Cu ce opoziție trebuie să se confrunte revoluția?

A quelles opposition la revolution doit-elle faire face?

Revoluția franceză trebuie să se confrunte în interior cu opoziția stării I –

clerul și pe plan extern cu starea II –nobilii, care au fugit din țară pentru a solicita
azil în state ca Austria, Prusia, deoarece țara se găsea în anarhie, iar ei se
considerau în pericol. În plus doreau să pregătească o contrarevoluție prin
intervenția Marilor puteri în Franța, care să înfrângă revoluționarii și să
restabilească Vechiul Regim. Chiar și regele fuge, cu familia sa, dar sunt prinși la
Varennes și readuși în Franța. De teama unei intervenții străine el e repus pe tron,
dar nu ca monarh absolut, ci ca unul constituțional, deoarece este pus să semneze
noua Constituție adoptată de revoluționari în 1791.

Pentru a rezolva criza financiară, cât şi datorită ideologiei anticreştine a revoluţionarilor

francezi, la sfârşitul anului 1789 şi începutul lui 1790 au fost emise o serie de legi, prin care au
fost confiscate averile Bisericii Catolice. Constituţia civilă a clerului a fost adoptată la 12 iulie
1790 şi ratificată de rege în acelaşi an, la 26 decembrie. Ea prevedea transformarea membrilor
clerului în funcţionari şi interzicea ordinele monastice. Victorie a forţelor celor mai ostile
Bisericii, legea va transforma în adversari ai revoluţiei acei preoţi care contribuiseră la succesul
ei. Textul legii prevedea, printre altele, ca alegerea în funcţiile clericale să se facă de către toţi
cetăţenii, indiferent de apartenenţa lor religioasă. Mai mult, la 27 noiembrie, Adunarea
decretează că toţi preoţii sunt obligaţi să depună jurământ de fidelitate faţă de naţiune, lege şi
rege, sub ameninţarea cu destituirea. Aproximativ 45% dintre preoţi -refractarii- au refuzat să
presteze jurământul, pe care îl considerau drept o schismă faţă de Roma.

Veritabila ruptură între popor şi familia regală s-a produs în timpul tentativei de a fugi în
străinătate. Membrii familiei regale au fost opriţi la Varennes, în 21 iunie 1791. Deja discreditat
de vizibila sa ostilitate faţă de Revoluţie, Ludovic XVI-lea este readus la Paris, în 25 iunie, şi
este suspendat.

În septembrie, în faţa dezordinilor în creştere şi a ostilităţii vechilor monarhii europene,

majoritatea moderată din Adunarea Constituantă decide să-l reinstaleze pe Ludovic XVI pe tron,
în speranţa de a frâna radicalismul Revoluţiei şi de a împiedica o intervenţie străină. Regele a
acceptat să contrasemneze noua constituţie, care transforma Franţa într-o monarhie
constituţională. El era nevoit să partajeze puterea cu Adunarea Legislativă (ce succeda Adunarea
Constituantă), păstrându-şi dreptul de veto şi cel de alegere a miniştrilor. În Adunarea legislativă,
s-au constituit facţiunile: monarhişti; republicani liberali (girondini); republicani radicali
(iacobini).
 Uniţi provizoriu de convingerile lor republicane, girondinii şi iacobinii au votat împreună
mai multe texte importante, cum ar fi obligaţia emigranţilor de a se întoarce înainte până la
sfârşitul anului 1791 şi condamnarea la închisoare sau deportare pentru clerul refractar. Veto-ul
emis de Ludovic XVI-lea împotriva acestor legi a suscitat o criză ce a acordat girondinilor
accesul la putere, în martie 1792.

Din motive diferite, regele, monarhiştii şi girondinii îşi doreau război cu puterile ostile. Regele
considera că înfrângerea ar putea să-i consolideze puterea. Girondinii doreau să canalizeze elanul
revoluţionar înspre exteriorul Franţei. Războaiele revoluţionare încep odată cu declaraţia de
război din 20 aprilie 1792, adresată Austriei, de partea căreia se va alătura şi Prusia, după câteva
săptămâni.

Comuna din Paris, instalată la Primăria oraşului după căderea Bastiliei, a devenit insurecţională
în 10 august 1792, pe fondul înfrângerilor suferite pe front şi a ameninţărilor primite din partea
străinilor, ce au determinat creşterea fervoarei naţionale şi a nemulţumirilor faţă de familia
regală. O manifestaţie a luat cu asalt Palatul Tuileries şi regele a fost arestat, sub suspiciunea de
trădare.

La începutul lui septembrie 1792, panicat în faţa înaintării armatelor inamice şi de rumorile de
complot contrarevoluţionar, poporul înarmat a masacrat mai mult de o mie de regalişti, preoţi
refractari şi deţinuţi de drept comun în închisorile din Paris şi din alte oraşe din provincie.
Masacrul, permis de unii lideri iacobini, marchează prima derivă a Revoluţiei.

Iacobinii, sub conducerea avocatului Georges Danton, dominau Comuna şi şi-au mărit influenţa
în Adunarea Legislativă. Aceasta decide convocarea alegerilor cu sufragiu universal masculin,
destinat să reunească o nouă convenţie constituţională.

O dată cu căderea monarhiei, războiul a luat un caracter naţional şi politic, nemaifiind un

conflict între regi. La 20 septembrie 1792, o armată franceză a oprit la Valmy înaintarea prusacă.
Recent aleasa Convenţie Naţională, reunită în ziua victoriei de la Valmy, proclamă Republica la
21 septembrie. Adunarea Constituantă îşi schimbă denumirea în Convenţia Naţională. În toamna
anului 1792, armata, în ofensivă după bătălia de Valmy, reuşeşte să pătrundă în Imperiul
Romano-German, în Savoia şi în Ţările de Jos austriece. În cadrul Convenţiei, lupta politică se
intensifică, plenul oscilând între a sprijini girondini şi iacobini (mai radicali şi având populaţia
Parisului de partea lor). Convenţia decide ca regele să fie judecat pentru trădare în faţa sa şi
printr-un vot cvasiunanim, Ludovic al XVI-lea este găsit vinovat. Este condamnat la moarte şi
ghilotinat la 21 ianuarie 1793. După execuţia regelui, influenţa girondinilor scade în cadrul
Convenţiei. În plus, armatele franceze suportă loviturile coaliţiei formate din Anglia, Austria,
Spania, Ţările de Jos şi mai multe state italiene.

La 24 februarie, Convenţia votează conscripţia militară a 300.000 de oameni. Comisarii trimişi

în departamente pentru a organiza mobilizarea, sunt aleşi dintre iacobini, lărgind falia dintre
girondini şi masele populare. În Vendeea, regalişti şi preoţi refractari, incurajaţi de traumatismul
cauzat de executarea regelui şi ostilitatea ţăranilor faţă de conscripţie, organizează o revoltă
armată care se extinde şi în Bretania.
Girondinii încearcă în van să se opună propunerilor iacobine destinate a creşte puterea
guvernului central. Un Tribunal revoluţionar este instituit la 10 martie pentru a judeca suspecţii
iar la 6 aprilie, Convenţia creeaza Comitetul de Salvare Publică, organul executiv al Republicii.

Dificultăţile militare, extinderea războiului civil, avansul forţelor inamice pe teritoriul naţional,
au produs o criză în cadrul Convenţiei, rivalitatea dintre girondini şi iacobini fiind din ce în ce
mai mare.

În concluzie, opozanții revoluției au fost stările privilegiate a I a și a II a, regele, precum

și Prusia și Austria care doreau să reinstaureze Vechiul Regim în Franța secolului XVIII, prin
înfrângerea revoluționarilor.

Revoluția franceză (în franceză Révolution française) se caracterizează printr-o serie de

revolte sociale și politice radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat
profund istoria modernă a statului francez. Aceasta a marcat declinul puternic al monarhiei și
bisericii și apariția democrației și naționalismului. Resentimentul popular față de privilegiile de
care se bucurau clerul și aristocrația a crescut în timpul unei crize financiare în urma a trei
războaie anglo-franceze costisitoare și a câtorva ani cu recolte proaste. Cereri de schimbare și
reforme au fost formulate după idealuri iluministe, ceea ce a provocat convocarea Stărilor
Generale în mai 1789.

Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul
asupra Bastiliei în iulie, aprobarea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în luna
august și un marș al femeilor către Versailles care a forțat curtea regală să plece la Paris, în
octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor,
instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte
pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai
monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica
fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost executat
la 21 ianuarie 1793.
 Evenimentul care are urmari profunde pe toate planurile dezvoltarii societatii in istoria
moderna a Europei si a lumii a fost Revolutia franceza. Izbucnita in 1789, Revolutia din Franta a
avut drept cauza fundamentala anacronismul structurilor politice, sociale si economice ale tarii.
Acest lucru a determinat declansarea, dupa 1770, a unei crize de sistem care a alimentat
nemultumirile maselor pana la un asemenea grad incat nici o tentativa reformista schitata de sus
nu le va mai multumi. Astfel, monarhia, aristocratia si clerul superior, factorii politici dominanti,
vor scapa situatia de sub control. La fel ca in Tarile de Jos, si in Anglia sistemul politic absolutist
era cel care a provocat nemultumirea generala. Anacronica si intolerabila era impartirea
populatiei in stari sociale. Franta se impartea in privilegiati (cei cu drepturi speciale -; clerul si
nobilimea) si neprivilegiati (burghezia si taranimea). Contradictia fundamentala decurge din
faptul ca privilegiatii monopolizau accesul la functiile si demnitatile superioare in stat, detineau
posesiunea celei mai mari parti din fondul funciar si de scutirea de impozite. Daca privilegiatii
reprezentau in franta cel mult 10% din populatie, ei detineau circa 80% din suprafata agricola a
tarii. Intrucat cheltuielile statului au crescut in secolul XVII pentru administratie, lucrari publice
si armata, deficitul financiar devenea endemic iar unele reforme sociale si economice incercate
timp de vreo 15 ani nu au dat rezultate.
In Franta s-a dezvoltat pe parcursul secolului XVII o larga miscare cultural-filozofica
(Iluminismul) care sustinea reorganizarea societatii si a statului pe baze rationale, adica in
conformitate cu legile naturii. Marea majoritate a populatiei franceze dorea o schimbare
fundamentala a cadrului politic intern. Sfatuit de cercurile nobiliare, regele a convocat Adunarea
Starilor Generala, care s-a intrunit la 5 mai 1789. deputatii starii a treia se infatiseaza cu un
program sintetizat, avand la baza doleantele exprimate de alegatori: Constitutie, desfiintarea
privilegiilor, apararea dreptului de proprietate, reforma justitiei. Pentru a invinge impotrivirea
privilegiatilor, deputatii starii a treia au recurs la o actiune indrazneata ce poate fi considerata
inceputul propriu-zis al revolutiei. Astfel, la 17 iunie 1789 ei s-au proclamat Adunare Nationala
care, incepand cu 9 iulie, se va numi si Constituanta. Deputatii starii a treia se considerau singurii
indreptatiti a vorbi in numele natiunii franceze deoarece ei reprezentau imensa majoritate a
cetatenilor. Regele Ludovic XVI si Curtea au incercat sa dizolve prin forta Adunarea Nationala
Constituanta concentrand trupe in imprejurimile capitalei, dar ei nu au prevazut ca in sprijinul
Adunarii se va rascula populatia Parisului. La 14 iulie 1789 ea a cucerit fortareata Bastilia
(inchisoare pentru detinutii politici si simbol al absolutismului monarhic). In continuare,
rasculatii au rasturnat conducerea Parisului si au instalat o municipalitate favorabila cauzei
revolutionare. Regele si nobilimea n-au riscat un razboi civil. Ei au retras trupele si au acceptat
starea de fapt -; au recunoscut atributiile legislative asumate de Adunarea Nationala
Constituanta. Aceasta, intr-o memorabila sedinta desfasurata in noaptea de 4-5 august 1789, a
votat si a proclamat ca in Franta „oranduirea feudala e desfiintata pentru totdeauna”, ceea ce a
insemnat abrogarea tuturor privilegiilor, egalitatea cetatenilor in fata legii, desfiintarea
prestatiilor, a dijmei, secularizarea pamanturilor bisericii si alte manastiri. Urmatorul pas a fost
adoptarea la 26 august 1789 a „Declaratiei Drepturilor Omului si ale Cetateanului”, o expunere
de principii ale viitoarei Constitutii, declaratie ce va deveni totodata document de referinta pentru
toate miscarile democratice din lume din secolul XIX, pastrandu-si pana azi valabilitatea. Ea
enunta in definitii lapidare drepturile inalienabile si inprescriptibile ale omului: libertatea,
proprietatea, rezistenta in fata asupririi, suveranitatea poporului, egalitatea cetatenilor, atributele
fundamentale ale guvernarii si campul de actiune al legilor. Toate aceste principii au fost adunate
in Constitutia din 1791 a carei adoptare parea sa incheie revolutia intrucat era realizat obiectivul
ei principal inscris in programul Adunarii Nationale. Lucrurile au evoluat insa altfel. Ceea ce s-a
incheiat in 1791 a insemnat doar prima etapa a evolutiei deoarece nu se reusise, in fapt,
rezolvarea problemelor economice si sociale care continuau sa nemultumeasca majoritatea
locuitorilor. In anii 1791-1792 problema cea mai acuta care statea in fata Adunarii legislative,
aleasa conform Constitutiei, era cea economica. Bunurile de consum s-au redus si s-au scumpit, a
crescut specula, moneda s-a depreciat -; primul efect al incetarii controlului statului si al
liberalizarii economiei. Au avut loc revolte locale si apare pericolul indepartarii populatiei de
revolutie. Conducatorii sunt convinsi ca situatia se datoreaza si izolarii Frantei datorita ostilitatii
tarilor vecine si a uneltirilor acestora. Concluzia era ca Franta revolutionara trebuia sa franga
bariera din jurul ei, sa ajute popoarele sa se elibereze de tirani si abia atunci, in cadrul
fraternizarii popoarelor libere, se vor crea conditiile prosperitatii generale. Pasind cu imprudenta
pe aceasta cale, Franta a declarat, la 17 aprilie 1792, razboi Austriei. A inceput astfel era
razboielor Revolutiei franceze, care se vor prelungi pana in 1815. In cursul lor, Franta a repurtat
multe victorii, araspandit in Europa noile idei, dar a suferit mari pierderi umane si materiale,
sfarsind printr-o mare infrangere militara si politica. La inceput Franta era slab pregatita pentru
razboi si a suferit infrangeri, dar acestea au fost puse pe seama tradatorilor, in fruntea carora se
situa regele. Drept urmare, la 10 august 1792 a izbucnit o insurectie populara in fruntea careia s-
au situat membri Clubului Iacobin, insurectie care a detronat monarhia, iar franta a devenit
republica incepand cu 21 septembrie 1792. Ludovic XVI de Bourbon a fost executat pe esafod ca
un om de rand la 21 ianuarie 1793. a fost ales un nou corp legislativ - Conventia Nationala, ca
organ executiv functionand niste comitete numite de Conventie, cele mai importante fiind
Comitetul Salvarii Publice si Comitetul Sigurantei Generale. Sub impactul primejdiei externe,
puterea a fost cucerita prin lovitura de stat de gruparea radicala a iacobinilor, sprijinita din nou
de insurectia unei parti din populatia Parisului, populatie ce a fost mobilizata prin acea metoda de
raspandire a panicii, a zvonurilor de tradare si a chemarilor la salvarea patriei in pericol, avand in
vedere ca era o diversiune pentru acapararea puterii. Iacobinii au instaurat o dictatura sustinuta
de teroare. Nu se poate, totusi, tagadui ca prin aceasta metoda dura ei au fost capabili sa realizeze
o opera impresionanta. Ei au faurit prima mobilizare totala a populatiei unei tari si a resurselor
sale economice. Au putut ridica o armata uriasa (circa un milion de combatanti) care a respins
invazia straina peste granitele Frantei. A fost instituita o economie dirijata si au intrerupt
temporar criza alimentara, specula si inflatia, restabilind increderea maselor in Revolutie si
conducatorii ei. Iacobinii au decretat o intinsa improprietarire a taranilor, desfiintarea oricaror
drepturi de origine feudala. Ei au dat astfel o lovitura puternica marii proprietati nobiliare si au
facut din Franta o tara de mici proprietari agrari. Iacobinismul a reusit astfel sa insufle
francezilor acel spirit eroic fara seaman in istoria moderna, atat de mult evocat de istorici si
scriitori. Totusi, guvernarea prin teroare a fost o greseala. Nu s.au respectat legile si procedurile
legale pentru cei acuzati de tradare, prin aceasta putandu-se intelege orice (chiar si un zvon putea
inculpa un individ). Sentinta se pronunta foarte urgent, uneori in absenta oricaror probe,
judecatorul fiind autorizat sa se pronunte in conformitate cu gandirea sa intima, sentinta fiind
aproape intotdeauna condamnarea la moarte. Iacobinii motivau necesitatea terorii prin gravitatea
si permanenta invaziei straine si a uneltirilor contrarevolutionare din interior. Dar o asemenea
stare nu putea continua si apar nemultumiri impotriva acestor excese, care se exprima in
primavara anului 1794. chiar in interiorul conducerii iacobine au aparut proteste, cerandu-se
revenirea la normalitate in interior si incheierea pacii cu adversarii din exterior. Si acesti
protestatari au fost considerati tradatori si au fost ghilotinati, intre ei numarandu-se Danton si
Demoulenc, care isi creasera faima de eroi ai revolutiei..
 ………………………………………………..

Iniţial, preoţii vor avea un rol esenţial în ceea ce priveşte răspândirea ideilor
revoluţiei. Este cazul celor 200 de parohi care, în 1789, au decis să rupă contactul cu
episcopii lor şi să adere la Adunarea Constituantă. Totuşi, acest lucru nu a determinat
sentimente mai bune ale revoluţionarilor faţă de Biserică şi cler în general. De la
adoptarea celebrelor cahiers de doleancese observa că sentimentele anticlericale se vor
transforma în unele anticreştine.

„Declaraţia drepturilor omului” din 26 august 1789 acorda libertate de cult tuturor

confesiunilor religioase. Biserica catolică îşi pierde astfel statutul de autoritate
religioasă absolută, nemafiind religie de stat. Un alt act fundamental care va duce la
izbucnirea conflictului dintre cler si stat este Constituţia Civilă a Clerului din 1790.
Prin această reformă se reorganizează clerul şi se introduce obligativitatea depunerii
jurământului de fidelitate către stat a clerului. Aproximativ 45% dintre clerici refuză
să depună jurământul şi asupra lor se vor revărsa multe persecuţii.

Preoţii juraţi, cei care depun jurământul, vor încerca să creeze o Biserică constituantă
supusă şi controlată de către stat. Aceasta va fi abolită în 1793 când toate cultele
creştine vor fi interzise. Evenimente precum războiul civil de la Vandeea şi Bretagne,
prin care s-a dovedit implicarea clericilor de partea contrarevoluţionarilor, adânceşte
conflictul dintre stat şi cler. La 26 august 1792 li se ordonă tuturor preoţilor refractari
sub 60 de ani să părăsească Franta, cei în vârstă fiind puşi în detenţie.

Vor exista biserici disidente şi preoţii refractari care se vor alătura “Contrarevoluţiei”.
Se estimează că în timpul Revoluţiei au murit cel puţin 3000 de preoţi, din cauza
proceselor intentate de Tribunalul Revoluţionar şi a execuţiilor spontane, majoritatea
din ei fiind preoţi refractari.[6]

 La începutul lui septembrie 1792, Adunarea Legislativă legalizează divorţul, concept
contrar doctrinei catolice. Adunarea Legislativă preia şi controlul asupra registrelor
naşterii, deceselor şi căsătoriei.

O rumoare contrarevoluţionară cuprinde poporul care se înarmează şi masacrează mai

mult de o mie de regalişti, preoţi refractari şi deţinuţi de drept comun din închisorile
din Paris şi alte oraşe de provincie. În Paris, pe o perioada de 48 de ore, începând cu
ziua de 2 septembrie 1792, în timp ce Adunarea Revoluţionară se dizolva în haos, trei
episcopi şi mai mult de 200 de episcopi erau masacraţi de mulţimea furioasă. Execuţii
au mai avut loc la Lyon sau portul Rochefort.

Revoluţionarii atei vor avea câştig de cauză în faţa celor creştini. La conducerea
Franţei ajung girondinii lui Danton, un ateu convins, şi iacobinii lui Robesppiere. Din
octombrie 1793, sunt trimise „bande revoluţionare” ajutate de liderii locali, care au
scopul de a promova regimul „Terorii”şi al decreştinării. Unele regiuni au fost mai
receptive decât altele în ceea ce priveşte renunţarea la religia creştină. Parisul şi zona
centrală a Franţei vor îmbrăţişa rapid cultele revoluţionare ale Raţiunii şi Fiinţei
Supreme. Iar altele, precum vestul şi nord-vestul Franţei, unde catolicismul deţinea o
putere stabilă, vor manifesta o înverşunată opoziţie politicilor anticreştine de la Paris.
Majoritatea provinciilor vor revenii la creştinism după căderea regimului Terorii.

În octombrie 1793 calendarul revoluţionar îl înlocuieşte pe cel creştin. Săptămâna era

de 10 zile, fără referinţe biblico-religioase, marcând astfel naşterea unei noi ere, cea a
Revoluţiei Franceze, şi sfârșitul erei religioase începute la naşterea lui Iisus Hristos.
Totodată, sunt eliminate sărbătorile religioase (calendarul catolic francez existau
atunci 183 de sărbători) şi înlocuite cu sărbători laice care celebrau natura, raţiunea
sau omul. Sunt înlocuite şi numele de străzi care purtau denumirea unor sfinţi, regi sau
aristocraţi. Se iau o serie de măsuri şi contra obiectelor fizice religioase. Astfel, se
interzice folosirea clopotelor, care sunt topite şi folosite pentru crearea de tunuri în
slujba naţiunii.

Statuetele religioase au fost distruse şi veşmintele clericale au fost înlocuite cu unele

laice. Bisericile creştine fie au fost închise, fie au fost folosite drept temple pentru
noua religie revoluţionară. De departe, cel mai atacat simbol a fost cel al preoţiei. Zeci
de mii de preoţi au fost obligaţi să demisioneze şi să ducă o viaţă laică, fiind
ameninţati cu închisoarea dacă refuzau[7]. Evoluția situației a făcut ca mulţi dintre
preoţi care susţinuseră idealul revoluţionar să fie acum deziluzionaţi de acesta.

În timp ce religia creştină era persecutată, autoritatea centrală impune noi culte care să
o înlocuiască. Primul dintre acestea a fost cultul Raţiunii, proclamat în urma
evenimentelor din 17-19 brumar (noiembrie 1793). Momentul culminant îl constituie
depunerea pe altarul bisericii din Notre Dame a unei prostituate care reprezenta pe
zeiţa Raţiunii.

Cultul este celebrat prin combinarea elementelor religioase cu cele păgâne. Iniţiativa
unor astfel de festivaluri intervine fie datorită iniţiativei autorităţilor centrale (victorii,
celebrarea unor momente importante din istoria Republicii sau a unor personaje
importante pentru aceasta), fie unor iniţiative locale (celebrarea unor eroi locali).

Proclamarea cultului Raţiunii s-a făcut în iarna anului 1794, când orăşenii parizieni şi
alţi cetăţeni din preajma comunelor pariziene au anunţat noua „revelaţie” în faţa
Convenţiei:

„Eroarea care ne-a condus ani de ani a dispărut, prejudiciul adus de fanatism a
dispărut, nu avem alt cult decât Libertatea şi Raţiunea”(Villemoble, 4 Frimaire)[8]
Forma de exprimare a cultului era organizarea unor festivaluri marcate de manifestaţii
antireligioase:purtarea în procesiuni ale unor elemente religioase, precum statuete sau
obiecte liturgice;procesiunea măgarilor care purtau mitre şi erau îmbrăcaţi în
vestimentaţie clericală[9], arderea efigiilor capeţiene[10];purtarea prizonierilor contra-
revoluţionari alături de măgarii care purtau mitre[11]şi prin bacheturi civice, o formă
de redescoperire a comuniunii. Festivalurile în cinstea zeiţei Raţiunii aveau loc, de
obicei, în oraşele mai importante, de două ori:la începutul iarnii, în Brumar, şi apoi la
începutul verii, în Pluviose. În ceea ce priveşte personificarea zeiţei, oamenii se
foloseau de propria imaginaţie desemnând femei în vârstă sau femei tinere.

Cultul Ființei Supreme

Venirea la putere a lui Robesspierre şi instaurarea Marii Terori duce la decăderea

cultului Raţiunii şi promovarea unui nou cult, cel al Fiinţei Supreme. Acesta a fost
proclamat la 18 floreal anul II (7 mai 1794) şi a reprezentat manifestarea unei forme
de deism care recunoştea existenţa unei divinităţi superioare şi a imortalităţii
sufletului, negând însă implicarea divinităţii pe pământ, omul fiind liber şi demn să
decidă asupra acţiunilor sale. Ca şi celălalt cult, principala formă de manifestare a sa
era festivalul:în cinstea Fiinţei Supreme (la 20 prairial), a naturii, a fiinţei umane, a
poporului francez, martirilor liberăţii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, Republicii,
stoicismului etc.[12]

Căderea lui Robbespiere la 9 thermidor determină şi căderea cultul Fiinţei

Supreme. În timpul Directoratului, din 1795, la sugestia lui La Reveilliére-Lépeaux,
guvernul promovează un nou cult, teofilantropia. Teofilantropia reprezintă încercarea
de a transforma deismul într-o practică religioasă. Crezând în existenţa unui singur
Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, promotorii săi încearcă înlocuirea ritualurilor
catolice şi promovarea unui spirit religios folosind învăţături variate precum cele ale
lui Confucius sau ale lui Jean Calvin.[13]Însă nici acest cult nu-şi câştigă suficienţi
adepţi, catolicismul revenind încet în comunităţile rurale. Cultele revoluţionare se
menţin în continuare în marile comunităţi urbane şi mai ales în Paris şi în jurul
acestuia. Revenirea oficială la catolicism se realizează în urma Concordatului din
1801 dintre Napoleon şi papa Pius al VII-lea.

Momentul înlocuirii cultelor creştine cu unele revoluţionare nu este unul fără urmări
pentru istoria poporului francez. De atunci, Biserica Catolică îşi pierde complet
puterea politică şi economică asupra statului, iar acest moment rămâne adânc
înrădăcinat într-un segment al burgheziei franceze care şi în secolul al XIX-lea mai
manifestă “o formă deistică vagă şi moralizatoare asemenea cultului Fiinţei Supreme a
lui Robbesppiere”.[14]