acelaşi fel în care vor
alte bunuri materiale.1 Bineînţeles că îi iubesc şi au grijă de ei,
dar nu în detrimentul tuturor celorlalte bunuri de care se bucură
in viaţă. Costurile implicate de apariţia unui copil au mai multe
componente: costurile directe ale hranei. îmbrâcăminţii, locuinţei
şi educaţiei acestuia, şi pierderea unor şanse în viaţa părinţilor -
mai ales a mamei - legată de obligaţia de a sacrifica timp şi bani
pe durata creşterii copilului. Copilul răsplăteşte aceste eforturi prin
dragostea şi afecţiunea pe care le simt părinţii pentru el, şi poate
că va înapoia direct o parte din banii părinţilor prin întreţinerea
acestora cînd va ajunge să îşi cîştigc existenţa. Dar apariţia copi-
ilor reprezintă un transfer net eu sens unic de resurse financiare
de la părinţi la copii, pe care părinţii trebuie sâ-l echilibreze
reducînd alte cheltuieli.
Într-o societate modernă, informatizată, atît costurile directe,
cît şi costurile legale de pierderea unor şanse în viaţa părinţilor
o dată ce apar copiii au crescut enorm. Pe măsură ce bogăţia (expri-
mată în venitul net pe cap de locuitor) creşte, iar sofisticarea tehno-
logică a economiei se accentuează, pregătirea şi educaţia (sau ceea
ce economiştii numesc capital uman) capătă o importanţă tot mai
mare pentru şansele de afirmare ale unui tînâr. înlr-o ţară săracă
precum India, copiii pot deveni bunuri economice prin trimiterea
lor la muncă la vîrsta de 7-8 ani. în Statele Unite, dimpotrivă,
există puţine munci remunerabilc pe care să Ic poată face un copil
de opt ani, ba chiar şi pentru adolescenţii de liceu există tot mai
puţine locuri de muncă. în anii ’90, costul studiilor universitare
pe timp de patru ani ale unui singur copil poate depăşi cu mult
100 000 de dolari. în acelaşi timp, există o probabilitate mai mare
ca părinţii copilului — în special mamele — să aibă serviciu şi
să cîştige mai bine. Pentru femei, costurile unei întreruperi a servi-
ciului timp de cîteva luni sau ani se pot ridica la zeci sau sute de
mii de dolari. Motivele biologice îi fac pe părinţi să-şi dorească
un succes rcproductiv maxim, dar ei sînt de asemenea fiinţe ra-
ţionale şi înţeleg că fiii lor au şanse să se descurce în viaţă doar
 ROLUL DEOSEBIT AL FEMEILOR 113

dacă sînt înzestraţi cu deprinderile adecvate, educaţie şi toate cele

necesare vieţii într-o societate modernă.
Deşi aceasta pare să fie o explicaţie destul de satisfăcătoare în
privinţa fertilităţii, există multe aspecte şi anomalii concrete pe
care nu le poate lămuri. De exemplu, de ce în Franţa rata totală a
fertilităţii (RTF) a început să scadă din secolul XIX. cu mult înain-
tea altor ţări cu un nivel de dezvoltare asemănător? De ce Japonia,
care în anii '50 avea un produs intern brut pe cap de locuitor mult
mai mic şi mult mai puţine femei încadrate în cîmpul muncii decît
SUA, Marea Britanie sau Canada, a fost afectată de o scădere
bruscă şi drastică a fertilităţii, în timp ce ţările sus-menţionate aveau
parte de o adevărată explozie demografică? 2 De ce s-a produs
explozia demografică? Şi de ce politica pro-natalistă din Suedia,
prin care stimulentele economice erau dirijate spre încurajarea fer-
tilităţii, a părut să dea roade în anii ’80, iar în anii '90 a eşuat?
S-ar părea că, pe lingă modelul economic, mai există o mulţime
de alţi factori care determină fertilitatea, inclusiv cîţiva factori cul-
turali greu de cuantificat. Deseori, cultura poate prevala în faţa
factorilor economici. In SUA există comunităţi — precum cea a
evreilor hasidici sau cea a mormonilor a căror fertilitate este
mult mai marc decît media pe ţară. deoarece credinţa religioasă
îi obligă pe membrii lor să aibă familii numeroase. Explozia demo-
grafică postbelică a fost explicată prin aşteptările amînate ale unei
mulţimi de oameni, care ar fi dorit să-şi întemeieze o familie în tim-
pul crizei economice şi războiului, şi prin nevoia lor de a se refugia
în siguranţa şi pacea vieţii de familie după mulţi ani furtunoşi.
În mod similar, este greu de crezut că scăderea fertilităţii în
Europa, în decursul ultimei generaţii, nu are legătură cu schimba-
rea opţiunilor culturale privitoare Ia importanţa vieţii de familie
în sine în comparaţie cu alte bunuri, şi că reprezintă doar un cal-
cul legat de coshirile şi cîştigurile la care se renunţă o dată cu
naşterea fiecărui copil.3 Pentru mulţi intelectuali europeni şi ameri-
cani copiii şi familia au devenit pur şi simplu ceva demodat. O
tînără suedeză, citată de ziarul New York Times, a explicat: „Uneori
mă gîndesc că poate pierd ceva important din viaţă dacă n-am un
114 MAREA RUPTURĂ

copil. [...] Dar astăzi femeile au în sfîrşit atît de multe posibilităţi

să ducă viaţa pe care şi-o doresc. Ele călătoresc, muncesc şi stu-
diază. Este captivant şi solicitant. Nu văd unde să mai fie loc şi
pentru copii.“4
La rîndul lor, tendinţele fertilităţii explică, intr-o oarecare mă-
sură, creşterea ratei divorţurilor ce caracterizează Marea Ruptură.
Cuplurile tind să divorţeze mai mult în primii ani de căsnicie: ţările
care au parte de explozii demografice se pot deci aştepta la rate
mai ridicate ale divorţurilor cînd copiii rezultaţi din acestea ajung
la 20 sau 30 de ani. În plus, creşterea longevităţii implică faptul
că mariajele trebuie să dureze mai mult; conform legilor statis-
ticii, aceste căsnicii se vor destrăma mai degrabă prin divorţuri
decît prin decesul partenerului. Rezultă că modelele de fertilitate
şi mortalitate descrise mai sus ne-ar putea face să ne aşteptăm la
un număr mai mare de căsnicii destrămate în anii ’70 şi ’80.
Destrămarea familiilor care s-a petrecut în realitate a fost însă
mult mai dramatică decît ar indica doar aceşti factori demogra-
fici, aşa îneît trebuie să căutăm şi alte cauze. Dar înainte de a iden-
tifica aceşti factori sociali, trebuie să înţelegem contextul biologic
în care s-au produs aceste schimbări.

Originile biologice ale familiei

Pentru antropologii care i-au succedat lui Franz Boas, una din-
tre tezele de câpâtîi este ideea că nu există ceea ce am fi tentaţi
să numim „familie umană normală”. Mare parte din obiectul de
studiu al antropologiei constă în varietatea imensă a sistemelor
de înrudire dintre oameni, şi sînt într-adevăr greu de distins cu
claritate modele universale ale structurilor familiale. Cu siguranţă
că ceea ce antropologii au numit familia conjugală sau familia
nucleară alcătuită din două generaţii în SUA prin anii '50 nu era
specifică restului lumii în acea perioadă, şi nu era caracteristică
multor societăţi occidentale la începutul dezvoltării lor. De aceea,
destrămarea familiei nucleare în Occident după anii '60 nu a con-
stituit ipso jacio o abatere de la vreo normă străveche.
 ROLUL DEOSEBIT AL FEMEILOR 115

Pe de altă parte, dacă plasăm înrudirea între oameni în contex-

tul mai larg al înrudirii în cadrul altor specii de animale, constatăm
că aceasta serveşte anumitor scopuri ale evoluţiei. în ciuda varie-
tăţii aparente a sistemelor de înrudire. Puţini oameni ar contesta
ideea că relaţia dintre o mamă şi copiii ei are un temei biologic,
la fel ca şi în cazul altor specii de animale. O femeie care a năs-
cut de curind va secreta lapte la auzul ţipctelor copilului ei; instinc-
tiv, ea îşi leagănă copilul pe braţul slîng, acolo unde copilul se
va simţi liniştit de bătăile inimii mamei lui.5 Nenumărate studii
arată că mamele şi copiii mici comunică spontan şi interacţionează
intr-o mulţime de feluri, care par să fie controlate mai degrabă
genetic decît cultural.'’ Mamele joacă un rol esenţial pentru sănă-
tatea copiilor lor; mare parte din devierile de comportament
sociopatice care apar mai tîrziu în decursul vieţii trebuie puse pe
seama rupturii care a intervenit între mamă şi copil la începutul
vieţii copilului.7
Rolul bărbatului în creşterea copiilor este mai problematic, iar
la alte specii prezintă variaţii considerabile. Oricît le-ar plăcea oa-
menilor să considere monogamia păsărilor un model natural pen-
tru familiile umane8, la majoritatea speciilor sexuate masculii nu
contribuie decît cu un spermatozoid la procrearea şi creşterea copi-
ilor. Acest lucru este valabil şi pentru cele mai apropiate rude ale
omului, primatele. De exemplu, cimpazeii trăiesc în promiscui-
tate şi nu alcătuiesc cupluri de durată; deşi masculii contribuie la
apărarea şi procurarea hranei pentru femele şi pui. cei mici sînt
de fapt crescuţi în familii monoparentale. Gradul de implicare al
masculilor în rolul de lată la toate speciile depinde de natura re-
surselor necesare, în funcţie de mediul animalului, pentru reuşita
creşterii puilor şi de capacitatea masculului de a le procura.9
În cazul fiinţelor umane, bărbaţii sînt traşi în direcţii contradic-
torii. Pe de o parte, în copiii oamenilor trebuie să se investească
mult mai mult decît în puii altor specii, bărbaţilor revenindu-le
un rol mult mai important decît masculilor altor specii. Oamenii
au creierul atît de dezvoltat, îneît, în ciuda unei perioade de gesta-
ţie destul de îndelungate, în realitate ei se nasc prematur, mare
I 16 MAREA RUPTURĂ

parte din procesul de maturizare, care la alte animale se desfăşoară

în interiorul uterului, fiind realizat în afara lui. De aceea, la naştere
copiii oamenilor sînt mult mai neajutoraţi decît puii majorităţii
speciilor de animale, inclusiv cei ai primatelor. Copiilor oame-
nilor le trebuie extrem de mult timp ca să poată trăi pe picioarele
lor, timp în care ei sînt slabi, vulnerabili şi dependenţi de părinţii
lor. Evident, copiii nu pot supravieţui tară ajutorul mamelor, dar
nevoile copiilor sînt atît de mari, îneît bărbaţii ajung şi ei să joace
un rol important. în epoca triburilor de vînători şi culegători, cînd
s-a desâvîrşit actuala structură genetică umană, bărbaţii jucau un
rol important în asigurarea proteinelor care se găseau în carnea
de animal şi în protejarea comunităţilor atît de atacurile altor grupuri
de oameni, cît şi de pericolele care proveneau din mediul încon-
jurător. În consecinţă, c dc înţeles de ce anumite forme de legă-
turi monogame sînt mai răspînditc în societăţile umane decît în
rîndul altor animale.
Pe de altă parte, natura acestei legături rămîne fragilă datorită
factorilor biologici care fac ca motivele bărbatului de a rămîne
lîngă copiii săi să fie mai slabe decît cele ale femeii. Instinctul
primar al oricărui animal îl face să-şi transmită genele următoa-
relor generaţii. Pentru o mamă umană, ca şi pentru majoritatea
altor mame din regnul animal, acest lucru înseamnă să-şi doteze
copiii cu cele mai bune gene la începutul vieţii, iar apoi să le asi-
gure copiilor resursele necesare supravieţuirii şi capacităţii lor
de reproducere. în general, femelele trebuie să asigure un nivel
mai înalt decît masculii al „investiţiei parentale“, pentru a folosi
terminologia biologilor. Mai ales Ia mamifere, femelele trebuie
să poarte copilul în pîntec. să-l îngrijească, să-i procure hrana şi
adesea să se lupte ca sâ-I apere de prădători şi de pericolele
provenind din mediul înconjurător. Deşi bărbaţii investesc mai
mult în copiii lor decît masculii multor specii, contribuţia (şi cos-
turile) la creşterea copiilor rămîn mai mici decît cele ale femeilor.
De exemplu, există o limită naturală a numărului de copii pe care
îi poate zămisli o femelă pe durata unei vieţi, scăzută în compa-
raţie cu numărul de copii pe care îi poate procrea un mascul. La
 ROLUL DEOSEBIT AL FEMEILOR 117

oameni, o femeie poate avea cel mult o duzină de copii într-o

viaţă, pe cînd un bărbat poate deveni tatăl a mii şi mii de copii.
De aceea, o femeie îşi va mări şansele de a-şi transmite genele
dacă îşi alege bărbatul cu marc grijă în primul rînd trebuie să
se asigure că urmaşii ei vor avea parte de cele mai bune gene şi,
în al doilea rînd, trebuie să fie sigură că resursele bărbatului vor
fi disponibile pentru copii după naşterea lor. Pe de altă parte, mas-
culii au tendinţa de a-şi mări la maximum şansele de a-şi trans-
mite genele urmaşilor printr-o împerechere mai puţin selectivă
cu cît mai multe femele posibil.
Faptul că femelele au tendinţa să fie mai selective decît mascu-
lii cînd îşi aleg partenerii este o observaţie cu caracter general care,
după cum se dovedeşte, nu e valabilă numai în cazul tuturor cultu-
rilor umane cunoscute, ci şi în cazul tuturor speciilor de animale
cu reproducere sexuală. Biologul Robert Trivcrs afirmă:
„La majoritatea speciilor, femelele îşi aleg cu marc atenţie
partenerii
sexuali, pe cînd masculii procedează mult mai neglijent. De regulă,
o femelă este curtată de mai mulţi masculi, iar ca ii refuză aproape
pe toţi, cu excepţia unuia singur sau numai a citorva, puţini.
Această
selecţie nu este deloc întîmplătoare. in natură, de cîte ori au fost stu-
diate preferinţele femelelor, s-a constatat că ele fac selecţia intr-un
mod special. Majoritatea femelelor dintr-o specie selectează
masculii
intr-un mod asemănător, astfel incit rezultatul acestei alegeri oferă
multe posibilităţi de copulaţie cîtorva masculi, iar altora, mult mai
nu-
meroşi, nici una [...]. Masculii, dimpotrivă, curtează multe fentele
şi vor copula cu majoritatea sau cu toate, dacă sînt acceptaţi. în
plus.
masculii pot curta şi ceea ce este impropriu. De exemplu, s-au
obser-
vat masculi care curtează alţi masculi, femele aparţinînd altor
specii,
fentele împăiate, fragmente de femele împăiate şi obiecte
neînsufleţite.
Cîteodată, se constată că masculii curtează o combinaţie a celor de
ntai sus.“10
După părerea lui Trivcrs, se cunosc puţine specii care au prefe-
rinţe sexuale inversate, printre care falaropodidele, greierele mor-
mon şi anumite specii de cai de mare."
Cu alte cuvinte, spre deosebire de femei, bărbaţii au o predispo-
ziţie biologică spre promiscuitate şi selectivitate scăzută în căutarea
I 18 MAREA RUPTURĂ

satisfacţiei sexuale"1. Aceasta e în conformitate cu observaţia noas-

tră cotidiană asupra sexualităţii feminine şi masculine, şi explică
de ce mai degrabă bărbaţii decît femeile sînt principalii con-
sumatori de prostituate şi pornografie. De asemenea, aceasta
explică de ce, în medie, homosexualii au mult mai mulţi parteneri,
iar lesbienele mult mai puţine partenere decîl heterosexualii: nu
homosexualitatea, ci masculinitatea neîngrădită de selectivitatea
feminină conduce la un număr mare de parteneri în primul caz.12
Astfel, biologia ne spune că bărbatul va juca un rol oarecare
în familie, axat pe procurarea resurselor pentru femeie şi copii,
dar ne sugerează de asemenea că acest rol va fi fragil şi supus
rupturii. Gradul de implicare al bărbaţilor în cupluri monogame
şi importanţa rolului pe care îl joacă în creşterea copiilor depind
mai puţin de instinct, cît mai ales de tipurile de norme sociale,
pedepse şi presiuni care sînt exercitate asupra lor de comunitatea
mai largă în care trăiesc. Şi. după cum explică antropologii Lionel

* Ne putem întreba cum este posibil ca bărbaţii heterosexuali să fie mai

înclinaţi spre promiscuitate decît femeile heterosexuale. din moment ce pen-
tru fiecare act sexual trebuie să existe un partener de sex opus. Formal, acest
lucru este adevărat, dar în majoritatea societăţilor bărbaţii bogaţi sau cu un
statut social înalt au in mult mai mare măsură acces sexual la femei (şi deci
mult mai multe partenere şi copii de la acele partenere) decît bărbaţii săraci
sau de condiţie umilă. Aceştia din urmă ar dori să aibă acelaşi acces, dar
pur şi simplu n-au cum sâ-l obţină. în unele societăţi accentuat poligamc
(despre împăratul aztec Montczuma se spunea că avea 4 000 de concubine,
despre împăratul indian Udayama 16 000. iar despre împăratul Chinei
10 000) aceasta însemna că, practic, mare parte dintre bărbaţii de condiţie
joasă trăiau întreaga viaţă fără speranţa de a avea o viaţă sexuală sau o fami-
lie proprie. în societăţile modeme, poligamia a fost scoasă în afara legii, dar
bărbaţii de condiţie socială bună continuă să se bucure de o viaţă sexuală
mai variată, cu singura deosebire că preşedinţii de corporaţii au soţii şi copii
pe rînd. nu simultan, cum aveau paşalele otomane sau mandarinii chinezi.
Iar acelaşi act sexual este interpretat diferit de bărbaţi şi de femei. Pentm
bărbaţi, este doar o crestătură in plus pe răboj: pentru femei, este o şansă de
a atrage bărbatul într-o relaţie mai intimă. Chiar dacă şi unii şi alţii sfîrşesc prin-
tr-un act sexual, intenţiile lor sînt diferite, iar unul sau celălalt se trezeşte
că a fost păcălit. ( N . a .)
 ROLUL DEOSEBIT AL FEMEILOR 119

Tiger şi Robin Fox. deşi formele de înrudire dintre oameni va-

riază enorm de la o cultură la alta. structura de bază rămîne ne-
schimbată: „Indiferent de alte rosturi pe care le are. un sistem social
trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru a garanta secu-
ritatea relaţiei dintre mamă şi copil, măcar pînâ în momentul în
care copilul capătă autonomie în mişcări şi poate supravieţui, avînd
şanse serioase de a ajunge la maturitate.“13 Sarcina poate fi în-
deplinită de tatăl, de fraţii mamei sau de alţi membri ai comuni-
tăţii, dar cineva trebuie să se ocupe de acest lucru. Problema este
ca funcţia să fie îndeplinită: „Majoritatea societăţilor elaborează
reguli complicate şi înspăimîntătoare pentru menţinerea unităţii
cuplurilor după împerechere. Departe de a constitui normalitatea
intrinsecă a cuplului, aceste reguli nu fac decît să demonstreze
cît de precară este în realitate legătura respectivă. Marea varietate
şi profunzime a obiceiurilor legate de înrudire şi căsătorie nu re-
prezintă o tendinţă înnăscută şi spontană de a alcătui familii: ele
sînt mecanisme de protecţie a legăturii mamă-copil faţă de fragili-
tatea potenţială a legăturii sexuale.“14
Motivaţiile biologice contradictorii care acţionează asupra băr-
baţilor, acelea de a investi în familii şi, în acelaşi timp, de a scăpa
de lanţurile familiei, pot explica marea diversitate de forme pe
care le îmbracă familia şi obîrşia complexă a familiei nucleare. Aceas-
ta nu este de dată istorică atît de recentă, nici atît de efemeră pe
cît cred criticii săi. nici atît de universală şi naturală pe cît ar dori
să creadă apărătorii ei. Pe de o parte, în secolul XIX a prevalat
concepţia, împărtăşită de mulţi şi în zilele noastre, că familia
nucleară este o invenţie modernă, apărută abia în urma industria-
lizării.15 Conform acestei opinii. înainte de industrializare oamenii
trăiau în grupuri mult mai mari, legaţi prin relaţii de rudenie, gru-
puri asemenea triburilor şi clanurilor. în care familiile nucleare
nu constituiau decît componente mici. subordonate. Astfel de cla-
nuri mai există astăzi în sudul Chinei, în Orientul Mijlociu şi în
alte zone ale Lumii a Treia. În decursul timpului, astfel de clanuri
s-au împărţit în familii unite sau extinse, în care două sau trei gene-
raţii locuiau intr-o gospodărie extinsă: iar apoi. odată cu Revoluţia
120 MARFA RUPTURA

Industrială, familiile extinse s-au transformat în familii nucleare.

Din această perspectivă, familia nucleară nu este decît o etapă în
procesul evolutiv, şi e foarte posibil ca în viitor ea să lie înlocuită
cu familii monoparentale sau cu alte forme de asociaţii libere.
De fapt. familiile nucleare, deşi nu sînt universale, au jucat un
rol mult mai important în istoria omenirii decît sugerează această
perspectivă şi au constituit forma dominantă a relaţiilor de rude-
nie în epoca triburilor de vînâtori-culegători.16 în opinia antropolo-
gului Adam Kuper, „antropologii sociali contemporani au îndoieli
în privinţa modelelor, acceptate pînă mai ieri, care prezentau socie-
tăţile africane, americane şi pe cele din Oceanul Pacific drept aso-
ciaţii ale unor clanuri numeroase care absorb familia şi individul
într-un colectiv mare, constituit pe baza legăturilor de sînge. Dim-
potrivă, familiile nucleare se ivesc peste tot şi reprezintă de regu-
lă cele mai importante instituţii domestice, iar capul familiei este
cel care ia hotărîrile pragmatice de a se angaja într-o anume direcţie
politică.“17 Aborigenii australieni, locuitorii Insulelor Trobriand
din Pacificul de Sud. pigmeii, boşimanii din Kalahari şi indigenii
din Amazonia se organizează cu toţii în familii nucleare."1 Marile
şi variatele sisteme de legături de rudenie studiate de antropologi
par să fi apărut odată cu descoperirea agriculturii. într-un fel, re-
descoperirea familiei nucleare, despre care istoricul Peter Laslett
a arătat că a avut loc în nordul Europei cu mult înainte de Revoluţia
Industrială, marchează revenirea la un model străvechi. 19
în consecinţă, cuplurile monogame şi familia nucleară nu sînt
neapărat invenţii istorice de dată recentă. Dar. în vreme ce taţii
au dejucat un rol bine definit în legăturile de rudenie dintre oa-
meni, roi mult mai important şi mai strins legat de copiii lui decît
la toate maimuţele antropoide, natura precisă a acestui rol a va-
riat enorm în decursul timpului şi în cadrul diferitelor societăţi
umane. Cu alte cuvinte, dacă despre rolul mamei se poate spune
cu certitudine că are un temei biologic, rolul tatălui este în mult
mai mare măsură un construct social.21' După cum a spus Margaret
Mead, „undeva, la începuturile istoriei omenirii, a apărut un fel
de invenţie socială prin care masculii au început să-şi hrănească
 ROLUL DEOSEBIT AL FEMEILOR 121

femelele şi puii". Rolul masculului s-a bazat pe aprovizionarea

cu resurse, el fiind „cel care, între fiinţele umane, asigură hrana pen-
tru femei şi copii". Dar. fiind vorba de un comportament deprins,
rolul masculului în asigurarea hranei pentru familia sa este nesi-
gur: „Dovezile sugerează că problema trebuie pusă diferit pen-
tru bărbaţi şi femei - bărbaţii trebuie să înveţe să-şi dorească să
asigure resurse pentru ceilalţi, dar acest comportament, fiind
învăţat, este fragil şi poate dispărea cu uşurinţă în condiţii sociale
care nu mai sînt eficiente în impunerea deprinderii."21 Cu alte cu-
vinte, rolul taţilor variază în funcţie de cultură şi de tradiţie, de
la implicarea intensă în hrânirea şi educarea copiilor, la o prezenţă
mai distantă ca protector şi educator sever, pînă la ipostaza de plăti-
tor — în general absent — de cecuri. Este nevoie de un efort con-
siderabil ca să desparţi o mamă de copilul ei nou-născut; dim-
potrivă, este nevoie de un mare efort ca sâ-l determini pe un tată
să se implice în creşterea copilului său.

Controlul natalităţii şi munca femeilor

Dacă plasăm legătura de sînge şi familia înlr-un context bio-
logic, este mai uşor de înţeles de ce familiile nucleare au început
să se destrame atît de rapid în ultimele două generaţii. Legătura
de familie este destul de fragilă, fiind bazată pe un schimb între
fertilitatea femeii şi resursele bărbatului. înainte de Marea Ruptură,
în toate societăţile occidentale erau în vigoare o serie de legi scrise
şi nescrise, reguli, norme şi obligaţii pentru a proteja relaţia ma-
mă-copil, prin restrîngerea libertăţii taţilor de a se descotorosi de
o familie şi de a întemeia o alta. în zilele noastre, mulţi oameni
au ajuns să privească mariajul ca pe un fel de celebrare publică
a unei uniuni sexuale şi emoţionale dintre doi adulţi, ceea ce ex-
plică de ce este acum posibilă încheierea unei căsătorii între homo-
sexuali în Statele Unite şi în alte ţări dezvoltate. Dar este clar că,
din punct de vedere istoric, instituţia căsătoriei a existat pentru a
oferi protecţie legală cuplului mamă copil şi pentru a se asigura
trecerea resurselor economice necesare de la tată la copii, astfel
122 MAREA RUPTURĂ

încît aceştia să poată ajunge la maturitate. Acestor forme de pro-

tecţie legală li s-au adăugat o mulţime de norme informate.
Cum se explică eşecul acestor norme constrîngătoare pentru
comportamentul bărbaţilor şi al tîrgului pe care se bazase exis-
tenţa familiei? La începutul perioadei postbelice au avut loc două
schimbări foarte importante. Prima se leagă de progresele din me-
dicină — în primul rînd pilula contraceptivă, care le-a permis fe-
meilor să-şi controleze mai bine perioadele de reproducere. A doua
se referă la integrarea femeilor în forţa de muncă retribuită. în
majoritatea ţărilor industrializate, şi la creşterea constantă a veni-
turilor lor — pe oră, în medie şi de-a lungul vieţii — în comparaţie
cu ale bărbaţilor, în următorii 30 de ani.
Rezultatul controlului natalităţii nu a constat doar în scăderea
fertilităţii, căci fertilitatea se afla deja în declin in unele ţări în
secolul XIX, înainte de marea răspîndire a conlracepţiei sau a avor-
tului,22 într-adevâr, dacă efectul controlului natalităţii este redu-
cerea numărului de sarcini nedorite, e greu de explicat de ce apa-
riţia sa a fost însoţită de o explozie a numărului de copii nelegitimi
şi de o creştere a ratei avorturilor23 sau de ce există o corelaţie
pozitivă între controlul natalităţii şi naşterea copiilor nelegitimi
în toate ţările OECD.24
Efectul principal al pilulei şi al revoluţiei sexuale care a urmat
a constat, aşa cum au arătat economiştii Janet Yellen, Gcorge Aker-
lof şi Michael Katz, în modificarea drastică a calculelor privind
riscurile actului sexual, şi prin aceasta s-a schimbat comportamen-
tul bărbaţilor.25 Motivul pentru care ratele utilizării pilulei, ale
numărului de avorturi şi ale copiilor nelegitimi au crescut con-
comitent este acela că un al patrulea tip de rată numărul de
căsătorii forţate a scăzut drastic, simultan. După calculele aces-
tor economişti. în perioada 1965-1969, aproximativ 59% dintre
miresele albe şi 25% dintre cele de culoare erau deja însărcinate
în momentul căsătoriei. Era clar că în acei ani tinerii aveau relaţii
sexuale premaritale intense, dar consecinţele sociale de tipul copii-
lor nelegitimi erau atenuate de norma responsabilităţii bărbaţilor
faţă de copiii pe care îi procreaseră. în anii 1980-1984. aceste pro-
 ROLUL DEOSEBIT AL FEMEILOR 123
cente scăzuserâ la 42%. respectiv 11%. Întrucît pilula şi avortul
le-au permis femeilor ca. pentru prima dată. să aibă relaţii sexua-
le Iară teama de consecinţe, bărbaţii s-au simţit descătuşaţi de nor-
mele care le impuneau să aibă grijă de femeile pe care le lăsaseră
însărcinate.
Al doilea factor care a modificat comportamentul bărbaţilor este
intrarea femeilor în forţa de muncă retribuită. Că veniturile reali-
zate de femei trebuie puse în legătură cu destrămarea familiei con-
stituie un argument acceptat de mulţi economişti şi prezentat pe
larg de Gary Bccker în cartea Tratai despre familie.3* Ipoteza pe
care se bazează această relaţie este că multe căsătorii se încheie
tară ca mirii să cunoască multe lucruri: după căsătorie, soţii şi soţi-
ile descoperă că viaţa nu este o lună de miere perpetuă, că purtarea
partenerului s-a schimbat faţă de epoca dinaintea căsătoriei sau
că propriile lor aşteptări privind partenerii nu mai sînt aceleaşi,
înlocuirea unui soţ cu un altul pe care îl preferi sau descotorosirea
de un partener abuziv au fost limitate de faptul că multe femei
erau incapabile să se întreţină, din lipsă de calificare sau de expe-
rienţă profesională. Odată cu creşterea veniturilor femeilor, ele
devin tot mai capabile să se întreţină şi să-şi crească şi copiii fără
ajutorul soţilor. Creşterea veniturilor femeilor duce şi la sporirea
costurilor legate de pierderea unor şanse, provocată de venirea
pe lume a copiilor, şi deci contribuie la scăderea fertilităţii. Mai pu-
ţini copii înseamnă, în termenii lui Bccker, scăderea capitalului
comun al căsniciei, iar aceasta măreşte probabilitatea divorţului.
Nenumărate dovezi pun în legătură veniturile mai mari ale fe-
meilor atît cu divorţul, cît şi cu naşterea copiilor nelegitimi. 27
Figura 5.1 prezintă ratele divorţurilor în funcţie de ratele partici-
pării femeilor la forţa de muncă într-o serie de ţâri din OECD în
1994. Punctele se înşiră de-a lungul unei axe sud-vest-nord-est.
Japonia şi Italia avînd atît o rată scăzută de participare a femeilor
la forţa de muncă retribuită, cît şi o rată scăzută a divorţurilor, pe
cînd ţările scandinave precum Suedia au ambele rate ridicate. Re-
zultate similare se pot obţine dacă am reprezenta naşterile nele-
gitime în funcţie de participarea la forţa de muncă a femeilor.
124 MAREA RUPTURĂ

Figura 5.1
Divorţul în funcţie de participarea femeilor
la forţa de muncă, 1994

10.0 20.0 300 400 50.0 60.0

Rata participării femeilor la forţa de muncă

Sursă: Organizaţia Internaţională a Muncii. Biroul de statistică. Popu-

laţia activă economic 1950-2010 (Geneva, 1996); pentru ratele divorţurilor
vezi Anexa.

O consecinţă mai subtilă a integrării femeilor în cîmpul muncii

a fost şubrezirea şi mai marc a normei responsabilităţii bărbaţilor
şi întărirea acestei tendinţe prin accesul liber la contracepţie. Dacă
divorţa de o femeie casnică, soţul era obligat fie să plătească pen-
sie alimentară, fie să-şi vadă copiii crescînd în sărăcie. O dată ce
soţiile realizează venituri care rivalizează cu cele ale soţilor, e evi-
dent că acest aspect a devenit mai puţin important. La rindul său,
diminuarea responsabilităţii bărbaţilor a condus la obligaţia feme-
ilor de a se pregăti profesional, pentru a nu mai fi dependente de
nişte soţi tot mai nestatornici. Confruntate cu un risc tot mai mare
de a-şi vedea căsătoria sfîrşindu-se printr-un divorţ, femeile con-
temporane ar fi tare nechibzuite dacă nu s-ar pregăti să muncească.
 ROLUL DEOSEBIT AL FEMEILOR 125

Tranziţia de la economia de tip industrial la cea informatiza-

tă poate ft privită din diferite unghiuri, dar cu siguranţă că una
dintre caracteristicile principale ale acestei transformări este natu-
ra însăşi a muncii. în esenţă, economia informatizată înlocuieşte
produsul material cu informaţia: în loc să construiască mai multe
autostrăzi, un sistem de transport inteligent îndrumă mai eficient
conducătorii auto pe autostrăzile deja existente; în loc să păstreze
inventare enorme de materii prime, o fabrică performantă coor-
donează livrarea cantităţii necesare de materii prime exact la mo-
mentul potrivit. într-o asemenea societate, serviciile deţin un loc
tot mai important în economia naţională, iar industriile tradiţionale
se restrîng. Capitalul uman ajunge să fie răsplătit tot mai mult.
Nu angajatul necalificat de la Wal-Mart. care trece mărfurile dea-
supra cititorului de coduri de bare este cel ce primeşte salariu mare,
ci programatorul care lucrează la proiectul cititorului de coduri
de bare.
Într-o epocă în care automatizarea a pătruns peste tot în activi-
tatea umană, se poate uita cu uşurinţă ce efort fizic necesitau aproa-
pe toate muncile în decursul unei perioade îndelungate din Re-
voluţia Industrială. După Shoshana Zuboff, care a făcut observaţii
fine despre tranziţia de la economia de tip industrial Ia cea infor-
matizată. în mod necesar muncitorii îşi simţeau mult mai intens
trupurile pe timpul Revoluţiei Industriale. Ea scrie:
„Cărbunele se extrăgea cu tirnăcopul şi lopata «unelte dintre
cele mai primitive, care cereau trupului mari eforturi». Pentru a se
obţine lut trebuia să se lucreze cu un tîmăcop greu. Mase de noroi
trebuiau amestecate şi călcate în picioare pînă cînd se obţinea con-
sistenţa necesară. Brutăriile produceau pîuiea prin muncă aproape
exclusiv manuală, cea mai dificilă operaţie fiind pregătirea aluatu-
lui. muncă cc «se desfăşura de obicei intr-un colţ întunecos al unei
pivniţe şi era făcută de un bărbat despuiat pînă la briu şi tnidind din
greu să-şi scoală degetele dintr-o masă lipicioasă in care îşi afunda cu
furie, pe rind. pumnii încleştaţi».“28
Pe lîngă marele efort fizic pe care îl cereau, muncile necalifi-
catc erau relativ numeroase. în 1914, Henry Ford a dublat sala-
126 MAREA RUPTURA

riul pe oră la uzinele sale de automobile, oferind 5 dolari pe zi,

pentru că avea nevoie de mai multă mină de lucru necalificală: oraşul
Detroit a fost invadat de muncitori nou-veniţi şi a crescut de cîteva
ori în primele decenii ale secolului. Studiile de specialitate au ară-
tat că. la începutul secolului, absolvirea unei facultăţi nu era răs-
plătită grozav; nu numai că salariile absolvenţilor de facultate nu
erau prea mari în comparaţie cu cele ale absolvenţilor de liceu,
dar un absolvent de facultate pierdea patru ani de salarii şi ajutoa-
re sociale în timpul studiilor.2y înscrierea în sindicat garanta salarii
nete tot mai mari, 1940 şi 1950 devenind ani de vîrf pentru meserii-
le necalificate, ale „gulerelor albastre”, din industriile automobi-
lelor, metalurgică, a conservelor şi din alte industrii asemănătoare.
Această lume, în care munca necalificată a „gulerelor albas-
tre”, juea un rol important, a dispărut în anii ’70 şi '80. Ca urmare
a concurenţei internaţionale, a slăbirii controlului guvernului asu-
pra autorităţilor economice şi (foarte important) a schimbărilor
tehnologice, au apărut multe meserii noi, calificate, şi au început
să dispară multe munci necalificate. Revenirea la educaţie şi, în
consecinţă, prăpastia dintre cei care aveau patru sau mai mulţi ani
de facultate şi absolvenţii de liceu, a început să se adînceascâ lot
mai mult. Tabelul 5.1 prezintă scăderea spectaculoasă a locurilor de
muncă din industrie, care a avut loc în ţările Grupului celor 7 (G-7)
între 1970 şi 1990, scădere de-a dreptul dramatică în Statele Unite
şi Marea Britanie.

Tatulul 5.1
Locuri dc muncă din industrie reprezentate în procente,
ca parte a totalului locurilor de muncă în ţările G-7

Statele Marea Italia Germania Japonia Canada Franta

Unite Britanie
1970 25,9 38.7 27,3 38,6 26 19,7 27,7
1990 17.5 22,5 21.8 32.2 23,6 14,9 21,3

Sursă: Manuel Castells. The Rise of tlie Netw ork Society (Maiden,
Mass.:
Blackwell, 1996).
 ROLUL DEOSEBIT AL FEMEILOR 127

Simplu spus, o economic informatizată înlocuieşte munca fizi-

că prin cea intelectuală, şi este inevitabil ca In această lume rolul
femeilor să crească, in Statele Unite, între 1960 şi 1995, partici-
parea femeilor la forţa de muncă a crescut de la 35% la 55%; par-
ticiparea la forţa de muncă a femeilor cu vîrste cuprinse între 20
şi 39 de ani a crescut de la 37% la 76%. Pe de altă parte, partici-
parea bărbaţilor la forţa de muncă a scăzut uşor, de la 79% la 71%.
Aceste schimbări au avut loc şi în restul ţărilor industrializate (vezi
figura 5.2), mai ales în Scandinavia. La începutul perioadei, parti-
ciparea femeilor la forţa de muncă în Japonia a fost mai mare decît
în majoritatea ţârilor occidentale (probabil datorită scăderii nu-
mărului de bărbaţi în urma războiului din Pacific), dar a crescut
mult mai lent ulterior.

Figura 5,2
Participarea la forţa de muncă a femeilor cu vîrste
între 20 şi 30 de ani. 1950-200(1

Sursă: Organizaţia Internaţională a Muncii, Biroul de Statistică.

Populaţia activă economic, 1950-2010. (Geneva. 1996)
128 MARI;A RUPTURĂ

Figura 5.3
Veniturile bărbaţilor şi ale femeilor în Statele Unite, 1947-1995

Anul

Sursă: U.S. Burcau of the Census Web site

[http://www.census.gov:80/hhes/incomc/histinc/p02.htm]

Pe lingă integrarea a tot mai multe fentei în forţa de muncă, au

crescut de asemenea veniturile obţinute de femei. Figura 5.3 pre-
zintă veniturile medii ale femeilor şi bărbaţilor, precum şi rapor-
tul dintre ele, intre anii 1947 şi 1995. Veniturile femeilor au crescut
continuu de-a lungul acestei perioade, deşi rata creşterii a cunoscut
o stagnare în anii '90. Economiştii care studiază acest fenomen
atribuie sporirea veniturilor femeilor mai multor factori, între care
acumularea experienţei profesionale, remuneraţii mai bune pen-
tru această experienţă, nivelul superior de pregătire profesională
şi opţiunea pentru cariere profesionale diferite (de exemplu, prefe-
rinţa pentru cariera de avocat în locul celei de învăţătoare). 30 Cel mai
important factor este probabil primul. In loc să-şi întrerupă activi-
tatea timp de cîţiva ani pentru a-şi creşte copiii, pierzînd astfel ve-
 ROLUL DEOSEBIT AL EEMEILOR 129

chimea în muncă, experienţa şi accesul la funcţii de răspundere,

femeile preferau să aibă mai puţini copii şi să muncească în timp
ce îi creşteau pe cei pe care îi aveau deja. în loc să se lase margi-
nalizatc in meserii rezervate prin tradiţie femeilor, ca acelea de func-
ţionară sau dactilografa, ele puteau intra în competiţie directă cu
bărbaţii în ierarhia profesională.
Perioada cuprinsă între sfirşitul celui de-al Doilea Război Mondial
şi începutul anilor '70 a fost in general una fructuoasă pentru băr-
baţii americani, ale căror venituri nete au atins cota maximă în 1973.
Cîştigurilc relative au fost atît de mari, incit, în primii ani ai
exploziei demografice, spre sfirşitul anilor ’40 şi începutul ani-
lor '50. raportul dintre veniturile femeilor şi cele ale bărbaţilor
s-a modificat în favoarea bărbaţilor. După 1973 însă, poziţia bărba-
ţilor a început să se clatine, astfel că pe la mijlocul anilor '90 media
veniturilor lor reale scăzuse cu peste I3%.31
Motivele acestui declin, ca şi cele ale scăderii nivelului de parti-
cipare la forţa de muncă a bărbaţilor, sînt complexe. Participarea
mai scăzută a bărbaţilor la forţa de muncă se datora în parte faptu-
lui că bărbaţii trăiau suficient de mult ca să ajungă să se pensioneze
şi, drept urmare, părăseau slujba de bunăvoie la sfirşitul carierei
lor. Dar specialiştii în economia muncii remarcă şi o altă latură a
acestui declin: tinerii, în special cei necalificaţi şi slab pregătiţi
profesional, părăseau în număr tot mai mare piaţa muncii, chiar
dacă existau slujbe disponibile.32 într-adevăr. pentru bărbaţii din
acest grup criza a fost mult mai dură decît indică graficele prezen-
tate. Inegalitatea tot mai accentuată între venituri i-a afectat pe
bărbaţi mult mai mult decît pe femei; deşi bărbaţii cu veniturile
cele mai mari o duceau tot mai bine. cei cu venituri foarte mici au
asistat la scăderea acestora intr-un ritm uluitor.33 Dezindustrializarea
a fost în mare măsură un fenomen masculin, ţinînd cont de fap-
tul că 41% dintre bărbaţi au rămas în meserii nccalificate, în com-
paraţie cu numai 9% dintre femei la sfirşitul anilor '80. 34 Reculul
bărbaţilor a fost într-adevăr direct legat de ascensiunea femeilor.
Mai ales în coada listei slujbelor de pe piaţa muncii, femeile nou-ve-
nite erau mai inteligente, mai dure şi mai ambiţioase şi i-au învins
130 M AR E A R U P T U R A

pe bărbaţi în concurenţa pentru angajare.-’5 Deşi puţini directori

de resurse umane ar avea curajul să rostească acest adevăr. într-o
situaţie în care o femeie şi un bărbat au aceeaşi pregătire şi concu-
rează pentru aceeaşi slujbă necalificatâ, dar care nu implică efort
fizic, directorii respectivi ar prefera probabil femeia, deoarece ştiu
că ridică mai puţine probleme de comportament decît bărbatul.
Efectul acestei schimbări asupra căsătoriilor între membrii cla-
sei muncitoare a fost clar. Contrar impresiei generale, femeile care
alcătuiau mare parte din forţa de muncă şi care cîştigau bine în
anii ’70 şi ’80 nu erau prezentatoarele de ştiri şi avocatele cu salarii
mari, ci femeile cu calificări relativ modeste şi salarii mai mici
decit media.36 Valoarea relativă a unui soţ care era muncitor s-a
prăbuşit brusc, in flagrantă deosebire faţă de situaţia generaţiei
precedente, multe femei care lucrau ca muncitoare s-au găsit brusc
in situaţia in care aduceau acasă mai mulţi bani decit soţii sau
partenerii lor. Bărbaţii cu un nivel scăzut de pregătire se aflau pro-
babil într-o situaţie mai rea datorită faptului că femeile au mai multe
şanse decit bărbaţii ca. prin căsătorie, să urce în icrarahia socială,
astfel incit tot mai puţini bărbaţi cu pregătire scăzută au devenit
parteneri potriviţi pentru o relaţie. Diferenţele în ponderea muncii
din industrie pot explica într-o anumită măsură diferenţele dintre
ratele de destrămare a familiei; Statele Unite şi Marca Britanie au
fost afectate de dezindustrializare mult mai puternic decît Ger-
mania şi Japonia, şi au suferit creşteri mai pronunţate ale număru-
lui de divorţuri şi de copii nelegitimi.
Criza a fost deosebit de dureroasă pentru tinerii de culoare. De
regulă, rata şomajului in rindul tinerilor urca sau cobora, în funcţie
de ciclurile economice; totuşi, după tulburările economice din
anii ’70, rata şomajului în rîndurile tinerilor afro-americani a urcat
şi n-a coborît atît de repede pe cit era de aşteptat cînd a crescut
numărul locurilor de muncă în anii '80. Figura 5.4 prezintă rata
şomajului în rîndurile adolescenţilor de culoare şi albi. Pe aproape
întreaga durată a deceniului 8, rata şomajului în rîndurile bărbaţilor
afro-americani a fost mai scăzută decît cea a femeilor de culoare;
în anii '90. ea a devenit substanţial mai ridicată.
 ROLUL DEOSEBIT AL FEMEILOR 131

Figura 5.4
Ratele şomajului în Statele Unite în funcţie de rasă şi sex,
pentru categoria de vîrstă 16-19 ani, 1972-1996

Anul

Sursă: Departamentul Muncii din Statele Unite, Biroul de Statistică a

Muncii; web sit [htttp://www.bls.gov/webapps/legacy/cpsatab2.htm].

Reversul monedei în problema şomajului în rîndurile bărbaţilor

de culoare şi a stagnării veniturilor a fost ascensiunea remarcabilă
a femeilor de culoare. Pînă la sfirşitul anilor '90, femeile de culoare
reuşiseră, în marc măsură, să le ajungă din urmă pe femeile albe
în privinţa veniturilor, nivelului de pregătire, speranţei de viaţă etc.,
deşi decalajul dintre bărbaţii afro-americani şi albi a cresciti. De
ce s-a întîmplat acest lucru fie că e vorba de un rezultat al rasis-
mului, al imperfecţiunilor structurale ale economiei sau al pro-
blemelor culturale specifice bărbaţilor afro-americani — rămîne
unul dintre marile mistere ale acestei perioade/7 (Aceeaşi problemă
apare şi la tinerii albi. deşi într-o formă mai atenuată.) Există dovezi
care atestă că participarea masivă a femeilor de culoare la forţa de
muncă nu poate fi explicată decît prin factori culturali.38
132 MAREA RUPTURA

După cum au arătat studiile lui Herbert Gutman. deşi familiile

afro-americanilorau fost întotdeauna mai instabile decît cele ale
albilor, nu există precedente istorice pentru asemenea niveluri ale
destrămării familiei.39 Analişti precum sociologul William Julius
Wilson au subliniat că rata înaltă a şomajului în rîndurile tineri-
lor de culoare explică destrămarea familiilor din cartierele sărace
şi, după cum sugerează date mai vechi privind ratele şomajului,
acest fapt are mare importanţă.40 Totuşi, deşi instabilitatea famili-
ală este mai accentuată în rîndurile afro-americanilor săraci, aceas-
ta a afectat şi familiile de culoare din clasa de mijloc. Pentru aces-
te familii, raportul dintre veniturile bărbaţilor şi ale femeilor contează,
poate, mai mult decit rata şomajului. în figura 5.5 e prezentată
evoluţia raportului dintre veniturile medii ale femeilor şi cele ale

Figura 5.5
Raportul între veniturile medii ale femeilor şi cele
ale bărbaţilor, 1951-1995 (procente)
80

70

60

50

40

30

20

1
0
0

Sursă: U.S. Bureau of the Census;

web site [http: //ww\v.census.gov:80/hhes/income'histincT>O2.htm).
 ROLUL DEOSEBIT AL EEMEILOR 133

bărbaţilor pentru afro-americani, în comparaţie cu evoluţia aceluiaşi

raport pentru întreaga populaţie a ţârii, în perioada 1951-1995. în
cazul afro-americanilor, raportul s-a modificat mult mai rapid în
favoarea femeilor decît în cazul populaţiei luată în ansamblu. în
perioada imediat următoare războiului, raporturile sînt aproximativ
egale în cazul populaţiei de culoare şi în cazul tuturor americanilor:
spre sfîrşitul perioadei, diferenţa între cele două raporturi era de
aproximativ 15 procente în favoarea femeilor de culoare. Dacă adău-
găm la această evoluţie a veniturilor celor cuprinşi în forţa de
muncă faptul că şomajul în rindul bărbaţilor afro-americani a cres-
cut în mai marc măsură decît în rîndul femeilor de culoare, devine
limpede că bărbaţii de culoare, ca grup. au pierdut un enorm de
mult teren în decursul ultimei generaţii.
Conform teoriei economice a familiei, raportul dintre cîştigu-
rilc femeilor şi cele ale bărbaţilor, prezentat în figura 5.3, urmează,
în mare măsură, evoluţia veniturilor familiei americane. La sfîrşitul
anilor '40 şi '50 — perioada exploziei demografice, a creşterii
fertilităţii şi a revenirii la valorile familiei după ruptura provoca-
tă de război — raportul s-a modificat în favoarea bărbaţilor. Pe la
mijlocul anilor '60 însă, raportul începe să evolueze în favoarea
femeilor, iar această tendinţă se păstrează pînâ spre mijlocul anilor
'90, cînd raportul începe sâ-i favorizeze uşor pe bărbaţi, din motive
care nedumeresc pe mulţi specialişti.41 Mijlocul anilor '60 poate
fi considerat, după cum am văzut, începutul Marii Rupturi.
 6

Consecinţele Marii Rupturi

La începutul acestei cărţi am emis ipoteza că infracţionalitatea,

destrămarea familiei şi reducerea încrederii constituiau măsuri ne-
gative ale capitalului social. Rămîne de precizat cum a afectat mo-
dificarea normelor, prezentată detaliat în capitolele precedente,
capacitatea oamenilor de a se asocia în vederea colaborării şi gradul
lor de încredere.

Consecinţele scăderii fertilităţii asupra

capacităţii de a stabili relaţii sociale
Scăderea ratelor fertilităţii a fost analizată mai ales în contex-
tul asigurării protecţiei sociale, cu care se confruntă societatea pe
măsură ce se pensionează cohortele apărute în urma exploziei
demografice, iar acestea trebuie întreţinute de tot mai puţini munci-
tori tineri.1 E un subiect important, dar tema centrală a acestei cărţi
este efectul scăderii fertilităţii asupra vieţii de familie şi asupra
capitalului social. Aceste consecinţe sînt greu de prevăzut şi proba-
bil. contradictorii. Dintr-un motiv cît se poate de evident, scăderea
fertilităţii ar trebui să conducă la creşterea nivelului general al or-
dinii sociale, din moment ce dezordinea socială este de regulă pro-
dusă de tinerii cu minţi înfierbântate, tineri ce reprezintă un seg-
ment de populaţie mai redus. Peste cîteva generaţii, jumătate din
populaţia Europei şi Japoniei va depăşi vîrsta de 50 de ani. Se ştie
că oamenii care depăşesc 50 de ani nu sînt măcinaţi de pasiuni
revoluţionare şi nici nu ard de dorinţa de a comite infracţiuni. Nici
din punct de vedere economic depopularea nu implică cine ştie
ce costuri: deşi este posibil ca PIB să înceapă să scadă, este foarte
 C O N S E C IN Ţ E L E M AR I I R U P T U R I 135

probabil ca venitul pe cap de locuitor să crească substanţial. Cu o

populaţie in scădere şi venitul naţional mai mic, aceste ţări vor deţine
tot mai puţină putere şi vor exercita o influenţă tot mai slabă pe
scena internaţională, dar este puţin probabil ca populaţia lor îm-
bătrînită să fie minată de mari ambiţii externe de dominare şi cuceriri.
Longevitatea în creştere, care este doar un aspect al situaţiei
demografice în care se găsesc ţările avansate, ar trebui să ducă
la sporirea capitalului social şi pe alte căi. Acum mai mulţi ani,
sociologul francez Jcan Fourastie a susţinut că creşterea speranţei
de viaţă a dus la sporirea enormă a numărului celor ce ajungeau
la vîrstc care le permiteau să atingă un grad înalt de educaţie şi
de creativitate, ceea ce se intîmplâ, după cum afirmă Fourastie, la
vîrsta de 40 50 de ani.: Odată ce societăţile moderne nu mai sînt
constrînse să facă economii în privinţa educaţiei de nivel înalt,
un segment mult mai mare de populaţie care a ajuns la o vîrstă înain-
tată ar putea privi „vîrsta a treia“ viaţa unui adult deplin edu-
cat — ca pe o perioadă de înflorire. Capitalul social se formează
prin educaţie pe mai multe căi, căci studenţii sînt învăţaţi nu numai
să-şi însuşească deprinderi şi cunoştinţe, ci sînt de asemenea socia-
lizaţi conform standardelor meseriilor şi profesiunilor. Prin urmare,
oamenii mai în vîrstă sînt socializaţi mai bine nu numai pentru
că le lipsesc hormonii tinereţii, ci şi pentru că au fost mai bine
modelaţi de către societăţile lor.
Pe de altă parte, scăderea fertilităţii pune unele probleme grele
în privinţa coeziunii sociale, datorită slăbirii şi mai accentuate a
relaţiilor de înrudire ca surse ale capitalului social. Un alt motiv
al înmulţirii divorţurilor în timpul Marii Rupturi este creşterea lon-
gevităţii. în ziua de azi. căsătoriile trebuie să dureze mai mult decît
pe vremuri. Astăzi nu este ceva neobişnuit ca un cuplu nefericit
să aştepte să divorţeze de-abia după ce copiii au crescut şi au ple-
cat la casele lor. în secolul XIX, mare parte dintre cupluri nici nu
ajungeau să trăiască atît de mult, fiind mai probabil ca despărţirea
lor să se producă prin decesul unuia dintre soţi înainte să ajungă
copiii la maturitate.
Familiile s-au restrins şi vor continua să se restrîngă şi în viitorul
previzibil. Peste cîteva generaţii, majoritatea europenilor şi japo-
136 M AR E A R U P T U R A

nezilor se vor înrudi doar prin strămoşii lor. Pentru prima dată în
istoria omenirii, va deveni ceva obişnuit ca familiile să aibă trei
generaţii de adulţi în viaţă simultan, ¡ti conformitate cu calculele
demografului Nicholas Eberstadt. tacînd o proiecţie în timp a ten-
dinţelor actuale ale fertilităţii peste două generaţii, 3/5 din copiii
Italiei nu vor avea nici fraţi, nici veri. mâtuşi sau unchi; numai 5%
dintre copii vor avea şi fraţi şi veri.' într-o cultură precum aceea
italiană, care a preţuit atît de mult relaţiile de familie, viaţa va fi
foarte diferită. Numărul oamenilor care locuiesc singuri a cres-
cut enorm, mai ales datorită faptului că femeile ajung în mult mai
mare măsură decît bărbaţii la vîrste înaintate (vezi tabelul 6.1).
Scandinavia. unde familia nucleară s-a deteriorat cel mai mult,
pare să fie cea mai singuratică, aproape jumătate din cămine fiind
locuite de persoane care trăiesc singure. (La Oslo, în 75% din nu-
mărul total al locuinţelor trăiesc oameni singuri. 4) Unele ţări pot
fi tentate să compenseze deficitul de populaţie autohtonă prin sti-
mularea imigraţiei. Dacă Statele Unite şi Canada au devenit experte
în rezolvarea problemelor unui aflux de străini provenind din cul-
turi foarte diferite, este mult mai probabil ca prezenţa acestora în
Europa şi Japonia să provoace instabilitate socială şi reacţii vio-
lente. Ar putea apărea de asemenea noi forme de conflict între auto-
htoni de exemplu conflicte între generaţii dacă (sau atunci cînd)
mulţimile de vîrstnici refuză să cedeze locul celor mai tineri.
Tabelul 6.1
Procentul locuinţelor ocupate de persoane singure,
în raport cu numărul total al locuinţelor
/uni Locuinţe An
Austria 29,2 1993
Danemarca 50.3 1997
Irlanda 21.5 1996
Olanda 31,8 1996
Norvegia 45,6 1997
Elveţia 32.4 1990
Marea Britanic 12.0 1995
Statele Unite 25.1 1997
Sursă: diferite agenţii naţionale de statistică; vezi Anexa.
 CONSECINŢELE MARII RUPTURI 137

Este greu de imaginat ce alte consecinţe vor apărea pentru socie-

tăţile care practic refuză să se reproducă.

Consecinţele destrămării familiei

În Occident, declinul familiilor nucleare are puternice efecte
negative asupra capitalului social şi a fost pus în relaţie cu accentu-
area sărăciei pentru oamenii aflaţi la baza ierarhiei sociale, creş-
terea infracţionalităţii şi. în cele din urmă, cu scăderea încrederii.
Una dintre cele mai importante consecinţe ale declinului capi-
talului social în familii este scăderea capitalului uman al genera-
ţiilor următoare. Raportul Coleman, din 1966. comandat de Mi-
nisterul Sănătăţii, Educaţiei şi Protecţiei Sociale al SUA. a fost
un studiu amplu care a încercat să identifice cauzele rezultatelor
şcolare. Concluziile studiului au fost că familia şi colegii exercită
o influenţă mult mai marc asupra rezultatelor şcolare dccît facto-
rii controlaţi de politica publică, precum salariile profesorilor,
dimensiunile sălilor de clasă şi fondurile alocate dotării şcolilor.5
Concluziile Raportului Coleman au fost confirmate de multe studii
ulterioare. Mare parte din rezultatele catastrofale de Ia testele şco-
lare care s-au obţinui în perioada Marii Rupturi în SUA pot ti atri-
buite familiilor destrămate, neglijente, apăsate de sărăcie sau in-
capabile din alte motive să transmită deprinderi şi cunoştinţe
copiilor. Dimpotrivă, rezultatele bune ale multor copii americani
de origine asiatică reflectă structura familială aproape intactă şi
tradiţiile culturale fundamentate pe familie ale acestei comunităţi.
Efectele divorţului, apariţiei copiilor nelegitimi şi familiilor
monoparentale asupra bunăstării copiilor care cresc în astfel de
condiţii asupra capitalului uman şi social transmis din genera-
ţie în generaţie — au fost analizate şi dezbătute pe larg de cînd
a fost publicat Raportul Moynihan, în 1965/’Acest raport, elabo-
rat pe cînd Daniel Patrick Moynihan era funcţionar superior la
Ministerul Muncii, în timpul Administraţiei Johnson, a afirmat că
structura familială era o variabilă intermediară esenţială pentru a
explica sărăcia în rîndul afro-americanilor. Raportul a produs un
138 M AR E A R U P T U R Ă

adevărat scandal. întrueît adversarii săi au susţinut că Moynihan

fie ..arunca vina asupra victimei“, fie încerca să impună valorile
specifice familiei albe din clasa de mijloc asupra unei minorităţi
a cărei structură familială era diferită, dar nu neapărat inferioară.7
Acum probabil că nu mai e mare lucru de adăugat la această
dezbatere, decît că după aproape 35 de ani Moynihan a fost răz-
bunat. Cred că la orice lectură corectă a acestor studii se poate
trage concluzia că, în condiţii egale în toate celelalte privinţe, este
mult mai bine să creşti într-o familie tradiţională, alcătuită din doi
părinţi, decît într-una cu un singur părinte sau cu nici unul. Motivul
pentru care unii se încăpăţînează să afirme că structura familială
n-arc prea marc importanţă pentru binele copiilor este acela că
familiile destrămate sau cele monoparcntale sînt strins corelate
cu multe alte racile sociale, începînd cu sărăcia şi continuînd cu
şcolile proaste, cartierele periculoase şi drogurile. Este dificil chiar
şi pentru cea mai sofisticată analiză statistică să stabilească exact
care sînt cauzele acestor fenomene, şi se poate demonstra că. dacă
se controlează statutul socioeconomic termenul utilizat de socio-
logi pentru a desemna veniturile şi nivelul de educaţie ale părin-
telui — efectul divorţului şi al familiilor monoparentale asupra
bunăstării copiilor nu este chiar atît de mare.8
Cu alte cuvinte, banii compensează mare parte din deficitul de
capital uman şi social produs prin destrămarea familiei. Bănuiesc
că mulţi cititori ai acestei cărţi cunosc personal copii care au pă-
rinţii divorţaţi sau sînt afectaţi de alte probleme de familie dar care,
după o perioadă de tulburare, s-au descurcat cu bine în final şi s-au
transformat în adulţi normali. Mari personalităţi din istoria ome-
nirii au fost crescute de bone sau de doamne caritabile ori au pro-
venit dintr-un cămin cu o atmosferă bizară, aparent nesănătoasă.
Dar dacă beneficiază de destui îndrumători, şcoli bune şi prieteni
potriviţi, aceste situaţii familiale dezavantajoase se dovedesc dese-
ori a fi doar obstacole minore şi pot chiar stimula mai tîrziu forma-
rea caracterului.
Această perspectivă ridică trei probleme. în primul rînd, nu toată
lumea dispune de bani. Destrămarea unei familii de săraci nu poate
 CONSECINŢELE MARII RUPTURI 139

fi compensată decît de intervenţia statului asistcnţial care îl înlo-

cuieşte practic pe tată. Dar acest lucru îl degrevează în mod nedrept
de obligaţii pe tatăl absent şi îi împovărează pe contribuabili. Deşi
statul poate atenua întrucîtva problema familiilor monoparentale
sărace, această soluţie este costisitoare şi, în plus, prezintă riscul
moral de a încuraja tocmai comportamentul pe care doreşte să-l
corecteze. Poate că Charles Murray exagerează efectele stării mate-
riale asupra destrămării familiei, dar aceasta îşi are cu certitudine
contribuţia ei.
A doua problemă este că însăşi destrămarea familiei constituie
o cauză a sărăciei. Numeroase studii au demonstrat ceea ce ne spu-
ne bunul-simţ: căminele cu un singur părinte pierd economiile mari,
cei rămaşi trebuind să se descurce cu numai jumătate din veni-
turi, muncă şi capital social, în comparaţie cu căminele cu doi
părinţi, şi nu mai beneficiază de împărţirea muncii între doi părinţi.
Datele statistice au confirmat că. in urma divorţului, căminul în
care au rămas copiii suferă scăderi importante ale veniturilor, in-
diferent de statutul socioeconomic al părinţilor înainte de căsăto-
rie.9 Aproape întotdeauna această situaţie le afectează mai ales
pe femei: în familiile care nu sînt atinse de sărăcie, mamei şi copii-
lor le revine în medie mai puţin de 50% din totalul veniturilor di-
nainte de divorţ, pe cînd venitul tatălui creşte. 10 Astfel, statutul
socioeconomic este ceea ce sociologii numesc o variabilă depen-
dentă, mai degrabă decît o variabilă independentă.
A treia problemă este că, de obicei, studiile statistice nu sur-
prind elemente calitative importante legate de educaţia şi socia-
lizarea dobîndite în copilărie. în special rolul taţilor în creşterea
copiilor. După cum am văzut, rolul tatălui este modelat social în
mult mai mare măsură decît cel al mamei şi variază în funcţie de
societate şi indivizi, începînd cu acela minimal de tumizor de sper-
mă şi venituri pînă la cel de părinte grijuliu care conduce edu-
carea şi socializarea copiilor. Taţii prezenţi în cămin permit cel
puţin mamelor să petreacă mai mult timp cu copiii lor." Dar este
împotriva bunului-simţ să se creadă că pentru majoritatea copi-
ilor singurul rol pozitiv pe care îl joacă un tată este acela de a le
140 M AR E A R U P T U R A

plăti cheltuielile. Taţii constituie modele importante pentru fiii lor:

agresivitatea masculină devine virtute bărbătească atunci cînd băr-
baţii mai în vîrstă le arată celor tineri cum să concureze cu ceilalţi
şi să-şi exercite dominaţia. Taţii influenţează in mare măsură şi
aşteptările fiicelor lor privind bărbaţii. Dacă soţul mamei — ca să
nu mai vorbim de prietenii ei — îi arată fiicei prea puţin respect,
ea nu îşi va face speranţe prea mari cînd îşi va alege partenerii.
Convingerea că laţii nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor în pri-
vinţa responsabilităţilor pe care le au s-a râspîndit tot mai mult
în Statele Unite prin anii '9012, şi este cît se poate de îndreptăţită, dată
fiind fragilitatea acestui rol.13
Deşi destrămarea unei familii reprezintă ca însăşi o pierdere
de capital social, acest eşec îi poate împinge pe unii membri ai
familiei să se asocieze în mai mare măsură cu persoane şi grupuri
din afara familiei, fie că este vorba de prieteni, grupuri de spri-
jin, organizaţii de apărare a drepturilor femeilor sau bărbaţilor. După
cum legăturile puternice de familie din societăţile din China sau
America Latină pot conduce la un deficit de încredere faţă de străi-
ni, este posibil ca slăbirea legăturilor din interiorul familiilor occi-
dentale contemporane să producă o întărire a legăturilor sociale
în afara familiei.
Societatea civilă ar putea fi afectată de transformările din cadrul
familiei şi în alte privinţe. Majoritatea datelor din sondajele de
opinie arată că femeile care participă la forţa de muncă sînt înscrise
în mult mai multe organizaţii dccît femeile casnice.14 Acest lucru
nu trebuie să surprindă pe nimeni: în anii '50, una dintre nemulţu-
mirile principale ale femeilor casnice din suburbiile americane era
legată de izolarea lor socială — sc simţeau mai izolate decît femeile
din generaţiile anterioare care îndeplineau roluri tradiţionale în
comunităţi rurale unde bărbaţii şi vecinii le erau mai apropiaţi.
Poate că natura organizaţiilor în care sînt înscrise femeile care lu-
crează este destul de diferită. în loc să facă muncă voluntară într-o
biserică sau o şcoală, acum femeile se înscriu în sindicate, asocia-
ţii profesionale sau în alte grupuri legate de munca lor. Dar, deşi
participarea la forţa de muncă îmbunătăţeşte integrarea socială.
 CONSECINŢELE MARII RUPTURI 141

statutul de părinte unic le afectează, pentru simplul motiv că îngri-

jirea copiilor de unul singur consumă mult mai mult timp. Din nou,
aceasta este o problemă care poate fi rezolvată parţial cu ajutorul
banilor. Chiar şi copiii unor părinţi bogaţi au însă nevoie să pe-
treacă un timp cu părinţii lor.
Impactul transformărilor care au avut Ioc în familiile occidentale
asupra capitalului social este complex. Capitalul social reprezen-
tat de familiile înseşi este în mod evident diminuat, dar efectele
asupra încrederii şi integrării sociale în afara familiei sînt neutre
sau chiar pozitive.
Cu toate acestea, slăbirea legăturilor de familie poate conduce
la o modificare importantă a calităţii relaţiilor. Proverbul „Prie-
tenii ţi-i alegi, dar rudele ţi le dă Dumnezeu“ arată că poate oamenii
nu se dau în vînt după rudele lor. dar simt că au obligaţii speciale
faţă de ele. Vă propun un test. Să presupunem că o cunoştinţă de-a
noastră se internează într-un azil sau într-o altă instituţie asemănă-
toare, pentru că a devenit handicapat fizic sau mintal. Persoana
respectivă nu mai este atrăgătoare, vioaie sau amuzantă şi nici nu
mai are posibilitatea să îţi facă vreun serviciu. A revenit, de fapt,
la stadiul de copil, complet dependent de ceilalţi, fără să aibă dră-
gălăşenia unui copil. Pe cine aţi dori să vizitaţi in acel azil în fiecare
week-end. an de an, pînâ nu se ştie cînd? Numai rudele — un
părinte, un frate sau o soră, poate un soţ sau o soţie — pot trece
acest test. De la sutele sau poate miile de prieteni şi cunoştinţe
pe care le avem ne simţim înclinaţi să solicităm oarecare atenţie
reciprocă în schimb, apoi ne pierdem interesul sau hotărîm pur
şi simplu că timpul nostru e prea preţios pentru a fi risipit.
Să ne gîndim la diferenţa dintre situaţia unei persoane vîrst-
nice atinsă de senilitate în Europa sau America de Nord la începutul
secolului XXI, în comparaţie cu cea a unei persoane vîrstnice acum
trei sute de ani, la începutul secolului XVIII. în al doilea caz, sim-
pla supravieţuire pînă la vîrsta de 70 sau 80 de ani reprezenta o mare
realizare: jumătate din numărul total al copiilor mureau înainte
de a ajunge la 15 ani şi numai foarte puţini puteau spera să trăias-
că pînâ la „adinei bâtrîneţi“. adică pînă la frumoasa vîrstă de 52
142 M AR E A R U P T U R Ă

de ani! Jean Fourastie a explicat că o astfel de persoană putea fi

privită, pe drept cuvint, ca excepţională, întrucît atingerea unei vîrste
înaintate reprezenta o realizare neobişnuită. Dimpotrivă, cei care
vor depăşi vîrsta de 52 de ani la începutul secolului XXI ar putea
să se creadă „supravieţuitori“, dar în realitate ei vor alcătui marea
majoritate a membrilor societăţii. Pe vremuri, o persoană în vîrstă
murea cel mai probabil acasă. înconjurată de două, trei sau mai
multe generaţii de urmaşi, rude alături de care îşi va fi petrecut
cea mai mare parte din viaţă. Existenţa acelei persoane era struc-
turată de ritualuri importante sau mărunte, de la rugăciune şi cere-
moniile zilnice care-i adunau pe membrii familiei în jurul mesei,
la cortegiul funerar al familiei de la sfârşitul vieţii.
Bâtrinul de la începutul secolului XXI — născut, să presupunem
în anii exploziei demografice —, divorţat de două sau de trei ori,
îşi va petrece ultimii ani ai vieţii locuind singur într-o casă sau
într-un apartament, vizitat din cînd în cînd de vreo fiică sau vreun
fiu care au ajuns şi ei la pensie şi încearcă. Ia rîndul lor. să-şi îngri-
jească sănătatea şubredă. Legătura cu aceste rude va fi superfi-
cială, pentru că viaţa lungă şi tumultuoasă pe care a dus-o în tre-
cut multe căsătorii şi aventuri, partajele şi neînţelegerile legate
de împărţirea bunurilor comune şi de custodia copiilor — a făcut
ca urmaşii să păstreze cu el o relaţie sentimentală uşor detaşată,
relaţie asupra căreia apasă eforturile impuse de distanţa fizică şi
care se află în concurenţă cu activităţi mai plăcute decât îndatoririle
de familie. Se poate întîmpla ca vreun nepot sau o fostă soţie să
devină brusc preocupaţi de condiţiile de viaţă ale bătrânului, dar
aceasta se întîmplâ foarte rar. Pentru că a trăit în epoca reţelelor
de calculatoare, bâtrinul are un cerc enorm de prieteni şi cunoştinţe,
atît in apropiere, cît şi în ţâri îndepărtate, şi se află în contact zil-
nic cu persoane ale căror interese se intersectează mai mult sau
mai puţin cu ale lui, de la politică şi religie la grădinărit şi arta
culinară. Dar tocmai ceea ce face atrăgătoare comunicaţiile moder-
ne — aparenta anulare a distanţelor şi ştergerea graniţelor cultu-
rale şi politice — devine un dezavantaj tot mai mare. După ce se
mută într-un azil, bătrînul se trezeşte brusc înconjurat de oameni
 C O N S E C IN Ţ E L E M AR I I R U P T U R I 143

necunoscuţi; prietenii şi cunoştinţele de pe Internet îşi exprimă

simpatia şi grija, dar le este greu să-l viziteze. Viaţa şi-a pierdut
orice ritual. Trecerile către diferitele etape ale vieţii nu sînt mar-
cate de ceremonii familiale şi consolatoare, care să pună individul
in legătură cu generaţiile trecute şi viitoare, ci sînt mai degrabă
improvizaţii. Capacitatea de înnoire şi remodelare a propriei fiinţe,
care părea o însuşire atit de preţioasă la începutul vieţii, duce acum
doar la o incredibilă singurătate. în faţa sfîrşitului, indiferent cînd
vine acesta, omul se află singur.

Cui Bono?
Dacă subliniem consecinţele negative ale transformărilor din
familie asupra capitalului social, nu înseamnă nicidecum că dăm
vina pe femei în această privinţă. Intrarea femeilor pe piaţa muncii,
micşorarea continuă a diferenţei dintre veniturile realizate de femei
şi bărbaţi, precum şi capacitatea tot mai mare a femeilor de a con-
trola fertilitatea sînt. în general, aspecte pozitive. Cea mai impor-
tantă modificare a normelor e legată de responsabilitatea bărbaţilor
faţă de soţii şi copii. Chiar dacă schimbarea acestei norme a fost
determinată de controlul natalităţii şi de creşterea veniturilor fe-
meilor, bărbaţii s-au tăcut vinovaţi de consecinţele care au decurs
de aici. Ceea ce nu înseamnă că în alte vremuri purtarea bărbaţilor
a fost ireproşabilă. Stabilitatea familiilor tradiţionale a fost ade-
sea dobîndită cu preţul unor mari sacrificii sufleteşti şi fizice, pre-
cum şi cu preţul irosirii multor ocazii favorabile, costuri care au
apăsat, într-o măsură disproporţionată, pe umerii femeilor.
Pe de altă parte, aceste schimbări importante in rolurile jucate
de bărbaţi şi femei nu au reprezentat un avantaj tară echivoc, după
cum pretind unele feministe. Cîştigurile au fost însoţite de pierderi,
iar acele pierderi au apăsat disproporţionat pe umerii copiilor. Aceas-
ta nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Ţinînd cont de faptul că rolul
tradiţional al femeilor se concentra asupra reproducerii şi copi-
ilor. nu ne putem aştepta ca trecerea femeilor de la gospodării la
locurile de muncă să nu aibă consecinţe asupra familiilor.
144 M AR E A R U P T U R À

Mai mult. deseori femeile însele erau perdantelc aeestui tîrg.

Majoritatea locurilor de muncă pentru femei din anii '70 şi '80
nu erau ocupaţii încîntătoarc. ci slujbe dintre cele mai umile din
sectorul serviciilor. în schimbul unei firave independenţe financi-
are. multe femei s-au trezit părăsite de soţi în favoarea unor femei
mai tinere. Din motive biologice (bărbaţii rămîn atrăgători din
punct de vedere sexual la vîrste mai înaintate decît femeile), ele
aveau mult mai puţine şanse de a se recăsători decît bărbaţii care
le părăsiseră. Adîncirea prăpastiei dintre bărbaţii bogaţi şi cei săraci
are un corespondent şi pentru femei. Femei instruite, ambiţioase
şi talentate au doborît barierele, au dovedit că reuşesc în profe-
sii specific masculine şi şi-au mărit veniturile; dar multe din su-
ratele lor. mai puţin instruite, mai puţin ambiţioase şi mai puţin
talentate s-au trezit că le fuge pămîntul de sub picioare cînd au
încercat să-şi crească singure copiii avînd slujbe prost plătite sau,
în cazul femeilor sărace, din ajutorul social. Percepţia noastră asu-
pra acestei realităţi a fost deformată de faptul că feministele care
discută, scriu şi conduc dezbaterile publice privind subiectele le-
gate de sex provin aproape exclusiv din prima categorie.
Pentru bărbaţi, spre deosebire de femei, au existat avantaje care
au contrabalansat dezavantajele. Deşi mulţi dintre ci au cunos-
cut pierderi substanţiale în privinţa statutului lor social şi a veni-
turilor. alţii (şi uneori chiar aceiaşi indivizi) au fost fericiţi să scape
de responsabilităţi apăsătoare faţă de soţii şi copii, l lugh Hefner
nu a inventat stilul de viaţă „Playboy“ în anii '50; de-a lungul isto-
riei. cei care au avut acces la mai multe femei au fost bărbaţii puter-
nici, bogaţi, dc rang înalt, iar acesta a reprezentat de la început
unul din motivele principale ale luptei pentru putere, bogăţie şi
ranguri înalte. Schimbarea survenită după 1950 a constat în fap-
tul că multor bărbaţi obişnuiţi li s-a permis să se bucure de fante-
zii hedoniste şi de poligamie în serie, ceea ce înainte era permis
numai unui grup restrins de bărbaţi aflaţi în vîrful ierarhiei sociale.
Una dintre cele mai mari înşelăciuni săvîrşite în timpul Marii Rup-
turi a fost răspîndirca ideii că revoluţia sexuală era neutră din punct
de vedere sexual, ea avantajînd în mod egal bărbaţii şi femeile,
 CONSECINŢELE MARII R UPTURI 145

şi că aceasta era oarecum legată de revoluţia feministă. în realita-

te, revoluţia sexuală a sen il interesele bărbaţilor, iar în final a limi-
tat drastic avantajele pe care femeile le-ar li aşteptat de pe urma
eliberării de rolurile lor tradiţionale.

Consecinţele infracţionalităţii asupra

capitalului social
Dacă ratele înalte ale infracţiunilor pot reflecta absenţa capi-
talului social, este evident că relaţia cauzală poate li inversată.
Delincvenţa ridicată îi poate face pe cetăţenii care respectă legile
şi normele să-şi piardă încrederea în semenii lor, şi în consecinţă
să fie mai puţin înclinaţi să coopereze cu ei pe diverse planuri.
După cum spune James Q. Wilson:
„Tîlhâriile n-au efect doar asupra victimelor lor; ele stînjenesc şi, in forma
extremă. împiedică formarea şi supravieţuirea comunităţii. Prin distru-
gerea reţelei delicate de relaţii, formele informale, prin care sîntem
legaţi de vecinii noştri, delincventa atomizează societatea şi îi trans-
formă pe membrii săi in simpli indivizi care îşi calculează propriul
avantaj, în special şansele de supravieţuire printre semeni. Acţiunile
comune devin dificile sau imposibile, cu excepţia celor motivate de
dorinţa comună de protecţie."15
Este puţin probabil ca oamenii care se tem prea tare de infrac-
ţiuni pentru a se aventura afară din casă noaptea să participe la
viaţa unor organizaţii voluntare precum asociaţiile părinţi-profe-
sori sau cercetaşii (excepţie fâcînd, aşa cum remarcă Wilson, orga-
nizaţiile de tipul patrulelor de cartier). După cum am observat mai
sus, există o corelaţie strînsă între prejudiciile provocate de delinc-
ventă şi încredere: creşterea fenomenului infracţional începînd cu
anii ’60 constituie una dintre cele mai importante explicaţii ale
scăderii încrederii. Chiar dacă unele cartiere nu sînt periculoase
din punct de vedere fizic (cum se întîmplâ cu majoritatea covîr-
şitoarc a cartierelor americane), percepţia asupra infracţionalităţii
în creştere, alimentată de ştirile telcviziunilor locale, contribuie
mult la accentuarea cinismului. În această privinţă, mass-media
joacă un rol important şi nefast.
146 M AR E A R U P T U R À

Modul în care percepţia asupra infracţiunilor a afectai capaci-

tatea oamenilor de a stabili legături este ilustrat de problema abu-
zurilor împotriva copiilor. După cum s-a arătat în capitolul 4. există
dovezi că numărul abuzurilor asupra copiilor s-a mărit în SUA,
Marea Britanic, poate şi în alte ţări industrializate, în decursul
ultimei generaţii. Dar în Statele Unite percepţia publicului asupra
amplorii acestui aspect a fost mult exagerată de o serie de cazuri
senzaţionale din anii '80, între care procesul (şi achitarea ulteri-
oară) a unor angajaţi ai unei creşe din Manhattan Beach, California,
cazul Amirault din Massachussetts şi cazul Snowden din Miami.
Conform reportajelor detaliate ale lui Dorothy Rabinowitz din Wall
Street Journal, multe dintre aceste cazuri, inclusiv cele finalizate
prin condamnări răsunătoare, au fost anchetate de procurori hiper-
zeloşi şi probabil că au dus la încarcerarea multor oameni nevino-
vaţi.16 Cu toate acestea, reportajele din presă au creat opinia gene-
rală că întreaga ţară era cuprinsă de o adevărată epidemie de abuzuri
împotriva copiilor. Această convingere a avut efecte însemnate asupra
felului în care părinţii îşi educau copiii. Pînâ la sfîrşitul anilor '80.
mesajul principal inoculat fiecărui preşcolar era acela că trebuia să
manifeste o mare şi vizibilă neîncredere faţă de toţi necunoscuţii.
Efectul net al acestei percepţii privind intensificarea abuzurilor
împotriva copiilor a fost că socializarea copiilor a devenit mai cu-
rînd o problemă individuală. în comunităţile tradiţionale, bazate
pe legături strînsc între membrii lor, socializarea copiilor cade, de
obicei, pe seama comunităţii. Pînă şi în America liberală şi indi-
vidualistă, persoane adulte care nu sînt părinţii copilului obişnuiesc
să-i controleze pe cei mici, sâ-i supravegheze, să-i recompenseze,
ba uneori chiar să pedepsească devierile lor comportamentale.
Autoritatea adulţilor din afara familiei s-a erodat permanent în
America, pe măsură ce ţara s-a urbanizat iar cartierele au devenit
anonime. După valul ştirilor de senzaţie legate de abuzurile îm-
potriva copiilor din anii '80, un părinte care îl vede pe un străin
pedepsindu-i copilul e mai probabil să cheme poliţia decît să inter-
preteze acest gest ca pe exercitarea legitimă a autorităţii comuni-
tăţii. Asemenea mentalitate a condus şi la reţinerea manifestărilor
 CONSECINŢELE MAKII RUPTURI 147

de afecţiune. învăţătorii evită sâ-i îmbrăţişeze pe copii, deoarece

unii dintre ei au fost acuzaţi de abuzuri sexuale asupra acestora.17
înţelegerea relaţiei dintre capitalul social şi delincvenţă a con-
dus la apariţia unor inovaţii extrem de eficiente în practicile poliţiei,
între anii 1980 şi 1990. Începînd din anii '60 şi culminînd cu finele
deceniului 9, s-a constatau pe lîngâ sporirea numărului de delicte
grave, o uriaşă creştere a „dezordinii sociale“ — infracţiuni mă-
runte precum scrierea de grafilti, vagabondajul şi micile acte de
vandalism în toate oraşele americane. Această creştere a fost deter-
minată de atitudinea îngăduitoare faţă de infracţiunile mărunte şi
de dezinstituţionalizarca bolnavilor psihic. în anii ’80, a existat
o perioadă cînd practic fiecare centimetru pătrat din metroul new
yorkez era acoperită cu graffiti. Vădita incapacitate a autorităţilor
de a împiedica acest fenomen le-a dat oamenilor un puternic senti-
ment că societatea în care trăiau scăpase de sub control.
Într-un articol celebru, scris în 1982, George Kelling şi James
Q. Wilson au susţinut că poliţia ar trebui să acorde atenţie şi dez-
ordinilor sociale, pe lîngâ obişnuitele violuri, crime şi jafuri armate
care se aflau în centrul atenţiei presei.18 Ei au afirmat că dezin-
teresul faţă de restaurarea unei clădiri cu geamuri sparte părea o
invitaţie la delincvenţă, deoarece transmitea mesajul că oamenilor
care locuiau în cartier nu le păsa de aspectul fizic al acestuia, şi
prin urmare nu s-ar osteni să impună nici alte norme. Kelling şi
Wilson au arătat că, deşi această soluţie n-ar influenţa comiterea
de infracţiuni grave, i-ar face pe oameni să se simtă mult mai în
siguranţă în cartierele lor şi ar conduce astfel la întărirea comu-
nităţii şi la sporirea capitalului social.
Poliţia comunitară s-a născut din astfel de idei şi, spre sfirşitul
anilor ’90, exista în majoritatea comunităţilor americane. 19 Poliţia
comunitară a apărut prin eforturile de a scoate poliţiştii din maşinile
cu care patrulau şi a-i aduce pe trotuar, acolo unde se puteau afla în
contact cu comunităţile. În formele sale mai ambiţioase, poliţia îi ajută
pe voluntarii din comunitate să se organizeze în patrule de carti-
er şi ligi sportive şi se ocupă de o gamă largă dc probleme minore,
cum ar fi petrecerile zgomotoase sau cîini care latră prea tare. Prin
148 MAREA RUPTURÀ

anii ’80, oraşul New York a început să investească resurse consi-

derabile în curăţarea de graffiti a vagoanelor de metrou, izgonirea
vagabonzilor din parcurile unde se adăpostiseră şi în adoptarea
altor măsuri menite să le comunice oamenilor că legea va fi pretu-
tindeni respectată. Metodele de lucru anterioare ale poliţiei, ilustra-
te de Departamentul Poliţiei din Los Angelcs, aliat sub conduce-
rea lui Daryl Gates, constau în a trimite trupele de poliţie în cartiere
numai după ce avuseseră deja loc tulburările, iar aceasta doar pen-
tru cele mai grave delicte. Un asemenea sistem de lucru econo-
misea resursele umane şi materiale ale poliţiei, dar ofiţerul care
patrula era rupt de cartier, lipsind autorităţile de acele informaţii
care apar în relaţiile de încredere cu cetăţenii.20 Secţiile de poliţie
mai conservatoare erau sceptice, ba chiar dispreţuiau acele metode
de lucru care i-ar fi transformat chipurile pe poliţişti în asistenţi
sociali, dar, în anii '90, avantajele metodelor poliţieneşti de tip
comunitar deveneau din ce în ce mai evidente.21
În realitate, este posibil ca modificările apărute în Codul Penal
şi metodele de lucru ale poliţiei să fi exercitat o influenţă mult
mai mare asupra capitalului social din Statele Unite decît am suge-
rat noi pînă acum. Au existat, bineînţeles, multe motive întemeiate
pentru dezincriminarea dezordinilor sociale, motive bazate pe res-
pectul sistemului american pentru drepturile şi demnitatea indi-
vidului. Uniunea Americană a Libertăţilor Civile (American Civil
Liberties Union ACLU) şi alţi susţinători ai categoriilor sociale
defavorizate susţin că legile care incriminează un statut precum
vagabondajul incriminează, de fapt, sărăcia. Faptul că membrii
clasei de mijloc se simţeau ofensaţi de vagabonzi murdari şi urii
mirositori, sau că unii copii se speriau de oamenii fără adăpost
care vorbeau singuri, nu constituia, din acest punct de vedere, un
interes al comunităţii suficient de convingător pentru a justifica
arestarea sau alungarea lor de pe străzi şi din parcuri. S-a afirmat
că graffiti din metrou constituiau o infracţiune tară victime; cei care
nu le suportau nu făceau decît să-şi arate propriile prejudecăţi cul-
turale. Activităţile incluse în categoria „dezordini sociale“ erau con-
siderate fleacuri nu numai de către grupurile de susţinere şi de
 CONSECINŢELE MARII RUPTURI 149

reformatorii liberali, ci şi de către poliţişti versaţi, care încercau

să stăvilească valul tot mai ameninţător de crime, violuri şi droguri.
Efectul pe termen lung al dezordinilor sociale s-a făcut totuşi
simţit mai ales asupra capitalului social urban. George Kclling şi
Catherine Coles au apelat la numeroase sondaje de opinie care
indicau faptul că unul dintre cei mai importanţi factori care îi înde-
părtau pe cetăţenii din clasa de mijloc de cartierele cu probleme
nu erau infracţiunile grave, ci dezordinea — nevoia de a traver-
sa un parc fără a 11 acostai de cerşetori, refuzul de a-ţi lăsa copiii
să treacă pe lîngă sex-shop-uri şi prostituate etc.22 Desigur, mai
existau şi alte motive care justificau exodul către suburbii, prin-
tre care rasa şi şcolile. Dar una dintre cele mai semnificative con-
secinţe involuntare ale slăbirii controlului asupra infracţiunilor
mărunte a fost încurajarea părăsirii multor cartiere urbane tocmai
de către acei rezidenţi respectabili, din clasa dc mijloc, care parti-
cipau activ la menţinerea standardelor de comportament ale comu-
nităţii. Acest proces a continuat în egală măsură în cartierele de
negri, ca şi în cele de albi, mai ales după abolirea segregaţiei rasiale
privind locuinţele, în anii '60. Multe centre urbane americane cum
ar fi Harlem, Roxbury din Boston şi South Side din Chicago au
fost efectiv depopulate, pe măsură ce locuitorii lor mai înstăriţi
s-au mutat în suburbii sau în cartiere mai sigure. 23 Cei rămaşi erau
oamenii cei mai săraci, mai puţin educaţi şi mai înclinaţi către
comiterea dc infracţiuni; deoarece aceştia reprezentau un procent
tot mai ridicat din populaţie, valorile comunităţii pe care se baza
capitalul social au început să se degradeze rapid. Pe o cale indi-
rectă, delictele mărunte au dus la forme mai periculoase de in-
fracţionalitatc şi la dezintegrarea comunităţilor.
Cartierele împrejmuite, care au răsărit ca ciupercile în subur-
bii în anii '70 şi "80, au fost considerate de mulţi simboluri ale
Americii neîncrezătoare, atomizate şi izolate, acea Americă din
„Bowling Alone“*. Chiar aşa şi sînt aceste cartiere, in locul tro-

* Articol al lui Robert Putnam, apărut în 1995 în Journal of Democracy,

pe tema declinului vieţii civice in America. în 2000, Robert Putnam a pu-
blicat o carte cu acelaşi titlu (N.ed.).
150 MAREA RUPTURA

tuarelor aglomerate, descrise de Jane Jacobs, sau al verandelor

deschise spre stradă din orăşelele americane, locuitorii unui car-
tier împrejmuit trec printr-un punct de control şi ajung direct din
maşină pe canapeaua din faţa televizorului cind se întorc acasă
noaptea, tară a fi recunoscuţi nici măcar de vecinii cei mai apro-
piaţi. Dar motivul iniţial al apariţiei acestui tip de comunitate nu
era legat numai de automobile, benzină ieftină şi meschinăria lo-
cuitorilor săi. Cartierul împrejmuit încerca să reinstaureze, între
zidurile sale, siguranţa fizică ce existase pc vremuri în interiorul
cartierelor urbane sau al orăşelelor în care au crescut mulţi din-
tre actualii rezidenţi ai suburbiilor. Dacă autorităţile nu mai voiau
să-i ţină la respect pe cerşetori şi să scape de graffiti, atunci lo-
cuitorii cartierelor au tăcut-o ei înşişi, izolîndu-se de restul socie-
tăţii cu ajutorul zidurilor. Îndată ce au putut fi asigurate siguranţa
publică şi ordinea socială, la slîrşitul anilor ’80 şi '90, oamenii
au început să revină masiv în oraşe. căci. în definitiv, este mult
mai interesant să locuieşti la oraş. Astfel, este posibil ca poliţia
comunitară, precum şi alte inovaţii ale administraţiei locale care
ţin cont de capitalul social, să fi avut un impact mult mai mare
asupra revitalizării New York-ului şi a altor oraşe mari decît reiese
doar din statisticile privind delincvenţa.
 7

A fost inevitabilă Marea Ruptură?

Faptul că indolenţa sistemului juridic american faţă de dezor-

dinile sociale, în anii '70 şi ’80, a contribuit la scăderea drastică
a capitalului social, precum şi posibilitatea ca politia comunitară
să ajute la redresarea lui, sugerează că politica publică poate juca
un rol fie în subminarea valorilor comunitare, fie în stimularea
refacerii lor. în ce măsură s-a aliat Marea Ruptură sub controlul
societăţii, şi în ce măsură a fost aceasta rezultatul inevitabil al pro-
gresului economic şi tehnologic general?
Cînd spunem că un anume lucru se află sub controlul societăţii,
avem în vedere două aspecte. în primul rind, societăţile caută să-şi
modeleze dezvoltarea direct prin intermediul politicilor publice,
adică prin intervenţia formală a autorităţii statului menită să aibă
efecte sociale. în al doilea rînd. societăţile pot acţiona pe căi cul-
turale, prin reguli in formale şi deprinderi care nu se află sub vreun
control formal. Adesea cele două aspecte converg: politicile pu-
blice sînt elaborate pentru a sprijini preferinţele culturale, ca în cazul
legiuitorilor catolici care doresc să interzică divorţul sau avortul.
Dar. la fel de frecvent, cele două aspecte sînt divergente; cultura
limitează politica publică sau este modelată de aceasta.
Dacă am reuşi să înţelegem care efecte sociale sînt produse de
schimbările profunde economice şi tehnologice şi care sînt con-
trolate mai mult de societate, am putea evita două greşeli curente.
Prima este specifică Stîngii: convingerea că toate problemele so-
ciale pot fi rezolvate cu ajutorul politicii publice. Cînd delincvenţa
a început să crească în anii '60, administraţiile Johnson şi Nixon
au făcut apel la sociologi ca să ofere soluţii. Mulţi dintre ei au indi-
152 MARI-A RUPTURĂ

cat cauze fundamentale precum cele prezentate în capitolele ante-

rioare: destrămarea familiei, sărăcia, slaba educaţie ctc. Perfect
adevărat. Dar apoi ei au continuat prin a recomanda guvernului
federal să se ocupe de aceste cauze fundamentale, iniţiativă care
a dus pînă la urmă la declanşarea „Războiului împotriva sărăciei"
al administraţiei Johnson.1 Acest efort extraordinar de ambiţios nu
a avut aproape nici un efect asupra sărăciei, şi cu atît mai puţin
asupra delincvenţci; a fost foarte costisitor, deseori contraproductiv
şi a dus la pierderea voturilor. După cum a subliniat James Q. Wil-
son, este o mare deosebire între sociologie şi politica publică; prima
urmăreşte înţelegerea cauzelor profunde, fundamentale ale com-
portamentului social, care, prin definiţie, cu greu pot fi influenţate
de politica publică. Se poate afirma că astăzi, după 30 de ani. politi-
ca publică a devenit mult mai puţin ambiţioasă şi mai realistă.
Iniţiativele de genul poliţiei comunitare pot avea un efect pozi-
tiv în sfera lor limitată, dar ar fi o naivitate să ne închipuim că
vom ajunge astfel la cauzele profunde.
A doua greşeală e făcută mai cu seamă de conservatori; ea con-
stă în a crede că schimbările sociale nedorite sînt provocate de
laxitatea morală şi că ele pot fi remediate prin presiuni şi apelul
la valori. De fapt, oamenii sînt capabili de opţiuni morale libere,
şi s-a constatat într-adevăr o mare laxitate morală în ultimii 40
de ani. Dar de multe ori oamenii iau decizii morale diferite în con-
textul unor stimulente economice diferite, şi nici predicile nesfîrşitc,
nici argumentele culturale nu vor fi suficiente pentru a modifica
semnificativ sensul general al transformărilor, dacă nu se modi-
fică stimulentele economice.
Faptul că Marea Ruptură a avut loc în ţări dezvoltate atît de
diferite, cu asemenea viteză şi aproximativ concomitent arată că
trebuie să existe cauze generale, fundamentale. La începutul aces-
tei cărţi, am sugerat că Marea Ruptură este o variantă contempo-
rană a tranziţiei de la Gemeinschaft la Gesellschaft din secolul XIX,
cu deosebirea că de data aceasta fenomenul avea loc odată cu tre-
cerea de la o economie de tip industrial la una de tip informatic, nu
de la o economie agrară la una industrială, in capitolul 5 s-a afir-
 A FOST INEVITABILĂ MAREA RUPTURĂ? 153

mat câ schimbările tehnologice — înlocuirea muncii fizice cu munca

intelectuală, a produselor materiale cu informaţii, a producţiei in-
dustriale cu serviciile, precum şi progresele din medicină care per-
miteau oamenilor să-şi prelungească viaţa şi să controleze repro-
ducerea — au pus bazele modificării extraordinare a rolului sexelor
care a avut loc în a doua jumătate a secolului XX.
În urmă cu cîţiva ani, demograful Kingsley Davis a susţinut
că revoluţia feministă a devenit inevitabilă prin simpla prelungire
a longevităţii oamenilor.2 în anul 1900, statisticile spun că femeia
din Europa sau America nu trăia aproape deloc în afara unei fa-
milii: ea trecea direct din familia în care se născuse în cea pe care
o alcătuia împreună cu soţul ci la vîrsta de 22 de ani; ţinînd cont
de speranţa ei medie de viaţă, de circa 65 de ani, ca deceda proba-
bil la scurt timp după ce ultimul ei copil părăsise casa părintească,
în 1980, în medie, femeia trăia 32,5 ani — mai mult de jumătate
din viaţa ei adultă — în afara familiei în care se născuse sau elibe-
rată de obligaţiile de a-şi creşte copiii. Chiar dacă o femeie dorea
să se dedice familiei şi chiar dacă epoca informaticii nu i-ar fi ofe-
rit atîtea posibilităţi profesionale, ce ar fi putut face cu tot acest
timp suplimentar? Pînâ în momentul cînd biotchnologia va eli-
bera femeile de obligaţia de a da naştere copiilor, ele vor trebui
să se ocupe de familie şi copii mai mult decît bărbaţii, ceea ce în-
seamnă că femeile nu vor participa la fel de mult ca bărbaţii la
forţa de muncă şi câ nu va dispărea complet diferenţa dintre veni-
turile realizate de femei şi cele obţinute de bărbaţi. Dar în cele
din urmă diferenţa va dispărea, iar femeile vor fi încă şi mai active
pe piaţa muncii.
Cu toate acestea, faptul câ unele ţâri industrializate n-au fost
afectate de Marea Ruptură pe toate planurile, sau câ au fost afec-
tate mult mai puţin, sugerează că aceasta nu a fost rezultatul in-
evitabil al schimbărilor economice şi tehnologice, şi câ politica
publică şi cultura joacă un rol important în formarea normelor.
Ţările cu venituri mari pe cap de locuitor din Asia — Japonia. Co-
reea de Sud, Taiwan. Singapore şi Hong Kong — constituie un contra-
excmplu interesant în raport cu celelalte ţâri avansate, deoarece
154 MAREA RUPTURĂ

ţările asiatice par să ti fost ferite de multe efecte ale Marii Rupturi.
Acest fapt sugerează că Marea Ruptură nu a fost un produs inevi-
tabil ai unei anumite etape de modernizare socioeconomicâ. ci că
este puternic influenţată de cultură. Dar s-ar putea ca. în cele din
urmă, cultura doar să amîne, nu să evite instalarea completă a Marii
Rupturi în societăţile asiatice.

Valorile asiatice şi excepţia asiatică

Caracterul distinct al valorilor asiatice a fost subliniat la înce-
putul anilor '90 de fostul prim-ministru din Singapore, Lee Kuan
Ycw, pentru a explica uluitorul succes economic din acel moment
al ţărilor asiatice şi totodată pentru a-şi justifica autoritarismul său
patemalist. Lee a afirmat că, în creşterea economică postbelică
Iară precedent din Asia. un rol decisiv l-a avut cultura asiatică,
punînd accentul pe supunerea faţă de autoritatea grupului, muncă
îndîrjită, familie, economii şi educaţie. Se spune că aceste valori
au avut o componentă politică în regimurile uşor autoritare predo-
minante în Asia de sud-est şi au justificat absenţa democraţiei de
tip occidental în Singapore. Malaczia şi Indonezia. Dar, după păre-
rea lui Lee, aceste valori se reflectau şi în nivelurile infracţiona-
litâţii. consumului de droguri, sărăciei şi destrămării familiilor,
niveluri mai scăzute decît cele din Statele Unite şi din ţările eu-
ropene dezvoltate.3 Şi primul-ministru al Malaeziei, Mahathir bin
Muhammed, a susţinut superioritatea valorilor asiatice.
În urma crizei economice asiatice, care a început în 1997, argu-
mentul valorilor asiatice nu a fost repetat cu prea marc entuziasm
pe nici unul din malurile Pacificului. Era clar că valorile asiatice
nu au putut împiedica ţările din întreaga regiune să comită o serie
de erori pe termen lung şi scurt în politica economică. Recesiunea
economică gravă care a urmat a dus la reducerea cu 50% (in dolari)
a avuţiei naţionale a multor ţâri asiatice. Întrucît mare parte din
legitimitatea valorilor asiatice se baza pe rezultatele economice,
încetarea creşterii economice a fost suficientă pentru a submina
în întregime argumentul.4
 A FOST INEVITABILĂ MAREA RUPTURĂ? 155

Totuşi, este evident că unele valori asiatice sint diferite de cele

occidentale, chiar dacă legătura dintre ele şi succesul economic
nu este atît de clară pc cit afirmă Lee şi Mahathir. Admiţînd că
societăţile asiatice se deosebesc substanţial între ele, privite în
ansamblu ele prezintă totuşi un model de adaptare socială la mo-
dernizarea economică foarte diferit de tot ce există în restul lumii.
Analiza care urmează se va concentra asupra celor două ţări asia-
tice membre ale OECD, Japonia şi Coreea de Sud, deoarece de-
spre ele avem cele mai numeroase date. iar valorile şi modelele
lor sociale se aseamănă în multe privinţe şi diferă de cele occiden-
tale.
Japonia şi Coreea de Sud se deosebesc de Occident sub anu-
mite aspecte.5 în ambele ţâri ratele infracţiunilor sînt foarte scăzute
în comparaţie cu cele din Europa, şi mai ales cu cele din Statele
Unite. De fapt, în Japonia, majoritatea tipurilor de infracţiuni au
cunoscut un declin în ultimii 40 de ani (vezi capitolul 2 şi anexa).
Coreea de Sud postbelică a fost mereu mai înclinată spre violenţă
politică decît Japonia, iar despre coreeni s-a spus uneori că sînt
„irlandezii Orientului“ datorită predispoziţiilor lor belicoase. Ratele
infracţiunilor au cunoscut o oarecare creştere în 1982, se pare că
în legătură cu răscoala din Kwangju şi cu represiunea politică a re-
gimului Chun Du Hwan. Dar. în ansamblu, delincvenţa din Coreea
de Sud a fost uimitor de scăzută. Ratele scăzute ale delictelor în
aceste două ţări infirmă ipsofacto orice teorie generală care susţine
că urbanizarea şi industrializarea conduc inevitabil la niveluri ridi-
cate ale dclincvenţei.
Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa stabilităţii familiei nu-
cleare. în ultimii 40 de ani, rata divorţurilor a crescut uşor atît în
Japonia, cît şi în Coreea de Sud, dar nici una dintre aceste ţări nu
a fost afectată de explozia destrămării familiilor care a avut loc
în majoritatea ţărilor occidentale după 1965. Stabilitatea familii-
lor nucleare e pusă în evidenţă şi de ratele extrem de scăzute ale
naşterii copiilor nelegitimi în ambele ţâri.
Nu c limpede ce anume determină ratele scăzute ale infracţiu-
nilor în aceste două ţâri. S-ar putea ca motivele să nu fie aceleaşi
156 MAREA RUPTURĂ

în cele două cazuri, in vreme ce societatea japoneză încearcă să

înăbuşe comportamentele deviante printr-o reţea de norme şi obligaţii
comunitare informale, coreenii au recurs mai degrabă la autori-
tatea directă a statului pentru a-şi ţine cetăţenii în frîu. Chiar şi
după democratizarea Coreei de Sud începută în 1987, autoritatea
poliţiei s-a făcut din plin simţită pentru menţinerea ordinii publice
de cîte ori a fost cazul.
Motivele stabilităţii mult mai mari a familiei nucleare din am-
bele ţâri sînt mai clare şi par să fie legate de situaţia femeilor din
aceste societăţi. Deşi participarea femeilor la forţa de muncă a
crescut constant atît în Japonia, cît şi în Coreea, ea rămîne totuşi
mai scăzută decît în celelalte ţâri din OEC’D. Mai important este
faptul că în cazul acestor ţâri (ca şi în cazul celor mai puţin dezvol-
tate din Asia de sud-est) curbele reprezcntînd participarea femeilor
la forţa de muncă au în continuare forma literei M: tinerele se anga-
jează de obicei în industria uşoară sau în sectorul serv iciilor, dar
înainte de 25 de ani se retrag pentru a se căsători şi a-şi creşte
copiii, şi se reangajează doar după ce copiii lor au devenit adulţi.
Participarea mai slabă a femeilor japoneze şi coreene la forţa
de muncă e dublată de un raport relativ scăzut între veniturile ob-
ţinute de femei şi cele obţinute de bărbaţi în ambele ţâri. Acest
raport a crescut de-a lungul timpului în majoritatea ţărilor dezvol-
tate; in cazul Japoniei, raportul se distinge atît prin faptul că e sub-
stanţial mai mic decît în oricare altă ţară din OECD. cît prin acela
că a cunoscut doar o uşoară creştere în perioada 1970-1995.6 Marc
parte a locurilor de muncă pentru femei în Japonia sînt tempora-
re sau reprezintă în realitate o formă de subutilizare a forţei de
muncă, aşa cum este cazul mulţimilor de femei tinere care îi în-
tîmpinâ pe cei ce intră în magazine sau lifturi.
Legislaţia muncii, atît din Japonia, cît şi din Coreea de Sud,
continuă să trateze diferit pe bărbaţi şi pe femei. în Occident acest
lucru s-ar numi discriminare sexuală; în Asia, este considerat mai
degrabă o încercare de a proteja femeile. în Japonia, codul muncii
din 1947 interzicea femeilor care depăşeau vîrsta de 18 ani să mun-
cească mai mult de 6 orc suplimentare pe săptâmînă, să lucreze
 A F O S T IN E V IT A B I L Ă M AR E A R U P T U R Ă ? 157

în vacanţe sau pînă noaptea tîrziu. Ţinînd cont de hărnicia bine cu-
noscută a japonezilor, această lege a împiedicat practic femeile
să aibă acces deplin la majoritatea locurilor de muncă şi la siste-
mul de angajare pe viaţă. Legea privind egalitatea în muncă din
1986 a ridicat aceste restricţii pentru directori şi anumiţi funcţio-
nari. schimbare ce a avut un efecl relativ neînsemnat, dat fiind
numărul mic de femei cu funcţii manageriale.7 Legile privind anu-
larea acestor restricţii pentru muncitori („gulerele albastre“) nu
au fost promulgate decît în 1997, urmînd să intre în vigoare în
următorii trei ani.8
Deşi asemenea legi pot părea discriminatorii feministelor ja-
poneze şi occidentale, nu e deloc limpede că ar fi privite la fel şi
de cea mai mare parte a japonezelor. în toate sondajele de opinie,
majoritatea femeilor japoneze au declarat că preferă să se retragă
din muncă atunci cînd se căsătoresc şi au copii, pentru a reveni
la muncă abia după ce copiii au crescut.9 Faptul că în felul aces-
ta este puţin probabil ca veniturile lor să ţină pasul cu cele ale
bărbaţilor pare să le afecteze mai puţin decît pe femeile occidentale.
Astfel, diviziunea muncii pe sexe parc să reflecte valori culturale
mai profunde şi nu va dispărea doar prin schimbări ale legislaţiei
muncii.
În Coreea de Sud, situaţia era asemănătoare, cu excepţia fap-
tului că exista un decalaj în privinţa industrializării. Participarea
femeilor coreene la forţa de muncă a crescut de la 34,4% în 1963
la 40,4% în 1990, nivel scăzut în comparaţie cu al celorlalte ţâri
din OECD. Ca şi japonezele, corcenele au tendinţa să se retragă
din muncă atunci cînd au copii de crescut.
în timpul regimurilor militare postbelice, muncitorii din Coreea
de Sud erau în general mai slab protejaţi decît cei japonezi, iar
în privinţa locurilor de muncă discriminarea împotriva femeilor
era larg răspîndită. Abia la un an după abolirea regimului militar,
în 1988, a intrat în vigoare o lege care prevede salariu egal pen-
tru muncă egală şi abolirea altor practici discriminatorii. 10 Femi-
nistele coreene se plîng că această lege nu este corect aplicată de
158 MAREA RUPTURĂ

Ministerul Muncii. Ca şi în Japonia, se menţine preferinţa mul-

tor femei de a nu munci atunci cînd au copii de crescut.
O altă deosebire între Japonia şi Coreea de Sud pe de o parte,
şi Statele Unite şi alte ţări occidentale dezvoltate pe de alta, este
că în cele două ţâri asiatice mare parte din PIB provine din indus-
tria prelucrătoare. în toate ţările dezvoltate, în a doua jumătate a
secolului XX, industria prelucrătoare a fost o ocupaţie predomi-
nant masculină, atît în Asia cît şi în Europa de Vest, 11 iar abia în
anii '90 industria prelucrătoare a fost confruntată cu acea „golire“
care lovise regiunea Rusl Bclt din America în anii ’70 şi ’80. După
cum arată tabelul 5.1, forţa de muncă ocupată in industria prelu-
crătoare în Japonia a scăzut relativ puţin, de la 26,0 la 23,6% din
totalul forţei de muncă, în comparaţie cu o scădere mult mai mare,
de la 25,9% la 17,5% în Statele Unite în perioada 1970-1990.
Aceasta ar putea fi încă o explicaţie pentru faptul că veniturile
femeilor nu s-au apropiat mai repede de cele ale bărbaţilor. în anii
’90, economia japoneză a fost supusă aceloraşi presiuni de reduce-
re a locurilor de muncă din industrie şi de înlocuire a muncito-
rilor prin tehnologie ca în societăţile occidentale. Probabil că o
tranziţie mai rapidă spre sectorul serviciilor, ca urmare a recesiunii
de la sfîrşitul anilor ’90, asociată cu scăderea populaţiei, va duce
în viitor la creşterea numărului de femei angajate.
Printre motivele care au dus la destrămarea familiilor nucleare
din Occident, controlul natalităţii şi veniturile femeilor au jucat
un mare rol în modificarea normelor responsabilităţii bărbaţilor.
Este interesant de remarcat că, în Japonia, pilula contraceptivă nu
fusese încă pe deplin adoptată în 1999. Cele mai importante mij-
loace de control al fertilităţii râmîn avortul (care le-a fost accesi-
bil japonezelor de la începutul anilor ’50), prezervativele şi meto-
da calendarului. Deşi în Japonia avortul era mult mai la îndcmîna
femeilor decît în Occident, el este totuşi stigmatizat. (Avortul este
dezaprobat atît de budism, cît şi de şintoism; în templele budiste
se fac afaceri serioase din înălţarea de monumente funerare închi-
nate sufletelor feluşilor avortaţi.12) Astfel, disocierea între sex şi
reproducere, care s-a produs în Occident, nu a avut niciodată loc
în Japonia la o scară atît de largă.
 A F O S T IN E V IT A B I L Ă M AR E A R U P T U R Ă ? 159

Probabilitatea mult mai mare ca femeile japoneze şi coreene

sâ-şi părăsească serviciul pentru a-şi creşte copiii, posibilităţile
lor mai reduse de a obţine venituri şi legătura mai strinsâ dintre
sex şi căsătorie în ambele ţâri explică în marc măsură integritatea
mai mare a familiilor nucleare japoneze şi coreene. în general,
femeile din ambele ţări nu se consideră, aşa cum se exprimă iro-
nic unele feministe occidentale, „maşini de reproducere“. Unul
dintre motivele pentru care copiii din cele două ţări obţin rezulta-
te atît de bune la testele internaţionale este legat de investiţiile
pe care le fac mamele lor în educaţia acestora. Pe de altă parte,
posibilităţile lor de a avea o carieră sînt evident mult mai limi-
tate decît în Occident. Deşi căsătoriile japonezilor şi coreenilor
sînt mult mai stabile decît cele americane, se pare totuşi că, din
punct de vedere sentimental, partenerii sînt mai distanţi.13
Dacă analizăm situaţia altor ţări asiatice în afară de Japonia şi
Coreea de Sud, descoperim aspecte complet diferite, care par să
contrazică majoritatea teoriilor universale privind modul în care
modernizarea economică afectează viaţa de familie. De exemplu,
în Malaezia şi în mare parte din Indonezia divorţul era extrem de
frecvent la musulmani în prima jumătate a secolului XX şi a cunos-
cut o scădere drastică o dată cu modernizarea, rata divorţurilor
coborînd sub cea din Occident abia în anii ’70.14 Rata ridicată a
divorţurilor din epoca preindustrială este un rezultat al felului în
care Islamul a fost practicat în acele ţâri: poligamie şi uşurinţă
de a divorţa. O creştere asemănătoare a stabilităţii căsătoriei, înso-
ţind creşterea economică, nu are egal în Europa secolului XX.
Este greu de estimat dacă femeile din Japonia şi Coreea de Sud
vor continua să muncească mai puţin şi să cîştige mai puţin decît
femeile occidentale. Datorită scăderii spectaculoase a ratei ferti-
lităţii, Japonia se va confrunta cu pericolul reducerii dramatice a
forţei de muncă; spre sfirşitul anilor '90, pentru prima oară, în
Japonia forţa de muncă a scăzut în cifre absolute. După cum am
văzut, în absenţa unei creşteri neanticipatc a fertilităţii, populaţia
totală a Japoniei va începe să scadă la începutul secolului XXI
cu peste 1% pe an. imbâtrînirea populaţiei Japoniei şi scăderea
160 MAREA RUPTURA

raportului dintre numărul celor care muncesc şi numărul pen-

sionarilor va crea o uriaşă problemă legată de plata asigurărilor
sociale, care a afectat deja capacitatea Japoniei de a ieşi din criza
din 1998-1999. O cale a atenua aceste greutăţi ar fi primirea în
ţară a unui număr mai mare de muncitori străini. Cealaltă posibi-
litate ar fi de a încuraja cît mai multe femei să muncească, nu doar
înainte de căsătorie, ci de-a lungul întregii lor vieţi active. Dintre
aceste două posibilităţi pare mai probabil ca politicienii japonezi
s-o aleagă pe cea din urmă decît pe prima. Şi. dacă se va întîm-
pla acest lucru, pare probabil ca stabilitatea familiei japoneze să
scadă, iar ţara să fie confruntată cu probleme sociale asemănă-
toare celor din Occident.15

Kultur über alles?

Rezistenţa de pînă acum a Japoniei şi Coreei de Sud în faţa
Marii Rupturi este o dovadă a puterii culturii de a modela opţiu-
nile economice. Ambele ţări au manifestat preferinţe culturale mar-
cate pentru rolul tradiţional al femeii şi ambele menţin legi for-
male discriminatorii care împiedică femeile să pătrundă pe piaţa
muncii. în special în Coreea de Sud, confucianismul acordă un
mare sprijin familiei de tip patriarhal. Cultura joacă un rol impor-
tant şi în Europa. Italia, Spania şi Portugalia au fost în mai mică
măsură afectate de schimbări ale structurii familiei. (Totuşi este
interesant de observat că Spania şi Italia au cea mai scăzută ferti-
litate din Europa, deşi ratele divorţurilor şi ale naşterii copiilor
nelegitimi sînt relativ reduse. Râmîne de văzut dacă există vreo
legătură între cele două tendinţe. Deşi nu deţin dovezi în sprijinul
acestei ipoteze, s-ar putea ca femeile spaniole şi italiene, nepu-
tînd aproape deloc să se exprime prin divorţ, au încercat să se ex-
prime avînd mai puţini copii.) Catolicismul a reuşit să menţină
familia aproape intactă — cel puţin formal — în mai marc măsură
decît în nordul Europei.16 Germania şi Olanda, cu numărul lor mare
de catolici, se află de regulă, atunci cînd se fac comparaţii între
ţări, undeva între Italia şi Japonia, pe de o parte, şi ţările anglosa-
xone şi Scandinavia, pe de alta.
 A FOST INEVITABILA MAREA RUPTURA? 161

Se poate într-adevâr afirma că politica publică şi cultura sînt

mult mai importante decît par la prima vedere şi că au rivalizat
cu tehnologia în privinţa constituirii normelor legate de muncă
şi familie. Femeile nu s-au îndreptat automat către ocupaţii care
sînt considerate astăzi domeniul lor tradiţional, cum ar fi cele de
funcţionară sau dactilografa, atunci cînd aceste slujbe au apărut
în număr mare, spre sfîrşitul secolului XIX. Femeile şi familiile
lor au trebuit în primul rînd să se convingă că aceasta era calea
de urmat. Deşi este adevărat că. în general, bărbaţii au mult mai
multă forţă fizică decît femeile, aceasta nu le împiedică neapărat
pe femei să lucreze în multe domenii care solicită forţa fizică. în
America. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi
în Uniunea Sovietică, femeile au fost transferate, datorită stării
de necesitate, în industria grea şi în agricultură, domenii care prin
tradiţie fuseseră rezervate bărbaţilor şi. după cum se ştie, au (acut
faţă cu succes. întrebările la care trebuie deci să răspundem sînt:
Dezindustralizarea şi tranziţia de Ia industria prelucrătoare la sec-
torul serviciilor sînt în mod necesar în avantajul femeilor, sau sînt
doar urmările istorice accidentale ale faptului că bărbaţii se ocupă
preponderent cu munci care cer un nivel scăzut de calificare? Oare
societăţile nu se pot apăra de efectele transformărilor tehnologi-
ce încercînd, de exemplu, să protejeze slujbele capilor de fami-
lie, aşa cum au încercat Japonia şi multe ţări europene?
Separarea cauzelor tehnologice de cele culturale este astfel foar-
te dificilă, iar interdependenţa dintre ele extrem de complexă.
Cultura pare să joace un rol important, cel puţin în determinarea
ritmului schimbării normelor; societăţile pot exercita un control
asupra gradului în care schimbările tehnologice şi cele de pe piaţa
muncii modifică relaţiile sociale. Nenumăratele stratageme prin
care înalţii funcţionari din domeniul sănătăţii din Japonia au ter-
giversat legalizarea pilulei contraceptive timp dc peste 30 de ani
constituie numai un exemplu. Deşi adoptarea legilor privitoare
la divorţul tară motive, mai întîi în Scandinavia. apoi în ţările
anglosaxone. nu a reprezentat cauza numărului mare de divorţuri
din aceste ţări. absenţa legilor divorţului a încetinit destrămarea
162 MAREA RUPTURÀ

familiei în ţari catolice precum Italia şi Irlanda. Anumite state fede-

rale din SUA au adoptat în 1990 legi care permiteau aşa-numitele
„căsătorii pe bază de contract", prin care cuplurile pot opta pen-
tru contracte de căsătorie mai greu de încălcat. Această noutate
nu va reduce rata divorţurilor pînă la nivelul anilor ’50. dar va
permite cuplurilor să-şi asume constrîngeri suplimentare care vor
ajuta la stabilizarea unor căsnicii.

Refacerea ordinii sociale

Rămîne să răspundem la întrebarea: Cum va fi refăcut capi-
talul social în viitor? Faptul că politica publică şi cultura asigură
un oarecare control asupra ritmului şi gradului destrămării sociale
nu reprezintă, pe termen lung, un răspuns la întrebarea privind
modul în care va fi instituită ordinea socială la începutul secolu-
lui XXI. Japonia şi unele ţări catolice au reuşit să păstreze mai
multe valori familiale tradiţionale vreme mai îndelungată decît
ţările scandinave sau cele anglosaxone, ceea ce este posibil să le
fi scutit de unele costuri sociale cu care s-au confruntat cele din
urmă. Dar este greu de crezut că aceste norme vor putea dăinui
în viitor, cu atît mai puţin că se va putea reface familia nucleară
din epoca industrială, în care tatăl lucra, iar mama stătea acasă
pentru a-şi creşte copiii. Un asemenea rezultat nici n-ar fi de dorit,
chiar dacă ar fi posibil.
Se pare că ne găsim intr-o situaţie neplăcută: progresul pare
să ne ofere niveluri tot mai ridicate de dezordine şi atomizare so-
cială, iar cale de întoarcere nu mai există. Oare aceasta înseam-
nă că societăţile liberale contemporane sînt sortite să se afunde
tot mai mult în degradare morală şi anarhie socială, pînă cînd, într-un
fel sau altul, se va produce o implozie? Aveau oare dreptate cri-
ticii Iluminismului precum Edmund Burke cînd afirmau că acest
gen de anarhie era rezultatul inevitabil al încercării de a înlocui
tradiţia cu raţiunea?
După părerea mea, răspunsul este negativ, din simplul motiv că
noi. oamenii, sîntem prin natura noastră astfel alcătuiţi îneît să
 A FOST INEVITABILA MAREA RUPTUR Ă'1 163
creăm reguli morale şi ordine socială pentru noi înşine. Situaţia
în care normele lipsesc — situaţie numită de Durkheim anomie
— este insuportabilă pentru noi. şi vom încerca să creăm reguli
noi pentru a le înlocui pe cele pe care le-am subminat. Dacă
tehnologia îngreunează menţinerea anumitor forme de comuni-
tate depăşite, atunci vom căuta forme noi. şi vom face apel la raţiu-
ne pentru a negocia diferitele aranjamente care să fie în confor-
mitate cu interesele, pasiunile şi necesităţile noastre profunde.
Pentru a înţelege de ce situaţia noastră actuală nu este atît de
disperată pe cît pare, trebuie să studiem originile ordinii sociale
înseşi la un nivel mai abstract. în mai multe dezbateri pe teme
culturale, ordinea socială este tratată ca şi cînd ar fi un set fix de
reguli transmis de generaţiile anterioare. Dacă ai locui într-o ţară
cu capital social scăzut sau cu un grad redus de încredere, n-ar fi
nimic de făcut în această privinţă. Bineînţeles, este adevărat că
politica publică are o capacitate limitată de a modela cultura şi
că cele mai eficiente politici sociale sînt cele elaborate ţinînd cont
de constrîngerile culturale. Dar cultura este o forţă dinamică re-
modelată în permanenţă, dacă nu de către guverne, atunci prin
interacţiunile miilor de indivizi liberi care alcătuiesc societatea.
Deşi cultura are tendinţa să evolueze mai încet decît instituţiile
sociale şi politice formale, ea se adaptează totuşi condiţiilor în
schimbare.
Constatăm că ordinea şi capitalul social au două baze largi de
sprijin. Prima este biologică şi derivă din însăşi natura umană. în
ultimul timp, s-au făcut mari progrese în ştiinţele vieţii, care au
efectul cumulativ de a reinstitui concepţia clasică potrivit căreia
natura umană există şi că natura lor îi face pe oameni să fie fiinţe
sociale şi politice dotate cu mari posibilităţi de a elabora reguli
sociale. Deşi într-un anume sens aceste cercetări nu ne spun nimic
nou faţă de ce ştia Aristotel, ele ne dau o imagine mult mai clară
asupra naturii sociabilităţii umane, asupra ceea ce este şi asupra
ceea ce nu este întipărit în genomul uman.
A doua bază de sprijin a ordinii sociale este raţiunea umană şi
capacitatea spontană a acesteia de a găsi soluţii la problemele de
164 M AR E A R U P T U R Ă

cooperare socială. Posibilităţile înnăscute ale omenirii de a crea

capital social nu explică modul în care apare capitalul social în
împrejurări specifice. Elaborarea anumitor reguli de comporta-
ment ţine mai curind de cultură decît de natură, şi pe tărîmul cul-
turii descoperim că ordinea este adesea rezultatul unui proces ori-
zontal de negociere, dispută şi dialog între oameni. Nu este nevoie
ca ordinea să se instituie de sus în jos. fie impusă de un legiuitor
(sau, în termeni contemporani, de un stat) care stabileşte legi. fie
de un preot care propovăduieşte cuvîntul lui Dumnezeu.
Nici ordinea naturală, nici cea spontană nu sint suficiente pen-
tru elaborarea tuturor regulilor care instituie ordinea socială. în
momentele cruciale trebuie să li se adauge autoritatea ierarhică.
Dar dacă privim în trecut, în istoria omenirii, vom constata că indi-
vizi neconstrînşi şi-au creat în permanenţă capital social şi au reuşit
să se adapteze la schimbări tehnologice şi economice mai mari
decît cele cu care s-au confruntat societăţile occidentale în ultimele
două generaţii. Şi, după cum vom vedea, oamenii creează capi-
tal social şi astăzi. în locurile de muncă şi fabricile din centrul
vital al celei mai înalte tehnologii.
Trebuie deci să analizăm cele două mari surse ale ordinii sociale:
natura umană şi procesul spontan de auto-organizare.
 PARTEA A DOUA

DESPRE GENEALOGIA
MORALEI
 8

De unde provin normele?

„Melci fără casă“

La cîteva mile spre sud de locuinţa mea din suburbiile oraşului
Washington D.C., in fiecare dimineaţă, se desfăşoară un ritual ciu-
dat.1 în faţa restaurantului lui Bob. la intersecţia dintre Bland Street
şi Old Keene Mill Road in Springfield. Virginia, dimineaţa, la ora
de vîrf. se formează o coadă pe trotuar. O maşină parchează, iar
doi-trei navetişti — dintre care şoferul nu cunoaşte pe nimeni —
se urcă în ea pentru a ajunge în nord, în centrul Washingtonului.
Seara are loc acelaşi ritual în sens invers, maşini pline cu oameni
necunoscuţi se întorc din centrul comercial, depunîndu-şi pasa-
gerii, pentru ca aceştia să se urce în propriile maşini şi să se în-
drepte spre casă.
Cei care călătoresc astfel îşi spun „melci fără casă“, iar această
practică a început în 1973, an în care guvernul, ca reacţie la criza
petrolului, a decretat ca benzile interioare de pe autostrada Inter-
state 95, care leagă suburbiile sudice de centrul oraşului Washing-
ton D.C.. să devină benzi HOV-3. HOV înseamnă „high-occupancy
vehicle“ („vehicul cu grad înalt de ocupare“), iar cifra 3 indică
faptul că. în timpul orelor de vîrf. fiecare maşină care foloseşte
această bandă trebuie să aibă cel puţin trei pasageri la bord. 1-95
este cunoscută ca fiind cea mai aglomerată arteră de circulaţie din
zona Washingtonului. Profitînd de restricţiile impuse de HOV. atît
conducătorii auto, cît şi pasagerii economisesc 40 de minute din
timpul navetei zilnice.
De-a lungul anilor, „melcii fără casă“ au stabilit o serie de reguli.
Nici maşinile, nici pasagerii n-au voie să sară peste rînd; pasagerii
168 MARFA RUPTURĂ

au dreptul să refuze să se urce într-o anumită maşină; fumatul şi

plata sînt interzise; regulile de politeţe ale „melcilor fără casă"
impun evitarea subiectelor de conversaţie legate de sex, religie
şi politică. Această practică se desfăşoară într-o ordine impresio-
nantă. In ultimii 13 ani, au avut loc numai două atacuri, ambele
petrecute dimineaţa, pe timp de iarnă, cînd afară era întuneric şi
se adunaseră prea puţini oameni la coadă. Drept urmare, nimeni
n-avea voie să lase o femeie să aştepte singură la rînd.
În fapt. „melcii fără casă" au creat capital social. Ei au căzut
de acord asupra unor reguli de cooperare care le permit să ajungă
la serviciu ceva mai repede. Latura interesantă a culturii „melci-
lor fără casă" este faptul că regulile n-au fost impuse de nimeni.
Nici funcţionarii guvernului, nici tradiţia istorică sau vreun lider
charismatic n-au impus la început regulile privind locul de întîlni-
re sau codul de comportament al oamenilor; ele au apărut ca ur-
mare a simplei dorinţe a acestora de a ajunge mai repede la servi-
ciu. Desigur, guvernul este responsabil într-un fel de existenţa
„melcilor fără casă". Dacă n-ar 11 înfiinţat benzile HOV 3. această
practică nu s-ar fi dezvoltat niciodată, iar, dacă pe benzile HOV
ar fi putut circula şi maşinile cu doi pasageri, atunci „melcii fără
casă" ar fi dispărut imediat. Dar această practică a apărut spontan
în nişa creată de hotărîrea guvernului un dram de ordine socială
impusă de jos în sus de oameni care îşi urmăreau propriul interes
de a ajunge la serviciu.
Mai trebuie făcute unele observaţii in legătură cu această prac-
tică. Deşi nu a fost creată deliberat de cineva anume, ea nu putea
apărea oriunde. în zona Washingtonului există multe cartiere unde
ar fi imposibilă o asemenea ordine. Unele cartiere sînt prea pericu-
loase pentru ca oamenii să stea la coadă, aşteptînd pe străzi; în
alte cartiere, locatarii rămîn prea puţină vreme sau provin din cul-
turi prea diferite pentru a accepta să se supună unor reguli. „Melcii
fără casă“ acceptă să se urce în maşinile unor oameni complet
necunoscuţi — să aibă încredere în ei — pentru că, aşa cum afir-
ma un participant: „Ei lucrează la guvern... Sînt inofensivi.“2
 DE UNDE PROVIN NORMELE? 169

Universul normelor
Povestea „melcilor fără casă" poate părea fără legătură cu su-
biecte precum delincventa, destrămarea familiei şi încrederea,
despre care am vorbit în partea întîi a acestei cărţi, dar e relevantă
pentru că ne arată cum apare capitalul social. Capitalul social nu
este, aşa cum se spune uneori, o comoară culturală rară transmisă
din generaţie în generaţie — ceva care. o dată pierdut, nu mai poate
fi recîştigat niciodată. Este mai degrabă produs în permanenţă de
oameni care îşi văd de treburile lor zilnice. A apărut în societăţile
tradiţionale şi este produs zilnic de către indivizi şi organizaţii într-o
societate capitalistă modernă. Intr-adevăr, capitalul social capătă
o importanţă lot mai marc odată cu progresul tehnologic, pc măsură
ce organizaţiile îşi nivelează structurile de conducere, iar reţelele
înlocuiesc ierarhiile în structurarea relaţiilor de afaceri.
Naveta „melcilor fără casă“ este relevantă pentru că e un mic
exemplu care arată cum un grad de ordine socială limitat, dar
eficace se poate dezvolta de jos în sus, contrar sensului pe care
îl atribuie cei mai mulţi ordinii sociale. In general, oamenii cred
că ordinea socială apare pentru că cineva o impune societăţii. Tho-
mas Hobbcs, părintele gîndirii politice modeme, a susţinut că starea
naturală a omului este cea de război al tuturor împotriva tuturor
şi că, pentru a se evita acest gen de anarhie, este necesar ca puter-
nicul Leviathan al statului să impună ordinea. Tocmai din acest
motiv multor oameni le displac conotaţiile sintagmei ordine so-
cială. Mai ales americanilor expresia le sună vag autoritar şi ame-
ninţător. Pe de altă parte, oamenii sînt înclinaţi să-i dea dreptate
lui Hobbcs dacă se confruntă cu perspectiva dezordinii. Dacă e
vorba de progresişti, speriaţi de efectele „pieţei neîngrădite“, ei
îşi doresc ordinea impusă de stal printr-o acţiune de control; dacă
e vorba de conservatori tradiţionalişti, ei vor deseori ca oamenii
să urmeze ordinele autorităţilor religioase.
Studiul sistematic al modului în care ordinea, şi deci capitalul
social, poate apărea în chip spontan şi liber reprezintă una dintre
cele mai importante direcţii de cercetare de la sfîrşitul secolului
170 MAREA RUPTURA

XX. în linia întîi s-au aflat economiştii — ceea ce nu e surprinzător,

avînd in vedere că ştiinţele economice se axează pe studiul pieţelor,
primele exemple de ordine spontană. Lui Friedrieh von Hayek îi
revine meritul de a fi iniţiat programul de studiu a ceea ce a numit
„ordinea extinsă a cooperării umane“, adică totalitatea regulilor,
normelor, valorilor şi comportamentelor comune care le permit
oamenilor să lucreze împreună într-o societate capitalistă.3 Deşi
Hayek este celebru pentru vederile sale antietatiste şi în favoarea
pieţelor libere, el credea cu tărie în necesitatea ordinii, iar o mare
parte din programul de cercetare pe care l-a iniţiat se referea la
înţelegerea modului în care poate apărea ordinea în absenţa unor
instituţii centralizate şi ierarhice precum statele.
Dar noţiunea de ordine spontană nu ţine doar de economie. De
la Darwin încoace, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că gra-
dul înalt de ordine reprezentat de lumea biologică nu este creaţia
lui Dumnezeu sau a vreunui alt Creator, ci a apărut din interac-
ţiunea unor elemente mai simple. După cum subliniază Revin
Kelly, redactor şef al revistei l\riredy un roi de albine prezintă un
comportament complex, dar nu este controlat de matcă sau de vreo
altă albină, ci este generat de albinele înseşi, care se supun unor
reguli relativ simple de comportament (de exemplu: să zboare spre
nectar, să evite obstacolele, să rămînă în apropierea altor albine).4
Muşuroaiele complicate ale diferitelor specii de termite africane,
mai înalte decît un stat de om şi dotate cu propriul sistem de
încălzire şi de aer condiţionat, n-au fost proiectate de nimeni, cu
atît mai puţin de fiinţele cu un sistem nervos rudimentar care le-au
construit. Şi aşa mai departe, în întreaga lume vie, ordinea este
produsă de procesul orb. iraţional al evoluţiei şi selecţiei natura-
le.5 Calculatoarele pot simula un comportament complex nu prin
executarea unor programe detaliate, structurate ierarhic, care să
definească toate aspectele acelui comportament, ci modelînd agenţi
simpli care se supun unor reguli simple şi observând rezultatele
obţinute. Institutul din Santa Fe a fost înfiinţat în anii '80 pentru a
studia tocmai acest tip de fenomene — aşa-numitele sisteme com-
plexe de adaptare.6
 DE UNDE PROVIN NORMELE? 171

Este incontestabil că ordinea socială e deseori creată pe cale

ierarhică. Dar este util să observăm că ordinea poate apărea dintr-un
spectru larg de surse, de la tipurile de autoritate ierarhică şi cen-
tralizată, pînâ la interacţiunile descentralizate şi spontane dintre
diferiţi indivizi. Figura 8.1 ilustrează acest spectru continuu. Ie-
rarhia poate îmbrăca mai multe forme, de la cea transcendentă
(de exemplu. Moise coborînd de pe Muntele Sinai cu cele Zece
Porunci) la cea mundană (ca în cazul în care preşedintele con-
siliului de administraţie anunţă că o nouă strategie a corporaţiei
va domina relaţiile cu clienţii). Ordinea spontană arc de asemenea
diverse origini, de la interacţiunea oarbă a forţelor naturale (de
exemplu, tabuul incestului, prezentat mai jos) pînă la negocieri-
le sofisticate între jurişti privind drepturile asupra pinzelor de apă
freatică.
Figura 8.1
Spectrul continuu al normelor

Generate pe cale ierarhică Generate spontan

Mai formal Mai puţin formal
------------------------- -------------------------------------------------------- ►

în general, normele create spontan sînt informate, adică nu sînt

consemnate în scris şi publicate, pe cînd normele şi regulile crea-
te de sursele ierarhice ale autorităţii apar sub forma unor legi scrise,
constituţii, regulamente, texte sacre sau scheme de organizare biro-
cratică. Uneori graniţa dintre ordinea spontană şi cea ierarhică este
neclară. De exemplu, în ţările anglosaxone precum Marea Britanic
şi SUA dreptul cutumiar se dezvoltă spontan prin interacţiunile
dintre numeroşi judecători şi avocaţi, dar este de asemenea con-
siderat obligatoriu de către sistemul judiciar oficial.
Peste spectrul continuu al normelor, care se întinde de la cele
generate pe cale ierarhică la cele generate spontan, se poate supra-
pune un alt spectru continuu de norme care se întinde de la cele
create prin alegere raţională la cele moştenite social şi cu origi-
ne neraţională. Suprapunerea celor două axe are ca rezultat o
172 MAR EA RUPTURÀ

matrice cu patru sectoare reprezentînd tipurile posibile de norme,

după cum se vede in figura 8.2. Aici, termenul raţionat se referă
numai la faptul că normele alternative sînt analizate conştient şi
comparate de ia început. Este evident că dezbaterea raţională poate
conduce la opţiuni greşite care nu servesc interesele reale ale celor
ce au făcut alegerea, pe cind normele neraţionale se pot dovedi
destul de utile, ca în cazul în care credinţa religioasă sprijină
ordinea socială sau progresul economic.
Această distincţie dintre raţional şi neraţional corespunde, în
multe privinţe, graniţei dintre sociologie şi ştiinţele economice.
La urma urmei, sociologia este o disciplină care se ocupă cu studi-
ul normelor sociale. Sociologii presupun că, pe măsură ce cresc
şi se maturizează, oamenii sînt socializaţi într-o serie întreagă de
roluri şi identităţi catolic, muncitor, nonconformist, mamă, biro-
crat — definite de o serie de norme şi reguli complexe. Aceste
norme reprezintă liantul comunităţilor şi sînt. la rîndul lor, întărite
de acestea, limitînd drastic tipurile de opţiuni pe care oamenii le
fac în privinţa vieţii lor.

E de presupus ca mamele să-şi iubească copiii; dacă ele îi îneacă,

aşa cum a făcut Susan Smith din Carolina de Sud în 1994. comu-
nitatea le pedepseşte crunt prin legile scrise şi prin oprobriu moral.
 DE UNDE PROVIN NORMELE? 173

Emile Durkhcim era de părere că sociologia are un ascendent

asupra ştiinţelor economice prin încercarea de a ajunge la stratul
cel mai profund al motivaţiilor umane. Economiştii presupun că.
atunci cind se întîlnesc. oamenii schimbă bunuri pe pieţe. Durk-
heim a arătat că schimbul pe piaţă presupune existenţa unor norme
sociale non-economice care impun ca. de exemplu, cumpărătorii
şi vînzătorii să negocieze paşnic. în loc să scoată armele, să se
jefuiască şi să se omoare între ei.7 Ipoteza economiştilor, după
care mărirea tarifelor în acord duce la creşterea producţiei, era.
în opinia lui Max Weber, greşită, pentru că sporirea la maximum
a profitului nu este ea însăşi decît o normă socială condiţionată
istoric. în unele societăţi tradiţionale, mărirea tarifelor în acord
ar avea drept rezultat, pentru ţărani, încetarea mai rapidă a lucrului,
fiindcă ci ar căuta să obţină doar un cîştig minim care să le per-
mită să-şi ducă traiul de pc-o zi pe alta.8
Accentul pus de sociologi pe normele sociale ar putea conduce
la concluzia că ceea ce deosebeşte sociologia de ştiinţele econo-
mice este faptul că prima se ocupă cu constrîngeriie. în cele din
urmă cu libertatea de a alege. într-un articol citat deseori, Dcnnis
Wrong deplînge viziunea „hipersoeializată“ a colegilor lui socio-
logi asupra omului: dacă tot ce i-ar caracteriza pe oameni ar fi
normele şi constrîngeriie, cum putem înţelege felul în care indi-
vizii se descurcă pe cont propriu şi devin întreprinzători, inven-
tatori sau delincvenţi?9 Ştiinţele economice neoclasice de azi se
bazează, dimpotrivă, pe un model al comportamentului raţional
de maximizare a profitului, în care opţiunile oamenilor ocupă un
loc central. Cu alte cuvinte, oamenii aleg să facă anumite lucruri
pe baza unui interes propriu raţional. în unele variante ale curentu-
lui de gîndire neoclasic, economiştii privesc acţiunile oamenilor
ca şi cum ele ar consta într-o serie de alegeri raţionale succesive
ca răspuns la condiţiile în schimbare ale mediului, în care regu-
lile sociale de comportament însuşite joacă un rol prea puţin impor-
tant.
Şi totuşi, în ultimul timp, economiştii au acordat din ce în ce mai
multă atenţie rolului normelor şi regulilor în viaţa economică. 10
174 MAREA RUPTURA

Ronald Heiner a subliniat că oamenii raţionali pur şi simplu nu pot

face alegeri raţionale în fiecare moment al vieţii cotidiene. Dacă
am acţiona astfel, comportamentul nostru ar fi deopotrivă impre-
vizibil şi supus blocajului din pricina calculelor permanente: dăm
sau nu bacşiş chelnerului. îl plătim sau nu pe taximetrist, econo-
misim sau nu ceva bani in fiecare lună.11 De fapt, este raţional ca
oamenii să-şi impună reguli de simplificare a comportamentului,
chiar dacă aceste reguli nu conduc întotdeauna la decizii corecte
în orice împrejurare, deoarece luarea deciziilor este în sine un pro-
ces costisitor şi necesită deseori informaţii care sînt fie imposi-
bil de obţinut, fie incomplete. Reguli autoimpuse de genul: „Nu
cumpăra nimic la îndemnul impulsului“ sau „Nu-i da voie să te
atingă acolo chiar de la prima întîlnirc“ pot conduce la luarea unei
decizii greşite cînd dai de un pulovăr sau de un iubit trâznet. dar
în medie, şi pe termen lung, oamenii consideră că interesele lor
sînt mai bine apărate dacă îşi limitează opţiunile prin reguli pre-
cise. După cum vom vedea, se pare că există şi o puternică bază
biologică în respectarea anumitor reguli: oamenii vor să se supună
regulilor şi doresc ca şi alţi oameni să le respecte. Simt vinovăţie
cînd ei înşişi nu le respectă, şi furie cînd ceilalţi nu le respectă.
întregul domeniu al ştiinţelor economice numit „noul institu-
ţionalism" se întemeiază pe observaţia că regulile şi normele sînt
esenţiale pentru comportamentul economic raţional.12 Ceea ce
istoricul economici Douglass North numeşte „instituţie" este o nor-
mă sau o regulă, scrisă sau nescrisă, care guvernează interacţi-
unea socială dintre oameni.13 El subliniază că normele sînt esenţiale
pentm reducerea costurilor tranzacţiilor. Dacă nu ar exista normele
— de exemplu, respectul reciproc al drepturilor de proprietate —
am fi siliţi să negociem regulile de proprietate în fiecare caz în
parte, ceea ce ar duce la dispariţia schimburilor de pe piaţă, a in-
vestiţiilor şi a creşterii economice.
Astfel, economiştii sînt de acord cu sociologii atunci cînd subli-
niază importanţa normelor. îi deosebeşte însă ceea ce ei conside-
ră a fi capacitatea lor de a explica originile normelor şi regulilor,
în general, sociologii (ca şi antropologii) se pricep mult mai bine
 DE UNDE PROVIN NORMELE? 175

să descrie normele sociale decît să explice cum s-a ajuns la ele.

Multe descrieri sociologice sînt imagini statice ale societăţii umane,
care iau act. de pildă, de faptul că băieţii de condiţie umilă din
cartierele italieneşti ale New York-ului sînt socializaţi de „grupuri
de presiune ale semenilor" pentru a se alătura bandelor.14
Dar acest gen de afirmaţie ne face imediat să ne întrebăm cum
au apărut normele acelor grupuri de presiune. Le putem urmări în
trecut, cu o generaţie sau două în urmă, dar sfîrşim prin a fi con-
fruntaţi cu absenţa unor date privind originea lor mai îndepărtată.
A existat o şcoală de sociologie şi antropologie numită „funcţiona-
listă" care a încercat să găsească motive raţionale utilitare pen-
tru cele mai bizare reguli sociale. De exemplu, interdicţia hindu-
şilor de a consuma came de vită a fost pusă pe seama faptului că
vitele trebuiau protejate pentru alte scopuri, cum ar 11 aratul şi
muncile zilnice din gospodărie. Ceea ce nu putea fi explicat era
faptul că, deşi confruntaţi cu aceleaşi condiţii ecologice şi eco-
nomice, musulmanii din India mîncau cu mare poftă came de vită,
sau de ce se menţine interdicţia cîtă vreme un restaurant McDo-
nald's din New Deliii poale să importe cîtă carne de vită doreşte
din Australia sau Argentina.15
în această breşă au pătruns economiştii, care nu se sfiesc să-şi
aplice metodologia în tot mai multe aspecte ale comportamentu-
lui social. Teoria jocurilor, această vastă şi dezvoltată ramură a
ştiinţelor economice, caută să explice cum au apărut normele şi
regulile sociale.16 Economiştii nu neagă că acţiunea umană e îngrădită
de reguli şi norme. însă felul în care oamenii au ajuns la aceste norme
reprezintă pentru ei un proces raţional, deci explicabil.
Pentru a simplifica, teoria economică a jocurilor porneşte de
la premisa că nu ne naştem într-o lume ca aceea a lui Dennis
Wrong, de comunităţi suprasocializatc, cu o mulţime de legături
şi obligaţii sociale reciproce, ci ne naştem ca indivizi izolaţi, încăr-
caţi cu dorinţe şi înclinaţii egoiste. Totuşi, de multe ori ne putem
satisface mai bine acele înclinaţii cooperînd cu ceilalţi, iar astfel
sfîrşim prin a negocia norme de cooperare care reglementează in-
teracţiunile sociale. Conform acestei perspective, oamenii pot
176 M AR E A R U P T U R Ă

acţiona şi în chip altruist, dar numai pentru că au calculat la un

anumit nivel că altruismul e în avantajul lor (probabil pentru că
ceilalţi se vor purta de asemenea cu generozitate). Aparatul mate-
matic care se află în spatele teoriei jocurilor caută să reprezinte
formal strategiile prin care oamenii trec de la interese egoiste la
cooperare.
Încercarea de a înţelege originea normelor sociale pe baza teoriei
jocurilor este în fond o prelucrare amplă a concepţiilor liberalilor
clasici precum Hobbes, Locke şi Rousseau în legătură cu origi-
nea societăţii. Pentru fiecare dintre aceşti gîndilori starea natu-
rală e populată de indivizi izolaţi şi egoişti.17 Hobbes afirmă că
societatea civilă a apărut atunci cînd aceşti indivizi au negociat
între ei un contract social prin care au instaurat Leviathanul un
stat care să impună ordinea şi să garanteze drepturile pe care le
aveau, dar de care nu se puteau bucura pe deplin în starea natu-
rală. Deşi viziunea lui Locke despre starea naturală este mai paş-
nică decît acel război al tuturor împotriva tuturor despre care
vorbeşte Hobbes, Locke, ca şi Hobbes, nu atribuie omului nici un
fel de instinct social natural in afara familiei. Pentru Rousseau,
izolarea oamenilor primitivi e împinsă şi mai departe: sexul c natu-
ral, nu şi familia. Societatea e creată mai tîrziu. prin interacţiu-
nile dintre oameni în epocile istorice.
Acest „individualism metodologic" continuă să domine gîndi-
rea moştenitorilor din ziua de azi ai liberalismului clasic18, între
care specialişti în teoria jocurilor şi economişti precum Gary Bec-
ker şi James Buchanan, care au încercat să extindă domeniul de
studiu al disciplinei lor spre alte aspecte ale vieţii sociale decît
cele economice: politica, relaţiile dintre rase, familia.
Dacă încercăm să aşezăm diferitele tipuri de norme în matricea
cu patru cadrane definită mai sus (vezi figura 8.2), obţinem ceva
ce seamănă cu figura 8.3. Regulile „melcilor Iară casă", cu care am
început acest capitol, aparţin cadranului regulilor generate raţional
şi spontan. Regulile evoluează descentralizat, probabil însă în urma
unor discuţii şi a unor încercări şi eşecuri. Legea scrisă, fie ea pro-
mulgată de dictaturi sau de democraţii19, se încadrează în sectorul
 DE UNDE PROVIN NORMELE? 177

raţional ierarhic, la fel ca elaborarea constituţiilor, ingineria socială

şi toate celelalte demersuri de a conduce comunităţile de sus în
jos. Pe de altă parte, dreptul cutumiar este generat, ca şi regulile
„melcilor fără casă“, în chip spontan şi raţional.

Figura 8,3
Sursele ordinii

De obicei, religia relevată instituţionalizată provine de la o sursă

ierarhică — chiar autoritatea ierarhică supremă. Dumnezeu — iar
regulile pe care le impune nu sînt adoptate în urma unor dezba-
teri raţionale. Este posibil ca unele religii populare (de exemplu,
daoismul şi şintoismul din Extremul Orient) şi anumite practici
culturale cvasi-religioase să fi evoluat pe o cale descentralizată,
neraţională. în timpurile modeme, religia populară a fost înlocuită
de un sectarism voluntar, congregaţional, care depinde mai puţin
de o autoritate ierarhică, cît de credinţele colective ale comu-
nităţilor mici. Aceste forme de norme religioase se încadrează deci
în sectorul din stînga jos, respectiv în ccl din dreapta jos. în sfirşit.
178 MAREA RUPTURĂ

anumite norme sînt de origine biologică şi se încadrează clar în

sectorul normelor neraţionale, generate spontan. Tabuul incestului
intră în această categorie. Cele mai recente cercetări arată că. deşi
sînt convenţionale, tabuurile umane legate de incest provin din
aversiunea naturală a oamenilor de a avea relaţii sexuale cu rudele
apropiate. Probabil că tabuul incestului ar continua să existe, sub
o formă sau alta, chiar dacă nu ar avea un sprijin cultural făţiş.
în sfîrşit. este posibil să se încadreze diferite ştiinţe sociale în
aceeaşi matrice (vezi figura 8.4). Ştiinţele economice, studiul pie-
ţelor, se ocupă în primul rind cu regulile schimburilor raţionale,
spontane. Ştiinţele politice, studiul statului, se concentrează asupra
legilor şi instituţiilor guvernamentale formale. O mare importanţă
în sociologie o au religia şi alte norme ierarhice, neraţionale, pe
cînd antropologia şi, într-o măsură tot mai mare. biologia se ocupă
de normele neraţionalc. care apar pe altă cale decît cea ierarhică.
Evident, fiecare dintre aceste discipline a tins să depăşească gra-
niţele sectorului căruia îi aparţine prin excelenţă. Există o socio-
logic a dreptului şi a economici, politicienii acordă atenţie cultu-
rii politice şi altor norme neraţionale, non-ierarhice, iar recent
economia
a încercat să-şi aplice impresionantul aparat metodologic al opţiunilor
raţionale practic asupra tuturor aspectelor comportamentului uman.
Figura 8.4
Diviziunea muncii pe discipline
j1 Raţionale
Ştiinţele economice
Ştiinţele politice

Generate ierarhic Generate spontan

Sociologia Antropologia/biologia
Neraţionale

Acum, după ce am identificat cele patru categorii largi de norme,

ne putem întreba cum apar ele.
 9

Natura umană şi ordinea socială

În mod bizar, economiştii (care au înclinaţii politice de dreap-

ta) împărtăşesc cu sociologii (care sînt în general de stìnga) credin-
ţa că normele sînt construcţii sociale. Felul în care ei interpretează
această construcţie este însă diferit. Pentm economişti pare să fie
vorba despre o negociere raţională între indivizi mai mult sau mai
puţin egali. în vreme ce pentru sociologi deseori cel mai puter-
nic (definit prin clasă, sex, rasă sau altă categorie de statut) este
acela care stabileşte regulile prin care îl poate domina pe cel slab.
în secolul XX ipoteza fundamentală a ştiinţelor sociale a fost că
normele sociale sînt construcţii sociale şi. dacă se doreşte explica-
rea unui anume fapt social, trebuie să se facă apel. după cum afir-
ma Durkheim, la „fapte sociale anterioare", nu la biologie sau la
moştenirea genetică.1 Sociologii nu contestă că trupurile oamenilor
sînt modelate mai degrabă dc natură decît de hrană. Dar aşa-nu-
mitul model sociologic standard susţine că biologia guvernează
numai corpul; mintea, care c sursa culturii, valorilor şi normelor,
este un domeniu cu totul aparte.2
Acest domeniu e definit dc o seric dc ipoteze privind natura
cunoaşterii umane. Contorni unei tradiţii care începe cu filozo-
ful englez John Locke din secolul XVII şi ajunge pînă la şcoala
Iui John Watson şi B.F. Skinner, mintea este o „tabula rasa", o
tablă nescrisă dotată cu capacitatea de a calcula, a face asociaţii,
a-şi aminti, dar aproape nimic mai mult. Cunoştinţele, obiceiurile,
asociaţiile şi toate cîte există într-o minte adultă, au ajuns acolo
numai după naştere şi sînt doar produsul experienţei. Regulile prin
care ne limităm opţiunile ne-au fost inculcate fie prin opţiune raţio-
180 MAREA RUPTURA

nală (opinia economiştilor), fie în urma socializării din copilăria

timpurie (conform sociologilor şi antropologilor).
Ştiinţele vieţii ne oferă însă tot mai multe dovezi că modelul
sociologic standard este inadecvat; se pare că oamenii se nasc cu
structuri cognitive şi capacităţi de învăţare preexistente, care ii
conduc firesc spre societate. Cu alte cuvinte, există ceva numit
„natură umană“. Pentru sociologi şi antropologi, existenţa naturii
umane arc drept consecinţă faptul că relativismul cultural trebuie
regîndit şi că se pot distinge universale culturale şi morale care,
dacă sînt utilizate judicios, pot contribui la evaluarea anumitor
practici culturale. Mai mult. comportamentul uman nu este atît
de maleabil, şi deci manipulabil, cum au considerat aceste disci-
pline de-a lungul aproape întregului secol XX. Pentru economişti,
existenţa naturii umane are drept consecinţă faptul că perspecti-
va sociologilor, după care oamenii sînt fiinţe intrinsec sociale, e
mai corectă decît propriul lor model individualist. Iar pentru cei
care nu sînt nici antropologi, nici sociologi, nici economişti, exis-
tenţa naţiuni umane confirmă anumite constatări de bun-simţ legate
de felul în care oamenii gîndesc şi acţionează, constatări ce au
fost respinse ferm de sociologii din trecut — de exemplu, că bărba-
ţii şi femeile se deosebesc în chip natural şi că sîntem fiinţe politice
şi sociale, dotate cu simţ moral. Observaţia este extrem de impor-
tantă în dezbaterea asupra capitalului social, întrucît conduce la
ideea că acesta e generat de oameni în mod instinctiv.

Originile istorice ale relativismului

Pentru a înţelege importanţa redescoperirii conceptului de „na-
tură umană“, trebuie să facem o incursiune în istoria gîndirii sociale
din prima jumătate a secolului XX.
Relativismul cultural este convingerea conform căreia regulile
culturale sînt arbitrare, artefacte socialmente construite ale dife-
ritelor societăţi (sau grupuri din cadrul acestora) şi că nu există
standarde universale de moralitate şi nici o modalitate de a judeca
normele şi regulile altor culturi. Convingerea că valorile sînt reia-
 NATURA UMANĂ Şl ORDINEA SOCIALĂ 181

tive sc inculcă astăzi oricărui şcolar şi s-a înrădăcinat adînc în soci-

etatea americană, in ultimă instanţă, originile relativismului cul-
tural pot fi găsite la filozofi moderni precum Nietzsche şi Hei-
degger şi in critica lor la adresa raţionalismului occidental. După
cum a explicat Allan Bloom în cartea sa The Closingofthe Ame-
rican Mitul (închistarea spiritului american), în acest secol, virtutea
liberală a toleranţei s-a transformat încet dar sigur în opinia că.
în principiu, nu există temeiuri raţionale pentru judecata morală
sau etică. In loc să ni se ceară să tolerăm diversitatea, astăzi ni se
ordonă să o proslăvim, iar această schimbare are implicaţii consi-
derabile asupra şanselor comunităţii într-o societate democratică.
Relativism a devenit un cuvînt familiar în Statele Unite nu numai
ca urmare a influenţei ginditorilor de elită citaţi de Bloom, ci şi
datorită popularizării unor concepte-cheie din antropologie. An-
tropologul Franz Boas de la Universitatea Columbia şi studen-
tele sale Margaret Mead şi Ruth Benedict au jucat în această privin-
ţă un rol esenţial.
Boas a afirmat că diferenţele percepute între grupurile umane
- de exemplu, nivelul lor tehnologic, creaţiile artistice, realizările
intelectuale, ba chiar şi inteligenţa lor - n-au fost determinate
genetic, ci sînt rezultatul educaţiei şi culturii. Boas a combătut pe
bună dreptate acel darwinism social de la sfîrşitul secolului XIX
şi începutul secolului XX care a tăcut ca gînditori precum Hcrbert
Spencer să pretindă că stratificarea socială reflectă o ierarhie natu-
rală a înzestrărilor, sau scriitori precum Madsen Grant să afirme
că albii din nordul Europei reprezintă treapta cea mai înaltă pe
scara evoluţiei raselor. Cea mai faimoasă lucrare a lui Boas a fost
un studiu privind dimensiunile capului copiilor de imigranţi, studiu
în care a demonstrat că acei copii proveniţi din zonele „nefaste“
ale Europei şi Asiei nu sînt mai puţin inteligenţi sau mai puţin
capabili decît nordicii, dacă sînt hrăniţi corespunzător, şi că, în
consecinţă, eforturile de a păstra puritatea rasei albe prin măsuri
anti-imigraţioniste sau de eugenie sînt profund greşite. Boas a sus-
ţinut modelul sociologic standard, conform căruia nu există deose-
biri cognitive sau psihologice semnificative între grupurile umane.
182 MAREA RUPTURĂ

şi a afirmat cu tărie că încercările americanilor sau ale europe-

nilor de a judeca practicile culturale ale popoarelor aşa-zise primi-
tive erau iremediabil etnoccnlrice. Rutli Bcnedict şi Margaret Mead
au făcut mult pentru popularizarea acestor idei şi pentru aplicarea
lor la practicile culturale occidentale legate de sex. familie şi rolul
sexelor.
Deşi aceste progrese realizate de antropologia academică şi nea-
cademicâ au pregătit terenul pe plan intelectual, genocidul nazist
a fost acela care a discreditat total ideea că biologia ne-ar putea
spune ceva relevant despre comportamentul uman. Credinţa naziş-
tilor în ierarhia rasială şi abuzul macabru de argumente biologi-
ce pentru a-1 legitima au produs o reacţie negativă împotriva ori-
cărei perspective ce ar aşeza comportamentul mai curind pe baze
genetice decît pe baze culturale, reacţie care râmînc şi astăzi cît
se poate de evidentă în Europa. Discreditarea teoriilor biologice
se leagă direct de ascensiunea relativismului cultural, căci, dacă
nu există o natură umană stabilă pe care să se întemeieze compor-
tamentul social, atunci nu pot exista nici standarde universale după
care să poată fi judecate diferitele practici culturale. Prin urmare,
întregul comportament uman a fost considerat ca fiind un „construct
social“, adică guvernat de norme culturale care au modelat com-
portamentul după naştere. Absenţa unor tipare cuprinzătoare de
comportament cultural i-a făcut pe unii antropologi precum Clif-
ford Geertz să afirme că disciplina antropologiei culturale trebuia
neapărat să se concentreze asupra a ceea ce el a numit o „descriere
cuprinzătoare“, explicarea etnografică detaliată a unui sistem cultu-
ral particular, care încerca să-i înţeleagă complexitatea fără a-1
încadra într-o schemă teoretică.3

Noua biologic
Originile revoluţiei biologice care a avut loc in a doua jumă-
tate a secolului XX sînt multiple. Cele mai spectaculoase progrese
s-au realizat la nivelul biologiei moleculare şi biochimici, unde des-
coperirea structurii ADN-ului a dus la apariţia unei întregi indus-
 NATURA UMANA Şl ORDINEA SOCIALA 183

trii dedicate manipulării genetice. în neurofiziologie s-au făcut

mari progrese în înţelegerea bazei chimice şi fiziologice a feno-
menelor psihologice, între care şi o perspectivă nouă, conform
căreia creierul nu este o maşină de calcul de uz general, ci un organ
modular in cel mai înall grad, cu aptitudini specific adaptate. Şi,
în sfirşit. Ia nivel macro-comportamental, s-a realizat un număr
uriaş de cercetări noi în domenii precum etologia animală, geneti-
ca comportamentală, primatologia, psihologia evoluţionistă şi an-
tropologia evoluţionistă, cercetări care au arătat că anumite tipare
comportamentale au un caracter mult mai general decît se crezuse
pînă atunci. O generalizare precum aceea prezentată în capitolul
5 - - femelele sînt mai selective decît masculii în alegerea parte-
nerului — se dovedeşte a 11 valabilă nu numai pentru toate cultu-
rile umane cunoscute, ci şi pentru toate speciile care se reproduc
sexual. Joncţiunea între cercetarea la nivel micro şi cea la nivel
macro pare să fie doar o chestiune de timp. O dată cu completarea
hărţii genetice pentru şobolani, drosolile, nematode şi, în cele din
urmă, oameni, va fi posibil să se acţioneze asupra lanţurilor geneti-
ce şi să se observe imediat efectele asupra comportamentului.
În opoziţie cu ipotezele profund relativiste ale antropologiei
culturale, mare parte din noua biologie demonstrează că diversita-
tea culturală umană nu este atît de mare pe cît pare. La fel cum
limbile vorbite de oameni pot fi infinit de variate, dar reflectă struc-
turi lingvistice comune profunde care îşi au originea în zonele ling-
vistice ale neocortexului, culturile umane reflectă cerinţe sociale
comune, determinate nu de cultură, ci de biologie. Nici un biolog
care se respectă n-ar putea nega importanţa culturii şi faptul că
adesea aceasta exercită o influenţă care poate învinge instinctele
şi tendinţele naturale. Cultura însăşi — capacitatea de a transmite
reguli de comportament din generaţie în generaţie pe o calc non-gc-
neticâ — este adînc înrădăcinată în creierul omenesc şi constitu-
ie sursa unui avantaj evolutiv major al speciei umane. Dar acel
conţinut cultural se sprijină pe o substructură naturală care limi-
tează şi canalizează creativitatea culturală a indivizilor. Noua bio-
logie nu conduce către determinism biologic, ci mai curind către
184 MAREA RUPTURĂ

o perspectivă mai echilibrată asupra interacţiunilor între natură

şi educaţie în modelarea comportamentului uman.
În general, comportamentele controlate genetic care influenţează
fenomenele sociale, cum sînt relaţiile de rudenie sau tendinţa de
asociere în societatea civilă, sînt mediate de cultură, astfel îneît
nu se pot stabili legături cauzale directe între, de pildă, familia nu-
cleară şi vreo predispoziţie genetică spre reproducere. La oameni,
mare parte din comportamentele care par să fie controlate gene-
tic nu sînt impulsuri sau instincte deterministe, ci mai degrabă în-
clinaţii de a învăţa în anumite etape de dezvoltare ale unui indi-
vid. Din nou. exemplul lingvistic reprezintă un mijloc util de a
înţelege interacţiunea între forţele genetice şi cele culturale. Capa-
citatea de a învăţa o limbă pare să fie strict controlată genetic,
apare la vîrsta de aproximativ 12 luni şi este cea care îi face pe
copiii mici să înveţe uimitor de multe cuvinte noi în fiecare zi.
Această capacitate nu durează decît cîţiva ani, copiii care au cres-
cut tară să fi învăţat să vorbească, sau adulţii care încearcă să înveţe
limbi străine, nu ajung niciodată la fluenţa pe care o au copiii.
Structura limbajului pare de asemenea să fie prezentă chiar de la
naştere; copiii se aşteaptă la anumite regularităţi ale normelor le-
gate de timpurile verbelor, formarea pluralului etc„ fără să fie ne-
voie să li se predea în amănunt toate acestea. Pe de altă parte,
cuvintele şi mare parte din structura sintactică a unei limbi sînt deter-
minate cultural, la fel ca şi conotaţiile subtile ale unor expresii în
contextul unei anumite culturi. Faptul că, la o anumită vîrstă, co-
piii vor învăţa anumite lucruri potrivit unei anumite structuri, este
determinat de biologie. Ceea ce ei învaţă ţine de cultură.

Tabuul incestului
Probabil că una dintre cele mai bune ilustrări ale modului în
care instinctele naturale pot modela direct normele sociale este
tabuul incestului. Tabuurile incestului există practic în toate socie-
tăţile umane, in ciuda acestui caracter universal, mult timp socio-
logii au crezul că tabuul incestului era un construct social şi avea
 NATURA UMANA Şl ORDINEA SOCI ALÀ 185

rolul de a înăbuşi o dorinţă naturală profundă, in Totem şi Tabu

Freud a afirmat că dorinţa de a săvîrşi incestul era unul din impul-
surile cele mai profunde şi obscure ale omului, şi deci trebuia con-
trolat cu ajutorul unor norme sociale deosebit de puternice. Se cre-
dea că animalele vieţuiau în promiscuitate şi că incestul era frecvent.
Evitarea incestului era. din această perspectivă, actul cultural su-
prem care a început să diferenţieze specia homo sapiens, care trans-
mitea comportamentul pe cale culturală, de speciile animale al
căror comportament era dominat numai de instincte. După păre-
rea iui Freud. tabuul incestului era doar o născocire umană arti-
ficială.
După cum a subliniat Robin Fox în studiul său foarte bine docu-
mentat despre tabuul incestului, teoria freudiană a incestului nu
era singura care circula la acea vreme.4 Un tînărom de ştiinţă fin-
landez pe nume Edward Westermarck a elaborat o teorie care era
în multe privinţe exact opusul celei a lui Freud. Westermarck sus-
ţinea că animalele, inclusiv oamenii, simţeau o aversiune natu-
rală faţă de sâvîrşirea incestului şi că tabuurile culturale împotri-
va incestului mai degrabă încurajau decît înăbuşeau tendinţele
naturale. Nu mai este cazul să reluăm aici polemica Freud Wes-
termarck. de care s-au ocupat pe larg în ultimul timp mai mulţi
autori.5 Fox arată că există acum o cantitate uriaşă de dovezi care
îi dau dreptate lui Westermarck împotriva lui Freud, printre care
şi cîteva studii remarcabile făcute în Israel şi Taiwan, demonstrind
că, dacă cresc ca fraţi de la o vîrstă fragedă, se dezvoltă la copii
o aversiune marcată de a avea relaţii sexuale intre ei.6 Teoriile con-
form cărora oamenii primitivi şi animalele trăiesc în promiscui-
tate şi incest s-au dovedit false; de exemplu, incestul este relativ
rar la rudele cele mai apropiate ale omului, primatele. Fox susţine
că normele privitoare la incest există în toate societăţile şi au ca
ultim scop controlul accesului bărbaţilor tineri la femei.7
Normele privind incestul sînt formulate şi impuse în diferite
feluri. Apaşii considerau incestul o mîrşăvie îngrozitoare şi apli-
cau pedepse cumplite celor care încălcau tabuul. Pe de altă parte,
locuitorii Insulei Trobriand, studiaţi de Bronislaw Malinowski, priveau
186 MAREA RUPTURĂ

incestul cu mult mai multă îngăduinţă, iar anumite familii regale

chiar îl încurajau. Totuşi, toate societăţile trebuie să deţină un me-
canism prin care să impună relaţii exogame, pentru ca oamenii să
plece din sînul familiilor în care au crescut şi să stabilească un
sistem de schimburi sociale, aşa cum a postulat Claude Levy-
Strauss.8
Prin urmare, tabuul incestului este o bună ilustrare a normelor
încadrate în categoria celor neraţionale, spontane din figura 8.2.
Norma pare să fi evoluat spontan în practic toate societăţile
omeneşti, pe baza aversiunii naturale a oamenilor faţă de incest
şi a nevoii grupurilor umane de a controla accesul sexual şi schim-
burile sociale. Această normă nu pare să fi fost creată de vreo sursă
ierarhică de autoritate: pe de altă parte, religia şi cultura au susţinu-
t-o din plin şi au modelat formele particulare pe care această inter-
dicţie le îmbracă în diferite societăţi9.

Destinul lui Homo oeconomicus

Între biologie şi ştiinţele economice a avut loc o puternică in-
fluenţă reciprocă în ultimele trei decenii.10 Dar marea apropiere
la nivel metodologic între biologie şi ştiinţele economice a făcut
să treacă neobservat faptul că propriile concluzii ale noii biologii
evoluţioniste susţin mai curînd ideea unui homo sociologus decît
a unui homo oeconomicus. Altfel spus, aceste concluzii sugerează
că oamenii sînt, în chip natural, fiinţe politice şi sociale, nu indivizi
izolaţi şi egoişti. Dar sociabilitatea umană nu este un fel de al-
truism nediferenţiat faţă de ceilalţi. Chiar dacă oamenii sînt dotaţi
cu capacităţi deosebite de cooperare şi creare a capitalului social,
ei le realizează pe acestea pe căi care protejează interesele lor ca
indivizi.
Atît biologii evoluţionişti, cît şi economiştii acceptă aşa-numi-
tul individualism metodologic, adică încearcă să explice compor-
tamentul grupurilor în termenii intereselor indivizilor, şi nu invers."
in trecut, mulţi dintre cei care au scris şi meditat asupra vieţii so-
ciale au presupus că unitatea umană primordială a fost grupul şi
 NATURA UMANĂ $1 ORDINEA SOCIALĂ 187

că natura pregătea indivizii sâ-şi sacrifice propriile interese spre

binele unor grupuri mai mari. Chiar Darwin a afirmat în cîteva
rînduri că selecţia naturală acţionează mai degrabă asupra raselor
şi speciilor decît asupra indivizilor, iar mulţi dintre sociologii dar-
winişti de la începutul secolului XX au aplicat conceptul de selecţie
naturală asupra competiţiei dintre naţiuni sau rase. 12 Cea mai recen-
tă teorie biologică importantă privind selecţia grupului a fost avan-
sată de biologul englez V.C. Wynne-Edwards. care a afirmat că
uneori animalele îşi reduc şansele proprii de reproducere de dra-
gul supravieţuirii speciei.13
Revoluţia din biologia evoluţionistă care a început în anii '60
s-a petrecut atunci cînd George Williams şi William Hamilton au
atacat teoria lui Wynne-Edwards privind selecţia grupului şi au
afirmat că toate exemplele de comportament altruist din lumea
animală trebuie explicate doar în termenii interesului propriu al
indivizilor. Williams s-a folosit de argumentul că genele se trans-
mit nu prin grupuri, ci doar prin indivizi. Dacă ar exista o genă
altruistă care să favorizeze supravieţuirea speciei dar să pună în
pericol şansele de reproducere ale purtătorului ci individual, atunci
ea ar dispărea repede.14 Interesele de grup ar trebui să coincidă
cu interesele individuale pentru o perioadă de timp suficient de
scurtă astfel incit indivizii altruişti să aibă şanse mai bune de a-şi
transmite genele descendenţilor.
Teoria jocurilor, elaborată de economişti pentru a explica evo-
luţia pieţelor, şi în special teoria evoluţionistă a jocurilor s-au
dovedit extrem de utile pentru biologi în încercarea de a găsi un
model matematic care să descrie felul cum anumite caracteristici
comportamentale altruiste ar putea fi selectate şi răspîndile în rîn-
dul populaţiilor de indivizi aflaţi în competiţie.
În ciuda împrumuturilor metodologice între biologie şi ştiinţele
economice, descoperirile proprii ale biologiei subminează pe mai
multe căi premisele comportamentale din ştiinţele economice. Deşi
interesul individual poate constitui explicaţia ultimă a dezvoltării
tuturor tendinţelor altruiste, anumite forme de altruism şi coope-
rare socială le asigură indivizilor avantaje substanţiale. Intr-ade-
188 MARKA RUPTURĂ

văr. capacitatea de a crea capital social prin intermediul unor forme

complexe de cooperare socială reprezintă poate avantajul princi-
pal pe care ¡1 deţine specia umană şi explică de ce actuala popu-
laţie de pe glob. de peste cinci miliarde de oameni, domină intr-o
măsură atît de mare mediul natural. Mai mult. acest proces se pe-
trece in decursul evoluţiei, iar rezultatele sale se codifică în genele
generaţiilor viitoare. Cu alte cuvinte, oamenii care sînt produsul
concret al acestei evoluţii au tendinţele de cooperare încorporate
în ţesutul cerebral şi de aceea nu trebuie să reinventeze roata la
fiecare generaţie.15
Adesea economiştii se arată surprinşi că există atîta cooperare
în lume, din moment ce teoria jocurilor sugerează că soluţiile de
cooperare sînt deseori greu de atins. Ki se chinuie mult să explice
de ce se duc la vot atît de mulţi oameni, de ce fac donaţii pentru
operele de binefacere sau de ce Ic rămin fideli patronilor, din mo-
ment ce modelele lor de comportament bazat pe interesul propriu
arată că este iraţional să acţioneze astfel. Cei mai mulţi dintre cei
care nu se ocupă cu ştiinţele economice ar răspunde că relaţia de
cooperare apare spontan deoarece oamenii sînt prin natura lor so-
ciabili şi n-au nevoie să elaboreze strategii complicate ca să gă-
sească diferite căi de a lucra împreună cu alţii. Biologia evolu-
ţionistă susţine această opinie şi ne permite să înţelegem mult mai
bine cum a apărut sociabilitatea şi cum se manifestă ea. Biologia
evoluţionistă arată că elaborarea de reguli, respectarea acestora
şi pedepsirea celor care încalcă regulile comunităţii (chiar şi auto-
pedepsirea) au o bază naturală, iar mintea omenească are capaci-
tăţi cognitive deosebite care îi permit să facă diferenţa între indi-
vizii cooperanţi şi escroci.

De la maimuţa antropoidă la om
Poate că cea mai uşoară cale de a demonstra că tipul de compor-
tament cooperant existent la oameni are o bază genetică şi nu e
doar un construct cultural, este să ne îndreptăm atenţia nu asupra
oamenilor, ci asupra rudelor lor cele mai apropiate din punct de
 NATURA UMANÀ Şl ORDINEA SOCIALĂ 189

vedere genetie, cimpanzeii. Cimpanzeii au un comportament social

care este deseori ciudat de omenesc. Primatologul olandez Frans
de Waal a studiat mult timp comportamentul cimpanzeilor din cea
mai mare colonie de cimpanzei de la grădina zoologică Burger din
Amhem. Olanda. în anii '70. aici a avut loc o luptă demnă de
Machiavelli. Bătrînul mascul Yeroen. ..şeful“ coloniei, a fost trep-
tat înlocuit din funcţia de lider de către un mascul mai tînăr. Luit.
Luit n-ar fi reuşit să-l detroneze bazîndu-se doar pe propria sa forţă
fizică, aşa îneît s-a coalizat cu Nikkie, un mascul mai tînăr. Totuşi,
nici n-a ajuns bine Luit in fnintea coloniei, că Nikkie s-a întors
împotriva lui şi s-a aliat cu liderul detronat pentru a ajunge el însuşi
şef. Dar ceilalţi cimpanzei nu-l considerau pe Nikkie un bun condu-
cător; printre alte calităţi, liderii grupurilor de cimpanzei trebuie
să poată menţine ordinea în cadrul coloniei. Luit a rămas în umbră,
ca o ameninţare la adresa poziţiei sale dominante, astfel că, într-o
zi, el a fost asasinat cu premeditare şi cruzime de Nikkie şi Yeroen.16
De Waal şi alţi primatologi subliniază că cimpanzeii nu ajung
lideri prin dominarea fizică a celorlalţi. în coloniile de 20-30 de
indivizi, nici un cimpanzeu nu este destul de puternic ca să-i su-
pună pe ceilalţi; el trebuie mai degrabă să formeze coaliţii şi să
se angajeze într-un fel de acţiuni politice să cerşească, să
linguşească, să păcălească, să mituiască şi să-i ameninţe pe ceilalţi
pentru a-i atrage de partea lui. Formarea coaliţiilor implică un re-
pertoriu standard de gesturi şi mimică. Cimpanzeii îşi întind miinile
într-un gest de implorare atunci cînd cer ajutor, huiduie şi arată
spre cei împotriva cărora solicită ajutorul partenerului de coali-
ţie. Cimpanzeii îşi exprimă bunăvoinţa şi intenţiile paşnice scârpi-
nîndu-se unul pe altul; le arată posteriorul rivalilor, prin gesturi
de supunere. Masculului dominant i se cere chiar să aplice un fel
de justiţie rudimentară în cadrul coloniei, intervenind ca media-
tor pentru a pune capăt luptelor care ameninţă stabilitatea grupu-
lui ca întreg.
Ca şi oamenii, cimpanzeii luptă cu înverşunare pentru poziţii
sociale ierarhice. într-o colonie de cimpanzei, ordinea socială se
190 MAREA RUPTURA

realizează în primul rind prin instaurarea unei ierarhii a dominaţiei.

Richard Wrangham, specialist în antropologie biologică, explică:
..... nu exagerăm prea mult cînd afirmăm că în tinereţe un cimpanzeu
mascul îşi organizează întreaga viaţă în jurul a tot ce ţine de rang.
Tentativele lui de a ajunge mascul dominant şi apoi de a-şi păstra statu-
tul dovedesc viclenie, perseverenţă, forţă şi sînt îndelungate. Alegerea
tovarăşilor de drum, a celor pe care îi scarpină, cît de des îi scarpină,
direcţia în care priveşte. încotro se îndreaptă, ora la care se trezeşte
dimineaţa — toate sînt puse în slujba încercării de a ocupa o poziţie
dominantă. (Masculii dominanţi nervoşi se trezesc devreme şi adesea
îi trezesc şi pe ceilalţi prin atacuri înverşunate.) Toate aceste mani-
festări izvorăsc nu dintr-o pornire spre violenţă de dragul violenţei,
ci dintr-un şir de emoţii care, dacă ar II exprimate de oameni, ar ft
etichetate drept «mîndrie» sau, mai rău, «aroganţă».“17
Este evident că cimpanzeii sînt furioşi cînd nu li se acordă res-
pectul pe care simt câ-1 merită prin rangul pe care îl deţin în ierar-
hie — cu alte cuvinte, atunci cînd sînt „excluşi“.
Cimpanzeii se aseamănă foarte mult cu oamenii în privinţa
capacităţii de a se organiza în grupuri cînd c vorba de competiţie
sau acte de violenţă, precum şi în privinţa fenomenului de asociere
a masculilor. Wrangham descrie felul în care cimpanzeii din Parcul
Naţional Gombe din Tanzania s-au împărţit în ceea ce nu poate
fi numit altfel decît două bande rivale, una în nordul, cealaltă în
sudul domeniului.1* Cete de 4-5 masculi din grupul nordic ple-
cau nu numai ca să-şi apere teritoriul, ci şi pentru face dese incursi-
uni departe, pe teritoriul grupului rival, unde înşlăcau sistematic
indivizii pe care îi găseau singuri sau nepregătiţi. Adesea crimele
erau înfiorătoare, iar atacatorii celebrau succesul prin huiduieli
şi urlete dezlănţuite. în cele din urmă, absolut toţi masculii şi cîtc-
va femele din gmpul sudic au fost ucişi, iar femelele rămase în
viaţă au fost forţate să se alăture grupului din nord. Cu o genera-
ţie în urmă. antropologul Lionel Tiger afirmase că bărbaţii posedă
resurse psihologice speciale pentru a se asocia pe baza nevoii de
a vîna în grup.19 Cercetările lui Wrangham arată că asocierea mas-
culină are rădăcini biologice mult mai îndepărtate şi datează dinain-
tea apariţiei speciei umane.
 NATURA UMANÀ Şl ORDINEA SOCIALĂ 191

Aceste exemple de comportament social la cimpanzei sînt sem-

nificative, deoarece oamenii şi cimpanzeii sînt atît de strîns înrudiţi,
în prezent, primatologii consideră că cimpanzeii şi oamenii descind
dintr-un strămoş comun, cu aspect de cimpanzeu, care a trăit în
urmă cu mai puţin de 5 milioane de ani. Nu numai la nivelul tipare-
lor comportamentale cimpanzeii sînt mai apropiaţi de oameni decît
miile de specii de mamifere existente, ci şi la nivel molecular geno-
mul cimpanzeului şi cel al omului sînt strîns înrudite. Mai mult,
deşi există dovezi că maimuţele pot dezvolta ceva asemănător cul-
turii — un comportament învăţat şi transmis din generaţie în gene-
raţie e imposibil de susţinut că viaţa socială a cimpanzeilor e
un construct social. Cimpanzeii nu posedă limbaj, cel mai impor-
tant instrument de creare şi transmitere a culturii.20
Fireşte, este deopotrivă uşor şi riscant să facem comparaţii facile
intre comportamentul animalelor şi cel al oamenilor. Oamenii se
deosebesc de cimpanzei tocmai pentru că posedă cultură şi raţiu-
ne şi îşi pot modifica, pe căi complexe, comportamentul determi-
nat genetic. Pe de altă parte, descoperirile din primatologie ne ajută
să înţelegem mai bine controversele în jurul esenţei naturii umane,
care se află la originea teoriei politice modeme şi a noţiunilor con-
temporane de moralitate şi justiţie. După cum am observat mai
sus. filozofi precum Hobbes. Locke şi Rousseau, ale căror lucrări
au constituit sursele liberalismului modem, şi-au întemeiat cu toţii
teoriile politice pe viziunea lor asupra omului „în starea naturală“,
adică într-o stare premergătoare schimbărilor care au survenit ca
urmare a intrării omului în societatea civilă şi a progresului ulte-
rior al civilizaţiei. Deşi nu cunoaştem direct starea naturală a omu-
lui, nu putem afirma că acel comportament al strămoşilor omu-
lui apropiaţi de maimuţă ar fi fost un artefact al civilizaţiei umane.
Admiţînd că oamenii primitivi nu erau foarte deosebiţi nici de pri-
matele care i-au precedat şi nici de oamenii civilizaţi de mai tîr-
ziu. putem presupune că în starea naturală a existat o continui-
tate între comportamentul cimpanzeilor şi cel al oamenilor. Reiese
astfel că unele dintre postulatele avansate de aceşti filozofi n-au
fost corecte.
192 MAREA RUPTURĂ

De exemplu, cea mai celebră aserţiune a lui Hobbes este că

starea naturală e caracterizată printr-un război al „tuturor împotri-
va tuturor“ şi. în consecinţă, viata e „dezgustătoare, săracă, sălba-
tică şi scurtă“. Mai corect ar fi să caracterizăm starea naturală ca
un război al „unora împotriva altora“, din moment ce de la început
oamenii primitivi aveau o organizare socială rudimentară care
tăcea posibile acţiunile de cooperare şi pacea în interiorul grupu-
lui. Desigur, această pace era întreruptă de conflicte interne, oa-
menii luptînd între ci pentru supremaţia în micul grup sau în tribul
în care trăiau, şi de războaiele purtate între grupuri sau triburi.
Pe baza a ceea ce ştim despre societăţile de vînâtori-culcgâtori şi
pe baza mărturiilor arheologice privind societăţile preistorice de
vînători-culegători, se pare că violenţa se situa la un nivel apro-
piat de cel din societăţile contemporane, în ciuda uriaşelor deose-
biri în ce priveşte organizarea socială şi tehnologia.21 Nu s-a petre-
cut o tranziţie dramatică de la stare naturală şi violenţă la societate
civilă şi pace: adesea, societatea civilă a servit ca mijloc de orga-
nizare a grupurilor umane pentru ca acestea să-şi poată canaliza
violenţa în exterior intr-un mod mai organizat.
În mod similar, în Al doilea discurs Rousseau a afirmat că în
starea naturală omul era atît de izolat şi de singuratic, îneît nici
familia nu era ceva natural. Deşi amour de soi („interesul propriu")
exista in mod natural, ceea ce Rousseau numea amourpropre („ego-
ism“) şi orgoliu - compararea cu ceilalţi — au apărut numai o dată
cu progresul civilizaţiei şi inventarea proprietăţii private. Cu excepţia
milei, oamenii nu erau legaţi intre ei prin sentimente naturale.
Şi în această privinţă, altul pare să fie adevărul. Oamenii sînt
în mod natural gregari: pentru cei mai mulţi nu sociabilitatea, ci
izolarea produce simptome patologice de nefericire. Dacă este po-
sibil ca un anumit tip de familie să nu fie natural, relaţia de înrudire
cu siguranţă este naturală şi are anumite structuri comune deopo-
trivă oamenilor şi animalelor. Nu numai oamenii, ci şi alte prima-
te se compară unii cu alţii. Şi, din cîte ştim. cimpanzeii se simt
extrem de mîndri cînd li se recunoaşte statutul social şi cît se poate
de furioşi şi mînioşi cînd nu se întîmplă acest lucru.
 NATURA UMANĂ §1 ORDINBA SOCIALĂ 193
Este desigur adevărat că nici Hobbes, nici Locke sau Rousseau
n-au dorit ca sintagma „stare naturală" să fie luată aci litteram,
ca descrierea unei anumite perioade din evoluţia omului. Aceasta
a fost mai degrabă o metaforă, reprezentînd natura umană desprin-
să de toate acumulările sale culturale. Dar chiar la acest nivel, cer-
cetările din primatologie sînt revelatoare, deoarece ne arată că mare
parte din comportamentul social nu este învăţat, ci face parte din
moştenirea genetică a strămoşilor comuni ai omului şi maimuţei
antropoide.
Neajunsul tuturor acestor descrieri ale stării naturale tăcute de
clasicii gîndirii liberale este ipoteza pe care se bazează ele: indivi-
dualismul primordial. Cu alte cuvinte, toate pornesc de la premisa
că oamenii sînt ceea ce Mary Ann Glendon, specialistă în teoria
dreptului, numeşte „deţinători singuratici de drepturi", adică indi-
vizi tară înclinaţie naturală pentru societate, şi care se asociază
şi cooperează în cadrul diferitelor activităţi numai pentru a-şi atinge
scopurile individuale.22 Aceasta nu este totuşi singura perspec-
tivă filozofică posibilă asupra naturii umane. La începutul Politicii
lui Aristotel se allá afirmaţia că omul este prin natura lui un ani-
mal politic, undeva între animal şi zeu.2’ Această opinie se bazează
pe observaţia de bun-simţ că oamenii se organizează pretutindeni
şi întotdeauna în comunităţi politice care se deosebesc de alte tipuri
de structuri sociale, cum sînt familia şi satul, şi a căror existenţă
este necesară pentru deplina satisfacere a dorinţelor naturale ale
oamenilor.24 Ei nu sînt zei potenţiali, cum a presupus aripa marxis-
tă a Iluminismului „fiinţe ale speciei" capabile de un altruism
tară margini. Dar oamenii nu sînt nici animale. în chip natural
oamenii nu se organizează doar în familii şi triburi, ci şi în grupuri
la nivel mai înalt şi sînt capabili de virtuţi morale necesare susţine-
rii unor asemenea comunităţi. Biologia evoluţionistă contempo-
rană susţine în întregime această perspectivă.
 10
Originile cooperării

Dacă acceptăm faptul că înclinaţia oamenilor de a coopera în

cadrul grupurilor nu este pur şi simplu un construct social sau pro-
dusul unei opţiuni raţionale, şi că există o bază naturală sau geneti-
că a cooperării, se pune întrebarea cum s-a ajuns aici. După cum
am observat mai sus, biologia evoluţionistă contemporană por-
neşte de la aceeaşi premisă ca ştiinţele economice modeme: este
imposibil de explicat comportamentul grupului altfel decît în func-
ţie de interesele indivizilor care îl alcătuiesc. Cum putem explica
atunci apariţia altruismului şi a comportamentului social?

La început a fost relaţia de înrudire

Căile principale prin care interesele individuale conduc la coope-
rarea socială sînt selecţia pe bază de înrudire şi reprocitatea. Se-
lecţia pe bază de înrudire, cunoscută şi sub numele de „potrivire
care înglobează", este o teorie elaborată de William Hamilton în
anii '60' şi popularizată de Richard Dawkins în cartea sa The
Selfish Gene (Gena egoistă).2 Orice teorie a comportamentului
social trebuie să înceapă cu interesele egoiste ale indivizilor, însă
interesele proprii se exprimă prin transmiterea genelor la urmaşi,
nu neapărat prin supravieţuirea individului ca atare. Deci, afirmă
Dawkins, nu organismele individuale sînt egoiste, ci genele. Ha-
milton a arătat că altruismul de care dau dovadă rudele una faţă
de alta este strict proporţional cu numărul de gene pe care le au
în comun. Părinţii şi copiii, fraţii şi surorile au în comun jumătate
din genele lor (dacă nu cumva fraţii sînt gemeni, caz în care au
toate genele identice); este deci de aşteptat ca altruismul pe care
 ORIGINILE COOPERĂRII 195

îl manifestă unii faţă de alţii să fie de două ori mai mare decît cel
ce se manifestă intre veri sau între mătuşi şi nepoate, care au în
comun numai un sfert din genele lor.3 S-a constatat că veveriţele
fac discriminări Între puii proprii şi cei vitregi atunci cînd îşi con-
struiesc vizuina, iar un comportament asemănător a fost obser-
vat la multe alte specii.4
Selecţia pe bază de înrudire este mult mai complicată, căci între
rudele care au în comun numai o parte din moştenirea lor geneti-
că apare nu doar cooperarea, ci şi competiţia. Robert Trivers a
arătat că, în cadrul familiilor, există diferite stimulente pentru al-
truismul parental, nu doar în rindul mamelor şi taţilor pentru copii,
ci şi invers, pe măsură ce copiii cresc şi devin independenţi. 5 Pentm
multe specii, între care şi oamenii, a şti cine este şi cine nu este
rudă e o problemă nu tocmai simplă. Succesul reproducerii la cuci
depinde de incapacitatea altor specii de a deosebi ouăle şi puii
cucilor de ouăle şi puii lor. în ce-i priveşte pe oameni, doar apariţia
testului ADN îi poate asigura pe deplin pe bărbaţi în privinţa pater-
nităţii.
Sociabilitatea umană începe deci cu relaţia de înrudire; altruis-
mul este proporţional cu gradul de rudenie. Aceasta e o concluzie
de bun-simţ. Este totuşi util să ne amintim că pînă şi în societatea
în care legile sînt cel mai strict respectate nepotismul şi favori-
tismul faţă de rude continuă să fie impulsuri puternice. Acest fapt
explică uriaşele transferuri unilaterale de resurse între părinţi şi
copii, şi de ce marea majoritate a noilor afaceri care sînt iniţiate
peste tot în lume sînt afaceri de familie, bazîndu-se deseori pe mun-
ca neremunerată a rudelor. Aceasta explică de ce nici cea mai dragă
dintre persoanele străine de familie nu va reuşi să treacă de testul
azilului, dar mama în mod sigur îl va trece. Aceasta explică de
asemenea mai multe efecte sociale care nu sar imediat în ochi
de exemplu, faptul că numai foarte puţine dintre crimele din cadrul
familiei sînt sâvîrşite împotriva rudelor de sînge(’ şi faptul, remar-
cat anterior, că abuzurile împotriva copiilor s-au înmulţit în Statele
Unite şi în alte ţări occidentale ca urmare a creşterii numărului pă-
rinţilor vitregi.7
196 MAREA RUPTURA

Reciprocitatea
în vreme ce sociabilitatea poate avea ca punct de pornire relaţia
de înrudire, există de asemenea în natură un comportament evident
altruist şi cooperant între indivizi neînrudiţi. Exemplele de coope-
rare dintre cimpanzei, menţionate la începutul capitolului prece-
dent, cum ar fi raidurile cetelor de masculi sau coaliţiile pentru
obţinerea supremaţiei, se referă în mare măsură la animale neînru-
dite. Există multe alte cazuri de acest gen, cum este cel al liliecilor
care hrănesc alţi lilieci cu care nu se înrudesc sau cel al babuinilor
care protejează puii altor maimuţe din cadrul grupului. 8 Mai mult,
există legături altruiste între specii diferite, ca în cazul relaţiei din-
tre anumite specii de peşti-sanitar şi peştii pe care îi curăţă.9 An-
tropologii ştiu prea bine că, în multe societăţi umane, ceea ce trece
drept relaţie de înrudire este de fapt fictiv. Membrii unui clan chi-
nezesc cred că sînt înrudiţi, dar în realitate îi leagă un strămoş
comun în urmă cu zeci de generaţii.10 Şi totuşi, ei reuşesc să colabo-
reze de parcă ar avea în comun o mare parte a genelor lor.
Pe lîngâ selecţia pe bază de înrudire, a doua sursă naturală de
comportament social unanim recunoscută este altruismul reci-
proc.11 Teoriile biologice privind altruismul reciproc s-au inspi-
rat mult din ştiinţele economice şi din teoria jocurilor pentru a
demonstra cum se poate dezvolta reciprocitatea la indivizii conduşi
de gene egoiste, mai ales prin aplicarea soluţiei iterative a lui
Robert Axelrod la dilema prizonierului.12
Teoria jocurilor pune problema cooperării în următorii termeni:
Cum reuşesc agenţi raţionali dar egoişti să ajungă la norme de
cooperare care maximizează bunăstarea grupului, din moment ce
ei se simt tentaţi să abandoneze soluţia cooperării şi să obţină bene-
ficii mai sigure pe cont propriu? Problema clasică din teoria jo-
curilor se numeşte „dilema prizonierului“. Sam şi cu mine ne aflăm
Ia închisoare şi punem la punct un plan de evadare. Dacă noi doi
cooperăm, scăpăm. Dar dacă eu respect înţelegerea, iar Sam mă
toamâ la gardieni, eu voi fi sever pedepsit. Invers, dacă Sam res-
pectă înţelegerea, iar eu ¡1 tom. gardienii mă vor răsplăti pe mine.
 ORIGINILE COOPERĂRII 197

Dacă trădăm amîndoi. nimeni nu se alege cu nimic. Pentru amîn-

doi ar fi mai bine să respectăm înţelegerea iniţială, dar riscul ca
Sam să mă trădeze este important, iar eu voi primi o recompen-
să dacă îl trădez. Aşa îneît amîndoi ne hotârîm să trişăm. în ciuda
avantajelor reciproce ale cooperării, pericolul trădării împiedică
să apară colaborarea.
Jocurile de tipul dilemei prizonierului pun în dificultate par-
ticipanţii fiindcă soluţia în care ambii jucători trişează reprezin-
tă ceea ce specialiştii în teoria jocurilor numesc „echilibru Nash“.
Pentru tine, cea mai bună strategic posibilă este: minimizează riscul
de a fi prins în aşa-numita „răsplată a fraierului“, în care celălalt
jucător primeşte o recompensă pentru că tc-a turnat, iar tu ai respec-
tat înţelegerea. în acelaşi timp, „răsplata fraierului“ te îndeamnă
să trădezi. Dar, deşi a trăda este o strategie mai bună decît a co-
opera, pentru tine ca individ, trădarea conduce la un rezultat mai
rău cînd se ţine cont de acţiunile ambilor jucători — ceea ce econo-
miştii numesc un rezultat social sub-optim. Sc pune atunci între-
barea: cum pot ajunge jucătorii la rezultatul cooperării?
Un singur rind al jocului dilema prizonierului, în care jucătorii
se întîlnesc doar o dată. nu conduce la soluţia cooperării din cauza
lipsei strategiilor elaborate prin care jucătorii să se angajeze în
prealabil pe calea cooperării. (Angajamentul luat în prealabil nu
rezolvă dilema prizonierului; nu face decît să transforme proble-
ma într-una legată de felul în care jucătorii îşi pot face cunoscută
din timp hotârirea de a respecta angajamentul şi sînt crezuţi.) Luînd
în considerare mai multe strategii concurente, Robcrl Axelrod a
arătat cum se poate obţine soluţia cooperării într-un joc iterat (re-
petat) în care aceiaşi jucători sînt obligaţi să interacţioneze unul
cu altul în mod repetat.13 Aplicînd o strategie simplă „dinte pen-
tru dinte“. în care jucătorul răspunde prin cooperare la cooperare
şi prin trădare la trădare, rezultă un proces de învăţare la capătul
căruia fiecare jucător recunoaşte că, pe termen lung, strategia coo-
perării îi aduce un cîştig mai mare decît strategia trădării, şi este
deci optimă din punct de vedere raţional.
198 MAREA RUPTURA

Motivul pentru care strategia „dinte pentru dinte" funcţionează

ca soluţie la dilema prizonierului poate fi înţeles şi în termeni care
n-au a face cu teoria jocurilor. Dacă cineva trebuie să ia decizia
de a-i acorda sau nu încrederea unei persoane pe care nu o cunoaşte
şi pe care n-o va mai vedea niciodată, e probabil să fie prudent,
fiindcă nu are suficiente motive de încredere. Pe de altă parte, inter-
acţiunile repetate permit oamenilor să-şi creeze reputaţii, fie de
oameni cinstiţi, fie de trădători.14 Trădătorii vor fi ocoliţi, pe cînd
oamenii corecţi se vor apropia pentru a colabora. Avînd în vedere
că trecutul nu e o garanţie a viitorului, este mereu posibil ca o
persoană care astăzi cooperează mîine să mă trădeze. Dar chiar
şi o capacitate aproximativă de a-i deosebi pe cei care cooperează
de trădători conferă un avantaj substanţial capacităţii individuale
de a stabili relaţii de cooperare.
Teoria jocurilor a progresat mult faţă de momentul publicării
rezultatelor competiţiei între strategiile lui Axelrod, şi au apărut
multe alte strategii în afară de strategia „dinte pentru dinte", care
s-au dovedit a fi cel puţin stabile în timp. Dar observaţia fundamen-
tală a lui Axelrod ne spune foarte mult despre felul în care apar
încrederea şi cooperarea in diferite situaţii, de la cei care au învăţat
să vîneze împreună în societăţile de vînători-culcgători, pînă la cor-
poraţiile din ziua de azi. care încearcă să-şi convingă clienţii de
calitatea produselor lor. Cheia este iteraţia: dacă ştii că trebuie să
lucrezi cu acelaşi gmp de oameni un timp mai îndelungat şi dacă
ştii că ei vor ţine minte cînd ai fost corect cu ei şi cînd i-ai înşelat,
va fi în interesul tău să fii corect. într-o asemenea situaţie, va apărea
spontan o normă a reciprocităţii, deoarece reputaţia devine un bun
de preţ. Omul cavernelor nu va da înapoi în faţa responsabilităţii
de a izgoni mastodontul din pădure, pentru că a doua zi se va con-
frunta cu tovarăşii lui mînioşi; fabrica de medicamente îşi va scoate
imediat din vînzare medicamentul dubios, deoarece nu doreşte să-şi
ştirbească reputaţia în privinţa calităţii produselor.
Strategia „dinte pentru dinte" repetată este aplicată de obicei
de oameni raţionali şi. dacă ei învaţă să colaboreze pe baza expe-
rienţei în cadrul unui grup. acea normă devine un artefact cultural.
 ORIGINILE COOPERĂRII 199

Cu toate acestea, în joc pot intra şi fiinţe fără raţiune (i e. animale)

care interacţioncază unele cu altele orbeşte, iar procesul de învăţare
poate să nu ia forma înclinaţiilor culturale, ci pe cea a înclinaţii-
lor genetice de a-i răsplăti pe colaboratori şi de a-i pedepsi pe trădă-
tori. Astfel, fiinţe care nu se înrudesc, dar care s-au ajutat una pe
alta, pot dobîndi de-a lungul timpului un mai mare succes în repro-
ducere decît cele care au trădat, ajungîndu-se la situaţia în care
reciprocitatea să fie codificată în genele care sînt răspunzătoare
de comportamentul social.
E mai probabil ca altruismul reciproc să se dezvolte la specii
care cunosc interacţiuni repetate, au vieţi relativ lungi şi posedă
capacităţi cognitive de a-i deosebi pe cei care cooperează de trădă-
tori, pe baza unei mulţimi de semnale subtile. Biologul Robert
Trivcrs afirmă că tocmai asemenea mecanisme ale altruismului
reciproc s-au dezvoltat la oameni:
„Se pare că în decursul evoluţiei noastre recente (cel puţin în ultimele
5 milioane de ani) strămoşii noştri au fost supuşi unei severe selecţii
pentru a dezvolta o multitudine de interacţiuni reciproce. îmi întemeiez
această concluzie în parte pe puternicele sentimente pe care se ba-
zează relaţiile noastre cu prietenii, colegii, cunoştinţele şi aşa mai de-
parte. De obicei, oamenii se ajută cînd se află în pericol (de exem-
plu, accidente, furt sau atacuri din partea altor oameni). [...] în timpul
pleistocenului, şi probabil că şi înainte, o specie de hominizi trebuie
să fi întrunit condiţiile preliminare pentru evoluţia altruismului reci-
proc: de exemplu, o viaţă îndelungată, un grad scăzut de dispersie, tr.iiul
în grupuri sociale mici şi stabile, dependente unul de altul, şi o lungă
perioadă de îngrijiri acordate copiilor, care conduc la contacte intense
cu rudele apropiate pe durata multor ani.“15
Bineînţeles, acesta este unul dintre scenariile pe care sociobio-
logii sînt frecvent acuzaţi că le inventează. Dar ne punem între-
barea: cum se face că sistemul emoţional omenesc este dotat cu
sentimente precum mînia. mîndria. ruşinea şi vinovăţia, toate apâ-
rînd ca reacţii şi faţă de oameni cinstiţi care cooperează şi faţă de
cei ce înşeală şi încalcă regulile, în situaţii de tipul dilemei prizo-
nierului?
200 MAREA RUPTURĂ

Rolul vînătorii ca sursă atîta a sociabilităţii masculine, cit şi a

celei umane in general a fost sugerat şi de alţi antropologi evo-
luţionişti. Mai ales vînarea animalelor mari s-a dovedit stimula-
tivă pentru sociabilitate. în societăţile de vînători-culegători. carnea
se împarte în mult mai mare măsură în afara familiei nucleare decît
hrana formată din plante şi larve de insecte, din motive lesne de
înţeles. Pentru uciderea animalelor mari este nevoie de eforturile
unite ale cîtorva bărbaţi, fiecare contribuind în mod egal. în acelaşi
timp. cantitatea de proteine obţinută este mai mare decît poate con-
suma o singură familie şi nu poate fi pusă la păstrare, devenind
astfel o răsplată a colaborării.16 Trebuie remarcat faptul că, în toate
culturile cunoscute, actul de a mînca este aproape întotdeauna un
eveniment public. în vreme ce majoritatea funcţiilor trupului sînt
exersate doar in intimitate, se parc că avem o dorinţă naturală de
a împărţi hrana cu alţi oameni, de la dejunurile oficiale la picni-
curi cu colegii şi mesele în familie. Antropologul Adam Kuper
subliniază că, pînă şi în Statele Unite, unde individualismul şi con-
curenţa reprezintă valorile culturale supreme, cele mai importante
sărbători sînt Ziua Recunoştinţei şi Crăciunul, sărbători desfăşurate
în jurul unor mari festine care nu celebrează succesul individual,
ci solidaritatea socială.17 Toate acestea sugerează că mediul omu-
lui primitiv a stimulat dezvoltarea înclinaţiei spre reciprocitate,
care nu era doar de natură culturală.
Există o imprecizie în folosirea termenilor reciprocitate sau al-
truism reciproc, presupunîndu-se că ar fi acelaşi lucru cu schimbul
de pe piaţă. Fals. în cadrul schimburilor de pe piaţă, mărfurile se
schimbă simultan, iar cumpărătorii şi vînzâtorii ţin socoteli con-
tabile precise. în cazul altruismului reciproc, schimbul e decalat
în timp; una dintre părţi poate oferi ceva tară a aştepta răsplata
pe loc şi Iară a se aştepta la o compensaţie strict echivalentă. Al-
truismul reciproc este mult mai aproape de ceea ce înţelegem noi
prin schimb moral în cadrul unei comunităţi, şi în consecinţă e învestit
cu o încărcătură emoţională foarte diferită în raport cu schimbul
de mărfuri. Pe de altă parte, altruismul reciproc nu este acelaşi
lucru cu altruismul pur şi simplu. în afară de cazul rudelor de sînge.
 ORIGINILE COOPERĂRII 201

sînt greu de găsit în natură multe exemple de altruism unilateral.

După cum vom vedea mai lîr/iu cînd vom analiza diferenţa dintre
schimburile de pe piaţă şi schimbul moral, aproape tot ce înţelegem
prin comportament moral implică un anumit tip de schimb bilate-
ral şi, in cele din urmă, acordă avantaje reciproce acelora care parti-
cipă la el.

Cooperarea în slujba concurenţei

În dezbaterile legate de opoziţia dintre individualism şi colecti-
vism sau de cea dintre capitalism şi socialism, există tendinţa de
a cita selectiv exemple din lumea naturală pentru a demonstra că
oamenii sînt în chip natural fie agresivi, în competiţie şi ierarhizaţi,
fie, dimpotrivă, cooperanţi, paşnici şi ocrotitori. Cu toate acestea,
la o privire mai atentă se va vedea că aceste caracteristici apa-
rent contradictorii sînt. în realitate, strîns legate în cadrul evoluţiei.
Cooperarea şi altruismul reciproc au apărut pentru că au oferit
avantaje celor la care se manifestau. Capacitatea de a lucra împre-
ună în cadrul unor grupuri — capitalul social — a constituit un
avantaj competitiv pentru oamenii primitivi şi pentru strămoşii
lor. maimuţele antropoide, şi astfel s-au răspîndit acele calităţi care
stimulau cooperarea în cadrul grupurilor. Pe măsură ce se formează
grupurile, începe concurenţa dintre ele, stimulînd astfel un nivel
şi mai înalt de colaborare în cadrul grupului. Comportamentul so-
cial al cimpanzeilor din Parcul Naţional Gombe este legat măcar
în parte de nevoia de a lupta în grupuri unii împotriva altora. După
cum a spus biologul Richard Alexandcr, oamenii cooperează pen-
tru a concura.18
Politologii au descris un fenomen numit „modernizare defen-
sivă": apariţia unei noi tehnologii militare înlr-un stat sileşte statele
concurente nu numai să-şi procure tehnologia respectivă, ci să-şi
formeze şi instituţiile politice şi economice necesare pentru a pro-
duce tehnologia respectivă, cum ar fi autorităţile fiscale şi adminis-
trative. sistemul standard de măsuri şi greutăţi şi sistemele de în-
văţămînt. Ceva asemănător s-a petrecut în Turcia la începutul secolului
202 MAREA RUPTURĂ

XIX şi in Japonia 40 de ani mai tîrziu atunci cînd japonezii s-au

confruntat cu forţa militară occidentală.19 Cu alte cuvinte, con-
curenţa militară pe plan extern stimulează cooperarea politică pe
plan intern.
Volumul mare şi dezvoltarea rapidă (la scara de timp a evoluţiei)
a creierului uman se află in legătură cu o serie de ..curse ale înarmă-
rilor" între oameni, o evoluţie care a dus la apariţia limbajului,
societăţii, statului, religiei şi a tuturor celorlalte instituţii sociale
bazate pe colaborare, pe care oamenii le-au creat. Wrangham dă
exemplul cimpanzeului pitic (bonobo) ca alternativă evolutivă ce
demonstrează că oamenii n-aveau nevoie să devină atît de violenţi
şi agresivi pe cît sînt acum. Bonobii sînt visul oricărui social-demo-
crat: masculii sînt mult mai puţin violenţi decît Ia celelalte specii
de cimpanzei; atît masculii, cît şi femelele concurează mai puţin
pentru obţinerea unui statut superior; femelele joacă un rol politic
mult mai mare în cadrul grupului; toţi se lasă în voia plăcerilor
sexuale, atît hetero- cît şi homosexuale. Întrebarea care se pune,
şi la care nu vom putea răspunde probabil niciodată din lipsa probe-
lor. este dacă e doar un accident friptul că descindem dintr-un stră-
moş cimpanzeu şi nu dintr-un strămoş bonobo, întrucît este posi-
bil ca agresivitatea şi violenţa strămoşului cimpanzeu — atît al
oamenilor, cît şi ai cimpanzeilor de astăzi — să tl fost motorul
inteligenţei, sociabilităţii şi al multor altor caracteristici ale naturii
umane legate de cooperare.

Între înger şi demon

Teoria evoluţionistă a jocurilor este utilă nu doar pentru că ne
oferă o explicaţie cu privire la modul in care instinctele sociale
s-au putut dezvolta la primate şi la om. Ea ne poate de asemenea
spune cîte ceva despre motivele pentru care trăsăturile cognitive
şi emoţionale au devenit ceea ce sînt. Şi, ca o ironie, ne ajută să
înţelegem de ce majoritatea descrierilor comportamentului uman
pe baza teoriei jocurilor nu se potrivesc prea bine cu comportamen-
tul real al oamenilor.
 ORIGINILE COOPERÀRII 203

Cînd afirm că oamenii sînt fiinţe sociabile de la natură, nu vreau

să spun că ei sînt îngeri. Oamenii nu posedă rezerve nelimitate de
altruism, nu sînt absolut cinstiţi şi nu au pornirea de a aşeza binele
speciei, sau măcar al unui număr restrîns de indivizi cu care nu
se înrudesc, deasupra binelui propriu. Teoria evoluţionistă a jocu-
rilor explică de ce lucruri le stau aşa şi nu altfel. Chiar dacă ne-am
putea imagina o societate formată din îngeri, în care toţi sînt abso-
lut cinstiţi şi înclinaţi să colaboreze cu semenii lor, unindu-şi efor-
turile fie din motive genetice, fie culturale, o astfel de situaţie nu
ar fi stabilă. Ştiind că toată lumea îşi va respecta obligaţiile, un
oportunist ar putea profita mult mai mult decît dacă s-ar afla într-
un grup de oameni care nu colaborează. Şi e suficient un singur
oportunist care să se bucure de un succes fulminant pentru a-i trans-
forma pe îngeri în muritori obişnuiţi, suspicioşi. Acest lucru c val-
abil deopotrivă la nivel genetic şi cultural: gena oportunismului
se va râspîndi printre oamenii cooperanţi, la fel cum oportunis-
mul se va extinde într-o societate de oameni cinstiţi. Aceasta
explică de ce escrocheriile de tipul jocurilor piramidale au avut
mare succes în statul Utah, unde cinstea şi buna-credinţâ a comu-
nităţii de mormoni a fost exploatată în mai multe rînduri cu neru-
şinare de diferiţi şarlatani (adesea chiar de către un mormon care
cunoaşte mult mai bine decît alţii punctele vulnerabile ale comunităţii).
Pe de altă parte, o societate în care oamenii sînt cu toţii nişte
demoni care încearcă să-şi înşele şi să-şi escrochcze semenii de
cîte ori pot. n-ar putea nici ca rezista prea mult. Apariţia unui număr
restrîns de oameni cooperanţi şi cinstiţi în societatea demonilor
îi va face pe aceştia să obţină beneficii foarte mari în detrimen-
tul demonilor. Demonii vor fi incapabili să îşi unească eforturile,
şi vor pierde întruna teren în faţa îngerilor care colaborează. în
exemplul clasic din teoria evoluţionistă a jocurilor, o populaţie
mixtă de şoimi şi porumbei nu va putea fi stabilă dacă toţi porum-
beii vor fi mîncaţi de şoimi: aceştia vor începe să se devoreze între
ei. lipsindu-le hrana.
În consecinţă, ceea ce ne spune teoria evoluţionistă a jocurilor
este că toate societăţile au populaţii mixte de îngeri şi demoni sau.
204 MAREA RUPTURA

mai precis, că ele sînt alcătuite din oameni care posedă, in grade
diferite, in acelaşi timp însuşiri angelice şi demonice. Proporţia
îngerilor şi demonilor depinde de recompensele pe care le primeşte
fiecare în parte — recompensele pe care le primesc îngerii care
pot colabora între ei. respectiv cele pe care le primesc demonii al
căror oportunism are succes. O dată cunoscute aceste recompense,
teoria jocurilor ne poate ajuta să prevedem care va fi proporţia
îngerilor şi demonilor, şi ce strategii stabile din punct de vedere
evoluţionist vor apărea în acest amestec.
Dat fiind că toţi oamenii trăiesc într-o lume în care îngerii se
amestecă cu demonii, ce trăsături psihologice vor fi mai utile pen-
tru a prospera? E clar că răspunsul nu este că ar trebui cu toţii să
ne transformăm în îngeri, căci astfel am deveni vulnerabili atunci
cînd am fi confruntaţi cu demonii. Avem mai degrabă nevoie de
trăsături care să ne permită să rezolvăm multiple probleme de tipul
dilemei prizonierului, cu care ne confruntăm zilnic. în primul rind,
ne-ar li de folos capacităţi cognitive speciale care să ne permită
să deosebim îngerii de demoni. în al doilea rind. ne-ar trebui emoţii
sau instincte speciale care să ne asigure că aplicăm consecvent
strategia „dinte pentru dinte": trebuie să-i recompensăm pe îngeri
şi să ne dăm peste cap pentru a-i pedepsi pe demoni. Şi se pare că
exact acest lucru s-a întîmplat în decursul evoluţiei psihicului uman.
Psihologul Nicholas Humphrey şi biologul Richard Alexander
au sugerat că unul din motivele pentru care creierul uman s-a dez-
voltat atît de rapid a fost nevoia oamenilor de a colabora, a înşela
şi a descifra comportamentul semenilor.20 în cele aproximativ 5 mi-
lioane de ani de cînd evoluţia umană s-a desprins de ramura care
a dus la cimpanzei, creierul şi-a triplat volumul şi s-a mărit pînă
la limitele permise de colul uterin. în raport cu scara de timp a
evoluţiei, această schimbare s-a produs cu o viteză uimitoare. Mulţi
ani, oamenii au crezut că avantajele inteligenţei datorate unui creier
voluminos erau evidente la vînătoare, la confecţionarea uneltelor
etc. Dar şi alte animale vîneazâ. confecţionează şi folosesc unelte,
ba chiar creează şi transmit un fel de cultură rudimentară, tară să
posede capacităţi cognitive atît de avansate ca ale omului. Huntphrey
 ORIGINILE COOPERĂRII 205

şi Alcxander au afirmat că, pentru om, ceilalţi oameni au devenit

rapid cea mai importantă şi periculoasă parte a mediului încon-
jurâtor. astfel incit dezvoltarea însuşirilor cognitive pentru con-
tactele sociale a devenit curînd condiţia esenţială pentru adaptarea
evolutivă. O dată ce grupurile umane au devenit principala sursă
a competiţiei, a apărut un fel de „cursă a înarmărilor“, în care nu
există limite reale în privinţa gradului de inteligenţă necesar pen-
tru a controla viaţa socială, din moment ce şi ceilalţi participanţi
la viaţa socială îşi dezvoltau inteligenţa în acelaşi ritm.21
Oamenii se pot baza pe o gamă largă de indicatori ai comporta-
mentului pentru a-şi da scama dacă sînt înşelaţi de alţii, şi au me-
canisme neurologice specializate care îi ajută în procesul cunoaş-
terii sociale.22 Cînd cineva minte, acest lucru e corelat cu multe
caracteristici fiziologice precum modificări ale timbrului vocii,
abaterea privirii, palmele umede, intensificarea ritmului cardiac
şi nervozitatea. Mare parte din extrem de sofisticatul cortex vizual
uman este proiectat astfel îneît să recunoască diferite chipuri
lucru important dacă încerci să ţii minte cine ţi-e rudă sau cine
ţi-a tăcut un bine şi să interpreteze expresiile feţei. 23 Pînă acum,
calculatoarele sînt încă departe de capacitatea umană de a inter-
preta modificările subtile ale mimicii sau limbajului trupului, ceea
ce explică poate de ce Internetul n-a reuşit să înlocuiască contactul
direct între oameni.
Pe lîngă observarea directă a comportamentului semenilor, cea
mai importantă sursă de informaţie privind încrederea pe care o
putem avea în cineva provine din evaluările altor oameni care au
avut de-a face cu acea persoană — un fel de memorie socială colec-
tivă care înlocuieşte contactele sociale repetate. De fapt, nevoia
de a bîrfi — de a transmite informaţii despre alţi oameni aliaţi în
diferite poziţii sociale, de a le evalua credibilitatea şi calităţile de
prieteni, parteneri de afaceri, profesori, camarazi de arme şi aşa
mai departe — a stimulat dezvoltarea inteligenţei umane. Pentru
a bîrfi. trebuie să stăpîneşti un anume limbaj, iar cimpanzeii şi ce-
lelalte primate. în ciuda rafinamentului lor social, nu posedă aşa ceva.
(Imaginaţi-vă cum ar comunica un cimpanzeu următorul gînd: „in
206 MARliA RUPTURĂ

situaţii obişnuite se poate conta pe el. dar în împrejurări grele o

şterge, iar mai tîrziu se bate cu pumnul în piept că succesul i se
datorează lui.“24)
Limbajul este folosit şi pentru a spune minciuni, dar şi pentru
a detecta minciunile. Capacitatea lingvistică este o însuşire strict
umană, iar din punct de vedere fizic ocupă o mare porţiune din neo-
cortex, acea parte a creierului care s-a dezvoltat cel mai recent pe
scara evoluţiei.25 Cînd cineva minte, pe lîngă semnele vizuale, mai
există şi cele auditive. Totuşi, cea mai importantă, şi mai dificil
de înţeles, este capacitatea umană de a evalua care permite cuiva
să combine cunoştinţele despre trecutul interlocutorului cu cele
despre acţiunile sale din prezent pentru a judeca în ce măsură se
poate bizui pe el şi cît este de credibil — capacitatea de a jude-
ca, de pildă, plauzibilitatea unei poveşti care ţi se spune („îţi pro-
pun să facem tîrgul ăsta. care e prea grozav ca să-l ratezi...“). Mare
parte din rezolvarea acestei probleme presupune informaţii cul-
turale — de exemplu: „Să mă feresc oare de individul ăla, îmbră-
cat bizar, care se îndreaptă spre mine pe o stradă întunecoasă, noaptea
tîrziu?" Dar capacitatea de a aduna şi prelucra astfel de informaţii
este înnăscută.
John L. Locke (un neurofiziolog, nu filozoful din secolul XVII)
subliniază că ceea ce el numeşte „discuţia intimă" este de fapt o
activitate esenţială şi specific umană.26 El susţine că oamenii nu
discută neapărat pentru a-şi comunica anumite fapte sau informaţii,
ci mai degrabă pentru a stabili o relaţie socială cu interlocutorul.
Astfel, pălăvrăgeala - despre starea vremii, prieteni comuni, pro-
blemele personale constituie pretutindeni cea mai marc parte
din substanţa conversaţiilor, de la societăţile de vînâtori-culegă-
tori pînă la cele postindustriale. şi au ca scop principal cuprinderea
oamenilor în reţeaua relaţiilor şi obligaţiilor sociale.
Geoffrey Miller a afirmai că tocmai exigenţele cognitive ale
curtârii
— să fii amuzant, spiritual, să înşeli şi să descoperi înşelătoria —
sînt cele care au dus la dezvoltarea neocortexului. 27 Bărbaţii şi
femeile participă la un joc continuu: bărbaţii încearcă să aibă cît
mai multe partenere sexuale, iar femeile bărbatul cel mai potrivit
 ORIGINILE COOPERĂRII 207

să aibă grijă de ele şi copiii lor.2* Bărbatul are motive puternice

să pretindă că va fi proteetor şi loial, cînd în realitate n-are de gînd
să se poarte astfel, în timp ce femeia are motive puternice să de-
tecteze această înşelătorie. Pe de altă parte, femeia are un motiv
puternic să se asigure că progeniturile ei au tatăl cu cele mai bune
gene posibile, chiar dacă nu el este cel care ii va asigura resurse-
le economice necesare. în timp ce bărbatul are un motiv puternic
să nu se lase încornorat şi să nu-şi risipească resursele pentru a
creşte progeniturile altuia. Spre a se evita acest tip de înşelăto-
rie. s-a ajuns la o mulţime de practici sociale — căsătoriile cu vir-
gine, centurile de castitate, feregeaua, sihăstria, clitoreclomiile şi
diferitele pedepse îndreptate împotriva infidelităţii masculine şi
feminine, codificate în numeroase sisteme legislative.29 Capaci-
tăţile cognitive ale fiinţei care poate răspunde corect la întrebarea
din cîntec „Dar mă vei mai iubi şi mîine?“ trebuie să fie remar-
cabile.

Modularitatea creierului
Perspectiva lui Locke conform căreia creierul este un calcula-
tor bun la toate, în care datele sînt încărcate abia după naştere, a
fost puternic contestată şi înlocuită cu ideea radical diferită con-
form căreia creierul e o seric de module specializate. Aceste modu-
le au fost modelate de condiţiile specifice de mediu cu care s-au
confruntat oamenii primitivi atunci cînd creierul se afla în plin
proces de formare, şi de aceea posedă capacitatea înnăscută de a
rezolva problemele puse de acel mediu, in opoziţie cu concepţii-
le lui Locke şi Skinner. copiii mici par să deţină anumite cunoştinţe
înnăscute privind mediul. De exemplu, cînd li se prezintă o imagi-
ne ce sugerează că două obiecte ocupă acelaşi spaţiu fizic, ei se
tulbură şi devin dezorientaţi, pentru că ştiu într-un fel că aşa ceva
este imposibil.30
Cele mai faimoase module cerebrale sînt emisferele stîngă şi
dreaptă ale cortexului, care par să îndeplinească funcţii parţial specia-
lizate şi parţial suprapuse, funcţii ce pot fi testate separat prin sec-
208 MAREA RUPTURA

ţionarea corpului calos sau a mănunchiului de nervi care unesc cele

două emisfere.31 Dar există module specializate şi pentru vorbire,
văz, muzică, luarea deciziilor sau chiar pentru opţiunile morale.
Una dintre cele mai uluitoare specializări ale modulelor cere-
brale este cea legată de cooperarea socială şi a fost pusă în evi-
denţă de psihologii John Tooby şi Leda Cosmides cu ajutorul aşa-nu-
mitului test Wason. Testul Wason a fost conceput în anii "60 pentru
a verifica dacă subiecţii puteau aplica în mod corect negaţia asupra
unor fraze condiţionale de tip „dacă atunci", întoreînd nişte carto-
naşe pe care erau tipărite mai multe răspunsuri posibile. în varian-
ta originală a testului Wason, acest tip de raţionament logic s-a
dovedit extrem de dificil pentru majoritatea oamenilor atunci cînd
era vorba de propoziţii abstracte: numai 25% dintre subiecţii tes-
taţi au reuşit să răspundă corect. Dar, cînd Tooby şi Cosmides au
aplicat acelaşi test utilizînd reguli condiţionale care exprimau con-
tracte sociale, performanţele subiecţilor s-au îmbunătăţit substan-
ţial. Negaţiile unor fraze de genul „Poţi să bei bere dacă ai 21 de
ani" sau „Ai dreptul la un beneficiu dacă participi la fondul comun"
au fost identificate mult mai prompt de către subiecţii testaţi decît
negaţiile frazelor care se refereau la situaţii curente, în care însă
nu e implicat vreun contract social (de exemplu: „Dacă o persoană
se duce la Boston, ia metroul“).32 Tooby şi Cosmides susţin că
aceste rezultate indică existenţa unei funcţii cerebrale speciale,
superioare, folosită în rezolvarea problemelor de cooperare socială
de tipul dilemei prizonierului.

Alegerea iraţională
Teoria evoluţionistă a jocurilor explică de ce o populaţie de de-
moni n-ar prospera, dar nu prezice că vom deveni cu toţii îngeri ade-
văraţi. Prezice mai degrabă că vom deveni ceea ce Immanuel Kant
a numit „demoni raţionali", demoni care ajung să se comporte mo-
ral sau altruist pentru că este în propriul lor interes s-o facă. Un
înger adevărat, după Kant. ar respecta regula de dragul ei, în spe-
cial în cazurile în care comportamentul moral e în detrimentul pro-
 ORIGINILE COOPERĂRII 209

priului său interes. în Republica lui Platon. Glaucon vorbeşte de

inelul lui Gyges. al cănii purtător devine invizibil. 35 Există vreun
motiv să ne purtăm drept, întreabă el. dacă am putea purta inelul
lui Gyges şi am putea făptui ticăloşii fără să fim prinşi? Teoria
jocurilor ne-ar da un răspuns negativ: răsplata este renumele de
a fi cinstit, nu cinstea in sine. Economistul Robert Frank extinde
teoria, sugerînd că cea mai bună modalitate de a obţine renumele
de om cinstii este pur şi simplu aceea de a fi cinstit, deoarece oa-
menii care sînt cinstiţi numai din calcul vor face în cele din urmă
o gafa şi-şi vor submina credibilitatea.34 Dar în cele din urmă nu-
mai impresiile contează.
În ultimă instanţă, nici cea mai rafinată teorie a jocurilor nu
ne va putea furniza un model corect de comportament uman moral.
Cu siguranţă că în cea mai mare parte a timpului sîntem buni şi
altruişti din calcul. Bineînţeles că fabrica de medicamente nu îşi
retrage de pe piaţă produsul dubios numai din considerente etice.
Dar oamenii au crezut întotdeauna că un comportament moral este
un scop în sine, şi îi preţuiesc în cel mai înalt grad nu pe demonii
raţionali, ci pe îngerii adevăraţi. Nu numai Platon şi Kant, ci prac-
tic toţi ceilalţi filozofi importanţi s-au luptai cu întrebarea dacă
regulile noastre morale sînt doar mijloace de a atinge alte sco-
puri sau sînt scopuri în sine. Chiar dacă ajungem la concluzia că
ele sînt doar mijloace pentru a atinge alte scopuri, faptul că dezba-
tem permanent acest subiect arată că, în psihicul uman. compor-
tamentul moral are un stalul aparte.
Am arătat mai devreme că teoria evoluţionistă poate explica
apariţia altruismului reciproc la oameni şi că marc parte din ceea
ce înţelegem noi prin comportament moral implică un schimb bila-
teral de avantaje, decalat în timp, care, pe termen lung, îmbună-
tăţeşte adaptarea celor ce îl practică. Şi totuşi oamenii vorbesc cu
insistenţă de forme mai pure de altruism, chiar dacă nu ajung la
ele decît rareori. Reflectă oare aceasta faptul că. aşa cum ar fi sus-
ţinut Kant şi Hegel. fiinţele umane sînt în realitate agenţi morali
liberi, nedeterminaţi de biologie? Sau există o bază evoluţionistă
pentru respectarea strictă a regulilor, chiar dacă violează spiritul
de conservare al individului?
210 MAREA RUPTURA

Recentele progrese din neurofiziologie ne pot oferi o perspectivă

mai pătrunzătoare asupra fenomenului şi ne pot ajuta să explicăm
de ce comportamentul moral — făurirea şi respectarea normelor
— este mult mai complicat decît reiese din modelele teoriei jocu-
rilor întemeiate pe alegerea raţională, modele folosite de econo-
mişti. Ceea ce economiştii numesc preferinţe, iar alţii dorinţe, nă-
dejdi, impulsuri şi aşa mai departe, provine din sistemul limbic,
o străveche parte a creierului care include hipocampusul şi aniig-
dala. Sistemul limbic este sediul emoţiilor, iar hipotalamusul se află
în legătură directă cu sistemul endocrin, care. la rindul său, secretă
hormonii ce reglează temperatura corpului, ritmul cardiac etc.35 Pe
de altă parte, alegerea raţională — ordonarea şi compararea alter-
nativelor şi selectarea celei optime — are loc în neocortex, partea
din creier care s-a dezvoltat cel mai recent şi care este sediul con-
ştiinţei, limbajului ete.
Toate bune pînă aici. Un economist ar afirma că sistemul lim-
bic e sursa preferinţelor, pe cînd neocortexul caută strategiile prin
care să le satisfacă în cadrul unui proces raţional de tipul celor
din teoria jocurilor. Neajunsul acestei perspective e că emoţiile
par să joace un rol mult mai important în cadrul alegerii raţionale
dccît indică acest model, după cum arată cercetările lui Antonio
Damasio, un neurofiziolog care şi-a dedicat întreaga carieră stu-
dierii pacienţilor cu leziuni ale zonei ventromediane a cortexu-
lui prefrontal.36 Cel mai celebru dintre aceşti pacienţi a fost un
muncitor de la căile ferate pe nume Phincas Ciage. care în 1840
a suferit un accident cumplit: în urma unei explozii, o tijă de fier
cu grosimea de 4 cm i-a sfîrtecat obrazul, traversîndu-i craniul pînă
în creştet. Printr-un miracol, Gagc a reuşit să supravieţuiască, dar
personalitatea lui a suferit o schimbare profundă după accident.
Dacă înainte fusese un muncitor modest şi harnic, după accident
a devenit brusc grosolan şi total insensibil la efectele comporta-
mentului său asupra celorlalţi. N-a mai putut avea un serviciu sta-
bil şi şi-a petrecut restul vieţii apărînd în diferite spectacole de
bîlci, iar în cele din urmă a murit în sărăcie.
 ORIGINILE COOPERĂRII 211

Phineas Gage şi pacienţii cu leziuni ale cortexului prefrontal

studiaţi de Damasio au trăsături comune.37 Ei şi-au păstrat capaci-
tatea de a face alegeri raţionale. în sensul că erau în stare să anali-
zeze o situaţie, să prevadă diferitele variante pe care le aveau în
faţă şi să le compare între ele. Dar le lipsea iniţiativa şi nu erau
în stare să aleagă vreuna din variantele pe care le analizaseră. Mai
mult, pierduseră ceea ce putem numi simţul moral: erau incapa-
bili să înţeleagă ce simt ceilalţi şi, ca şi Gage, au devenit insensi-
bili la efectul acţiunilor lor asupra altora. Elliott, un pacient al lui
Damasio, n-a manifestat nici o emoţie în faţa unor imagini tulbu-
rătoare, dezgustătoare sau erotice; el putea vorbi raţional despre
efectele posibile ale acestor imagini asupra altor oameni, dar era
total detaşat de ele.
Damasio afirmă că procesul alegerii raţionale este puternic influ-
enţat de emoţii, care nu trebuie privite doar ca surse ale preferin-
ţelor. Oamenii sînt perfect conştienţi de efectul comportamentu-
lui lor asupra celorlalţi. Conduşi de sentimente de simpatie sau
jenă, oamenii îşi adaptează în permanenţă acţiunile astfel îneît să
ţină cont de sentimentele altora. Iar acest proces nu este un cal-
cul raţional: nici Phineas Gage şi nici Elliott nu se puteau descur-
ca în societatea din jurul lor deoarece deveniseră, de fapt, simple
maşini de analizat soluţiile optime.
Damasio susţine că creierul produce numeroşi indicatori soma-
tici - senzaţii de atracţie sau repulsie care ajută creierul să calcu-
leze prin eliminarea multor opţiuni posibile care i se oferă. Atunci
cînd procesul gîndirii ajunge la un indicator somatic, calculele în-
cetează şi se ia o holărîre. Damasio dă exemplul unui patron care
încearcă să se hotărască dacă să facă afaceri cu cel mai mare duş-
man al celui mai bun prieten al său. O abordare pur raţională a pro-
blemei ar necesita un calcul extrem de complicat in privinţa a ceea
ce economiştii numesc „valoarea scontată“ a afacerii pe care crede
că o va face cu clientul, dar şi în privinţa consecinţelor asupra
prieteniei. Există de asemenea un număr imens de strategii posi-
bile pe care el le poate urma, de exemplu să încerce să-şi ascundă
noua relaţie faţă de prietenul lui sau să ceară de la început apro-
212 MAREA RUPTURÀ

barea prietenului. Indicatorii somatici înlesnesc mult decizia, ata-

şînd reacţii emoţionale la anumite soluţii ale deciziei şi oprind orice
analiză raţională a acestor variante, ca în cazul în care, de exem-
plu, patronul îşi închipuie privirea celui mai bun prieten al său
atunci cînd i-ar vorbi despre noul lui client.
Cu alte cuvinte, mintea omenească ataşază indicatori somatici
chiar normelor şi regulilor, care la început nu erau decît produse
secundare intermediare ale unui calcul raţional.58 Ajunşi în acest
punct, noi respectăm o normă nu pentru că ne este folositor să
procedăm astfel, ci pentru că respectarea normei a devenit un scop
în sine — unul în care am investit foarte mult din punct de vedere
sentimental. Ceea ce înainte fusese poate un mijloc în vederea atin-
gerii unui scop, acum devine mai important decît scopul însuşi.
Cunoaştem cu toţii oameni care devin obsedaţi de respectarea unor
reguli simple de comportament, cum ar fi să nu ne trădăm un prie-
ten, chiar dacă respectarea acestei reguli ne afectează şi pe noi şi
societatea în care trăim. Piesa lui Shakespeare Măsură pentru
măsură se concentrează pe dilema morală cu care se confruntă
Isabel, care refuză să-şi sacrifice castitatea pentru a salva viaţa
fratelui său. Nici nu se pune problema care ar (1 fost rezultatul
unui calcul strict utilitar în acest caz.
Sentimentele cele mai implicate în respectarea normelor sînt
aceleaşi cu cele legate de competiţia pentru obţinerea unui statut
social superior şi pentru recunoaştere: mînie, vinovăţie, mîndric şi
ruşine. Adesea oamenii acţionează împotriva propriilor interese
materiale din mînie cînd cineva încalcă o normă pe care o îm-
părtăşesc sau din cauza vinovăţiei pe care o simt cînd încalcă ei
înşişi o astfel de normă. Putem ilustra încărcătura emoţională a
normelor întrebîndu-ne cum se face că oamenii respectă ceea ce
Axelrod numeşte „metanorme". O normă obişnuită reglează direct
cooperarea socială („împarte moştenirea în mod egal între fraţi“),
pe cînd o metanormă se referă la mijloacele corecte prin care se
definesc, se difuzează şi se aplică normele obişnuite („cea mai
bună cale de a instaura o societate armonioasă este respectarea
tradiţiilor confucianiste“; „oamenii trebuie să respecte autoritatea
 ORIGINILE COOPERĂRII 213

poliţiei“).39 Toţi au interesul să lie aplicate normele obişnuite pe

care le-au negociat, pentru că acesta este propriul lor interes ime-
diat. Dacă nu mă asigur că fratele meu respectă norma moştenirii,
s-ar putea să râmîn fără partea din moştenire care îmi revine. To-
tuşi, teoretic, oamenii raţionali n-ar trebui să fie prea interesaţi
de aplicarea mctanormelor. Metanormelc sînt ceea ce economiştii
numesc bunuri obşteşti: este foarte greu ca un individ să obţină
avantaje din aplicarea lor. astfel incit persoanele particulare sînt
puţin stimulate în acest sens.
Şi totuşi oamenii fac tot ce le stă în putinţă pentru ca metanor-
mele să fie puse în practică — sau, mai simplu spus, să vadă că
s-a făcut dreptate — întotdeauna şi în împrejurări în care n-au
vreun interes direct. Cu alte cuvinte, ei dau dovadă de ceea ce bio-
logul Robcrt Trivers numeşte „agresivitate moralizatoare“.40 Stau
mărturie mulţimile care au ieşit în stradă, după ce O.J. Simpson
a fost achitat la Los Angeles, pentru a protesta împotriva a ceea
ce ei considerau a fi un verdict nedrept. Cu siguranţă că oamenii nu
protestau de teamă că, în cazul în care n-ar fi fost închis, O.J. Simpson
i-ar fi urmărit ameninţîndu-i cu un cuţit. Din perspectiva teoriei
jocurilor asupra soluţiei la dilema prizonierului, posibilitatea de
a trişa este considerată ca una dintre strategiile alternative, care
poate fi sau nu urmată, în funcţie de felul în care calculăm un set
de rezultate posibile ce se condiţionează reciproc, in lumea reală,
a trişa nu e niciodată o alegere neutră din punct de vedere senti-
mental sau moral. Aproape toate limbile sînt pline de termeni peio-
rativi pentru trădători: vînzători, lepre, ticăloşi şi dezertori. Deşi
cuvintele sînt convenţionale, sentimentele legate de ele, precum
mînia şi ruşinea, sînt fireşti.
Oamenii nu se înfurie doar pe cel care încalcă regulile; ei se
pot înfuria sau se pot simţi dezamăgiţi şi de ei înşişi, avînd sen-
timentul pe care îl numim vinovăţie. Deseori oamenii se simt vino-
vaţi pentru lucruri pe care sînt în stare să le raţionalizeze*: nu l-am

* Termenul raţionalizare e împrumutat din psihanaliză şi reprezintă acel

procedeu prin care subiectul încearcă să dea o explicaţie coerentă din punct
de vedere logic sau acceptabilă din punct de vedere moral unei atitudini.
214 MARF.A RUPTURĂ

ajutat pe acel vagabond care mi-a cerut bani, pentru că i-ar fi arun-
cat pe băutură sau pe droguri: deşi am înşelat compania de asigu-
rări. completînd o cerere de despăgubiri false, e vorba de o firmă
mare şi nu se va observa, iar oricum ei sc aşteaptă ca oamenii să-şi
umfle pretenţiile. Din perspectiva teoriei jocurilor, n-are nici un
rost să te dai de ceasul morţii pentru că ai încălcat o normă care,
în fond, nu este decît rezultatul unui calcul raţional; şi totuşi, nor-
mele au o încărcătură emoţională atit de puternică, îneît îi numim
psihopaţi şi nu oameni normali pe cei care-şi cîntâresc propriul
interes într-un calcul rece, pur raţional.
Se pare că oamenii şi primatele din care au descins au partici-
pat la jocuri de tipul dilemei prizonierului timp de sute de mii,
dacă nu chiar milioane de ani, câutînd să coopereze între ei şi adap-
tîndu-se din ce în ce mai bine la capacitatea crescîndâ a seme-
nilor de a înşela. Întrucît aplicarea metanomiclor este foarte utilă
la rezolvarea problemelor ridicate de colaborare, se pare că ne-am
dezvoltat sentimente specializate care să-i determine pe indivizi
să furnizeze benevol acest bun obştesc.
Robert Frank sugerează un alt motiv pentru care sentimentele
au devenit atît de strîns legate de respectarea normelor în decursul
evoluţiei creierului uman. Sentimentele rezolvă problema im-
plicării credibile în situaţii de tipul unui singur rind al jocului dile-
ma prizonierului. E evident că la un singur rînd al jocului dile-
ma prizonierului nu se obţine soluţia de cooperare decît dacă în
prealabil jucătorii pot cumva să-şi ia un angajament, ceea ce trans-
formă dilema prizonierului într-un joc în care problema partici-
panţilor este cum să sc convingă dc credibilitatea angajamentu-
lui. Frank afirmă că sentimentele îi silesc pe indivizi să facă alegeri
care par să fie împotriva intereselor personale imediate, dar le ser-
vesc pe cele pe termen lung, prin demonstrarea angajamentului
credibil.41 în cadrul jocului „negocierii ultimative“, jucătorului nr. 1
i se oferă 100 de dolari pe care să-i împartă cu jucătorul nr. 2.

acţiuni, idei sau unui sentiment ale căror motive adevărate nu-i sini accesi-
bile. (Cf. J. Laplanchc, J.-B. Pontalis. Vocabularul psihanalizei, Humanitas,
Bucureşti. 1994). (N.ed.)
 ORIGINILE COOPERĂRII 215

Dacă cei doi jucători nu se înţeleg cum să împartă banii, nici unul
nu mai primeşte nimic. O strategie logică ar fi ca jucătorul nr. I
să păstreze 99 de dolari şi sâ-i dea I dolar jucătorului nr. 2. bazîn-
du-se pe faptul că acesta va prefera să primească măcar 1 dolar
decît nimic. Dar eînd acest joc se joacă în realitate, cu oameni
adevăraţi, se dovedeşte că, aproape întotdeauna, jucătorul nr. I îi
oferă celuilalt aproape jumătate din sumă, întrucît presupune că
dacă îşi va opri 99% din sumă celălalt îl va considera un om jos-
nic (ceea ce s-ar şi întîmpla) şi prin urmare îl va refuza. Cu alte
cuvinte, mîndria jucătorului nr. 2 de a refuza o împărţire ine-
chitabilă a banilor îi îngustează din start spectrul opţiunilor de
cooperare care ar fi existat în absenţa sentimentului mîndriei şi
astfel serveşte interesele pe termen lung ale jucătorului nr. 2. Frank
remarcă în continuare că sentimentele controlează multe fenomene
fiziologice precum dilatarea nărilor şi respiraţia grea, care constituie
semnale adresate altor oameni privind credibilitatea cuiva.
Creierul uman nu posedă doar mecanisme înnăscute pentru
depistarea trădătorilor şi pentru evaluarea contractelor sociale; el
este dotat şi cu o structură emoţională, programată să-i pedepsească
pe trădători, chiar şi cu preţul intereselor imediate. Prin urmare,
a afirma că oamenii sînt în chip natural animale sociale nu înseam-
nă a susţine că ei sînt intrinsec paşnici, cooperanţi sau demni de
încredere. întrucît este evident că ei sînt violenţi, agresivi şi înşelă-
tori. Mai degrabă înseamnă că ci posedă anumite însuşiri care le
permit să-i depisteze pe cei ce înşeală şi pe escroci, şi să negoci-
eze cu ei, precum şi să se apropie de oamenii cooperanţi şi de cei
care respectă regulile morale. Drept urmare, ei ajung la normele
de cooperare mult mai repede decît prevăd anumite ipoteze mai
individualiste privind natura umană.
 11
Auto-organizarea

Biologia umană creează o predispoziţie de a rezolva problemele

ridicate de acţiunile colective, dar normele şi metanormcle speci-
fice selectate de un anumit grup de indivizi reprezintă o opţiune
culturală, nu un produs al naturii. După cum oamenii se nasc cu
capacitatea de a învăţa şi de a utiliza limbajul, limbajul pe care
şi-l însuşesc depinde de cultura în care cresc. Trebuie deci să tre-
cem dincolo de structurile cognitive şi emoţionale, care sînt ace-
leaşi pentru toţi oamenii, şi să ajungem la normele propriu-zise
care au fost create şi dezvoltate de societăţile umane.
în acest scop trebuie să răspundem la două întrebări: cum au
fost create normele şi cum au evoluat ele, o dată create. Cele patru
cadrane din figura 11.1, definite pe baza clasificării normelor din
capitolul 8, conturează patru modalităţi prin care pot fi create
normele. Ele pot apărea în urma unei opţiuni raţionale, ierarhice,
ca în cazul Constituţiei americane; ele pot proveni din surse ie-
rarhice neraţionale, ea atunci cînd Moise a adus cele Zece Porunci
de pe Muntele Sinai; ele pot fi rezultatul unei negocieri raţionale,
spontane, ca în cazul „melcilor fără casă“ sau ca în cazul dreptu-
lui cutumiardin jurisprudenţa anglo-saxonă; în fine, ele pot apărea
spontan din surse neraţionale, ca în cazul tabuului incestului sau
al religiei populare.
Pentru a simplifica, am putea descrie aceste sectoare ca re-
prezentînd norme politice, religioase, auto-organizate sau natura-
le. Ar fi hazardat şi nefondat să facem generalizări în legătură cu
importanţa relativă a fiecăruia dintre cele patru cadrane în crearea
de noi norme, exceptînd afirmaţia că fiecare reprezintă o categorie
semnificativă.
 A UTO-ORGANIZAR E A 217

Se poate presupune, aşa cum au făcut mulţi, că, pc măsură ce

societăţile se modernizează, se creează mai puţine norme în ca-
dranele inferioare dccît în cele superioare, şi mai ales decît în ca-
dranul din stînga sus (prin autoritatea guvernului). Termenii asoci-
aţi în mod tradiţional cu modernizarea de către teoreticieni precum
Mâine, Weber, Dürkheim şi Tönnies — raţionalizare, birocratiza-
re, trecerea de la statut la contract şi de la Gemeinschaft la Gesel-
lschaft — sugerează cu toţii că autoritatea oficială, legal raţiona-
lă, deseori întemeiată pe stat. devine sursa principală de ordine în
societăţile modeme. Totuşi, după cum ştie oricine a încercat să-şi
croiască drum prin hăţişul de reguli nescrise privind relaţiile din-
tre sexe la un loc de muncă sau într-o şcoală din America zilelor
noastre, normele informale n-au dispărut din viaţa modernă şi pro-
babil că nu vor dispărea nici în viitor.
Oare legile scrise nu fac decît să codifice practicile sociale exis-
tente, sau contribuie la modelarea moralităţii? Fiecare dintre aces-
te puncte de vedere are susţinătorii lui. Juristul Robert Ellickson
îi numeşte „marginali juridici“ pe cei care privesc legea scrisă ca
pe o reflectare a normelor informale, iar pe cei care consideră că
legea joacă un rol esenţial în formarea normelor „centralişti juri-
dici“.1 Opţiuni ideologice ferme fac ca oamenii să nu cerceteze
218 MAREA RUPTURĂ

de unde provin normele, ci sâ afirme de unde trebuie ele să provi-

nă. Cel mai drag vis pe care îl împărtăşesc deopotrivă analiştii din
secolul XIX, hippies din anii '60, libertarienii antiguvernamen-
tali de dreapta şi tehnolibertarienii de stingă este că statul trebuie
să dispară pentru a fi înlocuit nu de războiul tuturor împotriva tutu-
ror. despre care vorbea Hobbes, ci de coexistenta paşnică baza-
tă pe respectarea benevolă a normelor sociale informale. Cu alte
cuvinte, cel mai bun tip de ordine este ordinea spontană. Dim-
potrivă, mulţi adepţi ai stîngii consideră normele informale drept
vestigii ale unui trecut elitist, burghez, rasist sau sexist şi vor să
se folosească de puterea ierarhică oficială a statului pentru a remo-
dela indivizii conform imaginii lor preferate (de exemplu, „omul
nou sovietic“ sau bărbatul efeminat, grijuliu, din zilele noastre).
Adversarii lor de dreapta apelează la religia ierarhizată pentru a
atinge scopuri similare.
Întrucît oamenii cunosc mai bine normele instituite de auto-
ritatea ierarhică decît cele provenind din ceea ce Hayek numeşte
„ordinea extinsă a cooperării între oamenii“, este poate util sâ stu-
diem mai atent cele două sectoare din partea dreaptă a figurii 11.1,
pentru a ne forma o idee despre extinderea şi limitele ordinii spon-
tane. Auto-organizarea e un cuvînt de care au abuzat nu numai
economiştii şi biologii, ci şi profeţii tehnologiei informaţiei, con-
sultanţii în management şi profesorii de la şcolile comerciale; mulţi
dintre aceştia şi-au cîştigat pîinea sfătuind diverse organizaţii să
abandoneze ierarhia şi să adopte o organizare „biologică“, prin
forme de cooperare voluntară descentralizate la maximum.2 Dar,
deşi auto-organizarea este o sursă importantă de ordine socială, ea
poate apărea numai în anumite condiţii speciale şi nu constituie o
formulă universală de obţinere a coordonării în grupurile umane.
Selecţia naturală funcţionează orbeşte pentru a produce diver-
sitatea; deşi rezultatul este adaptarea, procesul în sine este dese-
ori neeconomic. Normele umane sînt produse printr-un proces la
fel de orb. După cum am văzut, tabuurile incestului par să fi apărut
dintr-o aversiune naturală, neraţională faţă de incest. Presupunem
că multe obiceiuri populare n-au fost nici comandate ierarhic, nici
 AUTO-ORGANIZAREA 219

negociate raţional, ci s-au născut pur şi simplu pentru că vreun

„impresar cultural" a decis, de exemplu, că o stîncă poartă noroc
la vînâtoare doar pentru a răspîndi cultul stincii în cadrul comuni-
tăţii. Nici chiar în economiile modeme nu e neapărat adevărat că
organizaţiile se transformă în chip raţional; adesea ele îşi diversi-
fică tehnologiile sau organizarea internă în mod aleator şi cu spe-
ranţa că va fi mai bine. Pe termen lung, competiţia elimină automat
alternativele inferioare.3
Cu toate acestea, crearea normelor umane este adesea mult mai
complexă şi mai orientată spre un scop decît mutaţiile genetice
intîmplătoare. Deşi este posibil ca normele să fie create într-un
mod cvasi-aleator, de cele mai multe ori ele sînl rezultatele ne-
gocierii explicite. Cel mai marc număr de cercetări teoretice şi
empirice despre ordinea spontană au provenit, de-a lungul ultimei
generaţii, din domeniul ştiinţelor economice şi al disciplinelor în-
rudite, precum dreptul şi studiul preferinţelor publicului. Multe
dintre cercetările anterioare de acest gen au pus în legătură origi-
nea normelor cu drepturile asupra proprietăţii. 4 Aşa-numitele re-
surse comune care sînt împărţite în cadrul comunităţilor — pajiş-
tile, pescăriile, pădurile, apa din pînza freatică, aerul pe care îl
respirăm pun probleme de cooperare deosebit de dificile. deoa-
rece ele fac obiectul a ceea ce Garrett Hardin a numit „tragedia
bunurilor comunitare“.5 Astfel de resurse comunitare constituie
bunuri obşteşti de care se bucură un grup de oameni, indiferent
de efortul fiecăruia de a le produce sau de a le conserva, şi care
sînt supuse unor extcmalitâţi pozitive sau negative' (un om ce re-
populează cu păstrăvi un rîu nu e singurul care se bucură de acest
lucru, ci şi oricine pescuieşte acolo; invers, el poate polua rîul şi
impune astfel un cost social restului comunităţii).
Tragedia bunurilor comunitare nu este în fond decît o variantă
lărgită a dilemei prizonierului, la care participă mai mulţi jucă- *

* Extcnalităţi: efecte determinate de activitatea unor agenţi economici

asupra altor agenţi economici (producători sau consumatori). Efectele nocive
poartă numele de costuri externe (extcnalităţi negative), iar cele benefice
— beneficii externe (extcmalitâţi pozitive). Vezi şi p. 32. (/V. ed.)
220 MAREA RUPTURĂ

tori. iar fiecare participant are de ales între a contribui la întreţinerea

resurselor comunitare (cooperare) sau a profita de acestea (a trişa).
Spre deosebire de dilema prizonierului, la care participă doi jucă-
tori. problema profitorului nu poate li rezolvată uşor printr-o sim-
plă iteraţie, mai ales cînd creşte dimensiunea grupului celor care
cooperează.
În grupuri mari, profitorii devin mult mai greu de depistat. Pro-
blema profitorului s-a bucurat de o atenţie extraordinară din partea
economiştilor şi a altor specialişti în ştiinţele sociale în decursul
ultimei generaţii, fiind considerată cheia rezolvării problemei mai
vaste a originii cooperării umane.6
Hardin a afirmat că tragedia bunurilor comunitare a provocat
un dezastru social, întrucît mările au fost secătuite de peşte, iar
păşunile au fost distruse de pâşunatul excesiv. în opinia lui, proble-
ma folosirii în comun a resurselor ar putea fi rezolvată numai de
către autoritatea ierarhică, probabil de un stat coercitiv, sau chiar
de un organism de conducere supranaţional. 7 Exemplul ales de
el este suprapopularea: dorinţa părinţilor de a avea copii epuizează
resursele planetei şi trebuie să fie limitată prin măsuri stricte de con-
trol demografic. într-un studiu devenit clasic, economistul Mancur
Olson afirmă că problema asigurării bunurilor publice poate fi re-
zolvată fie prin metodele ierarhice despre care vorbeşte Hardin
(un stat coercitiv care îi sileşte pe oameni să plătească impozit pe
venit, de pildă), fie de către un singur utilizator al bunului public,
mult mai important decît toţi ceilalţi, care acceptă să-l furnizeze în
chip unilateral şi îi tolerează pe profitori pentru că bunul este nece-
sar.8
Spre deosebire de această abordare ierarhică a originii normelor,
mai mulţi economişti au sugerai abordări care să pună în evidenţă
caracterul spontan al fenomenului. O soluţie simplă este privatiza-
rea resurselor comunitare. Economistul Howard Demsetz a susţi-
nut că prin „internalizarea externalităţilor". adică prin transformarea
proprietăţii publice în proprietate privată, proprietarii individuali
ar fi stimulaţi să o protejeze.9 Aşa s-au petrecut lucrurile, afirmă
Demsetz, printre indienii din Peninsula Labrador la începutul seco-
 A U T O - O R G A N 1 ZA R E A 221

lului XVIII. Douglass North şi Robert Thomas au extins acest

model pentru a explica apariţia drepturilor de proprietate în Europa
de-a lungul unei perioade îndelungate, de la 1000 d.Cr. pînă la
1800.10 Neajunsul acestei abordări este că multe resurse comune,
bunuri publice sau extemalităţi nu sînt uşor de privatizat, fie pen-
tru că sînt mobile (aerul sau peştii), fie pentru că sînt greu de îm-
părţit (portavioanele sau armele nucleare).
Sursa unui întreg domeniu, atît în ştiinţele juridice, cit şi în cele
economice, este articolul deseori citat al lui Ronald Coase, de Ia
Universitatea din Chicago, „Problema costului social“, articol în
care se afirmă că. atunci cînd costurile tranzacţiei sînt nule, o
schimbare a regulilor formale privind răspunderea nu va avea nici
un fel de efect asupra alocării resurselor.11 Cu alte cuvinte, dacă
negocierile dintre parteneri privaţi n-ar implica nici un cost, atunci
n-ar fi nevoie ca guvernele să intervină pentru a controla factorii
de poluare sau alte surse de extemalităţi negative, pentru că părţile
afectate ar avea un stimulent raţional să se organizeze şi să-l cointe-
reseze pe cel ce nu cooperează. Exemplul dat de Coase pentru a
susţine această idee a fost conflictul dintre marii şi micii fermieri
legat de vitele ieşite la păscut, care pătrundeau pe terenurile micilor
fermieri şi produceau pagube. Statul ar fi putut interveni pentru
a-i face să răspundă în faţa legii pe marii fermieri pentru pagubele
produse de vitele lor, dar Coase a arătat că micii fermieri erau
oricum stimulaţi să se răzbune pe marii fermieri pentm a împiedi-
ca alte stricăciuni produse de vitele lor. Cu alte cuvinte, normele
ce reglementează viaţa socială se nasc din interacţiunile între in-
teresele proprii ale agenţilor individuali şi nu trebuie impuse prin
lege sau instituţii oficiale.
Dificultatea de a aplica teorema lui Coase în lumea reală con-
stă în faptul că aproape niciodată costurile tranzacţiilor nu sînt
nule. De obicei pe indivizii particulari îi costă scump să stabilească
între ei înţelegeri corecte, mai ales atunci cînd unul dintre ei este
mult mai bogat şi mai puternic decît celălalt. Pe de altă parte, costu-
rile tranzacţiilor au fost destul de reduse în multe cazuri în care
economiştii au identificat forme interesante de auto-organizare.
222 MAREA RUPTURA

ale căror norme sociale fuseseră create printr-un proces de jos în

sus. Robert Sugden descrie regulile de exploatare în comun a lem-
nului plutitor de pe plajele Angliei, unde primul venit este şi primul
servit cu condiţia să ia o cantitate rezonabilă de lemn. 12 Robert
Ellickson semnalează numeroase exemple de reguli economice
spontane. De pildă, vînătorii de balene americani din secolul XIX
riscau deseori să ajungă la conflicte atunci cînd o balenă prinsă
cu harponul de un vas reuşea să se elibereze şi era capturată şi
vîndutâ de un alt vas care nu investise timp şi efort pentru a o
vîna. Vînătorii de balene au elaborat o mulţime de reguli nescrise
prin care să reglementeze asemenea situaţii şi să împartă prada în
mod echitabil.13 Studiul de teren amănunţit al lui Ellickson arată că
marii şi micii fermieri din Shasta County, California, au stabilit
o serie de norme informate pentru a-şi apăra interesele, exact aşa
cum a prevăzut Coase.13
Multe dintre lucrările despre ordinea spontană tind să surprindă
doar aspectele anecdotice şi nu oferă o imagine corectă asupra
frecvenţei cu care. în realitate, noi norme sînt create in mod descen-
tralizat. O excepţie este lucrarea politologului ElinorOstrom, care
a adunat peste 5 000 de studii de caz privind resursele comunitare,
număr suficient pentru a-i permite să înceapă să facă generalizări
fundamentate empiric în legătură cu acest fenomen. 15 în linii mari,
concluzia ei este că, de-a lungul timpului şi într-o mulţime de
locuri, comunităţile umane au găsit mult mai des decît ne-am putea
închipui soluţii la tragedia bunurilor comune. Multe dintre aces-
te soluţii nu implică nici privatizarea resurselor comune (soluţia
propusă de numeroşi economişti), nici reglementări din partea sta-
tului (soluţie deseori invocată de cei ce nu sînt economişti). Comu-
nităţile au fost capabile să inventeze reguli informate şi uneori
reguli scrise, pe cale raţională, pentru a împărţi resursele comune
într-un mod echitabil şi care, în acelaşi timp, să nu ducă la epui-
zarea lor prematură. Aceste soluţii sînt înlesnite de aceeaşi condiţie
ce face posibilă rezolvarea dilemei prizonierului la care participă
doi jucători: iteraţia. Altfel spus, dacă oamenii ştiu că vor conti-
nua să trăiască împreună în comunităţi bine delimitate în care co-
 AUTO-ORGANIZA REA 223

operarea permanentă va fi răsplătită, ei devin preocupaţi de pro-

pria lor reputaţie şi. în acelaşi timp. de supravegherea şi pedepsi-
rea celor ce încalcă regulile comunităţii.
Mare parte din regulile menţionate de Ostrom privind împărţirea
resurselor comunitare implică comunităţi tradiţionale din societăţile
preindustriale. Darauto-organizarea apare şi în comunităţile dez-
voltate. Unul dintre exemple se referă ia împărţirea resurselor de
apă din pînza freatică de către mai multe comunităţi din sudul
Californiei.16 Aceste resurse ar fi putut fi distribuite de o autorita-
te ierarhică superioară precum guvernul federal. însă Ostrom arată
că regiunile şi oraşele care au purtat negocieri prin sistemul juridic
au fost capabile să stabilească reguli corecte de împărţire a resur-
selor. tară a le epuiza. Dar nu toate regiunile din sudul Californiei
au reuşit să ajungă la o astfel de înţelegere, de unde rezultă că nu
ne putem bizui de fiecare dată pe auto-organizare.
Pe lingă exemplele izolate legate de fermieri, vînători de balene
şi alte comunităţi care împart resurse comune, găsim comporta-
mentul specific auto-organizării şi în locurile de muncă modeme,
unde se foloseşte tehnologia de vîrf. Corporaţia de la începutul
secolului XX, şi fabricile şi birourile pe care Ic-a creat au fost ade-
vărate bastioane ale autorităţii ierarhice care controlau mii de
muncitori printr-un sistem de reguli rigide, într-o manieră extrem
de autoritară. în întreprinderile de azi însă. lucrurile stau mai curind
pe dos: relaţiile formale, rigide, ierarhice sînt înlocuite cu unele
aplatizate, care dau subalternilor mai multă autoritate, sau cu reţele
infórmale, in aceste întreprinderi coordonarea apare dejos în sus,
în loc să fie impusă de sus. şi se bazează pe norme sau valori co-
mune care permit oamenilor să coopereze în vederea unor obiec-
tive comune, Iară a fi dirijaţi ierarhic. Cu alte cuvinte, coordonarea
se bazează pe capitalul social, care devine tot mai important pe
măsură ce economia devine tot mai tehnologizată şi mai complexă.
 12

Tehnologia, reţelele şi capitalul social

Sfîrşitul ierarhiei?
Max Weber a afirmat că autoritatea raţională, ierarhică expri-
mată prin birocraţie reprezenta esenţa modernităţii. în a doua jumă-
tate a secolului XX descoperim însă că ierarhia birocratică a intrat
în declin, deopotrivă în politică şi economic, şi a fost înlocuită
cu forme de coordonare mai curînd in formale, auto-organizate.
În plan politic, ierarhia e reprezentată de statul autoritar sau,
într-o formă extremă, de statul totalitar. în care un dictator sau o
elită restrînsâ de la vîrf deţine puterea asupra întregii societăţi.
Statele autoritare de toate nuanţele politice, de la Spania lui Franco
şi Portugalia lui Salazar pînâ la Germania de Est şi Uniunea So-
vietică. s-au prăbuşit începînd din anii '70. Aceste state au fost
înlocuite dacă nu cu democraţii funcţionale, măcar cu state care
urmăresc să permită un grad mai mare de participare politică.
Democraţiile însele sînt de asemenea organizate ierarhic. în anu-
mite privinţe, un preşedinte al Statelor Unite are astăzi mai multă
putere decît a visat vreodată un despot oriental, inclusiv puterea de
a nimici o mare parte din planetă cu ajutorai armelor nucleare.
Deosebirea nu ţine atît de ierarhic, cît în faptul că, într-o democra-
ţie, autoritatea este legitimată prin consensul popular şi are o putere
limitată asupra indivizilor. Există disfuncţionalităţi ale ierarhiilor
democratice, ca şi în cazul celor autoritare, astfel îneît practic în ca-
drul tuturor democraţiilor contemporane s-au exercitat presiuni mari
pentru descentralizare, federalizare, privatizare şi delegarea autorităţii.
Ierarhiile corporaţiilor au trecut la rindul lor prin dificultăţi.
Companiile mari, superierarhizate şi rigide au cunoscut mai multe
 T E H O N O L O G I A . R E Ţ E L E L E Ş l C A P I T A L U L S O C I A L 225

reculuri — AT&T şi IBM de la începutul anilor '80 sînt exem-

plele clasice —, devenind victimele concurenţilor mai mici. mai
rapizi şi mai activi. Profesori de ştiinţe economice, consultanţi în
probleme de management şi maeştri ai tehnologiei informaţiei,
cu toţii au subliniat avantajele firmelor cu un grad înalt de descen-
tralizare. iar unii au afirmat că. in secolul următor, corporaţia ma-
sivă. ierarhică va fi înlocuită de o nouă formă de organizare,
reţeaua.
Corporaţiile centralizate, autoritare au eşuat din acelaşi motiv
ca şi statele centralizate, autoritare: ele nu pot face faţă cerinţelor
informaţionale ale lumii din ce în ce mai complexe în care se atlă.
Nu întîmplător au ajuns ierarhiile într-un impas exact în momen-
tul în care societăţile din întreaga lume treceau de la producţia
industrială la cea de înaltă tehnologic, informatizată.
Problemele cu care se confruntă ierarhiile centralizate atunci
cînd au de-a face cu informaţia au fost prezentate într-un articol
clasic al lui Friederich von Hayek în urmă cu 50 de ani. articol
care se baza pe o critică a socialismului tăcută anterior de Ludwig
von Mises.1 Pentru a controla tot ce se întîmplâ în domeniul lui.
un conducător autoritar are nevoie de informaţiile şi cunoştinţele
necesare în luarea deciziilor. într-o societate agricolă în care feu-
dalii sini stăpînii ţăranilor, cunoştinţele privind echitaţia, scrima
şi ceva politică, la care se adăuga binecuvântarea episcopului local,
erau probabil suficiente pentru a asigura monopolul puterii. Dar,
pe măsură ce economiile s-au dezvoltat şi au devenit tot mai com-
plexe. cerinţele informaţionale necesare conducerii au crescut
exponenţial. Guvernarea modernă are nevoie de expertiză tehno-
logică. pe care nici un conducător nu poate spera să o stâpînească
de unul singur, astfel îneît el trebuie să se bizuie pe experţi în toate
domeniile, de la proiectarea armelor la management fiscal. în plus,
cantitatea copleşitoare de informaţii generate într-o economie este
locală prin natura ei. Dacă un furnizor asigură nituri de calitate infe-
rioară. mai degrabă ştie acest lucm nituitorul decît economistul dintr-
un
minister al planificării economice centralizate sau un vicepreşedinte
de corporaţie care lucrează în sediul central al companiei.2
226 MAREA RUPTURĂ

Dar delegarea pulerii de sus în jos, fie către experţii tehnici, fie
către cei ce produc şi utilizează cunoştinţele locale. începe să slă-
bească puterea dictatorului. Un asemenea proces s-a petrecut în
Uniunea Sovietică şi constituie unul dintre motivele pentru care
socialismul s-a prăbuşit acolo. Stalin a fost nevoit să se bizuie pe
experţii tehnici — aşa-numiţii directori roşii — precum şi pe o
armată de savanţi, ingineri şi alţi specialişti.* Cu toate că el a reuşit
să-i controleze prin frică (celebrul proiectant de aeronave Tupolev
concepea avioane în închisoare), succesorilor lui Stalin lc-a fost
din ce în ce mai greu să procedeze la fel. Experţii tehnici nu-şi
dezvăluiau secretele profesionale şi negociau cu cei aliaţi la putere.
Astfel ei şi-au cumpărat autonomia, şi deci libertatea de gîndire.
în plus, în ciuda faptului că toate deciziile privind preţurile şi trans-
ferurile materialelor erau teoretic controlate de un minister de la
Moscova, la centru nu puteau ajunge toate informaţiile locale din
teritoriu. în consecinţă, demnitarii de rang mai mic. precum secre-
tarii de partid ai regiunilor şi directorii de întreprinderi, fiind mai
aproape de sursele locale de informaţii, au început să acumuleze
din ce în ce mai multă putere. în momentul în care Gorbaciov a
venit la putere în anii '80, modelul totalitar al puterii eşuase deja.
Acelaşi proces are loc în cadrul companiilor în care preşedinţii
se bucură de puteri autoritare similare asupra angajaţilor. Anumiţi
preşedinţi, mai ales cei din prima generaţie de întreprinzători, care
şi-au clădit companiile pornind de la zero, doresc să controleze
tot ce mişcă în companiile lor şi se poartă cu angajaţii de parcă
aceştia ar fi roboţi meniţi să le îndeplinească ordinele. Dar pe mă-
sură ce companiile lor se extind iar problemele cu care se confrun-
tă sînt mai complexe, acest mod de luare a deciziilor devine prea
rigid, iar şeful devine o piedică. La fel ca guvernele, firmele tre-
buie să delege puterea specialiştilor şi factorilor de decizie care
sînt mai apropiaţi de sursele locale de informaţii. Unii experţi în
management din ziua de azi vorbesc ca şi cum conceptele de des-
centralizare şi transferul puterii către subordonaţi ar constitui ceva
nou. dar firmele mari au transferat puterea către niveluri inferioare
în mod constant de-a lungul ultimei sute de ani, după cum arată
 TEHONOLOGiA. REŢELELE Şl CAPITALUL SOCIAL 227

Alfred Chandler, specialist în istoria economiei.'’ Firmele mari,

multisectoriale, precum General Motors şi Du Pont Chemical, erau
organizate ierarhic, şi totuşi relativ descentralizat în privinţa auto-
rităţii manageriale în comparaţie, de pildă, cu o mică afacere de
familie.
Problemele cu care se confruntă organizaţiile mari. ierarhizate
nu sînt simple şi probabil că delegarea puterii şi autorităţii în inte-
riorul lor va continua. Apare însă atunci o altă problemă: coordonarea
activităţilor tuturor participanţilor într-o organizaţie descentrali-
zată, în care subordonaţii au obţinut recent anumite responsabilităţi.
O soluţie ar putea fi piaţa, în care cumpărătorii şi vânzătorii ac-
ţionînd independent obţin rezultate eficiente tară control de la cen-
tru. Mania delocalizării care a cuprins economia americană în anii
’90 reprezintă o încercare de a înlocui controlul ierarhic cu relaţii-
le de piaţă. Dar schimbul de pe piaţă generează costuri de tran-
zacţionare şi, oricum, firmele nu-şi pot organiza funcţiile esen-
ţiale ca pe nişte pieţe în care toată lumea se atlă în competiţie cu
toată lumea.
Cealaltă soluţie a problemei coordonării organizaţiilor cu un
grad înalt de descentralizare este reţeaua, formă de ordine sponta-
nă care apare ca urmare a interacţiunilor între actorii descentrali-
zaţi, fără să fi fost creată de vreo autoritate centralizată. Pentru
ca reţelele să genereze într-adevăr ordinea, trebuie să se bizuie pe
norme informale care înlocuiesc organizaţia formală — cu alte
cuvinte, pe capitalul social.

Ascensiunea reţelei
Teoria clasică a firmei, prezentată de Ronald Coase în 1937,
spune că ierarhiile există din cauza costurilor tranzacţiilor.5 Teo-
retic. o activitate complexă precum construcţia de maşini ar putea
fi realizată de firme mici. descentralizate, care încheie contracte
între ele pentru producerea tuturor componentelor, companii di-
ferite asigurînd proiectarea, integrarea sistemelor şi marketingul.
Motivul pentru care maşinile nu sînt produse astfel, ci de către firme
228 MAREA RUPTURĂ

mamut, integrate pe verticală, este acela că toate costurile nego-

cierilor, contractărilor şi litigiilor implicate de delocalizare sînt
mult mai ridicate dccît costurilor impuse de aducerea acestor activi-
tăţi în interiorul întreprinderii, unde firma poate controla calitatea
intrărilor şi ieşirilor prin decizie managerială.6
S-a scris mult despre ascensiunea reţelei ca formă intermedia-
ră de organizare între pieţele tradiţionale şi ierarhii, fiind conside-
rată mai bine adaptată la progresul tehnologic decît organizaţiile
mari, ierarhizate.7 Thomas Malone şi Joanne Yates au afirmat că
apariţia tehnologiei informaţiei ieftine şi omniprezente ar trebui
să ducă la scăderea costurilor tranzacţiilor implicate în relaţiile
de piaţă, şi astfel să reducă motivaţia de a crea ierarhii manage-
riale.8 Numeroşi susţinători ai revoluţiei informatice au privit In-
temetul nu numai ca pe o nouă şi utilă tehnologie a comunicaţi-
ilor, ci şi ca pe un vestitor al unei forme de organizare ne-ierarhice
complet noi, perfect adaptată la cerinţele unei lumi economice
complexe, intens informatizată.
Multe dintre studiile influente privesc schimbarea care se pe-
trece în termenii organizării formale. Organizaţia ierarhică clasi-
că are formă piramidală. Figura 12.1 prezintă consecinţele apla-
tizării organizaţiei. Organizaţia aplatizată râmîne în cele din urmă
o organizaţie centralizată şi ierarhică; nu s-a schimbat dccît numă-
rul nivelurilor de conducere care se interpun între vîrf şi bază.
Organizaţiile aplatizate conduc la un control mai bun; dacă func-
ţionează corect, nu ar trebui să împovăreze conducerea superioară
cu responsabilităţi care ţin de nivelurile inferioare, ci să transfere
autoritatea în jos, spre nivelurile inferioare ale organizaţiei.
Sociologii au utilizat conceptul de reţele de multă vreme, şi din
cînd în cind îşi exprimă iritarea că profesorii de management rein-
ventează acum roata. Definiţia reţelei utilizate în mod obişnuit
de sociologi este însă extrem de largă şi cuprinde atît pieţele, cît
şi ierarhiile, în accepţiunea economiştilor.9 Există totuşi o uimi-
toare lipsă de precizie în folosirea termenului reţea printre spe-
cialiştii în management. De regulă, prin reţele se înţelege altce-
va dccît ierarhiile, dar nu e întotdeauna limpede prin ce diferă de
 TEHONOLOGI A, REŢELELE ŞI CAPITALUL SOCIA
229
L

Figura 12.1.
Organizaţia aplatizată

pieţe. Malone nu a utilizat termenul rețea atunci cînd a vorbit

despre declinul ierarhiilor; coordonarea era pusă pe seama meca-
nismelor clasice ale pieţei.10 Unii consideră reţeaua ca o categoric
formală de organizare în care nu există nici o sursă formală de
autoritate suverană, în timp ce alţii o privesc ca pe un set de relaţii
informale sau alianţe între organizaţii, care pot fi ierarhice, dar
care sînt legate între ele prin relaţii contractuale verticale. Grupurile
keiretsu din Japonia, alianţele dintre micile afaceri de familie din
centrul Italiei şi relaţiile dintre compania Boeing şi furnizorii săi
sînt de asemenea considerate a fi reţele.
Dacă privim reţeaua nu ca pe un tip de organizare formală, ci
ca pe capital social, vom înţelege mult mai bine în ce constă cu
adevărat funcţia economică a unei reţele. Din această perspectivă,
o reţea este o relaţie morală de încredere:
230 MAREA RUPTURA

O re(ea este un grup de agenţi individuali care împărtăşesc norme

informate sau valori în afara celor necesare pentru tranzacţiile
obişnuite de pe piaţă.

Normele şi valorile cuprinse în această definiţie se întind de la

simpla normă a reciprocităţii împărtăşită de doi prieteni, pină la
sistemele complexe de valori create de religiile instituţionalizate.
Organizaţiile nonguvemamentale. precum Amnesty International
şi Organizaţia Naţională a Femeilor, îşi coordonează acţiunile pe
baza valorilor împărtăşite. Ca şi în cazul prietenilor sau aderenţilor
unui cult religios, comportamentul membrilor organizaţiilor nu
se poate explica numai pe baza interesului personal. O societate
precum Statele Unite se caracterizează printr-un set dens, şi com-
plex de reţele care se suprapun (vezi figura 12.2). Elipsa marc poate
reprezenta Statele Unite luate în ansamblu, ai căror locuitori îm-
părtăşesc anumite valori politice privind libertatea şi democraţia.

Figura 12.2.
Reţelele multiple ale încrederii

Elipsa care iese din conturul elipsei mari poate reprezenta un

grup de imigranţi, cum e cel al americanilor de origine asiatică,
grup ale cărui valori sînt unele în interiorul, iar altele in afara curen-
 TEHONOLOGIA. REŢELELE Şl CAPITALUL SOC IAL 231

tului principal al culturii americane. Elipsele aflate în întregime

înăuntrul elipsei mari pot reprezenta orice, de la secte religioase
la firme avînd o cultură corporatistă puternică.
Sînt de remarcat două trăsături ale acestei definiţii. O reţea se
deosebeşte de o piaţă prin aceea că reţelele se definesc prin normele
şi valorile împărtăşite. Aceasta înseamnă că schimburile economice
din cadrul unei reţele sînt dirijate pe alt temei decît tranzacţiile
pe o piaţă. Un jurist ar putea răspunde că şi tranzacţiile de pe piaţă
cer ca anumite norme să fie împărtăşite (de exemplu, dorinţa de
a alege schimbul în locul violenţei), dar normele cerute de schim-
burile economice sînt minime. Schimburile pot avea loc intre per-
soane care nu se cunosc sau care nu se simpatizează, sau care vor-
besc limbi diferite: mai mult, schimburile se pot produce în deplin
anonimat, între agenţi care nu ajung să se cunoască niciodată.
Schimbul dintre membrii unei reţele este diferit. Normele comu-
ne le conferă un scop supraordonat care deformează relaţia de piaţă.
Astfel, membrii aceleiaşi familii, ai Clubului Sierra* sau ai unei
asociaţii etnice de întrajutorare, care împărtăşesc aceleaşi norme,
nu negociază unii cu alţii la fel ca indivizii anonimi care se întîl-
nesc pe piaţă. Ei doresc mult mai mult să se implice şi în schim-
buri reciproce, pe lîngă cele de pe piaţă — de exemplu, sînt gata
să ofere beneficii fără să aştepte avantaje imediate în compensaţie.
Deşi se pot aştepta la recompense individuale pe termen lung, re-
laţia de schimb nu este simultană şi nu depinde de un calcul exact
al costurilor şi beneficiilor, cum se întîmplă în cadrul tranzacţii-
lor de pe piaţă.
Pe de altă parte, o reţea se deosebeşte de o ierarhie, întrucît se
bazează pe norme comune informale, nu pe o relaţie formală de
autoritate. În acest sens, o reţea poate coexista cu o ierarhie for-
mală. Nu e nevoie ca membrii unei ierarhii formale să împărtă-
şească norme sau valori comune, în afara contractului salariat care
le defineşte apartenenţa ia ierarhie; peste organizaţiile formale se
pot suprapune însă reţele informale de diferite tipuri, bazate pe

* Organizaţie ecologistâ americană cu peste 700 000 de membri. (N.ed.)

232 MAREA RUPTURA

întrajutorare, apartenenţa la un anume grup etnic sau pe o cultu-

ră corporatistă comună.
Cînd reţelele se suprapun la vîrful organizaţiilor formale, rezul-
tatele nu sînt neapărat benefice, ba pot chiar produce destule dis-
funcţionalitâţi în organizare. Sînt bine cunoscute reţelele foştilor
colegi de şcoală şi cele de întrajutorare. întemeiate pe legături de
rudenie, clasă socială, prietenie, dragoste sau vreun alt factor. Mem-
brii unei asemenea reţele au în comun norme şi valori importante
(mai ales reciprocitatea), pe care nu le împărtăşesc cu alţi mem-
bri ai organizaţiei. înăuntrul reţelei de întrajutorare informaţia cir-
culă cu uşurinţă, dar graniţele ei exterioare constituie o membrană
prin care informaţia circulă mult mai greu. Astfel de reţele creează
probleme în cadrul organizaţiilor pentru că structura lor nu este
limpede celor din afară, iar adesea ele subminează relaţiile forma-
le de autoritate. Apartenenţa la acelaşi grup etnic poate stimula
încrederea şi schimburile dintre membrii grupului, dar împiedică
schimburile între membrii unor grupuri diferite. Atunci cînd un
şef nu doreşte să critice sau să concedieze un subaltern incompe-
tent pentru că acesta este un protejat al său, un prieten sau o iubită,
reciprocitatea reţelei devine un handicap evident.
Celălalt dezavantaj al reţelelor informate este relaţia inversă
dintre forţa valorilor sau normelor care unesc comunitatea (şi deci
gradul de coordonare la care ele pot ajunge) şi deschiderea faţă
de oameni, idei şi influenţe din afara reţelei. Apartenenţa la U.S. Ma-
rine Corps sau la Biserica Mormonă implică mult mai mult decît
apartenenţa la o organizaţie formală. Membrii sînt socializaţi într-o
cultură organizaţionalâ puternică şi distinctă, care creează un grad
înalt de solidaritate internă şi potenţial pentru activităţi coordo-
nate. Pe de altă parte, distanţa culturală între un ofiţer de marină
şi un civil, sau între un mormon şi un nemormon, este mult mai mare
decît în cazul organizaţiilor ai căror membri sînt mai puţin înrudiţi
în plan moral. Impermeabilitatea zidurilor care separă aceste gru-
puri de restul societăţii le poate face adesea să devină intolerante,
endogame, greu adaptabile şi refractare la nou. Pornind de la cer-
cetările sociologului Mark Granovetter11, s-a scris mult despre impor-
 TEHONOLOG1A. REŢELELE Şl CAPITALUL SOCIAL 233

tanţa „legăturilor slabe“ pentru eficacitatea reţelelor de informaţii.

Adesea, indivizii devianţi aparţinînd mai multor comunităţi sini
cei ce vin cu idei heterodoxe, necesare adaptării grupului la schim-
bările din jur.
Prin urmare, reţelele, privite ca relaţii etice informale, sînt aso-
ciate cu fenomene precum nepotismul, favoritismul, intoleranţa,
endogamia şi aranjamentele personale subterane. în acest sens.
reţelele sînt la fel de vechi ca înseşi comunităţile umane, şi în multe
privinţe ele au reprezentat cel mai important tip de relaţie socială
în numeroase societăţi premoderne. Intr-un anume sens. multe dintre
instituţiile pe care le asociem cu viaţa modernă, cum ar fi contrac-
tele, domnia legii, sistemul constituţional şi separarea puterilor
în stat. toate acestea au fost concepute pentru a contracara defectele
relaţiilor din reţelele informale. Din acest motiv Max Weber şi
alţi cercetători ai modernităţii au afirmat că esenţa sa constă în
înlocuirea autorităţii informale prin lege şi instituţii transparente.12
Aşa stînd lucrurile, ce ne-ar putea face să credem că formele
de organizare umană din viitor se vor baza mai puţin pe ierarhii
formale şi mai mult pe reţele informale? De fapt. este foarte puţin
probabil ca ierarhiile formale să dispară în viitorul apropiat. Re-
ţelele vor deveni tot mai importante, dar vor coexista cu ierarhii-
le formale. Nu este însă posibil oare ca reţelele informale să intre
în declin? Unul dintre răspunsurile la această întrebare se leagă
de problemele de coordonare prin intermediul ierarhiilor. în condiţii
de complexitate economică sporită.

Schimbarea metodelor de coordonare

Importanţa capitalului social într-o organizaţie ierarhică poate
fi înţeleasă din perspectiva modului în care informaţia circulă în
cadrul organizaţiei. într-o fabrică, ierarhia există pentru a coor-
dona fluxul resurselor materiale în procesul de producţie. Dar. deşi
fluxul producţiei materiale este detenninat de structura formală
a autorităţii. în privinţa (luxului de informaţii lucrurile stau cu totul
altfel. Informaţiile sînt o marfa ciudată. Producerea lor poate fi extrem
234 MAREA RUPTURĂ

de dificilă şi costisitoare dar, o dată apărute, copierea lor c gra-

tuită.13 Acest fapt e cu atît mai adevărat în epoca digitală, cînd o sim-
plă comandă poate crea nenumărate copii ale unui fişier din cal-
culator.
Aceasta înseamnă că, teoretic, orice informaţie generată în ca-
drul unei organizaţii trebuie să circule liber în toate celelalte părţi
ale organizaţiei unde poate fi de folos. Din moment ce în princi-
piu organizaţia deţine drepturile asupra tuturor informaţiilor gene-
rale de angajaţii săi. transfenil informaţiilor dintr-o parte a orga-
nizaţiei în alta ar trebui să nu coste nimic.
Din păcate, informaţiile nu circulă niciodată atît de liber în inte-
riorul unei organizaţii pe cît ar dori şefii ei. Cauza o constituie
faptul că organizaţiile trebuie să delege autoritatea spre nivelurile
inferioare ale ierarhiei. Aceasta creează ceea ce economiştii numesc
probleme intre şefi şi agenţi: agentul angajat de şef are planurile
lui, care nu corespund întotdeauna cu ale şefului sau cu ale organi-
zaţiei în ansamblu. Mulţi directori consideră că soluţia este de a
armoniza motivaţiile individuale cu cele ale organizaţiei, pentru
ca agenţii să lucreze în interesul şefului. Dar lucrul acesta nu este
întotdeauna uşor de realizat. Interesele individuale şi cele ale orga-
nizaţiei se află uneori în conflict direct. Un manager la nivel mediu
care descoperă o nouă aplicaţie a tehnologiei informaţiei sau un
nou plan de aplatizare a structurii manageriale, ce ar face să dispa-
ră propria lui funcţie, nu e stimulat să aplice această descoperire. 14
în alte cazuri în care este greu de măsurat calitatea muncii unui
lucrător, cum ar fi exemplul unui psihoterapeut care tratează un
pacient sau cel al unui artist care pictează un tablou, monitorizarea
performanţelor individuale în funcţie de diferite stimulente par-
ticulare este extrem de dificilă.
Astfel, deşi e în interesul general al organizaţiei să fie promovat
fluxul liber al informaţiei, adesea acest lucru nu convine intere-
selor individuale ale diferiţilor angajaţi din ierarhie. După cum se
spune, informaţia înseamnă putere, iar dezvăluirea sau ascunderea
de informaţii devine un mijloc important prin care diferiţi indi-
vizi dintr-o organizaţie încearcă să-şi sporească puterea asupra
 T E H O N O L O G I A . R E Ţ E L E L E Ş l C A P I T A L U L S O C I A L 235

celorlalţi. Oricine a lucrat într-o organizaţie ierarhică ştie că se

duce o luptă permanentă intre superiori şi subalterni, sau între fi-
liale rivale, pentru controlul informaţiilor.
Pe lingă problemele generale de relaţia şef-angajat, organiza-
ţiile ierarhice suferă şi de alte neajunsuri legate de procesarea in-
ternă a informaţiilor. Sînt bine cunoscute birocraţiile în care depar-
tamentul X nu ştie ce face departamentul Y. aflat un etaj mai sus.
Unele decizii necesită o mai bună monitorizare şi generează ast-
fel costuri interne de tranzacţie pentru realizarea monitorizării,
în alte cazuri, organizaţiile hotărăsc că obligaţiile legate de moni-
torizare sînt inutile, incorecte sau ineficiente.
Formalismul ierarhiilor poate de asemenea crea probleme atunci
cînd avem de-a face cu informaţii complexe. Managementul unei
organizaţii ierarhice impune de obicei elaborarea unui sistem de
reguli formale şi a unor proceduri standard de operare — esenţa
birocraţiei în viziunea lui Weber. Regulile formale devin pro-
blematice atunci cînd deciziile trebuie luate pe baza unor infor-
maţii complexe sau dificil de apreciat şi evaluat. Pe piaţa muncii
se recurge la publicitate şi prezentarea de liste cu cerinţele forma-
le ale postului pentru echilibrarea raportului între cerere şi ofer-
tă în privinţa slujbelor simple, necalificate15; reţelele informate
intervin atunci cînd universităţile sau firmele au nevoie de econo-
mişti sau softişti de marc clasă, pentru că talentul şi capacitatea
sînt mult mai greu de definit în termeni formali. Deciziile de ocu-
pare a posturilor in universităţile americane se iau nu pe baza unor
criterii formale detaliate, ci pe baza judecăţii subiective a celor-
lalţi profesori titulari asupra calităţii activităţii candidatului.
în fine, ierarhiile pot fi mai puţin adaptabile. Sistemele formale
de control sînt mult mai puţin flexibile decît cele informale: cînd con-
diţiile din exterior se schimbă, aceasta se vede deseori mai bine ia
nivelurile inferioare ale organizaţiei decît la cele superioare. Prin ur-
mare, supercentralizarea poate fi o piedică în domeniile în care condiţi-
ile se schimbă rapid, cum este industria tehnologiei informaţiilor.
Motivul pentru care reţelele, definite ca grupuri ce împărtăşesc
norme şi valori informale, joacă un rol important este că ele asi-
236 MAREA RUPTURA

gură canale alternative pentru fluxul informaţional în interiorul

unei organizaţii şi către ea. De regulă, prietenii nu aduc în discu-
ţie drepturile de proprietate intelectuală atunci cînd îşi împărtăşesc
unii altora informaţii, ceea ce face să nu existe costuri de tranzac-
ţie. Astfel, prietenia înlesneşte circulaţia liberă a informaţiilor în
cadrul organizaţiei. De asemenea, prietenii nu pierd vremea fac în-
du-şi calcule cum să capete mai multă putere unul faţă de altul.
Cineva de la marketing cunoaşte pe cineva de la producţie şi îi
vorbeşte în timpul pauzei de prînz despre reclamaţiile clienţilor
în legătură cu calitatea produselor, scurtcircuitînd astfel ierarhia
formală şi aducînd mai repede informaţiile acolo unde c nevoie
de ele. O cultură corporatistă îl înzestrează pe lucrător atît cu o
identitate de grup, cît şi cu una individuală. încurajînd eforturile
îndreptate spre un scop al grupului, ceea ce, din nou, înlesneşte
circulaţia informaţiei în interiorul organizaţiei.
Capitalul social este de asemenea esenţial în managementul în-
treprinderilor unde lucrează muncitori cu nivel înalt de calificare,
a căror activitate presupune cunoştinţe şi procese complexe, difuze,
imposibil de exprimat în cuvinte sau greu de comunicat. în gene-
ral, organizaţiile, de la universităţi la firme cu profil tehnic, conta-
bil şi de arhitectură, nu manageriază activitatea personalului specia-
lizat prin reguli de muncă detaliate şi prin proceduri de operare
standard. Majoritatea inginerilor softişti ştiu mult mai multe despre
munca lor decît cei care îi conduc; numai ci pol face aprecieri com-
petente privind propria productivitate. De obicei, şefii au încre-
dere în astfel de angajaţi, considcrîndu-i capabili să se conducă
singuri, pe baza unor standarde profesionale intemalizate. E de
presupus ca un medic să nu facă nimic împotriva sănătăţii pacien-
tului său, dacă e plătit suficient de bine: el a depus jurămîntul de
a sluji interesele pacientului, nu propriile sale interese. Educaţia
profesională este deci o sursă majoră de capital social în orice so-
cietate avansată din epoca informaţiei şi asigură baza organizării
descentralizate, aplatizate.
Capitalul social joacă un rol important în anumite sectoare şi
forme de producţie complexă tocmai pentru că schimburile înte-
 T F . H O N O L O G I A . R E Ţ E L E L E Şl C A P I T A L U L S O C I A L 237

mciatc pe norme informale evită costurile tranzacţiilor interne ale

organizaţiilor ierarhice mari. precum şi costurile tranzacţiilor ex-
terne în condiţii de piaţă neprielnice. Nevoia de schimburi infor-
male, bazate pe norme, devine tot mai marc pe măsură ce bunurile
şi serv iciile devin tot mai complexe, mai dificil de evaluat şi mai
diferenţiate. Importanţa crescîndă a capitalului social e ilustrată,
între altele, în tranziţia de la producţia întemeiată pe un nivel scăzut
al încrederii la cea bazată pe un nivel ridicat al încrederii.

De la producţia bazată pe încredere

scăzută la cea bazată pe înaltă încredere
Întreprinderea tipică pentru începutul secolului XX, ilustrată
de uriaşele uzine ale lui Henry Ford, era o organizaţie ierarhică
ce se caracteriza printr-un grad înalt de formalism. Cu alte cuvinte,
era o mare diviziune a muncii condusă şi controlată prin interme-
diul unei ierarhii centralizate, birocratice, care stabilea numeroase
reguli formale de comportament al membrilor organizaţiei. Prin-
cipiile managementului ştiinţific, aşa cum au fost formulate de
economistul Frederick Winslow Taylor şi aplicate de Ford, con-
ţineau premisa implicită că informaţiile manageriale puteau fi
deţinute de un cerc rcstrîns şi că o organizaţie ar fi mai eficient
condusă dacă informaţiile ar rămîne doar în posesia ierarhiei mana-
geriale a „gulerelor albe“, decît dacă ar fi râspînditc în întreaga
organizaţie.
într-un astfel de sistem nu era nevoie de încredere, capital social
sau norme sociale informale: fiecărui muncitor i se spunea unde
îi era locul, cum să-şi mişte braţele şi picioarele, cind să facă pauze
şi, în general, nu se aştepta din partea lui să dea dovadă de creativitate
sau să-şi spună părerea. Muncitorii erau motivaţi prin stimulente
pur individuale, fie că era vorba de recompense, fie că era vorba
de penalizări, şi puteau fi lesne înlocuiţi. Reacţionînd la acest sis-
tem prin sindicate, forţa de muncă a „gulerelor albastre“ a cerut
garanţii formale ale drepturilor ei şi specificaţii cît mai restrînse
privind îndatoririle — de aici rezultînd ascensiunea sindicalismului
238 MAREA RUPTURA

care îşi exercita controlul asupra locurilor dc muncă, precum şi

contracte dc muncă groase cît cărţile de telefon.Ifc
Taylorismul a constituit un mijloc eficient — poate singurul
- de coordonare a activităţilor forţei de muncă tară pregătire supe-
rioară din industrie, in primele două decenii ale secolului, jumă-
tate din muncitorii lui Ford făceau parte din prima generaţie de
imigranţi şi nu vorbeau englezeşte, iar in 1950, 80% dintre ei nu
aveau studii medii.17 Dar taylorismul s-a confruntat cu toate pro-
blemele organizaţiilor mari, ierarhice, caracterizate prin lentoare
în luarea deciziilor, reguli de muncă rigide şi incapacitate de a se
adapta la condiţii noi.
Trecerea de la o organizaţie ierarhică, condusă după principii
tayloriste, la una aplatizată sau de tip reţea presupune ca funcţia
de coordonare să nu mai fie realizată prin reguli birocratice for-
male, ci prin norme sociale informale. Autoritatea nu dispare într-o
organizaţie aplatizată sau de tip reţea, ci este intemalizatâ astfel
îneît să permită auto-organizarea şi auto-conducerca. O fabrică
de automobile de dimensiuni modeste sau cu o producţie care se
adaptează rapid cererii este un exemplu de organizaţie aplatiza-
tă, din epoca post-fordistă. In termenii autorităţii formale, multe
dintre funcţiile îndeplinite înainte de managerii de nivel mediu
sînt acum preluate dc muncitorii de la linia de montaj, care acţio-
nează în echipe. Forţa de muncă de la baza organizaţiei este cea
care se ocupă cu planificarea de zi cu zi, pregătirea utilajelor, dis-
ciplina muncii şi controlul calităţii.
Gradul în care puterea s-a deplasat din vîrf spre straturile de
jos ale organizaţiei este ilustrat de faimoasa frînă aliată la fiecare
punct de lucru de pe linia de montaj Takaoka a firmei Toyota, care
permite oricărui muncilor să oprească întreaga linie de montaj dacă
observă vreo neregulă în procesul de producţie. Frîna reprezintă
ceea ce specialiştii în teoria jocurilor numesc un veto individual,
prin care fiecare actor poate sabota eforturile întregului grup. Acest
tip de autoritate poate fi delegat fără probleme numai în anumite
condiţii: muncitorii trebuie să aibă pregătirea necesară pentru a
putea prelua îndatoririle de conducere îndeplinite înainte de mana-
 T E H O N O L O G I A , R E Ţ E L E L E Ş l C A P I T A L U L S O C I A L 239

gcrii de nivel mediu şi trebuie să aibă simţul răspunderii de a-şi

folosi puterea pentru interesele colective şi nu pentru cele per-
sonale. Asemenea autoritate nu poate fi introdusă într-un loc unde
relaţiile muncitori -manageri au fost otrăvite. Cu alte cuvinte, între-
prinderea de tip post-fordist pretinde un grad mai înalt de încredere
şi de capital social decît întreprinderea de tip taylorist, cu regulile
ei de muncă amănunţite.
După cum au arătat mai multe studii18, în întreprinderile mici
din industria de automobile productivitatea a crescut simţitor, con-
comitent cu îmbunătăţirea calităţii produselor. Motivul e că pre-
lucrarea informaţiilor locale se face mult mai aproape de sursă:
dacă o componentă nu se potriveşte, muncitorul care trebuie s-o
fixeze pe şasiu are atît autoritatea, cît şi motivaţia să se ocupe de
rezolvarea problemei, în loc să lase informaţia să se piardă călă-
torind în sus şi-n jos de-a lungul ierarhiei manageriale.

Regiunile şi reţelele sociale

Există şi un alt exemplu în care capitalul social este esenţial
în introducerea unei organizări aplatizate sau de tip reţea: indus-
tria americană a tehnologiei informaţiei. La prima vedere, Silicon
Valley* ar putea părea un sector al economiei americane în care
nivelul încrederii şi cel al capitalului social sînt scăzute, unde mai
degrabă competiţia decît cooperarea constituie norma, iar eficienţa
este rezultatul întîlnirii pe pieţe impersonale a factorilor raţionali
care măresc la maximum profitul, aşa cum apare în descrierile eco-
nomiştilor neoclasici. Firmele sînt numeroase, mici şi se desprind
în permanenţă unele din altele; apar şi dispar ca urmare a unei
concurenţe acerbe. Locurile de muncă sînt nesigure, de slujbe pe
viaţă sau de loialitate faţă de o anumită companie nu s-a auzit nicio-
dată. Caracterul relativ dezordonat al industriei tehnologiei infor-
maţiei, la care se adaugă pieţele de capital de risc bine dezvoltate,
permit un grad înalt de individualism antreprenorial.

* Silicon Valley (Valea silieiului) regiune celebră pentru rolul jucat

în tehnologia informaţiei. (N.ed.)
240 MAREA RUPTURÀ

Şi totuşi, această imagine a individualismului concurenţial des-

cătuşat este contrazisă de nenumărate studii sociologice mai detalia-
te asupra adevăratului caracter al progresului tehnologic din Silicon
Valley, de exemplu cartea lui Annalce Saxenian Avantajul regio-
nalI9. Intr-o economie modernă, capitalul social nu se găseşte doar
în interiorul graniţelor companiilor individuale şi nu e încorpo-
rat doar în practici de tipul unui loc de muncă pe viaţă.20
Saxenian compară performanţele din Silicon Valley cu situaţia
din Boston's Route 128*. şi observă că una dintre cauzele impor-
tante ale succesului din Silicon Valley se leagă de cultura diferi-
tă de acolo. Saxenian precizează că. dincolo de aparenta concurenţă
fără limită, există un spectru larg de reţele sociale care leagă indi-
vizii din diferite companii de semiconductori şi computere. Aceste
reţele sociale au mai multe surse. între care pregătirea universi-
tară comună (de pildă, studii de electronică la Berkeley sau la Stan-
ford), activitate profesională comună (multe personalităţi impor-
tante din industria scmiconductori lor, precum Robert Noyce şi
Andy Grove. au colaborat îndeaproape la începuturile acestei in-
dustrii la Fairchild Semiconductor) sau împărtăşirea unor norme
culturale la modă spre sfirşitu! anilor ’60 şi în anii ’70.
Reţelele informale sînt importante pentru progresul tehnolo-
gic din mai multe motive. Marc parte dintre cunoştinţe sînt subîn-
ţelese şi nu pot fi transformate cu uşurinţă într-un produs care să
fie cumpărat şi vîndut pc piaţa proprietăţii intelectuale.21 Uriaşa
complexitate a tehnologiei implicate aici şi a procesului de integra-
re a sistemelor face ca nici măcar firmele cele mai mari să nu fie
capabile să dobîndească prin mijloace proprii cunoştinţele tehnice
de care au nevoie. Deşi transferul de tehnologie între firme se reali-
zează prin fuzionări, achiziţii, acordări reciproce de licenţe şi par-
teneriate, studiile despre dezvoltarea tehnologică în Silicon Valley
subliniază natura infonnalâ a unei părţi însemnate din activitatea
de cercetare şi dezvoltare de acolo. Annalee Saxenian notează:

Zonă in care sînt concentrate companii de înaltă tehnologic. (N. ed.)

 T E H O N O L O C . i l A, R E Ţ E L E L E Şl C A P I T A L U L S O C I A L 241

„Socializarea informată care s-a născut din aceste relaţii cvasi-familia-

le a sprijinii omniprezentele practici de colaborare şi schimb de informa-
ţii intre producătorii locali. Barul Wagon Wheel din Mounlain Viow,
un loc celebru unde se adună inginerii pentru a schimba idei şi a sta la
taifas, este considerat leagănul industriei scmiconductorilor. [...]
După cum se ştie, aceste discuţii infonnalc s-au râspindit şi au consti-
tuit o sursă importantă de informaţii la zi despre concurenţi, clienţi,
pieţe şi tehnologii. [...) intr-o industrie caracterizată de schimbări teh-
nologice rapide şi concurenţă acerbă, asemenea gen de comunicare
informată a fost deseori mai important decit dezbaterile mai conven-
ţionale. dar mai puţin actuale, cum sînt cele din revistele de speciali-
tate.“22

Annalee Saxenian susţine că atitudinile care dovedesc un simţ

exacerbat al proprietăţii, atitudini ale unor firme precum Digital
Equipment, s-au dovedit a fi un obstacol. Ncfiind in stare să de-
vină un producător de tehnologie care să se bazeze doar pe forţele
proprii, firmei Digital Equipment i-au lipsit legăturile informale
şi încrederea necesare pentru a împărţi tehnologia cu rivalii.
Faptul că aceste reţele de tehnologie au avut o dimensiune etică
şi socială, esenţială pentru funcţia lor economică, rezultă din urmă-
torul comentariu: „Inginerii firmei recunosc că valoarea feed-
back-ului şi a informaţiilor obţinute prin intermediul reţelelor lor
depinde de credibilitatea şi corectitudinea celui care furnizează
informaţiile. Această calitate este asigurată numai de persoanele
cu care împărtăşeşti aceeaşi educaţie şi aceeaşi experienţă de mun-
că.“23 Asemenea norme profesionale şi personale comune consti-
tuie deci o importantă formă de capital social.
Alţi autori au analizat dezvoltarea aşa-numitelor comunităţi pro-
fesionale în alte domenii ale dezvoltării tehnologice.24 Inginerii care
lucrează la dezvoltarea unei anumite tehnologii fac schimb de infor-
maţii pe baza respectului reciproc şi a încrederii. Comunităţile care
apar sînt sui generis: deşi se pot întemeia pe educaţie şi experienţă
profesională comune, adesea ele depăşesc graniţele organizaţiilor
individuale şi ale domeniilor de specializare profesională.
Probabil că aceste reţele informale sînt mai importante în indus-
tria tehnologiei informaţiei decît în alte sectoare. în industria chi-
242 MAREA RUPTURĂ

mică şi farmaceutică, unde mari cîştiguri pot depinde de cunoaş-

terea unei singure molecule, este de înţeles că firmele sînt mai
rezervate în privinţa împărtăşirii cunoştinţelor. Dimpotrivă, teh-
nologia informaţiei este mult mai complexă şi implică integrarea
unui marc număr de tehnologii de producţie şi prelucrare avansate.
Este relativ scăzută probabilitatea ca o cantitate mică de cunoştinţe
pe care o împărtăşeşti unui concurent potenţial să ducă la pierderi
directe.
Capitalul social generat de asemenea reţele informalc face posi-
bil ca Silicon Valley să realizeze economii substanţiale în dome-
niul cercetării şi dezvoltării, economii care nu pot fi obţinute în
firme mari, integrate pe verticală. S-a scris mult despre caracterul
cooperant al firmelor japoneze şi despre modul în care se reali-
zează schimbul de tehnologie între membrii unei reţele keirel.su.
într-un fel, întreaga Silicon Valley poate fi privită ca o singură or-
ganizaţie mare tip reţea, care se poate descurca atunci cind e nevoie
de o expertiză sau de abilităţi profesionale specializate, inaccesi-
bile chiar şi celor mai mari firme electronice japoneze integrate
pe verticală şi partenerilor lor din reţeaua keiretsu,25
Rolul important al capitalului social în progresul tehnologic con-
duce spre anumite rezultate paradoxale. Unul dintre acestea este
faptul că, în ciuda globalizării, apropierea geografică rămîne im-
portantă, poate chiar mai importantă decît în trecut. Alături de alţi
analişti ai fenomenului, Michael Porter observă că, în pofida pro-
greselor din tehnologia comunicaţiei şi a transporturilor, unele
industrii, dar mai ales cercetarea şi dezvoltarea în tehnologia de
vîrf, rămîn concentrate în anumite zone geografice.26 Dacă acum
se poate face schimb rapid de informaţii prin intermediul reţelelor
electronice, de ce nu există o răspîndirc geografică mai mare a
industriilor? Se pare că schimbul impersonal de date prin inter-
mediul reţelelor electronice nu este suficient pentru a crea acea
încredere reciprocă şi acel respect întîlnite în locuri precum Silicon
Valley; pentru acestea e nevoie de contacte directe şi de angaja-
mente reciproce care apar în urma interacţiunilor sociale repetate.
Astfel, deşi producţia de bunuri de larg consum poate fi mutată
 TEIIONOLOGIA. REŢELELE ŞI CAPITALUL SOCIAL 243
în zone geografice cu mină de lucru ieftină, este mult mai dificil
să se facă acelaşi lucru cînd c vorba despre dezvoltarea tehnolo-
giilor sofisticate.
Faptul că regiunile rămîn în continuare importante nu înseam-
nă că lumea se întoarce spre un fel de ghettoizare. în cadrul unei
economii globalizate, chiar şi regiunile mari şi cu o tehnologie
sofisticată, precum zona Provo din Utah, sediul unei înfloritoare
industrii de software care include giganţii Novell şi WordPerfect,
aflaţi acum în declin, pot descoperi că nu au dimensiunile nece-
sare pentru a se menţine în vîrf. Legăturile „slabe“ rămîn în con-
tinuare importante; reţelele trebuie să se suprapună pentru ca ideile
şi inovaţiile să poată circula liber. Pe de altă parte, ideile pot fi
cu greu transformate în bani în lipsa legăturilor sociale, pentru
care, chiar şi în epoca Intemetului, încă este nevoie de ceva mai
mult decît o conectare rapidă.
 13

Limitele spontaneităţii
şi caracterul inevitabil al ierarhiei

Constatăm deci că există un număr mare de exemple convingă-

toare în care normele sociale au fost generate spontan printr-un
proces raţional de negociere. Putem de asemenea observa că nor-
mele informale şi auto-organizarea joacă un rol esenţial, rol ce
ar putea deveni şi mai important, în întreprinderile de înaltă teh-
nologie, caracteristice pentru societatea informatizată. întrebarea
care se naşte este în ce măsură asemenea soluţii ale ordinii sponta-
ne pot fi aplicate la problemele acţiunii colective. Mulţi dintre juriştii
şi economiştii de orientare libertarianâ au crezul că soluţiile ierarhice
pot fi înlocuite cu cele date de ordinea spontană. Exemplul cla-
sic care se potriveşte aici destul de bine, este comerţul cu credite
pentru prevenirea poluării ca alternativă la reglementările oficiale
privind calitatea aerului, concept pe care negociatorii americani
au încercat să-l prezinte colegilor lor mai puţin înclinaţi spre diso-
luţia autorităţii statului, la summit-ul de la Kyoto, din 1997, pe
tema încălzirii Terrei. Mai mult, unii au sugerat să se înfiinţeze
pieţe pentru organe umane şi pentru nou-născuţi. Unde se opreşte
ordinea spontană, pentru ca ierarhia să se reafirme?

Care sînt limitele ordinii spontane?

Studiile lui Elinor Ostrom şi ale altor cercetători arată limpede
că ordinea spontană apare numai în anumite condiţii bine defi-
nite, iar în multe împrejurări fie nu reuşeşte să se materializeze,
fie conduce la situaţii defavorabile societăţii în ansamblu. Ostrom
prezintă numeroase exemple în care încercările de a stabili norme
pentru exploatarea resurselor comune s-au soldat cu eşecuri.1 Por-
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII... 245

nincl de la condiţiile pe care Elinor Ostrom le considera necesare

pentru auto-organizare, putem prezenta cîteva din motivele pen-
tru care societăţile nu vor reuşi întotdeauna să-şi rezolve proble-
mele apelînd la soluţiile ordinii spontane.

Dimensiune
In Logica acţiunii colective, Mancur Olson a arătat că problema
profitorului devine tot mai gravă pe măsură ce dimensiunile grupu-
lui cresc, pentru că devine tot mai greu de urmărit comportamentul
fiecărui individ. Cadrele medicale de la un cabinet particular sau
partenerii dintr-o firmă de avocatură vor şti probabil dacă vreunul
dintre ei nu-şi face datoria; acest lucru nu mai e valabil într-o fa-
brică cu 10 000 de muncitori. Profitorii au constituit o problemă
generală în fosta URSS şi în alte ţări socialiste, pentru că majori-
tatea cetăţenilor lucrau în fabrici sau instituţii uriaşe, iar toate plăţile
şi beneficiile erau asigurate ca un bun public. Diferitele mecanis-
me biologice specializate în detectarea escrocilor, descrise în capi-
tolele anterioare, sînt optime pentru dimensiunile grupurilor din
societăţile de vînători culegători, grupuri care nu cuprindeau mai
mult de 50-100 de oameni. In acest tip de cerc social, bîrfa este
forma ideală de control social. Informaţiile despre cei demni de
încredere, cinstiţi, leneşi sau manifest egoişti sînt imediat răspîn-
dite printr-o reţea in formală, iar monitorizarea o face grupul însuşi,
tară a recurge la serviciile unor agenţi specializaţi. Atunci cînd
grupurile depăşesc aceste dimensiuni, sistemul începe să nu mai
funcţioneze. Devin greu de asociat diferite chipuri cu anumite repu-
taţii; monitorizarea şi aplicarea de eonstrîngcri încep să fie tot mai
costisitoare şi depind de economii la scară mare ce conduc la
desemnarea unor membri ai grupului pentru a se specializa în aces-
te activităţi. Este momentul istoric în care poliţia, tribunalele şi alte
instrumente ale autorităţii ierarhice formale trebuie să intre în joc.
Tehnologia informaţiilor care se răspîndesc pretutindeni ne poate
pune la dispoziţie date despre un cerc mai larg de reputaţii, în cele
din urmă însă dorinţa de intimitate va limita informaţiile accesibile.
246 MAREA RUPTURĂ

Limitări
Pentru ca ordinea spontană să apară, este important să se impună
limitări clare în privinţa apartenenţei la grup. Dacă oamenii pot
intra şi părăsi un grup cînd au ei chef, sau dacă nu se ştie precis
cine este membru al grupului (şi deci cine are dreptul să se bucure
de resursele comune ale acestuia), oamenii vor fi în mai mică mă-
sură stimulaţi să se preocupe de reputaţiile lor. Aceasta explică,
între altele, de ce rata infracţiunilor e mai mare iar capitalul social
mai scăzut în cartierele în care populaţia nu e stabilă, cum sînt cele
care suferă transformări economice rapide sau cele aflate lîngă gări
sau staţii de autobuz.2 Pentru că nimeni nu ştie precis cine locuieşte
în cartier, sînt imposibil de stabilit standarde ale comunităţii.

Interacţiuni repetate
Axelrod a arătat că iteraţia era cheia pentru soluţia problemei
dilemei prizonierului şi cheia ordinii spontane. Multe dintre comu-
nităţile studiate de ElinorOstrom, care şi-au rezolvat problemele
privind resursele comunitare, sînt dintre cele tradiţionale, lipsite
de mobilitate socială sau de contacte cu lumea exterioară, cum
ar 11 locuitorii satelor de la munte, cultivatorii de orez şi pescarii.
Oamenii se preocupă de reputaţia lor numai dacă ştiu că vor conti-
nua să aibă de-a face unul cu altul pentru o perioadă mai lungă.
Un articol dintr-un ziar descria creşterea în popularitate a locali-
tăţii Cancun din Mexic ca destinaţie a studenţilor dornici de petre-
ceri în timpul vacanţei de primăvară. în barurile şi discotecile din
Cancun tineri şi tinere se lasă pradă beţiilor şi promiscuităţii sexu-
ale, ceea ce n-ar îndrăzni să facă acasă. După cum spunea o tînără:
„îţi faci de cap pentru că ştii că n-ai sâ-i mai vezi niciodată pe acei
oameni.“3

Norme prealabile stabilind o cultură comună

Stabilirea unor norme de cooperare presupune adesea existenţa
unui set de norme prealabile. împărtăşite de membrii grupului.
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII... 247

in exemplul „melcilor fără casă“ din capitolul 8, cultura acestora

îşi datora existenţa percepţiei lor comune că sînt cu toţii funcţionari
guvernamentali inofensivi care au motive să aibă încredere unul
în altul. Negocierea regulilor de împărţire a unei resurse comuni-
tare cere cel puţin ca participanţii să vorbească acelaşi limbaj. O
cultură asigură un vocabular comun, alcătuit nu numai din cuvinte,
ci şi din gesturi, expresii şi obiceiuri personale care semnalează
intenţiile. Cultura completează biologia, ajutîndu-i pe oameni să-i
deosebească pe cooperanţi, de escroci, precum şi prin transmiterea
regulilor de comportament care fac previzibile acţiunile în cadrul
unei comunităţi. Oamenii sînt mult mai înclinaţi să ceară pedep-
sirea semenilor devianţi care au încălcat regulile propriei culturi
decît pe cele ale altei culturi. Invers, noile norme de cooperare
sînt mult mai greu de creat dincolo de graniţele culturale. Comu-
nicarea este săracă; oamenii pot confunda tăcerea cu un semn de
dispreţ sau ostilitate, cînd, în realitate, nu aceasta a fost intenţia.
In cazuri extreme (de exemplu în Bosnia), grupurile culturale se
definesc prin opoziţia violentă faţă de celelalte.
Rolul culturii ca sursă de informaţii pentru rezolvarea proble-
melor dilemei prizonierului explică de ce, în societăţi multictnicc
precum Statele Unite, spiritul întreprinzător se poate exprima atît
de uşor în cadrul unui grup etnic. Normele fundamentale adoptate
de diferitele culturi de pe glob se deosebesc enorm în privinţa a
ceea ce am numit anterior raza de încredere.4 Există anumite cul-
turi (cum este cea din sudul Italici) care nu încurajează coopera-
rea, întrucît se bazează pe reguli de genul „să n-ai încredere decît
în rudele cele mai apropiate şi să profiţi de toţi ceilalţi înainte să
aibă ei prilejul să profite de tine“5. Pe de altă parte, alte sisteme
morale precum puritanismul, au încurajat comportamentul cinstit
în cadrul unor categorii mai largi de oameni ce nu se înrudesc. 6
Existenţa regulilor culturale care încurajează încrederea între oa-
meni necunoscuţi explică de ce pentru un grup de colonişti puri-
tani ajunşi în New England nu ar fi fost greu să stabilească relaţii
de cooperare reciprocă. Mai greu de înţeles este de ce grupurile
cu un grad scăzut de încredere, precum sicilienii, sînt la rîndul lor
248 MAREA RUPTURĂ

înclinate să se organizeze în comunităţi etnice şi să facă afaceri

cu cei de aceeaşi etnie, atunci cînd se mută în Statele Unite. Ar ti
mult mai logic ca un italian din sud să devină clientul unui negustor
yankeu de încredere decît al unui membru al propriei sale comu-
nităţi.
Desigur. în mare măsură răspunsul se leagă de faptul că negus-
torul yankeu nu vrea să aibă de-a face cu un sicilian în care nu se
poate avea încredere (aşa îl vede el), iar aici există într-adevâr o
îndelungată istorie a prejudecăţilor etnice care explică apariţia
enclavelor etnice. Dar, independent de comportamentul negusto-
rului yankeu, faptul că italienii din sud şi yankeii împărtăşesc,
fiecare în parte, normele culturale specifice grupului lor etnic le
conferă avantaje suplimentare pentru înţelegerea comportamen-
tului celor de aceeaşi origine cu ei. Cu alte cuvinte, deşi numărul
relativ de oameni demni de încredere poate fi mai mare printre
yankei decît printre sicilieni, diferenţa este doar relativă. Din nici
un grup etnic nu lipsesc escrocii, mincinoşii sau oportuniştii. (Să
ne amintim afirmaţia anterioară că toate populaţiile umane sînt
amestecuri de îngeri şi demoni.) Atît yankeul cît şi sicilianul tre-
buie să fie în stare să deosebească demonii de oamenii cinstiţi şi
demni de încredere. Cultura fiecărui grup etnic îi ajută pe mem-
brii acestuia să înţeleagă caracterul altor oameni şi le oferă o reţea
socială prin care pot fi distribuite şi prelucrate aceste informaţii.
Astfel, chiar dacă în medie e mai puţin probabil ca un sicilian să
aibă un comportament care să inspire încredere decît un yankeu,
el are totuşi şanse mai mari să detecteze oportunismul printre to-
varăşii lui sicilieni decît printre taciturnii yankei.

Putere şi justiţie
Următorul factor care limitează eficacitatea soluţiilor ordinii
spontane la dilemele cooperării se leagă de problemele puterii şi
justiţiei. Normele sociale informate pot deseori reflecta capacita-
tea unui grup de a domina un alt grup datorită superioarei sale
bogăţii, puteri, forţe culturale sau înzestrări intelectuale, ori de-a
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII.. 249

dreptul prin violenţă şi coerciţie. Normele care justifică sclavia

sini un exemplu. Mulţi vor susţine că asemenea norme nu consti-
tuie rezultatele unei negocieri voluntare, şi deci nu pot fi consi-
derate spontane. Dar mare parte dintre aceste norme au fost mai
voluntare decît se crede de obicei, in Grecia şi Roma antică oa-
menii nu doreau să fie sclavi, dar credeau în legitimitatea institu-
ţiei sclaviei şi îşi acceptau soarta de sclavi dacă ajungeau prizonieri
în urma unui război. Multe femei din societăţile tradiţionale îşi
acceptă, ba chiar îşi proclamă poziţia inferioară faţă de bărbaţi;
deşi norma care legitima patriarhatul probabil că se baza pe coer-
ciţie, ea nu a fost privită întotdeauna ca fiind coercitivă.
Cu alte cuvinte, anumite norme sociale pot fi considerate ne-
drepte, deşi ele sînt acceptate de bunăvoie de către comunităţile
care le aplică. A judeca dacă normele sînt intrinsec drepte sau ne-
drepte e în afara competenţei oricărei ştiinţe sociale. Dilema cu
care s-a confruntat filozofia secolului XX este concluzia că nu există
îndreptăţire pentru a face asemenea judecăţi: relativismul cultu-
ral şi diferitele curente postmodeme susţin, pe baze epistemologice,
că nici un set de alternative culturale nu poate fi considerat mai
bun sau mai rău decît altul. Formele libertariene ale liberalismu-
lui sfîrşesc adesea prin a face afirmaţii asemănătoare: nu există
justificări pentru preferinţe, şi oricum nu există o sursă ierarhică
de autoritate care să spună cuiva cu îndreptăţire că preferinţa sa
e greşită, cu condiţia ca, în urmărirea scopurilor sale, să nu intre
în conflict cu alţii, care îşi urmăresc la rindul lor propriile scopuri. 7
Deşi spaţiul nu ne permite să adîncim acest subiect, e momentul
să spunem că au fost găsite o mulţime de temeiuri serioase pe baza
cărora oamenii au susţinut că există norme universale privind bi-
nele şi răul, norme care trebuie să se aplice indiferent ce cred indi-
vizii sau comunităţile care împărtăşesc norme contrare.* Dacă aşa
ar sta lucrurile, am avea temeiul să afirmăm că normele care apar
spontan în cadrul unei anume comunităţi sînt greşite sau nedrepte.
Problema legată de momentul în care autoritatea ierarhică trebu-
ie să intervină pentru a corecta efectele spontaneităţii în intere-
sul dreptăţii şi al echităţii constituie tema discordiei istorice care
250 MAREA RUPTURA

a separat Stingă de Dreapta. Creşterea autorităţii ierarhiei raţionale

— „big government“ în jargon american — a fost determinată
înainte de toate de perceperea necesităţii de a îndrepta o mulţime
de abuzuri sociale — sclavia, legile lui Jim Crow*, exploatarea
muncii copiilor, pieţe nereglementate şi instabile, condiţii nesigu-
re de muncă, publicitatea înşelătoare şi aşa mai departe. Începînd
cu Revoluţia franceză, s-a abuzat enorm de autoritatea statului în
numele unor concepte abstracte de justiţie socială. Chiar dacă am
lăsa deoparte cazurile extreme precum Rusia lui Stalin sau China
lui Mao, capacitatea politicii publice de a-şi atinge obiectivele fâră
a da naştere unor consecinţe involuntare sau contraproductive a
fost pe drept cuvînt pusă sub semnul întrebării pornind de la expe-
rienţa americană din secolul XX. Cu toate acestea, necesitatea in-
tervenţiei ierarhice în circumstanţe adecvate nu poate fi respinsă
din motive de principiu. Cu excepţia ultralibertarienilor. majoritatea
oamenilor sînt de acord că intervenţia statului este deseori nece-
sară pentru a rezolva o seric de probleme care sînt grave sub aspect
moral şi nu pot fi soluţionate pe cale spontană.

Lipsa de transparenţă
O normă informalâ care a apărut în urma interacţiunilor repetate
ale indivizilor dintr-o comunitate va fi inevitabil lipsită de trans-
parenţă, mai ales cînd e privită din exterior. Acest lucru poate avea
o mulţime de consecinţe neplăcute, in cadrul comunităţii, indivi-
zii pot fi sancţionaţi pe nedrept pentru că nu au înţeles norma,
pot fi acuzaţi fără temei sau pot primi pedepse exagerate. Normele
tind să apară în comunităţi stabile, închise, iar de aici rezultă că
străinii vor fi priviţi cu neîncredere şi vor fi integraţi în comuni-
tate mai greu decît în cazul în care ordinea ar fi rezultatul dom-
niei legii formale, stricte. Se ştie că este mult mai uşor să te muţi
într-un oraş mare, anonim, decît într-un orăşel în care toată lumea
cunoaşte pe toată lumea. Poate că orăşelul e mai prietenos, pe de

* Legi datind din secolul XIX care au blocat accesul populaţiei de culoare
la locuri de muncă şi în locuri publice. (N. ed.)
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII... 251

allá parte însă e înţesai cu o mulţime de reguli şi norme nescrise

pe care străinii ajung să le înţeleagă abia după mulţi ani.
Lipsa de transparenţă a normelor infórmale serveşte adesea la
mascarea faptului că acestea îşi au originea în relaţiile involuntare
de putere. Oare deferenţa pe care o manifestă oamenii din clase-
le inferioare faţă de cei din clasele superioare ţine de o înţelegere
voluntară sau este o reminiscenţă a dominaţiei violente a celor
suspuşi asupra celorlalţi? Filmul Rămăşiţele zilei (ecranizarea ro-
manului omonim de Kazuo Ishiguro) prezintă un majordom en-
glez, interpretat de Anthony Hopkins, care şi-a dedicat întreaga
viaţă slujirii unui stăpîn ce în final se dovedeşte a fi nebun şi sim-
patizant nazist. Tragedia poveştii se leagă de concluzia majordo-
mului că viaţa lui — al cărei sens credea că c dat de codul slu-
jirii stăpînului —a fost în realitate irosită. Din moment ce originile
celor mai complicate norme infórmale se pierd în negura timpu-
lui, deseori ştim prea puţin despre interesele care au fost servite
şi cele care au fost sacrificate prin crearea şi perpetuarea normelor.

Persistenţa opţiunilor greşite

Chiar dacă se întîmplă să apară norme nedrepte, ineficiente sau
conlraproductivc, am putea crede că ele ar trebui să dispară spon-
tan tocmai pentru că nu servesc interesele comunităţilor care le-au
adoptat. Studiile juridice şi economice conţin deseori ipoteza evo-
luţionistă explicită conform căreia ceea ce supravieţuieşte repre-
zintă într-un anume sens adaptarea şi că există deci de-a lungul
timpului o „evoluţie spre eficienţă". Altfel spus, firmele se află
în competiţie, iar cele slabe dau faliment; legile şi instituţiile se
află în competiţie în cadrul societăţii, iar cele prost adaptate sînt
eliminate; societăţile se allá în competiţie între ele şi sînt selecţio-
nate pe baza rezultatelor superioare.9
Cu toate acestea, normele dăunătoare, ineficiente sau contTa-
productive se pot menţine de-a lungul multor generaţii într-un sis-
tem social prin influenţa tradiţiei, socializării şi ritualurilor. Ale-
gerea cărării bătute e o sintagmă la modă care semnifică dependenţa
252 MAREA RUPTURA

relaţiilor sociale curente de istorie şi tradiţie. Metafora pe care se

întemeiază e cea a unei cărări ce şerpuieşte prin pădure, ale cărei
meandre şi ocoluri reflectă dificultăţile şi restricţiile cu care au
fost confruntaţi cei ce au deschis-o. cum ar fi vadurile rîurilor sau
lupii ameninţători din adîncul pădurii. Dacă această cărare ar fi
fost deschisă mai tîrziu, ar fi avut un traseu mai puţin sinuos, da-
torită unei mai bune tehnologii de construcţie a drumurilor sau a
defrişării pădurilor, dar investiţiile din trecut în cărarea deja exis-
tentă fac să fie mai puţin costisitor să râmîi cu vechiul drum. 10
De exemplu. Colegiul Electorilor, care alege în ultimă instanţă pe
preşedintele Statelor Unite, probabil că n-ar mai exista dacă astăzi
constituţia ar fi rescrisă, dar nimeni nu face efortul de a-l aboli.
Tradiţiile joacă un rol esenţial în înţelegerea normelor pentru
că adesea oamenii acţionează conform obiceiului, mai degrabă
decît pe baza a ceva care să semene cu o alegere raţională. Chiar
dacă normele sociale au fost create prin negocieri raţionale sau
opţiuni deliberate, ele sînt transmise generaţiilor următoare prin-
tr-un proces de socializare, care este în fond deprinderea oameni-
lor cu anumite tipare de comportament. Întrucît multe norme so-
ciale aşază interesele pe termen lung deasupra celor pe termen
scurt, sau pe cele de grup deasupra celor individuale, aceste norme
sînt adesea nedorite şi apăsătoare pentru cei obligaţi să Ic respecte.
După cum subliniază şi Aristotcl în Etica, virtutea morală, spre
deosebire de cea intelectuală, se însuşeşte prin deprindere şi re-
petare, astfel îneît acţiunile care fuseseră iniţial neplăcute devin
în cele din urmă plăcute sau măcar mai puţin neplăcute. Educaţia
morală nu este un exerciţiu cognitiv în care oamenilor li se arată
că propriul lor interes e de fapt încorporat într-o normă. Este mai
curînd un tip de deprindere în care preferinţele individuale sînt
modelate pentru a sprijini comportamentul virtuos. Desigur, aceas-
ta înseamnă că o deprindere socială, odată însuşită, nu poate fi
schimbată atit de lesne ca o idee sau o convingere ce pot fi dis-
creditate pe baza unei simple informaţii.
Socializarea este întărită de ritualizare. Ritualurile servesc la
ataşarea indivizilor de comunităţi prin formarea unor tipare corn-
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII... 253

portamentale ce se transmit generaţiilor următoare. Majoritatea

ritualurilor pot părea arbitrare şi tărâ sens din punctul de vedere
al unei opţiuni raţionale, dar în ele se poate învesti enorm pe plan
sentimental; întreruperea sau modificarea lor pune sub semnul în-
trebării integritatea comunităţii care se sprijină pe ele şi din acest
motiv orice schimbare e întîmpinată cu o opoziţie înverşunată.
Existenţa monarhiei britanice nu are nici un sens din punctul de
vedere al principiilor democratice pe care se bazează politica brita-
nică de astăzi. Dimpotrivă, monarhia are efectul negativ de a con-
solida stratificarea societăţii britanice şi pune sîngele nobil mai
presus de merit. Probabil că, dacă n-ar exista ritualurile legate de
monarhie şi sentimentele învestite în ele, monarhia ar dispărea
peste noapte.
Influenta unor opţiuni iniţiale greşite este adesea amplificată
enorm de un fenomen cunoscut de economişti sub numele de ..be-
neficiu sporit“. în condiţii favorabile, a avea un anume lucru con-
duce la producerea în cantităţi şi mai mari a acelui lucru — ca un
efect de feedback amplificat. Un exemplu în acest sens este coada
păunului. Începînd cu Darwin, biologii evoluţionişti au presupus
că aceasta este rezultatul selecţiei sexuale: masculii şi femelele
aliaţi în competiţie cu membrii aceluiaşi sex. într-o interacţiune
tară sfîrşit. Biologii susţin că e posibil ca un accident să fi stat la
originea dezvoltării cozii păunului. Dintr-un motiv necunoscut,
unele femele au început să prefere masculii cu cozi minunat colo-
rate. Aceasta a creat o situaţie de „beneficiu sporit“: întrucît unele
femele doreau să se împerecheze cu masculi cu cozi ţipător colo-
rate. şi alte femele îi alegeau tot pe aceiaşi masculi pentru ca puii
lor să-şi găsească mai uşor partenere. Cu cît existau mai multe
femele din prima categoric, care preferau asemenea masculi, cu atît
erau mai puternic stimulate femelele din a doua categorie să pro-
cedeze la fel. ca într-o reacţie în lanţ.
La fel stau lucrurile şi în cazul instituţiilor umane: multe din-
tre ele există nu pentru că sînt eficiente sau bine adaptate condiţii-
lor, ci pur şi simplu pentru că au eliminat variante alternative într-un
stadiu incipient de dezvoltare. în timp. diferenţele foarte mici, mai
254 MAREA RUPTURĂ

degrabă arbitrare, pot fi amplificate pînă devin enorme. Opţiunea

firmei Microsoft pentru sistemele de operare DOS şi Windows
în detrimentul sistemelor CP/M sau OS2 a fost citată de econo-
mişti drept un exemplu de „beneficiu sporit“ care duce la elimi-
narea unei opţiuni anterioare. Sistemul de operare Microsoft nu
era superior faţă de concurenţi din punct de vedere tehnologic,
dar baza sa largă de instalare i-a stimulat pe utilizatori să-l adopte
pentni a folosi şi a împărţi între ei mai multe aplicaţii."

Toţi aceşti factori explică de ce comunităţile nu sînt în stare

să-şi creeze de la bun început norme de cooperare, de ce astfel
de norme, chiar dacă au fost create, pot 11 nedrepte şi de ce normele
nedrepte sau contraproductive pot rezista multă vreme. Aceasta
înseamnă că ordinea spontană nu va reprezenta niciodată ordine
per se în vreo societate. E nevoie în plus de autoritatea ierarhică
raţională, sub forma guvernului şi a legilor scrise. Norma socială
care legitima sclavia în sudul Americii, înainte de războiul de sece-
siune, n-a putut fi îndreptată prin mijloace spontane, evoluţioniste
— cel puţin nu într-un interval de timp îndreptăţit din punct de
vedere moral — ci a trebuit să fie curmată decisiv pe calea armelor,
abolirea sclaviei fiind impusă prin mijloace autoritare asupra unui
grup de oameni care se împotriveau. Autoritatea statului sub forma
legii scrise va fi întotdeauna o completare şi o corectare necesare
ordinii extinse a cooperării umane, după cum subliniază şi Hayek.12

Deficienţele reţelelor
Reţeaua este varianta contemporană, corporatistă a organizării
spontane. Unii vizionari precum Manuel Castells, autorul cărţii
Ascensiunea societății reţelei (The Rise of Network Societv), au
declarat că ne apropiem de o tranziţie de amploare de la ierarhia
autoritară la reţele şi alte structuri de putere radical democrati-
zate. Din motive lesne de înţeles, viziunea unei lumi corporatiste
în care deciziile se iau pe baza voluntariatului şi egalitarismului
este cît se poate de atrăgătoare şi corespunde utopiei libertariene
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII... 255

a celor care ar prefera sâ vadă puterea guvernului înlocuită com-

plet de către comunitatea voluntară şi constrîngcrilc intemalizate.
Acest impuls egalitar explică extraordinara popularitate a metafo-
relor inspirate din biologie în discursurile despre organizare, în care
controlul de sus în jos, newtonian, mecanic e privit defavorabil,
iar auto-organ¡zarea organică de jos în sus e privită favorabil.
Putem afirma că reţelele vor deveni mai importante în lumea
tehnologică a viitorului, în acelaşi timp însă trebuie să recunoaştem
că există cel puţin trei motive pentru care ierarhia va râmîne o
componentă necesară a organizării în viitorul previzibil. în primul
rînd. nu ne putem încrede prea mult în existenţa reţelelor şi a capi-
talului social pc care se bazează, iar acolo unde ele nu există s-ar
putea ca ierarhia să fie singura formă de organizare posibilă. în
al doilea rînd. ierarhia este adesea necesară din punct de vedere
funcţional pentru ca organizaţiile să-şi poată atinge obiectivele.
Şi, în al treilea rînd, prin firea lor oamenilor le place să se organi-
zeze ierarhic.
După cum am văzut, reţelele sînt pur şi simplu o formă de capi-
tal social în care oamenii sînt legaţi unul de altul prin norme şi
valori comune, pc lîngă legăturile economice. într-o oarecare mă-
sură. companiile pot crea capital social deprinzîndu-şi angajaţii
cu anumite valori pe care sâ le împărtăşească. Dar deseori aces-
ta este un proces îndelungat şi costisitor şi, în orice caz, firmele
individuale nu pot crea legăturile sociale care sâ-i apropie pc anga-
jaţii lor dc cei ai altor companii. Pentru aceasta ele trebuie sâ se
bizuie pe capitalul social din societatea mai largă din jurul lor,
capital ce poate exista sau nu. Este mai probabil să apară reţele
auto-organizate atunci cînd oamenii din ansamblul societăţii au
alte instituţii comunitare puternice şi nu sînt separaţi prin cliva-
je de clasă, etnice, religioase, rasiale sau de alt tip.
Un exemplu ne este furnizat de industria automobilului. Cînd
firmele japoneze producătoare de automobile precum Toyota şi
Nissan au început să construiască fabrici în America de Nord pen-
tru a evita opoziţia politică la importurile lor, în general ele s-au
ferit de Michigan şi de alte regiuni unde se construiau automo-
256 MAREA RUPTURĂ

bile şi în care mişcarea sindicală avea o tradiţie puternică. Pentru

aceste firme, mult mai important decît costurile ridicate ale salari-
ilor sindicaliştilor era faptul ca unele comunităţi americane cu o
îndelungată tradiţie sindicală n-ar fi fost prea încîntate de mana-
gementul descentralizat specific producţiei mici. Nu numai că în
uzinele cu producţie mică este nevoie de o mult mai mare flexibi-
litate a regulamentelor, dar e nevoie şi de o comunicare între con-
ducere şi angajaţi în ambele sensuri, precum şi de crearea senti-
mentului că fac cu toţii parte dintr-o întreprindere comună. De
aceea uzinele japoneze au sfîrşit prin a se stabili în regiuni rurale
din Ohio, Kcntucky şi Tennessee. Comunităţile de aici erau mai
puţin atrase de mişcarea sindicală şi aveau acel caracter specific
micilor oraşe care predomină în mare parte din Japonia. Nu ştiu
dacă unui asemenea producător de automobile i-a trecut vreodată
prin minte să construiască o fabrică în Sicilia sau în altă zonă din
sudul Italiei unde încrederea între oameni este scăzută, dar există
motive întemeiate să credem că aceasta n-ar fi o bună investiţie.
Auto-organizarea nu e posibilă chiar oriunde.
Constructorii americani de automobile care au dorit să profite
de capitalul social au fost siliţi să facă investiţii serioase pentru
a-l crea, întrucît ei au dat dovadă de mult mai puţină flexibilitate
în alegerea locului unde să-şi construiască uzinele în America de
Nord decît concurenţii lor japonezi. Firma Ford. după ce s-a con-
fruntat cu o criză gravă şi o reducere a producţiei prin anii '70,
a trecut rapid la metode mai eficiente de producţie de serie mică
în anii ’80. Ford a înţeles că, din moment ce nu putea să ignore
sindicatele, a trebuit să le coopteze asumîndu-şi efortul pe termen
lung de a crea o relaţie de încredere cu muncitorii. Firma Ford a
desemnat un prim-vicepreşedinte care să colaboreze strîns cu şeful
sindicatului din industria automobilului United Auto Workers
(UAW) şi a elaborat o strategie generală de a nu negocia cu furni-
zorii de componente care nu acordă atenţie sindicatelor. În 1997,
compania a refuzat să achiziţioneze componente de la firma John-
son Controls, care în acel moment se afla în conflict violent cu
UAW din cauza grevelor şi întreruperii producţiei.13 Această atitu-
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII... 257

dine i-a înfuriat pe cei de la Johnson Controls, dar strategia a fost

mai tîrziu răsplătită. Ford ncconfruntîndu-sc cu greve şi putînd
să-şi pună în aplicare fâră probleme planul de producţie în serie mică.
General Motors, dimpotrivă, a introdus o organizare flexibilă
a producţiei fără să înţeleagă că pentru reuşita sa era esenţial capi-
talul social. Nu a tăcut suficiente eforturi spre a cîştiga încre-
derea UAW. descmnînd un funcţionar de rang inferior să se ocupe
de relaţiile cu muncitorii. Acest tip de producţie, implicînd livrări
rapide, depinde în mod critic de încredere şi cooperare: dacă o
componentă nu e livrată la timp. întîrzierile se propagă în între-
gul sistem, in 19% şi 1998, General Motors a fost afectată dc două
greve costisitoare, declanşate de sindicaliştii UAW dintr-o uzină
şi care s-au extins rapid la toate filialele din America de Nord ale
firmei. Greva din 1998 a dus la pierderi de 1,6 miliarde de dolari.
În concluzie, firmele japoneze din America au folosit capitalul
social existent în comunităţile unde şi-au construit uzinele; Ford
a făcut mari investiţii pentru a crea capital social acolo unde la
început era foarte puţin; iar General Motors n-a înţeles dc la început
importanţa capitalului social şi a plătit scump.
În absenţa capitalului social, organizarea ierarhică îşi are ros-
tul ei şi este probabil singura cale de a organiza o societate în care
nivelul încrederii este scăzut. Taylorismul clasic nu cerc să existe
încredere între muncitori şi manageri. Cerc doar ca muncitorii de
la baza ierarhiei să respecte regulile formale. Muncitorii sînt moti-
vaţi numai prin recompense şi penalizări; Taylor a fost unul din-
tre adepţii sistemului plăţii în acord pentru stimularea producţiei.
Nu există motive pentru care muncitorii să-şi intemalizeze obiec-
tivele organizaţiei sau să-şi privească şefii ca pe membrii unei fa-
milii mai mari. La un nivel inferior de înzestrare şi educaţie, cen-
tralizarea ierarhică garantează că muncitorii n-au nevoie să
gîndească cu propriile lor capete. Taylorismul a fost folosit foarte
eficient de conducătorii sovietici în perioada industrializării forţate
din anii ’30 şi ’40, cînd ţăranii erau scoşi din gospodării şi îngră-
mădiţi în fabrici şi uzine uriaşe. În acel moment nu exista alter-
nativă: stalinismul şi teroarea atomizaseră societatea sovietică.
258 MAREA RUPTURA

tăind legăturile orizontale dintre oameni şi distrugînd orice urmă

de încredere socială.
O dată cu creşterea exigenţelor privind educaţia şi a nivelurilor
de pregătire în economiile din ziua de azi, precum cea a Statelor
Unite, numărul sectoarelor implicînd o organizare tayloristă va
scădea. O parte a forţei de muncă va râmîne totuşi dificil de edu-
cat, iar numeroasele clivaje sociale, etnice, de clasă, sex sau rasă
vor împiedica — chiar şi în rîndul muncitorilor cu înaltă califi-
care — râspîndirea normelor comune care sînt baza capitalului
social. Aceasta face ca organizarea ierarhică să fie în continuare
un important mijloc de coordonare.
Al doilea motiv pentru care organizarea ierarhică e puţin proba-
bil să dispară nu se leagă de forţa de muncă necalificată din indus-
triile în declin, ci de companiile cele mai avansate din tehnolo-
gia de vîrf. Există o mulţime de situaţii în care controlul ierarhic
funcţionează mult mai eficient decît managementul descentrali-
zat. Deşi o reţea poate fi mult mai inovatoare atunci cînd adună
mai multe minţi pentru a decide asupra unor probleme delicate,
uneori fermitatea ierarhiei centralizate este absolut esenţială.
Să luăm în considerare exemplul unei acţiuni precum debarca-
rea în Normandia din iunie 1944. Pentru a păstra secretul şi ele-
mentul surpriză, comandamentul aliaţilor a trebuit să impună con-
troale stricte asupra mişcărilor de trupe şi informaţiilor; pentru a
se asigura că trupele au ajuns pe plaja potrivită la momentul potri-
vit, era nevoie de un control dictatorial asupra distribuirii resurselor.
Organizaţiile centralizate pot acţiona mult mai rapid decît reţelele,
care sînt ţinute în loc de modul de adoptare a deciziilor bazat pe
consens. Să presupunem că germanii ar fi aflat de planurile de
debarcare pe 4 iunie şi ar fi început să deplaseze trupe spre Nor-
mandia. Dacă aţi fi fost în locul lui Eisenhower, aţi fi preferat ca
armatele aliaţilor să fie comandate, în acel moment, de o ierarhie
sau de o reţea? în cadrul unui experiment privind modul de adop-
tare a deciziilor într-o reţea, persoanelor dintr-o sală li s-a permis
să piloteze un avion virtual votînd dacă acesta să fie îndreptat în
sus, în jos. sau lateral.14 Experimentul a arătat că, după un anume
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII.. 259

proces de învăţare, mulţimea de oameni a reuşit să piloteze avionul

cu succes, în ciuda faptului că nici unul dintre indivizi nu deţinea
controlul asupra avionului. Acesta a fost un exemplu impresio-
nant de coordonare în reţea, dar bănuiesc că majoritatea oame-
nilor ar prefera să-şi rişte viaţa intr-un Boeing 747 condus de un
singur pilot competent.
Coordonarea în reţea poate fi de asemenea extrem de riscantă.
Unul dintre marile avantaje ale reţelelor constă în faptul că multe
persoane sau subunităţi apropiate de sursele locale de informaţii
inovează, experimentează şi îşi asumă riscuri în permanenţă. Dar
acest avantaj poate deveni un marc neajuns atunci cînd o com-
panie îi încredinţează unui singur individ de rang inferior autori-
tatea de a „paria în numele firmei". Dc fapt. exact acest lucru s-a
înfîmplat cu venerabila bancă de investiţii britanică Barings, cînd
i-a permis unui agent de bursă dc 29 de ani din Singaporc pe nume
Nicholas Lceson să rişte o sumă atîl de mare din capitalul firmei,
îneît să submineze de unul singur o instituţie veche de 234 de ani.
Firmele mai norocoase decît Barings, care reuşesc să supravie-
ţuiască unor decizii proaste ale angajaţilor de rang inferior, impun
rapid noi forme de control ierarhic asupra subordonaţilor, pentru
a împiedica repetarea unor dezastre asemănătoare.
De fapt, obsesia descentralizării, a aplatizării organizaţiilor, şi
a reţelelor, care a cuprins cercurile manageriale din America în
anii '90, ia deseori forma unei naive rcinventări a roţii. Firme cu
un nivel înalt de descentralizare, care conferă angajaţilor de rang
inferior mari puteri de decizie, au existat şi în trecut şi au eşuat.
Unul dintre exemple este uriaşa firmă de comerţ Sears, care, în
anii '30 şi '40, sub conducerea lui Robcrt E. Wood, a delegat mare
parte din putere vicepreşedinţilor din teritoriu şi şefilor depozitelor
locale. Logica era aceeaşi ca şi acum: şeful unui depozit din Talla-
hasse ştie mult mai bine decît un director din sediul central al firmei
de la Chicago ce mărfuri să pună în vînzare pe piaţa locală. Re-
zultatul a fost că aceşti şefi mărunţi au început să-şi urmărească
propriile interese, care deseori nu coincideau cu cele ale companiei
în ansamblu — ca în cazul unor şefi de ateliere de reparaţii auto
260 MAREA RUPTURÀ

din anii '70, care au adus prejudicii reputaţiei firmei Sears, cunos-
cută prin servicii de încredere, prin adoptarea unei tactici de ade-
menire şi deturnare a clientelei.15
În organizaţiile descentralizate disfuncţiile iau deseori forma
„tribalismului“, în care preocuparea de câpătîi a unei secţii e mai
curînd să întreacă o altă secţie decît să învingă un concurent extern.
Ceva asemănător s-a întîmplat companiei Ford în anii '50. cînd
două facţiuni din interiorul companiei au ajuns la un conflict legat
de marketingul pentru modelul Continental Mark II. O facţiune
dorea să folosească prilejul pentru a atrage atenţia familiilor cu
venituri mari asupra maşinilor Ford şi a creşte vînzările unei în-
tregi game de automobile; cealaltă facţiune a blocat dezvoltarea
unui model cu patru uşi din motive de economie şi a subminat
astfel întreaga strategie.16
În absenţa unor controale manageriale formale, o firmă îi poate
împiedica pe cei lipsiţi de scrupule să provoace daune dacă îi face
să-şi însuşească un cod de comportament acceptabil. Cu alte cu-
vinte, doar capitalul social poate ţine sub control aceste probleme
în cadrul unei organizaţii cu un grad înalt de descentralizare a auto-
rităţii. Aceasta se poate realiza, şi de regulă e realizată, prin instruc-
taje sau prin verificarea calităţii morale a viitorilor angajaţi, dar
asemenea investiţie în capitalul social presupune adesea costuri
ridicate. Mai mult, tribalismul care afectează companiile descen-
tralizate nu este rezultatul necinstei sau al lipsei de educaţie, ci
consecinţa zelului exagerat cu care se urmăresc obiectivele unei
subunităţi în detrimentul organizaţiei în ansamblu. Normele infor-
male ce controlează comportamentul într-o organizaţie descentra-
lizată pot ajunge la un echilibni optim între flexibilitate şi risc,
dar succesul nu e garantat. Cînd riscurile sînt prea mari. controlul
formal devine necesar.
Paradoxal, organizarea ierarhică este deseori necesară spre a
crea tocmai capitalul social de care e nevoie pentru buna funcţio-
nare a organizaţiilor aplatizate şi reţelelor — ceea ce numim cali-
tate de conducător şi carismă. Aceste concepte sînt cunoscute so-
ciologilor şi politologilor, dar străine economiştilor. Numeroasele
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII... 261

studii despre organizare şi birocraţie au recunoscut întotdeauna că

organizaţiile posedă structuri formale şi informale şi au subliniat
importanţa celor din urmă pentru buna funcţionare a celor dintîi.
Cel mai adesea, ethosul informai care conduce o anumită orga-
nizaţie se învaţă din exemple. Ca şi în viaţa politică, marii lideri
sînt cei care reuşesc să-i determine pe oameni să se comporte într-un
anume mod prin puterea personalităţii lor şi prin exemplul per-
sonal. Expertul în management Edgar Schein prezintă numeroase
exemple mărunte privind felul în care conducătorii pot modela
culturile corporaţiilor: să iasă din birouri şi să se alăture în pauza
de masă muncitorilor, sâ se supună aceloraşi riscuri ca şi munci-
torii sau să ocolească ierarhia corporaţiei pentru a ajunge direct
la muncitori.17 în cele mai eficiente instituţii guvernamentale, pre-
cum U.S. Forcst Service (Ministerul silviculturii) sau F.B.I. con-
dus de J. Edgar Hoover, au existat culturi informale modelate, ade-
sea împotriva unor reacţii adverse, de personalităţile puternice ale
conducătorilor.11* Prin definiţie, reţelele sînt lipsite de conducă-
tori; exemplele şi normele trebuie sâ apară de la nivelurile infe-
rioare. Dacă normele care creează capital social nu sînt prezente
de la început, organizaţiei descentralizate îi va fi mult mai greu
să le genereze din interior decît uneia structurată ierarhic şi aflată
sub conducerea unui lider puternic.

Homo hierarchicus
Există un ultim motiv pentru care ierarhia nu va dispărea prea
curind din organizaţiile modeme: prin natura lor oamenilor le place
să se organizeze ierarhic — sau. mai precis, cei aflaţi în vîrful ie-
rarhiilor sînt atît de îneîntaţi de recunoaşterea statutului lor social,
încîl această sursă de fericire trece înaintea banilor şi a bunăstării
materiale. Cei aliaţi la baza ierarhiilor sînt mult mai puţin îneîn-
taţi. dar de regulă nu au de ales. Oricum, există destule ierarhii
răspîndile în societăţile modeme, aşa îneît. măcar în cadrul uneia
dintre ele, majoritatea oamenilor pot ajunge undeva pe la mijloc
sau în partea ei superioară. Oricum, ceea ce displace oamenilor nu
262 MAREA RUPTURA

e ierarhia în principiu, ci acele ierarhii în care nu ajung decît la

nivelurile inferioare. Cei mai radicali egalitarişti care au reuşit să
ajungă la putere, cum au fost revoluţionarii francezi, bolşevici şi
chinezi, au reuşit în scurt timp să instituie propriile lor structuri
sociale, diferite de cele vechi, dar nu mai puţin ierarhice. în care
secretarul de partid, şi nu regele sau magnatul finanţelor, se afla
în fruntea ţării. Astăzi nu apreciem oamenii după arborele lor ge-
nealogic; ar fi ciudat să alegem pe cineva ca neurochirurg pe baza
faptului că e nepotul unui neurochirurg. Dar ierarhia talentului şi
a capacităţii nu este mai puţin stratificată. Majorităţii oamenilor
nu le-ar trece prin minte să aşeze un neurochirurg pe acelaşi plan
cu portarul spitalului şi sâ-i considere pe amîndoi „cadre medi-
cale“ — neurochirurgul însuşi ar fi cel mai puţin înclinat să gîn-
deascâ astfel.
Competiţia pentru un statut în cadrul ierarhiilor caracterizează
mare parte din regnul animal, şi în special pe rudele noastre apro-
piate, primatele. Majoritatea ierarhiilor din lumea animală apar
în urma selecţiei sexuale, procesul în care masculii concurează
pentru a avea succes la femele. Cimpanzeii luptă pentru statutul
de mascul dominant, iar acest impuls este adînc înrădăcinat în siste-
mul lor nervos. Cimpanzeii „simt cum le creşte nivelul serotoninei“
cînd ajung să conducă o ierarhie.10 în cadrul unui experiment,
cercetătorii au reuşit să crească şi să scadă gradul de dominare
al diferitelor maimuţe într-o ierarhie prin dozarea nivelului de sero-
loninâ din creierul lor.20 Medicamentul antidepresiv Prozac îşi face
efectul prin modificarea receptivităţii creierului faţă de serotonină.
La oameni, lupta pentru obţinerea unui statut este în mod simi-
lar întipărită în psihic. Dorinţa de recunoaştere — a statutului cuiva,
a statutului zeilor săi. a ţării, a poporului, a naţiunii, a ideilor sale
etc. — este forţa motrice principală a vieţii politice.21 Sentimentul
de mîndric se naşte atunci cînd se recunoaşte că un om are statu-
tul adecvat, în timp ce mînia e generată de nerecunoaştere. Aceste
sentimente sînt intrinsec sociale: atunci cînd cineva e cuprins de
mînie din cauza lipsei recunoaşterii, nu doreşte vreun obiect exte-
rior trupului, ci dovada unei stări mentale — recunoaşterea — din
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII... 263

partea unei alte conştiinţe subiective. Deseori se intîmplă ca mînia

să-i determine pe oameni să săvîrşească fapte care în mod evident
contravin propriului lor interes material, cum ar fi războaiele pur-
tate pentru recunoaşterea identităţii naţionale sau religioase, due-
lurile. implicarea în răzbunări violente sau procesele care durează
luni de zile pînă cînd ucigaşul soţiei sau fiului celui în cauză este
pedepsit.
Nu încape îndoială că lupta pentru obţinerea unui statut social
şi recunoaşterea acestuia reprezintă factori importanţi şi în viaţa
economică. Multe dintre ţelurile economice — satisfacerea unor
„preferinţe“ prin achiziţionarea de bunuri materiale — nu sînt moti-
vate atît prin dorinţa de consum, cît prin nevoia de ceea ce econo-
mistul Robert Frank numeşte „bunuri de poziţie" — poziţia cuiva
în raport cu alţii în ierarhia socială. Acest aspect e bine surprins
de Adam Smith care scrie în Teoria sentimentelor morale că cei
bogaţi aleargă după bogăţii nu din nevoie, care de obicei e mo-
destă. ci pentru că „omul bogat se făleşte cu bogăţiile lui“ şi „simte
că acestea atrag în mod firesc atenţia lumii asupra sa“.22
Importanţa statutului în viaţa de azi e ilustrată de mai multe
fenomene. Robert Frank observă faptul că, în corporaţiile ameri-
cane, diferenţele dintre salarii sînt mai mici decît dacă muncitorii
ar fi plătiţi, aşa cum prevede teoria economică, strict după produc-
tivitatea lor marginală.23 Motivul este că, dacă angajaţii cu salarii
mari sînt recompensaţi parţial prin statutul pe care îl deţin un
birou mai bine amplasat, un loc de parcare în apropierea porţii
sau plăcuţa pe care scrie vicepreşedinte —, angajaţii dc rang mo-
dest trebuie recompensaţi prin bani pentru faptul că au un statut
inferior.
Poate că dovada cea mai convingătoare că în viaţa economică
esenţial c statutul, şi nu bogăţia, o constituie faptul că sondajele de
opinie repetate arată că oamenii se consideră cu atît mai fericiţi
cu cît sînt mai bogaţi în raport cu alţi oameni. Pe scara veniturilor,
primii 20 la sută se consideră mai fericiţi decît cei din următoarea
cincime şi aşa mai departe, pînă la oamenii din ultima cincime,
care se consideră cel mai puţin fericiţi. Deşi aceasta pare să arate
264 MAREA RUPTURÂ

că fericirea se cumpără cu bani, Frank observă faptul că rezulta-

tele sondajelor au fost întotdeauna aceleaşi. începînd cu primele
sondaje din anii ’40, cînd oamenii care făceau parte din cincimea
celor mai bogaţi nu erau, în termeni absoluţi, mai bogaţi decît cei
cu venituri mijlocii din anii ’90. Mai mult, oamenii cei mai bogaţi
din ţările foarte sărace se consideră la rindul lor a fi cei mai feri-
ciţi, deşi cu greu s-ar încadra în clasa de mijloc din Statele Unite.24
Toate acestea arată că fericirea e legată nu de venitul absolut, ci
de cel relativ şi că mulţumirea pe care o aduc banii, după cum
spune Smith, ţine de măsura în care cel bogat se poate „făli” cu
bogăţiile lui.
Din moment ce oamenii urmăresc mai degrabă statutul social
decît bunurile materiale, ei participă mai curînd la un joc de sumă
nulă decît la un joc de sumă pozitivă. Statutul social înalt se poate
atinge numai în detrimentul altei persoane. în competiţiile de sumă
nulă, multe din remediile tradiţionale recomandate de ştiinţele eco-
nomice neoclasice, cum ar fi concurenţa nereglementată de pe
piaţă, nu mai funcţionează. Competiţiile pentru statut conduc de-
seori la pierderi uriaşe la nivelul profitului social, căci părţile aflate
în competiţie urmăresc cu orice preţ să se întreacă una pe alta.
Ca să nu rămîi mai prejos decît vecinii, îţi cumperi un BMW de lux;
ci răspund cumpătând un Rolls Roycc. Poziţia ta relativă nu s-a schim-
bat, dar două companii producătoare de maşini de lux au pus mîna
pe o mare parte din averea ta şi a vecinilor. în asemenea situaţii,
adesea este mai bine fie să nu intri în competiţie (ca în acordurile
privind cursa înarmărilor, care încearcă să găsească soluţii la un
joc de sumă nulă asemănător), fie să existe un arbitru care să fixe-
ze limite competiţiei.
A ne imagina o lume a viitorului aplatizată, în reţea, neierarhică,
e totuna cu a ne închipui o lume din care politica a dispărut. Acest
vis libertarian — care s-a întîmplat să fie împărtăşit şi de mulţi
dintre cei ce au luptat pentru respectarea drepturilor omului în Eu-
ropa de Est înainte de căderea Zidului Berlinului nu e mai rea-
list decît visul socialist în care politica devine totul sau decît visul
feminist radical in care, într-un anume sens, bărbaţii încetează să
 LIMITELE SPONTANEITĂŢII. 265

mai fie bărbaţi.25 Probabil că fiecare generaţie încearcă să rede-

finească graniţa care separă politica de societatea civilă şi de piaţă.
Astăzi, graniţa a fost ştearsă de guvern. Funcţii ce înainte erau
considerate ca ţinînd de politică au fost redate societăţii civile şi
pieţei prin privatizare şi slăbirea constrîngerilor. in mod similar,
la nivelul corporaţiilor, puterea şi autoritatea au fost delegate,
descentralizate, transferate şi împărţite. Dar graniţa dintre viaţa
politică şi cea socială nu va dispărea niciodată: ordinea socială
fie la nivelul societăţii în ansamblu, fie la nivelul organizaţi-
ilor — va proveni întotdeauna atît din surse ierarhice, cît şi din
surse spontane.
 14
Dincolo de Grota 76

„Ducă-se dracului cu toţii, in afară de Grota 76.“

Imnul Grotei 76
din comedia lui Mel Brooks
Omul in virstâ de 2000 de ani

Prin natura lor, oamenii sînt fiinţe sociale care au anumite capa-
cităţi înnăscute de a rezolva problemele cooperării sociale şi de
a inventa reguli morale care să limiteze opţiunile individuale. Nu
e nevoie să fie îndemnaţi pentru a crea ordine; o vor face pur şi
simplu urmărindu-şi scopurile personale de zi cu zi şi interacţio-
nînd cu alţi oameni. Muzicantul din Hameln*. care îi conduce pe
copiii din Hameln într-o altă ţară. probabil că nu va asista la auto-
distrugerea acestor copii într-un proces violent ca în împăratul
Muştelor** (dacă nu cumva există o mare disproporţie a sexelor
şi în ipoteza că muzicianul din Hameln nu arc ambiţii politice).
E mai probabil că acei copii, amintindu-şi cîteva din tradiţiile cultu-
rale ale părinţilor, vor crea altele, nu foarte diferite. Noul lor univers
social va avea un sistem de înrudire, proprietate privată, un sis-
tem de schimb de bunuri, ierarhii sociale şi o mulţime de alte
norme care să constrîngă comportamentul indivizilor. Cinstea, co-
rectitudinea. respectarea angajamentelor şi diferite forme de reci-
procitate vor fi în general respectate şi preţuite, cel puţin în princi-
piu. de aproape toată lumea. Va exista şi necinste, vor exista şi

* Eroul legendei medievale germane Der Rattenjanger von Hameln (Ade-

menitorul din Hameln). Invadat de şobolani, oraşul Hameln e salvat de un
muzician care. cintind din fluier, ii atrage pe şobolani în apele riului Wesser
şi îi îneacă. Dar. pentru că nu primeşte răsplata cuvenită, se răzbună ademe-
nind cu sunetul fluierului pe copiii din Hameln şi dispare cu ei în mărunta-
iele pămîntului. Reapare in Transilvania, unde fondează o colonie. Originile
legendei se află în Cruciada copiilor şi în colonizarea Ardealului de către
saşi. (N. ed.)
** Roman de Williant Goiding. (Al. ed.)
 DINCOLO DE GROTA 76 267

infracţiuni şi alte forme de comportament deviant, precum şi me-

canisme comunitare pentru a le preveni. Fără prea multă îndru-
mare, copiii vor împărţi lumea în oameni buni şi oameni răi. Se
vor simţi foarte solidari cu cei din cadrul comunităţii şi prudenţi,
mergînd chiar pînă la ostilitate, cu cei din afara ei. Ei, copiii lor
şi copiii copiilor lor vor vorbi la nesfîrşit despre cine e rău şi cine
e bun. cine s-a ţinut de promisiuni şi cine a trădat, cine a dove-
dit şi cine n-a dovedit tărie de caracter. Întreg acest folclor va sta
la baza moralităţii obişnuite — întîlnită în familie, între prieteni
şi vecini — care este sursa capitalului social.
Repet, copiii din Hameln vor crea spontan toate aceste reguli
fără ajutorul vreunui profet care să le transmită cuvîntul lui Dum-
nezeu şi fără aportul vreunui legiuitor care să instaureze o gu-
vernare. Ei vor face toate acestea pentru că sînt fiinţe umane, adică,
prin natura lor, animale morale înzestrate cu suficientă raţiune pen-
tru a elabora reguli culturale care le permit să trăiască împreună.
Dacă moralitatea obişnuită este, într-o oarecare măsură, în-
născută şi reprezintă rezultatul interacţiunii umane spontane, ce
element lipseşte din această imagine? Care anume este contribuţia
profetului şi a legiuitorului la ceea ce am putea numi Noul Ha-
meln? în ce fel trebuie completată ordinea spontană cu aceste
forme ierarhice ale autorităţii?
În primă instanţă, elementul care lipseşte este dimensiunea.
Copiii din Hameln şi urmaşii lor vor trăi într-o colonie mică, de
vreo 50-100 de oameni. în anumite privinţe nu foarte diferită de
colonia de cimpanzei din Amhem. Majoritatea membrilor coloniei
vor fi înrudiţi în diferite grade: într-adevăr, va fi greu să nu ai de-a
face cu rude, dacă nu cumva Noul Hameln se ciocneşte de o altă
colonie. Deşi organizat ierarhic. Noul Hameln va fi relativ egali-
tarist, tară prea mari diferenţe între conducători şi supuşi. Dar nu
va fi în stare să construiască un oraş sau să creeze toate acele ele-
mente specifice vieţii citadine. Nu va exista diviziunea muncii,
nici piaţa impersonală, nici economia la scară mare sau garantarea
legală a drepturilor de proprietate, deci nu vor exista nici investiţii
pe termen lung şi aproape nici un fel de diversitate culturală. Nu
268 MAREA RUPTURÀ

vor exista capodopere nici artişti ca Michelangelo sau Bach

întrucît apariţia lor a depins în ntod esenţial de marile surplusuri
realizate de societăţile agricole bine organizate. Nu vor exista nici
piramidele, nici Partenonul şi în mod sigur nu se va înălţa vreun
palat precum cei de la Versailles. La fel stau lucrurile şi în privin-
ţa romanelor, cercetării ştiinţifice, bibliotecilor, spitalelor. Deşi,
în principiu, copiii din Harneln le-ar putea avea, aceasta nu se va
întîmpla pentru că tribul lor, auto-organizat şi egalitar, va rămîne
puţin numeros şi prea înglodat în sărăcie pentru a se mai ocupa
de altceva decît de supravieţuirea de la o zi la alta.
Cu alte cuvinte, diferitele mecanisme biologice prezentate în
detaliu in capitolele 8,9 şi 10, precum selecţia pe bază de înrudire
şi altruismul reciproc, pot explica sociabilitatea în societăţile primi-
tive, pînă la nivelul familiilor, triburilor şi altor forme de socia-
bilitate specifică grupurilor umane mici. Mecanismele non-biolo-
gice de auto-organizare prezentate în capitolele 11 şi 12 pot explica
regulile sociale care guvernează grupurile ceva mai numeroase,
cu cîteva sute sau chiar mii de membri. Aceste mecanisme explică
şi apariţia ordinii spontane pe o scară mai largă în societăţile în
care există deja o formă de conducere şi domnia legii. Dar, atunci
cînd grupurile spontane ajung să fie prea numeroase, diverse pro-
bleme legate de bunurile obşteşti (de pildă, cine negociază regu-
lile. cine îi supraveghează pe escroci sau cine impune normele)
devin de nerezolvat.
Lista concepută de Elinor Ostrom şi conţinînd regulile privind
resursele comunitare constituie cultura cu „c“ mic — reguli mă-
runte pentru comunităţi mici, pe care în general nu Ie asociem sis-
temelor culturale mari şi importante. Lucrările pe tema ordinii
spontane nu pot explica apariţia normelor în cadrul grupurilor nu-
meroase — naţiuni, grupuri etno-lingvisticc sau civilizaţii. Cultu-
ra cu „C" mare fie ea islamică, hindusă, confucianistă sau creştină
— nu are rădăcini spontane.
Mai există şi o problemă morală. Moralitatea comună este com-
patibilă cu imoralitatea şocantă ce există la nivelurile superioare
de organizare socială, ba chiar este o precondiţic a ei. O gloată
 DINCOLO DE GROTA 76 269

dezorganizată, individualistă nu poate declanşa un genocid siste-

matic. cum a fost masacrarea chiaburilor de către sovietici in tim-
pul colectivizării din anii '30. Soldaţii sudişti ai Confederaţiei,
care şi-au dat vieţile pentru menţinerea sclaviei, sau germanii care
au provocat Holocaustul au dovedit adesea însuşiri precum inte-
gritatea. curajul şi loialitatea faţă de propriile comunităţi. Mai ales
germanii sînt cunoscuţi ca adepţi fanatici ai ordinii, ei refuzînd
să traverseze strada pe roşu chiar şi atunci cind conduceau pluto-
nul de prizonieri spre lagărele de concentrare. Dar acea morali-
tate comună care-l face pe individ să refuze să încalce o regulă
de circulaţie contribuie, la un nivel social superior. Ia comiterea
celor mai abominabile crime. Dorinţa noastră de a plăcea şi a fi
respectaţi, de a ne conforma, îi determină pe oameni să execute
ordinele cele mai brutale atunci cînd se află prinşi în plasa unui
sistem politic rău. Simţul moral, la nivel general uman. ne îndeamnă
să încălcăm norme faţă de care sîntem profund ataşaţi, precum
loialitatea şi reciprocitatea faţă de grupul nostru.1 Marile conflicte
morale ale vremii noastre nu s-au declanşat din lipsa moralităţii
comune, ci mai degrabă din tendinţa comunităţilor umane de a se
autodefini într-un mod îngust, pe baza rasei, religiei, apartenenţei
la un grup etnic, sau a unei alte caracteristici subiective, şi de a
lupta pînă la capăt pentru ele cu alte comunităţi ce se definesc în
mod diferit.
Legiuitorii sînt necesari pentru a instaura guvernări ce permit
crearea unor comunităţi vaste şi transformarea ordinii sociale în
ordine politică. Oamenii merg mai departe decîl orice alt animal
în crearea ierarhiilor de ordin secund şi terţ, care unesc familiile
în triburi şi ginţi, triburile în uniuni de triburi, iar, în cele din urmă.
toate unităţile sociale subordonate într-o comunitate politică sau
un stat.2 Este posibil ca. după cum afirmă politologul Roger Maş-
tere, statul să aibă origini biologice.3 Aristotel susţine că omul este
în chip natural nu un animal social, ci unul politic. El îşi întemeiază
afirmaţia pe faptul că pretutindeni oamenii trăiesc în comunităţi
politice, cu excepţia unui mic număr de comunităţi izolate de tipul
Noului Hameln. Oamenii nu se mulţumesc doar cu legături sociale
270 MAREA RUPTURĂ

date de familie, prieteni, vecini, biserici, asociaţii de voluntari etc.;

ei vor sâ conducă, să-i domine pe ceilalţi şi sâ capete recunoaştere
pentru modul în care modelează comunităţile prin intermediul ie-
rarhiilor.
Ierarhia este necesară pentru a corecta defectele şi limitele
ordinii spontane. Cel puţin ea satisface interese de ordin obştesc
precum apărarea şi protejarea drepturilor de proprietate. în afară
de aceasta insă, ordinea politică ajută la crearea ordinii sociale
pe cel puţin trei căi. în primul rind creează norme directe prin legis-
laţie. Maxima „nu poţi da legi în privinţa moralităţii" este numai
parţial adevărată; statele nu-i pot obliga pe indivizi sâ respecte
norme ce violează instinctele naturale sau interesele esenţiale. Pot
însă tauri norme informate, ceea ce au şi tăcut de-a lungul isto-
riei. Lovitura fatală dată segregaţiei legislative din Statele Unite
prin legea drepturilor civile şi cea electorală din anii '60 a fost
decisivă pentru schimbarea normelor populare privind aspectele
rasiale.
A doua cale prin care ordinea politică instituie ordine socială
o reprezintă crearea condiţiilor pentru un schimb paşnic pe pieţe,
ceea ce conduce la extinderea ordinii spontane generate de pieţe
mult dincolo de graniţele comunităţilor tradiţionale. înarmaţi cu
drepturile de proprietate, cei ce cumpără şi cei ce vînd pot interac-
ţiona la distanţe mari, fiind încredinţaţi că, în cazul în care sînt
înşelaţi, legea îi apără; se pot face investiţii al căror beneficiu e
aşteptat într-un viitor îndepărtat. în absenţa stalului şi a dreptului
de proprietate, comerţul şi mai ales investiţiile rămîn la cote scă-
zute; e drept că schimbul în natură are loc chiar şi în zonele de
război, acolo unde ordinea politică a fost distrusă. Dar tară îndoială
că nimic din ce ţine de lumea economică modernă nu poate fi
închipuit în absenţa statului.
În fine, politica generează ordine socială prin calităţile şi far-
mecul personal al conducătorilor. Am observ at mai sus că, în cadrul
corporaţiilor, indivizii pot deseori influenţa obiceiurile şi obiecti-
vele organizaţiilor lor. Afirmaţia râmîne valabilă şi în politică,
însuşirile cerute pentru a crea ordine politică se deosebesc de cele
 DINCOLO DL GROTA 76 271

necesare producerii ordinii sociale. Calităţile de care trebuie să dea

dovadă copiii din Hamcln sint cele pe care le-am asociat cu capi-
talul social: cinstea, respectarea cuvîntului dat. reciprocitatea etc.
Deşi ele sînt importante şi pentru ordinea politică, aceasta din urmă
pretinde şi alte însuşiri, mai rare, cum ar fi curajul, îndrăzneala,
diplomaţia şi imaginaţia politică. Oamenii de stat, de la Solon şi
Lycurg pînă la Petru cel Mare şi Abraham Lincoln, au făcut mai
mult decît să codifice normele răspînditc în jurul lor. Ei au con-
tribuit la ceea ce Machiavelli numea „noi rînduieli şi ordini“ în
viaţa politică prin forţa caracterului şi a exemplului lor personal.
Modestia de care a dat dovadă George Washington în funcţia de
preşedinte al Statelor Unite, refuzul înaltelor titluri onorifice şi
dorinţa lui de a se retrage după două mandate de preşedinte, în
ciuda rugăminţilor multor concetăţeni ai săi de a deveni preşedinte
pe viaţă, cu prerogative aproape regale, a creat precedente deci-
sive pentru conduita următorilor preşedinţi americani, aleşi în mod
democratic.
Religia ierarhică s-a aflat de multe ori în slujba politicii, confun-
dindu-se practic cu aceasta în calitate de mijloc ierarhic de constru-
ire a coaliţiilor de ordin secund şi terţ, de la ginţi la imperii. în marc
parte din istoria omenirii n-a existat o despărţire netă între autori-
tatea ierarhică a statului şi autoritatea ierarhică religioasă. Regele
şi marele preot şi-au exercitat dominaţia asupra aceluiaşi dome-
niu şi deseori erau una şi aceeaşi persoană. Religia legitima con-
ducerea politică: doctrina lui Confucius susţinea mandarinii din
China, shintoismul promova cultul împăratului în Japonia, iar regii
europeni domneau prin drept divin. Hinduismul, creştinismul şi
islamul s-au folosit din plin de puterea statului penlai a-şi răspîndi
şi impune doctrinele, deseori prin forţa armelor. Cuius regio. dus
religio*.
Cele mai vaste comunităţi umane care depăşesc graniţele sta-
telor sînt de natură religioasă. Multe dintre ele îşi au obîrşia în *

* Conform păcii confesionale de la Augsburg (1555), supuşii urmau să

adopte credinţa principilor lor. (N. ed.)
272 MAREA RUPTURĂ

aşa-numita „epocă axială“, iar cele mai multe au izvorît din învă-
ţăturile unor oameni — Confucius, Cristos, Buddha. Mahomed,
Calvin — sau din grupuri relativ restrinse. Deşi autoritatea ierarhică
a religiei organizate nu e necesară pentru generarea regulilor
morale comune, ea a avut o însemnătate istorică decisivă în apariţia
civilizaţiilor. Marile civilizaţii (islamică, iudaică, creştină, india-
nă şi confucianistâ) — ale căror graniţe reprezintă încă. în opinia
lui Saniuel Huntington, zonele fierbinţi în politica mondială
sînt de natură religioasă.4
Există şi o altă cale prin care religia ierarhică a jucat un rol im-
portant în făurirea normelor morale. Nici predispoziţia noastră bio-
logică favorizînd cooperarea socială, nici acel tip de ordine spon-
tană la care putem ajunge prin negocieri descentralizate nu vor
conduce vreodată la universalism moral — altfel spus, la reguli
morale care să se aplice tuturor oamenilor in calitate de fiinţe uma-
ne şi pe care se întemeiază noţiunile curente precum egalitatea
între oameni şi drepturile omului. în cele din urmă, ordinea natu-
rală şi cea spontană nu fac dccît să accentueze egoismul grupurilor
mici şi au ca rezultat o rază de încredere mică. Ele generează
însuşiri curente, precum cinstea şi reciprocitatea, şi conduc către
ierarhic şi ordine doar în cadrul comunităţilor relativ mici în care
sînt acceptate. Rezultatul lor este ceea ce Mei Brooks ar numi
moralitatea Grotei 76: toţi cei din afara grotei se pot duce dracu-
lui. Cei din afară sînt consideraţi ţinte ale agresiunii comunităţii,
la fel ca victimele cimpanzeilor de la Gombe.
Poate părea ciudat să punem pe seama religiei ierarhice ruperea
barierelor dintre comunităţile umane, întrucît asociem de obicei
fervoarea religioasă cu violenţa comunitară. Conflictele religioase
dintre protestanţii şi catolicii din Irlanda de Nord, dintre musul-
manii şi ortodocşii în Bosnia, dintre hinduşi şi tamili în Sri Lanka
se află permanent în centrul atenţiei. Dar dacă privim istoria dintr-o
perspectivă mai largă, constatăm că religia a jucat un rol esenţial
în creşterea razei de încredere în societăţile umane. Concurenţa
şi cooperarea sînt strîns împletite în evoluţia umană: asigurăm or-
dinea internă în comunitatea noastră pentru a putea concura în
 DINCOLO DE GROTA 76 273

condiţii mai bune cu alte comunităţi. Dar comunităţile s-au mărit

întruna, depăşind nivelul familiei, al tribului, depăşind cu mult ni-
velul Grotei 76. Grupurile religioase organizate, care astăzi se luptă
între ele, se află la capătul unui proces îndelungat de evoluţie so-
cială ce a asigurai ordinea, regulile şi pacea in cadrul unor comuni-
tăţi tot mai numeroase. Datorăm religiei faptul că astăzi se poate
vorbi de civilizaţii şi nu doar de familii sau triburi.
Tot religia a fost prima care a sugerat că cea mai marc comuni-
tate în cadrul căreia trebuie să se aplice regulile sale morale —
raza sa maximă de încredere — trebuie să fie însăşi întreaga ome-
nire. Acest universalism moral se regăseşte în multe religii fundamen-
tale, între care budismul, islamismul şi creştinismul, iar creştinismul
este cel ce a lăsat moştenire doctrinelor laice precum liberalismul
şi socialismul ideea egalităţii universale a drepturilor omului. Poate
că aspiraţia către universalismul moral nu poate fi înfăptuită de
nici o religie din ziua de azi, dar ea râmîne strîns legată de uni-
versul moral creat de religie.
Abia modernitatea occidentală a transferat sarcina construirii
ierarhiilor de ordin superior din sfera religiei în cea a statului, cu
mecanismele sale birocratice, legislative, juridice, constituţionale,
electorale elaborate. La începuturile Europei modeme, conflictele
religioase deveniseră atît de distrugătoare. îneît fondatorii libera-
lismului, precum Thomas Hobbcs şi John Locke, au instituit o nouă
bază pentru comunitate, astfel îneît statul a fost secularizat şi s-au
redus mult numărul şi anvergura valorilor comune mandatate de
autoritatea statului. Democraţiile liberale postindustriale, de care
ne-am ocupai în prima parte a acestei cărţi, reprezintă rezultatele
ultime ale acestei inovaţii.
Valorile împărtăşite în cadrul unei democraţii liberale modeme
în ansamblul ei tind să fie în tot mai marc măsură politice, nu religi-
oase. A fost o vreme cind marea majoritate a americanilor ar fi
subscris la caracterizarea patriei lor ca „o naţiune creştină“; astăzi,
această descriere este valabilă numai pentru o minoritate restrinsă,
minoritate privită cu mare suspiciune de ceilalţi membri ai socie-
tăţii. Majoritatea americanilor preferă ca patria lor să fie asociată
274 MAREA RUPTURA

cu valori laice precum democraţia, egalitatea in drepturi a cetăţe-

nilor săi şi un guvern constituţional. Însăşi diversitatea ţării garan-
tează faptul că, în afara culturii populare, vor fi din ce în ce mai
puţine repere culturale care să poată fi luate drept sigure.
Ar fi şi mai ciudat să descrii Europa contemporană drept
„creştinătate“, ţinînd cont de laicizarea majorităţii societăţilor
europene. Deşi creştinismul a jucat un rol esenţial în formarea civi-
lizaţiei lor, europenii contemporani sînt mult mai înclinaţi să-şi
definească identităţile culturale în termeni laici, politici, decît în
termeni religioşi. Cei ce o fac totuşi, cum ar fi diferitele comuni-
tăţi din Balcani, par mai curind reminiscenţe bizare ale unei epoci
istorice revolute. Aproape toate societăţile europene contempora-
ne au devenit multietnice şi multiculturale şi, deşi se află cu mult
în urma Statelor Unite în această privinţă, şi ele. ca şi Statele Unite,
trebuie să încerce să-şi definească identităţile în termeni politici
şi civici, şi mai puţin în termeni etnici sau religioşi. Hotâririle tri-
bunalelor şi guvernului german din 1998 de a recunoaşte statutul
religiei islamice şi de a acorda cetăţenia germană şi celor care nu sînt
de origine etnică germană constituie paşi tăcuţi în această direcţie.

Religia descentralizată
În toate ţările avansate religia ierarhică a fost separată de stat şi
a intrat într-un declin de lungă durată. Aceasta nu înseamnă totuşi
că religia însăşi a dispărut, ci doar forma s-a modificat. în capito-
lul 8 am arătat că, în multe comunităţi primitive, religia populară
apare într-un mod descentralizat şi că, adesea, în societăţile moder-
ne, comunităţile recurg la practici religioase din motive pragmatice.
Cu alte cuvinte, practicile religioase sini susţinute nu de credinţa
dogmatică în revelaţia divină, ci pentru că învăţăturile religioase
reprezintă un limbaj accesibil prin care se exprimă regulile morale
existente ale comunităţii respective. Copiii din Hameln, în încer-
carea de a institui ordinea în micul lor trib, pot foarte bine să-şi de-
finească în termeni religioşi regulile la care ajung. Aceasta nu vine
în contradicţie cu ceea ce am susţinut anterior, şi anume că ei vor
 DINCOLO DE GROTA 76 275

ajunge la ordinea socială tară ajutorul unui profet care să le trans-

mită cuvîntul lui Dumnezeu. Acest tip de religie descentralizată,
pragmatică este o componentă a ordinii spontane, nu o alternati-
vă la ea. Şi, cu toate că acest limbaj religios poate părea neraţional,
în comparaţie cu limbajul juridic sau cu cel politic, el serveşte
totuşi obiectivelor raţionale ale edificării comunităţii.
Nici o religie nu se consideră un simplu instrument al ordinii
sociale. Dwight Eisenhower a fost o dată ironizat pentru că a spus
că americanii ar trebui să se ducă la biserică, oricare ar fi ea. Dar,
în fond. exact în acest mod abordează mulţi oameni religia contem-
porană. Ei îşi dau seama că duc o viaţă dezordonată, că urmaşii
lor au nevoie de valori şi reguli, sau că sînt izolaţi şi dezorientaţi;
ei îmbrăţişează o anume religie nu pentru că au devenit credincioşi
fervenţi, ci fiindcă aceasta este cea mai convenabilă sursă de re-
guli, de ordine şi comunitate. Acest gen de practică religioasă nu
rezolvă problema atrofierii morale, ba chiar poate contribui la ea.
Pe de altă parte, este o importantă sursă de ordine socială în inte-
riorul grotei.
Este puţin probabil ca acest gen de practici religioase descen-
tralizate să dispară vreodată, tocmai pentru că este atît de util comu-
nităţilor. în urmă cu o generaţie sau două era răspîndită părerea
că modernizarea şi laicizarea merg inevitabil mină în mînâ şi că,
în cele din urmă, credinţa întemeiată pe revelaţie va fi înlocuită
de cunoaşterea bazată pe raţiune, ştiinţă şi empirism. Această con-
cepţie părea plauzibilă, avînd în vedere secularizarea care se pro-
ducea în majoritatea ţărilor europene şi ţinînd cont de laicizarea
vieţii publice din Statele Unite. Dar nu există nici o teorie serioasă
în ştiinţele sociale care să ne spună că este imposibil un reviri-
ment religios în condiţiile actuale. După cum au subliniat Peter
Berger, David Martin şi mulţi alţii, presupusa corelaţie între secu-
larizare şi modernizare, care a fost odinioară un subiect central
în lucrările de sociologie, este falsă.6 Legea, presupusă universa-
lă, a progresului social se dovedeşte a fi aplicabilă în special în Eu-
ropa occidentală. în alte ţări avansate, dar mai ales în Statele Unite,
nu s-a constatat o scădere a practicilor religioase o dată cu creşterea
276 MAREA RUPTURĂ

nivelului veniturilor şi al educaţiei.7 Martin a remarcat cel puţin trei

revirimente religioase majore în Statele Unite de cînd primii pele-
rini s-au stabilit în Golful Plymouth, în 1620: Marea Deşteptare
din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a Doua Mare Deş-
teptare din anii '30 şi ’40 ai secolului XIX şi avîntul mişcării penti-
costale de la mijlocul secolului XX, reviriment care, într-un fel,
are loc şi acum.8

Baza culturală a încrederii

În ciuda declinului religiei ierarhizate din societăţile modeme,
tiparele culturale pe care le-a format cu mult timp în urmă joacă
în continuare un rol decisiv în formarea relaţiilor contemporane
bazate pe încredere. Unul dintre punctele slabe ale oricărei tenta-
tive de a considera natura umană drept explicaţie a unor fenomene
precum încrederea şi capitalul social este că nu poate justifica deo-
sebirile evidente dintre diferitele grupuri umane. La fel stau lucru-
rile şi în cazul nostru. Trăsăturile psihologice universale prezen-
tate in capitolele precedente şi care constituie baza capitalului
social explică pe deplin de ce trebuie să existe cooperare socială
în cadrul grupurilor relativ mici, dar ele nu explică de ce diferite
societăţi umane contemporane au raze de încredere diferite. Aceste
explicaţii trebuie să fie în totalitate de natură culturală şi deseori
trebuie căutate în moştenirea religioasă a societăţii.
În precedenta mea carte. încredere, am cercetai unele dintre aces-
te diferenţe culturale.9 De exemplu. în societăţile chinezeşti dese-
ori raza de încredere e limitată la membrii familiei şi la grupurile
înrudite, datorită accentului pus de confucianism pe familie ca
sursă principală a obligaţiilor sociale. În China tradiţională, un
copil al cărui tată sâvîrşise o crimă nu era obligat să-l denunţe la
poliţie; îndatoririle faţă de familie treceau înaintea celor faţă de
stat. Aceasta însemna că existau puternice legături de cooperare
în cadrul familiilor, dar o anume neîncredere faţă de cei din afara
familiei. Afacerile chinezeşti tind să râmînă în familie, iar partene-
riatele nu se stabilesc pe baza unor criterii impersonale care să
 DINCOLO DE GROTA 76 277

conducă la maximum de profit, ci pe baza legăturilor de familie

şi a prietenilor personali.
O situaţie asemănătoare se constată în ţările catolice latine, atît
în sudul Europei, cît şi in America Latină. Şi aici raza de încredere
tinde să se limiteze la membrii familiei şi la prietenii apropiaţi.
Economiile unor ţări precum Mexic, Peru, Bolivia şi Venezuela
sînt în marc măsură controlate de cîteva zeci de familii influente,
ale căror afaceri cuprind o mulţime de sectoare, de la comerţul
cu amănuntul la producţia industrială şi sistemul de asigurări. Ex-
plicaţia raţională din punct de vedere economic pentru existenţa
acestor reţele rămîne obscură celor din afară, dacă nu înţeleg că
ele se bazează pe legături de familie şi de prietenie. Investitorii
străini care acţionează ignorînd aceste reţele complexe de încredere
o fac pe propriul lor risc.
Una dintre consecinţele curente ale accentului pus de diferitele
culturi pe relaţiile de rudenie ca bază a capitalului social este fap-
tul că există două niveluri ale obligaţiilor morale unul în cadrul
familiei şi altul, mai scăzut, faţă de restul lumii. în multe dintre
aceste societăţi bazate pe relaţiile de familie există un marc grad
de corupţie, pentru că ocuparea unei funcţii publice e deseori privi-
tă ca o ocazie de a fura în beneficiul familiei. în Brazilia se spune
că există o morală pentru familie şi alta pentru stradă. E greu să
faci afaceri dacă n-ai legături de rudenie sau de prietenie, iar străinii
sînt trataţi cu un oportunism dur pe care nu -1 întîlncşti în reţelele
întemeiate pe încredere.
Nu este locul pentru o discuţie amănunţită asupra originilor aces-
tor deprinderi culturale. Ele ne interesează aici doar în măsura în care
pot aduce o clarificare în privinţa viitorului Marii Rupturi şi a pers-
pectivelor unei reînnoiri culturale în ţările afectate de ea. în ţările cato-
lice latine, nepotismul are rădăcini culturale atît în tradiţia latină
a familiei, cît şi în importanţa acordată familiei de Biserica Ca-
tolică, pe cînd în China are rădăcini adinei în confucianism. După
cum a arătat Max Weber, protestantismul a creat condiţiile pen-
tru apariţia unei raze de încredere mai mari. diminuînd importanţa
familiei şi impunînd credincioşilor datoria universală de a fi cin-
278 MAREA RUPTURA

ştiţi şi a avea un comportament moral. Cînd şi-au cucerit indepen-

denţa, Statele Unite n-au fost doar în plan cultural o tară protestan-
tă; versiunea americană a protestantismului era profund sectară,
descentralizată, iar organizarea sa internă se baza pe congregaţii.
Spre deosebire de Europa, unde religia era strins legată de stal,
în America biserica a fost separată de stat încă de la începutul seco-
lului al XLX-lea, iar tot ce ţinea de organizarea vieţii religioase
se baza în întregime pe voluntariat. Explozia de asociaţii voluntare
a fost deci stimulată, în marc măsură, de protestantismul sectar;
acesta explică numărul mult mai marc de asociaţii civile din Ame-
rica, în comparaţie cu orice altă ţară avansată. Sondajul World
Values confirmă din plin acest fapt. în 1991, 71% dintre ameri-
cani au declarat că tăceau parte din organizaţii voluntare, faţă de
38% în Franţa, 64% în Canada. 52% în Marea Britanic şi 67%
în fosta Germanie de Vest.10 Şi Lester Salamon constată că în secto-
rul nonprofit este cuprinsă o parte mult mai mare din forţa de mun-
că şi din PIB în Statele Unite decît în orice altă ţară avansată eco-
nomic.11 Ceea ce Weber a numit „fantoma credinţelor religioase
moarte“, sub forma artei laice a asocierii, continuă să bîntuie socie-
tatea americană.
Eşecul încercării de a extinde raza de încredere dincolo de cer-
cul familiei şi al prietenilor poate fi rezultatul unei proaste gu-
vernări. O domnie a legii transparentă pune bazele încrederii între
străini. Dar o asemenea domnie a legii nu este de la sine înţeleasă.
Unele state n-au reuşit să protejeze în mod adecvat drepturile de
proprietate sau să garanteze siguranţa publică; altele au dat dovadă
de arbitrariu şi rapacitate în privinţa impozitelor şi a reglementă-
rilor sociale. în aceste condiţii, familia devine un fel de liman, un
univers restrins în care oamenii pot avea oarecare încredere în cinstea
celorlalţi. Faptul că în China oamenii se bazează pe familie îşi
are obîrşia în sistemul de impozitare arbitrar şi împovărător din
epoca imperială, consolidat de înfiorătoarea istorie politică a ţârii
în secolul XX. într-o societate ce impunea ţăranilor impozite grele
era firesc ca familiile să ţină o dublă contabilitate, una pentru uzul
lor. cealaltă pentru perceptor. Diego Gambetta e de părere că Mafia
 DINCOLO DF. GROTA 76 279

siciliana a apărut la sfîrşitul secolului al XlX-lea pentru că, din

diverse motive, măsurile guvernamentale vizînd sudul Italiei n-au
protejat niciodată în mod adecvat drepturile de proprietate .12 In
lipsa unui sistem juridic eficient în care oamenii să se poată con-
stitui ca parte civilă, ei s-au văzut obligaţi să apeleze la un mafiot
pentru a le garanta că vor fi despăgubiţi în cazul în care ar fi în-
şelaţi. Ceva asemănător s-a întîmplat în Rusia postsovieticâ, sta-
tul dovedindu-şi ineficienţa în apărarea drepturilor de proprietate
şi siguranţei personale, astfel încît oamenii şi-au căutat surse pri-
vate de protecţie sub forma mafiei locale. Dimpotrivă, o domnie
a legii universală şi corect aplicată favorizează o rază de încredere
mult mai mare, oferind celor ce nu se cunosc şi nu se înrudesc o
bază pentru colaborare şi pentru rezolvarea disputelor.

Întoarcerea în grotă
În acest capitol şi în cel precedent am pus în evidenţă limitele
ordinii naturale şi ale celei spontane şi am explicat de ce a fost
necesară autoritatea ierarhică, sub forma religiei şi a autorităţii
politice, pentru crearea ordinii sociale şi a ansamblului de norme
pe care le numim „cultură“. Am arătat de asemenea şi la nivel
organizaţional de ce ierarhia nu va dispărea niciodată cu totul şi
de ce marile avantaje ale reţelelor şi ale locurilor de muncă orga-
nizate spontan nu vor fi niciodată suficiente pentru a duce la în-
deplinirea tuturor obiectivelor pe care le urmăresc organizaţiile.
Ţinînd cont de aceste limitări, se poate pune întrebarea de ce am
tăcut totuşi efortul de a analiza sursele naturale şi spontane de
ordine, din moment ce lor trebuie să li se alăture pe atît de multe
căi ordinea ierarhică, şi ce relevanţă au ele în cadrul Marii Rupturi.
Răspunsul este, combinînd metaforele, că deja copiii din Hameln
se află în afara grotei. Ce au pierdut ei nu c dimensiunea comuni-
tăţii, nici universalismul moral, ci moralitatea comună pe care la
început au fost în stare s-o creeze pentru ei înşişi. Altfel spus, socie-
tăţile din America de Nord şi din Europa sînt deja entităţi vaste,
stabile politic, înzestrate cu suficientă autoritate ierarhică pentru
280 MAREA RUPTURA

a impune principiile universale ale drepturilor omului şi cetăţeanu-

lui. Poate că nu se trăieşte pe deplin în conformitate cu aceste prin-
cipii şi că există un proces de atrofiere morală, dar oamenii aces-
tor societăţi n-au ajuns încă să trăiască în grote ostile, închise în
sine, sau în suburbii-enclave în care raza de încredere nu depăşeşte
limitele cartierului. Nici una dintre ele n-a devenit o Bosnie sau o
Ruandâ. Ele se bazează pe anumite principii politice comune care
le permit să fie societăţi vaste şi bogate, în care diversitatea poate
constitui atît un avantaj, cît şi o problemă.
Este puţin probabil ca neîncrederea endemică din sudul Italiei
şi din Rusia zilelor noastre să dispară de la sine în viitorul apro-
piat. Capacitatea naturală a membrilor acestor societăţi de a crea
ordine spontană nu va fi suficientă pentru a le permite să corecteze
deprinderi culturale care au condus la o rază redusă de încredere.
Această neîncredere este accentuată de istoria îndelungată a unor
proaste guvernări şi de absenţa unor grupuri sociale care să joace
rol de mediator — societatea civilă —, grupuri ce nu-şi pot face
apariţia peste noapte. Dar nu aceasta este problema cu care se con-
fruntă Statele Unite sau alte ţări dezvoltate care trăiesc experienţa
Marii Rupturi. Statele Unite, în special, au o cultură ce încurajea-
ză asocierea voluntară; oricît ar fi scăzut gradul de încredere, ori-
cum el este mai mare decît în Italia şi Franţa. Societatea america-
nă este flexibilă, dinamică şi relativ neafectată de ritualizare şi
tradiţie. în această privinţă se poate stabili o analogie cu dezvol-
tarea economică. Specialiştii în dezvoltarea economică ştiu că pos-
tulatele economiei neoclasice modeme nu par să se aplice la multe
ţări din Lumea a Treia. Acestor ţâri le lipsesc instituţiile politice
şi economice pe care se pot baza societăţile avansate — de pildă,
reglementările bancare sau un sistem juridic-comercial funcţio-
nal — şi sînt confruntate cu obstacole ce nu există în societăţi re-
lativ fluide, cum este cea americană. De exemplu, idcca că aface-
rile vor înflori atunci cînd va dispărea povara reglementărilor nu
se aplică întotdeauna la ţările cu o cultură ostilă inovaţiei şi asu-
mării riscului. Uneori abolirea controlului conduce la comporta-
ment delincvent şi la anarhie. Ceea ce nu înseamnă totuşi că ase-
 DINCOLO DE GROTA 76 281

menea legi nu vor funcţiona în societăţile dezvoltate, cele în care

au apărut aceste teorii.
Dificultăţile Amerieii sînt de alt tip. Schimbările tehnologice,
dimensiunea şi diversitatea societăţii contemporane au făcut să
se piardă mult din moralitatea comună de care s-ar fi bucurat co-
piii din Hameln pe cînd ar fi trăit încă în grotă. Pentru Statele Unite
şi pentru celelalte societăţi aflate în situaţii asemănătoare, recon-
stituirea ordinii sociale nu ţine deci de reconstrucţia autorităţii ie-
rarhice, ci ţine de reinstaurarea unor deprinderi precum cinstea
sau reciprocitatea şi de creşterea razei de încredere, în condiţii
tehnologice modificate.
Nu e aşadar lipsit de importanţă să ştii că există importante surse
naturale şi spontane de ordine socială. Aceasta ne sugerează că
valorile culturale şi morale vor continua să evolueze pe căi ce vor
permite oamenilor să se adapteze condiţiilor tehnologice şi econo-
mice în schimbare cu care sînt confruntaţi şi că această evoluţie
spontană va interacţiona cu autoritatea ierarhică pentru a genera
„o ordine extinsă a cooperării umane“. Atît auto-organizarea cît
şi ierarhia sînt indispensabile ca surse ale regulilor. Viaţa de fami-
lie nu poate fi refăcută în Statele Unite sau în celelalte ţări avansate
prin decret guvernamental, iar statul nu le poate dicta femeilor
cum să-şi armonizeze obligaţiile de serviciu cu responsabilităţile
faţă de copii. Deseori, controlul delincvenţci cade în sarcina car-
tierelor, care fixează standarde de comportament in public. Aceste
reguli culturale vor trebui aplicate de indivizi şi comunităţi care
intcracţionează zilnic. Pe de altă parte, deciziile politice de interes
public pot influenţa opţiunile sociale pe căi salutare sau pe căi
nefolositoare, fie garantînd siguranţa publică, fie creînd stimulente
perverse pentru familiile monoparentale. Deşi societăţile contem-
porane nu se mai pot baza, ca în trecui, pe autoritatea religiei, reli-
gia nu a dispărut şi continuă să fie o sursă utilă de valori împărtăşite
de membrii societăţii. Dar este de presupus că oamenii îşi vor folosi
în continuare capacităţile înnăscute şi raţiunea pentru a elabora
reguli care le servesc interesele şi necesităţile de lungă durată. Oamenii
fac acest lucru de zeci de mii de ani, aşa încît ar fi de mirare să
înceteze la sfirşitul secolului XX.
282 MAREA RUPTURĂ

Nu ne mai rămîne deci decît să trecem de la această prezentare

abstractă a originilor ordinii sociale la o discuţie mai concretă asu-
pra modalităţilor prin care putem depăşi Marea Ruptura, pe măsură
ce societăţile noastre din epoca informaticii continuă să se dez-
volte. într-un fel, am început deja să facem acest lucru atunci cînd
am discutat despre reţele şi rolul capitalului social în activităţile
ce implică tehnologia de vîrf. Deşi dezvoltarea capitalismului con-
temporan a destabilizat normele sociale specifice epocii industri-
ale, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva acest progres nu aduce
cu sine alte surse ale ordinii sociale. Putem de asemenea înţelege
mai bine ce ne rezervă viitorul dacă privim în urmă şi analizăm
căile prin care societăţile şi-au refăcut valorile morale de-a lun-
gul istoriei, atunci cînd s-au confruntat cu schimbări tehnologice
rapide. Acestea reprezintă subiectul părţii a treia a cărţii.
 PARTEA A TREIA

MAREA RECONSTRUCŢIE
 15

Epuizează oare capitalismul

capitalul social?

Mulţi oameni cred intuitiv că efectele capitalismului asupra vieţii

morale sînt nefaste. Pieţele stabilesc preţuri pentru orice şi înlocu-
iesc relaţiile interumanc cu calculul profitului. Din această perspec-
tivă, o societate capitalistă modernă consumă mai mult capital
social decît produce. Fenomene precum scăderea încrederii în insti-
tuţii. micşorarea razei de încredere, creşterea nivelului infracţiona-
lităţii şi ruperea legăturilor de rudenie în America de Nord şi Eu-
ropa fac să crească riscul alarmant ca aceste societăţi avansate să-şi
chcltuie capitalul social fără a mai fi în stare să-l refacă. Sînt oare
societăţile capitaliste sortite să se îmbogăţească material, dar să
sărăcească moral o dată cu trecerea timpului? Pieţele nemiloase
şi impersonale ne subminează oare legăturile sociale şi ne învaţă
că doar banii, nu valorile, contează? Este capitalismul modem sortit
să-şi submineze propria bază morală şi să-şi provoace astfel pro-
pria prăbuşire?
Adevărul este că societăţile tehnologice contemporane continuă
să aibă nevoie dc capital social. îl folosesc, apoi îl refac, într-un pro-
ces asemănător celui din trecut. Tipurile dc cerere şi sursele de
oferte s-au schimbat, dar nu există dovezi concludente că va dispă-
rea nevoia de norme etice informale sau că oamenii nu îşi vor mai
stabili standarde morale şi că nu vor încerca să se ridice la înălţimea
acestora. După cum am putut constata din analiza ordinii natura-
le şi spontane din partea a doua a acestei cărţi, oamenii îşi vor crea
în continuare reguli morale, pe de o parte pentru că acesta este un
dat natural, pe de altă parte pentru că îşi urmăresc propriile interese.
În trecut, capitalul social este posibil să fi provenit din surse pre-
cum religia ierarhică sau tradiţiile străvechi, surse care, în unele
286 MAREA RUPTURĂ

zone ale lumii de azi, par să fie destul de slabe. Dar acestea nu
sînt singurele surse.
Procesul prin care societăţile îşi regenerează capitalul social e
complex şi adesea dificil. De multe ori este vorba de un proces
care se desfăşoară pe parcursul mai multor generaţii şi care lasă
multe victime în urma sa, pe măsură ce vechile norme de coope-
rare sînt distruse, fără a fi înlocuite prin nimic altceva. Marca Rup-
tură nu se va îndrepta de la sine. Oamenii trebuie să recunoască
făptui că viaţa lor comunitară s-a deteriorat, că au un comporta-
ment autodistructiv şi că trebuie să depună eforturi pentru a crea
norme noi în societate prin dezbatere, dialog, dialog cultural, ba
chiar şi prin război cultural. Există dovezi că intr-o oarecare măsură
acest lucru s-a întîmplat deja, iar istoria omenirii ne dă speranţe
că făurirea unor noi norme şi a unei noi morale e posibilă.

Contradicţii culturale ale capitalismului?

Întrebarea privind felul în care ordinea economică modernă e
legată de ordinea morală e o întrebare veche pe care şi-au pus-o
mulţi autori. Este poate util să trecem în revistă cîteva dintre re-
flecţiile făcute pe marginea acestui subiect. înainte de a vedea cum
poate fi creată rezerva de capital social în zonele cele mai avansate
din punct de vedere tehnologic ale economiei globale. După cum
a remarcat economistul Albert Hirschmann. au existat multe pers-
pective contradictorii privind efectele râspîndirii capitalismului
modem, puternic tehnologizat, asupra vieţii morale.1
Una dintre perspective este legată de numele lui Edmund Burkc,
care a făcut Iluminismul răspunzător pentru epuizarea capitalului
social. Ca reacţie la excesele Revoluţiei Franceze. Burkc a criti-
cat încercarea de a edifica o ordine social-politică nouă şi mai
dreaptă pe baza unor principii abstracte, impuse coercitiv de un
stat centralizat. Viabilitatea acestei ordini nu se baza doar pe înţe-
lepciunea autorilor proiectului de organizare socială, ci şi pe ipo-
teza că oamenii ar putea fi motivaţi corespunzător de interesul lor
propriu raţional. Burke a susţinut că majoritatea regulilor sociale
 EPUIZEAZĂ OARE CAPITALISMUL... 287

viabile nu pot fi găsite printr-un raţionament a priori, ci că ele apar

în urma încercărilor şi eşecurilor repetate. într-un proces continuu
de evoluţie a societăţilor, proces care nu e neapărat unul raţional.
Religia şi vechile cutume sociale au jucat un rol important în fău-
rirea regulilor. Există un anume relativism în conservatorismul
lui Burke. Fiecare societate va genera un set diferit de reguli, ca
reacţie la mediul sau la istoria sa, pe care raţiunea nu le poate cu-
prinde în întregime. Pentru Burke. Revoluţia Franceză şi Ilumi-
nismul în general au reprezentat un adevărat dezastru fiindcă au
încercat să înlocuiască aceste reguli tradiţionale cu reguli raţionale,
care să fie respectate de oameni fără teama pedepsei divine. Dar
raţiunea nu e de ajuns pentru crearea constrîngerilor morale nece-
sare coeziunii societăţilor, astfel îneît proiectul iluminist eşuează
din cauza propriilor contradicţii interne.
Au existat şi variante mai recente ale criticii pe care Burke a
făcut-o Iluminismului. De exemplu, autorul englez contemporan
John Gray a afirmat că, o dată cu căderea Zidului Berlinului, au
ieşit la iveală contradicţiile interne ale Iluminismului şi că ele se
văd limpede în ratele infracţiunilor şi în dezordinile sociale din
ţări avansate precum Statele Unite.2 Capitalismul amplifică acest
proces: prin aşezarea interesului propriu mai presus de datoria
morală şi prin înlocuirea neîncetată a unei tehnologii cu alta, capi-
talismul distruge legăturile formate de-a lungul secolelor în cadrul
comunităţilor şi nu le mai lasă acestora dccît interesul personal
ca bază a coeziunii sociale.
Privind din această perspectivă, societăţile modeme nu s-au
destrămat la propriu doar pentru că ele trăiesc pe seama unui anu-
me tip de capital social istoric a cărui rezervă e mereu consumată
şi niciodată refăcută. Un rol esenţial în acest declin îl joacă laici-
zarea lumii, căci, dacă religia constituie sursa majoră de acţiune
morală, atunci declinul religiei în faţa modernizării înseamnă
sfirşilul ordinii sociale. Acest punct de vedere a fost susţinut cu
tărie de Fred Hirsch în cartea sa Limitele sociale ale creşterii'. „Vir-
tuţile sociale, cum ar fi «adevărul, încrederea, acceptarea, înfrina-
rea, datoria», necesare pentru funcţionarea unei «economii indivi-
288 MAREA RUPTURĂ

dualiste contractuale» se întemeiază în mare măsură pe credinţa

religioasă, dar «baza individualistă, raţionalistă a pieţei subminează
sprijinul religiei».”3
Puncte de vedere asemănătoare se găsesc şi în nenumăratele
scrieri pe tema „contradicţiilor culturale ale capitalismului“, în
care se afirmă că în cele din urmă dezvoltarea capitalismului se
subminează pe sine însăşi prin producerea unor norme aliate în
contradicţie cu cele necesare funcţionării pieţelor. Probabil că cel
mai renumit exponent al acestei perspective a fost Joseph Schum-
peter care, în cartea sa Capitalism, socialism şi democraţie, a afir-
mat că sistemul capitalist tindea să creeze, în timp, o clasă de elite
care era ostilă chiar forţelor care o creaseră, şi că aceste elite vor
încerca în final să înlocuiască economiile de piaţă cu economii
socialiste.-1 Daniel Bell a fost de părere că abundenţa face inutilă
etica muncii şi că tot ea produce o elită culturală care se află în
revoluţie permanentă împotriva status <7 MO-ului. El a remarcat că
însăşi esenţa modernismului artistic constă în dorinţa de a încălca
normele existente, de a contesta autoritatea şi de a sfida standardele
comunităţii.5 Fiecărei noi generaţii îi este tot mai greu să încalce
normele. întrucît rămîn din ce în ce mai puţine norme de subminat
şi tot mai puţini oameni al căror conformism în care se complac
să fie şocat. Aceasta explică escaladarea constantă a neruşinării,
înccpînd cu dadaismul tară sens din anii ’20 şi pînă la spectacolele
obscene, profanatoare şi agresive de la sfirşitul secolului XX. în
cele din urmă, după părerea lui Bell. o elită culturală care se află
in permanentă opoziţie faţă de toate valorile clasei de mijloc sfîr-
şeşte prin a distruge baza productivă a societăţii capitaliste care
face posibilă propria ei existenţă.
Conflictul potenţial dintre o societate a pieţei şi ordinea socială
n-a fost remarcat numai de Bell, ci şi de mulţi alţi autori, precum
Michael Sandei, Alan Wolfe şi William J. Bennett.6 Pentru normele
comunitare informate, cadrul cel mai propice în care apar şi se
impun este cel al grupurilor mici, stabile, şi totuşi capitalismul
este atît de dinamic îneît destramă continuu comunităţile prin restrin-
geri de activitate, restructurări şi transferarea locurilor de muncă
 EPUIZEAZĂ OARE CAPITALISMUL... 289

în străinătate. Supermagazine uriaşe în genul lui Wal Mart înlocu-

iesc magazinele mici de cartier, distrugînd astfel legăturile personale
pe care acestea din urmă le stabilesc, totul de dragul unor preţuri
mai scăzute. Societatea pieţei creează o industrie a distracţiilor care
le prezintă oamenilor tot ce vor ei să vadă, indiferent de efectele
pe care sexul şi violenţa le au asupra lor şi copiilor lor. Societatea
pieţei îi ridică la rang de eroi pe cei capabili să cîştige bani sau
faimă (deseori amîndouă) pc scama celor ce ar putea avea merite mult
mai mari. fără ca aceasta să Ic aducă însă şi cîştiguri materiale.7
În trecut, multe sectoare ale economiei americane erau prote-
jate de concurenţă prin reglementări, standarde profesionale sau
segmentarea pieţelor. O dată cu abolirea acestor reglementări şi
cu deschiderea economiei spre o concurenţă mai mare pe plan in-
tern şi extern în anii ’80 şi ’90. multe dintre sectoarele care în
trecut fuseseră protejate au devenit victimele unei concurenţe acer-
be, ceea ce a avut efecte negative asupra capitalului social. Ban-
cherii care în anii ’50 şi ’60 ajungeau pe terenul de golf la ora trei
dupâ-amiaza găseau timp şi fonduri pentru a se pune în serviciul
comunităţii: o dată cu schimbările din sectorul bancar, atît tim-
pul cît şi fondurile de care dispun au scăzut drastic. Argumente
de genul celor folosite de Johnnie Cochran pentru a obţine achi-
tarea lui O.J. Simpson — invalidarea juriului pc motivul solida-
rităţii rasiale ar fi fost categoric dezaprobate de juriştii din gene-
raţiile trecute. Capacitatea asociaţiilor profesionale de a impune
norme informale este grav subminată de mediul dominat de o con-
curenţă mult mai acerbă, cu care se confruntă avocaţii în zilele
noastre. Cochran nu numai că l-a ajutat pe clientul său să scape
de o acuzaţie de crimă, dar a obţinut pentru sine o emisiune pe
teme juridice la televiziune.
Problema cu întreaga literatură care a apărut pe tema „contra-
dicţiilor capitalismului“. în afara faptului că încă nu s-a prăbuşit
capitalismul, este că priveşte lucrurile dintr-o perspectivă unilate-
rală. Putem accepta faptul că deseori capitalismul este o forţă dis-
tructivă care subminează devotamentul şi îndatoririle tradiţionale.
Dar el creează de asemenea o ordine şi construieşte noi norme care
290 MAREA RUPTURA

le înlocuiesc pe cele dispărute. într-adevăr, capitalismul s-ar putea

să fie mai curînd un creator decît un distrugător de norme, ceea ce
ar face din el o forţă care mai curînd ar sprijini morala decît ar sub-
mina-o, în societăţile modeme. Studiile despre ordinea spontană,
pe care le-am citat în partea a doua a acestei cărţi, ilustrează căile
prin care grupuri descentralizate de oameni tind să producă ordine
dacă sînt lăsaţi să se descurce singuri.
Fără îndoială că acesta a fost punctul de vedere al multor gîn-
ditori din Epoca Luminilor care au susţinut că. departe de a sub-
mina morala, capitalismul de fapt o încurajează. Această idee a
fost exprimată pentru prima dată de Montesquieu, care scrie: „co-
merţul [...] rafinează şi îmblînzeşte purtările barbare pe care le
vedem zi de zi".8 Poate că cea mai limpede formulare a acestui
punct de vedere e cea a lui Samuel Ricard din 1704, deseori citată
de-a lungul secolului XVIII:
„Comerţul îi leagă [pe oameni) prin avantajul reciproc. [...] Prin
comerţ,
omul învaţă să chibzuiască, să fie cinstit, manierat, precaut şi rezer-
vat, atît în vorbă, cit şi în faptă. Dîndu-şi seama că trebuie să fie
înţelept
şi cinstit pentru a reuşi, el se fereşte de vicii, sau cel puţin purtarea
lui dovedeşte bună-cuviinţâ şi seriozitate, pentru a nu atrage asupra
sa judecata aspră a celor care îl cunosc sau îl vor cunoaşte.“9
Deşi nu avea idee de teoria jocurilor. Ricard descrie un joc re-
petat, în care reputaţia de om cinstit a cuiva devine un bun de preţ.
Şi Adam Smith credea în efectele moralizatoare ale aşa-numitu-
lui doux commerce, afirmînd că acesta promova punctualitatea,
chibzuinţă şi cinstea, şi îmbunătăţea vieţile lucrătorilor săraci tăcîn-
du-i mai puţin dependenţi de cei care, în ierarhia socială, ocupau
un rang mai înalt.10 Din perspectivă mai amplă, pledoaria lui Adam
Smith pentru capitalism s-a întemeiat mai curînd pe latura morală
decît pe cea economică.11 Societăţile aristocratice se bazau pe do-
rinţa de onoare, care putea fi satisfăcută doar prin lupte şi cuceriri
militare. Societăţile burgheze au înlocuit principiul aristocratic cu
cel întemeiat pe o formă mai îngustă a interesului personal — în
termenii lui Hirschman, au înlocuit pasiunile cu interesele —, îm-
blînzind astfel obiceiurile brutale şi violente ale rînduielilor aris-
 EPUIZEAZĂ OARE CAPITALISMUL. 291

tocratice.12 Membrii societăţilor comerciale şi-au promovat intere-

sele pe termen lung prin hărnicie, cinste, disciplină liber consimţită
şi printr-o mulţime de alte virtuţi mărunte care poate sînt departe
de grandoarea celor aristocratice. însă nu e mai puţin adevărat că
îi feresc pe oameni de viciile societăţilor aristocratice. Afirmaţia
lui Hirsch că o virtute precum cinstea necesară în comerţ trebuie
să se întemeieze pe religie pentru a dăinui este, în fond, absurdă.
Pentru perpetuarea cinstei (sau cel puţin a aparenţei ei) e suficient
interesul propriu al omului de afaceri.
În cele din urmă, cel mai bine ar fi să adoptăm o poziţie de
mijloc — dezvoltarea capitalismului încurajează şi, in acelaşi timp,
descurajează comportamentul moral. Trecerea de la pasiuni la in-
terese nu reprezintă numai un cîştig. Preţuirea aristocratică a onoarei
a constituit sursa tuturor marilor ambiţii politice, tăcînd viaţa
politică să depindă, în multe privinţe, de ea. Proiectele măreţe şi
nobile nu au fost iniţiate de oameni care sînt doar cinstiţi, chibzuiţi,
punctuali şi demni de încredere. în special Adam Smith a fost con-
ştient de limitările pe care le presupun acele virtuţi mărunte, pe
care comerţul are tendinţa să le încurajeze — pentru el, prudenţa
te obligă doar la un „respect rece“ - , iar scopurile urmărite de
burghezie în căutarea de a-şi „ameliora condiţia“ se întemeiau pe
iluzia că fericirea poate fi cumpărată prin bogăţie.13
Chiar dacă ne-am limita consideraţiile la virtuţile burgheze, se
poate admite că societatea de piaţă zdruncină şi în acelaşi timp
consolidează relaţiile morale. Evaluarea dragostei în bani sau con-
cedierea unui angajat vechi pentru creşterea eficienţei poate într-
adevăr să-i determine pe unii să devină cinici. Dar se întîmplă şi
invers: oamenii îşi fac relaţii sociale la locul de muncă şi îşi în-
suşesc cinstea şi chibzuinţă, fiind siliţi să lucreze cu alţi oameni
o perioadă îndelungată. în plus, capitalul social şi normele infór-
male internalízate devin şi mai importante, pe măsură ce trecem
de la epoca industrială la cea postindustrială, iar complexitatea
şi nivelul tehnologic cresc. Activităţile complexe trebuie să se baze-
ze pe auto-organizare şi auto-management. Aptitudinile necesare
în această privinţă, dacă nu se află în cultura societăţii, trebuie
292 MAREA RUPTURA

create de firmele particulare, pentru câ productivitatea lor depinde

de asta. Acest lucru se poate observa în noile forme de organizare
care s-au extins în fabricile şi birourile americane în ultimii 20 de
ani, şi mai ales în conceptul de reţea.
Economiile capitaliste modeme, postindustriale vor genera o
cerere continuă de capital social. Pe termen lung, ele ar trebui de
asemenea să asigure suficient capital social pentru a face faţă ce-
rerii. Avem destule motive să fim încrezători în această privinţă
pentru că ştim că agenţii privaţi care îşi urmăresc propriile sco-
puri egoiste vor tinde să genereze capital social şi virtuţile legate
de acesta, precum cinstea, credibilitatea şi reciprocitatea. Dum-
nezeu, religia şi tradiţiile străvechi pot fi de ajutor în acest pro-
ces, dar nu în mod indispensabil. Montesquieu şi Adam Smith
aveau dreptate cînd susţineau că morala c sprijinită de comerţ;
Burke, Daniel Bell şi John Cray se înşală cînd afirmă că în mod
necesar capitalismul îşi distruge propria bază morală sau că, în
sens mai larg. Iluminismul se subminează pe sine însuşi.
Există o mare confuzie în această privinţă. James C'oleman, socio-
logul care a relansat sintagma capital social în ultimii ani, a susţi-
nut câ acesta este un bun public, drept care e produs în cantităţi
prea mici dc pieţele libere.14 Capitalul social este deci în benefi-
ciul societăţii în întregul ei; grupul de oameni care încorporează
capitalul social nu poate pune monopol asupra beneficiilor sale
pentru membrii săi, ceea ce face ca ei să nu fie suficient stimu-
laţi pentru a produce dc la bun început capital social. Aceasta în-
seamnă că e nevoie ca aprovizionarea cu capital social să fie făcută
de alte forţe decît cele ale pieţei — fie de către guverne (atunci
cînd asigură învăţămîntul public care are un efect de socializare),
fie de către actori neguvernamentali precum familiile, bisericile,
organizaţiile de binefacere sau alte tipuri de asociaţii voluntare
care n-au scop lucrativ. Mulţi dintre participanţii la dezbaterea pri-
vind capitalul social cred. în conformitate cu această perspectivă,
câ există o distincţie netă între corporaţiile care produc profit pre-
cum Intel sau Gillette şi organizaţiile neguvernamentale precum
 F.PUIZEAZÁ OARE CAPITALISMUL 293

Sierra Club sau AARP*. Doar cele din urmă încorporează capi-
tal social şi fac cu adevărat parte din societatea civilă.
ldeea că ar fi un bun public capitalul social e greşită. Capitalul
social va fi produs de pieţe private pentru că este în interesul pe
termen lung al indivizilor egoişti să-l producă. Corporaţia care
impune servirea clienţilor săi cu deosebită corectitudine şi politeţe,
firma care retrage imediat din magazine un produs cu defecte sau
şeful care îşi reţine din salariu în semn de solidaritate cu muncito-
rii în momente de recesiune economică nu acţionează astfel din
motive altruiste: fiecare are un interes pe termen lung, fie că e
vorba de reputaţia de cinste, credibilitate, caracter, corectitudine,
fie că e în joc statutul de mare filantrop. Aceste virtuţi devin bunuri
economice şi în această calitate sînt căutate de indivizi şi firme
a căror unică preocupare e profitul. în mod similar, vînătorii de
balene, fermierii sau pescarii care inventează reguli pentru exploa-
tarea corectă, pe termen lung, a resurselor comunitare nu o fac
dintr-un sentiment de datorie faţă de mediu; interesul lor propriu
este ca resursele să nu se epuizeze, astfel îneît, pe termen lung,
să aibă asigurată partea lor.
Totuşi capitalul social are un caracter diferit de cel al capitalului
fizic sau de cel al capitalului uman. După cum spune economis-
tul Partha Dasgupta, capitalul social nu este un bun public, dar
este încărcat de extcmalităţi.15 Cu alte cuvinte, oamenii pot crea
capital social din motive egoiste dar. o dată creat, acesta arc o mul-
ţime de efecte benefice asupra societăţii în ansamblu. Corporaţiile
care caută sâ-şi consolideze renumcle privind calitatea şi credibi-
litatea vor ridica nivelul general al calităţii şi credibilităţii în ansam-
blul societăţii. Oamenii care cred că onestitatea este cea mai bună
strategie (i.e. că onestitatea are o valoare egoistă), sfîrşesc prin a
nu se comporta prea diferit de cei care cred că onestitatea ar trebui
preţuită de dragul ei. Capitalul social nu numai că produce exter-
nalităţi, dar deseori este el însuşi creat ca un produs secundar sau

* American Association of Retired Persons (Asociaţia Americană a Pensio-

narilor). (N. ed.)
294 MAREA RUPTURĂ

o extemalitatc a unei alte activităţi. Faimoşii puritani ai lui Max

Weber nu urmăreau să se îmbogăţească prin acumularea de capi-
tal; ei doreau să-şi dovedească statutul de aleşi ai lui Dumnezeu.
Dar, ca o consecinţă neprevăzută a cumpătării, autodisciplinei şi
dorinţei de a se dovedi aleşii Domnului, ei au făcut afaceri aici. pe
Pămînt, afaceri care în cele din urmă s-au dovedit a fi sursa unei
imense bunâstâri.
Astfel, dacă sîntem de acord cu faptul că, în fond, capitalul so-
cial nu este un bun public, ci, un bun privat încărcat de extemalilăţi,
atunci putem observa că o economie de piaţă modernă va genera
permanent capital social. În cazul firmelor individuale, capitalul
social poate fi şi chiar este produs investind direct în educaţie şi
dczvoltînd aptitudinile de cooperare. Există, desigur, un număr
imens de scrieri economice, pe tema creării culturilor corporatiste,
care nu sînt decît încercări de a-i socializa pe angajaţii unei firme
printr-o serie de norme ce vor creşte dorinţa lor de cooperare şi
vor crea un sentiment al identităţii de grup. 16 În această privinţă
japonezii sînt maeştri, ei supunîndu-şi directorii unor exerciţii dure
de antrenament comunitar care le testează rezistenţa şi creează
legături de dependenţă reciprocă.17 După cum am văzut în capito-
lul 12, multe firme care au trecut la forme aplatizate de organiza-
re, echipe sau alte structuri de conducere asemănătoare, au des-
coperit că au fost silite să investească mult în educarea muncitorilor
pentru ca aceştia să capete deprinderi manageriale.

Statul — prieten şi duşman

al capitalului social
Capitalul social poate fi produs de firme particulare, dar aceasta
nu înseamnă, bineînţeles, că nu este produs şi de activităţi publi-
ce. Cine crede că guvernul nu poate inculca anumite valori, nu are
decît să aibă în vedere Marina militară americană, care de-a lun-
gul anilor s-a distins prin recrutarea băieţilor din clasele de jos şi
din cartierele sărace, mulţi provenind din familii monoparentale şi
cartiere rău famate, transformîndu-i în marinari care posedă un
set de reguli şi norme de organizare internă extraordinar de bine
 EPUIZEAZĂ OARE CAPITALISMUL... 295

dezvoltat. Marinarii obţin acest rezultat pe o cale cu desăvîrşire

ierarhică şi autoritară în timpul instrucţiei de bază care durează
unsprezece sâptâmîni, cînd recruţilor li se zdrobeşte individualis-
mul şi li se interzice să folosească pronumele personal „eu".
În societăţile contemporane, una dintre sursele cele mai impor-
tante de capital social este sistemul de învăţămînt, care în majorita-
tea ţărilor c asigurat de stat ca un bun public. Prin tradiţie, şcolile
n-au dat elevilor doar cunoştinţe şi pricepere, ci au urmărit să-i
socializeze prin deprinderi culturale care, în cele din urmă, au scopul
de a-i face să devină cetăţeni mai buni. în primele decenii ale seco-
lului XX. mulţi profesori de la şcolile de stat din SUAau considerat
că unul din obiectivele lor era asimilarea în cultura americană a va-
lurilor de copii imigranţi care s-au revărsat în ţară la începutul
secolului. După cum am văzut, încrederea este strîns legată de
nivelul de educaţie.
La niveluri mai înalte de educaţie, instituţiile de învăţămînt con-
tinuă să-şi facă datoria crcînd capital social. Aşa cum am observat
atunci cînd am vorbit despre cercetarea şi dezvoltarea în tehnolo-
gia de vîrf, educaţia profesională constituie deseori o sursă impor-
tantă de norme şi relaţii sociale. Domenii precum cel al experti-
zei şi al standardelor profesionale, ca şi experienţa însăşi a studiilor
superioare, creează comunităţi în care oamenii împărtăşesc cu-
noştinţe şi experienţă şi în care se stabilesc şi se impun norme.
Numărul studenţilor a crescut practic în toate ţările dezvoltate în
decursul ultimelor două generaţii, şi este probabil să continue să
crească, pe măsură ce sporesc profiturile datorate învăţâmîntu-
lui. Nu e de mirare că printre oamenii cu nivelurile cele mai înalte
de educaţie şi cu cele mai mari venituri capitalul social este rela-
tiv abundent. După cum sugerează analiza pe care am facut-o în
capitolul 4 asupra societăţii civile, ceea ce s-a schimbat nu este
rezerva totală de capital social, ci distribuţia şi caracterul său.
Guvernele sînt capabile să creeze capital social, dar pot la fel
de bine să-l şi distrugă. Am observat în capitolele anterioare că
statele care nu reuşesc să ofere siguranţă publică sau drepturi ferme
asupra proprietăţii au tendinţa de a forma cetăţeni care nu numai
296 MAREA RUPTURĂ

că nu au încredere în guvern, dar nu au încredere nici unul în altul

şi întîmpină dificultăţi în a se asocia. Dezvoltarea statelor asisten-
ţiale modeme, centralizarea funcţiilor lor şi imixtiunea lor prac-
tic în toate domeniile vieţii au dus la subminarea sociabilităţii spon-
tane. în ţâri europene precum Suedia şi Franţa pare să existe o
activitate viguroasă a numeroase asociaţii, dar aproape toate depind
într-un fel sau altul de guvern prin subsidii şi reglementări: în
absenţa statului, multe organizaţii aparent voluntare s-ar prăbuşi,
în Statele Unite, regiunile şi statele şi-au pierdut puterea în favoarea
guvernului federal în perioada Marii Rupturi şi, atunci cînd a inter-
venit guvernul, a făcut-o adesea împotriva obiectivelor asociaţi-
ilor particulare. Atitudinea sistemului judiciar faţă de dezordinile
sociale, prezentată anterior, este doar unul din exemplele care arată
cum statul liberal modem, în numele drepturilor individuale, pri-
vează comunităţile locale de competenţa de a-şi stabili reguli şi
norme.
Să considerăm un alt exemplu. John Miller a arătat că unul din-
tre cele mai mari neajunsuri ale sistemului american de învăţămînt
public este că a renunţat să urmărească obiectivul asimilării. 18
Educaţia civică şi studiul istoriei şi valorilor americane şi-au pier-
dut mult din pondere; în multe şcoli au existat probleme cu men-
ţinerea ordinii şi prevenirea violenţei în sălile de clasă, modelarea
caracterelor elevilor după tipare culturale comune trecînd pe plan
secundar. De multe ori şcolilor li se cere să socializeze copii ai
căror părinţi nu i-au înzestrat cu capitalul social necesar, şi care
nu reuşesc să facă faţă la şcoală. Alteori sistemul învăţâmîntului
public a diminuat rezerva de capital social prin promovarea unor
noutăţi de tipul bilingvismului şi multiculturalismului, al căror
obiectiv declarat de a forma respectul de sine al grupurilor mino-
ritare a avut efectul practic dc a ridica bariere culturale inutile între
diversele grupuri etnice.
Se pune întrebarea dacă în viitor este o necesitate inexorabilă
ca statele liberale modeme să devină tot mai puternice şi să fo-
losească această putere in scopul promovării recunoaşterii a tot
mai numeroase drepturi individuale, în detrimentul comunităţii.
 EPUIZEAZĂ OARE CAPITALISMUL.., 297

Deşi în decursul ultimei generaţii exemplul Statelor Unite nu este

încurajator în această privinţă, nu cunosc vreo forţă istorică deter-
ministă care să facă să devină inevitabile asemenea rezultate atunci
cînd ele contravin flagrant intereselor unor mari majorităţi ale ce-
tăţenilor. Poate că renunţarea la bilingvism în California, în urma
votării „Propunerii 227“*. arată că democraţiile moderne încă îşi
mai pot fauri propriul viitor în această privinţă.

Schimbul economic şi schimbul moral

Mulţi oameni nu pot accepta faptul că ceea ce face o corpora-
ţie în propriul ei interes poate avea vreun conţinut moral. După
părerea mea, aceasta derivă din distincţia perfect logică pe care
o fac majoritatea oamenilor între intenţiile altruiste sau morale şi
interesul propriu raţional. Lucrul este cu atît mai valabil în cazul
economiştilor care doresc să-şi separe domeniul de cercetare de
orice motivaţie morală.19 O judecată morală de bun-simţ ne spune
că, dacă sînt cinstit cu tine şi te ajut doar fiindcă vreau să facem
afaceri şi în viitor, atunci nu sînt intr-adevăr cinstit şi nu te ajut
intr-adevăr, ci mă port astfel din calcul. O virtute nu e virtute decît
dacă este practicată de dragul ei.
Perspectiva kantiană asupra moralei, care pune accentul pe in-
tenţii şi nu pe rezultate, e important să fie reţinută mai ales atunci
cînd judecăm caracterul oamenilor. în practică însă. este greu de
făcut distincţia între comportamentul moral şi cel bazat pe intere-
sul propriu. Adesea începem prin a respecta o normă din interes,
dar continuăm să o respectăm din considerente morale. Te anga-
jezi la compania X pentru că ai nevoie de un serviciu şi trebuie
să-ţi achiţi ipoteca, dar după ce lucrezi acolo cîţiva ani constaţi că
în tine s-a dezvoltat un simţ al loialităţii, dacă nu faţă de compa-
nie ca entitate abstractă, cel puţin faţă de colegii tăi ca oameni.
Începi să-ţi sacrifici propriul interes — stai la serviciu peste
program, îţi foloseşti relaţiile personale pentru a ajuta compania

* Iniţiativă legislativă care impune folosirea limbii engleze în învâţămîn-

tul public în California. (N. ed.)
298 MARÍA RUPTURĂ

să iasă din încurcături — nu numai pentru că vrei o primă, ci şi pen-

tru că te simţi obligat faţă de colegi. Dacă această companie X
te trădează în final prin desfiinţarea postului tău. resimţi gestul nu
doar ca pe o decizie economică impersonală, ci ca pe o trădare
morală: „l-am dedicat zece ani din viaţa mea acestei firme, şi uite
cu ce răsplată mă aleg!"
Deşi este important să păstrăm distincţia între comportamen-
tul moral asumat per se şi interesul propriu raţional, este dificil şi
deseori fără sens să decuplăm complet comportamentul moral de
interesul propriu. Să luăm în considerare diferenţa între schim-
bul de pe piaţă şi altruismul reciproc care îşi are rădăcinile în biolo-
gie (după cum am arătat în capitolul 9). intr-o tranzacţie pe piaţă,
cumpărătorii şi vînzătorii fac schimb de mărfuri şi bani în avan-
tajul ambelor părţi. într-o situaţie de reciprocitate, doi oameni
schimbă în mod asemănător avantaje între ei, în interesul pe termen
lung al fiecăruia. Considerăm schimbul de pe piaţă o tranzacţie
amorală, în vreme ce reciprocităţii îi dăm un înţeles moral. De ce?
La nivel abstract, singura diferenţă dintre cele două situaţii este
un decalaj în timp între momentele cînd are loc schimbul. într-o
tranzacţie de pe piaţă bunurile sînl schimbate simultan, în vreme
ce în cazul altruismului reciproc o persoană poate oferi un avan-
taj tară să aştepte o răsplată imediată. Dar aceasta e o deosebire
enormă. Dacă prietena mea îmi telefonează şi mă roagă s-o ajut
să se mute din apartamentul ei, iar eu îi spun „De acord, dar cu
condiţia ca tu să mă ajuţi să zugrăvesc casa mîine", putem bănui
că nu va rătnîne pentru mult timp prietena mea. Să presupunem că
un om este jefuit, bătut, şi lăsat mai mult mort decît viu pe margi-
nea drumului. Dacă apare un străin şi se oferă sâ-l ajute, dar numai
cu condiţia să fie plătit pe loc, majoritatea oamenilor s-ar înfuria
la auzul acestei oferte, care este în fond un schimb economic echi-
tabil. Dacă însă străinul ar fi fost un bun samaritean şi l-ar fi dus
pe rănit la spital, acesta şi mulţi alţi oameni s-ar simţi obligaţi să-l
caute pe străin mai tîrziu şi să încerce să-i răsplătească bunătatea
sau măcar să-i mulţumească. Şi acesta este tot un schimb, dar cu
o încărcătură morală foarte diferită.
 EPUIZEAZĂ OARE CAPITALISMUL .. 299

Există foarte puţine relaţii morale, în afara celor de rudenie, care

implică gesturi de altruism unilateral autentic şi nu schimburi reci-
proce. Dacă facem bine unui prieten care ne respinge cu grosolănie
şi începe să ne răsplătească binele cu insulte şi cu rele, ajungem
repede într-un punct în care loialitatea pare mai curind prostie decît
virtute. Filantropii bogaţi, care donează mari sume în scopuri de
binefacere, explică la bâtrîneţe gestul lor prin încercarea de a „răs-
plăti comunitatea“ pentru ceea ce le-a oferit în tinereţe. în scena
culminantă a filmului clasic al lui Frank Capra It's a Wonderful
Life, locuitorii din Bedford Falls îl răsplătesc pe George Bailey
(interpretat de Jimmy Stewart) pentru binele tăcut de-a lungul vieţii
atunci cînd ajunge în pragul falimentului. Ceea ce dă scenei forţă
emoţională nu e faptul că George Bailey a avut un comportament
altruist, ci întărirea încrederii că într-o comunitate umană adevărată
altruismul este în cele din urmă răsplătit in acest caz printr-o
mare sumă de bani. Credem dacă nu sîntem adepţii unei pozi-
ţii kantiene extreme că valoarea comportamentului moral al
lui George Bailey nu e cu nimic diminuată de faptul că rezultatul
e în cele din urmă un cîştig economic. Pe de altă parte, nici n-am
putea echivala vreodată acest schimb de avantaje decalat în timp
din cadrul comunităţii cu schimburile de pe piaţă. Acestea din urmă
sint domeniul bătrînului Potter, bancherul cu inimă de piatră care
este personajul negativ al filmului.
Schimbul de pe piaţă nu este deci acelaşi lucru cu altruismul
reciproc din interiorul comunităţilor morale, dar între cele două
există totuşi legături. Schimbul de pe piaţă încurajează deprinderi
de reciprocitate care se transferă din viaţa economică în cea morală.
Schimbul moral încurajează interesul propriu al oamenilor care
participă la el. Separarea netă pe care o facem deseori între com-
portamentul bazat pe interesul propriu şi cel moral este în multe
împrejurări greu de păstrat.
Problema pe care societăţile capitaliste modeme o pun relaţiilor
morale nu rezidă deci în natura însăşi a schimbului economic.
Problema ţine mai degrabă de tehnologie şi evoluţia ei. Capitalismul
300 MARFA RUPTURA

este atît de dinamic şi reprezintă o asemenea sursă de distrugere

creatoare. încît modifică neîncetat termenii schimbului care are
loc în cadrul comunităţilor umane. Acest lucru este valabil deo-
potrivă pentru schimbul economic, cît şi pentru cel moral, şi s-a
aliat la originea Marii Rupturi.
 16

Reconstrucţii — trecut, prezent şi viitor

A sosit momentul să ne întoarcem la Marea Ruptură şi să ne

întrebăm ce va urma. Ne este oare sortit să alunecăm pe panta
unor niveluri tot mai înalte ale dezordinii sociale şi morale sau
avem motive să credem că ruptura este doar un fenomen trecă-
tor şi că Statele Unite şi alte societăţi care s-au confruntat cu ea
vor reuşi să se remodelezc? Iar dacă remodelarea va avea loc, ce
formă va lua? Se va petrece spontan sau va fi nevoie de interven-
ţia guvernului prin politici publice? Ori poate că trebuie să ne aş-
teptăm la un fel de renaştere religioasă imprevizibilă şi, foarte
probabil, incontrolabilă — care să reinstaurcze valorile sociale?
în partea a doua a acestei cărţi am prezentat o schemă cu patru ca-
drane în care ca surse ale ordinii erau desemnate natura, auto-or-
ganizarea, religia sau politica. Pe care din aceste surse ne putem
baza în viitor?
Prima întrebare este cea la care se poale răspunde cel mai uşor:
Marea Ruptură nu reprezintă finalul unui declin moral de lungă
durată, produs de apariţia Iluminismului, a umanismului laic sau
avînd vreo altă sursă istorică profundă. Deşi accentul cultural pus
pe individualism provine din această tradiţie. Marea Ruptură a
avut cauze mult mai recente, cum ar fi trecerea de la o economic
industrială la una postindustrială şi schimbările de pe piaţa muncii
pe care le-a generat.
Calea cea mai simplă de a căuta un răspuns în privinţa viitoru-
lui Marii Rupturi este de a privi spre Marile Rupturi din trecut.
De-a lungul timpului, indicatorii ordinii sociale au crescut şi au
scăzut, ceea ce ne face să bănuim că. deşi capitalul social parc
adesea să fie într-un proces continuu de epuizare, rezerva sa a şi
302 MAREA RUPTURÀ

crescut în anumite perioade istorice. Ted Robert Gurr estimează

că, în Anglia, ratele crimelor erau de trei ori mai mari în secolul
al Xlll-lea faţă de secolul al XVIl-lea, de trei ori mai mari în seco-
lul al XVIl-lea faţă de secolul al XIX-lea, iar la Londra la începutul
secolului al XlX-lca, de două ori mai mari decît în anii ’70.1 Atîl
conservatorii care condamnă declinul moral, cît şi liberalii care
aplaudă sporirea libertăţii individuale de opţiune se exprimă une-
ori ca şi cum am li avut de-a face cu o evoluţie continuă pornind
de Ia valorile puritane din secolul al XVIl-lea şi ajungînd pînă în
zilele noastre. Dar, deşi tendinţa laică a creşterii individualismu-
lui este evidentă de-a lungul unei mari perioade, comportamentul
a cunoscut numeroase fluctuaţii care sugerează că societăţile au
fost capabile să crească gradul de constrîngere asupra opţiunilor
individuale prin intermediul regulilor morale.
Fenomenul s-a petrecut în secolul al XlX-lea. Am început
această carte observînd că marile lucrări clasice de sociologie au
fost elaborate pentru a descrie mutaţia care a avut loc la nivelul
normelor pe măsură ce, în America de Nord şi în F.uropa, socie-
tăţile agricole s-au transformat în societăţi industriale, mutaţie ca-
racterizată prin dihotomia între Gemeinschaft şi Gesellschaft. Tran-
ziţia a avut loc mai întîi în Marea Britanic, apoi în Statele Unite,
primele două ţări care au cunoscut industrializarea, iar ceva mai
tîrziu în alte regiuni ale Europei. Există numeroase dovezi că sfîr-
şitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX au fost perioade
caracterizate prin creşterea dezordinilor sociale şi confuzie morală,
în decursul cărora diferiţii indicatori ai capitalului social au scăzut
atît în Marea Britanic, cît şi în Statele Unite.
în Statele Unite, perioada colonială nu s-a distins prin cuviin-
ţă sau implicare socială, în ciuda gradului înalt de participare la
viaţa politică. Prin 1790, conform istoricului Richard Hofstadter,
se pare că 90% dintre americani erau „fără biserică“', nefiind incluşi
într-o parohie sau în vreo altă organizaţie religioasă.2 Ţinînd cont
de rolul crucial ai religiozităţii protestante în arta americanilor de a
se asocia, pe care o descrie Tocqueville. această cifră sugerează că
 R E C O N S T R U C Ţ I I — T R E C U T . P R E Z E N T Ş I V I I T O R 303

mulţi americani au rămas relativ izolaţi în fermele şi satele lor, (ară

acele structuri civice care au înflorit spre sfirşitul secolului al XlX-lea.
Ratele devianţei sociale erau ridicate atît în raport cu cele din
secolul al XVlI-lea. cît şi în raport cu cele din perioadele ulteri-
oare. Pe la începutul secolului XIX, consumul de alcool pe cap
de locuitor se ridica la peste 20 de litri de alcool pur pentru ameri-
canii în vîrstâ de peste 15 ani, faţă de 10 litri la sfirşitul secolu-
lui XX.’ Un specialist estimează că, în jurul anului 1829. con-
sumul de alcool pe cap de locuitor crescuse ia uluitoarea cantitate
de 40 de litri.4 Ca poli ai interacţiilor sociale, cîrciumile erau mult
mai populate decît bisericile, iar a vedea fermieri beţi mergînd
spre casă pe şapte cărări sau muncitori care dau pe gît o jumăta-
te de litru de whisky pe drumul spre serviciu nu era o privelişte
ieşită din comun. Istoricul William Rorabaugh scrie că, la începutul
secolului XIX, „bărbaţii din toate păturile sociale şi profesionale
aveau un adevărat cult al băuturii. Un fermier din Vest rămînea
la circiumă pînă se îmbăta; un agricultor din Est primea zilnic un
sfert sau o jumătate de litru de rom; un lucrător de pe plantaţiile
din Sud era considerat suficient de cumpătat ca să fie primit în
Biserica Metodistă dacă se mulţumea cu un sfert de litru de rachiu
de piersici pe zi.“5
Desigur, este foarte greu să se obţină date despre comportamen-
tul sexual din această perioadă. Statistici privind fenomene pre-
cum naşterile copiilor nelegitimi nu se întocmeau cu regularitate
pînă în secolul XX. Cu toate acestea, unii specialişti în istoria
socială au sugerat că normele sexuale deveniseră mai puţin restric-
tive în această perioadă decît pe timpul puritanilor din secolul
XVII. Controlul părinţilor asupra alegerii partenerilor în căsăto-
rie a slăbit, iar, conform unui studiu, ratele sarcinilor înainte de
căsătorie au crescut de la 10% pe la 1600, la circa 30% în a doua
jumătate a secolului XVIII.6
Acelaşi lucru este valabil şi pentru infracţiuni. Deşi se pare că
nu se produceau prea multe infracţiuni în perioada colonială,
majoritatea specialiştilor în istoric socială sînt de acord că ratele
au început să crească rapid în primele decenii ale secolului XIX;
304 MAREA RUPTURĂ

Boston, Philadelphia şi New York s-au confruntat cu creşterea ra-

telor. în America, la începutul secolului al XlX-lea, s-au ivit din
ce în ce mai multe ocazii ca tinerii să ducă un trai independent,
înaintea acestei perioade, cea mai mare parte a muncii remunera-
te se efectua în gospodării. Servitorii, ucenicii şi zilierii locuiau
şi munceau sub acelaşi acoperiş cu cei care îi angajau şi puteau
fi supravegheaţi la fel ca membrii familiilor acestora. O dată cu
dezvoltarea industriei însă, muncitorii au fost pentru prima dată
angajaţi in afara gospodăriilor şi au început să-şi întemeieze pro-
priile lor cartiere. în vestul Americii s-au stabilit întîi bărbaţi tineri,
femeile şi copiii făcîndu-şi apariţia abia mai tîrziu. Toate aceste
condiţii au încurajat creşterea infracţionalităţii. Fenomenul nu s-a
limitat la America: Gurr a arătat că. în această perioadă, ratele in-
fracţiunilor au crescut de asemenea la Londra şi Stockholm. 7 La
Londra, ca şi de-a lungul frontierei americane, proporţia bărbaţilor
tineri a crescut în perioada 1821-1841.8
În plus faţă de creşterea devianţei sociale, mutarea de la ţară
la oraş a însemnat şi aducerea de la ţară a unor oameni care vin cu
propriile lor obiceiuri în medii urbane noi, aglomerate. Duritatea
vieţii din această perioadă este deseori uitată. Iată descrierea Ame-
ricii la începutul secolului XIX, făcută de James Lincoln Collier:
„Puţini oameni îşi aveau propriul lor pat, cîteodală patul se împărţea cu
doi sau mai mulţi. în special în familiile numeroase care erau tipice
pentm acele vremuri. Se spălau rar şi se îmbrăcau cu aceleaşi haine
zile de-a rindul. Trăiau înconjuraţi de gunoaie. [...] Oalele de noapte erau
golite pe străzi, tară să se ţină cont de trecători. |...] Geamurile sparte,
uşile atîmînd de balamale, scîndurilc putrezite erau lăsate să zacă aşa
timp de luni, dacă nu chiar ani de zile. iar casele erau zugrăvite rareori.
Vechiturile — resturi de unelte rupte, mobilă, căruţe erau lăsate de
izbelişte în curţile fermelor ani de zile. [.. ,| Bărbaţii şi destule femei meste-
cau tutun, iar resturile scuipate se vedeau peste tot, nu numai pe duşu-
melele cârciumilor, ci şi pe podelele bisericilor. Mulţi oameni mîncau
servindu-se numai de cuţit, iar unii se bizuiau în primul rind pe degete.'“'
Descriere valabilă şi pentni ţăranii şi locuitorii săraci ai oraşelor
din Marca Britanie şi din alte ţări europene în aceeaşi perioadă.
 RECONSTRUCŢII - TRECUT, PREZENT Şl VIITOR 305

Pentru mulţi, epoca victoriană în Anglia şi America poate părea

întruchiparea valorilor tradiţionale, dar. cînd a început această pe-
rioadă la mijlocul secolului al XlX-lea. numai de valori tradiţionale
nu putea II vorba. Victorianismul a fost de fapt o mişcare radi-
cală apărută ca reacţie la dezordinile sociale care păreau să se ex-
tindă pretutindeni la începutul secolului XIX, mişcare ce a urmărit
în mod deliberat să creeze noi reguli sociale şi să inculce virtuţile
în rîndul oamenilor care se scăldau în promiscuitate. Adoptarea
valorilor victoriene a început în Marea Britanie. dar de au ajuns
curînd în Statele Unite, în anii 1830. Multe dintre instituţiile căro-
ra li s-a datorat răspîndirea lor aveau un caracter vădit religios,
iar schimbarea pe care au produs-o a avut loc cu o viteză uimi-
toare. După cum a spus Paul E. Johnson, „în 1825. un om de afa-
ceri din Nord îşi ţinea sub papuc soţia şi copiii, avea un program
de lucru neregulat, bea de stingea şi vota sau se ducea la biseri-
că din joi în Paşti. Zece ani mai tîrziu. acelaşi ins se ducea la bise-
rică de două ori pe săptămînă, se purta frumos cu familia, nu mai
bea decît apă, avea un program fix de lucru şi îşi obliga angajaţii
să muncească la fel. făcea campanie electorală Partidului Liberal
(Whig) şi îşi petrecea timpul liber înccrcînd să-i convingă pe alţii
că. dacă şi ei şi-ar organiza la fel viaţa, lumea ar deveni perfec-
tă.“10 Bisericile disidente din Anglia şi sectele protestante din Sta-
tele Unite, în special mişcarea metodistâ, s-au aflat în fruntea „Ce-
lei De-a Doua Mari Deşteptări“* în primele decenii ale secolului
următor, pentru a pune capăt dezordinilor sociale, şi au creat norme
noi cu scopul de a ţine sub control acea ordine. Şcoala de duminică**

* „Secund Grvat Awakening“ - mişcare de reînnoire spirituală apărută

în Statele Unite în jurul anului 1795. Numeroasele întruniri religioase des-
tăşurate in întreaga ţară au condus la creşterea spectaculoasă a numărului
enoriaşilor şi au stimulat, între altele, reforma morală, emanciparea femeilor
şi misionarismul. Numele mişcării trimite la „Marea Deşteptare“ (The Grea!
Awakening) (1720 1750). prima mişcare religioasă importantă născută în
coloniile britanice din America sub influenţa Puritanismului. (A. ed.)
** Formă de educaţie religioasă destinată copiilor şi tinerilor angajaţi în fa-
brici, avînd ca scop reducerea delincventei. A apărut în Anglia, în 1780. (A. ed. I
306 MAREA RUPTURA

a dobîndit o marc importanţă atît în Anglia, cît şi în America între

anii 1821 şi 1851, la fel şi mişcarea YMCA (Asociaţia Tineretului
Creştin), care a ajuns din Anglia în America în jurul anului 1850.
După cum afirmă Richard Hofstadter, în America, numărul celor
aparţinînd diferitelor biserici s-a dublat între anii 1800 şi 1850,
iar însuşi statutul de enoriaş a fost privit cu un respect din ce în
ce mai mare, pe măsură ce, în sectele evanghelice pătrunse de fer-
voare, conduita credincioşilor devenea tot mai austeră. 11 în acelaşi
timp, tendinţa spre cumpătare a avut ca rezultat scăderea con-
sumului de alcool pînâ la şapte litri pe cap de locuitor către mijlocul
secolului.12
Religia, şi mai ales Protestantismul sectar, a fost de asemenea
strîns legată de răspîndirea asociaţiilor voluntare şi dezvoltarea
societăţii civile în această perioadă. Prin 1830 Tocqueville a vizi-
tat Statele Unite şi a remarcat numărul enorm de asociaţii civile.
El acordă religiei importanţa cuvenită, dar aşazâ mai presus de
toate rolul ei în răspîndirea organizaţiilor şi a obiceiului oameni-
lor de a se asocia. Pe la 1860 aproximativ o cincime din protestan-
ţii adulţi din New York făceau parte din comitete ale asociaţiilor
civice.13 Istoricul Gregory Singleton remarcă rolul decisiv al insti-
tuţiilor religioase în acţiunea de civilizare a Vestului:
„în Quincy, Illinois, de exemplu. Societatea Misionară Americană, So-
cietatea Oxfordianâ din America şi Uniunea Americană a Şcolilor de
Duminică au exercitat o mare influenţă asupra răspindirii în timp scurt
a voluntariatului. (...) Prin 1843, in Quincy existau 17 organizaţii di-
ferite cu caracter misionar, reformator şi de binefacere, dintre care 15
erau afiliate la asociaţiile naţionale. Pe la 1860, existau 59 de asociaţii
voluntare, care cuprindeau aproximativ 90% din populaţia adultă.“14
Aceste încercări de a reforma societatea britanică şi cea ameri-
cană, începînd cu anii 1830, de-a lungul perioadei pe care o numim
epoca victoriană, au fost încununate de un formidabil succes. în
ambele societăţi, impactul asupra capitalului social a fost extra-
ordinar: mase de ţărani şi orăşeni săraci, neciopliţi şi analfabeţi,
au devenit ceea ce numim azi clasa muncitoare. Disciplinaţi de
ceasul de pontaj, aceşti muncitori au înţeles că trebuiau să respecte
 R E C O N S T R U C Ţ I I T R E C U T , P R E Z E N T Ş l V I I T O R 307

orele de program, să fie treji la serviciu şi să dea dovadă de o mini-

mă decenţă în comportament.
Sporirea capitalului social e pusă în evidenţă şi de indicatori
simpli, precum ratele infracţiunilor. Practic toate estimările tăcute
asupra ratelor infracţiunilor în secolul XIX arată că în a doua jumă-
tate a secolului a avut loc o scădere continuă a ratelor devianţci
sociale. Figura 16.1 prezintă ratele infracţiunilor grave în Anglia
şi Ţara Galilor, din 1805 pînă la sfîrşitul secolului. Delincvenţa
creşte constant începînd cu perioada războaielor napoleoniene, dar
scade apoi la fel de constant după ce a atins nivelul maxim în
1840.15 Probabil că în oraşele americane nivelurile maxime s-au
înregistrat puţin mai tîrziu; Gurr sugerează că este posibil ca nivelul
maxim al infracţionalităţii din Boston şi din alte oraşe americane
să fi fost atins în 1870.16 Scăderea delincvenţei în a doua jumăta-
te a secolului al XlX-lea este cu atît mai remarcabilă cu cît s-a
produs intr-o perioadă în care era de aşteptat ca delincvenţa să
crească. Începînd cu Războiul Civil american, oamenii s-au mutat
de la ţară la oraş. au sosit în permanenţă noi imigranţi, provenind
din culturi diferite şi cu obiceiuri specifice, iar noile ritmuri ale
vieţii industriale tulburau vechile relaţii sociale.17
În Marea Britanic, naşterea copiilor nelegitimi a cunoscut ace-
eaşi evoluţie ca şi delincvenţa. Raportul dintre naşterile nelegiti-
me şi totalul naşterilor a crescut de la aproximativ 5%, la începutul
secolului XIX, la nivelul maxim de 7% în 1845. Apoi a scăzut la
4% spre sfîrşitul secolului.18
Ar fi greşit să afirmăm că sporirea ordinii sociale în Marea
Britanic şi America de-a lungul epocii victoriene a fost doar rezul-
tatul schimbării normelor morale informale. Ambele societăţi au
instituit în această perioadă forţe de poliţie modeme care au înlocuit
talmeş-balmeşul organelor locale de ordine şi poliţiştii prost instru-
iţi de la începutul secolului al XlX-lea. în Statele Unite, după
încheierea Războiului Civil, poliţia s-a concentrat asupra
delictelor minore împotriva ordinii publice, precum beţiile,
vagabondajul sau parazitismul, ceea ce a făcut ca, în jurul anu-
lui 1870, să fie atins nivelul maxim al arestărilor pentru aseme-
 Figura 16.1

308
Infracţiunile grave în Anglia şi Ţara Galilor. 1805-1892
Număr dc infracţiuni la 100 000 de

MAREA RUPTURÀ
locuitori

Sursa: E.A. Wrigley (ed.). Nineteenth-Century Society. Cambridge University

Press.
Cambridge, 1972. pp. 387-395
 RECONSTRUCŢII — TRECUT. PREZENT Şl VIITOR 309

nea abateri.19 Spre sfîrşitul secolului, multe state americane au în-

ceput să adopte sisteme de învâţămînt generalizat urmărind să
cuprindă toţi copiii în şcolile de stat. proces care a început ceva
mai tîrziu în Marea Britanie.
Dar schimbarea esenţială a avut loc mai degrabă la nivelul valo-
rilor decît al instituţiilor. în centrul moralităţii victoriene s-a aflat
inculcarea controlului impulsurilor în rindui tinerilor, formarea a
ceea ce economiştii numesc astăzi preferinţe, astfel îneît să se evite
relaţiile sexuale întîmplâtoare, alcoolul sau jocurile de noroc, care
ar fi avut efecte dăunătoare pe termen lung. Cei din epoca victo-
riană au căutat să formeze obiceiuri respectabile în societăţi în
care marea majoritate a oamenilor erau neciopliţi. în zilele noas-
tre dorinţa de respectabilitate este de obicei luată în rîs, fiind consi-
derată expresia unui intolerabil conformism burghez, dar în prima
jumătate a secolului al XlX-lea. cînd buna-creştere era rară, a jucat
un rol important. A deprinde pe oameni cu punctualitatea, curăţenia
şi politeţea era esenţial într-o epocă în care aceste trei virtuţi bur-
gheze lipseau.
Şi în alte culturi există exemple de renaştere morală. Japonia
epocii Tokugawa — perioada feudală în care puterea era deţinu-
tă de diferiţi daimyo sau conducători militari — s-a caracterizat
prin violenţă şi insecuritate. Restauraţia Meiji din 1868 a unifi-
cat ţara şi a lichidat pentru totdeauna banditismul Japoniei feuda-
le. S-a dezvoltat de asemenea un nou sistem moral. Credem că obi-
ceiuri precum un loc de muncă pe viaţă, practicat de marile firme
japoneze, sînt adine înrădăcinate în cultură şi au o tradiţie veche,
în realitate însă ele datează abia de la sfîrşitul secolului XIX. în
acea vreme forţa de muncă era extrem de mobilă; meseriaşii cali-
ficaţi. în special, erau puţini şi se mutau mereu de la o companie
la alta. Mari firme japoneze precum Mitsui şi Mitsubishi n-au reuşit
să-şi atragă forţa de muncă de înaltă calificare de care aveau ne-
voie, astfel încît, beneficiind de sprijinul guvernului, au iniţiat o
campanie în care loialitatea era aşezată mai presus de celelalte
virtuţi. Spre deosebire de campaniile grosolane, desfăşurate în
fosta URSS şi în alte ţări comuniste, în care cetăţenii erau îndem-
310 MAREA RUPTURA

naţi la altruism fiind forţaţi să muncească pe gratis pentru cauza

socialismului mondial, elitele japoneze au susţinut o campanie sub-
tilă de convingere a oamenilor să rămînâ credincioşi companiei,
naţiunii şi împăratului. Loialitatea era, desigur, o virtute esenţială
în rîndul samurailor sau aristocraţilor, dar printre negustori şi fermi-
eri nu era des întîlnitâ. Conducătorii din epoca Meiji au reuşit să
convingă şi aceste clase sociale că loialitatea faţă de o firmă echi-
vala cu loialitatea faţă dc daimyo. Cu toate acestea, loialitatea faţă
de companie a fost onorată mai mult în teorie: abia după cel de-al
doilea război mondial s-a extins sistemul locurilor de muncă pe
viaţă în sectorul marilor companii.

Refacerea ordinii sociale

Marea Ruptură conduce la întrebarea: Modelul întîlnit în Marea
Britanie, America sau Japonia în a doua jumătate a secolului XIX
s-ar putea oare repeta peste o generaţie sau două?
Există tot mai multe dovezi că Marca Ruptură s-a încheiat şi
a început deja procesul de refacere. Ratele dc creştere a infracţiu-
nilor, divorţurilor, naşterilor nelegitime şi neîncrederii au scăzut
mult, ba chiar, în multe ţâri care cunoscuseră o explozie a dezordi-
nii, aceste rate au ajuns pe panta descendentă. Este mai ales cazul
Statelor Unite, unde nivelurile infracţionalităţii au scăzut cu peste
15% faţă de nivelurile maxime de la începutul anilor ’90. Ratele
divorţurilor au atins o cotă maximă la începutul anilor '80, pro-
porţia naşterilor nelegitime a stagnat. Listele cu cei care necesită
ajutor social s-au redus aproape la fel de spectaculos ca şi ratele
infracţiunilor, ca urmare atîl a măsurilor de reformă a sistemului
de asistenţă socială, cît şi a posibilităţilor oferite de o economie
care. în anii ’90. absorbea aproape în întregime forţa de muncă.
Nivelurile încrederii în instituţii şi în oameni au crescut semnifi-
cativ spre sfirşitu! anilor '90 în comparaţie cu situaţia de la înce-
putul deceniului.
În decursul ultimei generaţii s-a petrecut o schimbare radicală
la nivelul a ceea ce Marx ar fi numit suprastructura ideologică ere-
 RECONSTRUCŢII — TRECUT. PREZENT Şl VIITOR 31 1

ată în junii societăţii. Cînd a apărut Raportul Moynihan, cu 30 de

ani în urmă, la începutul Marii Rupturi, a fost condamnat aproape
unanim de opiniile „respectabile" pentru că „arunca vina asupra
victimei“ şi pentru că era etnocentric. Astăzi, opiniile cercetăto-
rilor s-au schimbat radical: aproape toţi recunosc că structura şi
valorile familiei joacă un rol important în determinarea reacţiilor
sociale. Desigur, studiile academice nu influenţează direct com-
portamentul individual, dar. după cum a arătat Keyncs, ideile ab-
stracte reuşesc să ajungă la nivelul conştiinţei populare în decursul
unei generaţii sau două.
Multe alte indicii sugerează că, în plan cultural, perioada de
creştere neîncetată a individualismului se apropie de sfîrşil iar cel
puţin unele dintre normele înlăturate în timpul Marii Rupturi sînt
reinstaúrate. în anii ’90. între marile succese radiofonice din Ame-
rica s-a numărat o emisiune interactivă realizată de dr Laura Schles-
singer care, pe un ton direct şi adesea necruţător, ţine prelegeri
regulate ascultătorilor îndcmnîndu-i să înceteze cu capriciile şi
să-şi asume răspunderea în privinţa soţiilor (soţilor) şi copiilor.
Mesajul ei este exact opus celui al generaţiei psihotcrapeuţilor
eliberării care. în anii '60 şi '70. sfătuiau oamenii „să dea frîu liber
sentimentelor“ şi să se debaraseze de constrîngerile sociale care
le-ar bloca „dezvoltarea personalităţii“.
Două dintre cele mai importante marşuri care s-au desfăşurat
la Washington D.C. în anii ’90 au fost „Marşul celui un milion de
oameni“ al americanilor de origine africană, organizat de liderul
Naţiunii Islamului, Louis Farrakhan. şi „Marşul Oamenilor de Cu-
vînt", un grup creştin conservator. Interesant este că ambele eveni-
mente au subliniat scăderea simţului răspunderii bărbaţilor faţă
de familiile lor. precum şi necesitatea ca aceştia să-şi asume îndato-
ririle de părinţi, susţinători materiali şi modele în cadrul familii-
lor. Faptul că atît de mulţi bărbaţi au putut li mobilizaţi în jurul
temei responsabilităţii masculine sugerează că societatea în ansam-
blul ei recunoaşte că — în urma revoluţiilor sexuală şi feministă
—, ceva era în neregulă în privinţa a ceea ce aştepta societatea
de la bărbaţi şi bărbaţii de la ei înşişi.
312 MARMA RUPTURA

Atît Naţiunea Islamului, cît şi Oamenii de Cuvînt sînt grupuri

extrem de suspecte în ochii multor americani, primul din cauza
concepţiilor făţiş antisemite, trîmbiţate de-a lungul anilor de Far-
rakhan şi de alţi lideri ai grupului, iar al doilea din cauza temerii
multor femei că Oamenii de Cuvînt urmăresc readucerea femeilor
sub dominaţia bărbaţilor. Aceste două încercări de a schimba statu-
tul bărbaţilor au ajuns în situaţii critice: faptul că Naţiunea Isla-
mului se foloseşte de xenofobie ca liant al solidarităţii comunitare
intră în contradicţie directă cu principiile liberale americane; orga-
nizaţia Oamenilor de Cuvînt s-a destrămat din cauza incapacităţii
de a strînge fonduri pentru a-şi subvenţiona propriii angajaţi.
Şi totuşi e de aşteptat ca tendinţa conservatoare spre norme mai
restrictive să persiste. Primul motiv în acest sens reiese din anali-
za surselor ordinii, făcută în partea a doua a acestei cărţi: oamenii
sînt. prin natura lor. animale sociale şi, în plus, creatori conştienţi
de reguli culturale. Atît natura, cît şi raţiunea sprijină în cele din
urmă dezvoltarea acelor virtuţi precum cinstea, calitatea de a fi
om de încredere şi reciprocitatea, care constituie baza capitalu-
lui social.
Să ne oprim acum asupra normelor legate de familie. Normele
care guvernau atît comportamentul bărbaţilor, cît şi cel al femeilor
faţă de familie s-au schimbat total după 1960, ceea ce a sfîrşit prin
a afecta interesele copiilor: bărbaţii îşi abandonau familiile, femeile
năşteau copii în afara căsătoriei iar cuplurile divorţau din motive
adesea superficiale şi egoiste. Interesele părinţilor se află dese-
ori în conflict cu cele ale copiilor: timpul în care îţi însoţeşti copilul
la şcoală sau la terenul de sport e rupt din timpul pe care l-ai putea
consacra muncii, prietenilor sau distracţiilor; a trăi împreună cu
o soţie sau un soţ care nu e fiinţa perfectă, doar de dragul copi-
ilor, te împiedică să stabileşti noi relaţii de prietenie sau intime,
în chip natural însă, părinţii sînt de asemenea intens preocupaţi
de binele copiilor. Dacă li s-ar putea demonstra că felul în care
se poartă prejudiciază grav şansele progeniturilor lor. atunci proba-
bil că s-ar purta raţional şi ar dori să-şi schimbe comportamen-
tul astfel îneît să-şi ajute copiii.
 RECONSTRUCŢII — TRECUT. PREZENT Şl VIITOR 313

La normele raţionale nu se ajunge în mod automat. în timpul

Marii Rupturi eullura a produs numeroase construcţii teoretice care
i-au împiedicat pe oameni să vadă consecinţele comportamentu-
lui lor personal asupra celor apropiaţi. Specialiştii în ştiinţele so-
ciale le-au spus că a creşte într-o familie monoparentalâ nu e mai
rău decît a creşte într-una normală. Psihoterapeuţii i-au asigurat
că pentru copii este mai bine ca părinţii să divorţeze decît să rămînă
împreună într-un cămin sfîşiat de conflicte. Aceiaşi psihoterapeuţi
le-au spus că progeniturile lor sînt fericite numai dacă ei sînt feri-
ciţi. astfel îneît e firesc să pună în prim-plan propriile lor nevoi.
Pe de altă parte, cultura populară i-a bombardat pe părinţi cu ima-
gini ridicînd în slăvi sexul şi prezentînd familia tradiţională ca pc
un focar al ipocriziei, constrîngerii şi viciului. Schimbarea aces-
tor opinii cere analize, dezbateri, ba chiar şi acel gen de conflict
numit de James Davison Hunter „războaie culturale“.20 Cînd vice-
preşedintele Dan Quayle a pus în discuţie problema „valorilor
familiale" în timpul campaniei prezidenţiale din 1992 şi a criti-
cat prezentarea în culori strălucitoare a familiei monoparentale în
serialul de televiziune Murphv Bnown, a fost atacat dur, fiind acuzat
de bigotism şi ignoranţă. Dar el a iniţiat o dezbatere culturală cu
repercusiuni importante. Preşedintele Clinton s-a concentrat asupra
valorilor familiale, transformîndu-lc în preocuparea centrală a man-
datului său (în ciuda problemelor din propria-i familie) şi a con-
tribuit la legitimarea conceptului de răspundere personală ca temă
a discursului de politică publică, intre timp datele sociologice con-
crete privind efectele nocive ale dezmembrării familiei au conti-
nuat să se acumuleze, aşa îneît n-au mai putut fi ignorate. Spre
sfirşitul anilor '90, mult mai mulţi oameni erau de partea Barbarei
Dafoe Whitehead cînd spunea că „Dan Quayle a avut dreptate",
decît în urmă cu cinci ani.21
Ordinea socială nu va fi refăcută pur şi simplu prin interacţiu-
nile descentralizate ale indivizilor şi comunităţilor; ea va trebui
refăcută şi prin politica publică. Aceasta înseamnă deopotrivă acţiu-
ne şi pasivitate din partea guvernului. Există un domeniu precis
în care guvernele pot acţiona pentru a crea ordinea socială prin forţele
314 MAREA RUPTURĂ

de poliţie şi prin promovarea educaţiei. Ratele infracţiunilor au

scăzut semnificativ pentru că au fost construite închisori, iar infrac-
torii au fost închişi. Am văzut în ce măsură înţelegerea efectelor
capitalului social asupra comiterii delictelor a dus la inovaţii de
tipul poliţiei comunitare, cu efecte incontestabile asupra reduce-
rii nivelului infracţionalităţii în anii ’90. în afară de combaterea
infracţiunilor, poliţia comunitară a avut un impact evident asupra
capitalului social prin formarea unui simţ mai accentuat al ordinii
sociale în oraşe şi prin stimularea repopulării oraşelor cu oameni
care doreau să participe din nou la viaţa comunitară şi să-şi stabi-
lească standarde comunitare mai solide. Statele Unite au iniţiat
de asemenea reforme importante în sistemul de asigurări sociale
şi în încasarea alocaţiilor pentru copii, ambele implicate în proble-
mele familiilor americane în timpul Marii Rupturi. Dorinţa unor
politicieni precum primarul New York-ului. Rudolph Giuliani, de
a recupera zonele urbane pentru clasa de mijloc. Iară a le mai lăsa
să decadă fiind folosite ca adăpost de elementele marginale din
societate, a pus bazele refacerii capitalului social. Alţi primari,
precum Stephen Goldsmith din Indianapolis, au ajuns la nenumă-
rate soluţii constructive de sprijinire a organizaţiilor civice şi încu-
rajare a cetăţenilor pentru a prelua controlul asupra condiţiilor în
care trăiesc şi asupra cartierelor.22
Pe de altă parte, în agenda politicii publice nu se află doar ac-
tivismul, ci şi cedarea iniţiativei către persoane şi comunităţi care
vor să creeze ordine socială pentru ele însele. în unele cazuri, aceas-
ta înseamnă blocarea unor măsuri contraproductive ale statului,
cum ar fi ajutoarele financiare acordate mamelor care nasc copii
în afara căsătoriei sau încurajarea diversităţii lingvistice şi cultu-
rale în sistemul de învăţămînt. în alte cazuri, e de datoria tribu-
nalelor să găsească un echilibru mai bun între drepturile individuale
şi interesele comunităţii.
Cît de departe se va ajunge cu schimbarea normelor în cadrul so-
cietăţii? Este mult mai probabil să asistăm la modificări importante
în privinţa nivelurilor infracţiunilor şi încrederii decît în privinţa
normelor legate de sex, reproducere şi viaţa de familie. Într-ade-
 RECONSTRUCŢII - TRECUT. PREZENT SI VIITOR 315

văr. procesul de transformare în primele două sfere este deja în

plină desfăşurare. Cît despre sex şi reproducere, condiţiile tehno-
logice şi economice ale epocii noastre fac extrem de improbabilă
revenirea la valorile victoriene. Reguli foarte stricte în privinţa
vieţii sexuale au sens într-o societate în care viaţa sexuală dezordo-
nată duce, aproape sigur, la apariţia unor sarcini şi în care naşterea
unui copil nelegitim conduce la sărăcie, dacă nu chiar la moartea
prematură atit a mamei, cit şi a copilului. Prima condiţie a dispă-
rut în mare măsură o dată cu controlul naşterilor, iar a doua a fost
mult atenuată, tară să fie eliminată, prin adăugarea la veniturile
femeilor a ajutoarelor sociale. Deşi Statele Unite pot reduce dras-
tic ajutoarele sociale, şi au tăcut-o deja, nimănui nu-i trece prin
minte să propună scoaterea contracepţiei în afara legii sau îngrădi-
rea accesului femeilor pe piaţa muncii. Nici urmărirea individua-
lă a interesului propriu raţional nu va rezolva problema scăderii
fertilităţii. Tocmai interesul raţional al părinţilor în privinţa şanselor
pe termen lung ale urmaşilor îi determină să aibă mai puţini copii.
Importanţa relaţiilor de înrudire ca sursă de relaţii sociale va con-
tinua pesemne să scadă, iar stabilitatea familiilor nucleare nu va
reveni probabil niciodată la nivelul din trecut. Ţări precum Japonia
şi Coreea de Sud, care pînă în momentul de faţă au rezistat aces-
tei tendinţe, vor ajunge probabil să imite Occidentul, şi nu invers.
În viitor putem spera totuşi să apară diferite soluţii culturale
prin care societăţile din epoca informaţiei să devină mai primi-
toare faţă de copii. Faptul că femeile preferă să muncească decît
să-şi crească copiii are în mod evident o puternică componentă
culturală. în multe societăţi contemporane, şi mai ales în regiuni
precum Scandinavia, mamele casnice sînt privite cu dispreţ de cele
care lucrează, pentru că acesta este curentul la modă. Totuşi, dacă
se va dovedi că refuzul mamelor de a sta acasă pentru a-şi creşte
copiii are un efect negativ asupra evoluţiei ulterioare a copiilor,
atunci poate că se vor schimba normele culturale. Poate că întreru-
perea serviciului timp de cîţiva ani pentru creşterea copiilor va
deveni un semn de superioritate socială, de succes al familiilor
respective; poate că numai femeile aparţinînd clasei muncitoare
316 MAREA RUPTURA

sau cele care beneficiază de asistenţă socială vor tl silite să-şi lase
copiii mici la crcşe sau în grija dădacelor.23
Este posibil ca şi longevitatea să aibă consecinţe neprevăzute,
contribuind la egalizarea veniturilor obţinute de femei cu cele ob-
ţinute de bărbaţi. Prelungirea duratei vieţii active, la care se adaugă
creşterea pretenţiilor legate de nivelul de pregătire profesională
şi concurenţa tot mai acerbă de pe pieţe, au ca rezultat scoaterea
din uz a vechiului model conform căruia pregătirea profesională
a unui tînăr îi era de ajuns pentru întreaga sa viaţă activă. Angajarea
pe viaţă în aceeaşi slujbă sau la aceeaşi companie a devenit pen-
tru mulţi americani ceva de domeniul trecutului. Ţări europene
precum Franţa, care încearcă să menţină sistemul „serviciului pe
viaţă“ sau care încearcă chiar să reducă vîrsta dc pensionare, vor
fi împovărate de şomaj permanent şi dc costuri uriaşe ale asis-
tenţei sociale. Mare parte dintre victimele reducerilor de activi-
tate ale corporaţiilor din SUA în anii '80 şi ’90 erau manageri de
nivel mediu în jurul vîrstei de 50 de ani. Ei au fost siliţi să-şi în-
ceapă o nouă carieră sau, dacă lc-a lipsit flexibilitatea necesară.
pur şi simplu s-au retras din activitate prin pensionare prematură,
În viitor, cînd oamenii se vor bucura de o sănătate care să le permi-
tă să muncească pînă la 70 de ani, recalificarea permanentă va
deveni ceva necesar şi la ordinea zilei. Dar cei care încep să practi-
ce meserii noi la o vîrstă nu tocmai tînâră nu trebuie să se aştepte
să fie reintegraţi în forţa de muncă cu salarii maxime; pentru băr-
baţi va deveni ceva obişnuit să-şi piardă la un moment dat un post
bun şi să fie siliţi să schimbe apoi mai multe locuri de muncă mo-
deste. Diferenţa de venituri dintre femei şi bărbaţi se datorează
în mare măsură întreruperii serviciului de către femei pentru a-şi
creşte copiii. Într-o lume în care munca este mai fragmentată iar
bărbaţii îşi încep din nou cariera la vîrste înaintate, dezavantajul
de a fi mamă nu mai este o povară atît de grea. Dacă adăugăm la
aceasta o mai bună percepere a importanţei mamelor pentru copii,
în timp, diferenţa între veniturile bărbaţilor şi cele ale femeilor îşi
pierde caracterul de injustiţie ce reclamă o soluţionare urgentă.
 R E C O N S T R U C Ţ I I T R E C U T . P R E Z E N T S I V I I T O R 317

Există şi alte căi prin care tehnologia poate opri declinul vieţii
de familie şi al relaţiilor între rude. Reţelele modeme şi tehnologia
comunicaţiilor le-au permis oamenilor să lucreze tot mai mult
acasă. Ideea că locul de muncă şi casa trebuie să fie separate apar-
ţine în întregime epocii industriale. înainte de aceasta, marea ma-
joritate a oamenilor erau fermieri sau ţărani care locuiau pe pămîn-
tul pe care îl lucrau: deşi exista o diviziune a muncii în cadrul
familiei, muncile din gospodărie şi producţia se desfăşurau în
acelaşi spaţiu şi producţia manufacturieră se desfăşura deseori în
gospodărie, iar muncitorii erau consideraţi membrii unei familii
extinse. Numai o dată cu apariţia fabricilor şi instituţiilor din epoca
industrială soţii şi soţiile au început să-şi petreacă zilele despărţiţi.
După ce femeile au intrat în forţa de muncă în număr tot mai mare,
în a doua jumătate a secolului XX, s-au înmulţit spectaculos posi-
bilităţile de a avea o viaţă sexuală în afara căminului, conducînd
la apariţia problemei hărţuirii sexuale şi intensificînd tensiunile
care copleşeau deja familia nucleară.
Astăzi, în urma restructurării fabricilor şi instituţiilor de tip
taylorist, un număr uriaş de bărbaţi şi femei lucrează acasă, conec-
taţi la lumea exterioară prin telefon, fax, e-mail şi Internet. Poate
că la început nu se simt prea în largul lor, pentru că au fost obişnuiţi
să creadă că locul de muncă şi casa trebuie să fie separate. Dar aceas-
ta e doar o prejudecată: este firesc şi conform cu experienţa oame-
nilor de-a lungul istoriei ca munca şi casa să împartă acelaşi loc.
Poate că tehnologia, care are infinite posibilităţi de a ne înstrăina
de dorinţele şi înclinaţiile noastre naturale, va reuşi, de data aceas-
ta, să refacă ceva din plenitudinea vieţii pe care ne-a răpit-o indus-
trializarea.

Renaşteri religioase — trecut şi prezent

După cum am văzut, religia a jucat un rol extrem de important
în reformarea societăţii britanice şi a celei americane în epoca vic-
toriană. Victorianismul s-a aliat strîns cu Protestantismul şi cu eli-
tele protestante din ambele societăţi. În luptele duse împotriva
318 MAREA RUPTURÁ

alcoolismului, jocurilor de noroc, sclaviei, delincventei şi prosti-

tuţiei. precum şi în formarea unei reţele dense de instituţii volun-
tare, predicatorii metodişti, baptişti şi alţi pastori şi credincioşi
au fost deschizători de drumuri. La sfirşitul secolului XIX ei n-au
lăcut apel doar la autoritatea bisericilor, ci şi-au exercitat controlul
şi asupra învăţămintul de stat pentru a-şi atinge aceste obiective
culturale. Simbolurile religioase au fost utilizate din plin şi de con-
ducătorii Japoniei, după perioada Meiji, pentru instituirea noilor
reguli de comportament în Japonia epocii industriale. Rolul religiei
în renaşterile culturale din trecut ne face să ne întrebăm dacă ea
va juca un rol similar în combaterea Marii Rupturi. Dacă nu va
juca un asemenea rol, atunci ne putem pe drept cuvînt întreba în
ce măsură este posibilă o Mare Reconstrucţie.
Unii conservatori nutresc speranţa, iar mulţi liberali trăiesc cu
temerea că problema declinului moral va fi rezolvată printr-o în-
toarcere masivă la ortodoxia* religioasă, o variantă occidentală
a întoarcerii Ayatollahului Khomeini în Iran la bordul unui avion.
Din foarte multe motive acest lucru parc puţin probabil. Societăţile
modeme sînt atît de diferite din punct de vedere cultural. încît nu
se ştie ce ortodoxie religioasă va triumfa. Orice formă veritabilă
de ortodoxie este probabil să fie privită ca o ameninţare de către
grupuri numeroase şi importante din societate, astfel îneît nu se
va râspîndi prea mult şi nici nu va servi ca bază pentru lărgirea
razei de încredere, in loc să joace un rol în integrarea societăţii,
renaşterea unei religii conservatoare ar accelera de fapt mişcarea
de fragmentare şi declin moral care a început deja: sectele protes-
tante fundamental iste se vor certa pe tema doctrinei, evreii ortodocşi
vor deveni mai ortodocşi, iar grupurile de imigranţi nou-veniţi,
precum musulmanii şi hinduşii, ar putea începe să se organizeze
ca nişte comunităţi politico-religioase.
Este mult mai probabil ca revenirea la religiozitate să se petreacă
într-o formă mai benignă şi descentralizată, în care credinţa reli-

* Fukuyama foloseşte termenul ortodoxie nu în legaturi cu creştinismul

răsăritean, ci in sensul originar de „dreaptă credinţă", avînd aici conotaţia fiin-
damentalismului religios. (M ed.)
 RECONSTRUCŢII TRECUT. PREZENT Şl VIITOR 319

gioasă nu este atît expresia dogmei, cit a normelor existente în

comunitate şi a dorinţei de ordine, ¡n anumite privinţe, acest lucru
se întîmplă deja în multe părţi din Statele Unite. Comunitatea nu
apare ca un rezultat al credinţei rigide, ci oamenii ajung la credin-
ţă datorită nevoii lor de comunitate. Cu alte cuvinte, oamenii nu
se vor întoarce la tradiţia religioasă neapărat pentru că acceptă
adevărul revelaţiei, ci fiindcă absenţa comunităţii şi caracterul efe-
mer al legăturilor sociale din lumea laică îi fac să tînjească după
ritualuri şi tradiţie culturală. Ei îi vor ajuta pe vecini sau pe săraci
nu pentru că doctrina le spune că trebuie s-o facă. ci pentru că
doresc să lucreze în folosul comunităţilor şi constată că organiza-
ţiile întemeiate pe credinţa religioasă le oferă modalităţile cele mai
eficiente de acţiune. Vor repeta rugăciuni străvechi şi vor relua
ritualuri arhaice nu pentru că sînt convinşi că provin de la Dum-
nezeu, ci mai degrabă pentru că doresc ca urmaşii lor să aibă parte
de valori sănătoase şi vor să se bucure de mîngîierea ritualului şi
de sentimentul experienţei împărtăşite cu alţii pe care acesta îl
oferă. Astfel, ei nu vor lua religia în sensul ei propriu. Religia de-
vine o sursă de ritualuri, într-o societate care a fost deposedată
de ceremonii, şi o prelungire firească a dorinţei naturale a oame-
nilor de a trăi în societate, dorinţă cu care toţi se nasc. Este ceva
ce oamenii moderni, raţionali şi sceptici pot lua în serios cam în
felul în care sărbătoresc ziua naţională, se îmbracă în costume popu-
lare tradiţionale sau îi citesc pe clasicii propriei lor tradiţii cultu-
rale. Astfel înţeleasă, religia îşi pierde caracterul ierarhic, iar graniţa
dintre autoritatea spontană raţională şi cea neraţională dispare.
Reconstrucţia valorilor, care a început în anii ’90, precum şi
orice schimbare de norme în cadrul societăţii, care poate avea loc
în viitor, a provenit şi va proveni din toate cele patru sectoare ale
clasificării normelor, prezentată în capitolul 8: norme politice, reli-
gioase, auto-organizatc şi naturale. Statul nu este nici sursa tutu-
ror problemelor noastre, nici instrumentul prin care le-am putea
rezolva. Dar acţiunile sale pot epuiza sau reface capitalul social
la scară marc sau la scară mică. N-am devenit atît de moderni şi de
laici îneît să ne putem lipsi de religie. Dar nici nu ne lipsesc într-atît
320 MAREA RUPTURA

resursele morale înnăscute. încît să aşteptăm un Mesia care să ne

salveze. Iar natura, pe care încercăm întruna s-o izgonim cu furca,
se întoarce de fiecare dată în goană.

Capitalul social şi istoria

Am afirmat anterior că există două surse principale pentru o
rază de încredere lărgită: religia şi politica. în Occident, creştinis-
mul a stabilit pentru prima dată principiul universalităţii demnităţii
umane, principiu adus din ceruri şi transformat de Iluminism într-o
doctrină laică a egalităţii tuturor oamenilor. Astăzi cerem politicii
să-şi asume aproape întreaga responsabilitate a acestui demers,
iar politica şi-a făcut datoria. Comunităţile umane s-au bazat pe
o mulţime de principii care conduc la o rază limitată de încredere,
între care familia, relaţiile de înrudire, principiul dinastic, sectele,
religia, rasa. principiul etnic şi identitatea naţională. Meritul Ilu-
minismului a constat în recunoaşterea faptului că toate aceste surse
tradiţionale ale comunităţii erau, în ultimă instanţă, iraţionale. În
termenii politicii interne, ele implicau conflicte sociale, întrucît
practic nici o societate n-a fost vreodată omogenă în aceste pri-
vinţe. Iar în termenii politicii externe, ele au deschis calea războa-
ielor, întrucît comunităţile întemeiate pe principii diferite se ata-
cau mereu pe marca scenă a lumii. Numai o ordine politică bazată
pe recunoaşterea universală a demnităţii umane — a egalităţii fun-
damentale a tuturor oamenilor întemeiată pe capacitatea lor de-a
face opţiuni morale — putea evita aceste reacţii iraţionale şi condu-
ce la pace pe plan intern şi la ordine internaţională. Forma repu-
blicană de guvernămînt a lui Kant. Declaraţia de Independenţă a
Americii şi Declaraţia Drepturilor Omului, statul universal şi omo-
gen al lui Hegel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pre-
cum şi drepturile cuprinse în legile fundamentale ale tuturor demo-
craţiilor liberale contemporane păstrează cu sfinţenie acest principiu
al recunoaşterii universale.
Naţiunile edificate pe aceste principii liberale universale au fost
uimitor de rezistente în ultimele două secole. în ciuda frecventelor
 R E C O N S T R U C Ţ I I T R E C U T . P R E Z E N T Ş l V I I T O R 321

reculuri şi neajunsuri. O ordine politică întemeiată pe identitatea

etnică sîrbă sau pe doctrina şiită a celor doisprezece imami nu va
depăşi niciodată graniţele unui colţ amărît din Balcani sau din
Orientul Mijlociu, şi cu siguranţă că nu va deveni niciodată prin-
cipiul conducător al unor societăţi moderne mari, diversificate,
dinamice şi complexe, cum sînt cele care alcătuiesc, de exemplu.
Grupul celor 7. Nu numai că aceste state se confruntă cu contra-
dicţii politice de nerezolvat legate de minorităţile religioase sau
etnice, dar ostilitatea lor faţă de înnoiri le izolează de schimburile
economice libere, şi deci le împiedică să participe la economia
mondială modernă. Necesitatea unei ordini politice liberale şi
democratice devine tot mai stringentă, o dată cu dezvoltarea eco-
nomică a societăţilor, pentru că reconcilierea tuturor acestor in-
terese diverse care le alcătuiesc cerc atît participare, cît şi egali-
tate. Progresul ştiinţelor modeme ale naturii stimulează dezvoltarea
economică, iar aceasta, la rîndul ei. în ciuda întîrzierilor, reculu-
rilor şi greşelilor, determină un proces de dezvoltare politică în
direcţia democraţiei liberale. în consecinţă, ne putem aştepta la
o evoluţie progresivă pe termen lung a instituţiilor politice în di-
recţia democraţiei liberale.24
Problema centrală a acestei perspective eminamente optimiste
asupra progresului istoric este că ordinea socială şi morală nu ur-
mează neapărat ordinea politică şi dezvoltarea economică. Exis-
tă două motive pentru care nu ne putem baza cu totul pe prccon-
diţiile culturale ale ordinii politice. Primul constă în faptul că
societăţile liberale îşi cumpără ordinea politică cu preţul consen-
sului moral. Singurele repere morale pe care le oferă o societate
liberală sînt obligaţiile tuturor cetăţenilor de a fi toleranţi şi de a
se respecta reciproc. Iniţial, aceasta nu a fost un neajuns, întrucîl
multe societăţi liberale, precum Statele Unite, Marca Britanie şi
Franţa, au început prin a fi relativ omogene din punct de vedere
cultural, dominate de un singur grup etnic şi de o singură religie.
Dar, în decursul timpului, aceste societăţi au devenit mai mari, iar
cultura lor s-a diversificat mult. Populaţia în scădere, presiunile
unei imigraţii masive, precum şi faptul că frontierele naţionale au
322 MAREA RUPTURA

devenit tot mai permeabile datorită ieftinirii transportului şi

răspîndirii comunicaţiilor — toate acestea sugerează că evoluţia
spre o şi mai mare diversitate va continua pretutindeni. Pînă şi
ţări precum Japonia, care pînă acum au reuşit să-şi menţină un
grad destul de înalt de omogenitate culturală şi etnică, se vor con-
frunta cu presiuni asemănătoare în viitor.
În Statele Unite şi în alte ţâri democratice anglosaxone. pre-
cum şi în Franţa, aceste forţe culturale centrifuge au fost echilibra-
te în mod tradiţional prin crearea unei identităţi civice noi care
nu se întemeiază nici pe elementul etnic, nici pe religie. „Ame-
ricanizarea" — rezultat atît al idealurilor politice democratice, cît
şi al tradiţiilor culturale anglosaxone — a fost deschisă tuturor
copiilor de imigranţi din Statele Unite. Cetăţenia franceză, baza-
ta pe ideile republicane clasice şi pe cultura literară franceză, a
fost. în principiu, la fel de deschisă pentru un bărbat de culoare
din Senegal, ca şi pentru un arab din Tunisia, deşi în Franţa imi-
graţia a produs reacţii mult mai violente reprezentate de Frontul
Naţional al lui Jean-Marie Le Pen.
Întrebarea-cheie în privinţa viitorului este dacă aceste forme
universale dc identitate culturală vor supravieţui atacului violent
al unei credinţe întemeiate pe principiile multiculturalismului. care
depăşeşte toleranţa faţă de diversitatea culturală şi ajunge să o
ridice în slăvi şi să o promoveze activ. Declinul moral prezentat
în cadrul analizei societăţii civile americane se datorează doar în
parte faptului că societatea s-a diversificat. O cauză mai impor-
tantă a acestui fenomen a fost răspîndirea unei credinţe întemeiate
pe principiul relativismului moral — ideea că nici un set particular
de valori sau norme nu poate şi nu trebuie să se impună. Atunci cînd
acest relativism se extinde şi asupra valorilor politice pe care se
bazează însuşi regimul, liberalismul începe să se submineze pe sine.
A doua problemă cu care se confruntă societăţile liberale pen-
tru a-şi proteja propriile fundamente culturale este ameninţarea
reprezentată de schimbările tehnologice. Capitalul social nu este
o marfa rară şi preţioasă, creată odinioară, în Era Credinţei, şi pri-
mită ca moştenire de la vechea tradiţie. Nu avem de-a face cu o
 R E C O N S T R U C Ţ I I T R E C U T . P R E Z E N T Ş l V I I T O R 323

rezervă limilală de capital social, pe care noi, laicii moderni, o iro-

sim Iară remuşcări. Dar. deşi rezerva de capital social este refăcu-
tă în permanentă, acest proces nu este automat, nici simplu sau
ieftin. Aceeaşi inovaţie care sporeşte productivitatea sau pune
bazele unei noi industrii subminează o comunitate deja existen-
tă sau face ca un întreg imul de viaţă să devină demodat. Societăţile
aflate pe calea progresului tehnologic trebuie să facă eforturi per-
manente de a ţine pasul cu regulile sociale care se adaptează con-
diţiilor economice în schimbare. Producţia industrială mută oa-
menii de la ţară la oraş şi desparte soţii de familiile lor, pe cînd
tehnologia informaţiei îi mută din nou la ţară şi le atrage pe femei
în forţa de muncă. Familiile nucleare dispar o dată cu apariţia agri-
culturii, reapar o dată cu industrializarea şi încep să se destrame o
dată cu tranziţia la epoca postindustrialâ. Oamenii se pot adapta dc-a
lungul timpului tuturor acestor condiţii în schimbare, dar ritmul
transformărilor tehnologice poate deseori depăşi ritmul adaptării
sociale. Cînd rezerva de capital social nu mai corespunde cererii,
societăţile au de plătii un cost foarte ridicat.
Par să existe două procese ce se desfăşoară în paralel. în sfera
politicii şi economiei, istoria pare să aibă un curs ascendent şi
dirccţionat, iar la sfîrşitul secolului XX a culminat prin democraţia
liberală ca unică alternativă viabilă pentru societăţile avansate din
punct de vedere tehnologic. Cu toate acestea, în sfera socială şi
morală istoria pare să fie ciclică, ordinea socială avînd fluxuri şi
refluxuri de-a lungul a numeroase generaţii. Nimic nu ne garan-
tează că mişcarea ciclică va reveni pe curba ascendentă. Singurul
temei al speranţei noastre sînt extraordinarele capacităţi înnăscute
ale omului de a reface ordinea socială. De succesul acestei recon-
strucţii depinde evoluţia ascendentă a Istoriei.
 ANEXA:
DATE SUPLIMENTARE ŞI SURSE
Figurile de la Al la A5 prezintă tendinţele de evoluţie a
infracţiunilor comise cu violenţă, a furturilor, fertilităţii,
divorţurilor şi a naşterii copiilor nelegitimi în zece ţări
OECD, în plus faţă de situaţiile din Statele Unite, Anglia şi
Ţara Galilor, Suedia şi Japonia, prezentate în această carte.
Datele care au stat la baza acestor grafice şi ale altora din
această carte pot fi consultate pe site-ul autorului,
http://mason.gmu.edu/~ffukuyam/.
328 M AR E A R U P T U R A

Canada
Ratele infracţiunilor comise cu violentă: Din categoria cu acelaşi nume
[ Violent Crime], Cuprinde: omuciderea, tentativa de omor. diferite forme
de agresiune sexuală, alte agresiuni, jaful armat şi răpirile.
Ratele flirturilor. Din categoria infracţiunilor contra proprietăţii. Cuprinde:
furtul prin efracţie, escrocheria, deţinerea de bunuri furate.
Sursă: Statistics Canada, Statistici privitul infracţiunile din Canada 1 995
(Centrul Canadian de statistică judiciară. Ottawa, 1995).

Danemarca
Ratele infracţiunilor comise cu violentă: Din categoria delictelor sexu-
ale. care cuprind violul şi ultrajul la adresa bunelor moravuri, şi din cate-
goria delictelor violente, care cuprind atacul împotriva funcţionarilor pu-
blici în exerciţiul funcţiunii, omucidere şi tentativă de omor şi infracţiuni
contra persoanei.
Ratele furturilor: Din categoria infracţiunilor contra proprietăţii. Cuprinde:
falsul în acte publice, incendierea, spargerile, furturile, escrocheria, tîl-
hăriile, furtul de autovehicule înregistrate, de motociclete, motorete şi
biciclete şi prejudiciile aduse intenţionat proprietăţii.
Sursă: Danmarks Stalistik (Statistica Danemarcăi), Kriminalstatistik (Sta-
tistica infracţiunilor) (Statistics Denmark, Copenhaga, 1996).

Olanda
Ratele infracţiunilor comise cu violentă: Date disponibile numai pen-
tru perioada 1978-1996. Din categoria infracţiunilor comise cu violenţă.
Cuprinde: infracţiuni săvîrşite şi tentative de infracţiuni împotriva vieţii
(există statistici pentru întreaga perioadă. înainte de 1978 apărînd sub
numele de infracţiuni împotriva vieţii); înlesnirea sinuciderii şi avortul
(doar pentru perioada 1992-1996); atacuri; ameninţări (numai pentru anii
1992 1996); omucidere sau vătămare corporală gravă; viol; agresiuni
sexuale; alte delicte sexuale: jaf armat; extorcare.
Ratele furturilor: Din categoria infracţiunilor contra proprietăţii. Cuprinde:
furtul; furtul prin efracţie; alte acte de hoţie în circumstanţe agravante.
 ANEXA 329

Notă: Cele două categorii de infracţiuni nu corespund categoriilor prezen-

tate în surse. De asemenea, lipsa datelor pentru anumite perioade îngreu-
nează descrierea completă a situaţiei infracţiunilor pe categorii.
Sursă: Corespondenţa personală cu Ministerul Justiţiei. Biroul Naţional
de Statistică al Olandei şi Ministerul Justiţiei, WDOC'/SIBa. ianuarie 1998.

Noua Zeelandă
Ratele infracţiunilor comise cu violentă: Din categoria infracţiunilor
comise cu violenţă. Cuprinde: omuciderea, răpirea de copii şi de adulţi,
tîlhăria, atacurile violente, atacurile grave, atacurile minore, intimidări
şi ameninţări şi asocierea în vederea comiterii de infracţiuni. Din catego-
ria delictelor sexuale fac de asemenea parte agresiunile sexuale, ultra-
jul contra bunelor moravuri, perversiunile sexuale, comportamentul inde-
cent. vidcocasetele şi filmele indecente.
Ratele furturilor: preluate din categoria actelor necinstite. Din ea fac parte:
spargerile, furtul de vehicule şi înlesnirea furtului acestora, hoţia, tăinuirea
şi înşelăciunea.
Sursă: Corespondenţa personală cu P.E.C. Doone. comisar de Poliţie,
Poliţia din Noua Zeelandă.

Finlanda
Ratele infracţiunilor comise cu violentă: Din tabelul delictelor penale:
omorul prin imprudenţă, crima, omuciderea, tentativă de omor, atacul,
violul şi tîlhăria.
Ratele furturilor: Din tabelul delictelor penale: furtul/furturile minore,
furtul cu circumstanţe agravante şi însuşirea fără permisiunea proprie-
tarului sau furtul unui autovehicul.
Notă: Legislaţia a fost modificată in 1972 în privinţa jafurilor şi a ata-
curilor grave, iar în 1991 în privinţa furtului de autovehicule, înşelăciu-
nii şi delapidării.
Sursă: Statistics Finland, Anuarul Statistic Judiciar 1996 (Statistics Fin-
land, Helsinki, 1997) şi Statistics Finland, Nomenclatura infracţiunilor
1996 (Statistics Finland, Helsinki. 1997).
330 MAREA RUPTURA

Franţa
Ratele infracţiunilor comise cu violentă : Din categoria infracţiunilor con-
tra persoanei (nu se specifică tipurile de infracţiuni).
Ratele furturi lor. Din categoria furturilor, inclusiv transportul bunurilor
furate (nu se specifică tipurile de infracţiuni).
Sursă: Corespondenţa personală, Bernard Gravet, director general de la
Poliţia Judiciară, Ministerul de Interne, Franţa. Sursa este citată ca Agenţia
franceză de statistică. Institut National de la Statistique et des Études
Économiques (INSEE).

Irlanda

Ratele infracţiunilor comise cu violentă: Grupa I de infracţiuni contra

persoanei cuprinde (printre numeroase tipuri descrise in detaliu): omorul,
diferite tipuri de omor prin imprudenţă, diferitele tipuri de acte de vio-
lenţă, violul, alte delicte sexuale, răpirea de copii şi de adulţi, intimi-
darea, actele de cruzime la adresa copiilor şi pruncuciderea. De aseme-
nea, din Grupa a II-a de infracţiuni comise cu violenţă contra proprietăţii
fac parte: spargere cu circumstanţe agravante, jaf armat cu circumstanţe
agravante, atacurile violente săvîrşite cu intenţia de a fura, jaful armat,
atacurile asupra unor locuinţe cu ajutorul armelor de foc sau explozi-
bililor, incendierea, uciderea şi mutilarea vitelor, provocarea de explozii
care pun in pericol vieţile oamenilor sau pot provoca pagube materiale.
Ratele furturilor: Din Grupa a II-a de infracţiuni comise cu violenţă con-
tra proprietăţii: cuprinde: profanarea, spargerea, tăinuirea de bunuri furate,
efracţia şi tentativa dc efracţie, ameninţarea de extorcare şi extorcarea,
provocarea intenţionată de pagube şcolilor sau proprietăţii private, ten-
tativa de a provoca o explozie, deţinerea de substanţe explozibile, avarie-
ri repetate şi intenţionate ale unor bunuri şi alte infracţiuni contra pro-
prietăţii săvîrşite cu violenţă. Dc asemenea, din Grupa a III-a de infracţiuni
contra proprietăţii comise fără violenţă (numite şi delapidări); cuprinde
(printre numeroase tipuri descrise în detaliu) diferite forme de furturi şi
comercializarea bunurilor furate. Din această categorie nu fac parte înşelă-
ciunea şi alte infracţiuni asemănătoare.
Sursă: Biroul Central de Statistică. Rezumat Statistic (Biroul Central de
Statistică. Cork. ediţiile anuale).
 ANEXA 331

Italia
Ratele infracţiunilor comise cit violentă: Din tabelul prezentat in sursă.
Cuprinde: crimă eu premeditare, omor prin imprudenţă, vătămare cor-
porală. tîlhăric, extorcare, răpiri de copii şi infracţiuni contra familiei.
Ratele furturilor. Din tabelul prezentat în sursă. Cuprinde furturile.
Notă: Ultrajul la adresa bunelor moravuri şi tulburarea ordinii publice
nu sînt cuprinse aici. întrucît acestea sînt dintre faptele penale care nu
se încadrează în categoriile principale selectate de mine.
Sursă: Corespondenţa personală cu C'laudia Cingolani. directoarea De-
partamentului de Relaţii Internaţionale, Istituto Nazionale Di Statistica
(ISTAT). Datele privind perioada 1950-1985 sînt culese dintr-o publi-
caţie, iar cele referitoare la perioada 1986-1996 provin dinlr-un tabel
de uz intern.

Japonia
Ratele infracţiunilor comise cu violentă: Din tabelul prezentat în sursă.
Cuprinde: omorul, tîlhăria, tîlhăria soldată eu victime, tilhăria cu vătă-
mare corporală, viol săvîrşit o dată cu tîlhăria, vătămarea corporală, ata-
cul, intimidarea, extorcarea, asocierea în vederea comiterii de jafuri ar-
mate, violul, agresiunea sexuală, ultrajul la adresa bunelor moravuri,
răspîndirea de materiale obscene, incendierea, răpirea de copii.
Ratele furturilor: Din tabelul prezentat în sursă. Cuprinde hoţiile.
Sursă: Koichi Hamai, cercetător principal la Departamentul I de cerce-
tare al Institutului de Cercetare şi Formare de pe lingă Ministerul Justiţiei
din Japonia, a tradus datele din Cartea alhă a infracţiunilor, care apare
anual. Titlul complet este: Guvernul Japoniei. Rezumatul cârții albe a
infracţiunilor. Tokio (Institutul de Cercetare şi Formare. Ministerul Jus-
tiţiei, ediţiile anuale).
Suedia
Ratele infracţiunilor comise cu violentă: Din tabelul prezentat in sursă.
Cuprinde: omorul, omorul prin imprudenţă, agresiunea soldată cu moartea
victimei, actele de agresiune şi actele de agresiune cu circumstanţe agra-
vante. delictele sexuale şi tîlhăria.
332 MAREA RUPTURĂ

Ratele tunurilor. Din tabelul prezentat în sursă. Cuprinde: daune aduse

proprietăţii, hoţii şi infracţiuni comise împotriva proprietăţii, cu excepţia
jafurilor şi a spargerilor.
Sursă: Statistika Centralbyran, Kriminalstatistik ¡994 (Statistics Swcden,
Stockholm. 1994).

Statele Unite ale Antericii

Ratele infracţiunilor comise cu violentă: Din datele privind infracţiuni-
le prezentate in partea I. Cuprinde: crima cu premeditare, omorul din
culpă, violul, jaful şi agresiunea cu circumstanţe agravante.
Ratele furturilor: Din datele privind infracţiunile prezentate în partea I.
Cuprinde: spargerile, hoţia şi furtul de autovehicule.
Sursă: Corespondenţa personală cu Program Support Section, Secţia dc
Informaţii a Procuraturii. FBI. Ministerul Justiţiei al SUA. Datele au fost
oferite voluntar, prin intermediul UniformCrime Reporting(UCR), pro-
gram coordonat de FBI.

Anglia şi Ţara Galilor

Infracţiuni comise cu violentă: Din clasa 1 a categoriei „infracţiuni îm-
potriva persoanei", pentru perioada 1950-1972, şi categoriile „violenţe
împotriva persoanei", pentru perioada 1973-1997; categoriile „delicte
sexuale"; categoriile „infracţiuni dc jaf din avutul privat". Cuprinde: omo-
rul, omorul prin imprudenţă şi infanticidul, tentativa de omor. ameninţarea
sau asocierea în vederea comiterii unei crime, abuzuri la adresa copii-
lor, rănirea sau alte acte de punere în pericol a vieţii, punerea în pericol
a vieţii pasagerilor pe calea ferată, punerea în pericol a vieţii pasageri-
lor pe mare, alte tipuri de vătămări etc„ acte de agresiune (după 1998,
acestea nu au mai fost incluse. întrucît au devenit contravenţii), aban-
donarea unui copil sub vîrsta dc 2 ani. răpirea copiilor, înlesnirea avortu-
lui ilegal şi nedeclararea unui copil nou-nâscut. Delictele sexuale cuprind:
practici sexuale nefireşti, tentativa de viol asupra unui bărbat, obscenităţi
între bărbaţi, violul, tentativă de viol asupra unei femei, raportul sexual
cu o minoră sub vîrsta de 13 ani, raportul sexual cu o minoră sub vîrsta
de 16 ani, incestul, proxenetismul, răpirea de adulţi, bigamia şi perversiu-
nile sexuale asupra unui copil.
 ANEXA 333

Ratele furturilor: Din clasa a I l-a a „infracţiunilor comise cu violenţă

împotriva proprietăţii" (cu excepţia jafului şi şantajului), pentru perioa-
da 1950-1972, categoriile „spargeri“ şi clasa a III-a a „infracţiunilor co-
mise tară violenţă împotriva proprietăţii" (cu excepţia delapidării, obţine-
rii de foloase prin înşelăciune, escrocheriei prin intermediari, falsificării
conturilor), precum şi categoriile „hoţiei". Cuprinde diferite tipuri de
spargeri şi hoţii.
Surse: Ministerul de Interne, Criminal Statistics: England and Wales (Her
Majesty’s Stationery Office, Londra, diferiţi ani).

Australia
Ratele infracţiunilor comise eu violentă: Din rapoartele poliţiei. Cuprinde,
omuciderea, omorul prin imprudenţă (nu în accidente auto) (numai perioa-
da 1971 1997), violul (numai perioada 1964-1987), tîlhăria şi actele
grave de agresiune.
Ratele furturilor: Din rapoartele poliţiei. Cuprinde: spargeri, efracţii şi
furturi; furtul de autovehicule.
Surse: Pentru perioada 1964-1973, statistici din cartea lui Satyanshu K.
Mukhcrjce, Anita Scandia, Dianne Daggcr şi Wendy Matthews,
Sourcebook of Australian Criminal and Social Statistics (Institutul Aus-
tralian de Criminologie, Canberra, 1989), iar pentru perioada 1974- 1997
din Satyanshu K. Mukhcrjce şi Dianne Dagger, The Size ofthe Crime
Problem in Australia, ediţia a doua (Institutul Australian de Criminologie,
Canberra. 1990) şi corespondenţa personală cu John Myrtle, bibliote-
car principal la Institutul Australian de Criminologie.

Republica Coreea (Coreea de Sud)

Ratele infracţiunilor comise cu violentă: Pentru 1970 şi perioada 1975-1994
din „infracţiuni violente". Cuprinde: omorul, violul, tîlhăria şi acte de
agresiune cu circumstanţe agravante.
Ratele furturilor: Pentru anul 1970 şi perioada 1975-1994 din „infracţi-
uni contra proprietăţii". Nu e limpede despre ce infracţiuni este vorba.
Surse: Biroul Naţional de Statistică, Republica Coreea, Indicatorii sociali
din Coreea. 1995 (Biroul Naţional de Statistică. Seul. Coreea).
 Figura A 3

334
Ratele fertilităţii totale. 1950-1996

MAREA RUPTURĂ
Figura A 5
 ANEXA 337

Datele despre copiii născuţi în afara căsătoriei din toate ţările europene
provin din Demographic Sla tist ies (Havcr Analytics/Eurostat Data Shop.
New York. 1997). Datele privind situaţia Japoniei au fost furnizate de
Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale al Japoniei, Departamentul de
Statistică şi Informaţii. Sursele pentru Statele Unite sînt S.J. Vcntura ct
al., „Report of Final Natality Statistics", Monthly Vital Statistics Report 46,
Suplimentul nr. 11 (National Centcr for Health Statistics, Hyattsville,
Md„ 1996) şi S.J. Vcntura ct. al., „Biths to Unmarried Mothers: United
States, 1980-1992“, Vital Health Statistics 2\ (53) (National Centcr for
Health Statistics. Hyattsville, Md.. 1995). Datele despre Australia şi Canada
provin de la United Nations Department for Economic and Social Infor-
mation and Policy Analysis. Statistica! Division. Demographic Yearhook
(United Nations Publications, New York. 1965, 1975, 1981. 1986).
Sursele altor date sînt menţionate la fiecare ţară în parte.

Australia
Ratele totale ale fertilităţii-. Exclusiv „aborigenii puri" înainte de 1966.
Ratele divorților: Exclusiv ..aborigenii puri“ înainte de 1966. Rata crudă
a divorţurilor reprezintă numărul de sentinţe judecătoreşti raportat la mia
de locuitori din populaţia estimată la data de 30 iunie a anului conside-
rat. Pentru anii dinainte de 1994, rata crudă a căsătoriilor e calculată pe
baza populaţiei medii rezidente a anului calendaristic, in interpretarea
acestei rate trebuie să se ţină cont de faptul că o proporţie mare şi varia-
bilă a populaţiei de referinţă este necăsătorită sau are o vîrstâ sub vîr-
sta minimă pentru căsătorie.
Surse: Corespondenţă personală, 2 martie 1998, Christine Kilmartin, coor-
donator, Monitorizarea Tendinţelor Familiei. Institutul Australian de Studii
asupra Familiei, Biroul Australian de Statistică. Catalog nr. 3301.0 (Aus-
tralian Government Publishing Serv ice, Canberra, 1995).

Canada
Ratele divorţurilor: Datele nu includ anulările căsătoriilor şi despărţiri-
le legale, dacă nu există alte precizări. Ratele reprezintă numărul de ho-
târîri de divorţ rămase definitive raportat la mia de locuitori din popu-
laţia de la mijlocul anului considerat.
338 MAREA RUPTURA

Surse: United Nations Department for Economic and Social Information

and Policy Analysis, World Population Prospects: The 1996 Revision -
Annex / - Demographic Indicators (United Nations Publication, New
York, 1996); U.S. Bureau of the Census. International Database, Inter-
national Programs Center; United Nations Department for Economic and
Social Information and Policy Analysis, Statistical Division, Demographic
Yearbook (United Nations Publications, New York, 1965-1995).

Statele Unite
Ratele divorţurilor: Datele sc referă numai la divorţurile pronunţate in
interiorul graniţelor americane. Alaska a fost inclusă incepind din anul 1959,
iar Hawaii incepind din 1960. Ratele la mia de locuitori se raportează
la populaţia ţârii din data de 1 aprilie pentru anii 1950, 1960. 1970 şi
1980, iar pentru ceilalţi ani data de referinţă este I iulie.
Surse: SJ. Ventura, J. A. Martin şi S.C. Clarke. Report of Final Natality
Statistics. 1996, Monthly Vital Statistics Report, Voi. 46, suplimentul nr. 11
(National Center for Health Statistics. Hyattsville. Md.. 1998); S.J. Ven-
tura, Birth to Unmarried Mothers: United States. 1980-1992, National
Center for Health Statistics. Vital Health Statistics 21 (53) (National Cen-
ter for Health Statistics, Hyattvillc. Md., 1995); U.S. Department of Health
and Human Services, Vital Statistics of the United States, Voi. I: Natality,
Publication Nr. (PHS) 96-1100 (National Center for Health Statistics.
Hyattsville. Md., 1996); S.C. Clarke, Advance Report of Final Divorce
Statistics. 1989 and 1990, Monthly Vital Statistics Report, Vol. 43, supli-
mentul Nr. 8 (National Center for 1 lealth Statistics. Hyattsville, Md., 1995);
National Center for Health Statistics, Births. Marriages, Divorces and
Death for 1996, Monthly Vital Statistics Report, Vol. 45. Nr. 12 (National
Center for Health Statistics. Hyattsville, Md.. 1997).

Japonia
Surse: Ministerul Japonez al Sănătăţii şi Protecţiei Sociale, Departamentul
de Statistică şi Informaţii.

Coreea de Sud
Ratele divorţurilor: Date incomplete.
Surse: United Nations Department for Economic and Social Information
and Policy Analysis, World Population Prospects — The 1996 Revision
 ANEXA 339

— Annex I — Demographic Indicators (United Nations Publications,

New York. 1996); U.S. Bureau of the Census. International Database,
International Programs Center; United Nations Department for Economic
and Social Information and Policy Analysis — Statistical Division,
Demographic Yearbook (United Nations Publications, New York,
1980-1995).

Danemarca
Ratele divorţurilor: Datele nu cuprind Insulele Faeroc şi Groenlanda.
Surse: Jean-Paul Sardon, General Natality (Institutul Naţional pentru
Studii Demografice, Paris. 1994); U.S. Bureau of the Census, Interna-
tional Database. International Programe Center: United Nations De-
partment for Economic and Social Information and Policy Analysis —
Statistical Division. Demographic Yearbook (United Nations Publications.
New York. 1965-1995).

Finlanda
Surse: United Nations Department for Economic and Social Information
and Policy Analysis, World Population Prospects: The 1996 Revision
- Annex I - - Demographic Indicators (United Nations Publications,
New York, 1996), U.S. Bureau of the Census. International Database,
International Programs Center, United Nations Department for Economic
and Social Information and Policy Analysis, Demographic Yearbook
(United Nations Publications, New York. 1965 1985); corespondenţă per-
sonală, 23 ianuarie 1998. Anja Torma. bibliotecar-documentarist;
Statistics Finland, Vital Statistics 1996 (Statistics Finland. Helsinki. 1996).

Franţa
Surse: Jean-Paul Sardon, General Natality (Institutul Naţional pentru
Studii Demografice. Paris, 1994); Rosclyn Kerjosse și Irene Tamby, The
Demographic Situation in 1994: Movement of the Population (Institutul
Naţional dc Statistică Studii Economice, Paris, 1994).

Germania/Fosta Germanie de Vest

Surse: Ministerul pentru familie, persoane in virstă, femei şi tineri, Die
Familie im Spiegel der Amtlichen Statistik: Aktuel und Erweiterte Neuau-
340 MAREA RUPTURĂ

flage I99R (Bonn, 1997); United Nations Department for Economic and
Social Information and Policy Analysis, World Population Prospects: The
1996 Revision — Annex I — Demographic Indicators (United Nations
Publications. New York, 1996); United Nations Department for Economic
and Social Information and Policy Analysis — Statistical Division.
Demographic Yearbook (United Nations Publications. New York. 1965—1995).

Irlanda
Surse. Jean-Paul Sardón. Generat Natality ( Institutul Naţional de Statistică
Demografică, Paris, 1994); U.S. Bureau of the Census, International
Database. International Programs Center.

Italia
Ratele divorţurilor: in surse nu se specifică dacá datele sînt complete.
Surse: Corespondenţă personală, 17 aprilie 1998, Viviana Egidi, Direzione
Centrale delle Statisticile su Popolazione e Territorio. Istituto Nazionale
Di Statistica (ISTAT); United Nations Department for Economic and
Social Information and Policy Analysis. Statistical Division. Demographic
Yearbook (United Nations Publications. New York, 1990-1995).

Olanda
Ratele divorţurilor. Datele cuprind despărţirile cauzate de deces şi di-
vorţurile propriu-zise.
Surse: Corespondenţă personală. 4 martie 1998, Ursula van Leijden.
Population Department, Statistics Netherlands.

Suedia
Surse: Jean-Paul Sardón. General Natality (Institutul Naţional pentru
Studii Demografice, Paris, 1994); corespondenţa personală, 11 iunie 1998.
Ake Nilsson. Statistics Sweden; Population Statistics. 1996, Part 4, Vital
Statistics (Statistics Sweden, Stockholm, 1997).

Regatul Unit
Rata divorţurilor: Datele pentru perioada 1964-1970 se referă numai la
Anglia şi Ţara Galilor. În calculul ratelor, ansamblul populaţiei include
 ANEXA 341

pc militarii aflaţi în afara graniţelor ţării şi pe angajaţii flotei comerciale

şi ii exclude pe militarii străini aliaţi în ţară.
Surse: United Nations Department for Economic and Social Information
and Policy Analysis, Statistical Division, Demographic Yearbook
(United Nations Publications, New York. 1965-1995); Council of Europe.
Recent Demographic Developments in Europe (Council of Europe
Publishing, Strasbourg, 1997).
 Note

Capitolul I. Regulile Jocului

1. Daniel Bell, The Corning of Post-Industrial Society: A Venture in Social
Forecasting (Basic Books, New York, 1973).
2. Pentru prezentarea generală a „societăţilor informatizate“, vezi Alvin
Toffler, The Thin! Wave (William Morrow, New York, 1980) şi Manuel
Castels, The Rise of the Network Society (Blackwell Publishers, Mal-
den, Mass., 1996).
3. Prima mare ruptură tehnologică a fost inventarea agriculturii. Totuşi,
trecerea de la societăţile de vînâtori-culegâtori la cele agricole s-a pro-
dus mult mai lent dccît tranziţiile economice de după Revoluţia In-
dustrială şi cunoaştem foarte puţine lucruri despre ca.
4. Ferdinand Tonnies, Community and Association (Routledge and Kegan
Paul, Londra, 1955).
5. Sir Henry S. Maine, Ancient Law: Its Connection with the Early His-
tory of Society and Its Relation to Modem Ideas (Beacon Press, Boston,
1963. prima ediţie a apărut în 1861), pp. 163-164; vezi şi prezentarea
paralelă din Max Weber, Economy and Society (University of Cali-
fornia Press, Berkeley, 1978), 1:40-46 şi Robin Fox, Reproduction
and Succession: Studies in Anthropology. Law. and Society (Transaction
Publishers, New Brunswick, N.J., 1997), pp. 96-100.
6. Samuel P. Huntington, The Third Wave: Democratization in the Late
Twentieth Century (University of Oklahoma Press, Oklahoma City, 1991).
7. Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (Free Press,
New York, 1992); vezi şi „Capitalism and Democracy. The Missing
Link“, Journal of Democracy 3 (1992). pp. 100-110.
8. Vezi. de exemplu, introducerea cărţii lui James Buchanan, The Limits
of Liberty: Between Anarchy and Leviathan (University of Chicago
Press, Chicago, 1975).
344 M AR E A R U P T U R A

9. Diego Gambetta, The Sicilian Mafia: The Business of Private Pro-

tection (Harvard University Press. Cambridge. 1993), p. 35.
10. Vezi, de exemplu, Edward C. Banfield, The Moral Basis of a Back-
ward Society (Free Press, Glencoe. 111.. 1958) şi Robert D. Putnam,
Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy (Prince-
ton University Press, Princeton, N.J., 1993).
11. Din cite ştiu. primul care a folosit acest termen a fost Lawrence Har-
rison în cartea Underdevelopment Is a State of Mind: The Latin Ame-
rican Case (Madison Books. New York, 1985), pp. 7-8.
12. in opinia lui Weber, „marea realizare a religiilor etice, mai ales a sec-
telor etice şi ascetice ale Protestantismului, a constat în sfărîmarea
cătuşelor legăturilor de rudenie“. The Religion of China (Frec Press,
New York, 1951), p. 237.
13. Vezi analiza societăţii civile în articolul lui Larry Diamond. „Toward
Democratic Consolidation“, Journal of Democracy 5 (1994). pp. 4-17.
14. Acesta este punctul de vedere al lui Emest Gcllncr în Conditions of
Liberty: Civil Society and Its Rivals (Hamish Hamilton, Londra, 1994).
15. Lyda Judson Hanifan, „The Rural School Community Center“, Annals
of the American Academy of Political and Social Science 67 (1916).
pp. 130-138.
16. Jane Jacobs, The Death and Life of Great American Cities (Vintage
Books, New York. 1961). p. 138.
17. Glenn Loury. ,.A Dynamic Theory of Racial Income Differences"
în P.A, Wallace şi A. LeMund. editori. Women, Minorities and Em-
ployment Discrimination (Lexington Books. Lexington. Mass., 1977);
Ivan H. Light. Ethnic Enterprise in America (University of California
Press, Berkeley. 1972).
18. James S. Coleman. ..Social Capital in thcCrcation of Human Capital".
American Journal of Sociology, suplimentul 94 (1988). pp. S95-S120
şi „The Creation and Destruction of Social Capital: Implications for the
Law ".Journal of Law. Ethics and Public Policy 3 (1988), pp. 375-404.
19. Putnam. Making Democracy Work şi „Bowling Alone: America’s
Declining Social Capital“. Journal of Democracy 6 (1995), pp. 65-78.
20. Everett C. Ladd, „The Data Just Don't Show Erosion of America’s Social
Capital". Public Perspective (1996). pp. 4-22; Michael Schudson, „What
If Civic Life Didn’t Die?“. .4 meric wi Prospect (1996), pp. 17-20; John
Clark. „Shifting Engagements: Lessons from the «Bowling Alone»
Debate“. Hudson Briefing Papers, nr. 196 (octombrie 1996).
 NOTE 345

21. Acest studiu cuprinde mai multe măsuri negative ale capitalului social
într-un indice unic. Vezi National Commission on Civic Renewal.
The Index of National Civic Health (National Commission on Civic
Renewal. College Park. Md.. 1998) şi A Nation of Spectators: How
Civic Disengagement Weakens America and What We Can Do About
It (National Commission on Civic Renewal, College Park, Md.. 1998).

Capitolul 2. Delincvențâ, familie, încredere:

ce s-a întîmplat?
1. Jane Jacobs. The Death and Life of Great American Cities (Vintage
Books. New York, 1992), pp. 29 54.
2. Ibid., pp. 38-39.
3. Pentru o analiză interesantă a efectelor nocive ale urbanismului ultra-
modern, vezi James C. Scott. Seeing Like a State: How Certain Sche-
mes to Improve the Human Conditions Have Failed (Yale University
Press, New Haven. Conn.. 1998), pp. 132 139.
4. Vezi Robert E. Park. ..Community Organization and Juvenile Delin-
quency", în Emcst W. Burgess. Park şi Roderick D. McKenzie, editori,
The City (University of Chicago Press, Chicago, 1925), pp. 99-112.
în mod asemănător, criminologul John Braithwaite a subliniat rolul a
ceea ce a numit „ruşinea reinlegratoare" ca metodă de control al de-
lincvcnţei. Comunităţile îşi exprimă dezaprobarea (aeîndu-i de ruşine
şi stigmatizîndu-i pe cei care încalcă normele comunităţii. „Ruşinea
reintcgraloare" apare cînd comunităţile sînl dispuse sâ-i accepte iarăşi
în mijlocul lor pe devianţi dacă aceştia arată că se simt vinovaţi sau
că se căiesc pentru faptele lor. După părerea lui Braithwaite, reintegra-
rea îi împiedică pc devianţii stigmatizaţi să-şi formeze propriile subcul-
turi de delincvenţi. Japonia c un exemplu: s-a ajuns la rate mai scăzute
ale dclincvenţei decît în alte ţări dezvoltate nu prin mîna forte a poliţiei,
ci datorită presiunii sociale informale care-i determină pe oameni să
se conformeze normelor comunităţii. Se depun mari eforturi pentru
a-i reabilita moral pe delincvenţi prin intervenţia susţinută a celor din
jur: după reabilitare, individul este reintegrat în viaţa socială normală.
John Braithwaite. Crime. Shame, and Reintegration (Cambridge Uni-
versity Press, Cambridge, 1989).
5. Robert J. Sampson, Stephen W. Raudenbush şi Felton Earls, „Neigh-
borhoods and Violent Crime: A Multilevel Study of Collective Effi-
cacy", Science 277 (1997), pp. 918-924.
346 MAREA RUPTURĂ

6. Vezi Erich Buchholz, „Reasons for the Low Rate of Crime in the
German Democratic Republic“. Crime arul Social Justice 29 (1986),
pp. 26-42.
7. James Q. Wilson, Thinking About Crime, ediţie revizuită (Vintage
Books, New York, 1983), p. 15.
8. George Kclting şi Catherine Coles, Fixing Broken Windows: Res-
toring Order and Reducing Crime in Our Communities (Free Press,
New York, 1996), pp. 14—22.
9. Ibid., p. 47.
10. Wesley Skogan, Disorder and Decline: Crime and the Spiral of Decay
in American Neighborhoods (Free Press, New York, 1990).
11. Au apărut relativ puţine lucrări care să adune date comparative privind
infracţiunile în ţările avansate de cînd Dane Archer şi Rosemary
Gartner au publicat Violence and Crime in Cross-National Perspective
(Yale University Press, New Haven, Conn.. 1984). Pentru alte sonda-
je de opinie, vezi Antoinette D. Viccica, „World Crime Trends", In-
ternational Journal of Offender Therapy 24 (1980), pp. 270-277.
12. Pentru problemele metodologice privind compararea inffacţionalităţii
din mai multe ţări. vezi James Lynch. „Crime in International Pers-
pective“ în James Q. Wilson şi Joan Petersilia editori, Crime (ICS
Press, San Francisco, 1995), pp. 11-38.
13. W.S. Wilson Huang, „Are International Murder Data Valid and
Reliable? Some Evidence to Support the Use of Interpol Data", Inter-
national Journal of Comparative and Applied Criminal Justice
(1993), pp. 77-89.
14. Vezi Ministerul Justiţiei al SUA, Biroul de Statistică Judiciară, Cri-
minal Victimization, 1973-95 (U.S. Government Printing Office,
Washington D.C.. 1997).
15. Un astfel de studiu recent pentru 14 ţâri avansate este cel al lui Jan
J.M. Van Dijk şi Pat Mayhew. Experiences of Crime Across the World
(Kluwer. Deventer, 1991).
16. Pai Mayhew şi Philip White, The 1996 International Crime Victimisation
Survey. Home Office Research and Statistics Directorate Research
Findings Nr. 57 (Research and Statistics Directorate. Londra, 1997).
17. O a doua problemă metodologică se referă la compararea delictelor
în cadrul culturilor diferite. Infracţiunile sînt definite diferit. în funcţic
de societatea în care se produc. Chiar şi în cazul crimei, datele Interpol
cuprind şi tentativele de omor împreună cu omorurile propriu-zise;
 NOTE 347

în Statele Unite nu se întîmplâ aşa ceva. „Crima“ şi ..omuciderea“

sint considerate uneori categorii identice, alteori nu; poliţia din unele
ţâri introduce ultrajul contra bunelor moravuri in aceeaşi categorie
cu anumite infracţiuni comise cu violenţă, pe cind in alte ţări nu se
întîmplă acest lucru. Chiar şi în aceeaşi ţară, definiţiile infracţiunilor
se pot schimba in timp. Aceasta este valabil mai ales pentru delictele
sexuale, precum violul şi agresiunile sexuale împotriva copiilor, în
privinţa cărora normele sociale s-au schimbat mult. în zilele noas-
tre, în Statele Unite un bărbat poale fi acuzai de viol, chiar dacă inci-
dentul s-a petrecut în urma unei întilniri la care victima a consimţit
să vină [date râpe], ceea ce nu s-ar fi putut întîmplâ in urmă cu 30
de ani; agresiunile verbale şi emoţionale sînt considerate acum ca
fâcind parte din categoria abuzurilor împotriva copiilor. Pot exista
de asemenea diferenţe de la ţară la ţară şi în cazul în care categori-
ile de infracţiuni sînt definite identic; în Olanda, in cadrul infracţiu-
nilor contra proprietăţii, raportul dintre furturile de biciclete şi fur-
turile de maşini e mult mai mare decît în Statele Unite din simplul
motiv că în Olanda sînt mai multe biciclete de furat.
Datorită caracterului adesea arbitrar al definiţiilor infracţiunilor, în
criminologie există un curent care susţine că o infracţiune este pur
şi simplu ceea ce etichetează drept infracţiune elitele aflate la pu-
tere într-o anumită societate, şi că ceea ce este considerat deviant pen-
tru un grup. este normal pentru un altul. Acesta era sensul implicit
al explicaţiei lui Edvvin Sutherland că delincvenţa a crescut din cauza
„unui exces de definiţii" care încuraja încălcarea legii, idee prelua-
tă de aşa-nuntita şcoală de criminologie a „teoriei etichetării“. Din
această perspectivă, aplicarea legii devine un fel de prejudecată cultu-
rală coercitivă. Întrucît conservatorii au transformat infracţiunile în
subiect politic în anii '60 şi '70. mulţi liberali au reacţionat citîndu-l
pe Durkhcim care spune că „devianţa este normală", cu alte cuvinte
nu există societate fără delicte şi devianţâ. Au fost aduse drept dovezi
toate acele delicte sordide comise în societatea victoriană şi în America
anilor 1950: a privi în urmă către aceste perioade ca şi cum ar fi fost
un fel de epocă de aur nu-i decît un exerciţiu de nostalgie.
Există două răspunsuri la problema legată de predispoziţiile cultura-
le. Primul are un caracter îngust şi tehnic. Studiile au arătat că seturile
de date internaţionale converg în bună măsură. Dacă sînt diferit defi-
nite categoriile de infracţiuni de la o societate la alta sau de Ia o epocă
348 MAREA RUPTURA

la alta în cadrul aceleiaşi societăţi, atunci e evident că aceste catego-

rii nu trebuie luate in seamă într-un studiu amănunţit ce caută să gă-
sească anumite cauze sau remedii pentru anumite tipuri de infrac-
ţiuni. Totuşi, cită vreme categoriile sînt folosite cu consecvenţă de-a
lungul timpului, aceasta n-ar trebui să afecteze tendinţele pe care le
exprimă datele. Al doilea răspuns, mai general, arată că procedeul
de a considera infracţiunile drept o calc, ţinînd mai curînd de preju-
decăţi. de a stigmatiza minorităţile şi alte persoane marginale nu se
aplică, evident, fenomenelor sociale largi. în discuţie aici. Nu există
în lume societăţi, cu atît mai puţin societăţi dezvoltate, care să pri-
vească crima sau hoţia ca legitime. Faptul că în decursul timpului
am devenit mai toleranţi faţă de nivelurile înalte ale infracţionalităţii
şi comportamentului deviant nu înseamnă că dezordinea socială e
mai mică; dimpotrivă, este un alt exemplu de „definire pe dos a
devianţei“.
Vezi W.S. Wilson lîuang, „Asscssing Indicators of Crime Among In-
ternational Crime Data Series“, Criminal Justice Policy Review 3 (1989),
pp. 28-48; Piers Beime, „Cultural Relativism and Comparative Cri-
minology'', Contemporan Crises 7 (1983), pp. 371-391; Gregory
C. Leavitt. „Relativism and C’ross-Cultural Criminology: A Criticai
Analysis“, Journal of Research in Crime and Delinquency 27(1990),
pp. 5-29; Edwin Sutherland şi Donald Cressy, Criminology (Lippin-
cott. Philadelphia, 1970); Frank Tannenbaum, Crime and the Community
(Columbia University Press, New York, 1938); Hovvard S. Bccker,
Out.siders: Studics in the Sociology of Deviance (Frec Press, Glencoe,
III. , 1963).
18. Ted Robert Gurr, „Contcmporary Crime in Historical Perspective:
A Comparative Study of London, Stockholm and Sydney", Annals
of the North American Academy of Politicul and Social Science 434
(1977), pp. 114-136.
19. W.S. Wilson Huang, „Are International Murder Data Valid?“
20. James S. Colcman, Foundation^ of Social Theory (Harvard
University Press, Cambridge, Mass., 1990), p. 300.
21. Companiile care au mai puţin de 20 de angajaţi reprezintă 19,5%
din forţa de muncă din sectorul privat în SUA în anul 1995. Small
Business Administration, Office of Advocacy, Small Business Answer
Cârd 1998.
 NOTE 349

22. Rata totală a fertilităţii este numărul mediu de naşteri pe care le-ar
avea o femeie pe durata vieţii ei reproductive dacă i se aplică ratele
de fertilitate caracteristice diverselor grupe de vîrstâ fertilă din acel
an. Vezi anexa pentru sursele datelor.
23. îi sînt îndatorat lui Nicholas Eberstadt pentru mare parte din anali-
za făcută în această secţiune. Vezi articolul său, „World Population
Implosion?“. Public Interest, nr. 129 (toamna 1997), pp. 3-22.
24. Nicholas Eberstadt, „Asia Tomorrow, Gray and Male", National In-
terest (toamna 1998). pp. 56-65.
25. Despre această perioadă vezi Michael S. Teitelbaum şi Jay M. Winter,
The Fear of Population Decline (Academic Press, Orlando, Fia., 1985).
26. David Popcnoc, Disturbing the Nest: Family Change and Decline
in Modern Societies (Aldine de Gruyter. New York, 1988), p. 34.
27. Sara McLanahan şi Lynne Casper, „Growing Diversity and Inequality
in the American Family“ în cartea editată de Reynolds Farley, State
of the Union: America in the 1990's, vol. 2. Social Trends (Russell
Sage Foundation, New York, 1995).
28. William J. Goode, World Change in Divorce Patterns (Yale University
Press, New Haven, Conn.. 1993). p. 54. Unele ţări catolice, precum
Chile, n-au legalizat divorţul nici pînâ în ziua de azi.
29. U.S. Bureau of the Census, Statistical Abstract of the United Stales
(U.S. Government Printing Office, Washington D.C., 1996), tabelul
98, p. 79.
30. Ibid.
31. U.S. Department of Health and Human Services. Centers for Disease
Control, National Vital Statistics Report 47. nr. 4 (USHHS, Washing-
ton, D.C., 7 octombrie 1998), p. 15.
32. Aceste schimbări nu fac însă decît să aducă ratele la nivelul la care
erau la începutul anilor ’80. Stephanie J. Ventura, Sally C. Curtin şi
T.J. Matthews, „Teenage Births in the United States: National and
Stale Trends. 1990-96“, National Vital Statistics System (National
Center for Health Statistics, U.S. Department of Health and Human
Services. Washington D.C., 1998).
33. Vezi. de exemplu, McLanahan şi Casper. „Growing Diversity“, p. 11.
34. Ibid.
35. U.S. Department of Health and Human Services. Report to Congress
on OUT-of- Wedlock Childbearing (U.S. Government Printing Office,
Hyattsville. Md.. 1995). p. 70; Larry L. Bumpass şi James A. Sweet,
350 MAREA RUPTURĂ

„National Estimates of Cohabitation“. Demography 26 (1989), pp.

615-625.
36. McLanahan şi Casper. „Growing Diversity", p. 15. Statistica pen-
tru Suedia se bazează pe corespondenta personală cu Ministerul Sue-
dez al Sănătăţii şi al Problemelor Sociale. Secţia de Servicii Sociale.
37. Louis Roussel. La familie incertaine (Editions Odile Jacob. Paris,
1989).
38. Richard F. Tomasson, „Modem Sweden: The Declining Importance
of Marriage“. Scandinavian Review (1998). p. 83-89.
39. Elise F. Jones, Teenage Pregnancy in Industrialized Countries (Yale
University Press. New Haven. Conn., 1986).
40. Aceste date sînt valabile pentru Statele Unite. Larry L. Bumpass şi
James A. Sweet, „National Estimates of Cohabitation“, Demography
26(1989), pp. 615-625.
41. Acest lucru este valabil chiar şi cînd se ţine cont de vîrstâ, gradul
de educaţie, nivelul veniturilor şi alţi factori legaţi dc agresiunea în
familie. Vezi Jan E. Stets, „Cohabiting and Marital Aggression: The
Role of Social Isolation", Journal of Marriage and the Family 53
(1991), pp. 669-680.
42. Popenoe. Disturbing the Nest. p. 174; Ailsa Bums şi Cath Scott,
Mother-Headed Families and Why They> Have Increased (Erlbaum,
Hillsdale, N.J.. 1994), p. 26.
43. Sara McLanahan şi Gary Sandcfur, Growing Up with a Single Parent:
What Hurts, What Helps (Harvard University Press, Cambridge,
Mass.. 1994), p. 2.
44. David Popenoe, Life Without Father: Compelling New Evidence That
Fatherhood and Marriage Are Indispensable for the Good of Children
and Society (Free Press, New York. 1996), p. 86. Andrew Cherlin
subliniază că, şi dacă acceptăm valabilitatea acestei comparaţii, rata
destrămării familiei cauzată de divorţ depăşeşte orice rată a destră-
mării familiei in urma vreunei alte cauze cunoscute in istorie. Andrew
Cherlin. Marriage. Divorce. Remarriage, ediţia a doua (Harvard
University Press, Cambridge, Mass., 1992), p. 25.
45. Popenoe, Life Without Father, pp. 151-152.
46. Goode. World Change, p. 35.
47. Ralf Dahrcndorf, Life Chances: Approaches to Social and Political
Theory’ (University of Chicago, Chicago, 1979).
 NOTE 351

48. Acest punct dc vedere este susţinut intr-un studiu de John Brehm şi
Wendy Rahn care, pe baza datelor din General Social Survey, arată
că angajamentul civic constituie un bun indicator al nivelului de
încredere. Wendy Rahn şi John Brehm, „Individual-Level Evidence
for the Causes and Consequences of Social Capital“, American Jour-
nal of Political Science 41 (1997), pp. 999-1023.
49. În lcgâturâ cu acest subiect, vezi primul capitol al cărţii mele Trust:
The Social Virtues and the Creation of Prosperity (Free Press, New
York, 1995). Vezi, de asemenea, Diego Gambctta, Trust: Making and
Breaking Cooperative Relations (Blackwell, Oxford, 1988).
50. Pentru o analiză generală a acestei probleme, vezi Joseph S. Nye, jr..
editor, Why People Don i Trust Government (Harvard University
Press, Cambridge, Mass., 1997).
51. Karlyn Bowman şi Everett C. Ladd, What s Wrong: A Survey of Ame-
rican Satisfaction and Complaint (AE1 Press and the Roper Center
for Public Opinion Research, Washington, 1998), tabelul 5-20.
52. American Enterprise (nov.-dec. 1993), pp. 94-95.
53. Ladd şi Bowman, What 's Wrong, tabelele de la 6-1 la 6-23.
54. Wendy Rahn şi John Transuc. „Social Trust and Value Change: The
Decline of Social Capital in American Youth, 1976-1995", lucrare
nepublicatâ, 1997.
55. Tom W. Smith, „Factors Relating to Misanthropy in Contemporary
American Society“, Social Science Research 26 (1997), pp. 170-196.
56. Ibid., pp. 191-193.
57. Alan Wolfe. One Nation, After All (Viking, New York, 1998), p. 231.
58. Rahn şi Transuc, „Social Trust“,
59. Mancur Olson, The Rise and Decline of Nations (Yale University
Press, New Haven, Conn., 1982).
60. Everett C. Ladd, The Ladd Report (Free Press, New York, 1999).
Variantele anterioare ale acestui raport au fost publicate sub titlul „The
Data Just Don't Show Erosion of America’s Social Capital", Public
Perspective (1996); Everett C. Ladd, „The Myth of Moral Decline",
Responsive Community 4 (1993-94), pp. 52-68.
61. Robert D. Putnam, „Bowling Alone: America's Declining Social Ca-
pital", Journal of Democracy 6 (1995), pp. 65-78.
62. Calvert J. Judkins, National Associations of the United States (Washing-
ton D.C.-U.S. Departament of Commerce, 1949). îi sînt îndatorat
Marccllei Rey pentru această referinţă şi pentru altele în legătură cu
352 MAREA RUPTURA

afilierea la diferite grupuri. Vezi lucrarea sa „Pieccs to the Association

Puzzle“ (comunicare prezentată la întrunirea anuală a Asociaţiei de
Cercetare a Organizaţiilor Nonprofit şi de Acţiune Voluntară, noiem-
brie 1998).
63. Lester M. Salamon, America s Nonprofit Sector (Foundation Center.
New York, 1992).
64. W. Lloyd Warner. J.O. Low, Paul S. Lunt şi Leo Srolc, Yankee City
(Yale University Press, New Haven, Conn., 1963).
65. Pe lîngâ dificultatea de a număra astfel de grupuri, există mai multe
probleme privind aprecierea calităţii relaţiilor generate dc ele. Ladd
contestă respingerea de către Putnam a mai multor noi grupuri de
sprijin pe motiv că există doar de formă. El arată nu numai că a cres-
cut enorm numărul de membri ai marilor organizaţii ecologistc pre-
cum Nature Conservancy sau World Wildlife Fund. dar că şi calita-
tea relaţiilor formate în cadrul acestor grupuri depăşeşte cu mult
simpla contribuţie financiară anuală a fiecărui membru. El face apel
la un studiu care arată cum o singură filială locală a unei organiza-
ţii ecologistc a sponsorizat nenumărate dmmeţii, excursii cu bicicleta
şi altele, despre care se presupune că au întărit relaţiile personale şi
au avut un efect stimulator asupra capitalului social.
66. National Opinion Research Center (NORC), General Social Survey
(NORC. Chicago, diferite ediţii). Primul General Social Survey a fost
efectuat în 1972. De asemenea, acesta s-a mai realizat în 1973-1978,
1980, 1982, 1983-1993. 1994, 1996 şi 1998.
67. Wolfe, One Nation. pp. 250-259.
68. Rahn şi Transue. „Social Trust".
69. Pew Research Center for the People and the Press, Trust and Citizen
Engagement in Metropolitan Philadelphia: A Case Study (Pew
Research Center, Washington D.C.. 1997). Acest studiu a arătat că.
într-adevâr, locuitorii Philadelphiei aveau o neîncredere accentuată
în semeni, in Philadelphia însăşi (spre deosebire de zonele subur-
bane incluse şi ele în sondaj) numai 28% dintre cei chestionaţi au
răspuns că „poţi avea încredere în majoritatea oamenilor". în timp
ce 67% au fost de acord că „trebuie să fii extrem de prudent", ceea
ce în general e în conformitate cu rezultatele unor sondaje mai cu-
prinzătoare. ca de pildă GSS (General Social Survey). Marile institu-
ţii au fost de asemenea afectate de un grad ridicat de neîncredere:
şcolile de stat. ziarele locale, administraţia oraşelor şi a ţării, precum
 NOTH 353

şi guvernul federal de la Washington, toate s-au bucurat de încrede-

rea a mai puţin de 20% din cetăţenii chestionaţi. Pe de altă parte, s-a
constatat un grad înalt de implicare în activităţile civice: 60% din-
tre cei chestionaţi se înscriseseră deja într-o organizaţie în ultimul
an. iar 49% în ultima lună; 49% colaboraseră cu colegii pentru a rezol-
va o problemă care îi privea pe toţi. iar 30% luaseră legătura cu un
funcţionar public. Deşi aceste procente erau puţin mai mici faţă de
media pe ţară. nu există dovada unei lipse de angajare civică.
70. WVS pune întrebarea: „în general, consideraţi că puteţi avea încredere
în majoritatea oamenilor, sau că trebuie să fiţi extrem de prudent în
relaţiile cu semenii?“ — întrebare asemănătoare cu cea formulată
de Roper. GSS şi alte sondaje americane. în mod surprinzător, rezulta-
tele arată că între anii 1981 şi 1990 nivelul de încredere a crescut în
multe ţări industrializate, inclusiv Statele Unite. Gradul de încredere
a scăzut numai în Marea Britanie. Franţa şi Spania dintre ţările indus-
trializate occidentale. Rezultatele privind situaţia Statelor Unite nu
corespund cu celelalte date obţinute de GSS şi de alte sondaje de
opinie, care indică o mare scădere a gradului de încredere a america-
nilor în această perioadă. Conform datelor furnizate de GSS. gradul
general de încredere a americanilor a scăzut de la 44.3% la 38.4%
între anii 1980 şi 1990.
71. Aceste ţări au fost Statele Unite. Belgia, Marca Britanie. Canada. Da-
nemarca. Finlanda. Franţa. Irlanda. Italia, Olanda. Norvegia, Spania,
Suedia şi fosta Germanie de Vest.
72. Vezi, de asemenea, Ronald Inglehart. „Postmaterialist Values and the
Erosion of Instituţional Authority“. în Nye (1997). pp. 217-236.
73. În chestionar nu au fost incluse o serie de întrebări privind valorile
etice a căror legătură cu încrederea socială în general este discutabilă
sau slabă, întrebări de genul: „Aţi fumat marijuana sau haşiş?“ şi
„Sînteţi împotriva homosexualităţii sau avortului?“
74. În „Bowling Alone“, Putnam afirmă că există o corelaţie între gradul
de încredere şi densitatea societăţii civile, dacă analizăm mai multe
ţâri din întreaga lume. Această corelaţie este foarte slabă dacă luăm
în considerare şi încrederea în instituţii şi cea interpersonalâ, şi nu
funcţionează deloc în cazul Statelor Unite. WVS confirmă faptul —
deseori constatat — că în ţările catolice, mai ales în cele latine (de
exemplu Franţa, Italia şi Spania), gradul de încredere în general este
mai redus decît în ţările protestante din nordul Europei. în acest grup
354 M AR E A R U P T U R A

de ţâri se mai remarcă şi un grad scăzut de participare la organiza-

ţiile voluntare, consecinţă (cel puţin în cazul Franţei şi Spaniei) a
tradiţiilor de centralizare politică sub conducerea unui stat birocra-
tic unitar. Pe de altă parte. în Statele Unite mult mai mulţi cetăţeni
sînt înscrişi în organizaţii voluntare faţă de orice altă ţară industria-
lizată. dar gradul de încredere nu este mai marc decîl în anumite ţări
europene, iar neîncrederea în instituţiile statului este mult mai mare
dccît în Europa.
75. Pew Research Center for the People and the Press. Deconstructing
Distruşi: Haw Americana Vîew Government (Pew Research Center,
Washington D.C., 1998). pp. 53-54.
76. Ronald lnglchart şi Paul Abramson, Value Change in Global Pers-
pective (Univcrsity of Michigan Press, Ann Arbor, 1995): vezi. de
asemenea, lnglchart, Modemization and Post-modernization: Cul-
tural. Economic and Politicul Change in 43 Societies (Princcton Uni-
versity Press, Prineeton, N.J., 1997).
77. Vezi Lcstcr M. Salamon şi Uelrnut K. Anheicr, The Emerging Sector:
An OverView (Johns Hopkins Institute for Policy Studics. Baltimore,
1994); Lester M. Salamon. „The Risc of the Nonprofit Sector“, Fo-
reign Affairs 73 (1994), pp. 109-122.
78. Lester M. Salamon, Partners in Public Service: Government - Non-
Profit Relations in the Modern Welfatv State (John Hopkins Uni-
versity Press. Baltimore. 1995). p. 243.
79. Ibid. p. 246.
80. Ibid.. p. 247.
81. De exemplu, eu am lucrat ani de zile pentru RAND Corporation, care
a fost fondată în 1946, ca grup consultativ de experţi, privat, nonpro-
fit, de către U.S. Air Force, pentru a efectua cercetări asupra unor
subiecte privind securitatea naţională. Conform definiţiei lui Salamon,
RÂND s-ar încadra în societatea civilă, dar nu are nici un sens să fie
încadrată astfel, întruni mare parte din activităţile sale sînt îndeplin-
ite, pe bază de contract, pentru Ministerul Apărării sau pentru armată.
Deşi tăptul că această cercetare este conduşii de o organizaţie nonprofit.
cvasiautonomâ asigură o oarecare flexibilitate în ce priveşte personalul
angajai, programele de cercetare şi izolarea faţa de presiunile politice,
în principiu această activitate ar putea cădea la fel de bine direct în
sarcina guvernului federal. La fel stau lucrurile şi în privinţa tutu-
ror laboratoarelor de cercetare nonprofit din Statele Unite care sînt
 NOTE 355

susţinute de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă, Institutele Naţionale

pentru Sănătate şi Ministerul Apărării.
82. Problemele de măsurare, care sint dificile în ţările avansate, devin
de-a dreptul copleşitoare intr-o ţară din Lumea a Treia, precum India
sau Filipinc, unde Salanton (1994) pretinde că s-a produs o adevărată
revoluţie la nivelul asociaţiilor. În aceste ţări, cercetătorii străini pot
afla multe despre noile organizaţii nonguvemamentale de tip occi-
dental, întrucît acestea reprezintă punctele de contact cu lumea din
afară; dar pentru fiecare nouă organizaţie nonguvemamentală. cite
reţele săteşti tradiţionale, familii extinse sau clanuri au trebuit să dis-
pară?
83. Vezi Francis Fukuyama, .Jailing Tide: Global Trends and United States
Civil Society“. Harvard International Review 20 (1997). pp. 60-64.

Capitolul 3. Cauze: opinia comună

1. Seymour Martin Lipsei, American Exceptionalism: A Double-Edged
Sword (W.W. Norton, New York. 1995), pp. 46-51.
2. Ruth A. Ross şi George C.S. Benson, „Criminal Justice from East
to West“, Crime and Delinquency (ianuarie 1979), pp. 76-86.
3. Vezi, de exemplu, Lipset, American Exceptionalism şi Robert K. Mer-
ton, „Social Structure and «Anomie»“, American Sociological Re-
view 33 (1938), pp. 672-682. Acest punct de vedere a fost reafir-
mat recent intr-o formă oarecum diferită în lucrarea iui Steven F. Mcssner
şi Richard Roscnficld, Crime and the American Dream, ediţia a H-a
(Wadsworth, Belmont, California. 1997). Vezi, de asemenea, şi alte
opinii despre sursele infracţionalităţii legate direct de minorităţile
americane în lucrarea lui Richard Cloward şi Lloyd Ohlin, Delin-
quency and Opportunity (Free Press, New York, 1960).
4. Steven Stack, „Social Structure and Swedish Crime Rates: A Time-Series
Analysis, 1950-1979“, Criminology 20 (noiembrie 1982), pp. 449-513.
5. Pentru ratele infracţiunilor, vezi James Lynch, „Crime in International
Perspective“, in cartea editată de James Q. Wilson şi Joan Petcrsilia,
Crime (ICS Press. San Francisco. 1995). pp. 16,36-37. Pentru mar-
ginalii din străinătate, vezi Căit Murphy. „Europe’s Underclass",
National Interest nr. 50 (1997), pp. 49-55.
6. Acest punct de vedere a fost prezentat recent de către Derek Bok.
The State of the Nation: Government and the Quest for a Better
Society
356 MAREA RUPTURA

(Harvard University Press, Cambridge, Mass.. 1997); vc/i şi Peter

Flora şi Jens Albert. „Modernization, Democratization, and the De-
velopment of Welfare States in Western Europe", in Peter Flora şi
Arnold J. Heidcnheimer, editori. The Development of the Welfare State
in Europe and America (Transaction. New Brunswick. N.J.. 1987),
pp. 37-80.
7. U.S. Bureau of Census, Statistical Abstract of the United States, I996
(U.S. Government Printing Office, Washington D.C., 1996). p. 448.
8. David Popenoe, Disturbing the Nest (Aldine de Gruyter, New York,
1988), p. 156. analizează relaţia dintre statul suedez şi destrămarea
familiilor din această ţară.
9. Japonia nu susţine programe de transferuri financiare prea mari de
la bogaţi la săraci, deşi protejează activ multe slujbe nccalificate. prin
limitarea concurenţei şi prin alocarea de credite companiilor pentru
a Ie menţine.
10. Sara McLanahan şi Lynne Casper, „Growing Diversity and Inequa-
lity in the American Family“, în Reynolds Farley, editor. State of the
Union: America in the 1990s, vol. 2. Social Trends (Russell Sage
Foundation, New York, 1995). pp. 31 32.
11. Lionel Tiger, The Decline of Males (Golden Books, New York, 1999).
12. Judith R. Blau şi Peter M. Blau, „The Cost of Inequality; Metropolitan
Structure and Violent Crime", American Sociological Review 47 (1982),
pp. 114 129; Harvey Krahn, Timothy Hartnagel şi John W. Gartell,
„Income Inequality and Homicide Rates: Cross-National Data and
Criminological Theories", Criminology> 24 (1986). pp. 269-295; Rose-
mary Gartner, ..The Victims of Homicide: A Temporal and Cross-National
Comparison", American Sociological Review 55 (1990), pp. 92-106;
Richard Rosenfeld, „The Social Sources of Homicide in Different
Types of Societies", Sociological Forum 6 (1991), pp. 51-70.
13. Teoria care stabileşte conexiuni între inegalitatea economică şi infrac-
ţionalitatc este confuză: oare cei aflaţi pe treapta de jos a unei socie-
tăţi foarte mari, cum este cea a Statelor Unite, se compară cu cei din
vîrful piramidei sociale (de exemplu privind la televizor) sau se com-
pară cu cei pe care îi văd In jurul lor în cartierele lor sau în locali-
tăţile unde trăiesc? Oare sărăcia în termeni absoluţi duce la sâvîrşirea
de infracţiuni sau sărăcia relativă, iar dacă este vorba de cea rela-
tivă, ce lipsuri anume contează mai mult? Pentru o aprofundare a aces-
tei probleme, vezi Ineke Haen Marshall şi Chris E. Marshall. „Toward
 NOTE 357

a Refinement of Purpose in Comparative Criminological Research:

Research Site Selection in Focus". International Journal of Compa-
rative and Applied Criminal Justice 7 (1983), pp. 89-97; Harvey Krahn
et. al„ „Income Inequality and Homicide Rates: Cross-National Data
and Criminological Theories“, Criminology 24 (1986), pp. 269-295;
W. Lawrence Neuman şi Ronald J. Berger. „Competing Perspectives
on Cross-National Crime: An Evaluation of Theory and Evidence".
Sociological Quarterly 29 (1988), pp. 281-313; Steven F. Messner.
„Income Inequality and Murder Rates: Some Cross-National Fin-
dings", Comparative Social Research 3 (1980); pp. 185-198 şi Charles
R. Tittle, „Social Class and Criminal Behavior: A Critique of the
Theoretical Foundation", Social Forces 62 (1983), pp. 334-358.
14. Alan Worfe, One Nation, After AU (Viking, New York, 1998), pp. 234-250.
15. Vezi Daniel Yankelovici, „How Changes in the Economy Are Resha-
ping American Values", in Henry J. Aaron şi Thomas Mann, editori.
Values and Public Policy (Brookings Institution, Washington D.C..
1994).
16. Iniţial, acest punct de vedere a fost prezentat de Charles Murray, în
cartea Losing Ground (Basic Books, New York, 1984). Anterior,
aceeaşi idee apăruse în cartea lui Gary Becker, A Treatise on the
Family (Harvard University Press. Cambridge, Mass., 1981).
17. Descalificarea femeilor căsătorite a luat sfirşit în multe state în anii
'80, în special după aprobarea Legii pentru sprijinirea familiei în 1998.
Vezi Gary Bryner, Politics and Public Morality: The Great American
Welfare Reform Debate (W.W. Norton, New York, 1998). pp. 73-76.
18. Pentru o prezentare a măsurii de reformă socială, vezi Rebecca M.
Blank, „Policy Watch: The 1996 Welfare Beformu, Journal of Eco-
nomic Perspectives 11 (1997), pp. 169 177.
19. Gary S. Becker, „Crime and Punishment: An Economic Approach",
Journal of Political Economy 76 (1968). pp. 169-217.
20. „Defeating the Bad Guys”, Economist, 3 octombrie, 1998, pp. 35 38.
21. Pe baza unui interviu personal cu funcţionarii de la Bureau of Justice
Statistics, U.S. Department of Justice.
22. James Q. Wilson. „Criminal Justice in England and America", Public
Interest (1997), pp. 3-14.
23. Vezi rezumatul studiilor pe această temă în Robert Moffitt. „Incentive
Effects of the United States Welfare System: A Review", Journal of
Economic Literature 30 (1992), pp. 1-61.
358 MAREA RUPTURA

24. intr-o trecere in revistă a studiilor empirice privind relaţia dintre aju-
torul social şi numărul naşterilor nelegitime in Statele Unite. Murray
însuşi observă că. începind din a doua jumătate a deceniului opt —
cînd nivelul mediu al ajutoarelor sociale a început să scadă în ter-
meni reali . legătura între cele două aspecte c slabă, iar la afro-ameri-
cani corelaţia c mai slabă dccît la albi. Vezi Charles Murray. ..Welfare
and the Family: The United States Experience", Journal of Labor
Economics II (ianuarie 1993). pp. S224-262.
25. Problema devine şi mai complicată în funcţie de modul cum se calcu-
lează valoarea totală a ajutoarelor sociale, de exemplu dacă se include
valoarea ajutorului medical (Medicaid), pe lingă sumele provenind
de la AFDC. Vezi Moffitt. ..Incentive Effects"; Robert Moffitt, „The
Effect of the United States Welfare System on Marital Status", Journal
of Public Economics 41(1990). pp. 101 124; Greg J. Duncan şi Saul
D. Floffman. ..Welfare Benefits, Economic Opportunities, and Out-
of-Wedlock Births Among Black Tecanage Girls", Demography 27
(1990), pp. 519-535; Robert D. Plotnick, „Welfare and Out-of-
Wedlock Childbearing: Evidence from the 1980’s". Journal of Mar-
riage and the Family 52 (1990). pp. 735-746.
26. Vezi William A. Galston, „Beyond the Murphy Brown Debate: Ideas
for Family Policy" (discurs prezentat la Institute for American Values,
Family Policy Symposium, New York, 1993); Mark R. Rosenzweig şi
Kenneth J. Wolpin, „Parental and Public Transfers to Young Women and
Their Children". American Economic Review 84 (1994), pp. 1195 1212.
27. James L. Nolan, The Therapeutic State: Justifying Government at
Century's End (NYU Press, New York, 1998).
28. Margaret Mead, Coming of Age in Samoa: A Psychological Study
of Primitive Youth for Western Civilization (William Morrow. New
York, 1928).
29. James L. Collier, The Rise of Selfishness in America (Oxford Uni-
versity Press, New York. 1991), pp. 141-142.

Capitolul 4. Cauze demografice, economice şi culturale

1. James Q. Wilson şi Richard Hermstein, Crime and Human Nature
(Simon & Schuster, New York, 1985), pp. 104-147.
2. James Wilson, Thinking About Crime, ediţie rev. (Vintage Books,
New York. 1983). p. 20.
 NOTE 359

3. Glenn D. Deane. „Cross-National Comparison of Homicide: Age'Sex-

Adjusted Rates Using the 1980s United States Homicide Experien-
ce as a Standard". Journal of Quantitative Criminology 3 (1987),
pp. 215-227.
4. Wilson, Thinking About Crime, p. 23.
5. Rosemary Gartner si Robert N. Parker. „Cross-National Evidence
on Homicide and the Age Structure of the Population", Social Forces
69 (1990), pp. 351 371. Vczi și Robert G. Martin si Rand D. Conger.
„A Comparison of Delinquency Trends: Japan and the United States",
Criminology 18 (1980), pp. 53-61.
6. Henry Shaw si Clifford McKay. Juvenile Delinquency and Urban
Areas (University of Chicago Press. Chicago, 1942).
7. Rodney Stark, „A Theory of the Ecology of Crime“, in cartea lui
Peter Cordelia si Larry Siegel. Readings in Contemporary Crimi-
nological Theory (Northeastern University Press, Boston. 1996), pp.
128-142.
8. Ve/i Fox Butterfield, „Why America’s Murder Rate Is So I ligh". New
York limes, 26 iulic 1998. p. WK1.
9. Vezi, dc exemplu. Henry B. Hansmann si John M. Quigley, „Popu-
lation Heterogeneity and the Sociogenesis of Homicide". Social
Forces 61 (1982), pp. 206-224.
10. Richard Cloward si Lloyd Ohlin, Delinquency and Opportunity (Free
Press, New York, 1960).
11. Vezi Matthew Yeager, ..Immigrants and Criminality: Cross-National
Review“. Criminal Justice Abstracts 29 (1997), pp. 143-171.
12. „Decline of Violent Crime Is Linked to Crack Market". New York
Times. 28 dccembrie 1998, p. A16.
13. Eleanor Glueck si Sheldon Glueck. Unraveling Juvenile Delinquency
(Commonwealth Fund. New York, 1950).
14. Vezi Travis Hirschi si Michael Gottfrcdson, A General Theory of
Crime (Stanford University Press, Stanford. Calif., 1990), in special
p. 103.
15. Rolf Locber si Magda Stouthamer-Loeber, „Family Factors as Cor-
relates and Predictors of Juvenile Crime Conduct Problems and
Delinquency", in Michael Tonry si Norval Morris, Crime and Justice,
vol. 7 (University of Chicago Press, Chicago, 1986).
16. Robert J. Sampson si John H. Laub. Crime in the Making: Pathways
and Turning Points Through Life (Harvard University Press, Cam-
bridge, Mass., 1993).
360 MAREA RUPTURĂ

17. J. Rankin şi J.E. Wells, „The Effect of Parental Attachments and Direct
Controls on Delinquency", Journal oj Research in Crime and De-
linquency 27 (1990). pp. 140-165: Ruth Seydlitz, „Complexity in
the Relationships Among Direct and Indirect Parental Controls and
Delinquency“, Youth and Society 24(1993), pp. 243-275; J.E. Wells
şi J.H. Rankin, „Direct Parental Controls and Delinquency", Crimi-
nology 26 (1988), pp. 263-285; Rosemary Gartner, „Family Struc-
ture, Welfare Spending and Child Homicide in Developed Demo-
cracies", Journal of Marriage and the Family 53 (1991). pp. 231 -240;
Shlomo G. Shoham şi Giora Rahav, „Family Parameters of Violent
Prisoners", Journal of Social Psychology 127 (1987), pp. 83-91.
18. Robert J. Sampson. „Urban Black Violence; The Effect of Male Jo-
blessness and Family Disruption", American Journal of Sociology
93 (1987). pp. 348-382.
19. Wilson şi Hermstein. Crime, pp. 213-218.
20. Robin Fox, The Red Lamp of Incest, ediţie revăzută (University of
Notre Dame Press, South Bend, Ind., 1983), p. 76.
21. Thomas E. Ricks. Making the Corps (Scribners. New York. 1997).
22. Children's Defense Fund, The State of America's Children Yearbook
1997 (Children's Defense Fund. Washington, D.C.), p. 52.
23. Andrea J. Sedlak şi Diane D. Broadhurst. Third National Incidence
Study of Child Abuse and Neglect (U.S. Department of Health and
Human Services, Washington D.C., septembrie 1996), p. 3 3.
24. in plus, standardele privind aşa-numitele „abuzuri contra copiilor"
s-au modificat in decursul timpului. Ministerul Sănătăţii încearcă
acum să înregistreze nu numai abuzurile fizice şi sexuale, ci şi „abu-
zurile emoţionale" o categoric extrem de vagă de delicte. Părinţii
recurg mai rar la pedepse corporale, şi există un mare număr de per-
soane care se ocupă de îngrijirea şi dezvoltarea copiilor, pentru care
o simplă palmă dată la spate reprezintă un abuz sâvîrşit împotriva
copilului. în Statele Unite, în urma unui sondaj de opinie, s-a con-
statat că, între 1988 şi 1997, numărul părinţilor care şi-au pedepsit
copiii prin cîte o palmă la spate a scăzut de la 62% la 46% dintre cei
chestionaţi. Vezi National Commission to Prevent Child Abuse, Public
Opinion and Behaviors Regaiding Child Abuse Prevention: A Ten Year
Review ofNCPCA s Public Opinion Poll Research (NCPCA, Chicago,
1997), p. 5.
25. Martin Daly şi Margo Wilson. Homicide (Aldine de Gruyter, New
York, 1988). p. 83; Martin Daly, „Child Abuse and Other Risks of
 NOTE 361

Not Living with Both Parents", Ethology and Sociology 6 (1985),

pp. 197-210.
26. Robert Whelan, Broken Homes and Battered Children: A Study of
the Relationships Between Child Abuse and Family Type (Family Edu-
cation Trust. Oxford. 1994), pp. 22-23.
27. Sedlak şi Broudhurst. Third Study, pp. 518-5 19, 5_28.
28. Martin Daly şi Margo Wilson, „Children Fathered by Previous
Partners: A Risk Factor for Violence Against Women", Canadian
Journal of Public Health 84 (1993), pp. 209-210.
29. Conform datelor prezentate de U.S. Census Bureau. Statistical
Abstract of the United States 1997 (U.S. Government Printing Office.
Washington D.C., 1997), numărul celor care trăiau în sărăcie în Statele
Unite în 1980 era de 13,0%. fa(â de 14,5% în 1994. Rata a urcat la
15.2% în 1983.
30. Pentru o viziune cam pesimistă privind capacitatea familiilor de a
se adapta la părinţi vitregi, vezi Andrew J. Cherlin şi Frank Fursten-
berg, Jr., „Stepfamilies in the United States: A Reconsideration",
Annual Review of Sociolog)’ 20 (1994), pp. 358-381.
31. Date fiind puternicele îndreptăţiri, atît naturale că şi empirice, pen-
tru a înţelege că abuzul asupra copiilor şi destrămarea familiilor sînt
legate, este ciudat că relaţia dintre aceste două aspecte nu apare mai
pregnant în ochii publicului sau in ochii celor care se ocupă dc aseme-
nea probleme. Incapacitatea dc a recunoaşte diferenţele sistemati-
ce de comportament dintre părinţii biologici şi cei vitregi se reflec-
tă în tendinţa permanentă a guvernului şi a grupurilor dc ocrotire a
copiilor de a nu face deosebirea între tipurile dc delincvenţi în cazurile
dc abuzuri contra copiilor, luînd în considerare laolaltă părinţii bio-
logici. vitregi şi alte tipuri de persoane. Mare parte dintre lucrările
de sociologie ce tratează problema abuzurilor contra copiilor nu ţin
cont de teoriile biologice care ar putea ajuta la înţelegerea bazelor
evoluţioniste ale comportamentului din ziua dc azi. Vezi Owen D.
Jones. „Law and Biology: Toward an Integrated Model of Human
Behavior", Journal of Contemporary’ Legal Issues 8 (1997). pp.
167-208 şi „Evolutionary Analysis in Law: An Introduction and Ap-
plication to Child Abuse". North Carolina Law Review 75 (1997),
pp. 1117 1241, in special pp. 1230-1231; Marilyn Coleman. „Step-
families in the United States: Challenging Biases and Assumptions",
in Alan Booth şi Judy Dunn. Stepfamilies: Who Benefits? Who Does
Not? (Erlbaum, Hillsdale, N.J., 1994).
362 MAREA RUPTURA

32. Robert D. Putnam, „Tuning In. Tuning Out: The Strânge Disappea-
rance of Social Capital in America". PS: PoliticaI Science amI Politic*
(1995). pp. 664—682.
33. Eric Uslaner, „The Moral Foundations of Trust", manuscris nepubli-
cat. 1999. cap. 7.
34. Tom Smith. „Factors Rclating to Misanthropy in Contemporary Ame-
rican Society", Social Science Research 26 (1997), pp. 170-196;
Wendy Rahn şi John Transue. „Social Trust and Value Change“, ma-
nuscris nepublicat, 1997.
35. Smith. „Factors“, p. 193. Statutul de categoric socială minoritară nu
este suficient pentru a explica accentuarea neîncrederii. întrucît ameri-
canii de origine africană, cea mai neîncrezătoare minoritate rasială
sau etnică, au continuat să reprezinte un procent stabil în cadrul popu-
laţiei americane. Este adevărat că imigraţia a explodat în perioada
1965-1995 şi se argumentează adesea că, prin subminarea normelor
culturale comune, imigraţia produce neîncredere. Dar neîncrederea
nu prea are legătură cu statutul de imigrant şi. in general. Statele Unite
i-au primit bine pe imigranţi. S-ar putea ca americanii care s-au opus
categoric fenomenului imigraţiei să fi devenit mai neîncrezători o
dată cu trecerea timpului. Totuşi, opoziţia faţă de imigraţie se leagă,
în mare măsură, de statutul socioeconomic (este vorba, mai ales, de
muncitori necalificaţi, ale căror locuri de muncă sînt ameninţate de
fenomenul imigraţiei), aşa incit cei doi factori sînt greu de separat.
36. Rahn şi Transue, „Social Trust“. Evident, pentru mulţi oameni fap-
tul că figura autoritară principală şi-a părăsit familia nu afectează
neapărat capacitatea lor de a avea încredere în alţi oameni şi de a
colabora cu aceştia, chiar dacă nu sînt rude. Această capacitate de a
separa viaţa sexuală şi de familie de relaţiile cu oamenii străini poate
părea, la prima vedere, uluitoare, dar în realitate ea constituie ceva
obişnuit. Scriitorul francez Albert Camus s-a purtat oribil cu femeile
care l-au iubit şi şi-a împins soţia la nebunie iar apoi la sinucidere.
Acest fapt nu l-a împiedicat să fie considerat drept una dintre cele
mai importante voci morale ale generaţiei sale. Cînd Preşedintele Clin-
ton a avut necazuri pentru că minţise în privinţa unor aventuri, marea
majoritatea a americanilor au fost de părere că aceasta nu avea nici
un fel de efect asupra credibilităţii sale ca lider politic; oamenii au
avut mult mai puţină încredere în Richard Nixon care, din cîte se
ştie, nu şi-a înşelat soţia niciodată.
 NOTE 363

37. Seymour Martin Lipset. American Exceptionalism (W.W. Norton,

New York, 1995). pp. 60-67.
38. Privitor la acest subiect, vezi Adam Seligman, The Problem of Trust
(Princeton University Press, Princenton. N.J., 1997).

Capitolul 5. Rolul deosebit a! femeilor

1. Gary Becker, A Treatise on the Family, ediţie adăugită (Harvard
University Press, Cambridge, Mass.. 1991), pp. 135-178.
2. Naohiro Ogawa şi Robert D. Retherford, „The Resumption of Fertility
Decline in Japan: 1973-1992“, Population and Development Review
19(1993). pp. 703-741.
3. In termeni economici, nu s-a produs doar o modificare a costurilor
relative legate de creşterea copiilor şi de pierderea de şanse pentru
femei datorată maternităţii, ci şi o schimbare în preferinţa pentru copii.
Pur şi simplu ei nu mai sînt atît de doriţi ca înainte.
4. Citat in Michael Specter. „Population Implosion Worries a Graying
Europe“. New York Times, 10 iulie 1998, p. Al.
5. Alice Rossi. „The Biosocial Role of Parenthood", Human Nature 72
(1978), pp. 75-79.
6. Alice Rossi, „A Biosocial Perspective on Parenting“, Daedalus 106
(1977), pp. 2-31.
7. Lionel Tiger şi Robin Fox, The Imperial Animal (Holt. Rinehart and
Winston, New York, 1971), p. 64.
8. De fapt. deşi păsările sc împerechează, deseori ele nu sînt monogame.
Vezi „Infidelity Common Among Birds and Mammals. Experts Say“,
New York Tones, 27 septembrie, 1998. p. A25.
9. Vezi William J. Hamilton III, „Significance of Parental Investment
by Primates to the Evolution of Adult Male-Female Associations“
in David Taub. Primate Paternalism (Van Nostrand Reinhold, New
York. 1984).
10. Robert Trivcrs. Social Evolution (Benjamin/Cummings. Menlo Park,
Calif.. 1985), p. 214.
11. Ibid., p.215.
12. Pentru o expunere mai detaliată a acestui subiect, vezi Matt Ridley.
The Red Queen: Sex and the Evolution of Human Nature (Macmillan.
New York. 1993), pp. 181-183.
13. Tiger şi Fox, Imperial Animal, p. 67.
364 MAREA RUPTURA

14. Ibid., p. 71.

15. Pentru o prezentare istorică a modificărilor survenite în teoriile familii-
lor de-a lungul timpului, vezi David Popenoe, Disturbing the Nest
(Aldine de Gruyter, New York, 1988). pp. 11-21.
16. Vezi Steven Harrell. Human Families (Westview, Boulder, Colo.,
1997). pp. 26-50.
17. Adam Kuper, The Chosen Primate: Human Nature and Cultural Di-
versity (Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1993). p. 174.
18. Ibid., p. 170.
19. Vezi Peter Laslett şi Richard Wall, Household and Family in Past
Time (Cambridge University Press, Cambridge, 1972); Peter Laslett
şi Richard Wall, Family Forms in Historic Europe (Cambridge Uni-
versity Press, Cambridge, 1983).
20. David Blankenhom, Fatherless America: Confronting America s Most
Urgent Social Problems (Basic Books. New York. 1995), p. 3.
21. Margaret Mead, Male and Female (Dell, New York, 1949). pp. 188-191.
Acest punct de vedere a fost susţinut de mai mulţi comentatori ai
fenomenului, printre care David Blakenhom. în Fatherless America.
22. Privitor la acest subiect, vezi Becker, Treatise, pp. 141 144.
23. îi sînt îndatorat lui Lionel Tiger pentru că a subliniat acest lucru.
24. U.S. Department of Health and Human Services, Report to Congress
on Out-of-Wedlock Childbearing (1995). p. 72.
25. Vezi George Akerlof, Janet Yellen şi Michael L. Katz. „An Analysis
of Out-of-Wedlock Childbearing in the United States“, Quarterly
Journal of Economics 111 (mai 1996). pp. 277-317.
26. Becker, Treatise, pp. 347-361.
27. Gary S. Becker şi Elisabeth M. Landes, „An Economic Analysis of
Marital Instability“, Journal of Political Economy 85 (1977). pp.
1141-1187. Vezi de asemenea Cynthia Cready şi Mark A. Fossett,
„Mate Availability and African American Family Structure in the
United States Nonmetropolitan South, 1960-1990“.. Journal of Mar-
riage and the Family 59 (1997), pp. 192-203.
28. Shoshana Zuboff, In the Age of the Smart Machine: The Future of
Work and Power (Basic Books, New York, 1984), p. 37.
29. Lawrence F. Katz şi Kevin M. Murphy. „Changes in Relative Wages
1963-1981: Supply and Demand Factors“, Quarterly Journal of
Economics 107 (februarie 1992). pp. 35-78.
 NOTE 365

30. June O'Neill şi Solomon Polacek. ..Why the Gender Gap in Wages
Narrowed in the 1980’s", Journal of Labor Economics II (1993).
pp. 205-228.
31. Valerie K. Oppenheimer. ..Women’s Rising Employment and the Fu-
ture of the Family in Industrial Societies", Population and Develop-
ment Review 20 (1994). pp. 293-342.
32. Ibid.
33. Annette Bernhardt. Martina Morris şi Mark S. Bandeock, ..Women’s
Gains or Men’s Losses? A Closer Look at the Shrinking Gender Gap
in Earnings", American Journal of Sociology 101 (1995). pp. 302-328.
34. O’Neill şi Polacek, „Why the Gender Gap?“.
35. Elaine Reardon, „Demand-Side Changes and the Relative Economic
Progress of Black Men: 1940-1990”. Journal of Human Resources
32 (iama 1997), pp. 69-97. Autorul arată că. în vreme ce femeile
albe îi înlocuiau pe bărbaţii albi. bărbaţii de culoare erau înlocuiţi
de bărbaţi albi din clasa mijlocie.
36. Bernhardt. Morris şi Handcock, „Women's Gains or Men’s Losses?“,
p. 314.
37. John Bound şi Richard Freeman, „W'hat Went Wrong? The Erosion
of Relative Earnings Among Young Black Men in the I980’s", Quar-
terly Journal of Economics (1992), pp. 201-232; John M. Jeffries
şi Richard Schaffer, „Changes in the Economy and Labor Market
Status of Black Americans“. în National Urban League. The State
of Black America, 1996 (National Urban League. Washington, D.C.,
1997).
38. Cordelia W. Reimers. „Cultural Differences in Labor Force Parti-
cipation Among Married Women“, ABA Papers and Proceedings 75,
nr. 2 (1985), pp. 251-255.
39. Herbert G. Gutman, The Black Family in Slavery• and Freedom.
1750-1925 (Vintage Books. New York. 1977).
40. Vezi William Julius Wilson. The Truly Disadvantaged: The Inner City,
the Underclass, and Public Policy (University of Chicago Press. Chi-
cago. 1988) şi When Work Disappears: The World of the New Urban
Poor (Knopf. New York, 1996).
41. Tamar Lewin. „Wage Difference Between Men and Women Widens”,
New York Times, 15 septembrie 1997, p. Al. Una dintre ideile care
sc desprind din acest articol este că lipsa de calificare a foştilor bene-
ficiari ai ajutoarelor sociale şi care acum au intrat în cîmpul muncii.
366 MAREA RUPTURÀ

de ta mijlocul anilor *90, cînd a fost aplicată reforma sistemului de

asistentă socială, a dus la scăderea generală a veniturilor femeilor.

Capitolul 6. Consecinţele Marii Rupturi

1. În Italia, deja numărul celor care depăşesc 60 de ani este egal cu al
celor care au sub 20 de ani. După varianta creşterii minime din cadrul
estimării începute în 1997 de Departamentul Demografic al Naţiunilor
Unite, raportul dependenţei — numărul celor dependenţi, în vîrstă
de peste 65 de ani raportat la populaţia activă se va modifica dras-
tic. Acum raportul dependenţei reprezintă 20% pentru Occident în
ansamblul său (o persoană dependentă la fiecare 5 active), dar va
ajunge la 60% în Germania, 65% în Japonia, iar în Italia va ajunge
la uluitorul procent de 80%, în 2050. în lipsa imigraţiei, vîrsta medi-
ană va creşte şi ea, la 55 de ani în Germania, 53 în Japonia şi 58 de
ani în Italia. Aceste estimări s-au bazat pe ipoteza că rata fertilităţii
va continua să scadă uşor înainte de a stagna şi că nu va creşte prea
mult numărul de imigranţi. Evident, nu putem fi siguri că nu se va
produce o schimbare spectaculoasă a ratei fertilităţii în următorii 50
de ani. Totuşi, estimările privind scăderea dramatică a populaţiei şi
îmbătrinirea ei în Europa şi Japonia nu presupun ipoteze hazardate
legate de evoluţia viitoare; ele sînt rezultatele modelelor fertilităţii
din timpul Marii Rupturi. Vezi Nick Eberstadt. „World Population
Implosion?“, Public Interes! nr. 29 (1997), p. 18.
2. Jean Fourastie, „De la vie traditionclle â la vie tertiaire“, Population
(Paris) 14 (1963). pp. 417-432.
3. Eberstadt, „World Population Implosion?“, p. 21.
4. Lionel Tigcr, The Decline of Males (Golden Books. New York, 1999).
5. James S. Coleman ct. al„ Equality of Educaţional Opportunity (U.S.
Department of Health. Education and Welfare, Washington. D.C.,
1966).
6. Daniel P. Moynihan, The Negro Family: A Case for National Action
(U.S. Department of Labor, Washington, D.C., 1965).
7. Vezi, de exemplu. Carol Stack, All Our Kin: Strategies for Survival
in a Black Community (Harper & Row. New York, 1974); vezi şi
William J. Bcnnett, „America at Midnight: Reflections on the Moy-
nihan Report“, American Enterprise 29 (1995).
8. Printre primii care au susţinut acest punct de vedere s-au numărat
Elizabeth Herzog şi Cecilia E. Sudia, „Children in Fatherless Fami-
 NOTH 367

lies" în B. Caldwell si H.H. Ricciuti. editori. Review of Child De-

velopment Research, vol. 3 (University of Chicago Press, Chicago.
1973). Pentru o abordare recentă a acestui subiect vezi Michael Katz.
The Undeserving Poor: From the War on Poverty to the War on Wel-
fare (Pantheon, New York. 1989), pp. 44-52.
9. Vezi argumentele rezumate în Sara McLanahan si Gary Sandefur.
Growing Up with a Single Parent (Harvard University Press, Cam-
bridge, Mass.. 1994). pp.79-94.
10. ¡hid., pp. 24-25; Greg J. Duncan si Saul D. Hoffman. „A Reconsi-
deration of the Economic Consequences of Marital Disruption“.
Demography 22 (1985), pp. 485-498.
11. Despre numărul mic de studii privind efectul taţilor asupra copiilor,
vezi Suzanne M. Bianchi, „Introduction to the Special Issue «Men
in Families»“, Demography, 35 (mai 1998), p. 133.
12. Una dintre cele mai bune sinteze ale lucrărilor din acest domeniu
este cartea lui David Popenoe. Life Without Father (Free Press, New
York. 1996). Vezi si Patricia Cohen, „Daddy Dearest: Do You Really
Matter'?“, New York Times, 11 iulie. 1998, p. A13.
13. Vezi. de exemplu. David Blakenhom, Fatherless America (Basic
Books, New York, 1995).
14. Robert Putnam, „Tuning In, Tuning Out". PS (1995).
15. James 0- Wilson, Thinking About Crime, ediţie revăzută (Vintage
Books, New York, 1983), p. 26.
16. Printre articolele lui Dorothy Rabinowitz se numără si ..Kelly Mi-
chael's Orwellian Ordeal“. Walt Street Journal (WSJ), 15 aprilie 1993,
p. A14: „A Darkness in Massachusetts“, WSJ, 30 ianuarie 1995, p. A20;
„A Darkness in Massachusetts II“. WSJ, 14 martie, 1995, p. A14;
„A Darkness in Massachusetts III“. WSJ, 12 mai 1995; „Wenatchee:
A True Story“. WSJ, 29 septembrie 1995, p. A14; „Wenatchee: A
True Story - II“, WSJ, 13 octombrie 1995, p. A14; „Wenatchee: A
True Story III“, WSJ. 8 noiembrie 1995. p. A20: „Verdict in We-
natchee“. WSJ. 15 decembrie 1995, p. A14; „The Amiraults: Con-
tinued“. WSJ. 29 decembrie 1995. p. A10; Justice and the Prosecutor,
WSJ. 21 martie 1997. p. A18; ..The Amiraults’Trial Judge Reviews
His Peers“. WSJ, 10 aprilie 1997; Justice in Massachusetts“, WSJ,
13 mai 1997. p. A22; ..The Snowden Case, at the Bar of Justice“. WSJ.
14 octombrie 1997; „Through the Darkness", WSJ, 8 aprilie 1998,
p. A22; „Front the Mouths of Babes to a Jail Cell", Harper's (mai
1990). pp. 52-63.
368 M AR E A R U P T U R À

17. June Kronholz. ..Chary Schools Tell Teachers: Don’t Touch, Don't
Hug". Wall Street Journal, 28 mai 1998. p. Bl.
18. Janies 0- Wilson şi George Kelling, ..Broken Windows: The Police
and Neighborhood Safety". Atlantic Monthly 249 (1982). pp. 29-38.
19. Pentru un studiu privind poliţia comunitară, vezi Robert Trojanowicz,
Victor E. Kappeler, Larry K. Gaines şi Bonnie Bucqueroux. Commu-
nity Policing: A Contemporary Perspective, ediţia a ll-a (Anderson
Publishing, Cincinnati, Ohio. 1996).
20. „Problema cu care sc confruntă poliţia ca să obţină informaţii este
că trebuie să existe un oarecare grad de încredere pentru ca oamenii
să colaboreze cu Poliţia." Ibid., p. 10.
21. Wesley G. Skogan, Disorder and Decline: Crime and the Spiral of
Decay in American Neighborhoods (Frec Press, New York, 1990),
p. 15.
22. George Kelling şi Catherine Coles, Fixing Broken Windows (Free
Press, New York. 1996), pp. 12-13.
23. Pentru o prezentare a acestui proces, vezi Nicholas Lemann, The Pro-
mised Land: The Great Black Migration and How It Changed Ame-
rica (Alfred A. Knopf, New York. 1991). pp. 347-348.

Capitolul 7. A fost inevitabilă Marea Ruptură?

1. Vezi James Q. Wilson, ..Thinking about Crime". în Wilson. Thinking
About Crime, ediţie revăzută (Vintage Books, New York, 1983).
2. Kingsley Davis şi PieLronclla Van den Oever, „Demographic Foun-
dations of New Sex Roles”, Population and Development Review 8
(1982), pp. 495-511.
3. Vezi. de exemplu. Farced Zakaria. ,.A Conversation with Lee Kuan
Yew", Foreign Affairs 73 (1994), pp. 109-127.
4. Vezi Francis Fukuyama, „Asian Values and the Asian Crisis", Com-
mentary 105 (1998), pp. 23-27.
5. În Japonia şi Coreea de Sud s-au produs schimbări ale normelor
sociale oarecum asemănătoare celor din Occident. De exemplu, din
World Values Survey a reieşit că ambele ţări prezentau o scădere a
încrederii în instituţiile statului între anii 1981 şi 1990, începînd chiar
cu guvernul — ceea ce nu era surprinzător în cazul Japoniei, care
se confruntase cu o scrie de scandaluri, şi nici al Coreei de Sud, ale
cărei instituţii democratice nu erau formate pe deplin şi, în 1990, nu
 NOTE 369

datau decît de 3 ani. in Japonia, a scăzut încrederea oamenilor în: bi-

serică, armată, învăţâmînt şi justiţie, sindicate şi poliţie, şi a crescut
încrederea în: presă, parlament (foarte puţin), funcţionarii publici şi
marile companii. în Coreea dc Sud. a scăzut încrederea în toate insti-
tuţiile. cu excepţia sindicatelor. Ca şi în Occident, tendinţele afilierii
la diferite organizaţii sînt ncconcludente, prezentînd totuşi o uşoară
scădere în Japonia şi creştere în Corcea de Sud (mai ales în grupurile
religioase). În ambele ţâri, şi mai ales în Japonia, fertilitatea a scăzut
drastic în decursul ultimei generaţii. Şi structura familiei s-a modi-
ficat. familiile alcătuite din mai multe generaţii fiind înlocuite dc
familiile nucleare (proces care a începui în Japonia cu mult înainte
să înceapă în Coreea). Schimbările din structura familiei au fost ase-
mănătoare în Asia şi în Occident şi în alte privinţe, între care sepa-
rarea locului de muncă dc locuinţă, educaţia în cadrul instituţionali-
zat şi un acces mai mare al copiilor la resursele economice. Vezi
Arland Thomton şi Thomas E. Fricke. „Social Change and the Fa-
mily: Comparative Perspectives from the West, China and South
Asia", Sociological Forum 2 (1987), pp. 746 779.
6. Organization for Economic Cooperation and Development, Employ-
ment Outlook (Paris, iulie 1996) şi corespondenţa personală.
7. Marguerite Kaminski şi Judith Paiz, „Japanese Women in Manage-
ment: Where Are They?", Human Resource Management 23 (1984),
pp. 277-292.
8. Eiko Shinotsuka, „Women Workers in Japan: Past, Present, Future",
în Joyce Gclb şi Marian Lief Palley. editori, Women of Japan and
Koreea (Temple University Press. Philadelphia, 1994); Andrew Pol-
lack, „For Japan's Women. More Jobs and Longer and Odder Hours".
New York Times, 8 iulie 1997. p. Dl.
9. Shinotsuka, „Women Workers“, p. 100.
10. Roh Mihye, „Women Workers in a Changing Korean Society“, în
Gelb şi Paley, Women of Japan.
11. Nu s-a întîmplat aşa întotdeauna, in Occident, în Japonia şi în Asia
de azi, industria uşoară (de exemplu, industria textilă) a constituit o
sursă majoră de locuri de muncă pentru tinerele femei. Vezi Claudia
Goldin. „The Historical Evolution of Female Earnings Functions and
Occupations", Explorations in Economic History 21(1984), pp. 1 -27.
12. Milo Ogino, „Abortion and Women’s Reproductive Rights: The State
of Japanese Women. 1945-1991“. în Gelb şi Paley, Women of Japan.
370 MAREA RUPTURĂ

pp. 72-75; vezi şi Naohiro Ogawa şi Robert Retherford, „The Re-

sumption of Fertility in Japan“, Population and Development Review
19(1993), pp. 703-741.
13. Ronald Rindfuss şi S. Philip Morgan, „Marriage. Sex. and the First
Birth Interval; The Quiet Revolution in Asia“. Population and De-
velopment Review 9 (1983). pp. 259-278.
14. Gavin W. Jones, „Modernization and Divorce; Contrasting Trends
in Islamic Southeast Asia and the West". Population and Development
Review 23 (1997), pp. 95-114.
15. Există unele dovezi că aceste probleme au început deja să apară. Vezi
Mary Jord şi Kevin Sullivan, „In Japanese Schools. Discipline in
Recess“, Washington Post (24 ianuarie, 1999), pp. Al, A22.
16. In numeroase ţâri, şi mai ales în cele catolice, se întîmplâ adesea ca.
deşi familia rămîne intactă ca instituţie formală şi legală, bărbaţii să
aibă amante sau prietene în secret. Deşi această situaţie este mai
ipocrită, arc totuşi avantajul de a apăra mai bine drepturile legitime
ale soţiei şi copiilor, în comparaţie cu poligamia în serie practicată
în ţâri precum Statele Unite, care au tradiţii puritane.

Capitolul 8. De unde provin normele?

1. Această relatare se bazează pe articolul lui Lee Lawrence, „On the
Trial of the Slug: A Journey into the Lair of an Endangered Species"
din Washington Post, 10 august, 1997, p. 1 (rubrica „Stil“).
2. Deşi acest fel de a călători nu a fost creat de stat, statul a intervenit
ulterior, atunci cînd poliţia din Districtul Columbia a încercat să limi-
teze traseul „melcilor fără casă“ la Fourteenth Street. În replică, con-
gresmanul James Moran a propus o lege care să protejeze interese-
le „melcilor fără casă". Reguli informate s-au transformat astfel în
reguli formale prin intervenţia autorităţii ierarhice. Vezi „Slugfest",
Washington Post, 2 august, 1998, p. C8.
3. Friederich A. Hayek, The Fatal Conceit: The Errors of Socialism
(University of Chicago Press, Chicago, 1988), p. 5; vezi şi Law. Le-
gislation and Liberty de acelaşi autor (University of Chicago Press.
Chicago, 1976).
4. În legătură cu acest subiect, vezi analiza prezentată de Kevin Kelly,
Out of Control: The New Biology of Machines, Social Systems, and
the Economic World (Addison-Wesley, Reading. Mass., 1994), pp. 5-7.
 NOTE 371

Vezi şi John H. Holland, Hidden Order: How Adaptation Builds Com-

plexity (Addison-Wesley, Reading, Mass.. 1995).
5. Aceasta este tema abordată de Richard Dawkins, The Blind hatch-
maker (W.W. Norton, New York, 1986).
6. Pentru o prezentare a înfiinţării Institutului din Santa Fe. vezi Mitchell
Waldrop, Complexity: The Emerging Science at the Edge of Order
and Chaos (Simon & Schuster, New York, 1992).
7. Vezi Emile Durkheim. The Rules of Sociological Method (Free Press,
Glencoe, 111, 1938), pp. 23-27. Vezi şi Dean Neu, „Trust, Contracting
and the Prospectus Process“, Accounting, Organizing, and Society
16(1991), pp. 243-256.
8. Max Weber, The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism (Allen
and Unwin, Londra, 1930).
9. Dennis Wrong. „The Oversocialized Conception of Man in Modem
Sociology“, American Sociological Review 26 (1961). pp. 183-196.
10. Viktor Vanberg. „Rules and Choice in Economics and Sociology“
în Geoffrey M. Hodgson, editor. The Economics of Institutions (Ed-
ward Elgar Publishing Co., Aldershot, 1993).
11. Ronald A. l lciner. „The Origin of Predictable Behavior: Further Mo-
deling and Applications“, American Economic Review 75 (1985),
pp. 391-396.
12. Pentru o prezentare a noului institutionalism şi a diferentelor dintre
el şi cel de tip vechi, vezi Geoffrey M. Hodgson, „Institutional Eco-
nomics: Surveying the «Old» and the «New»“, Metroeconomia 44
(1993). pp. 1-28.
13. Douglass C. North, Institutions, Institutional Change, and Economic
Performance (Cambridge University Press. New York, 1990).
14. Lucrarea sociologică clasică privind comportamentul grupurilor mici
este cartea lui George C. Homans, The Human Group (Harcourt,
Brace, New York, 1950).
15. Despre acest subiect, vezi Adam Kuper, The Chosen Primate (Harvard
University Press. Cambridge, Mass., 1993). pp. 98-99.
16. Această disciplină a fost inaugurată de John von Neumann şi Oskar
Morgenstem, Theory of Games and Economic Behavior (John Wiley,
New York, 1944).
17. Despre semnificaţia originară a noţiunii liberale de „deţinător izo-
lat de drepturi" vezi Mary Ann Glendon, Rights Talk: The Impoverish-
ment of Political Discourse (Free Press, New York, 1991), pp. 67-68.
372 MAREA RUPTURĂ

18. Pentru o analiză a individualismului metodologic si o critică subiec-

tivă, vezi Kenneth J. Arrow, „Methodological Individualism and So-
cial Knowledge“, AEA Papers and Proceedings 84 (1904), pp. I 9.
19. Unii se pot întreba dacă legile promulgate prin procese politice demo-
cratice ar trebui incluse în categoria celor ierarhice. întrucît demo-
craţiile sînt, prin definiţie, legate de ideea egalităţii alegătorilor şi
reflectă, dacă sînt corect aplicate, dorinţele unei comunităţi largi.
Termenul „ierarhic" util izat aici se referă la modul în care sînt emise
şi aplicate legile, şi nu la procesul prin care sînt ele elaborate. O lege
asupra căreia s-a convenit în mod democratic este totuşi promulgată
de sus în jos şi poartă cu sine întreaga putere executivă a statului.

Capitolul 9. Matura umană şi ordinea socială

1. Pentru o istoric a modului în care a apărut perspectiva construcţiei
sociale din exagerările darwinismului din secolul XIX, vezi Carl N.
Deglcr, In Search of Human Nature: The Decline and Revival of Dar-
winism in American Social Thought (Oxford University Press, New
York, 1991), pp. 59-83. Vezi şi Francis Fukuyama, „Is It All in the
Genes?“, Commentary 104 (sept. 1997), pp. 30-35.
2. Pentru o prezentare critică a acestui model, vezi J.H. Barkow, Leda
Cosmides şi John Tooby, The Adapted Mind (Oxford University Press,
New York, 1992), p. 23.
3. Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures (Basic Books. New
York, 1973), cap. I.
4. Robin Fox, The Red Lamp of Incest (Dutton. New York. 1983). Vezi
şi articolul său „Sibling Incest“, British Journal of Sociology 13
(1962), pp. 128-150.
5. Vezi în special Degler. In Search of Human Nature, pp. 245-269;
Adam Kuper. Chosen Primate (Harvard University Press. Cambridge.
Mass., 1993); pp. 156-166; Matt Ridley, The Red Queen (Macmillan,
New York. 1993), pp. 282-287.
6. Degler. In Search of Human Nature, pp. 258-260.
7. Fox. Red Lamp. p. 76.
8. Claude Levy-Strauss, The Elementary Structures of Kinship (Beacon
Press. Boston. 1969).
9. Edward O. Wilson. „Resuming the Enlightment Quest“, Wilson Quar-
terly 22 (1998), pp. 16-27.
 NOTE 373

10. În privinţa economiştilor, care au căutat în biologie modele şi probe,

vezi „Economics from a Biological Viewpoint“, Journal of Law and
Economics 20 (1977), pp. 1-52; Gary S. Becker, „Altruism, Egoism,
and Genetic Fitness: Economics and Sociobiology“, Journal of Eco-
nomic Literature 14(1976). pp. 817-826; Richard E. Nelson şi Sidney
G. Winter. An Evolutionary Theory of Economic Change (Belk-
nap/Harvard University Press, Cambridge, 1982); Robert H. Frank,
Passions Within Reason: The Strategic Role of the Emotions (Norton.
New York. 1988).
11. Despre rolul individualismului metodologic în cadrul ştiinţelor sociale,
vezi Kenneth Arrow. „Methodological Individualism and Social
Knowledge“, ABA Papers and Proceedings 84 (1994), pp. 1 90. Vezi
şi James Coleman, Foundations of Social Theory (Harvard University
Press, Cambridge, Mass., 1994), p. 5.
12. Caracterizarea omului de către Karl Marx ca „fiinţă a speciei“ pre-
supune că întreaga specie are un anume altruism natural.
13. Vezi Vero C. Wynne-Edwards, Animal Dispersion in Relation to So-
cial Behavior (Hafner Publishing, New York, 1967) şi Evolution
Through Group Selection (Blackwell Scientific, Oxford, 1986). Pentru
o critică a lui Wynne-Edwards, vezi Robert Trivers, Social Evolution
(Bcnjamin/Cumtnings, Menlo Park, C'alif., 1995). pp. 79-82. Vezi
şi Ridley, Red Queen, pp. 32-33.
14. George C. Williams. Adaptation and Natural Selection: A Critique
of Some Current Evolutionary Thought (Princeton University Press.
Princeton, N.J., 1974).
15. Jack Hirschleifer subliniază concluziile esenţiale privind natura umană
apărute în urma noilor descoperiri din biologie, dar nu merge mai
departe cu analiza. Jack I lirschleifer, „Natural Economy Versus Po-
litical Economy“, Journal of Social Biology I (1978), pp. 319-337.
16. Frans dc Waal, Chimpanzee Politics: Power and Sex Among Apes
(Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1989).
17. Richard Wrangham şi Dale Peterson, Demonic Males: Apes and the
Origins of Human Violence (Houghton Mifflin. Boston, 1996), p. 191.
18. Ibid.
19. Lionel Tiger, Men in Groups (Random House, New York, 1969).
20. John Locke sugerează că, la primate, îngrijirea şi curăţirea semenu-
lui serveşte aceluiaşi scop ca şi conversaţia curentă la oameni. Vezi
374 MAREA RUPTURA

John Locke, The De-Voicing of Society: Why We Don t Talk to Each

Other Anymore (Simon & Schuster. New York. 1998). pp. 73-75.
21. Despre acest subiect, vezi Lawrence H. Kecly, War Before Civilisation
(Oxford University Press, New York, 1996), cap. 2.
22. Mary Ann Glcndon, Rights Talk (Free Press. New York, 1991).
23. Politica, cartea 1 1253 a.
24. Aristotcl îşi întemeiază judecata că oamenii sînt animale politice în
parte pe faptul că doar ei posedă un limbaj prin care se pot exprima
păreri despre bine şi râu. dreptate şi nedreptate, şi că formele cele mai
înalte ale virtuţii pot apărea doar în cetate. Politica, cartea 1 1253 b.

Capitolul 10. Originile cooperării

1. Vezi William D. Hamilton, „The Genetic Evolution of Social Beha-
vior“, Journal of Theoretical Biology 7 (1964), pp. 17-52. Pentru
un studiu al evoluţiei teoriei selecţiei pe bază de înrudire, vezi Leda
Cosmides şi John Tooby. „Cognitive Adaptations for Social Exchange“
în J.H. Barkow, Leda Cosmides şi John Tooby, editori. The Adapted
Mind (Oxford University Press, New York. 1992), pp. 167-168.
2. Richard Dawkins, The Selfish Gene (Oxford University Press, New
York, 1989).
3. Remarcabilul altruism social dovedit de speciile haplodiploidc pre-
cum furnicile şi albinele, care renunţă la reproducere pentru a ajuta
la creşterea surorilor lor, se datorează faptului straniu că, la aseme-
nea specii sociale, surorile au în comun trei sferturi din gene.
4. P.W. Sherman. „Nepotism and the Evolution of Alarm Calls“, Science,
197 (1977), pp. 1246-1253.
5. Vezi Robert L. Trivers, „Parental Investment and Sexual Selection",
în Bernard Campbell, editor. Sexual Selection and the Descent of Man
(Aldine. Chicago, 1972), pp. 136-179.
6. Martin Daly şi Margot Wilson, Homicide (Aldine de Gruyter, New
York, 1988), cap. I.
7. Ibid., Owen D. Jones. „Evolutionary Analysis in Law: An Introduction
and Application to Child Abuse", North Carolina Law Review 75
(1997). pp. 1117-1241; Owen D. Jones, „Law and Biology: Toward
an Integrated Model of Human Behavior“, Journal of Contemporary
Legal Issues (1997). pp. 167-208.
8. Cosmides şi Tooby, „Cognitive Adaptations“, p. 169.
 NOTE 375

9. Aceasta este prezentată în cartea lui Robert Trivers, Social Evolution

(Benjamin/Cummings. Menlo Park. Calif., 1985 ), pp. 47-48.
10. Francis Fukuyama. Trust: The Social Virtues and the Creation of Pros-
perity (Free Press. New York, 1995). pp. 83-95.
11. În legătură cu acest subiect, vezi Robert Trivers, „The Evolution of
Reciprocal Altruism". Quarterly Review of Biology 46 (1971). pp. 35-36;
vezi şi Trivers. Social Evolution, pp. 47-48.
12. Vezi Matt Ridley, The Origins of Virtue: Human Instincts and the
Evolution of Cooperation (Viking. New York. 1997), p. 61.
13. Robert Axelrod, The Evolution of Cooperation (Basic Books, New
York. 1984).
14. Vezi Daniel B. Klein, editor. Reputation: Studies in the Voluntary
Elicitation of Good Conduct (University of Michigan Press, Ann
Arbor, 1996).
15. Trivers, Social Evolution, p. 386.
16. Ridley, The Origins of Virtue, pp. 96-98.
17. Adam Kuper. The Chosen Primate (Harvard University Press,
Cambridge, Mass., 1993). p. 228.
18. Richard D. Alexander. How Did Humane Evolve? Reflections on the
Uniquely Unique Species (Museum of Zoology, University of
Michigan, Ann Arbor, 1990). p. 6.
19. in privinţa modernizării sistemelor de apărare, vezi Francis Fuku-
yama, The End of History and the Last Man (Free Press, New York,
1992). pp. 74-76.
20. Nicholas K. Humphrey. „The Social Function of Intellect" in P.P.Ci.
Bateson şi R.A. Hinde, editori. Growing Points in Ethology (Cam-
bridge University Press. Cambridge, 1976), pp. 303-317; Alexander.
How Did Humans Evolve?, pp. 4-7; Richard Alexander, „The Evo-
lution of Social Behavior" in Richard F. Johnston, Peter W. Frank
şi Charles D. Michener. editori. Annual Review of Ecology and Syste-
matics, vol. 5 (Annual Reviews. Palo Alto. Calif.. 1974). pp. 325-385.
Vezi şi Steven Pinker şi Paul Bloom, „Natural Language and Natural
Selection" în Barkow et al. (1992); Robin Fox, The Search for Society:
Quest for a Biosocial Science and Morality (Rutgers University Press,
New Brunswick, N.J., 1989), pp. 29-30.
21. Matt Ridley. The Red Queen (Macmillan, New York, 1993). pp.
329-331.
22. John L. Locke. ..The Role of the Face in Vocal Learning and the
Development of Spoken Language", în B. de Boysson-Bardies. edi-
376 MAREA RUPTURA

lor. Developmental Neurocognition: Speech and Face Processing in

the First Year of Life (Kluwer Academic Publishers. Olanda, 1993).
23. Subiectul l-a interesat in mod deosebit pe Darwin care a scris o carte
întreagă pe această temă. Vezi cartea sa The Expression of Emotion
in Man and Animals (D. Appleton and Co.. New York şi Londra. 1916).
24. Unii biologi presupun că limbajul a apărut în cadrul îngrijirilor reci-
proce ale maimuţelor antropoide. Vezi Robin Dunbar. Grooming.
Gossip, and the Origin of Language (Harvard University Press.
Cambridge. Mass.. 1996).
25. Pentru o prezentare generală a creierului şi a funcţiilor sale, vezi
George e. Pugh, The Biological Origin of Human Values (Basic
Books. New York, 1977). pp. 140-143.
26. Locke (1998). pp. 48-57.
27. Ridley. Red Queen, p. 338.
28. Vezi referinţa, din partea întîi a acestei cărţi, la stimulentele mas-
culilor şi femelelor.
29. Vezi Martin Daly şi Margo Wilson, „Male Sexual Jealousy“, Ethology
and Sociobiology 3 (1982), pp. II 27. Vezi şi Ridley (1993), pp.
243-244.
30. Michael S. Gazzaniga. Natures Mind: The Biological Roots of Thin-
king. Emotions. Sexuality. Language, and Intelligence (Basic Books.
New York. 1992). pp. 60-61. 113-114. Alţi biologi au sugerat că ar
mai exista şi alte forme de cunoaştere înnăscută: Edward O. Wilson
presupune că teama de şerpi ar putea fi transmisă mai degrabă pe
calc genetică decît culturală. Este imposibil de confirmat sau de infir-
mat această opinie pe baza dovezilor furnizate de Wilson. Edward
O. Wilson, On Human Nature (Harvard University Press, Cambridge,
Mass., 1978), cap. I.
31. Pentru un comentariu al acestui studiu, vezi Michael S. Gazzaniga,
The Social Brain: Discovering the Networks of the Mind (Basic
Books, New York, 1985) şi „The Split Brain Revised", Scientific
American 279 (1998). pp. 50-55.
32. Tooby şi Cosmides, „Cognitive Adaptations", pp. 181-185.
33. Platon. Republica 359 d.
34. Robert Frank, Passions Within Reason (Norton, New York, 1988),
pp. 18-19.
35. Pugh, Biological Origin, p. 131.
 NOTE 377

36. Antonio R. Damasio, Desearles' Error: Emotion, Reason anil the

Human Brain (G.P. Putnam. New York, 1994) şi Antonio Damasio.
H. Damasio şi Y. Christen, editori. Neumbiology of Decision-Making
(Springer, New York, 1996).
37. Damasio, Descartes Error, pp. 34 -51; R. Adophs, D. Tranel. A. Be-
chara. H. Damasio şi Damasio, „Neuropsychological Approaches and
Decision-Making" în Damasio, Damasio şi Christen, Neurobiology.
pp. 157-179.
38. P.S. Churchland. ..Feeling Reason" în Damasio, Damasio şi Chris-
ten. Neurobiology, p. 199.
39. Roben Axelrod, „An Evolutionary Approach to Norms", American
Political Science Review 80 (1986), pp. 1096-1111; vezi şi The
Complexity of Cooperation: Agent-Based Models of Competition and
Collaboration (Princeton University Press. Princeton, N.J., 1997).
40. Robert Trivcrs. „The Evolution of Reciprocal Altruism", Quarterly
Review of Biology 46 (1971), pp. 35-36.
41. Frank, Passions, pp. 4-5.

Capitolul II. Auto-organizarea

1. Robert C. Ellickson, Order Without Law: How Neighbors Settle
Disputes (Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1991),
pp. 138-140.
2. Pentru o discuţie despre Institutul de Bionomie al lui Michael
Rolschild, vezi Paul Krugman, „The Power of Biobabble; Pseudo-
Economics Meets Pseudo-Evolution", Slate, 23 octombrie 1997.
3. Armen A. Alchian, „Uncertainty, Evolution, and Economic Theory",
Journal of Political Economy 58 (1950). pp. 211 221; Arthur de Vany,
„Information, Chance, and Evolution: Alchian and the Economics
of Self-Organization", Economic Inquiry 34 (1996). pp. 427 443.
Vezi şi Jack Hirschleifer, „Natural Economy versus Political Eco-
nomy", Journal of Social Biolog}’ I (1978), pp. 320-321.
4. Pentru un comentariu, vezi Karl-DieterOpp. „Emergence and Effects
of Social Norms —Confrontation of Some Hypotheses of Sociology
and Economics", Kyklos 32 (1979), pp. 775-801.
5. Garrett Hardin, „The Tragedy of the Commons". Science 162 (1968),
pp. 1243-1248.
6. Vezi, de exemplu, Russell Hardin, Collective Action (Johns Hopkins
University Press, Baltimore. 1982).
378 MAREA RUPTURĂ

7. Pentru o perspectivă critică asupra opiniilor lui Garrett Hardin, vezi

Carl Dahlman, „The Tragedy of the Commons that Wasn’t: On
Technical Solutions to the Institutions Game". Population and Envi-
ronment 12 (1991). pp. 285-295.
8. Mancur Olson, The Logic of Collective Action: Public Goods and the
Theory of Groups (Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1965).
9. H. Demsetz, „Toward a Theory of Property Rights“, American Eco-
nomic Review 57 (1967), pp. 347-359.
10. Douglass C. North şi Robert P. Thomas, „An Economic Theory of
the Growth of the Western World“. Economic History Review, seria
a 11-u 28 (1970) pp. 1-17 şi Douglass C. North şi Robert P. Thomas.
The Growth of the Western World (Cambridge. University Press. Lon-
dra, 1973).
11. Stricto sensu, Ronald Coase nu a postulat o „teoremă Coase“. Ronald
H. Coase, „The Problem of Social Cost“, Journal of Law and Eco-
nomics 3 (1960), pp. 1-44. Acesta este articolul cel mai citat în
lucrările de drept din zilele noastre.
12. Andrew Sugden. „Spontaneous Order“. Journal of Economic Pers-
pectives 3 (1989), pp. 85-97 şi The Economics of Rights, Coope-
ration and Welfare (Basil Blackwell. Oxford, 1986).
13. Ellickson, Order Without Law, p. 192
14. Ibid., pp. 143 şi urm.
15. Elinor Ostrom, Governing the Commons: The Evolution of Institutions
for Collective Action (Cambridge University Press, Cambridge, 1990).
16. Ibid., pp. 103-142.

Capitolul 12. Tehnologia, reţelele şi capitalul social

1. Ludwig von Mises, Socialism: An Economic and Sociological Ana-
lysis (Liberty Classics. Indianapolis, 1981): Fricdcrich A. Hayck, „The
Use of Knowledge in Society“, American Economic Review 35
(1945), pp. 519-530.
2. Pentru o analiză mai detaliată a problemelor managementului ierar-
hic, vezi Gary J. Miller, Managerial Dilemmas: The Political Eco-
nomy of Hierarchy (Cambridge University Press, New York, 1992)
3. Jeremy R. Azrael. Managerial Power and Soviet Policy (Harvard
University Press. Cambridge, Mass.. 1966).
4. Vezi Alfred D. Chandler, The Visible Hand: The Managerial Revo-
lution in American Business (Harvard University Press, Cambridge,
 NOTE 379

Mass., 1977) şi Scale and Scope: The Dynamics of Industrial Ca-

pitalism (Harvard University Prcss/Belknap. Cambridge. Mass.,
1990).
5. Ronald Coase, „The Nature of the Firm“, Economica 6 (1937),
pp. 386-405; vezi şi lucrările lui Oliver Williamson, inclusiv The
Nature of the Firm: Origins, Evolution and Development (Oxford
University Press, Oxford, 1993).
6. Teoria firmei elaborată de Coase nu a fost unanim acceptată. Alchian
şi Demsetz au susţinui că firmele pot fi înţelese corect ca relaţii de
piaţă. Armen Alchian şi 11. Demsetz, „Production, Information Costs,
and Economic Organization", American Economic Review 62 (1972),
pp. 777-795.
7. Vezi, de exemplu. Gemot Grabher, The Embedded Firm: On the So-
cioeconomics of Industrial Networks (Routledgc, Londra, 1993); Nitin
Nohria şi Robert Ecclcs, editori. Networks and Organizations: Struc-
ture. Form, and Action (Harvard Business School Press, Boston,
1992); Walter W. Powell, „Neither Market Nor Hierarchy; Network
Forms of Organization", Research in Organizational Behavior 12
(1990), pp. 295-336; John L. Casti ct al„ Networks in Action: Com-
munications. Economies and Human Knowledge (Springer-Verlag,
Berlin, 1995); Michael Best. The New Competition: Institutions oj
Industrial Restructuring (Harvard University Press. Cambridge,
Mass., 1990).
X. Thomas W. Malone şi Joanne Yates, „Electronic Markets and Electro-
nic Hierarchies". Communications of the ACM 30 (1987), pp. 484-497.
9. Vezi, de exemplu, Nitin Nohria, „Is a Network Perspective a Useful
Way of Studying Organizations?" în Nohria şi Robert Eccles, Net-
works and Organizations (Harvard Business School Press, Boston,
1992).
10. Thomas Malone ct al., „Electronic Markets"; vezi şi Malone, „The
Interdisciplinary Study of Coordination", ACM Computing Surveys
26(1994), pp. 87 199.
11. Mark S. Granovetter, „The Strength of Weak Tics", American Journal
of Sociology 78 (1973), pp. 1360-1380.
12. Max Weber. Economy and Society (Berkeley, University of California
Press. Berkeley, 1978).
13. Vezi Kenneth J. Arrow. „Classificatory Notes on the Production and
Transmission of Technological Knowledge", American Economic-
Review 59 (1969), pp. 29-33.
380 MAREA RUPTURA

14. Această opinie apare în Masahiko Aoki. „Toward an Economic Model

of the Japanese Firm", Journal of Economic Literature 28 (martie
1990). pp. 1-27.
15. Vezi, de exemplu, Kenneth J. Arrow, „Classificatory Notes on the
Production and Transmission of Technological Knowledge“, Ame-
rican Economic Review 59 (1969). pp. 29-33.
16. Harry Katz, Shifting Gears: Changing Labor Relations in the United
States Automobile Industry (MIT Press, Cambridge. Mass.. 1985).
17. Allan Nevins şi Frank E. Hill, Ford: The Times, the Man, the
Company (Scribner's, New York. 1954), p. 517.
18. Vezi James P. Womack et al„ The Machine That Changed the World:
The Story of Lean Production (Harper Perennial. New York, 1991).
19. Annalce Saxcnian. Regional Advantage: Culture and Competition
in Silicon Valley and Route 128 (Harvard University Press, Cam-
bridge, Mass.. 1994).
20. In această privinţă, am greşit supraestimind importanţa dimensiunii
firmei în cartea Trust. O firmă mare poate reflecta existenţa capita-
lului social în măsura în care oamenii sînt gata să aibă încredere în
cei din afara familiilor lor: dar o firmă mare poate reflecta şi absenţa
capitalului social, întrucît este posibil să conduci firme mari şi fără
încredere între oameni, urmînd numai linii directoare tayloriste. Di-
mensiunea firmei contează mult mai puţin decît normele sociale care
îi leagă pe oameni. Aceste norme pot exista în cadrul unei singure
organizaţii, dar ele pot depăşi limitele organizaţiilor individuale.
21. Don E. Kash şi Robert W. Ryecroft, The Complexity Challenge:
Technological Innovation for the XXI" Centuty (Pinter, Londra, 1999).
22. Saxenian. Regional Advantage, pp. 32 33.
23. Ibid., p. 33.
24. Vezi, de exemplu, Bernardo A. Huberman şi Tad Hogg, „Communities
of Practice: Performance and Evolution“, Computational and Ma-
thematical Organization Theory I (1995). pp. 73-92; John Seely
Brown şi Paul Duguid, „Organizational Learning and Communities-
of-Practice: Toward a Unified View of Working. Learning and
Innovation". Organizational Science 2 (februarie 1991), pp. 40-57.
25. Masahiko Aoki, comunicare prezentată la Samsung Economic Re-
search Institute, iunie 1996.
26. Michael E. Porter, „Clusters and the New Economics of Competition“,
Harvard Business Review (noiembrie-decembrie 1998), pp. 77-90;
 NOTE 381

şi Porter. On Competition (Harvard Business Review Books. Boston.

1998). pp. 197-287.

Capitolul 13. Limitele spontaneităţii

şi caracterul inevitabil al ierarhiei
1. Elinor Ostrom. Governing the Commons (Cambridge University Press,
Cambridge, 1990). p. 90.
2. Robert J. Sampson et al., „Neighborhoods and Violent Crime",
Science. 277 (1997).
3. „Spring Breakers Drink in Caneun’s Execss", Washington Post. 3
aprilie 1998, p. AI.
4. Francis Fukuyama, Trust: The Social Virtues and the Creation of
Prosperity (Free Press, New York. 1995), p. 28.
5. Aceasta a fost formularea „spiritului amoral de clan" care aparţine
lui Edward Banficld, The MoraI Basis of a Backward Society (Free
Press, Glencoe. 111., 1958).
6. Max Weber. The Religion of China (Free Press. New York. 1951).
p. 237.
7. Vezi, de exemplu, introducerea la cartea lui James Buchanan, The
Limits of Liberty (University of Chicago Press. Chicago, 1975).
8. Pentru o prezentare sofisticată a acestui subiect, vezi Leo Strauss,
Natural Right and History (University of Chicago Press, Chicago.
1953).
9. Vezi Mark J. Roe, „Chaos and Evolution in Law and Economics“,
Harvard Law Review 109 (1996), pp. 641-668.
10 .Ibid.
11. W. Brian Arthur. „Increasing Returns and the New World of Busi-
ness", Harvard Business Review 74 (1996), pp. 100-109, „Positive
Feed-backs in the Economy", Scientific American (1990), pp. 92-99.
12. Friedrich Hayek, Law. Legislation, and Liberty (University of Chicago
Press. Chicago, 1976), pp. 88-89.
13. Robert L. Simison şi Robert L. Rose. ..In Backing the UAW. Ford
Rankles Many of Its Parts Suppliers". Wall Street Journal. 6 februa-
rie, 1997.
14. Această experienţă este descrisă în cartea lui Kevin Kelly. Oul of
Control (Addison-Wesley, Reading, Mass., 1994), pp. 8-11.
382 MARCA RUPTURĂ

15. Pentru o prezentare a problemelor de la Sears, vezi Gary Miller.

Managerial Dilemmas (Cambridge University Press. New York.
1992). pp. 90-94.
16. Ibid., p. 99.
17. Vezi Edgar H. Schein, Organizational Culture and Leadership
(Jossey-Bass, San Francisco, 1988), pp. 228 253.
18. James 0- Wilson, Bureaucracy: What Government Agencies Do and
Why They Do It (Basic Books, New York, 1989). pp. 96-98.
19. Vezi Robert H. Frank, Choosing the Right Pond (Oxford University
Press, Oxford, 1985), pp. 21-25.
20. M. Raleigh. M. McGuire, W. Melega, S. Cherry, S.C. Huang şi M.
Phelpes, „Neural Mechanisms Supporting Successful Social De-
cisions in Simians", în Antonio Damasio et al.. Neurobiology of De-
cision-Making (Springer, New' York. 1996), pp. 68-71.
21. în filozofia politică occidentală exista o lungă tradiţie care pune accen-
tul pe mîndria din viaţa politică. Platon a numit substratul psihologic
al fenomenului thymos sau îndrăzneală, pe care o consideră o parte
a sufletului distinctă de raţiune şi dorinţă. La Hegel, lupta pentru re-
cunoaştere constituie motorul istorici omenirii. Pentru o prezentare
mai detaliată, vezi Francis Fukuyama. The End of History and the
Last Man (Free Press, New York. 1992). pp. 143-161.
22. Adam Smith, The Theory of Moral Sentiments (Liberty Classics,
Indianapolis, 1982), pp. 50-51.
23. Frank. Choosing the Right Pond, pp. 96-99.
24. Ibid., pp. 26-30.

Capitolul 14. Dincolo de Grota 76

1. Aceasta este opinia lui James Q. Wilson, The Moral Sense (Free Press,
New York, 1993), pp. 121-122.
2. Singurele animale despre care se ştie că pot crea ierarhii superioare
sînt delfinii.
3. Roger D. Masters, „The Biological Nature of the Stale“, World Po-
litics 35 (1983), pp. 161-193.
4. Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking
of the World Order (Simon & Schuster. New York, 1996).
5. Vezi, de exemplu. Peter L. Berger. „Secularism in Retreat", National
Interest (1996), pp. 3-12.
 NOTE 383

6. Pentru un studiu cu caracter general pe această temă, vezi David

Martin, A General Theory of Secularization (Harper & Row, New
York. 1978). De atunci, Martin şi-a revizuit opiniile: vezi cartea sa
Tongues of Fire: The Explosion o f Protestantism in Latin America
(Basil Blackwell, Oxford, 1990) şi „Fundamentalism: An Observa-
tional and Definitional Tour d'Horizon“. Political Quarterly 61
(1990), pp. 129-131.
7. Seymour Martin Lipset, American Exceptional ism (Norton, New
York, 1995), pp. 60-67.
8. Martin, Tongues of Fire, cap. I.
9. Vezi Francis Fukuyama, Trust (Free Press, New York, 1995), in spe-
cial pp. 61-67.
10. James E. Curtis, Douglas E. Baer şi Edward G. Grabb, „Voluntary
Association Membership in Fifteen Countries: A Comparative
Analysis", American Sociological Review 57 (1992), pp. 139 152.
11. Sectorul nonprofit reprezintă 6,8% din totalul forţei de muncă din
Statele Unite, în comparaţie cu 4,2% pentru ţara aflată ţie locul doi.
Franţa; contribuţia acestui sector la P1B este de 6,3%, în vreme ce
in ţara aflată pe locul doi (Marea Britanic) contribuţia sectorului non-
profit este de 4,8%. Lester Salamon şi Helmut Anheier. The Emerging
Sector (Johns Hopkins Institute for Policy Study. Baltimore. 1994).
pp. 32. 35.
Cu toate acestea, tipul de asociaţii spre care se orientează americanii
este foarte diferit de cel din alte ţări şi ilustrează impactul perma-
nent al religiei în societatea americană. Ţările care urmează Statele
Unite ca nivel de participare la activităţile religioase — Coreea de
Sud, Olanda şi Canada se situează mult sub nivelul SUA. Pe de
altă parte, în Statele Unite, Marea Britanie şi Canada participarea oa-
menilor la viaţa sindicală era mult mai redusă in 1981 decît în Europa
sau, mai ales, decît în Scandinavia, şi a scăzut enorm în următorul
deceniu; în ţările nordice, ratele au crescut în aceeaşi perioadă.
12. Diego Gambetta, The Sicilian Mafia (Harvard University Press,
Cambridge, Mass., 1993), pp. 18-22.

Capitolul 15. Epuizează oare capitalismul

capitalul social?
I. Albert O. Hirschman. „Rival Interpretations of Market Society Ci-
vilizing, Destructive, or Feeble", Journal of Economic Literature 20
(1982), pp. 1463-1484.
384 MAREA RUPTURA

2. John Gray. Enlightment's Woke: Politics and Culture at the Close of

the Modern Age (Routledge. Londra, 1995).
3. Citat în articolul lui Hirschman, „Rival Interpretations“, p. 1466.
4. Joseph A. Schumpeter. Capitalism. Socialism and Democracy (Harper
Brothers. New York. 1950).
5. Daniel Bell. The Cultural Contradictions of Capitalism (Basic Books.
New York, 1976): ve/i şi John K. Galbraith, The Affluent Society
(Houghton Mifflin. Boston. 1958).
6. Michael J. Sandei, Democracy 's Discontent: America in Search of
a Public Philosophy (Harvard University Press, Cambridge, Mass.,
1996), in special pp. 338 340: Alan Wolfe, Whose Keeper? Social
Science and Moral Obligation (University of California Press, Ber-
keley, 1989). pp. 78-104; William J. Bennett, „Getting Used to De-
cadence“, Vital Speeches 60, nr. 9, 15 februarie 1994, p. 264; ve/i
şi Larry Reibstein, „The Right Takes a Media Giant to Political Task“,
Newsweek 125 (12 iunie 1995), p. 30.
7. Pentru o pledoarie culturală in favoarea societăţii comerciale, vc/i
Tyler Cowen, In Praise of Commercial Culture (Harvard University
Press. Cambridge, Mass., 1998).
8. Montesquieu, Spiritul legilor. Cartea 20, cap. 1.
9. Citat in articolul lui Hirschman, „Rival Interpretations", p. 1465.
10. Adam Smith. The Theory of Moral Sentiments (Liberty Classics, In-
dianapolis. 1982), 1, 1.4.7; 7. IV. 25; Lectures on Jurisprudence
(Liberty Press, Indianapolis, 1982), B 326; An Inquiry into the Nature
and Causes of the Wealth of Nations (Liberty Classics, Indianopolis,
1981). Cartea 1, V I I I, 41 -48. îi sînt îndatorat lui Charles Griswold
pentru aceste observaţii.
11. Charles L. Griswold Jr.. Adam Smith and the Virtues of Enlightment
(Cambridge University Press. Cambridge. 1999), pp. 17-21.
12. Albert O. Hirschman, The Passions and the Interests: Political
Arguments for Capitalism Before Its Triumph (Princeton University
Press, Princeton. N.J., 1977).
13. Smith, Theory, partea a Vl-a.
14. Coleman (1988).
15. Partha Dasgupta, „Economic Development and the Idea of Social
Capital“, lucrare nepublicată, martie 1997.
16. Vezi. de exemplu. Edgar Schein, Organizational Culture and Leader-
ship (Josscy-Bass, San Francisco. 1988).
 NOTE 385

17. Vezi, de exemplu, Thomas P. Rohlen, „Spiritual Education in Japanese

Bank". American Anthropologist 75 (1973). pp. 1542-1562.
18. John J. Miller, The Unmaking of Americans: ¡low Multiculturalism
Has Undermined the Assimilation Ethic (Free Press, New York. 1998).
19. Vezi, de exemplu, Oliver E. Williamson. „Calculativcncss. Trust, and
Economic Organization". Journal of Law and Economics 36 (1993),
pp. 453-502. care afirmă că încrederea sfîrşcşte prin a fi o categorie
golită de conţinut, dacă se înlătură comportamentul aparent demn
de încredere, care se explică printr-un interes propriu raţional.

Capitolul 16. Reconstrucţii: trecut, prezent şi viitor

1. Ted Robert Gurr, „On the History of Violent Crime in Europe and
America" în Egon Bittner şi Sheldon L. Mcssingcr. Criminology’ Re-
view Yearbook, voi. 2 (Sage, Beverly Hills, Calif., 1980).
2. James Collier, The Rise of Selfishness in America (Oxford University
Press. New York. 1991), p. 5.
3. Ibid., p. 5.
4. James Q. Wilson, Thinking About Crime (Basic Books. New York,
1975), p. 232.
5. William J. Rorabaugh. The Alcoholic Republic (Oxford University
Press, New York, 1979), pp. 14-15.
6. Collier, Rise of Selfishness, p. 6.
7. Ted Robert Gurr. „Contemporary Crime in Historical Perspective",
Annals of the American Academy of Political and Social Science,
434(1977), pp. 114-136.
8. Ted Robert GurT. Peter N. Grabowsky şi Richard C. I lula. The Politics
of Crime and Conflict: A Comparative History of Pour Cities (Sage,
Beverly Hills, Calif., 1977).
9. Collier, Rise of Selfishness, pp. 6-7.
10. Paul E. Johnson, Shopkeepers Millenium: Society and Revivals in
Rochester, New York, 1815-1837(Hill and Wang, New York, 1979).
11. Richard Hofstadter, Anti-Intellectualism in American Life (Vintage
Books. New York. 1963), p. 89.
12. Wilson, Thinking About Crime, p. 233.
13. Gregory' H. Singleton, „Protestant Voluntary Organizations and the Sha-
ping of Victorian America" in Daniel W. Howe, editor. Victorian American
(University of Pennsylvania Press. Philadelphia, 1976), p. 50.
386 M AR E A R U P T U R A

14. Ibid., p. 52.

15. Vezi şi Gurr. Grabowsky şi Hula, Politics, pp. 109-129.
16. Gurr in Bittner şi Mcssinger, editori (1980), p. 417.
17. Wilson, Thinking About Crime, p. 225.
18. Gertrude Himmelfarb, The De-Moralization of Society: From Victo-
rian Virtues to Modern Values (Knopf, New York, 1995), pp. 222-223.
19. Wesley Skogan, Disorder and Decline (Free Press, New York, 1990).
20. James Davison Hunter, Culture liars: The Struggle to Define America
(Basic Books, New York, 1991).
21. Barbara Dafoe Whitehead, „Dan Quayle Was Right", Atlantic
Monthly 271 (1993), pp. 47 84.
22. Stephen Goldsmith, The Twenty-First Century City: Resurrecting
Urban America (Regncry Publishing, Lanham. Md., 1997).
23. Una dintre cele mai importante critici aduse reformei sistemului de
asistenţă socială din 1996 este că acesta încurajează mamele celiba-
tare care primesc ajutor social să muncească atunci cînd copiii lor
sint mici. Este necesară, dar nu şi suficientă, o politică publică în
stare să readucă acasă taţii absenţi ai acelor copii, pentru a le mări
astfel sprijinul.
24. Aceasta este o variantă mult prescurtată a ideii pe care am prezen-
tat-o în The End of History and the Last Man (Frec Press, New York.
1992).
 Bibliografie

Aaron, Henry J. ct al„ editori, Values and Public Policy, Washington.

D.C.. Brookings Institution, 1994.
Akcrlof, George A. ct al„ „An Analysis of Out-of-Wedlock Childbearing
in the United States", Quarterly Journal of Economics 111 (1996),
277-317.
Alchian, Armen A.. „Uncertainty, Evolution, and Economic Theory“,
Journal of Political Economy 58 (1950). 211 - 221.
Alchian, Armen A. $i H. Demsetz, „Production, Information Costs, and
Economic Organization", American Economic Review 62 (1972),
777-795.
Alexander, Richard D., How Did Humans Evolve? Reflections on the
Uniquely Unique Species, Ann Arbor, Museum of Zoology, University
of Michigan, 1990.
Aoki, Masahiko, „Toward an Economic Model of the Japanese Film“,
Journal of Economic Literature 28 (Martic 1990), 1-27.
Archer. Dane si Gartner. Rosemary, Violence and Crime in Cross-National
Perpective, New Haven, Conn., Yale University Press, 1984.
, „Violent Acts and Violent Times: A Comparative Approach to Postwar
Homicide Rates", American Sociological Review 41(1976), 937-963
Arrow, Kenneth J.. „Classificatory Notes on the Production of
Transmission of Technological Knowledge", American Economic
Review 59(1969), 29-33.
—, „Methodological Individualism and Social Knowledge", AEA Papers
and Proceedings 84 (1994), 1 -9.
Arthur, W. Brian. „Increasing Returns and the New World of Business".
Harvard Business Review 74 (1996), 100-109.
—, „Positive Feedbacks in the Economy", Scientific American (1990),
92-99.
388 MAREA RUPTURĂ

Australian Bureau of Statistics, Births. Catalog No. 3301.0, Canberra,

Australian Government Publishing Service, 1995.
—, Marriages and Divorces. Catalog No. 3301.0, Canberra, Australian
Government Publishing Service, 1995.
Austrian Central Statistical Office, Republik Osterreich 1943-1995.
Axelrod, Robert, „An Evolutionary Approach to Norms“. American
Political Science Review 80 (1986), 1096-1110.
—, The Complexity of Cooperation: Agent-Based Models of Competition
and Collaboration. Princeton, N.J., Princeton University Press, 1997.
—, The Evolution of Cooperation, New York, Basic Books, 1984.
Axelrod, Robert $i Hamilton. W.D., „The Evolution of Cooperation“,
Science 211 (1981). 1390 -1396.
Azracl, Jeremy R., Managerial Power and Soviet Policy, Cambridge,
Harvard University Press, 1966.
Banficld, Edward C.. The Moral Basis of a Backward Society, Glencoe,
111. , Free Press, 1958.
Barkow, J.H., Cosmides. Leda si Tooby, John, editori. The Adapted Mind,
New York, Oxford University Press, 1992.
Bateson, P.P.G. și Hinde, R.A., editori, Growing Points in Ethology,
Cambridge, Cambridge University Press, 1976.
Becker. Gary S.A., Treatise on the Family, Enl. ed. Cambridge, Harvard
University Press, 1991.
—, „Altruism, Egoism, and Genetic Fitness: Economics and Sociobio-
logy“, Journal of Economic Literature 14(1976), 817-826.
—, „Crime and Punishment: An Economic Approach“, Journal of Po-
litical Economy 76 (1968), 169-217.
Becker, Gary S. et al„ „An Economic Analysis of Marital Instability“,
Journal of Political Economy 85 (1977), 1141-1187.
Becker, Howard S.. Outsiders: Studies in the Sociology of Deviance,
Glencoe, III., Free Press, 1963.
Beime, Piers, „Cultural Relativism and Comparative Criminology“. Con-
temporary Crises 7 (1983), 371-391.
Bell, Daniel. The Coming of Post-Industrial Society: A Venture in Social
Forecasting, New York, Basic Books, 1973.
—, The Cultural Contradictions of Capitalism. New York. Basic Books,
1976.
Bennett, William J„ „America at Midnight: Reflections on the Moynihan
Report“, American Enterprise, 29.
 B IB L IO G R A F IE 389

—. „Getting Used to Decadence“. Vital Speeches 60. no. 9 (Februarie

15, 1994). p. 264.
Berger, Peter L.. ..Secularism in Retreat“, National Interest (1996). 3-12.
Bernhardt, Annette et al„ „Women’s Gains or Men's Losses? A Closer
Look at the Shrinking Gender Gap in Earnings“, American Journal
of Sociology 101 (1995), 302 328.
Best, Michael, The New Competition: Institutions of Industrial Restruc-
turing, Cambridge, Harvard University Press. 1990.
Bianchi, Suzanne M„ „Introduction to the Special Issue, «Men in Fa-
milies»“, Demography 35 (1998), 133.
Bittner. E. și Messinger. S.L., Criminology Review Yearbook, Vol. 2, Be-
verly Hills, Sage, 1980.
Blank. Rebecca M., „Policy Watch: The 1996 Welfare Reform“, Journal
of Economic Perspectives II (1997), 169-177.
Blankenhom, David, Fatherless American: Confronting America's Most
Urgent Social Problem, New York, Basic Books, 1995.
Blau, Judith R. $i EJlau. Peter M„ „The Cost of Inequality: Metropolitan
Structure and Violent Crime“, American Sociological Review 47
(1982), 114-129.
Bok, Derek. The State of the Nation: Government and the Quest for a
Better Society, Cambridge, Harvard University Press, 1997.
Booth, Alan și Dunn. Judy, Stepfamilies: Who Benefits? Who Does Not?,
Hillsdale. N.J., Erlbaum, 1994.
Bound. John $i Freeman. Richard B., „What Went Wrong? The Erosion
of Relative Earnings and Employment Among Young Black Men in
the 1980s“, Quarterly Journal of Economics (1992), 201-232.
Bowman, Karlyn $i Ladd. Everett, Whats Wrong: A Study of American
Satisfaction and Complaint. Washington. AE1 Press and the Roper
Center for Public Opinion Research. 1998.
Braithwaitc. John. Crime. Shame, and Reintegration, Cambridge,
Cambridge University Press, 1989.
Brown. John Seely și Daguid. Paul. „Organizational Learning and Com-
munities-of-Practice: Toward a Unified View of Working. Learning,
and Innovation“, Organization Science 2 (1991), 40-57.
Bryner. Gary. Politics and Public Morality: The Great American Welfare
Reform Debate. New York. W.W. Norton, 1998.
Buchanan, James M., The Limits of Liberty: Between Anarchy and Le-
viathan, Chicago, University of Chicago Press, 1975.
390 M AR E A R U P T U R A

Buchholz, Erich. ..Reasons for the Low Rate of Crime in the German
Democratic Republic“, Crime and Social Justice 29 (1986). 26-42.
Bumpass, Larry L. şi SweeL James A., ..National Estimates of Cohabi-
tation“. Demography 26 (1989). 615-625.
Burgess, Ernest W., Park, Robert E. şi McKenzie. Roderick D„ editori,
The City (Chicago: University of Chicago Press, 1925).
Bums. Ailsa şi Scott, Cath, Mother-Headed Families and Why They Have
Increased, Hillsdale, N.J., Erlbaum, 1994.
Caldwell, B. şi Ricciuti, H.H., Review of Child Development Research,
Vol. 3, Chicago, University of Chicago Press, 1973.
Campbell. Bernard, ed.. Sexual Selection and the Descent of Man. Chi-
cago. Aldine, 1972.
Castells, Manuel, The Rise of the Network Society, Malden. Mass.,
Blackwell. 1996.
Casti, John L. et al„ Networks in Action: Communications. Economies
and Human Knowledge, Berlin, Springer-Verlag, 1995.
Central Statistical Office and Ireland, Statistical Abstract, diverse ediţii
anuale (Cork).
Chandler, Alfred D.. Scale and Scope: The Dynamics of Industrial Ca-
pitalism, Cambridge, Harvard University Press/Belknap. 1990.
—, The Visible Hand: The Managerial Revolution in American Business,
Cambridge, Harvard University Press, 1977.
Cherlin, Andrew J., Marriage. Divorce, Remarriage, ediţia a doua (Cam-
bridge, Mass., Harvard University Press, 1992.
Cherlin, Andrew J. şi Furstcnbcrg. Frank F.. Jr.. „Stepfamilies in the Uni-
ted States: A Reconsideration“. Annual Review of Sociology 20 (1994),
359-381.
Children’s Defense Fund, The Stale of America s Children Yearbook I W 7 ,
Washington. D.C., Children’s Defense Fund. 1998.
Clark, John. „Shifting Engagements: Lessons from the «Bowling Alone»
Debate“, Hudson Briefing Paper, nr. 196. octombrie 1996.
Cloward. Richard şi Ohlin, Lloyd, Delinquency and Opportunity. New
York, Free Press. 1960.
Coase, Ronald H„ „The Nature of the Finn”, Economica 6 (1937), 386-405.
—, „The Problem of Social Cost“, Journal of Law and Economics 3
(1960). 1-44.
Coleman, James S., Foundations of Social Theory’. Cambridge. Harvard
University Press, 1990.
 BIBLIOGRAFIE 391

—, „Social Capital in the Creation of Human Capital“, American Journal

of Sociology Supplement 94 (1988), S95-S120.
—, „The Creation and Destruction of Social Capital: Implications for
the Law“, Journal of Law. Ethics, anti Public Policy 3 (1988).
375-404.
Coleman. James S. ct al., Equality of Educational Opportunity,
Washington. D.C.. U.S. Department of Health. Education and Welfare,
1966.
Collier, James L., The Rise of Selfishness in America. New York. Oxford
University Press, 1991.
Cordelia, Peter $i Siegel, Larry. Readings in Contemporary Crimino-
logical Theory, Boston, Northeastern University Press, 1996.
Cowen, Tyler, In Praise of Commercial Culture, Cambridge, Harvard
University Press, 1998.
Cready. Cynthia et al., „Mate Availability and African American Family
Structure in the US Nonmetropolitan South, I960 1990“, Journal of
Marriage and the Family 59 (1997), 192-203.
Curtis, James E. et al., „Voluntary Association Membership in Fifteen
Countries: A Comparative Analysis“, American Sociological Review
57(1992), 139-152.
Dahlman. Carl, „The Tragedy of the Commons Thai Wasn't: On Technical
Solutions to the Institutions Game“, Population and Environment 12
(1991). 285-295.
Dahrendorf, Ralf, Life Chances: Approaches to Social and Political
Theory, Chicago, University of Chicago, 1979.
Daly, Martin, „Child Abuse and Other Risks of Not Living with Both
Parents“, Ethology and Sociobiology 6 (1985), 197-210.
Daly, Martin si Wilson, Margot, „Children Fatliered by Previous Partners:
A Risk Factor for Violence Against Women“, Canadian Journal of
Public Health 84 (1993), 209-210.
—, Homicide, New York, Aldine de Gruyter, 1988.
Daly, Martin et al.. ..Male Sexual Jealousy", Ethology’ and Sociobiology
3 (1982), 11-27.
Damasio. Antonio R„ Descartes 'Error: Emotion. Reason, and the Human
Brain, New York, G.P. Putnam, 1994.
Damasio. Antonio R. et al.. Neumbiology of Decision-Making, New York,
Springer. 1996.
392 M AR E A R U P T U R Ă

Darwin. Charles. The Expression of Emotion in Man and Animals, New

York. Appleton and Co.. 1916.
Dasgupta, Partha, „Economic Development and the Idea of Social Ca-
pital“, lucrare nepublicata, 1997.
Davis, Kingsley $i Van den Ocver, Pietronclla, „Demographic Foun-
dations of New Sex Roles“. Population and Development Review 8
(1982), 495-511.
Dawkins. Richard. Die Blind Watchmaker, New York, W.W. Norton, 1986.
—, The Selfish Gene, New York, Oxford University Press. 1989.
de Boysson-Bardies. B„ ed„ Developmental Neumcognition: Speech and
Face Processing in the First Year of Life, Netherlands. Kluwer, 1993.
de Vany. Arthur, „Information, Chance, and Evolution: Alchian and the
Economics of Self-Organization", Economic Inquiry 34 (1996),
427-443.
de Waal, Frans, Chimpanzee Politics: Power and Sex Among Apes,
Baltimore. Johns Hopkins University Press, 1989.
Deane, Glenn D., „Cross-National Comparison of Homicide: Agc/Scx-
Adjusted Rates Using the 1980s US Homicide Experience as a
Standard“, Journal of Quantitative Criminology 3 (1987), 215-227.
Degler, Carl N„ In Search of Human Nature: The Decline and Revival
of Darwinism in American Social Thought, New York. Oxford
University Press. 1991.
Demsetz. H., „Toward a Theory of Property Rights“, American
Economic Review 57 (1967), 347-359.
Denzau. Arthur si North. Douglass C.. „Shared Mental Models: Ideologies
and Institutions“, Kyklos 47 (1994), 3-31.
Diamond, Larry, „Toward Democratic Consolidation“. Journal of
Democracy 5 (1994), 4-17.
Dunbar. Robin I.M.. Grooming, Gossip, and the Origin of Language.
Cambridge, Mass., Harvard University Press. 1996.
Duncan, Greg J. si Hoffman, Saul D., ,.A Reconsideration of the Economic
Consequences of Marital Disruption“. Demography 22 (1985), 485-498.
—. „Welfare Benefits, Economic Opportunities, and Out-of-Wedlock Births
Among Black Teenage Girls“. Demography 27 (1990). 519-535.
Durkheim, Emile. The Rules of Sociological Method. Glencoe, 111., Free
Press. 1938.
Eberstadt. Nicholas. „Asia Tomorrow: Gray and Male", National Interest.
No. 53 (Fall 1998), 56-65.
 BIBLIOGRAFIE 393

—, „World Population Implosion?“, Public Interest, No. 129(1997), 3-22.

Hllickson, Robert C„ Order Without Law: How Neighbors Settle Disputes,
Cambridge, Harvard University Press, 1991.
Eurostat, Demographic Statistics, New York, Haver Analytics/Eurostat
Data Shop. 1997.
Farley, Reynolds, State of the Union: America in the ¡990s, Vol. 2, Social
Trends, New York, Russell Sage Foundation, 1995.
Federal Bureau of Investigation and Uniform Crime Reporting Program,
Crime in the United States, Washington, D.C.
Flora, Peter si Hcidcnheimer, Arnold J.. The Development of the Welfare
State in Europe and America, New Brunswick, N.J., Transaction, 1987.
Fourastie, Jean, ,,De la vie tradilionelle a la vie tertiairc“. Population
14 (1963), 417-432.
Fox. Robin, Reproduction and Succession: Studies in Anthropology, Law,
and Society, New Brunswick, N.J.. Transaction, 1997.
. „Sibling Incest". British Journal of Sociology 13 (1962), 128- 150.
—. The Red Lamp of Incest, rev. ed. South Bend, Ind, University of Notre
Dame Press, 1983.
-, The Search for Society: Quest for a Biosocial Science and Morality,
New Brunswick, N.J.. Rutgers University Press. 1989.
Frank, Robert H., Choosing the Right Pond: Human Behavior and the
Quest for Status, Oxford. Oxford University Press, 1985.
, Passions Within Reason: The Strategic Role of the Emotions, New
York. Norton, 1988.
Fukuyama, Francis. ..Asian Values and the Asian Crisis“, Commentary
105 (1998), 23-27.
, „Capitalism and Democracy: The Missing Link". Journal of
Democracy 3 (1992), 100-110.
. „Falling Tide: Global Trends and US Civil Society“, Harvard
International Review 20 (1997), 60-64.
-, „Is It All in the Genes?“. Commentary (1997). 30-35.
, The End of History and the Last Man, New York, Free Press, 1992.
, Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity, New York,
Free Press, 1995.
Galbraith. John K., The Affluent Society, Boston. Houghton Mifflin. 1958.
Galston. William A., „Beyond the Murphy Brown Debate: Ideas for Fa-
mily Policy“, Speech to the Institute for American Values, Family
Policy Symposium. New York, 1993.
394 M AR E A R U P T U R A

Gambetta, Diego, The Sicilian Mafia: The Business of Private

Protection. Cambridge. Harvard University Press, 1993.
—, Trust: Making and Breaking Cooperative Relations. Oxford. Black-
well. 1988.
Gartner. Rosemary, ..Family Structure, Welfare Spending, and Child Ho-
micide in Developed Democracies“. Journal of Marriage and the
Family 53 (1991), 231-240.
-, „The Victims of Homicide: A Temporal and Cross-National
Comparison“, American Sociological Review 55 (1990). 92 106.
Gartner, Rosemary $i Parker, Robert N., „Cross-National Evidence on
Homicide and the Age Stmcturc of the Population", Social Forces
69(1990), 351-371.
Gazzaniga, Michael S„ Natures Mind: The Biological Roots of Thin-
king. Emotions. Sexuality, Language, and Intelligence, New York.
Basic Books, 1992.
—, The Social Brain: Discovering the Networks of the Mind, New York,
Basic Books, 1985.
, „The Split Brain Revisited", Scientific American 279 (1998). 50 55.
Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, New York, Basic Books,
1973.
Gelb, Joyce si Palley, Marian Lief, Women of Japan and Korea,
Philadelphia, Temple University Press, 1994.
Gcllner, Ernest, Conditions of Liberty: Civil Society and Its Rivals, Lon-
dra. Hamish Hamilton, 1994.
Cilendon. Mary Ann. Rights Talk: The Impoverishment of Political Dis-
course, New York, Free Press, 1991.
Glueck, Eleanor çi Glueck, Sheldon, Unraveling Juvenile Delinquency.
New York, Commonwealth Fund. 1950.
Goldin, Claudia, „The Historical Evolution of Female Earnings Func-
tions and Occupations", Explorations in Economic History 21(1984).
1-27.
—, Understanding the Gender Gap: An Economic History of American
Women, New York, Oxford University Press. 1990.
Goldsmith. Stephen. The Twenty-first Century City: Resurrecting Ur-
ban America, Lanham, Md„ Regncry Publishing, 1997.
Goode, William J., World Changes in Divorce Patterns, New Haven, Conn.,
Yale University Press. 1993.
 U1BLIOGRAFIE 395

Government of Japan and Ministry of Justice. Summary of the White

Paper on Crime (Tokyo, anual).
Grabber. Gemot. The Embedded Firm: On the Socioeconomics of In-
dustrial Networks, Londra, Routledge, 1993.
Granovcttcr, Mark S.. ..The Strength of Weak Tics". American Journal
of Sociology 78 (1973). 1360-1380.
Gray. John, Enlightenment s Wake: Politics and Culture at the Close of
the Modern Age. Londra. Routledge, 1995.
Griswold, Charles L., Jr.. Adam Smith and the Virtues o Enlightenment,
Cambridge, Cambridge University Press. 1999.
Gurr, Ted Robert, „Contemporary Crime in Historical Perspective: A Com-
parative Study of London. Stockholm, and Sydney", Annals of the
American Academy of Political and Social Science 434 (1977). 114-136.
Gurr, Ted Robert, et al.. The Politics of Crime and Conflict: A Compa-
rative History’ of Four Cities, Beverly Hills, Calif., Sage. 1977.
Gutman, Herbert G.. The Black Family in Slavery and Freedom.
1750-1925. New York, Vintage Books. 1977.
Hamilton. William D.. „The Genetic Evolution of Social Behavior“,
Journal of Theoretical Biology 7 (1964), 7 52.
Hanifan, Lyda Judson, „The Rural School and Community Center",
Annals of the American Academy of Political and Social Science 67
(1916), 130-138.
Hansmann, Henry B. $i Quigley, John M.. „Population Heterogeneity
and the Sociogcncsis of Homicide", Social Forces 61 (1982), 206- 224.
Hardin. Garrett, ..The Tragedy of the Commons“, Science 162 (1968),
1243-1248.
Hardin, Russell. Collective Action. Baltimore, Johns Hopkins University
Press, 1982.
Harrell. Stevan, Human Families, Boulder, Colo., Westview. 1997.
I larrison. Lawrence E., Underdevelopment Is a State of Mind: The Latin
American Case, New York, Madison Books, 1985.
1 layek. Friedrich A., Fatal Conceit: The Errors of Socialism, Chicago,
University of Chicago Press, 1988.
—. Law. Legislation and Liberty, Chicago, University of Chicago Press,
1976.
—, „The Use of Knowledge in Society“. American Economic Review
35 (1945), 519-530.
Heiner. Ronald A., „Origin of Predictable Behavior: Further Modeling
and Applications“, American Economic Review 75 (1985). 391 -396.
396 MAREA RUPTURA

—„The Origin of Predictable Behavior", American Economic Review

73 (1983). 560-595.
Himmelfarb, Gertrude. The De-Moralization of Society: From Victorian
Virtues to Modern Values. New York, Knopf, 1995.
Hirschi, Travis şi Gottffedson, Michael, A Genera/ Theory of Crime,
Stanford, Cali., Stanford University Press, 1990.
Hirschman, Albert 0„ „Rival Interpretations of Market Society:
Civilizing, Destructive, or Feeble“, Journal of Economic Literature
20(1982). 1463-1484.
—, The Passions and the Interests: Political Arguments for Capitalism
Before Its Triumph, Princeton, N.J.. Princeton University Press, 1977.
Hirshleifer, Jack, „Economics from a Biological Viewpoint", Journal of
Law and Economics 20 (1977), 1-52.
—, „Natural Economy Versus Political Economy“, Journal of Social
Biolog\' 1 (1978), 319-337.
Hodgson, Geoffrey M„ „Institutional Economics: Surveying the «Old»
and the «New»“, Metroeconomica 44 (1993), 1-28.
. ed. The Economics of Institutions, Aldershot, Edward Elgar Publishing
Co.. 1993.
Hofstadter, Richard. Anti-lntellectualism in American Life, New York,
Vintage Books, 1963.
Holland, John H., Hidden Order: How Adaptation Builds Complexity,
Reading, Mass., Addison-Wcsley, 1995.
Homans. George C„ The Human Group, New York, Harcourt. Brace,
1950.
Home Office, Criminal Statistics: England and Wales, Londra, Her
Majesty’s Stationery Office, diferiţi ani.
Howe, D.W.. ed. Victorian America, Philadelphia, University of Pennsyl-
vania Press, 1976.
Huang, W.S. Wilson. .Are International Murder Data Valid and Reliable?
Some Evidence to Support the Use of Interpol Data", International
Journal of Comparative and Applied Criminal Justice 17 (1993).
77-89.
—, „Assessing Indicators of Crime Among International Crime Data
Series”, Criminal Justice Policy Review 3 (1989), 28-48.
Huberman, Bernardo A. şi Hogg, T„ „Communities of Practice: Per-
formance and Evolution“, Computational and Methodological Or-
ganizational Theory 1 (1995), 73-92.
 B IB L IO G R A F IE 397

Hunter, James Davison. Culture Wars: The Struggle to Define America,

New York, Basic Books. 1991.
Huntington. Samuel P.. The Clash of Civilizations and the Remaking of
World Order. New York. Simon and Schuster, 1996.
—, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century,
Oklahoma City, University of Oklahoma Press, 1991.
Inglehart, Ronald, Modernization and Postmodernization: Cultural.
Economic, and Political Change in 43 Societies, Princeton, N.J.,
Princeton University Press, 1997.
Inglehart. Ronald $i Abramson, Paul R„ Value Change in Global
Perspective, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1995.
Jacobs, Jane, The Death and Life of Great American Cities, New York,
Vintage Books, 1992.
Johnson, Paul E., A Shopkeeper's Millennium: Society and Revivals in
Rochester, New York. I R I S 1837, New York. Hill and Wang. 1979.
Johnston. Richard F. et al.. Annual Review of Ecology and Systematics,
vol. 5, Palo Alto. Calif.. Annual Reviews, 1964.
Jones. Elise F.. Teenage Pregnancy in Industrialized Countries, New
Haven, Conn., Yale University Press, 1986.
Jones. Gavin W„ ..Modernization and Divorce: Contrasting Trends in
Islamic Southeast Asia and the West". Population and Development
Review 23 (1997), 95-114.
Jones, Owen D., „Evolutionary Analysis in Law: An Introduction and
Application to Child Abuse”, North Carolina Law Review 75 (1997),
1117-1241.
—, „Law and Biology: Toward an Integrated Model of Human Behavior'“,
Journal of Contemporary Legal Issues 8 (1997), 167 208.
Judkins. Calvert J., National Associations of the United States, Washing-
ton, D.C., U.S. Department of Commerce, 1949.
Kaminski, Marguerite $i Paiz. Judith. Japanese Women in Management:
Where Are They?“, Human Resource Management 23 (1984),
277-292.
Kash. Don E. si Ryecrofl, Robert W., The Complexity Challenge: Tech-
nological Innovation for the 21” Century. Londra. Pinter, 1999.
Katz. Harry, Shifting Gears: Changing Labor Relations in the U.S. Auto-
mobile Industry, Cambridge, MIT Press, 1985.
398 M AR E A R U P T U R À

Katz. Lawrence F. $i Murphy. Kevin. „Changes in Relative Wages.

1963-1987. Supply and Demand Factors'', Quarterly Journal of Eco-
nomics 107 (February 1992), 35-78.
Katz, Michael. The Undeserving Poor: From the War on Poverty to the
War on Welfare, New York, Pantheon. 1989.
Keeley. Lawrence H., War Before Civilization, New York. Oxford Uni-
versity Press, 1996.
Kelling, George $i Coles, Catherine, Fixing Bmken Windows: Restoring
Order and Reducing Crime in Our Communities, New York, Free
Press, 1996.
Kelly, Kevin, Out of Control: The New Biolog}' of Machines. Social Systems,
and the Economic World, Reading, Mass., Addison-Wesley, 1994.
Kerjosse. Roselyn si Tamby. Irene. The Demographic Situation in I W 4 :
The Movement of the Population, Paris, National Institute of Statistics
and Economic Studies, 1994.
Klein, Daniel B.. ed.. Reputation: Studies in the Voluntary Elicitation
of Good Conduct, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1996.
Krahn, Haney et al., ..Income Inequality and Homicide Rates: Cross-
National Data and Criminological Theories", Criminology 24 (1986),
269-295.
Krugman, Paul R„ „The Power of Biobabblc: Pseudo-Economics Meets
Pseudo-Evolution", Slate. October 23, 1997.
Kuper, Adam, The Chosen Primate: Human Nature and Cultural Di-
versity, Cambridge. Harvard University Press, 1993.
Ladd. Everett C., Silent Revolution: The Reinvention of Civic America.
New York, Free Press. 1999.
—, „The Data Just Don't Show Erosion of America’s «Social Capital»“.
Public Perspective (1996), 4-22.
—, „The Myth of Moral Decline", The Responsive Community 4
(1993-94), 52-68.
Laslctt, Peter $i Wall, Richard. Family Forms in Historic Europe, Cam-
bridge, Cambridge University Press, 1983.
—, Household and Family in Past Time, Cambridge, Cambridge
University Press, 1972.
Leavitt. Gregory C„ „Relativism and Cross-Cultural Criminology: A Cri-
tical Analysis", Journal of Research in Crime and Delinquency 27
(1990), 5-29.
Lemann, Nicholas. The Promised Land: The Great Black Migration and
How It Changed America, New York. Alfred A. Knopf, 1991.
 B IB L IO G R A F IE 399

Lévi-Strauss, Claude. The Elementary Structures of Kinship, Boston.

Beacon Press, 1969.
Light. Ivan H.. Ethnic Enterprise in America, Berkeley. University of
California Press, 1972.
Lipsei, Seymour Martin, American Exceptionalism: A Double-Edged
Sword, New York. W.W. Norton, 1995.
Locke, John L.. The De-voicing of Society: Why We Don i Talk to Each
Other Anymore, New York, Simon & Schuster, 1998.
Maine. Henry. Ancient Law: Its Connection with the Early History> of
Society and Its Relation to Modern Ideas. Boston, Beacon Press, 1963.
Malone, Thomas W„ „The Interdisciplinary Study of Coordination“, ACM
Computing Surveys 26 (1994), 87-199.
Malone, Thomas W. et al„ „Elecironie Markets and Electronic Hierar-
chies”. Communications of the ACM 30 (1987), 484-497.
Marshall, Inkeke Hacn ¡>i Marshall, Chris E.. „Toward Refinement of
Purpose in Comparative Criminological Research: Research Site
Selection in Focus“. International Journal of Comparative and Applied
Criminal Justice 7 (1983), 89 97.
Martin, David, A General Theory of Secularization, New York, Harper
& Row, 1978.
. „Fundamentalism: An Observational and Definitional Tour
d'Horizon“, Political Quarterly 61 (1990), 129-131.
, Tongues of Fire: The Explosion of Protestantism in Latin America,
Oxford, Basil Blackwell, 1990.
Martin, Robert T. si Conger, Rand D., „A Comparison of Delinquency
Trends: Japan and the United Stales“, Criminology 18 (1980), 53- 61.
Masters. Roger D., „The Biological Nature of the State“. World Politics
35 (1983), 161 193.
Mayhew, Pat $i White, Philip. The ¡996 International Crime Victimization
Survey, Londra, Home Office Research and Statistics Directorate,
1997.'
McL.anahan, Sara S. $i Sandefur, Gary D., Growing Up with a Single
Patent: What Hurts, What Helps, Cambridge. Harvard University
Press, 1994.
Mead. Margaret. Coming of Age in Samoa; A Psychological Study of
Primitiv Youth for Western Civilisation, New York, William Morrow,
1928.
—, Male and Female, New York, Dell, 1949.
400 MAREA RUPTURĂ

Merton. Robert K., ..Social Structure and «Anomie»", American Socio-

logical Review 33 (1938), 672-682.
Messner. Steven F„ ..Income Inequality and Murder Rates: Some Cross-
National Findings", Comparative Social Research 3 (1980), 185-198.
Messner, Steven F. şi Rosenfcld, Richard. Crime and the American
Dream, 2d ed. Belmont, Calif.. Wadsworth Publishing Co., 1997.
M ¡Her. Gary J„ Managerial Dilemmas. The Political Economy of Hierar-
chy, New York, Cambridge University Press, 1992.
Miller, John J., The Unmaking of Americans: How Multiculturalism Has
Undermined the Assimilation Ethic, New York. Free Press, 1998.
Ministerul familiilor, al persoanelor in virstă. femeilor şi tinerilor. Re-
publica Federală Germania, Die Familie im Spiegel der Amtlichen
Statistik: Aktual unf Erweiterte Neuaufalge 1998, Bonn, 1998.
Mitchell, B.R., InternationaI Historical Statistics: Europe 1751) 1988,
New York, Stockton Press. 1992.
Moffitt, Robert, „Incentive Effects of the US Welfare System: A Review".
Journal of Economic Literature 30 (1992), 1-61.
—. „The Effect of the US Welfare System on Marital Status", Journal
of Public Economics 41(1990), 101-124.
Moynihan. Daniel P. The Negro Family: A Case for National Action,
Washington. D.C., U.S. Department of Labor, 1965.
Mukhetjec, Satyanshu şi Dagger. Dianne, The Size of the Crime Problem
in Australia, ediţia a doua, Canberra, Australian Institute of Crimi-
nology, 1990.
Mukherjec, Satyanshu şi Scandia, Anita. Sourcebook of Australian
Criminal and Social Statistics, Canberra, Australian Institute of
Criminology, 1989.
Murphy, Cait, „Europe’s Underclass". National Interest, No. 50 (1997),
49-55.
Murray, Charles, Losing Ground, New York, Basic Books, 1984.
—, „Welfare and the Family: The US Experience". Journal of Labor
Economics II (1993), S224-S262.
National Center for Health Statistics. „Births, Marriages, Divorces and
Deaths for 1996“, Washington. D.C.. Public Health Service, 1997.
—, Vital Statistics of the United States. 1992. Voi. I. Natility, Washing-
ton, D.C., Public Health Service, 1995.
National Commission on Civic Renewal. A Nation of Spectators: How
Civic Disengagement Weakens America and What We Can Do About
It. College Park, Md., National Commission on Civic Renewal, 1998.
 B IB L IO G R A F IE 401

—, The Index of National Civic Health, College Park. Md., National

Commission on Civic Renewal, 1998.
National Commission to Prevent Child Abuse, Public Opinion and
Behaviors Regarding Child Abuse Prevention: A Ten Year Review of
NCPCA's Public Opinion Research. Chicago. NC'PCA. 1997.
National Statistical Office and Republic of Korea, Social Indicators in
Korea 1995, Scul, National Statistical Office. 1995.
National Urban League, The State of Black America ¡996, Washington,
D.C., National Urban League, 1997.
Nelson, Richard E. $i Winter, Sidney G„ An Evolutionary Theory of Eco-
nomic Change, Cambridge, Belknap/Harvard University Press, 1982.
Neu, Dean, „Trust, Contracting and the Prospectus Process'*. Accounting.
Organizations and Society 16 (1991), 243-256.
Neuman, W. Lawrence $i Berger, Ronald J., „Competing Perspectives
on Cross-National Crime: An Evaluation of Theory and Evidence",
Sociological Quarterly 29 (1988), 281-313.
Nevins, Allan $i Frank E. Hill, Ford: The Times, the Man, the Company,
New York, Scribner’s, 1954.
Nohria, Nitin $i Eccles, Robert, Networks and Organizations: Structure,
Form, and Action. Boston. Harvard Business School Press, 1992.
Nolan, James L., The Therapeutic State: Justifying Government at Cen-
tury's End, New York. NYU Press. 1998.
North, Douglass C., Institutions, Institutional Change, and Economic
Performance, New York, Cambridge University Press, 1990.
North, Douglass C. $i Thomas, Robert P„ „An Economic Theory of the
Growth of the Western World". Economic History Review, 2d ser. 28
(1970), 1-17.
—, The Growth of the Western World, Londra, Cambridge University
Press, 1973.
Nye, Joseph S., Jr., ed. Why People Dun t Trust Government, Cambridge,
Harvard University Press, 1997.
O’Neill. June $i Polachek, Solomon, „Why the Gender Gap in Wages
Narrowed in the 1980s", Journal of Labor Economics 11 (1993),
205-228.
Ogawa, Naohiro si Rethcrford. Robert D., „The Resumption of Fertility
Decline in Japan: 1973-92". Population and Development Review 19
(1993), 703-741.
402 M AR E A R U P T U R A

Olson, Mancur. The Logic of Collective Action. Public Goods and the
Theory of Groups. Cambridge, Harvard University Press. 1965.
—. The Rise and Decline of Nations, New Haven, Conn., Yale University
Press. 1982.
Opp, (Carl-Dieter, „Emergence and Effects of Social Norms-Confron-
tation of Some Hypotheses of Sociology and Economics“, Kyklos 32
(1979), 775 801.
Oppenheimer. Valerie K„ „Women's Rising Employment and the Future
of the Family in Industrial Societies“, Population and Development
Review 20 (1994), 293-342.
Organization for Economic Cooperation and Development, Employment
Outlook. Paris, lulie 1996.
Ostrom, Elinor, Governing the Commons: The Evolution of Institutions
for Collective Action. Cambridge, Cambridge University Press, 1990.
Ostrom, Elinor $i Walker, J.. Rules. Games and Common-Pool Resources,
Ann Arbor, University of Michigan Press, 1994.
Pew Research Center For the People and the Press, Deconstructing Dis-
trust: How Americans Hew Government. Washington, D.C., Pew Re-
search Center, 1998.
—, Trust and Citizen Engagement in Metropolitan Philadelphia: A Case
Study, Washington, D.C.. Pew Research Center. 1997.
Plotnick, Robert D., „Welfare and Out-of-Wedlock Childbearing: Evi-
dence from the 1980s“, .Journal of Marriage and the Family 52 (1990),
735-746.
Popenoe, David, Disturbing the Nest: Family Change and Decline in
Modern Societies, New York, Aldinc de Gruyter, 1988.
Life Without Father: Compelling New Evidence that Fatherhood and
Marriage are Indispensable for the Good of Children and Society,
New York. Free Press, 1996.
Porter. Michael E., „Clusters and the New Economics of Competition“.
Harvard Business Review (noicmbric-decembrie 1998), 77 -90.
—, On Competition. Boston, Harvard Business Review Books, 1998.
Posner, Richard A. si Landes. Elisabeth M.. „The Economics of the Baby
Shortage“, Journal of Legal Studies 323.
Powell. Walter W„ „Neither Market Nor Hierarchy: Network Forms of
Organization“. Research in Organizational Behavior 12 (1990),
295-336.
Pugh, George E„ The Biological Origin of Human Values. New York,
Basic Books. 1977.
 B IB L IO G R A F IE 403

Putnam, Robert I).. ..Bowling Alone: America’s Declining Social Capital".

Journal of Democracy 6 (1995), 65-78.
—, Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy, Prince-
ton, N.J.. Princeton University Press, 1993.
—, „Tuning In, Tuning Out: The Strange Disappearance of Social Capital
in America“, PS: Political Science and Politics (1995), 664-682.
Rabinowitz, Dorothy, „From the Mouths of Babes to a Jail Cell", Harper s
(1990), 52-63.
Rahn, Wendy si Brchm, John, „Individual-Level Evidence for the Causes
and Consequences of Social Capital“, American Journal of Political
Science 41 (1997), 999-1023.
Rahn, Wendy si Transuc, John, „Social Trust and Value Change: The De-
cline of Social Capital in American Youth. 1976-1995“, lucrarenepu-
blicatS, 1997.
Rankin, J. si Wells, J.E., „The Effect of Parental Attachments and Direct
Controls on Delinquency“, Journal of Research in Crime and
Delinquency 27 (1990), 140-165.
Reardon, Elaine, „Demand-Side Changes and the Relative Economic
Progress of Black Men: 1940 1990“, Journal of Human Resources
32 (1997), 69-97.
Rcimers, Cordelia W.. „Cultural DitTerences in Labor Force Participation
Among Married Women“, ABA Papers and Proceedings 75, no. 2
(1985), 251-255.
Republic of China and Directorate-General of Budgeting, Accounting
and Statistics, Statistical Yearbook of the Republic of China 1992,
Taipei, Directorate General of Budgeting, Accounting and Statistics,
1992.
Rey, Marcella, „Pieces to the Association Puzzle“, Paper presented to
the annual meeting of the Association for Research on Nonprofit
Organizations and Voluntary Action. Noiembrie 1998.
Ricks, Thomas E., Making the Corps, New York, Scribner’s. 1997.
Ridley, Matt, The Origins of Virtue: Human Instincts and the Evolution
of Cooperation, New York, Viking, 1997.
—, The Red Queen: Sex and the Evolution of Human Nature, New York,
Macmillan, 1993.
Rindfuss, Ronald R. si Morgan, S. Philip. „Marriage, Sex, and the First
Birth Interval: The Quiet Revolution in Asia“, Population and De-
velopment Review 9 (1983), 259-278.
404 MAREA RUPTURA

Roe, Mark J., „Chaos and Evoluiion in Law and Economics“, Harvard
Law Review 109 (1996). 641-668.
Rohlen, Thomas P., „«Spiritual Education» in a Japanese Bank”. Ame-
rican Anthropologist 75 (1973), 1542-1562.
Rorabaugh, William J., The Alcoholic Republic, New York, Oxford
University Press, 1979.
Roscnfcld. Richard, „The Social Sources of 1 fomicide in Different Types
of Societies”, Sociological ¡•'arum 6 (1991), 51 -70.
Rosenzweig, Mark R. $i Wolpin, Kenneth J., „Parental and Public
Transfers to Young Women and Their Children”, American Economic
Review 84 (1994), 1195-1212.
Ross, Ruth A. si Benson, George C.S., „Criminal Justice from East to
West”, Crime and Delinquency (1979), 76-86.
Rossi, Alice, ,.A Biosocial Perspective on Parenting”, Daedalus 106
(1977), 2-31.
, „The Biosocial Role of Parenthood“, Human Nature 72 (1978), 75 79.
Roussel. Louis, Lafamille incertaine, Paris, Editions Odilc Jacob, 1989.
Salamon, Lester M., America s Nonprofit Sector: A Primer, New York,
Foundation Center, 1992.
—, „Government and the Voluntary Sector in an Era of Retrenchment:
The American Experience“, Journal of Public Policy 6 (1986), 1 19.
—, Partners in Public Sendee: Government-Nonprofit Relations in the
Modern Welfare State, Baltimore, Johns Hopkins University Press.
1995.
—, „The Rise of the Nonprofit Sector”, Foieign Affairs 73 (1994),
109-122.
Salamon, Lester M. și Anhcier, Helmut K., The Emerging Sector: An
Overview, Baltimore, Johns Hopkins Institute for Policy Studies. 1994.
Sampson, Robert J., „Urban Black Violence: The Effect of Male
Joblessness and Family Disruption”, American Journal of Sociology
93 (1987), 348-382.
Sampson. Robert J. si Laub. John FL, Crime in the Making: Pathways
and Turning Points Through Life, Cambridge, Harvard University
Press, 1993.
Sampson, Robert J., et a!., „Neighborhoods and Violent Crime: A
Multilevel Study of Collective Efficacy“, Science 277 (1997).
918-924.
Sandel, Michael J., Democracy's Discontent: America in Search of a
Public Philosophy. Cambridge. Harvard University Press, 1996.
 B IB L IO G R A F I I - : 405

Sardon, Jean-Paul, General Natality, Paris. National Institute of Demo-

graphic Studies. 1994.
Saxenian, Annalee, Regional Advantage: Culture and Competition in
Silicon Valley and Route 128, Cambridge. Harvard University Press,
1994.
Schein, Edgar H., Organizational Culture and Leadership, San Francisco,
Jossey-Bass, 1988.
Schudson, Michael, „What If Civic Life Didn't Die?“, American Frospect
(1996), 17-20.
Schumpeter. Joseph A., Capitalism. Socialism and Democracy>, New York.
Harper Brothers, 1950.
Scott, James C., Seeing Like a State: How Certain Schemes to Improve
the Human Conditions Have Failed, New Haven, Yale University
Press, 1998.
Sedlak, Andrea J. $i Broadhurst, Diane D.. „Third National Incidence
Study of Child Abuse and Neglect“, Washington, D.C., U.S. Dept of
Health and Human Services, 1996.
Seligman, Adam B., The Problem of Trust, Princeton, N.J.. Princeton
University Press, 1997.
Seydlitz, Ruth, „Complexity in the Relationships among Direct and In-
direct Parental Controls and Delinquency“, Youth and Society 24
(1993). 243-275.
Shaw, I lenry $i McKay, Clifford, Juvenile Delinquency and Urban Areas,
Chicago, University of Chicago Press, 1942.
Sherman, P.W., „Nepotism and the Evolution of Alarm Calls“, Science
197(1977), 1246-1253.
Shoham, Shlomo G. $i Rahav, Giora. „Family Parameters of Violent Pri-
soners“, Journal of Social Psychology 127 (1987), 83-91.
Skogan, Wesley G.. Disorder and Decline: Crime and the Spiral of Decay
in American Neighborhoods, New York, Free Press, 1990.
Smith, Adam, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of
Nations, Indianapolis, Liberty Classics, 1981.
—, Lectures on Jurisprudence, Indianapolis, Liberty Press, 1982.
—, The Theory of Moral Sentiments, Indianapolis, Liberty Classics, 1982.
Smith, Tom W., „Factors Relating to Misanthropy in Contemporary
American Society“, Social Science Research 26 (1997), 170-196.
Stack. Carol, All Our Kin: Strategies for Survival in a Black Community,
New York: Harper and Row, 1974.
406 MARRA RUPTURĂ

Stack, Steven, „Social Structure and Swedish Crime Rates: A Time-Series

Analysis. 1950-1979“, Criminology 20 (1982): 499-513.
Stack, Steven $i Kowalski, Gregory S., „The Effect of Divorce on Ho-
micide“. Journal of Divorce and Remarriage 18 (1992): 215-218.
Statistics Canada, Canadian Crime Statistics ¡995. Ottawa, Ontario:
Canadian Centre for Justice Statistics, 1995.
Statistics Denmark, Kriminalstaristik (Statistica delincwn/ei), C'openhaga,
1996.
Statistics Finland, Crime Nomenclature. Helsinki, Statistics Finland, 1996.
Statistics Finland. Yearbook of Justice Statistics 1996. Helsinki, Statistics
Finland. 1997.
Statistics Norway ¡¡i Statistik Scntralbyra, Crime Statistics 1995,
Oslo-Kongsvinger, Statistics Norway. 1997.
Statistics Norway, Historic Statistics 1994, Oslo, Statistics Norway, 1995.
Statistics Sweden $i Statistika Ccntralbyran, Kriminalstatistick 1994,
Stockholm, Statistics Sweden, 1994.
Statistics Sweden, Population Statistics 1996. Part 4, Vital Statistics,
Stockholm, Statistics Sweden. 1997.
Stets, Jan E„ „Cohabiting and Marital Aggrcssion:The Role of Social
Isolation“, Journal of Marriage and the Family 53 (1991). 669-680.
Strauss, Leo, Natural Right and History, Chicago, University of Chicago
Press, 1953.
Sugden. Andrew, „Spontaneous Order“. Journal of Economic Pers-
pectives 3 (1989), 85-97.
. The Economics of Rights. Cooperation and Welfare. Oxford. Basil
Blackwell, 1986.
Sutherland, Edwin $i Cressy. Donald. Criminology, Philadelphia, J.B.
Lippincott, 1970.
Tannenbaum, Frank, Crime and the Community, New York. Columbia
University Press, 1938.
Tnub, David M„ Primate Paternalism, New York, Van Nostrand Reinhold.
1984.
Teitclbaum. Michael S. $i Winter, Jay M.. The Fear of Population Decline,
Orlando, Fla.. Academic Press. 1985.
Thornton, Arland si Fricke, Thomas E„ „Social Change and the Family:
Comparative Perspective from the West, China, and South Asia",
Sociological Forum 2 (1987), 746-779.
Tiger, Lionel, The Decline of Males. New York. Golden Books, 1996.
, Men in Groups, New York, Random House, 1969.
 B IB L IO G R A F IE 407

Tiger, Lionel $i Fowler, I leather T„ Female Hierarchies, Chicago, Beres-

ford Book Service, 1978,
Tiger. Lionel si Fox, Robin, The Imperial Animal, New York. Holt, Rine-
hart si Winston, 1971.
Tittle, Charles R., „Social Class and Criminal Behavior: A Critique of
the Theoretical Foundation", Social Forces 62 (1983), 334 358.
Tofficr, Alvin, The Third Wave, New York. William Morrow, 1980.
Tomasson, Richard F„ „Modem Sweden: The Declining Importance of
Marriage", Scandinavian Review (1998), 83-89.
Tonnies, Ferdinand, Community and Association, Londra. Roulledge si
Regan Paul. 1955.
Tonry. Michael si Morris, Norval, Crime and Justice. Vol. 7 Chicago,
University of Chicago Press, 1986.
Trivers, Robert, Social Evolution, Menlo Park, Calif.: Benjamin/Cum-
mings, 1985.
, „The Evolution of Reciprocal Altruism", Quarterly Review of Biology
46 (1971). 35-56.
Trojanowicz, Robert et al., Community Policing: A Contemporary Pers-
pective, Cincinnati, Ohio. Anderson Publishing Company, 1998.
U.S. Bureau of the Census, International Database, Population,
Washington, D.C., International Programs Center. 1998.
—, Statistical Abstract of the United States. 1996. Washington, D.C.,
U.S. Government Printing Office, 1996.
. Statistical Abstract of the United States, 1997, Washington, D.C.,
U.S. Government Printing Office, 1997.
U.S. Department of Health and Human Services, Report to Congress on
Out-of-Wedlock Childbearing, Hyatsville. Md„ U.S. Government
Printing Office, 1995.
—, lital Statistics of the United States. Vol. 1, Natality. Hyattsville, Md.,
National Center for Health Statistics, 1996.
U.S. Department of Justice, Criminal Victimization, 1973-1995,
Washington, D.C., BJS National Crime Victimization Survey. 1997.
United Nations. Demographic Yearbook. 1995. New York. United Nations
Publications, 1995.
—, World Population Prospects: The 1996 Revision-Annex 1-Demo-
graphic Indicators. New York, United Nations Publications, 1996.
408 MAREA RUPTURA

United Nations Department for Economic and Social Information and

Policy Analysis, Demographic Yearbook, ¡990, New York, United
Nations Publications, 1990.
Van Dijk. Jan J.M. ct al„ Experiences of Crime across the World,
Deventer, Olanda. KJuwer Law and Taxation Publishers. 1991.
Ventura. S.J.. „Births to Unmarried Mothers: United States, 1980-1992“,
Hyattsville, Md„ National Center for Health Statistics, 1995.
Ventura, S.J., Martin. J.A., Mathews, T.J. $i Clarke, S.C., ..Advance Report
of Final Natility Statistics, 1994“. National Center for Health Statistics,
1996.
—, Report of Final Natility Statistics. 1996, Hyattsville. Md.. National
Center for Health Statistics, 1998.
Viccica. Antoinette D.. „World Crime Trends“, International Journal of
Offender Therapy 24 (1980), 270-277.
von Mises, Ludwig, Socialism. An Economic and Sociological Analysis,
Indianapolis, Liberty Classics, 1981.
von Neumann, John $i Morgenstem, Oskar, Theory of Games and
Economic Behavior, New York, John Wiley, 1944.
Waldrop. M. Mitchell, Complexity: The Emerging Science at the Edge
of Order and Chaos, New York, Simon & Schuster, 1992.
Wallace, P.A. si LeMund. A., Women, Minorities, and Employment
Discrimination. Lexington, Mass., Lexington Books. 1977.
Warner, W. Lloyd ct al„ Yankee City, New Haven, Conn., Yale University
Press. 1963.
Weber, Max, Economy and Society, Berkeley, University of California
Press, 1978.
—, The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism, Londra, Allen and
Unwin, 1930.
—, The Religion of China, New York, Free Press, 1951.
Wells, J.E. si Rankin. J.H., „Direct Parental Controls and Delinquency“,
Criminology' 26 (1988), 263-285.
Whelan, Robert, Broken Homes and Battered Children: A Study of the
Relationship Between Child Abuse and Family Type. Oxford, Family
Education Trust, 1994.
Whitehead, Barbara Dafoe, „Dan Quaylc Was Right", Atlantic Monthly
271 (1993), 47-84.
Williams, George C.. Adaptation and Natural Selection: A Critique of
Some Current Evolutionary Thought, Princeton, N.J.. Princeton Uni-
versity Press, 1974.
 B IB L IO G R A F IE 409

Williamson. Oliver E„ „Calculativeness. Trust, and Economic Organi-

zation". Journal of Law and Economics 36 (1993). 453-502.
. The Nature of the Firm, Origins, Evolution and Development. Oxford.
Oxford University Press. 1993.
Wilson. Edward O., On Human Nature. Cambridge. Harvard University
Press, 1978.
—, ..Resuming the Enlightenment Quest". Wilson Quarterly 22 (1998).
16-27.
Wilson, James Q., Bureaucracy: What Government Agencies Do and Why
They Do It. New York. Basic Books, 1989.
—, ..Criminal Justice in England and America", Public Interest (1997),
3-14..
—, The Moral Sense. New York, Free Press. 1993.
—, Thinking About Crime, Rev. cd. New York, Vintage Books. 1983.
Wilson. James Q. si Abrahamse, Allan, „Does Crime Pay?“, Justice
Quarterly 9 (1993), 359-378.
Wilson, James Q. si Hermstein, Richard. Crime and Human Nature. New
York, Simon & Schuster, 1985.
Wilson, James si Kclling, G., „Broken Windows: The Police and Neigh-
borhood Safety". Atlantic Monthly 249 (1982). 29 -38.
Wilson, James Q. si Petersilia, Joan, editori. Crime. San Francisco, ICS
Press. 1995.
Wilson, William Julius, The Truly Disadvantaged: The Inner City, the
Underclass, and Public Policy. Chicago. University of Chicago Press,
1988.
—, When Work Disappears: The World of the New Urban Poor, New
York. Knopf. 1996..
Wolfe, Alan. One Nation, After All: What Middle-Class Americans Really
Think About God, Country’, Family. Racism, Welfare, Immigration.
Homosexuality’, Work. The Right, The Left, and Each Other, New York,
Viking. 1998.
—, Whose Keeper? Social Science and Moral Obligation, Berkeley,
University of California Press. 1989.
Womack, James P. et al„ The Machine That Changed the World: The
Story of Lean Production. New York, Harper Perennial, 1991.
Wrangham, Richard si Peterson, Dale. Demonic Males: Apes and the
Origins of Human Violence, Boston, Houghton Mifflin, 1996.
410 MAREA RUPTURA

Wrigley, E.A., Nineteenth-Century Society: Essay in the Use of Quan-

titative Methods for the Study of Social Data. Cambridge, Cambridge
University Press. 1972.
Wrong, Dennis, „The Oversocialized Conception of Man in Modem So-
ciology", American Sociological Review 26 ( 1961 ), 183-196.
Wynne-Edwards, Vero C., Animal Dispersion in Relation to Social
Behaviour, New York, Hairier Publishing, 1967.
—, Evolution Through Group Selection, Oxford, Blackwell Scientific,
1986.
Yeager, Matthew G., „Immigrants and Criminality: A Cross-National
Rev iew". Criminal Justice A bstracts 29 ( 1997 ), 143-171.
Zakaria. Earecd, „A Conversation with Lee Kuan Yew“, Foreign Affairs
73 (1994), 109-127.
Zuboff, Shoshana, In the Age of the Smart Machine: The Future of Work
and Power, New York, Basic Books, 1984.
 Cuprins

Mulţumiri ............................................................................................................ 7
PARTEA ÎNTil
MAREA RUPTURĂ
1. Reguli le jocului ............................ ...................................................... 11
2. Delincvenţi, familie, încredere: ce s-a întîmplat? ................................ 38
3. Cauze: opinia comună ................................................................................. 76
4. Cauze demografice, economice şi culturale ......................................... 94
5. Rolul deosebit al femeilor .................................................................... 111
6. Consecinţele Marii Rupturi ...................................................................... 134
7. A fost inevitabilă Marea Ruptură? .......................................................... 151

PARTEA A DOUA
DESPRE GENEALOGIA MORALEI
8. De unde provin normele? .......................................................................... 167
9. Natura umană şi ordinea socială................................................................ 179
10. Originile cooperării ................................................................................ 194
11. Auto-organi7.area ............................................................................... . 216
12. Tehnologia, reţelele şi capitalul social .................................................... 224
13. Limitele spontaneităţii şi caracterul inevitabil al ierarhiei ... 244
14. Dincolo de Grota 76 .............................................................................. 266

PARTEA A TREIA
MAREA RECONSTRUCŢIE
15. Epuizează oare capitalismul capitalul social? .......................................... 285
16. Reconstrucţii — trecut, prezent şi viitor .................................................. 301
Anexa ............................................................................................................... 325
Note .................................................................................................................. 343
Bibliografie ...................................................................................................... 387
Alessandro Baricco
Barbarii

Un coral Casandrelor deplânge pe multiple voci decăderea culturii con-

temporane sub asaltul barbarilor consumatori de divertisment din ziua
de azi. in răspăr cu acest cor. în eseurile de faţă. publicate în anul 2006
în foileton. Alessandro Baricco se opreşte asupra câtorva fenomene ale
lumii contemporane, încercând să înţeleagă în ce direcţie ne poartă. Vinul,
fotbalul, cartea sunt printre acestea, alături de „imperiul Googlc“. stăpân
peste milioane de linie-uri ce alcătuiesc universul cunoaşterii noastre. O
privire retrospectivă aruncată secolului XIX. asupra destinului Simfoniei
a IX-a de Beethoven şi asupra a două tablouri ale lui Ingres. îl ajută să
desprindă semnificaţia schimbărilor ce ne aşteaptă. Pentru Baricco, bar-
barii de care ne temem atâta nu vin din afară, ei sunt sămânţa unei noi
civilizaţii sădite în noi înşine, suntem noi aşa cum vom arăta după ce
schimbările generate de tehnologiile contemporane, între care Inlcmetul,
vor fi desăvârşit opera de mutaţie care se anunţă.

Konrad Lorenz
Cele fi păcate capitale ale omenirii civilizate

Omenirea, privită ca specie biologică, parc să-şi fi pierdut firescul instinct

de conservare. Un rău cu mai multe chipuri ameninţă dezvoltarea noas-
tră şi, în acelaşi timp. e tocmai rezultatul acestei dezvoltări: suprapopu-
larea. distrugerea mediului natural, competiţia umană acerbă, atrofierea
simţurilor, degradarea genetică, ruptura de tradiţie, receptivitatea la îndoc-
trinare şi cursa înarmărilor. Aceste opt păcate capitale sunt analizate cu
fineţe de unul dintre marii savanţi ai secolului XX.
Fondator al etologiei (ştiinţa comportamentului animal) şi laureat al
Premiului Nobel pentru medicină şi fiziologie în 1973, Konrad Lorcnz
a devenit cunoscut dincolo dc graniţele comunităţii ştiinţifice prin stu-
diile sale asupra agresivităţii, în care extindea principiile etologice asupra
comportamentului uman.
Daniel Levilin
Creierul nostru muzical

O întâmplare pe cât de neobişnuită, pe-atât de fericită a tăcut ca Daniel

Levilin - muzician rock şi producător de discuri să studieze neurolo-
gia şi să devină unul dintre specialiştii ei de frunte. Rezultatul, in plan
ştiinţific, e ţâră precedent - investigarea proceselor care au loc în mintea
noastră atunci când cântam sau ascultăm muzică nu prin experimente
aseptice de laborator, ci din perspectiva artei vii. Şi astfel, Levilin ajunge
să răspundă la întrebări esenţiale: Cum a apărut muzica? Ce legătură există
între muzică şi limbaj? Ce se întâmplă în minţile compozitorilor? Ce este
talentul muzical?
Creierul nostru muzical leagă subtilităţile imponderabile ale interpre-
tării şi audiţiei de procesele neurologice care stau la baza lor şi explică impac-
tul formidabil pe care eterna obsesie a muzicii îl are asupra noastră.

Antonio Damasio
Eroarea lui Descartes

În vara lui 1848, Phineas Gage, muncitor feroviar, suferă un accident teri-
bil: în urma unei explozii, o bară metalică îi trece prin cap. îşi revine sur-
prinzător. dar şi mai surprinzătoare sunt efectele accidentului: fără să piardă
nimic din cunoştinţele şi capacităţile pe care le avusese, firea Iui Phineas
Gage se schimbă radical. Devine insensibil, pierde orice urmă de afec-
tivitate. în plus. c incapabil să mai ia hotărâri, iar viaţa lui se destramă.
Pornind de la acest caz clasic. Antonio Damasio analizează efectele
lezării lobului frontal al creierului şi observă că insensibilizarea afec-
tivă e mereu însoţită de disfuncţii ale capacităţii de a raţiona. Ipoteza
lui Damasio. susţinută de numeroase dovezi, e că raţiunea se întemeiază
pe emoţii şi sentimente, cu alte cuvinte, că nu există o raţiune pură. ruptă
de celelalte funcţii ale creierului şi de corp. Eroarea lui Descartes con-
stă în distincţia arbitrară operată de filozoful francez între minte şi corp,
eroare perpetuată de tradiţia culturală occidentală.
Apărută în 1994. tradusă în peste 20 de limbi, Eroarea lui Descartes
a reprezentat una dintre cele mai fascinante provocări adresate atât biolo-
gilor şi medicilor, cât şi filozofilor. Antonio Damasio. neurolog american
de prim rang. sintetizează cunoştinţele despre funcţionarea creierului şi le
raportează la procesele mintale, intr-o pasionantă încercare de explicare
a raţiunii umane.
Antonio Damasio
In căutarea lui Spinoza

După ce odată cu prima lui carte. Eroarea lui Descartes, a pătruns in meca-
nismul intim al raţiunii. Antonio Damasio dezvăluie aici substratul neu-
rologic al emoţiilor şi sentimentelor care ne însufleţesc. Pornind de la
observarea cazurilor clinice cu care s-a confruntat şi de la investigaţii
prin cele mai noi tehnici de imagistică cerebrală, Damasio construieşte
o spectaculoasă teorie unitară a afectelor în ultimă instanţă, o teorie a
sufletului omenesc. Iar în acest punct ideile sale se întâlnesc cu ideile
lui Spinoza. Cartea devine astfel un dialog pasionant între neurologia
de vârf a zilelor noastre şi gândirea unui filozof singular care şi-a trăit
viaţa în perfect acord cu credinţele lui.
Profesor la universităţile din California de Sud şi din lowa, precum şi
la lastitutul Salk, Antonio Damasio este unul dintre marii neurologi ai lumii
şi, în acelaşi timp, autorul unor celebre cărţi adresate publicului larg.

Robert Park
Ştiinţa Voodoo

O tot mai bună, şi la umia urmei surprinzătoare, cunoaştere ştiinţillcâ a lumii

nu nc-a tăcut imuni la spectrul larg de aberaţii produse în permanenţă de minţi
naive, ignorate, înfierbântate ori pornite dc-a dreptul pe drumul escrocheriei.
Toate acestea sunt botezate de Robert Park. unul dintre fizicienii de frunte
ai Americii, ştiinţă Voodoo. Ştiinţa vodoo e un fel de umbră a ştiinţei reale,
o umbră care se întinde malefic asupra societăţii cu ajutorul televiziunilor
şi al jurnaliştilor incapabili să disceamâ între autoiluzionare sau păcăleală
curată şi examenul critic serios de care are nevoie adevărata ştiinţă. Per-
sonajele cărţii lui Park sunt inventatori de perpetuum mobile, vraci care
folosesc misterioasa bioenergie, oameni politici care iau decizii strate-
gice capitale tării să aibă cea mai vagă idee despre cunoştinţele impli-
cate, dar şi savanţi cu diplome în regulă care se lasă păcăliţi luând pro-
priile lor dorinţe drept realităţi şi refuzând concluziile testelor cruciale.
Robert Park vorbeşte despre deliruri pseudoştiinţifice care au cuprins lumea
întreagă: fuziunea la rece. parapsihologia, efectul cancerigen al cablu-
rilor de înaltă tensiune, homeopatia, energia gratuită infinită. Eroii tuturor
acestor aventuri ridicole au ceva în comun: gena credinţei nu e ţinută
în frâu de scepticism. Efectul acestor aventuri însă nu mai are nimic comic.
Prostia se revarsă periculos asupra unei societăţi în căutare de miracole
şi incapabile să digere adevăratul miracol al ştiinţei.
Gcorges Charpak. Henri Broch
Lecţii de vrăjitorie

Credeţi câ astrele vă influenţează destinul? Credeţi că există telepatic?

Că forţa privirii poate îndoi o sârmă sau mişca obiecte? Că pentru coinci-
denţele vieţii de zi cu zi e nevoie de explicaţii „mai profunde"? Adepţii
paranormalului sunt gata să vă asigure câ la toate aceste întrebări răs-
punsul e da. însă doi savanţi - Georges Charpak este laureat al Premiu-
lui Nobel pentni fizică, iar Henri Broch. întemeietorul unei discipline
care se ocupă tocmai cu studiul ştiinţific al paranormalului - s-au hotă-
rât să supună aceste fenomene unui examen riguros. Rezultatul e un şir
de lecţii la capătul cărora puteţi pretinde cu toată îndreptăţirea titlul de
„vrăjitor", cel puţin în faţa celor care n-au citit cartea.
Lecţiile de vrăjitorie continuă o direcţie a colecţiei „Paşi peste gra-
niţe". în care se înscriu Homo videns de Giovanni Sartori şi Ştiinfa Voodoo
de Robcrt Park: vaccinarea împotriva infantilizârii şi credulităţii. Cartea
lui Charpak şi Broch e o excelentă demonstraţie de spirit critic. într-o
lume ahtiată după lot felul de false miracole ce proliferează cu complicita-
tea tcleviziunilor şi a ziarelor de scandal.

Olivcr Sacks
Muzicofilia

Pentru Oliver Sacks, omul este o fiinţă muzicală prin excelenţă. Nu în cine
ştie ce sens metaforic, ci într-unul cât se poate de concret: în creierul uman,
zona implicată în tot ce ţine de muzică de la compoziţie şi interpretare
până la audiţie şi mişcare ritmică c mai întinsă decât zona răspunzătoare
de limbaj. Concluziile autorului se bazează pe cercetarea simptomatolo-
giei unui mare număr de pacienţi afectaţi de probleme neurologice având
manifestări muzicale. în corelaţie cu hărţi corticalc dinamice, trasate cu aju-
torul celor mai noi mijloace de investigaţie. Cercetările sale explică, de pildă,
originea obsesiilor muzicale ale anumitor bolnavi, eficacitatea muzicole-
rapiei în câteva afecţiuni sau sorgintea înclinaţiilor muzicale proprii unor
persoane afectate de diverse handicapuri. Dar Oliver Sacks nu se opreşte
aici; medicul aplecat asupra suferinţei pacientului şi preocupat de uşurarea
ci lasă mereu loc savantului pasionat de neuroştiinţâ, care foloseşte prile-
jul cercetării pur medicale pentru a deschide o perspectivă mult mai largă,
aflată in avangarda preocupărilor ştiinţifice actuale: înţelegerea mai adâncă
a modului general în care funcţionează creierul nostru.
Timp de sute şi mii de ani
lumea părea să fi rămas
în aceeaşi matcă.
„Nimic nou sub soare“ a fost
cuvântul de ordine
al celor care identificau
ziua de mâine cu cea de azi.
Acum însă cunoaşterea,
tehnologia şi societatea
evoluează intr-un ritm
care ne somează
să ne redefinim identitatea.
Seria „Paşi peste graniţe“
aduce în atenţia cititorilor
perspectivele care se deschid
în fata omului şi societăţii
într-un moment de răscruce.
in aceeaşi sene:
ANTONIO DAMASIO
in căutarea lui Spinoza
ALESSANDRO BARICCO
Barbarii
OLIVER SACKS
Muzicotilia
DANIEL J. LEVITIN
Creieml nostru muzical
Creşterea delincventei, destrămarea familii-
lor, neîncrederea şi individualismul sînt fe-
nomene care însoţesc tranziţia de la lumea
industrială la cea postindustrială. Ce şanse
au societăţile contemporane să depăşească
momentul de criză şi să refacă ordinea so-
cială? Aceasta e întrebarea pe care o pune
Francis Fukuyama, filozof american devenit
celebru după apariţia cărţii Sfîrşitul istoriei şi
ultimul om. Răspunsul e o construcţie intelec-
tuală impresionantă ce face apel la sociologie,
istorie, economie, religie, filozofie politică, bio-
logie, antropologie. Fukuyama aduce astfel
în discuţie fundamentele înseşi ale organiză-
rii sociale şi prezintă dovezi ce indică apariţia,
în Occident, a primelor semne de redresare
socială. Deşi analiza din Marea Ruptură se
referă la ţările dezvoltate, există două motive
importante pentru care lucrarea merită atenţia
publicului român. în primul rînd, mecanismele
de fond ale agregării sociale sînt pretutin-
deni aceleaşi, iar crizele societăţii nu ocolesc
România. în al doilea rînd, informatizarea a
pătruns deja la noi şi impactul ei devine tot
mai puternic. Marea Ruptură e o fascinantă
perspectivă istorică şi filozofică asupra începu-
tului secolului XXI.
ISBN 978-973-50-2632-5