Sociologia Religiei

1
Nivel Licența
ANUL I, SEMESTRUL II Universitatea din Craiova
Facultatea de Științe Sociale
Specializarea SOCIOLOGIE
DISCIPLINA:
SOCIOLOGIA RELIGIEI
Titular disciplină: Lect.univ.dr.Veronica Gheorghiţă

2
CURS :
STUDIUL SOCIOLOGIC AL RELIGIEI
Tematica:
1. Religia - delimitări conceptual
2. Aspecte sociologice în studiul religiei
3. Teorii asupra religiei
1.Religia -delimitări conceptuale1
Religia este un concept multi-dimensional, amplu dezbătut, iar încercările specialiştilor de a o

defini au avut în vedere comportamentele, experienţele, credinţele şi tradiţiile sociale sau culturale. În
sens general, religia reprezintă experienţele sacrului şi „construirea acestora în sisteme de credinţă,
emoţie, acţiune şi relaţii sociale, orientate spre realităţi mai mari care depăşesc nivelul de experienţă
empirică şi, prin urmare, conferă sensul suprem în viaţă”2.
Sub aspect etimologic, termenul de religie este de origine latină (religare) şi înseamnă „a
lega” sau „a lega rapid”3. Plecând de la această traducere a termenului, religia ar putea face referire la
fiinţele umane „legate” de divinitate, Dumnezeu sau oricare alte forţe supranaturale.
Cu toate că religia este universală, majoritatea definiţiilor prezintă caracteristici diferite ale
fenomenului religios, devenind dificilă identificarea elementelor comune şi acceptarea unui punct de
vedere universal valabil. Unele definiţii „pun accentul pe credinţa în fiinţe supranaturale sau
divinităţi, altele se mulţumesc să prezinte funcţiile religiei în raport cu individul şi societatea, în timp
ce altele se concentrează pe modul în care sensul termenului a fost construit şi contestat de-a lungul
timpului şi în diverse contexte sociale”4.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, religia “este o construcţie socială menită să furnizeze un
mod comun, colectiv de raportare la aspectele necunoscute, icognoscibile ale vieţii umane”5.
Transcedentalul reprezintă pentru anumite persoane „un Dumnezeu personal, pentru alţii o Forţă
impersonală, pentru unii el poate fi atins în această viaţă, alţii îl caută în altă viaţă, pentru mulţi el
este esenţa realităţii, pentru unii este un vis iluzoriu, căutat în altă viaţă”6.
Din punct de vedere teologic, religia este „legată de existenţa şi permanenta încercare a
omului de a-L cunoşte pe Dumnezeu, şi de aceea nu se prezintă ca o ştiinţă în înţelesul curent al
1
Material preluat din Gheorghiţă Veronica, Religie şi religiozitate în România, Editura SITECH, 2015
2
Bryan Turner (coord.), The Cambridge Dictionary of Sociology, Editura Cambridge, 2006, p. 505.
3
Dicţionarul etimologic online, http://www.etymonline.com – accesat la data de 06.08.2012.
4
Bryan Turner (coord.), op.cit., p. 505.
5
Allan G. Johnnson, Dicţionarul Blackwell de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 287.
6
Norman Geisler, Filosofia religiei, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 35.
3
cuvântului, ci mai mult ca un fenomen spiritual pur şi universal, care nu se poate mărturîşi decât prin
trăire şi viaţă religioasă”7.
În sens general, religia este definită de sociologi „drept un sistem cultural de credinţe şi
ritualuri împărtăşite, ce asigură un sens al înţelesului ultim şi scop, prin crearea unei concepţii despre
o realitate sacră, atotcuprinzătoare şi supranaturală”8. Această definiţie cuprinde trei elemente cheie:
religia ca formă de cultură, religia cuprinde credinţe sub forma unor practici ritualizate, religia
furnizează un scop în viaţă.
Definirea termenului de religie atrage o serie de întrebări cu privire la multitudinea de
explicaţii şi percepţii ale conceptului. În literatura de specialitate, Clarke şi Byrne (1993) au
identificat trei surse de îndoială cu privire la posibilitatea de a produce o definiţie satisfăcătoare a
religiei9:
 conflictele şi neclarităţile ivite în utilizarea obişnuită a termenului;
 sensul confuz al termenului rezultat din istoria sa;
 divergenţe evidente în scopuri şi abordări ale definiţiei religiei.
De aceea, pentru a reuşi să depăşească orice nelămurire, specialiştii au preferat să-şi îndrepte
atenţia de la definiţii particulare, care fac referire la o anumită religie, spre termenul de orientare
religioasă, în general referindu-se la actul motivaţional care construieşte comportamentul religios.
2. Aspecte sociologice în studiul religiei10
Studiul religiei este un demers provocator, care solicită în mod specific imaginaţia
sociologică. În analiza practicilor religioase, trebuie să dăm sens multora dintre diversele credinţe şi
ritualuri care se regăsesc în diferite culturi umane. Trebuie să fim receptivi la idealurile care inspiră
convingeri profunde printre credincioşi şi, în acelaşi timp, să avem o viziune echilibrată asupra lor.
Avem de pus faţă în faţă idei care caută veşnicia, în timp ce trebuie să recunoaştem că grupurile
religioase promovează totodată şi scopuri destul de lumeşti- precum obţinerea de fonduri sau
recrutarea adepţilor. Trebuie să recunoaştem diversitatea credinţelor religioase şi a modurilor de
conduită, dar trebuie să investigăm şi natura religiei ca fenomen general.
Sociologii definesc religia drept un sistem cultural de credinţe ritualuri impărtăşite, ce asigură
un sens al înţelesului ultim şi un scop, prin crearea unei concepţii despre o realitate sacră,
atotcuprinzătoare şi supranaturală (Durkheim, 1965; Berger, 1967; Wuthnow, 1988).
7
Iancu Săceanu, Mic dicţionar de termeni religioşi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010, p. 3.
8
Anthony Giddens, Sociologie, Ediţia V, Bucureşti, Editura All, 2010, p. 510.
9
Safiek Mokhlis, Relevancy and Measurement of Religiosity in Consumer Behavior Research, în Revista International
Bussiness Research, Volumul II, Nr. 3/ iulie 2009, p. 77, disponibil la adresa www.ccsenet.org/journal/html.
10
Material preluat din Anthony Giddens, op.cit., pp.509-512.
4
Există trei elemente cheie în această definiţie:
 Religia este o formă de cultură. Cultura constă în convingeri impărtăşite, valori, norme şi
idealuri care creează o identitate comună în rândul unui grup de oameni. Religia împărtăşeşte
toate aceste caracteristici.
 Religia presupune credinţe care iau forma unor practici ritualizate. Toate religiile au astfel
un aspect comportamental- activităţile speciale la care iau parte credincioşii şi care îi
identifică drept membri ai comunităţii religioase.
 Religia asigură un scop în viaţă- sentimentul că viaţa are, în cele din urmă, sens. Aceasta se
întâmplă prin explicarea în mod coerent şi constrângător a ceea ce transcende sau eclipsează
viaţa de zi cu zi, în modalităţi în care alte aspecte ale culturii (cum ar fi un sistem educaţional
sau o convingere în democraţie) nu o pot face (Geertz, 1973; Wuthnow, 1988).
Ceea ce lipseşte din definiţia sociologică a religiei este la fel de important ca şi ceea ce
aceasta include: nicăieri nu se face vreo menţiune despre Dumnezeu. Adesea ne gândim la teism,
credinţa într-una sau mai multe zeităţi supranaturale (termenul îşi are originea în cuvântul grecesc
prin care este desemnată divinitatea, zeul suprem) ca fundamental pentru religie, dar acesta nu este o
condiţie necesară. Unele religii, precum budismul, cred mai degrabă în existenţa unor forţe spirituale
decât într-un anumit Dumnezeu.
Cum gândesc sociologii religia?

Atunci când sociologii studiază religia, o fac în condiţia de sociologi şi nu în aceea de
credincioşi (sau necredincioşi) faţă de o anumită credinţă. Această postură are câteva implicaţii
pentru studiul sociologic asupra religiei:
1. Pe sociologi nu îi interesează dacă credinţele religioase sunt adevărate sau false. Dintr-o
perspectivă sociologică, religiile nu sunt considerate ca fiind decretate de Dumnezeu, ci construite
social de fiinţele umane. Prin urmare, sociologii lasă deoparte convingerile lor personale atunci când
studiază religia. Ei devin preocupaţi mai degrabă de aspectele umane decât de cele divine ale
religiei. Sociologii se întreabă: cum este organizată religia? Care sunt principalele sale credinţe şi
valori? Cum se raportează ea la societate în general? Ce îi explică succesul sau eşecul în recrutarea
şi păstrarea credincioşilor? Problema dacă o anumită credinţă este „bună” sau „adevărată”, oricât
de importantă poate fi pentru credincioşii religiei studiate, nu intră în preocupările sociologilor. (Ca
indivizi, ei pot avea opinii clare şi ferme asupra acestei chestiuni, dar este de dorit ca, în calitate de
sociologi, poată ţine deoparte aceste păreri care le pot influenţa cercetarea.)
5
2. Sociologii sunt preocupaţi îndeosebi de organizarea socială a religiei. Religiile sunt printre cele
mai importante instituţii din societate. Ele reprezintă o sursă importantă de norme şi valori adânc
înrădăcinate. În acelaşi timp, religiile sunt practicate de regulă printr-o enormă varietate de forme
sociale. În cadrul creştinismului şi al iudaismului, de exemplu, practica religioasă se realizează
adesea în organizaţii formale, precum biserici sau sinagogi. Totuşi, acest lucru nu este obligatoriu
pentru unele religii asiatice, precum hinduismul şi budismul, unde practicile religioase sunt de multe
ori realizate în casă, sau în alte aşezări naturale.
Sociologia religiei este preocupată de modul în care funcţionează, în realitate, diversele
instituţii şi organizaţii religioase. Adesea, religiile europene timpurii au făcut corp comun cu
societatea în general, credinţele şi practicile religioase fiind incorporate în viaţa de zi cu zi. Acest
lucru este valabil şi astăzi în multe zone de pe glob. În societatea modernă industrială, religiile se
constituie în organizaţii separate, adesea birocratice, sociologii concentrându-se astfel asupra
organizaţiilor prin care religia trebuie să funcţioneze pentru a supravieţui (Hammond, 1992). Această
instituţionalizare i-a determinat pe unii sociologi să considere religiile din Statele Unite şi Europa ca
fiind similare organizaţiilor de afaceri, aflate în competiţie pentru recrutarea de membri (Warner,
1993).
3. Adesea, sociologii consideră religia ca o sursă majoră de solidaritate socială. În măsura
în care religiile asigură credincioşilor un set comun de norme şi valori, ele sunt o sursă, importantă de
solidaritate socială. Credinţele religioase, ritualurile şi legăturile ajută la crearea unei „comunităţi
morale” în care toţi membrii ştiu cum să se poarte unul faţă de celălalt (Wuthnow, 1988). Dacă o
singură religie domină o societate, ea poate fi o importantă sursă de stabilitate socială. Dacă membrii
unei societăţi aderă la numeroase religii concurente, diferenţele religioase pot conduce la conflicte
sociale destabilizatoare. Exemple recente de conflicte religioase în cadrul unei societăţi includ luptele
între credincioşii sikh, hinduşi şi musulmani în India, ciocnirile între musulmani şi creştini în Bosnia
şi alte părţi ale fostei Iugoslavii, precum şi crimele rasiste împotriva evreilor, musulmanilor şi altor
minorităţi religioase în Statele Unite.
4. Sociologii tind să explice interesul pentru religie în termenii forţelor sociale mai degrabă
decât în factori pur personali, spirituali sau psihologici. Pentru mulţi oameni, credinţele religioase
sunt o experienţă profund personală, implicând un simţ al conexiunii cu forţe care transcend realitatea
de fiecare zi. Sociologii nu îşi pun întrebări cu privire la profunzimea unor astfel de sentimente şi
experienţe şi nu se limitează la o explicaţie pur spirituală a angajării religioase. O persoană poate
pretinde că a devenit religioasă atunci când Dumnezeu i-a apărut brusc într-o viziune, dar sociologii
încearcă să caute explicaţii mai lumeşti. Unii cercetători susţin că oamenii „recurg adesea la religie”
6
atunci când percepţiile lor fundamentale asupra ordinii sociale sunt ameninţate de greutăţi
economice, de singurătate, pierdere sau durere, suferinţă fizică sau probleme de sănătate (Berger,
1967, Schwartz, 1970, Glock, 1976, Stark şi Bainbridge, 1980). Explicând interesul pentru mişcările
religioase, sociologii par mai degrabă să se concentreze pe problemele legate de ordinea socială decât
pe reacţiile psihologice ale individului.
3.Teorii asupra religiei11

Abordările sociologice ale religiei sunt încă puternic influenţate de ideile celor trei teoreticieni
„clasici” ai sociologiei: Marx, Durkheim şi Weber. Niciunul dintre ei nu se considera credincios, toţi
susţinând că semnificaţia religiei urma să se diminueze în vremurile moderne. Fiecare a considerat că
religia este, într-un sens fundamental, doar o iluzie. Susţinătorii diferitelor credinţe ar putea fi
convinşi pe deplin de validitatea credinţelor pe care le susţin şi a ritualurilor la care iau parte, dar
însăşi diversitatea religiilor şi legătura lor evidentă cu diferitele tipuri de societate-spuneau cei trei
gânditori-fac aceste convingeri în mod inevitabil implauzibile.
Un individ născut într-o societate australiană de vânători şi culegători va avea cu totul alte
convingeri religioase decât cineva născut în sistemul de castă al Indiei sau în cel al bisericii catolice
din Europa medievală. Totuşi, eşi sociologii clasici sunt de acord în această privinţă, ei dezvoltă
teorii foarte diferite atunci când vine vorba de studiul rolului religiei în societate.
3.1 Marx: religie, şi inegalitate
În ciuda influenţei lui asupra acestui subiect, Karl Marx nu a studiat niciodată religia
îndeaproape. Ideile sale derivau mai ales din scrierile unor autori teologi şi filosofi de la
începutul secolului al XIX-lea. Unul dintre aceştia era Ludwig Feuerbach, care a scris o lucrare
celebră intitulată Esenţa Creştinismului (1957). După Feuerbach, religia constă în idei şi valori
produse de oameni în decursul dezvoltării lor culturale, dar proiectate în mod eronat asupra unor
forţe divine sau asupra zeilor. Deoarece oamenii nu-şi înţeleg pe deplin propria lor istorie, ei
tind să atribuie valorile şi normele create social activităţilor zeilor. Astfel, povestea celor zece
porunci date de Dumnezeu lui Moise este o versiune mitică a originii preceptelor morale care
guvernează vieţile credincioşilor evrei creştini.
Câtă vreme nu înţelegem natura simbolurilor religioase pe care noi înşine le-am creat, susţine
Feuerbach, suntem condamnaţi să fim prizonierii unor forţe ale istoriei pe care nu le putem controla.
Feuerbach foloseşte termenul „alienare” pentru a desemna zeii sau forţele divine ca elemente separate
11
Ibidem, pp.512-517.
7
de fiinţele umane. Valorile şi ideile create de oameni sunt considerate rezultatul unor fiinţe străine
sau distinct- forţe religioase şi zei. Dacă efectele alienării au fost în trecut negative, înţelegerea
religiei ca alienare, după Feuerbach, ne dă mari speranţe în ce priveşte viitorul. Odată ce oamenii
realizează că valorile proiectate asupra religiei sunt în realitate ale lor, acele valori vor putea fi
realizate pe acest pământ, în loc să fie amânate pentru viaţa de apoi. Puterile despre care se credea în
creştinism că sunt posedate de Dumnezeu pot fi însuşite de fiinţele umane. Creştinii cred că, în timp
ce Dumnezeu este atotputernic şi iubitor, oamenii sunt imperfecţi şi păcătoşi. Totuşi, potenţialul
pentru dragoste şi bunătate şi puterea de a ne controla propriile vieţi, consideră Feuerbach, sunt
prezente în instituţiile sociale umane şi pot fi fructificate odată ce le-am înţeles adevărata lor natură.
Marx a acceptat perspectiva conform căreia religia reprezină autoalienarea umană. Se crede
adesea că Marx nu a acordat importanţă religiei, dar acest lucru este departe de a fi adevărat. Religia,
scrie el, este „inima unei lumi fără suflet”- un refugiu din calea greutăţilor realităţii cotidiene. În
opinia lui Marx, religia în forma ei tradiţională va dispărea, şi trebuie să dispară, dar aceasta se
întâmplă pentru că valorile pozitive pe care religia le conţine pot deveni idealuri care să conducă la
îmbunătăţirea soartei umanităţii pe acest pământ, nu pentru că aceste idealuri şi valori ar fi eronate.
Nu ar trebui să ne temem de zeii pe care noi înşine i-am creat, şi nici să-i mai înzestrăm cu valori pe
care noi înşine le putem înfăptui.
Marx a declarat, într-o afirmaţie celebră, că religia a fost „opiumul popoarelor”. Religia
promite fericirea şi răsplata în viaţa de apoi, predicând acceptarea resemnată a condiţiilor existente în
această viaţă. Atenţia este astfel distrasă de la inegalităţile şi nedreptăţile din această lume prin
promîsiunea a ceea ce va să vină în viaţa de apoi. Religia are un puternic element ideologic:
credinţele şi valorile religioase oferă adesea justificări ale inegalităţilor de avere şi putere. De
exemplu, învăţătura că „cei umili vor moşteni lumea” sugerează atitudini de umilinţă şi de supunere
faţă de oprimare.
3.2.Durkheim: funcţionalism şi ritual religios

Spre deosebire de Marx, Emile Durkheim şi-a petrecut o bună parte a carierei sale intelectuale
studiind religia, concentrându-se îndeosebi asupra religiei la scară redusă, în societăţile tradiţionale.
Lucrarea lui Durkheim, Formele elementare religioase (1976 [1912]) este unul dintre studiile cele
mai influente în sociologia religiei. Durkheim nu leagă religia în primul rând de inegalităţile sociale
sau de putere, ci de natura generală a instituţiilor unei societăţi. El îşi întemeiază lucrarea pe studiul
totemismului, aşa cum era practicat de societăţile aborigene de australieni, şi susţine că totemismul
reprezintă religia în forma ei cea mai „elementară” sau simplă- de aici şi titlul cărţii.
Un totem era la origine un animal sau o plantă, considerate ca având o semnificaţie simbolică
deosebită pentru un anumit grup. El este un obiect sacru, privit cu veneraţie şi înconjurat de diferite
8
practici ritualice. Durkheim defineşte religia în termenii unei distincţii între sacru şi profan. Obiectele
sacre şi simbolurile, susţine el, sunt tratate ca fiind distincte de aspectele rutiniere ale existenţei, care
ţin de domeniul profanului. A mânca animalul sau planta totemică, cu excepţia ocaziilor ceremoniale
speciale, este de regulă interzis, iar ca obiect sacru se crede că totemul are proprietăţi divine care îl
disting complet de alte animale ce pot fi vânate, sau de recoltele care pot fi culese şi consumate.
De ce este totemul sacru? După părerea lui Durkheim, aceasta se întâmplă deoarece el este
simbolul grupului însuşi; el reprezintă valorile centrale ale grupului sau ale comunităţii. Veneraţia pe
care oamenii o resimt faţă de totem derivă de fapt din respectul pe care îl acordă valorilor sociale de
bază. În religie, obiectul adorării este, de fapt, societatea însăşi.
Durkheim a subliniat cu tărie faptul că religiile nu sunt niciodată doar o problemă de credinţă.
Toate religiile implică cu regularitate activităţi ceremoniale şi ritualuri, în care credincioşii se strâng
laolaltă într-un grup. În cadrul ceremoniilor colective se afirmă si se consolidează sentimentul unei
solidarităţi de grup. Ceremoniile au menirea de a-i scoate pe indivizi din preocupările profane ale
vieţii sociale, ducându-i într-o sferă mai elevată, în care se simt în contact cu forţe superioare.
Acestea din urmă, atribuite totemurilor, influenţelor divine sau zeilor, sunt în realitate expresia
influenţei colectivităţii asupra individului.
În opinia lui Durkheim, ceremonia şi ritualul sunt esenţiale pentru legăturile care se formează
între membrii grupului. De aceea, ele se regăsesc nu numai în situaţiile obişnuite de cult, ci şi în
diferite situaţii de criză din viaţă, atunci când omul trece prin experienţa unor transformări sociale
majore, cum ar fi naşterea, căsătoria şi moartea. În aproape toate societăţile, procedurile de ritual şi
de ceremonie sunt respectate în asemenea situaţii. Durkheim demonstrează că ceremoniile colective
reafirmă solidaritatea de grup în momentele în care oamenii sunt nevoiţi să se adapteze unor
schimbări majore care intervin în vieţile lor. Ritualurile fimerare demonstrează că valorile grupului
supravieţuiesc trecerii prin viaţă a indivizilor, asigurând astfel celor îndureraţi mijloace de adaptare la
noua lor situaţie de viaţă. Doliul nu este expresia spontană a durerii- sau, cel puţin, este astfel numai
pentru cei afectaţi personal de moartea cuiva. Doliul reprezintă o datorie impusă de grup.
În culturile tradiţionale mici, a susţinut Durkheim, aproape toate aspectele vieţii sunt
influenţate de religie. Ceremoniile religioase dau naştere unor noi idei şi categorii de gândire şi
reafirmă valorile existente. Religia nu este numai o serie de sentimente şi activităţi; de fapt, ea
condiţionează modurile de gândire ale indivizilor din culturile tradiţionale. Chiar şi cele mai
elementare categorii ale gândirii, inclusiv felul în care sunt concepute spaţiul şi timpul, au fost
formulate mai întâi în termeni religioşi. Conceptul de „timp”, de exemplu, a derivat la origine din
numărarea intervalelor implicate în ceremoniile religioase.
Odată cu dezvoltarea societăţilor moderne, credea Durkheim, influenţa religiei scade.
Gândirea ştiinţifică înlocuieşte din ce în ce mai mult explicaţiile religioase, iar activităţile legate de
9
ceremonii şi de ritual încep să ocupe doar o mică parte din vieţile indivizilor. Durkheim este de acord
cu Marx că religia tradiţională — adică acea religie care implică forţele divine sau zeităţile este pe
cale de dispariţie. „Vechii zei au murit”, scria Durkheim. Dar tot el spune că, într-un anumit sens,
religia, în forme modificate, probabil va continua. Chiar şi coeziunea societăţilor moderne depinde de
ritualuri care le reafirmă valorile; astfel, ne putem aştepta la apariţia unor noi activităţi ritualice, care
să le înlocuiască pe cele vechi. Durkheim nu precizează care ar putea fi acestea, dar probabil că s-a
gândit la celebrarea valorilor umaniste şi politice precum libertatea, egalitatea şi cooperarea socială.
3.3.Weber: religiile lumii schimbarea social

Durkheim şi-a fundamentat argumentele pe un număr restrâns de exemple, chiar dacă susţine
că ideile sale se aplică religiei în general. Spre deosebire de acesta, Max Weber a întreprins un studiu
masiv al religiilor din lumea întreagă. Niciun om de ştiinţă, înaintea lui sau de atunci încoace, nu a
întreprins un demers de o asemenea anvergură. El şi-a concentrat atenţia cu precădere asupra a ceea
ce el a numit religiile lumii- cele care au atras un mare număr de credincioşi şi au influenţat în mod
decisiv cursul istoriei globale. El a realizat studii detaliate despre hinduism, budism, taoism şi
iudaismul antic (Weber, 1951, 1952, 1958, 1963), iar în lucrarea Etica protestantă şi spiritul
capitalismului (1976), cât şi în alte părţi, a scris pe larg despre impactul creştinismului asupra istoriei
Occidentului. Totuşi, el nu şi-a dus la bun sfârşit studiul despre islam, pe care îl proiectase.
Scrierile lui Weber despre religie diferă de cele ale lui Durkheim prin faptul că se focalizează
pe legătura dîntre religie şi schimbarea socială, fapt căruia Durkheim i-a acordat o mai mică atenţie.
Ele contrastează şi cu lucrările lui Marx, deoarece Weber susţine că religia nu este în mod necesar o
forţă conservatoare; dimpotrivă, mişcările de sorginte religioasă au determinat adesea transformări
sociale dramatice. Astfel, religia protestantă — îndeosebi puritanismul — a fost sursa perspectivei
capitaliste specifică Occidentului modern. Antreprenorii din trecut erau în mare parte calvinişti.
Propensiunea lor către succes, care a contribuit la iniţierea dezvoltării economice occidentale, a fost
determinată la origini de dorinţa de a-1 sluji pe Dumnezeu. Succesul material era pentru ei un semn
al graţiei divine.
Weber şi-a conceput cercetarea sa asupra religiilor lumii ca un singur proiect. Analiza
impactului protestantismului asupra dezvoltării Occidentului face parte dintr-o încercare mai
cuprinzătoare de înţelegere a influenţei religiei asupra vieţii economice şi sociale în diferite culturi.
Analizând religiile orientale, Weber a ajuns la concluzia că ele au pus bariere de netrecut în calea
dezvoltării capitalismului industrial, aşa cum s-a manifestat el în Occident. Aceasta nu s-a întamplat
pentru că civilizaţiile neoccidentale ar fi înapoiate, ci pentru că ele pur şi simplu au adoptat valori
diferite de cele care începuseră să devină dominante în Europa.
10
În societăţile tradiţionale din China si India, a subliniat Weber, au existat anumite perioade de
dezvoltare semnificativă a comerţului, manufacturii şi a urbanismului, dar acestea nu au generat
modele radicale de schimbare socială implicate în apariţia capitalismului industrial din Occident. Re-
ligia a avut o influenţă deosebită în inhibarea unei astfel de schimbări. De exemplu, hinduismul este
ceea ce Weber numeşte o religie a „lumii de dincolo”, cu alte cuvinte, cele mai înalte valori ale sale
postulează, evadarea din mrejele lumii materiale către un plan superior al existenţei spirituale. Sen-
timentele religioase şi motivaţiile produse de hinduism nu se focalizează pe controlul şi modelarea
lumii materiale. Dimpotrivă, el consideră realitatea materială ca pe un văl care ascunde adevăratele
preocupări către care ar trebui orientată omenirea.
Confucianismul a acţionat şi el în intenţia îndepărtării eforturilor de la dezvoltarea economică,
aşa cum era ea înţeleasă în Occident, punând accentul pe armonia cu lumea, mai degrabă, decât să
promoveze o stăpânire activă a acesteia. Deşi China a fost pentru multă vreme civilizaţia cea mai
puternică şi cea mai deschisă din punct de vedere cultural, valorile ei religioase dominante au
acţionat ca o frână faţă de angajarea puternică pe calea dezvoltării economice.
Weber a privit creştinismul ca pe o religie a salvării, care implică ideea că fiinţele umane pot
fi „salvate” dacă adoptă credinţele unei religii şi urmează preceptele sale morale. Noţiunile de păcat
şi de absolvire de acesta prin graţia divină sunt importante în acest sens. Ele generează o tensiune şi
un dinamism emoţional, absente în mod esenţial din religiile orientale. Religiile salvării au un aspect
„revoluţionar”. Dacă religiile Orientului cultivă o atitudine de pasivitate a credinciosului faţă de
ordinea existentă, creştinismul presupune o luptă constantă împotriva păcatului, şi de aici poate
stimula revolta împotriva ordinii existente a lucrurilor. Apar lideri religioşi- ca Iisus- care
reinterpretează doctrinele existente astfel încât să conteste ierarhia prevalentă a puterii.
3.4.Evaluare critică a perspectivelor clasice

Marx, Durkheim şi Weber identifică, fiecare în parte, unele caracteristici generale importante
ale religiei, iar perspectivele lor sunt întrucâtva complementare. Marx a avut dreptate atunci când a
susţinut că religia are adesea implicaţii ideologice, care servesc la justificarea intereselor unor grupuri
dominante pe seama altora: există nenumărate exemple de acest fel în istorie.
De influenţa creştinismului asupra eforturilor europene de colonizare pentru subjugarea altor
culturi. Misionarii care au încercat să convertească popoarele „păgâne” la credinţa creştină erau, fără,
îndoială, sinceri, deşi efectul învăţăturilor lor a fost acela de a contribui la distrugerea culturilor
tradiţionale şi la impunerea dominaţiei albilor. Diferitele confesiuni creştine au acceptat sau au
sprijinit, aproape toate, sclavia în Statele Unite şi în alte părţi ale lumii până în secolul XIX. Au fost
dezvoltate doctrine care susţineau că sclavia se baza pe legi divine, sclavii rebeli fiind vinovaţi de
crimă atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi a stăpânilor lor.
11
La rândul său, Weber a avut dreptate atunci când a subliniat impactul tulburător şi adesea
revoluţionar al idealurilor religioase asupra ordinii sociale prestabilite. Chiar dacă sclavia a primit de
timpuriu sprijinul bisericii în Statele Unite, mulţi lideri religioşi au jucat mai târziu un rol decisiv în
lupta pentru abolirea ei. Credinţele religioase au dat un imbold multora dintre mişcările sociale care
căutau să răstoarne sistemele nedrepte de autoritate, afirmându-se proeminent, de exemplu, în
mişcările pentru drepturile civile din anii '60 în Statele Unite. Religia a influenţat, de asemenea, şi
schimbarea social- adesea provocând multă vărsare de sânge- prin conflicte armate şi războaie purtate
din motive religioase.
Aceste influenţe controversate ale religiei, atât de puternice în istorie, sunt prea puţin
menţionate în lucrările lui Durkheim. El a subliniat înainte de toate rolul religiei în promovarea
coeziunii sociale, deşi nu este greu să redirecţionăm ideile sale către explicarea diviziunilor
religioase, a conflictelor şi a schimbării şi, în aceeaşi măsură, a solidarităţii. In fond, o mare parte din
intensitatea sentimentului care poate fi generat împotriva altor grupuri religioase derivă din
ataşamentul faţă de valorile religioase născute în cadrul fiecărei comunităţi de credincioşi.
Printre cele mai valoroase aspecte ale scrierilor lui Durkheim se numără accentul pus pe ritual
şiceremonie. Toate religiile implică întâlniri regulate ale credincioşilor, unde sunt respectate
prescripţii ritualice. După cum sublinia el pe bună dreptate, activităţile ritualice marchează şi
majoritatea tranziţiilor din timpul vieţii- naşterea, intrarea în vârsta adultă (ritualuri asociate cu
pubertatea se regăsesc în majoritatea culturilor), căsătoria şi moartea (van Gennep, 1977).
Întrebări:
1. Ce este religia?
2. Care este concepția lui Durkheim despre religie?
3. Ce este totemul în concepția lui Emile Durkheim?
4. De ce spune Karl Marx că religia este opiumul popoarelor?
5. Ce este spiritul capitalismului, în concepția lui M.Weber?
6. Care este legătura dintre protestantism și secularizare, în concepția lui M.Weber?
Bibliografie:
Dicționare
 Dicţionarul etimologic online, http://www.etymonline.com – accesat la data de 06.08.2012.
 Johnnson, Allan G., Dicţionarul Blackwell de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007
 Turner, Bryan (coord.), The Cambridge Dictionary of Sociology, Editura Cambridge, 2006.
Cărți
 Drăgoi, Eugen, Istoria bisericii, Editura Historică, Bucureşti, 2001
 Durkheim, Émile, Formele elementare ale vieţii religioase, Iaşi, Polirom, 1995
 Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Ediţia a V-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013
 Geisler, Norman, Filosofia religiei, Editura Polirom, Iaşi, 2007
 Gheorghiţă, Veronica, Religie şi religiozitate în România, Editura Sitech, 2015
 Giddens, Anthony Sociologie, Ediţia V, Bucureşti, Editura All, 2010
 Săceanu, Iancu Mic dicţionar de termeni religioşi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2010
12
 Voicu, Mălina România religioasă, Editura Institutul European, Iaşi, 2007
 Lubac, Henri, Meditaţie asupra bisericii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004
 Manolescu, Anca, Europa şi întâlnirea religiilor, Polirom, Iaşi, 2005
 Voicu, Mălina, Voicu, Bogdan, Viaţa socială în România urbană, Editura Polirom, Iaşi, 2006
 Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Inciatus, Bucureşti, 2003
Capitole în cărți:
 Hollander, Paul, Caracteristicile represiunii în statele comuniste, în Adrian Cioflâncă,
Luciana Jinga (coord.), Represiune şi control social în România comunistă, Anuarul
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc,
Volumele V-VI, 2010-2011, Editura Polirom, Iaşi, 2011;
 Iluţ, Petru, Nistor, Laura Valorile umane bazale şi religiozitatea ca valoare, în Traian Rotariu,
Virgil Voineagu (coord.), Inerţie şi schimbare. Dimensiuni sociale ale tranziţiei în România,
Editura Polirom, Iaşi, 2012
 Sorin Goc, Claudiu Herţeliu, Religia în societatea românească, în Traian Rotariu, Vergil
Voineagu (coord.), Inerţie şi schimbare. Dimensiuni sociale ale tranziţiei în România, Editura
Polirom, Iaşi, 2012
 Voicu, Mălina, Constantin, Andreea, Religious Revival in Romania: Between Cohort
Replacement and Contextual Changes, în Gert Pickel, Kornelia Sommet (eds.),
Transformation of religiosity.Religion and religiosity în Eastern Europe 1989-2010, Editura
Springer, Leipzig, Germania, 2012
Articole
 Casanova, José, Rethinking Secularization: A global comparative perspectiv, în Revista The
Hedgehog Review, Volumul 8, Nr. 1-2 primăvară/vară, 2006;
 Cornwall, Marie, The Social Bases of Religion: A Study of Factors Influencing Religious
Belief and Commitment, în Revista Review of Religious Research, Volumul 29, Nr. 1/
septembrie, 1987;
 Davie, Grace, Is Europe an Exceptional Case?, în Revista The Tedgehog,
 Mokhlis, Safiek Relevancy and Measurement of Religiosity in Consumer Behavior Research,
în Revista International Bussiness Research, Volumul II, Nr. 3/ iulie 2009, p. 77, disponibil
la adresa www.ccsenet.org/journal/html
 religious persecution, în Jurnalul Lituanian Trimestrial de Artă şi Ştiinţă, Volumul. 31, Nr.1;
Legi
 Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003, Art.4, Ali. 2.
 Constituţia României din 1991, Titlul II: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale,
Capitolul 2 Drepturile şi libertăţile fundamentale, Art. 29.
Rapoarte de cercetare
 Comisia Centrală pentru Recensământul Populaţiei şi al Locuinţelor, Rezultate definitive ale
Recensământului Populaţiei şi al Locuinţelor – 2011, p. 6.
 Institutul Naţional de Statistică, Recensământul populaţiei locuinţelor, 1992
Articole în ziare:
 Articolul: Speranţa de viaţă în România, mai mică decât în China, Kuweit sau Cuba. Vezi cât
trăiesc românii şi pe ce loc se află ţara noastră, din data de 04 decembrie 2012, disponibil
online la adresa www.provincianews.ro.
 Pagina on-line a ziarului www.econtext.ro, în articolul: Traim cel mai puţin! Românii au cea
mai mică speranţă de viaţă din toata Uniunea Europeana. Vezi cât tăaiesc bărbaţii şi femeile
din România şi din UE din data de 18 aprilie 2012.
13
CURS :
RELIGIILE ORIGINARE ALE LUMII12
Tematica:
1. Totemism şi animism
2. Iudaism
3. Creştinism
4. Religia islamică
5. Hinduism
6. Budism, Confucianism, Taoism
În societăţile tradiţionale, religia joacă de regulă un rol esenţial în viaţa socială. Simbolurile şi
ritualurile religioase sunt adesea integrate în cultura artistică şi materială a societăţii- muzică, pictură
sau sculptură, dans, legende şi literatură. În culturile restrânse nu există preoţia profesionalizată, dar
întotdeauna există unele persoane specializate în cunoaşterea practicilor religioase (şi adesea a celor
magice). Deşi sunt numeroşi asemenea specialişti, unul dintre tipurile comune este şamanul (cuvânt a
cărui origine o regăsim prîntre indienii nord-americani). Şamanul este un individ despre care se crede
că poate influenţa spiritele sau forţele nenaturale prin intermediul mijloacelor ritualice. În esenţă,
şamanii sunt uneori mai degrabă magicieni decât lideri religioşi, fiind adesea consultaţi de către cei
nemulţumiţi de ceea ce li se oferă în cadrul ritualurilor religioase ale comunităţii.
1.Totemism şi animism
Două forme de religie care se regăsesc frecvent în culturile restrânse sunt totemismul şi
animismul. Cuvântul „totem” îşi are originea în rândul triburilor indiene din America de Nord, dar a
fost folosit cu precădere pentru a desemna speciile de animale sau plante despre care se credea că
deţin puteri supranaturale. De regulă, fiecare grup de rudenie sau clan din cadrul unei societăţi are
propriul său totem, cu care sunt asociate diferite activităţi ritualice. Credinţele totemice pot părea
stranii celor care trăiesc în societăţile industrializate, dar în contexte relativ restrânse, simboluri
similare cu cele din totemism sunt familiar- ca în situaţia în care o echipă de sportivi are un animal
sau o plantă ca emblemă: mascotele pot fi totemuri.
Animismul este credinţa în spirite sau fantome, despre care se crede că populează aceeaşi
lume ca cea a fiinţelor umane. Aceste spirite pot fi considerate fie benigne, fie răuvoitoare, şi pot
influenţa comportamentul uman în nenumărate privinţe. În unele culturi, spre exemplu, se crede că
spiritele sunt cele care cauzează boala sau nebunia, şi că pot poseda sau pune stăpânire pe indivizi, în
aşa fel încât să le poată controla comportamentul. Credinţele animiste nu se regăsesc doar în culturile
12
Ibidem, pp.517-521.
14
restrânse, ele există într-o oarecare măsură în multe alte cadre religioase. În Europa medievală, cei
despre care se credea că sunt posedaţi de duhurile rele erau adesea persecutaţi ca magicieni sau
vrăjitori.
Societăţile mici, în aparenţă. „simple”, au adesea sisteme complexe de credinţe religioase.
Totemismul şi animismul sunt întâlnite mai mult în societăţile restrânse decât în cele mai mari, dar
unele societăţi restrânse pot avea religii mult mai complexe. Membrii tribului Nuer din sudul
Sudanului, de exemplu, descrişi de E. E. Evans-Pritchard (1956), au un set elaborat de concepţii
teologice centrate pe un „zeu de sus” sau „spirit al cerului”. Totuşi., religiile care înclină către
monoteism (credinţa într-un singur zeu) sunt rareori întâlnite în rândul culturilor tradiţionale
restrânse. Majoritatea acestora sunt politeiste — există o credinţă în mai mulţi zei.
Iudaismul, creştinismul şi religia islamică sunt cele mai influente religii monoteiste din
istoria lumii. Toate îşi au originea în Orientul Mijlociu şi fiecare dintre ele le-a influenţat pe
celelalte.
2. Iudaism
Iudaismul este cea mai veche dintre cele trei religii, datând aproximativ din jurul anului 1000
î.Hr. Primii evrei erau nomazi, trăind în vechiul Egipt şi în jurul acestuia. Profeţii sau liderii lor
religioşi şi-au extras concepţiile, în parte, din credinţele religioase existente în regiune, de care s-au
distanţat prin credinţa într-un Dumnezeu unic şi atotputernic. Majoritatea vecinilor lor erau politeişti.
Evreii credeau că Dumnezeu cere supunere faţă de anumite coduri morale stricte, şi au insistat asupra
dreptului lor de a deţine singuri monopolul asupra adevărului, fiind convinşi că aceste credinţe erau
singura religie adevărată (Zeitlin, 1984, 1988).
Până la crearea statului Israel, nu mult după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, nu
a existat niciun stat în care iudaismul să fie religia oficială. Comunităţile de evrei au supravieţuit în
Europa, Africa de Nord şi Asia, deşi erau adesea persecutate — culminând cu uciderea a milioane de
evrei de către nazişti în lagărele de concentrare din timpul războiului.
3.Creştinism
Multe elemente ale iudaismului au fost preluate şi incorporate ca parte a creştinismului. Iisus era
un evreu ortodox, discipolii Lui s-au gândit la El ca fiind Mesia- un cuvânt evreiesc care înseamnă
„Cel uns”, pentru care termenul grecesc era „Hristos”- Cel aşteptat de către evrei. Pavel, un cetăţean
roman care vorbea greaca, a fost principalul iniţiator în răspândirea creştinismului, propovăduit pe larg
în Asia Mică şi în Grecia.
15
Deşi creştinii au fost la început aspru persecutaţi, în cele din urmă, împăratul Constantin a
adoptat creştinismul ca religie oficială a Imperiului Roman. Creştinismul s-a răspândit, devenind o
forţă dominantă în cultura occidentală de-a lungul următorilor două mii de ani.
Astăzi, creştinismul are un număr mult mai mare de adepţi şi este mai răspândit în lume
decât orice altă religie. Peste un miliard de oameni se consideră creştini, dar există multe diferenţe în
ceea ce priveşte teologia şi organizarea bisericii, principalele ramuri fiind romano-catolică, protestantă
şi ortodoxia răsăriteană.
4.Religia islamică
Originile islamului, astăzi a doua religie din lume ca răspândire, se suprapun cu cele ale
creştinismului. Religia islamică derivă din învăţăturile profetului Mahomed din secolul VII d. Hr. Se
crede că singurul Dumnezeu al Islamului, este cel care domneşte peste întreaga omenire şi viaţa
naturală. Stâlpii islamului sunt cele cinci porunci religioase esenţiale ale musulmanilor (cum sunt
numiţi cei care cred în religia islamică).
Primul este recitarea crezului islamic: „Nu există un alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed
este profetul lui Atlah”. Ce1 de-al doilea este spunerea unor rugăciuni formale de cinci ori pe zi,
precedate de ritualul spălării. Cei care se închină prin astfel de rugăciuni trebuie să stea întotdeauna
cu faţa la oraşul sfânt — Mecca — din Arabia Saudită, indiferent cât de departe se află de acesta. Cel
de-al treilea stâlp este darea de milostenii (bani pentru săraci), stabilită prin legea islamică, adesea
folosită ca sursă de taxare de către stat. Cel de-al patrulea îl constituie respectarea Ramadanului, o
lună în timpul căreia nu se mănâncă şi nu se bea nimic până la apusul soarelui. În sfârşit, există
cerinţa ca fiecare credincios să facă, cel puţin o dată în viaţă, un pelerinaj la Mecca.
Musulmanii consideră că Allah le-a vorbit prin intermediul primilor profeţi — printre care
Moise şi Iisus- înaintea lui Mahomed, ale cărui învăţături exprimă în modul cel mai direct voinţa sa.
Religia islamică a devenit foarte răspândită, având aproape un miliard de adepţi în întreaga lume.
Majoritatea sunt concentraţi în nordul şi estul Africii, în Orientul Mijlociu şi în Pakistan.
5.Hinduism
Există contraste majore între iudaism, creştinism, religia islamică şi religiile din Extremul
Orient. Cea mai veche dîntre toate religiile, încă proeminentă în lumea de astăzi, este hinduismul, ale
cărui credinţe de bază datează de acum aproape şase mii de ani. Hinduismul este o religie politeistă,
de o atât de mare diversitate internă, încât unii oameni de ştiinţă au sugerat că ar trebui să fie privită
mai degrabă ca un mănunchi de religii înrudite între ele, decât ca o singură orientare religioasă;
majoritatea cultelor locale şi a practicilor religioase sunt legate între ele printr-o serie de credinţe
general respectate.
16
Majoritatea hinduşilor acceptă doctrina ciclului reincarnării — credinţa că toate fiinţele vii fac
parte dintr-un proces etern al naşterii, morţii şi reînvierii. O a doua trăsătură cheie o constituie
sistemul de caste, bazat pe credinţa că indivizii sunt de la naştere plasaţi într-o anumită poziţie socială
şi ierarhie ritualică, în funcţie de natura activităţilor lor din reîncarnările anterioare. Pentru fiecare
castă există un set diferit de obligaţii şi de ritualuri, iar soarta cuiva în viaţa următoare depinde în
bună măsură de felul în care sunt îndeplinite aceste îndatoriri în lumea de aici. Hinduismul acceptă
posibilitatea existenţei unor puncte de vedere religioase diferite, fără să facă în mod clar o distincţie
între credincioşi şi necredincioşi. Există peste 750 de milioane de hinduşi, aproape toţi locuind pe
subcontinentul indian. Hinduismul nu caută să îi convertească pe alţii să devină adepţi ai „adevăratei
credinţe”.
6.Budism, Confucianism, Taoism

Religiile etice din Orient cuprind budismul, confucianismul şi taoismul. Aceste religii nu au
zei. Mai degrabă, ele pun accentul pe idealurile etice care îl leagă pe credincios de coeziunea naturală
şi unitatea universului.
Budismul derivă din învăţăturile lui Siddhartha Gautama, Buddha („cel iluminat”), un prinţ
hindus dintr-un mic regat din sudul Nepalului, în secolul VI î. Hr. După Buddha, fiinţele umane pot
scăpa de ciclul reîncarnării prin renunţarea la dorinţă. Drumul către mântuire constă viaţă bazată pe
autodisciplină şi meditaţie, departe de frământările vieţii lumeşti. Obiectivul suprem al budhismului
este atingerea împlinirii spirituale absolute, Nirvana. Buddha a respins ritualul hindus şi autoritatea
castelor. Ca şi hinduismul, budismul tolerează multe variaţiuni locale, inclusiv credinţa în zeităţile
locale, neinsistând asupra unei singure perspective. Budhismul are astăzi o influenţă majoră în mai
multe state din Extremul Orient, printre care Thailanda, Burma, Sri Lanka, China, Japonia şi Coreea.
Confucianismul a stat la baza culturii grupurilor conducătoare în China tradiţională.
„Confucius” (forma latinizată a numelui K'ung Fu-tzu) a trăit în secolul VI î. Hr., în aceeaşi perioadă
cu Buddha. Confucius era un învăţat, nu un profet în maniera liderilor religioşi din Orientul Mijlociu.
Confucius nu este considerat de către cei care-i urmează preceptele drept un zeu, ci drept „cel mai
înţelept dintre inţelepţi”. Confucianismul a căutat să introducă în viaţa umană armonia inerentă
naturii, punând accent pe venerarea strămoşilor.
Taoismul împărtăşeşte principii similare, punând accentul pe meditaţie şi nonviolenţă ca
mijloace de a atinge o viaţă superioară. Ca şi Confucius, Lao-tzu, întemeietorul taoismului, a fost mai
degrabă un învăţat decât un profet religios. Deşi unele elemente supravieţuiesc în credinţele şi
practicile multor chinezi, atât confucianismul cât şi taoismul şi-au pierdut mult din influenţa lor în
China ca rezultat al opoziţiei declarate a guvernului.
17
Întrebări:
1. Ce este toteismul?
2. Ce este iudaismul?
3. Care sunt principiile doctrinare ale islamismul?
4. Care sunt principile care stau la baza hinduismului?
5. De unde derivă “budismul”?
6. Ce a căutat să introducă să introducă în viaţa umană confucianismul?
Bibliografie:
Dicționare
Cărți
2010
Articole
septembrie, 1987;
18
Legi
Articole în ziare:
19
CURS:
ORGANIZAŢIILE RELIGIOASE13
Tematica:
1.Bisericile şi sectele
2.Confesiuni şi culte
3.Mişcările religioase
În scrierile lui Durkheim şi Weber, sociologia religiei a fost preocupată de originile religiilor
noneuropene. Fără a existat deseori tendinţa de a considera toate religiile prin filtrul unor concepte şi
teorii apărute din experienţa europeană. De exemplu, concepte precum confesiune sau sectă presupun
existenţa unor instituţii religioase organizate formal; ele au o utilitate îndoielnică în studiul religiei,
care pune accentul asupra practicii spirituale continue ca parte a vieţii de zi cu zi, sau urmăreşte
integrarea completă a religiei cu viaţa civică şi politică. În ultimele decenii, a existat preocuparea
susţinută de a crea o sociologie comparativă a religiei, prin care să se poată înţelege tradiţiile
religioase din interiorul propriilor lor cadre de referinţă (Wilson, 1982; Van der Veer, 1994).
Teoreticieni anteriori precum Max Weber (Weber, 1963), Ernst Troeltsch (Troeltsch, 1931) şi
Richard Niebuhr (Niebuhr, 1929) au descris organizaţiile religioase ca elemente ale unui continuum,
plasându-se pe acesta în funcţie de gradul lor de consolidare si convenţionalism: bisericile se află la
un capăt al continuumului (ele sunt convenţionale şi bine consolidate), cultele la celălalt (ele nu
întrunesc niciunul din cele două criterii), iar sectele se află undeva la mijloc. Aceste diferenţieri se
bazau pe studiul religiilor europene şi americane. Există multe dezbateri cu privire la măsura în care
acestea se aplică lumii noncreştine. Astăzi, sociologii sunt conştienţi că termenii sectă şi cult au
conotaţii negative, şi caută să îi evite. De aceea, sociologii contemporani ai religiei folosesc uneori
expresia noi mişcări religioase pentru a caracteriza organizaţiile religioase recente cărora le lipseşte
respectabilitatea câştigată în timp (Hexham şi Poewe, 1997, Hadden, 1997).
1.Bisericile şi sectele
Toate religiile au comunităţi de credincioşi, dar există multe diferenţe în modul lor de
organizare. Una dintre modalităţile de clasificare a organizaţiilor religioase a fost propusă iniţial de
către Max Weber şi colegul său, specialistul în istoria religiilor Ernst Troeltsch (Troeltsch, 1981).
Weber şi Troeltsch făceau deosebirea între biserici şi secte.
O biserică este un organism religios de mari dimensiuni, bine organizat- precum Biserica
Catolică sau cea Anglicană. O sectă este o grupare restrânsă de credincioşi devotaţi, mai puţin
organizată, întemeiată de regulă ca o formă de protest faţă de o biserică- aşa cum au făcut calviniştii
13
Ibidem, pp.521-527.
20
sau metodiştii. Bisericile au, de obicei, o structură formală, birocratică, cu o ierarhie de funcţionari
religioşi, şi tind să reprezinte faţeta conservatoare a religiei, întrucât sunt integrate în ordinea
instituţională existentă.
Ca membrii ai aceleiaşi biserici, între majoritatea adepţilor se pot stabili relaţii de prietenie.
Sectele sunt relativ mici; de regulă, ele au ca scop să descopere şi să urmeze „calea cea dreaptă”,
încercând să se retragă din societatea înconjurătoare în propria lor comunitate. Membrii sectelor
consideră bisericile recunoscute ca fiind corupte. Majoritatea lor au puţini funcţionari religioşi sau nu
au deloc, toţi membrii fiind consideraţi participanţi egali. Puţini sunt cei care se nasc în interiorul
sectelor, cei mai mulţi se convertesc cu bună ştiinţă pentru a-şi pune în practică convingerile.
2.Confesiuni şi culte
Alţi autori au dezvoltat ulterior tipologia de biserică/sectă, aşa cum a fost descrisă iniţial de
către Weber şi Troeltsch. Un exemplu îl constituie Howard Becker (1950), care a mai adăugat două
tipuri: confesiunea şi cultul. O confesiune este o sectă care „s-a liniştit”, devenind mai degrabă un
organism instituţionalizat decât un grup protestatar. Sectele care supravieţuiesc unei lungi perioade
de timp, oricât de lungă sau scurtă ar fi aceasta, devin în mod inevitabil confesiuni. Astfel,
calvinismul şi metodismul au fost secte la începutul formării lor, când au produs frământări intense în
rândul membrilor lor, dar, odată cu trecerea anilor, ele au devenit mai „respectabile”. Confesiunile
sunt recunoscute de către biserici ca fiind mai mult sau mai puţin legitime, existând alături de ele,
adesea cooperând în mod armonios cu acestea.
Cultele se aseamănă cu sectele, dar au puncte de interes diferite. Ele sunt cele mai
dezorganizate uniuni şi tranzitează toate organizaţiile religioase, fiind compuse din indivizi care
resping ceea ce ei consideră valori ale societăţii exterioare. Ele se focalizează pe experienţa
individuală, adunând laolaltă indivizi care au în general aceleaşi convingeri. Oamenii nu se alătură în
mod formal unui cult, ci mai degrabă urmează anumite teorii sau moduri prescrise de comportament.
Membrilor li se permite adesea să păstreze şi alte legături religioase. Ca şi sectele, cultele se
constituie în jurul unui lider care-i inspiră. Exemplele de culte din Occident includ astăzi grupuri de
persoane care cred în spiritism, astrologie sau în meditaţie transcendentală.
Un exemplu tragic de cult construit în jurul unui lider de acest fel a ieşit la iveală în SUA, în
1993. David Koresh, care conducea cultul religios Ramura Davidiană, s-a pretins Mesia. A fost
acuzat de deţinerea unor arme ilegale, de practicarea poliginiei. Aproape optzeci de membri ai
cultului (din care nouăsprezece erau copii) au sfârşit arşi în incendiul care le-a cuprins lăcaşul atunci
când a fost luat cu asalt de către forţele armate federale, după o îndelungată aşteptare în care nu s-a
intervenit în niciun fel. Nu se ştie nici astăzi dacă incendiul a fost ordonat de Koresh, care a declarat
21
în mod deschis că prefera sinuciderea în masă decât să se predea, sau dacă tragedia a fost provocată
de acţiunile autorităţilor federale.
Trebuie să se înţeleagă că ceea ce constituie un cult într-o ţară, poate foarte bine, în alta, să
constituie o practică religioasă recunoscută. Când Guru indieni (învăţători religioşi) au pătruns în
Marea Britanie cu tot cu convingerile lor, ceea ce în India era considerată religie recunoscută, aici era
privit drept cult. Creştinismul a început ca un cult indigen în vechiul Ierusalim, iar în multe state
asiatice din zilele noastre protestantismul evanghelic este considerat un cult importat în Occident,
îndeosebi din Statele Unite. Aşadar, cultele nu ar trebui să fie considerate „ciudate”. Un reprezentant
de seamă al sociologiei religiei, Jeffrey K. Hadden, subliniază (1997) că toate cele aproximativ 100.
000 de religii pe care omenirea le-a inventat au fost, la un moment dat noi; majoritatea- dacă nu toate
au fost iniţial culte desconsiderate din punctul de vedere al credinţei religioase respectabile din acele
vremuri. Iisus a fost crucificat pentru că ideile sale ameninţau puternic ordinea religioasă stabilită de
romani în vechea Iudee.
3.Mişcările religioase
Mişcările religioase reprezintă un subtip al mişcării sociale în general. O mişcare religioasă

este o asociere de oameni care se adună laolaltă pentru a răspândi o nouă religie sau pentru a
promova o nouă interpretare a unei religii existente. Mişcările religioase sunt mai extinse decât
sectele şi mai puţin exclusiviste — deşi, asemenea bisericilor şi sectelor, mişcările şi sectele (sau
cultele) nu sunt întotdeauna clar deosebite unele de celelalte. De fapt, toate sectele şi cultele se pot
clasifica drept mişcări religioase. Exemplele de mişcări religioase includ grupurile care au întemeiat
şi au răspândit creştinismul, în secolul I, mişcarea luterană care a împărţit creştinătatea în Europa cu
aproape 1500 de ani mai târziu şi grupurile implicate în Revoluţia Islamică mai recentă.
Mişcările religioase tind să treacă prin anumite etape definite de dezvoltare. În prima etapă,
de regulă, mişcarea işi datorează existenţa şi coeziunea unui lider puternic. Max Weber a clasificat
astfel de conducători drept charismatici, adică au calitatea de a inspira şi a stimula imaginaţia şi
devotamentul unei mase de adepţi.
Liderii charismatici din formularea lui Weber pot include şi figuri politice alături de cele
religioase-de exemplu, revoluţionarul chinez Mao Zedong, dar şi Isus şi Mahomed. Liderii mişcărilor
religioase sunt, de regulă, critici ai religiei tradiţionale şi caută să proclame un mesaj nou. În anii lor
de început, mişcările religioase sunt fluide; ele nu au un sistem de autoritate organizat. Membrii lor
sunt, de obicei, în contact direct cu liderul charismatic şi împreună cu acesta răspândesc noile
invăţături.
22
Cea de-a doua etapă în dezvoltare survine după moartea liderului. Arareori se ridică din
rândul maselor un nou lider charismatic, aşa că această etapă este decisivă. Mişcarea se confruntă în
această situaţie cu ceea ce Weber denumea „rutinizarea charismei”. Pentru a supravieţui, ea trebuie să
creeze reguli şi proceduri formalizate, din moment ce nu mai depinde de rolul central al liderului în
organizarea adepţilor. Multe mişcări intră în declin când liderii lor mor sau îşi pierd influenţa. O
mişcare care supravieţuieşte şi capătă un caracter permanent devine o biserică. Cu alte cuvinte, ea
devine o organizaţie formală de credincioşi cu un sistem stabilit de autoritate, precum şi simboluri şi
ritualuri oficializate. Biserica poate să devină ulterior, la un moment dat, originea altor mişcări care
pun sub semnul întrebării învăţăturile sale şi fie se situează în opoziţie, fie se rup total de aceasta.
3.1.Noile mişcări religioase

În ciuda faptului că bisericile tradiţionale au suferit o scădere a membrilor în ultimele decenii,
s-au dezvoltat alte forme de activitate religioasă. Sociologii folosesc expresia noi mişcări religioase
pentru a se referi în mod colectiv la gama largă de grupări religioase şi spirituale, culte şi secte
apărute în ţările occidentale, inclusiv Marea Britanie, alături de principalele religii. Noile mişcări
religioase cuprind o diversitate enormă de grupuri, de la cele spirituale şi de dezvoltare personală în
cadrul Mişcării New Age până la sectele exclusiviste precum Hare Krishna (International Society for
Krishna Consciousness).
Multe dintre noile mişcări religioase derivă din tradiţiile religioase importante - hinduism,
creştinism şi budism, iar altele au apărut din tradiţii până nu demult aproape necunoscute în Occident.
Unele noi mişcări religioase sunt, în principal, noi creaţii ale liderilor charismatici care le conduc
activităţile. De exemplu, acesta este cazul Bisericii Unificate condusă de Reverendul Sun Myung
Moon, considerat de adepţii săi un mesia, şi a cărui biserică cuprinde 4,5 milioane de membri.
Calitatea de membru în noile mişcări religioase este obţinută mai mult prin convertire decât prin
creşterea şi educarea în spiritul unei anumite credinţe. Membrii lor sunt de cele mai multe ori bine
educaţi şi provin din clasa de mijloc.
Multe dintre noile mişcări religioase din Anglia îşi au originea în Statele Unite sau în Orient,
un număr mic- cum ar fi Societatea Aetherius (înfiinţată în 1955) şi Fundaţia Emin (înfiinţată în
1971)- avându-şi sorgintea în Marea Britanie. De la cel de-al Doilea Război Mondial, în Statele Unite
a existat o proliferare mult mai mare a mişcărilor religioase decât înainte, inclusiv o serie fără
precedent de fuziuni şi diviziuni între confesiuni. Multe au avut o viaţă scurtă, dar câteva au dobândit
un număr considerabil de enoriaşi.
Au fost promovate diferite teorii pentru explicarea popularităţii noilor mişcări religioase. Unii
cercetători au susţinut că ele ar trebui privite ca o reacţie la procesul de liberalizare şi laicizare din
cadrul societăţii şi chiar din cadrul bisericilor tradiţionale. Oamenii care consideră că religiile
23
tradiţionale au devenit ritualiste şi golite de semnificaţii spirituale îşi pot regăsi confortul şi un
sentiment puternic de comuniune în noile mişcări religioase mai restrânse, mai puţin impersonale.
Alţii au arătat că noile mişcări religioase sunt un rezultat al schimbării sociale rapide (Wilson,
1982) în măsura în care normele sociale tradiţionale sunt perturbate, oamenii caută atât explicaţii, cât
şi încurajare. Ascensiunea grupurilor şi a sectelor care pun accentul pe spiritualitatea personală, de
exemplu, sugerează că majoritatea indivizilor simt nevoia de a se reconecta la propriile lor valori sau
credinţe faţa instabilităţii a nesiguranţei.
Un alt factor poate fi acela că noile mişcări religioase se adresează oamenilor care se simt
alienaţi în societatea ca atare. Unii autori susţin că modul de abordare colectivist al sectelor şi cultelor
poate oferi adesea sprijin şi un sentiment de apartenenţă. De exemplu, tinerii din rândul clasei de
mijloc nu sunt marginalizaţi de societate într-un sens material, dar se pot simţi izolaţi din punct de
vedere emoţional şi spiritual. Calitatea de a membru într-un cult poate ajuta la depăşirea acestui
sentiment de înstrăinare (Wallis, 1984). Noile mişcări religioase se pot înscrie în trei categorii mai
largi: mişcări de afirmare în lume, de respingere a lumii şi de acomodare în lume. Fiecare se bazează
pe relaţia grupului ca atare cu lumea socială în general.
3.2. Mişcările de afirmare în lume

Mişcările de afirmare în lume seamănă mai mult cu grupurile de dezvoltare personală sau de
terapie decât cu cele religioase convenţionale. Sunt mişcări cărora adesea le lipsesc ritualurile,
bisericile şi teologiile formale, şi care îşi îndreaptă atenţia asupra bunăstării spirituale a membrilor
lor. După cum le arată şi numele, aceste mişcări nu resping lumea din afară sau valorile sale. Mai
degrabă, ele caută să întărească abilităţile adepţilor lor în obţinerea unor performanţe şi succes în
această lume prin deblocarea potenţialului uman.
Biserica Scientologică este un exemplu de astfel de grup întemeiată de L. Ron Hubbard, ea s-a
extins, de la locul în care a fost înfiinţată- California- până la a cuprinde un număr mare de membri
din întreaga lume. Scientologii cred că suntem fiinţe spirituale, dar că ne-am neglijat această natură.
Prin instruire, proces prin care putem conştientiza capacităţile spirituale reale ale fiecăruia dintre noi,
putem redobândi puterile supranaturale uitate, ne putem limpezi minţile şi putem să dezvăluim
potenţialul deplin al fiecăruia.
Multe dintre orientările aşa-numitei mişcări New Age intră în categoria mişcărilor de afirmare
în lume. Această mişcare a apărut din contracultura anilor '60 şi '70 şi cuprinde un spectru larg de
credinţe, practici şi moduri de viaţă. Învăţăturile păgâne (celte, druide, ale băştinaşilor americani şi
altele), şamanismul, formele de misticism asiatic, ritualurile Wiccan şi meditaţia Zen sunt numai
câteva dintre activităţile considerate „New Age”.
24
La o primă vedere, misticismul rnişcării New Age pare să contrasteze izbitor cu societăţile
moderne în care aceasta a apărut. Adepţii acestei mişcări caută şi dezvoltă modalităţi de viaţă
alternative pentru a face faţă provocărilor modernităţii. Totuşi, activităţile acestui tip de mişcare nu
trebuie interpretate doar ca o separare radicală de prezent, ci şi ca parte a unei traiectorii culturale mai
largi care exemplifică aspecte ale culturii actuale. În societăţile moderne de astăzi, indivizii deţin
grade diferite de autonomie şi de libertate, pe baza cărora îşi pot construi propriile lor vieţi. În acest
sens, scopurile mişcării New Age coincid îndeaproape cu epoca modernă: oamenii sunt încurajaţi să
treacă dincolo de valorile şi aşteptările tradiţionale şi să-şi trăiască vieţile mod activ reflexiv.
3.3.Mișcările de respingere a lumii

Opuse grupărilor de dinainte, aceste mişcări sunt extrem de critice la adresa lumii exterioare.
Ele solicită adesea schimbări semnificative în stilurile de viaţă din partea adepţilor lor- membrii pot
trăi în asceză, îşi pot schimba îmbrăcămintea sau coafura, sau pot urma o anumită dietă. Mişcările de
respingere a lumii sunt adesea exclusiviste, spre deosebire de primele, care tind să fie incluzive prin
natura lor. Unele mişcări de respingere a lumii manifestă caracteristicile unor instituţii totale, în care
membrii îşi pot subsuma identităţile proprii celei a grupului, pot adera la coduri etice sau la reguli
stricte şi se pot retrage din activităţile lumii exterioare.
Majoritatea mişcărilor de respingere a lumii solicită mult mai mult proprii membri, în termeni
de timp şi angajare, decât celelalte religii tradiţionale. Se pare că unele grupuri folosesc tehnica
„bombardării cu iubire” pentru a dobândi aderarea totală a indivizilor. Un potenţial convertit este
copleşit de atenţie şi de manifestări constante de afecţiune spontană, până ce este atras emoţional în
grup. De fapt, unele dintre mişcările mai noi au şi fost acuzate că spală creierele adepţilor lor-
căutând să le controleze minţile astfel încât aceştia să nu mai poată lua singuri decizii.
Majoritatea cultelor şi sectelor care resping lumea au intrat în atenta supraveghere a
autorităţilor statale, a mijloacelor de comunicare şi a publicului. Unele cazuri extreme de astfel de
culte au provocat multe îngrijorări. De exemplu, grupul japonez Aum Shinrikyo a eliberat gaz mortal
în reţeaua de metrou din Tokio, în 1995, vătămând mii de călători şi ucigând douăsprezece persoane.
(Pentru faptul că a ordonat atacurile, conducătorul cultului, Shoko Asahara a primit pedeapsa cu
moartea din partea tribunalului japonez, în februarie 2004). Cultul Ramura Davidiană din Statele
Unite (menţionat mai sus) a atras şi el în mod deosebit atenţia mediei atunci când a fost implicat în
confruntare fatală cu autorităţile din SUA în 1993, după acuzaţiile de abuz asupra copiilor şi de
deţinere de armament.
25
3.4. Mişcările de acomodare în lume
Cel de-al treilea tip de mişcări religioase noi este unul care seamănă cu religiile tradiţionale.
El tinde să pună accentul pe importanţa vieţii religioase înnăscute asupra preocupărilor lumeşti.
Membrii unor astfel de grupuri caută să recâştige puritatea spirituală despre care cred că a fost
pierdută în aşezămintele religioase tradiţionale.
Dacă adepţii mişcărilor de respingere a lumii sau de afirmare în lume îşi modifică adesea
stilurile lor de viaţă în concordanţă cu activitatea lor religioasă, mulţi dintre adepţii mişcărilor de
acomodare în lume îşi văd mai departe de vieţile lor personale şi profesionale, fără prea multe
schimbări vizibile. Un exemplu de o astfel de grupare o constituie cultul penticostal. Penticostalii
cred că Duhul Sfânt poate fi auzit prin intermediul indivizilor cărora li s-a dat harul „de a vorbi în
limbi”.
Întrebări:
1. Ce este o biserică
2. Dar o sectă?
3. Care sunt etape definite de dezvoltare ale mişcările religioase?
4. Care sunt noile mişcări religioase?
5. Care sunt mişcările de afirmare în lume?
6. Care sunt credințele adepților mişcărilor de acomodare în lume?
Bibliografie:
Dicționare
Cărți
2010
26
Articole
septembrie, 1987;
Legi
Articole în ziare:
27
CURS:
RELIGIA ÎN EUROPA
Tematica:
1.Lacizarea şi revigorarea religioasă
2. Modernizare şi secluarizare în spaţiul European-aspecte generale
3. Schimbare religioasă în Europa Centrală şi de Est
4.Romania: secularizare în comunism şi după 1989
1.Lacizarea şi revigorarea religioasă14
Ideea impărtăşită de sociologicii timpurii a fost aceea că religia tradiţională ar deveni din ce în
ce mai marginalizată în lumea modernă. Marx, Dukheim şi Weber au considerat cu toţii că procesul
de laicizare ar fi apărut pe măsură ce se modernizau societăţile şi exista o legătură din ce în ce mai
strânsă între ştiinţă şi tehnologie în controlul şi explicarea lumii. Laicizarea reprezintă procesul prin
care religia îşi pierde influenţa asupra diferitelor sfere ale vieţii sociale.
Dezbaterea asupra tezei laicizării este unul dintre domeniile cele mai complexe din cadrul
sociologiei religiei. În esenţă, există un dezacord între susţinătorii tezei laicizării- care sunt de acord
cu părinţii întemeietori ai sociologiei şi văd religia ca diminuându-şi importanţa în lumea modernă- şi
oponenţii conceptului, care susţin că religia rămâne o forţă semnificativă, deşi adesea în forme noi şi
nefamiliare.
Popularitatea continuă a noilor mişcări religioase reprezintă o punere sub semnul întrebării a
tezei laicizării. Oponenţii acesteia arată diversitatea şi dinamismul noilor mişcări religioase şi susţin
că religia şi spiritualitatea rămân o faţetă centrală a vieţii moderne. Pe măsură ce religiile tradiţionale
îşi pierd din greutate, religia nu dispare, ci este canalizată spre noi direcţii. Totuşi, nu toţi oamenii de
ştiinţă sunt de acord cu aceasta. Susţinătorii ideii de laicizare subliniază că aceste mişcări rămân
periferice faţă de societate ca întreg, chiar dacă ele au un impact profund asupra vieţii adepţilor lor.
Noile mişcări religioase sunt fragmentate şi relativ dezorganizate; ele suferă, de asemenea, de rate
ridicate de transfer pe măsură ce oamenii sunt atraşi înspre o mişcare pentru o perioadă oarecare, iar
apoi migrează spre una mai nouă. Comparativ cu o implicare religioasă serioasă, participarea la noile
mişcări religioase pare mai degrabă un hobby sau o chestiune de stil de viaţă.
Laicizarea este un concept sociologic complex, parţial pentru că nu există un prea mare
consens în privinţa felului în care procesul ar trebui măsurat. Mai mult decât atât, mulţi sociologi
folosesc definiţii ale religiei care nu coincid- în timp ce unii susţin că religia poate fi cel mai bine
înţeleasă în termenii bisericii tradiţionale, alţii argumentează că trebuie asumată o perspectivă mult
14
Ibidem, pp. 528-531.
28
mai largă pentru a include dimensiuni precum spiritualitatea personală şi profunda angajare faţă de
anumite valori. Aceste diferenţe în percepţie vor influenţa în mod necesar argumentele pro sau contra
laicizării.
Laicizarea poate fi evaluată în funcţie de o serie de aspecte sau dimensiuni. Unele dintre ele
sunt de natură obiectivă, precum nivelul calităţii de membru în organizaţiile religioase. Statisticile şi
înregistrările oficiale pot arăta câţi oameni aparţin unei biserici sau altor organisme religioase şi câţi
sunt activi în îndeplinirea serviciilor sau altor ceremonii. După cum vom vedea, cu excepţia SUA,
ţările industrializate au trăit cu toate o laicizare considerabilă, conform acestui indice. Modelul
declinului religios sesizat în Marea Britanie se regăseşte în cea mai mare parte a Europei Occidentale,
inclusiv in ţări catolice precum Franţa sau Italia. Mai mulţi italieni decât francezi frecventează cu
regularitate şi participă la majoritatea slujbelor (precum cele de Paşte), dar modelul general al
declinului ceremoniei religioase este similar în ambele cazuri.
O a doua dimensiune a laicizării se referă la gradul în care bisericile şi alte organizaţii
religioase îşi menţin influenţa lor socială, averea şi prestigiul. În trecut, organizaţiile religioase
puteau exercita o influenţă considerabilă asupra guvernelor şi instituţiilor sociale, şi impuneau respect
în comunitate.
Cât de mult se mai întâmplă aceasta astăzi? Răspunsul la întrebare este clar. Chiar dacă ne
limităm la ultimul secol, vedem că organizaţiile religioase şi-au pierdut în mod progresiv din
influenţa politică pe care o aveau înainte- iar tendinţa este universală, cu câteva excepţii. Liderii
bisericii nu se mai pot aştepta, în mod automat, să aibă influenţă asupra celor puternici. Dacă unele
biserici rămân foarte bogate, după orice standarde, şi noile mişcări religioase se pot dezvolta rapid,
circumstanţele materiale ale multor organizaţii religioase durabile sunt nesigure. Bisericile şi
templele trebuie vândute sau necesită reparaţii.
Cea de a treia dimensiune a laicizării priveşte credinţele şi valorile. Putem denumi aceasta,
dimensiunea religiozităţii. Nivelele de frecventare a bisericii şi gradul de influenţă socială a
bisericilor sunt în mod clar expresia credinţelor sau a idealurilor manifestate de oameni. Mulţi dintre
cei care au credinţe religioase nu participă cu regularitate la slujbe sau nu iau parte la ceremoniile
publice; şi invers, regularitatea unor astfel de frecventări sau participări nu presupune întotdeauna
deţinerea unor concepţii religioase puternice — oamenii pot participa la ele din obişnuinţă sau pentru
că asta aşteaptă comunitatea de la ei. Ca şi în cazul celorlalte dimensiuni ale laicizării, trebuie să
înţelegem mai clar trecutul pentru a vedea cât de mult a decăzut astăzi religiozitatea. Susţinătorii
tezei laicizării consideră că, în trecut, religia avea o importanţă mult mai mare în vieţile cotidiene ale
oamenilor decât în prezent.
Biserica se afla în centrul preocupărilor locale şi avea o influenţă puternică asupra familiei şi
vieţii personale. Totuşi criticii tezei contestă această idee, susţinând că simplul fapt că frecventau cu
29
regularitate biserica nu dovedeşte în mod necesar că ei erau mai religioşi. În majoritatea societăţilor
tradiţionale, inclusiv în Europa medievală, aderarea la o credinţă religioasă era mai slabă şi mai puţin
importantă în viaţa cotidiană decât se presupune. Cercetările în istoria Angliei, de exemplu, arată că
angajarea lipsită de entuziasm în credinţele religioase era comună în rândul oamenilor obişnuiţi.
Scepticii religioşi par să se regăsească în majoritatea culturilor, în special în societăţile tradiţionale
mari (Ginzburg, 1980).
Totuşi, nu există nicio îndoială că manifestarea unor convingeri religioase este mai slabă
astăzi decât era, în general, în lumea tradiţională- mai ales dacă includem în termenul „religie”
întreaga gamă de lucruri supranaturale în care credeau oamenii. Mulţi dintre noi pur şi simplu nu mai
considerăm mediul înconjurător ca fiind pătruns de entităţi divine sau spirituale. Unele dintre
tensiunile majore din lumea de astăzi derivă, în principal, sau parţial, din diferenţele religioase. Dar
majoritatea conflictelor şi războaielor au astăzi o natură laică- vizând crezuri politice divergente sau
interesele materiale.
15
2. Modernizare şi secluarizare în spaţiul European-aspecte generale
Definiţia cea mai larg acceptată a secularizdrii este cea de „proces de diminuare a influenţei
sociale a religiei” (Wilson, 2000, p. 96). Cheia acestui proces, care afectează toate societăţile
moderne, ar fi, conform autorului, diferenţierea funcţională. Aceasta reprezintă procesul prin care
religia îşi pierde treptat influenţa asupra celorlalte sfere ale vieţii sociale, acestea începând să
funcţioneze autonom, ghidindu-se după propria lor logică, diferită de cea impusă de religie. Asociat,
secularizarea presupune şi declinul autorităţii religioase asupra altor sfere ale vieţii sociale (Chaves,
1994). În concepţia lui Sommerville (1998), diferenţierea funcţională va duce în mod necesar la o
anumită scădere a autorităţii religioase la nivel societal.
În societăţile tradiţionale, autoritatea religioasă era unanim recunoscută, iar religia exercita o
influenţă covârşitoare asupra tuturor celorlalte sfere ale vieţii. Religia organiza timpul şi stabilea
practic programul de activitate, religia declanşa şi oprea războaie, autoritatea religioasă intervenea în
chestiunile politice şi legitima autoritatea politică. În plus, religia era cea care impunea normele
morale la nivel individual şi social, controla destul de puternic respectarea acestor norme şi influenţa
deciziile cele mai importante ale oamenilor, referitoare la căsătorie sau muncă. Cu alte cuvinte,
religia şi autorităţile religioase aveau o influenţă puternică atât asupra vieţii publice, cât şi asupra
celei private.
În epoca modernă, dezvoltarea ştiinţei şi adoptarea gândirii raţionale de tip ştiinţific, precum
şi a explicaţiilor ştiinţifice date lumii înconjurătoare au erodat fundamentele gândiri religioase.
15
Mălina Voicu, România religioasă, Institutul European, Iaşi, 2007, pp. 12-19.
30
Wilson (2000) indica, dezvoltarea ştiinţei si evoluţia statului modern ca find doi factori importanţi în
progresul secularizării. Dezvoltarea ştiinţei şi creşterea gradului de educaţie a populaţiei au făcut ca
explicaţia de tip ştiinţific să înlocuiască în diferite situaţii explicaţia de tip religios. Pe de altă parte,
dezvoltarea statului modern a adus după sine creşterea capacităţii acestuia de a gestiona şi controla
arii tot mai largi ale vieţii sociale şi economice, care au fost scoase astfel de sub influenţa religiei.
Toate acestea determind, pe de o parte, o îngustare a câmpului în care religia îşi exercita
influenţa, iar pe de altd parte stimulează înlocuirea explicaţiei de tip religios cu explicaţia de tip
ştiinţific, fiecare domeniu al vieţii sociale şi economice construindu-şi apoi propriile reguli şi propriul
set de norme, valori şi reguli acceptate. Astfel apare diferenţierea funcţională, celelalte sfere de
activitate devenind independente de religie şi începând să funcţioneze în conformitate cu regulile
proprii. Societatea începe să funcţioneze „fară Dumnezeu”, „ca şi cum Dumnezeu nu ar exista”
(Schlegel, 2005, p. 42).
Un alt factor considerat ca având un rot important în procesul de secularizare îl reprezintă
dezvoltarea diversităţii culturale şi a pluralismului religios (Berger, 1969; Bruce, 1999). Conform lui
Bruce, „atunci când oracolul vorbea cu o singură voce, era probabil să crezi că aceea era vocea lui
Dumnezeu. Atunci când oracolul vorbeşte pe 20 de voci diferite, suntem tentaţi să ne uităm în spatele
ecranului” (p. 267). Diversitatea culturală şi religioasă prilejuieste contactul cu religii şi culturi
diferite şi pune sub semnul întrebării însăşi existenţa divinităţii venerate şi veridicitatea acesteia.
Urbanizarea are o contribuţie importantă în procesul de diminuare a importanţei sociale a
religiei. Urbanizarea are ca rezultat pe de o parte, ruperea comunităţii rurale tradiţionale caracterizată
de o uniformitate culturală şi contactul cu religii şi culturi diferite (Bruce, 1999), iar pe de altă parte
scade controlul social asupra comportamentelor individuale, asupra practicii şi credinţei religioase.
Contactul cu not culturi şi religii subminează credinţa religioasă. În plus, scăderea controlului social
al bisericii şi comunităţii tradiţionale asupra practicii religioase şi a credinţei individuale le dă
indivizilor libertatea să aleagă ce să creadă, cât să creadă şi cum să creadă. Astfel, indivizii ajung să
creadă tot mai mult în ceea ce vor ei şi nu în ceea ce le spune biserica (Halman, Draulans, 2004).
Industrializarea are partea sa de contribuţie la „dezvrăjirea lumii”. Conform lui Inkeles şi
Smith (1974), muncitorul industrial se distanţeaza de modul de gândire tradiţional şi adoptă valorile
modernităţii şi un mod raţional de a gândi. Munca în fabrică îl pune în contact cu tehnologia avansată
şi îl face să accepte cu mai mare uşurinţă o cauzalitate ştiinţifică. În acest context, gândirea de tip
religios pierde teren, find înlocuită cu o viziune mai raţională despre lume. În plus, Inglehart (1990)
arată că oamenii caută consistenţă cognitivă şi au nevoie ca viziunea for despre lume sä fie
concordantă cu experienţa cotidiană, iar experienţa cotidianăă este acum diferită de cea care a
modelat tradiţia iudeo-creştină. Textele religioase tradiţionale, care fac parte din patrimoniul iudeo-
creştin, operează cu o viziune asupra lumii născută în societăţi pastorale existente acum 2000 de ani.
31
La ora actuală, cei care trăiesc în societăţile moderne, puternic industrializate, intră în contact
cotidian cu o realitate total diferită faţă de cea propusă de religie şi este posibil sa apară o ruptură
între imaginile şi simbolurile religioase şi cele cu care opereaza omul modem în mod obişnuit. De
aici poate să intervină o distanţare a individului de religia tradiţională.
Secularizarea nu afectează în mod egal toate domeniile vieţii. Dobbelaere (1981) arată că
secularizarea acţionează la trei niveluri diferite: la nivel societal, manifestându-se prin procesul de
diferenţiere funcţională, la nivelul organizaţiilor religioase, modificând organizarea internă a acestora
şi la nivel individual. Anumite zone sunt mai afectate de procesul de retragere a religiei, în timp ce în
alte domenii religiozitatea joacă încă un rol important. Practic, religiozitatea se mută de la nivelul
societăţii în general şi din spaţiul public, la nivel individual, în spaţiul privat.
Nici nivelul religiozităţii individuate nu a rămas nemodificat. Modernitatea a acţionat asupra
credinţelor religioase nu numai prin scăderea practicii religioase, care poate fi considerată o
manifestare în plan extern, public a religiozităţii. Conţinutul credinţelor religioase este diferit în
epoca modern, iar poziţia valorilor religioase în sistemul individual s-a schimbat. Astfel, credinţele
religioase îşi pierd conţinutul tradiţional, „tot mai mulţi oameni cred în ceea ce vor ei să creadă, nu în
ceea ce le spune biserica” (Ester et al., 1993, p. 9). Indivizii îşi aleg de pe piaţa bunurilor religioase
elementele cele mai apropiate de propriul sistem de credinţe şi valori, nu îşi mai ajusteaza acest
sistem în funcţie de normele şi dogmele impuse de instituţia bisericii. Religiozitatea modernă este
caracterizată aşadar de o individualizare a credinţelor (Ester et al., 1993; Schlegel, 1985; Dobbelaere,
Jagodzinski, 1995).
Credinţele religioase moderne combină elemente care provin din diferite tradiţii şi sisteme
religioase; de exemplu, elemente ale creştinismului sunt combinate cu credinţe budhiste, cum ar fi
credinţa în reîncamare sau cu aderarea la anumite practici şi credinţe magice, cum ar fi astrologia,
chiromanţia sau credinţa în telepatie. Aceasta religie „a la carte”, cum a fost numită (Champion,
1996, p. 707), se combnă în diverse tradiţii religioase. Aceste sisteme de credinţe moderne sunt
fragile, instabile şi conţin elemente slab legate între ele, datorita diversităţii mari a surselor din care
provin elementele componente care uneori sunt chiar contradictorii, ceea ce face ca întreg sistemul sä
fie impredictibil pentru un observator extern (Dobbelaere, Jagodzinski, 1995). Autorii citaţi numesc
acest fenomen „cîrpeala” a credinţelor (p. 222) sau bricolaj.
Această religiozitate este caracterizată de accentul puternic pus pe emoţii şi pe rolul acestora
în credinţa religioasă (HervieuLegere, 1987; Voye, 1999), precum şi de un individualism puternic al
credinţelor (Luckman, 1999; Pollack, 2003). Cu alte cuvinte, fiecare este liber sa creadă ce vrea să
creadă, să combine elemente cât mai diverse pentru a-şi satisface nevoile spirituale. Însa ceea ce este
specific modern nu este doar faptul că individul îşi construieşte propriul sistem de credinţe, ci „faptul
că el are dreptul la bricolaj, la fel ca şi dreptul de a-şi alege propriile credinţe” (Hervieu-Legere,
32
1998, p. 2). Acest proces de eliberare a individului faţa de constrângerile credinţei religioase
tradiţionale face posibila individualizarea credinţelor.
O altă faţetă a religiozităţii în epoca modernităţii târzii o reprezintă integrismul şi
fundamentalismul religios, prezente în rândul multor religii tradiţionale, precum creştinismul catolic
şi protestant, iudaismul sau islamismul. Aceste mişcari sunt foarte vizibile în plan social, mai cu
seamă din cauza acţiunilor publice pe care le desfăşoară.
Fundamentalismul apare practic în multe religii, însă cu intensităţi diferite (Gellner, 1992).
Conform lui Schlegel (2005) mişcările întegriste sau fundamentaliste reprezintă o reacţie faţă de
modernitate, o încercare de distanţare faţă de indiferenţa religioasă a lumii moderne. Adepţii
fundamentalismului sau integrismului îşi manifestă radicalismul împotriva Occidentului, a stilului de
viaţă occidental, a comportamentului de consum sau a individualismului modern. Cu toate acestea,
comportamentul membrilor acestor mişcari este influenţat în mod conştient sau inconştient de
modernitate şi individualism.
Pe de altă parte, secularizarea nu afectează în mod similar toate societăţile europene sau
puternic industrializate. Societăţile europene prezintă patternuri diferite de secularizare (Halman,
Patterson, 1996), imaginea find mai degrabă aceea a unui puzzle, cu zone în care religiozitatea joacă
un rol foarte scăzut în vieţile oamenilor şi cu ţări în care credinţa religioasă este larg răspândită în
rândul populaţiei. Diferite studii au atribuit aceste variaţii ale gradului de secularizare mai multor
tipuri de factori: tradiţia religioasă dominantă, gradul de dezvoltare socială şi economică a ţării sau
caracteristicile pieţei bunurilor religioase.
Influenţa tradiţiei religioase dominante asupra gradului de secularizare a ţării respective este
un tip de explicaţie foarte răspândită (Halman & Petterson, 1996; Remond, 2003; Berger, 1969;
Nelsen, 1981), având rădăcini istorice adânci şi fiind susţinută puternic cu date empirice. Conform
acestei abordari, ţările în care catolicismul este dominant au rezistat cel mai bine presiunii forţelor
secularizării, spre deosebire de ţările unde religia majoritară este cea protestantă. Astfel ca există
aproape o suprapunere între harta secularizării Europei şi cea a tipului de tradiţie religioasă
dominantă, Nordul protestant find mult mai afectat de secularizare, în comparaţie cu Sudul catolic
(Halman & Patterson, 1996; Remond, 2003). Motivele sunt multiple. Pe de o parte, protestanţii sunt
mai individualişti, mai raţionali şi mai autonomi decât catolicii, find mai vulnerabili în faţa forţelor
modernizării şi secularizării. Catolicismul pune accent pe comunitatea credincioşilor şi pe coeziunea
grupului format în cadrul bisericii, protejindu-i mai bine pe cei afiliaţi Bisericii. Pe de altă parte,
conform lui Berger, protestantismul „dezvrajeşte lumea”, elimină sacrul din viaţa cotidiană, rupând
legatura dintre lumea sacră, transcendentală şi cea profană, cotidiană. În acest context, realitatea
devine deschisă investigaţiei cu mijloace raţionale, ştiinţifice, miracolul nemaiputând să fie conceput.
33
Prin comparatie cu Europa de Vest, predominant catolică si protestantă, secularizarea în
Europa de Est, predominant ortodoxă, a cunoscut o evoluţie diferită. Remond (2003) arată că
dominaţia îndelungată a Imperiului Otoman asupra ţărilor predominant ortodoxe din spaţiul
răsăritean a întârziat secularizarea acestor societăţi. Pe de altă parte, majoritatea acestor state (cu
excepţia Greciei) au fost supuse unui regim comunist care a îngrădit credinţa religioasă şi a
propovăduit ateismul, timp de jumatate de secol cel puţin. Aici secularizarea nu a fost influenţată
doar de caracteristicile tradiţiei religioase, ci şi de politica atee promovată de regimul comunist.
Un alt factor folosit pentru a explica diferenţele de secularizare existente între societăţi îl
reprezintă gradul de dezvoltare socială. Inglehart (1990), Inglehart, Halman, Wetzel (2003) şi
Inglehart & Norris (2004) arata că în societăţile puternic industrializate gradul de religiozitate este
mai scăzut decât în cele sărace, slab dezvoltate. Explicaţia principală rezidă în faptul că persoanele
socializate într-un mediu social nesigur şi care trăiesc permanent într-un astfel de mediu, fiind supuşi
unor riscuri multiple precum săracia, boala, somajul, au nevoie de norme rigide, predictibile, care să
le organizeze viaţa, să le dea siguranţa şi să transforme mediul social într-unul previzibil şi uşor de
înţeles. Pentru aceşti oameni religia furnizează un astfel de set de norme şi valori, ajutându-i să-şi
depăşească anxietatea. În schimb, persoanele care trăiesc într-o societate caracterizată de o bunăstare
materială relativ crescută, în care nevoile materiale imediate sunt satisfăcute, cum este cazul
societăţilor industriale avansate, sunt mai deschişi spre pluralism şi acceptă mai uşor puncte de
vedere diferite, find mai supuşi influenţelor secularizării.
Studiile realizate de Inglehart si Norris (2004) indică faptul că populaţia ţărilor puternic
industrializate a fost tot mai mult afectată de secularizare în ultimii 50 de ani, în timp populaţia totală
de pe glob care se declară a fi religioasă a crescut datorită influenţei sporite pe care o are religia în
ţările sărace, dar care înregistrează creştere demografică.
O a treia explicaţie dată influenţei diferite pe care o joacă religia în ţări diferite îşi are originea
în abordările de tip economic. Susţinătorii teoriei cererii şi ofertei (supply-side theory) (Finke, 1990;
Finke & Stark, 1988; Iannaccone, 1991; Stark & Iannaccone, 1994) consideră că declinul
religiozităţii în ţările europene nu este rezultatul acţiunii forţelor modernizatoare, ci al faptului că în
multe societăţi europene, mai ales în cele Nordice, în care Biserica Protestantă este Biserică
Naţională şi deţine monopolul, nu există competiţie pe piaţa bunurilor religioase, indivizii având o
singură opţiune în domeniul religios. Atunci când pe piaţă există mai mulţi competitori, aceştia se vor
specializa oferind servicii diferite şi fiind capabili să satisfacă o paletă mult mai largă de nevoi de tip
religios. În aceste condiţii implicarea religioasă creşte deoarece piaţa bunurilor religioase le
fumizează serviciile de care au nevoie. În situaţiile de monopol oferta este limitată, iar indivizii care
nu găsesc ceea ce caută renunţă să mai participe la serviciile religioase şi treptat renunta şi la credinţa
religioasă.
34
Teoria porneşte de la opoziţia existentă între situaţia religioasă a Europei secularizate şi cea a
Statelor Unite ale Americii, în care în ultimii 50 de ani nu s-a înregistrat un declin religios
semnificativ şi arată că diferenţa esenţială între cele două cazuri rezidă tocmai în faptul că, în timp ce
în multe state din Europa există un monopol religios, în Statele Unite situaţia pluralistă a menţinut
religiozitatea la cote destul de ridicate. Cererea şi oferta reprezintă o provocare puternică adusă
teoriei secularizării pe care o contestă. Cu toate acestea, studiile care au încercat să aplice teoria
cererii şi ofertei la diferite ţări europene, nu au confirmat valabilitatea teoriei în cazul acestor
societăţi (Bruce, 2001; Froese, 2004; Halman, Draulans, 2004). Imaginea care rezultă din analiza
transformărilor câmpului religios contemporan este aceea a unui puzzle, în care ţările catolice sunt
mai religioase, în timp ce în ţările nordice protestante, religia şi-a pierdut mult din semnificaţia
socială şi cu Statele Unite mult mai religioase decât o prezice nivelul de dezvoltare economică:
întrebarea este dacă şi cum a acţionat secularizarea în ţările foste comuniste din Europa? În cel fel a
contribuit comunismul la secularizarea acestor societăţi şi ce s-a întâmplat în Romania?
16
3. Schimbare religioasă în Europa Centrală şi de Est
Ţările foste comuniste prezintă un grad destul de mare de variabilitate din punct de vedere al
culturii religioase tradiţionale. Acest spaţiu include ţări cu o tradiţie catolică puternică, precum
Polonia, Slovacia, Lituania, state tradiţional protestante, cum ar fi Germania de Est şi Estonia,
societăţi în care ortodoxia predomină, ca în cazul României, Bulgariei, Rusiei, Ucrainei şi
Belarusului sau societăţi multi-confesionale, cum este Ungaria, care are o puternică tradiţie catolică,
însă şi o comunitate protestantă semnificativă.
În toate aceste state puterea comunistă a incercat eliminarea fortata a religiei din spaţiul public
şi din cel privat şi a dus o puternica politică de ateizare. Cu toate acestea, politicile de combatere a
religiei au fost diferite de la un stat la altul, dupd cum a fost diferit şi impactul în plan social al
acestor politici.
În toate statele europene aflate sub influenţa puterii sovietice de-a lungul secolului XX,
puterea comunistă a dus o lupta aprigă, încercând slăbirea instituţiilor religioase şi distrugerea
sentimentelor religioase în rândul populaţiei. Considerată „opiul popoarelor”, religia a constituit unul
dintre inamicii principali ai puterii comuniste. Acţiunile desfăşurate de decidenţii politici ai epocii au
fost pe măsură. Pretutindeni în ţările din regiune au fost închise biserici, au fost întemniţaţi preoţi şi
credincioşi, vina for fiind în principal credinţa religioasă, a fost redus drastic învăţământul religios,
iar bisericii i-a fost îngradită implicarea în viaţa publică. Religia a fost „împinsă” în spaţiul privat,
„caracterul privat al religiei fiind în multe cazuri experienţa cotidiană a sute de milioane de oameni
din statele comuniste” (Tomka, 2002, p. 489). Cu toate acestea, chiar şi religiozitatea privată a fost
16
Ibidem, pp. 19-25.
35
supusă unui atac din partea forţelor politice, prin promovarea ateismului ştiintific. Nu numai că
religia a fost eliminată din spaţiul public, dar credinţa religioasă a indivizilor a fost ţinta unor atacuri
puternice.
În ce măsură această politică a avut succes, este o chestiune care trebuie supusă discuţiei. Cu
certitudine însă, în aceste ţări secularizarea nu a apărut ca o consecinţă firească a modemizării,
industrializării, urbanizării şi a promovării unei viziuni pluraliste asupra lumii. Dincolo de efectele
acestor factori care s-au făcut şi ele simţite, puterea comunistă a supus aceste societăţi unei
secularizări forţate. În acest context ar fi de aşteptat ca nivelul de secularizare din aceste societăţi să
fie mult mai mare decât în cele din Vestul Europei, din cauza acţiunii conjugate a mai multor factori.
În realitate însă, religia nu a pierdut chiar atât de mult din influenţa în toate aceste societăţi. Şi în
cazul ţărilor ex-comuniste paternul de secularizare este diferit şi efectele în plan social ale politicii
ateiste au fost diferite de la o ţară la alta, de la un context cultural la altul.
Pollack (2001) a identificat patru factori care un influenţat gradul de secularizare al ţărilor
europene ex-comuniste: nivelul represiunii politice, gradul de modernizare, denominaţia dominantă
apropierea dintre religie şi ideile naţionale. Nivelul represiunii politice faţă de biserici si religie nu a
fost uniform în toate fostele ţări socialiste. În ţările în care represiunea politică a fost mai puternică,
aşa cum este cazul Germaniei de Est sau al URSS, declinul apartenenţei religioase a fost drastic.
De asemenea, gradul de modernizare în aceste ţări a fost diferit. Germania de Est şi Cehia au
intrat în comunism având un grad de industrializare şi de modernizare mult mai crescut decât al altor
state din zonă. În plus, socialismul a dus şi el o politică de modernizare a acestor societăţi. Puterea
comunistă a promovat puternic industrializarea şi urbanizarea zonei, toate acestea având impact
asupra gradului de religiozitate a populaţiei. Nici aceste politici nu au fost uniforme, Germania de Est
find, spre exemplu ţinta unor masive investiţii în industrie (Gautier, 1997).
Un alt factor a fost reprezentat de tipul de cultură religioasă dominantă. Aşa cum am arătat
anterior, în ţările predominant catolice secularizarea a avut efecte mai slabe decât în cele protestante
sau ortodoxe. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul ţărilor foste comuniste. Chiar şi în interiorul
blocului comunist Biserica Catolică a fost mai capabilă să reziste în faţa represiunii decât au făcut-o
alte biserici (Pollack, 2001, 2003; Need, Evans, 2001; Froese, 2004a; Stark, 2001; Bruce, 2001).
Suportul internaţional de care s-a bucurat Biserica Catolică, precum şi structura ierarhică şi
diferenţele adânci dintre grupul de credincioşi şi lumea exterioara au făcut ca această denominaţie să
reziste mai bine represiunii comuniste şi să îşi păstreze membrii în măsură mai mare decât alte
biserici. Dincolo de vulnerabilitatea protestantismului în faţa forţelor modemizării, despre care am
amintit anterior, bisericile protestante din ţările foste comuniste au suferit din cauza lipsei suportului
exterior în faţa represiunii. În timp ce Biserica Catolică Poloneză sau Lituaniană gaseau suport la
Vatican, Biserica Protestantă din Germania de Est sau din Estonia trebuiau să facă faţă singure unei
36
represiuni dure. Rezultatul s-a concretizat într-o serie de compromisuri pe care aceste biserici le-au
făcut cu puterea politică pentru asigura supravieţuirea. Acest lucru a dus însă la pierderea
credibilităţii în ochii credincioşilor, care au părăsit în număr mare o biserică pe care o percepeau a fi
aliată cu duşmanul (Bruce, 2001; Gautier, 1997).
Într-o situaţie oarecum asemănătoare s-au găsit şi bisericile ortodoxe din ţările aflate sub
influenţa sovietică. Pe de o parte, lipsa unui aliat extern de proporţiile Vaticanului şi a lumii catolice
în general, pe de alta parte tradiţia alianţei dintre Biserica de Răsărit şi puterea politică, numită în de
Biserica Ortodoxe simfonie, a dus la slăbirea puterii acestei biserici şi la subordonarea ei faţa de statul
comunist (Bruce, 2001; Froese, 2004a; Stan & Turcescu, 2000). Ca şi în cazul bisericilor protestante,
bisericile ortodoxe an supravieţuit regimului comunist, deşi au pierdut un număr mare de credincioşi.
Cu toate că au fost subordonate puterii politice şi transformate în departamente ale statului comunist,
bisericile ortodoxe au avut un avantaj în faţa celor protestante şi anume legătura strânsă între
ortodoxie şi identitatea naţională.
În cazul naţiunilor din Balcani, aflate sub dominaţia Imperiului Otoman pentru o lungă
perioadă de timp, Ortodoxia a constituit un pilon important în formarea naţiunii şi a culturii naţionale.
Astfel că pentru români, bulgari sau sârbi ortodoxia a rămas strâns legată de identitatea naţională, un
garant al acesteia (Franklin Lytle, 1998; Gheorghe, 2004; Gillet, 2001). În acest context, oamenii s-au
îndepărtat în mai mica măsură de biserica decât în cazul Cehiei sau Germaniei de Est, biserica fiind
păstrătoarea identităţii naţionale. Aşa cum arata şi Pollack (2001), legatura dintre religiozitate şi ideea
de naţiune a ferit într-o oarecare măsură religiozitatea de efectele persecutiei şi ale modernizării.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul unor naţiuni predominant catolice, precum Polonia sau Lituania,
pentru care Biserica a contribuit la consolidarea identităţii şi unităţii naţionale, în ciuda ocupaţiei
străine indelungate (Bruce, 1999, 2001; Froese, 2004a).
Astfel, în ţările din Centrul şi Estul Europei secularizarea a urmat patternuri diferite în timpul
regimului comunist. Germania de Est, Estonia şi Cehia au fost cel mai afectate de o combinaţie de
factori ce au condus la diminuarea semnificativă a influenţei sociale a religiei. Pe de o parte, spre
deosebire de celelalte state cu o pondere de catolici însemnată în populaţie şi care şi-au păstrat
orientarea religioasă, în Cehia, Biserica Catolică a fost perceputa nu ca un garant, ci ca un agresor al
identităţii naţionale. De-a lungul istoriei cehii au considerat Biserica Catolică un aliat al ocupanţilor
austrieci (până la 1918) sau al naziştilor (Froese, 2005). Acest fapt a determinat o data în plus
îndepărtarea populaţiei cehe de biserică şi religie. Pe de altă parte, în Germania de Est şi Estonia,
protestantismul vulnerabil în faţa modernizării a fost supus unei not provocări, cea a persecuţiei din
partea puterii politice şi a suferit pierderi ce par a fi irecuperabile. La începutul anilor '90 cele trei ţări
se prezentau ca fiind cele mai secularizate societăţi europene, având proporţia cea mai mare de atei
declaraţi şi procentul cel mai mic de frecventare a bisericii (Pollak, 2003; Muller, 2004). În ciuda
37
faptului că s-a vorbit despre o revigorare a religiozităţii în ţările în tranziţie, studiile recente arată că
fenomenul nu a atins şi aceste trei ţări.
În Rusia, Ucraina şi Belarus politica de eliminare a religiei din viaţa sociala s-a întins pe o
perioadă mult mai lungă de timp. În loc de 50 de ani de politică ateistă, aceste ţări au „beneficiat” de
şapte decenii de ateism ştiintific. În spaţiul ex-sovietic represiunea nu numai ca a durat mai mult, însă
şi intensitatea persecuţiilor îndreptate împotriva credinţei a fost mult mai mare. Dupd instaurarea
regimului bolşevic multe biserici au fost închise sau transformate în locuri de propagandă ateistă, iar
cei suspectaţi a avea legături cu religia riscau să fie deportaţi sau sa îşi piardă viaţa. Educaţia
religioasă a fost eliminată din şcoli şi înlocuită cu ateismul ştiintific (Froese, 2004a, 2004b). Rusia se
număra printre ţările puternic secularizate alături de Germania de Est sau Cehia (Pollak, 2003).
După 1990 s-a vorbit despre o revitalizare religioasă în spaţiul ex-sovietic (Kaariainen, 1999),
însă cercetările realizate an demonstrat mai degrabă o tendintă spre sincretism religios şi bricolaj,
decât o revigorare a credinţelor religioase tradiţionale (Muller, 2004).
Ţările Baltice au avut o situaţie specială, iar efectele secularizării forţate au fost diferite în
cele trei societăţi. În Lituania, ţară cu o comunitate catolică puternică şi numeroasă, nivelul de
religiozitate a rămas crescut în ciuda politicii de aterizare. Pe de o parte, în Lituania, Biserica
Catolică a contribuit în mod tradiţional la formarea şi păstrarea identităţi nationale, rol pe care şi l-a
menţinut şi în timpul ocupaţiei sovietice (Bruce, 2001). În plus, Biserica Catolică a beneficiat de
ajutorul structurii ierarhice internaţionale care i-a oferit suport suplimentar.
În contrast, Letonia şi Estonia, state cu o comunitate luterană puternică la începutul
dominaţiei sovietice au fost mult mai afectate de represiunea comunistă. De asemenea, aceste ţări au
un grad mai mare de industrializare în comparaţie cu celelalte foste membre ale Uniunii Sovietice,
fapt care a sporit presiunea forţelor secularizatoare. Rezultatul este ca Estonia se numara printre
societăţile europene în care religia joacă un rol foarte redus. Datele cercetărilor empirice arată că
revitalizarea religioasă nu a modificat foarte mult situaţia religioasă din aceasta ţară, o uşoară creştere
a credinţelor religioase de tip bricolaj fiind înregistrată, însă dimensiunile acesteia sunt modeste
(Muller, 2004; Pollak, 2003, 2004).
În Ungaria, ţară mixtă din punct de vedere religios, situaţia diferă de la o denominaţie la alta.
Biserica Catolieă a ramas puternică, a suferit puţine pierderi, asemenea majorităţii bisericilor catolice
din ţările ex-comuniste. În schimb, comunitatea protestantă a fost puternic afectată, având o situaţie
similară cu cea a Bisericii Luterane din Germania de Est (Gautier, 1997). Astfel că, în timp ce
comunitatea catolică este destul de numeroasă, cea protestantă a pierdut mulţi membri.
Bulgaria, ţară majoritar ortodoxă, a avut de suferit din cauza represiunii comuniste. Multe
biserici au fost închise, mânăstirile desfiinţate în mare parte, iar participatea la ritualul religios drastic
sancţionată. Căderea comunismului nu a adus refacerea Bisericii Ortodoxe şi nici liniştea în
38
rândulmcredincioşilor. Disputele dintre clerul aservit puterii comuniste şi cel independent au adus
Biserica Bulgară în pragul schismei în anii '90, iar revigorarea religioasă a afectat în măsură moderată
religiozitatea bulgarilor (Lambert, 2004). Cu toate acestea, Bulgaria nu se numară printre ţările cele
mai secularizate, deşi bulgarii sunt mai puţin credincioşi decât alţi europeni şi merg mai rar la
biserică (Muller, 2004).
În ciuda faptului că vecinii cehi sunt printre cei mai puţini interesaţi de religie dintre europeni,
slovacii prezintă rate crescute de implicare religioasă, iar Biserica Catolică a fost mereu o instituţie
importantă pentru slovaci (Froese, 2005). De-a lungul istoriei Biserica Catolică a contribuit la
construcţia identităţii naţionale slovace, construită în contrast cu protestantismul ocupanţilor de până
la Primul Război Mondial, care erau maghiari, adepţi ai Reformei. În timpul celui de-al doilea Război
Mondial, Biserica Catolică Slovacă a jucat un rol esenţial în proclamarea primei Republici Slovace
independente, al carei prim-ministru a fost un preot romano-catolic-Jozef Tiso. Deşi acuzată de
colaboraţionisrn cu naziştii şi supusă persecuţiilor din partea puterii comuniste, Biserica a reuşit să
treacă peste dificultăţile perioadei comuniste, iar la începutul anilor '90 a devenit element activ în
constituirea noului stat slovac. Permanent asociată cu identitatea naţională slovacă, Biserica Catolică
a păstrat membrii şi joacă rol activ în societate.
Studiile indică pentru Polonia unul dintre primele locuri în Europa în ceea ce priveşte
religiozitatea populaţiei, dar şi pentru influenţa Bisericii în viaţa publică şi în cea politică. Spre
deosebire de multe alte biserici aflate sub dominaţia comunistă, Biserica Catolică Poloneza nu doar
că şi-a păstrat membrii activi în perioada regimului comunist, însă a constituit un loc de dezbatere
publică a chestiunilor politice, un promotor al societăţii civile şi un spaţiu de manifestare pentru
aceasta (Borowik, 2000; Herbert, 1999). Cu toate acestea, după 1990, Biserica Catolică nu a fost
capabilă să se adapteze noului context democratic, încercând sa îşi impună controlul asupra societăţii
vieţii politice poloneze. Extremismul religios, antidemocratic al unei părţi reduse a clerului şi o serie
de iniţiative legislative, pe care Biserica a încercat să le impună cu forţa-cum este cazul legii care
interzice avortul-au scăzut popularitatea bisericii atât în rândul elitelor, cât şi în rândul maselor
(Borowik, 2000; Korbonski, 2000; Karpov, 2002). Cu toate acestea, nivelul de credinţă şi de practică
religioasă din Polonia se menţin la nivelurile cele mai înalte din Europa (Muller, 2004; Pollack, 2004;
Halman, Draulans, 2004).
39
17
4.Romania: secularizare în comunism şi după 1989
Studiile care analizează situaţia bisericilor, pe de o parte, a credinţei religioase în perioada

comunistă, pe de alta parte, vorbesc despre o situaţie specială în cazul României (Stark, 2001;
Franklin Lytle, 1998; Stan & Turcescu, 2000; Gillet, 2001; Meyendorff, 1996). Represiunea
comunistă a afectat în mod semnificativ toate denominaţiile, unele biserici şi mânăstiri au fost închise
şi practica religioasă a scăzut semnificativ. Trebuie făcuta însă o distincţie între situaţia Bisericii
Ortodoxe Romane şi cea a altor Biserici, precum cea greco-catolică. Protecţia oferită de structura
internaţională catolică nu a fost de prea mult folos în cazul acesteia; scoasă în afara legii în 1948,
practica religioasă i-a fost interzisă, iar bunurile care îi aparţineau au fost confiscate. Tot Legea
Cultelor din 1948 interzice o serie de organizaţii religioase, în general de orientare neo-protestantă,
precum Martorii lui Iehova, Adventiştii Reformaţi, Adventiştii Protestanţi, Penticostalii de Ziua a
Şaptea etc. (Gheorghe, 2004).
Regimul comunist afectează nu doar funcţionarea internă a diferitelor culte, însă loveşte şi în
funcţiile „civile” pe care le jucau diferite biserici şi culte. Astfel, sunt interzise asociaţiile religioase
cele cu caracter caritabil. Prin reforma învăţământului public se desfiinţau toate şcolile confesionale,
iar învăţământul religios era interzis în toate şcolile (Gheorghe, 2004). Prin aceste legi bisericilor le
era interzisă practic implicarea în diferite activităţi cu caracter public, iar rolul lor era redus doar la
activitatea de tip ecleziastic. Situaţia constituie o noutate pentru România acelor vremuri, deoarece în
mod tradiţional Biserica Ortodoxă, a jucat un rol important în spaţiul public românesc. Şi chiar în cel
politic, un bun exemplu în acest sens constituindu-l faptul că Patriarhul Miron Cristea a contribuit
direct la conducerea statului, fiind membru al regenţei între 1927-1930 (Scurtu, Buzatu, 1999).
Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română, biserica majoritară de altfel, are o situaţie mai
specială. Deşi afectată de persecuţiile comuniste, Biserica Ortodoxă reuţeşte să găsească un modus
vivendi cu puterea comunistă, care sa îi asigure supravieţuirea şi să conducă la pierderi cât mai mici
de pe urma regimului comunist. Statul comunist, deşi stat laic, nu a emis nici un act legislativ prin
care să separe Statul şi Biserica (Meyendorff, 1996). Astfel, Biserica Ortodoxă este transformată într-
un departament al statului, fiind subvenţionată şi aparent dirijată de către puterea comunistă. Aceasta
nu constituie de altfel o noutate în lumea ortodoxă, ţinând cont de faptul că împăraţii bizantini
conduceau biserica, la fel ca pe orice alt departament al statului (Wach, 1955).
La rândul său, biserica, în concordanţă cu noţiunea de simfonie între puterea religioasă şi cea
politică, se supune liderilor vremii încercă să găsească o modalitate optimă de adaptare. Formula de
adaptare la noua situaţie politică s-a concretizat în doctrina Apostolatului Social, introdusă de
Patriarhul Iustin Marina şi care oferea pentru cler şi credincioşi o cale de urmat în contextul unei
17
Ibidem, pp. 25-30.
40
societăţi potrivnice religiei. Dincolo de Apostolatul Social, liderii Bisericii au făcut în toata perioada
comunistă o serie de compromisuri faţă de puterea politică, uncle dintre ele destul de greu de acceptat
Trebuie menţionat însă că a existat în cadrul Bisericii Ortodoxe Române o dizidenţă faţă de regimul
comunist, ce nu poate fi trecută cu vederea. Trebuie amintite în acest context dizidenţa Părintelui
Calciu-Dumitreasa sau mişcarea Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, precum şi cazul
Mânăstirii Vladimireşti unde autorităţile comuniste au recurs la forţă, în anii '50, pentru a distruge
rezistenţa maicilor şi preoţilor.
Strategia urmată de către biserică nu a rămas fără rezultat. Astfel, în 1985 aceasta era cea mai
viguroasă biserică din statele comuniste europene (Stan, Turcescu, 2000). În ciuda loviturilor date de
puterea comunistă bisericilor, în România au continuat să funcţioneze şase seminarii teologice şi
două institute de teologie ortodoxă, au aparut o serie de reviste de teologie ortodoxă, au fost publicate
două colecţii de traduceri ale textelor patristice, precum- opera Părintelui Dumitru Staniloae (Stan,
Turcescu, 2000; Gillet, 2001).
Însă religia nu s-a păstrat doar în cadrul restrâns al elitei religioase. Deşi supusă educaţiei
ateiste puternic promovata în şcoli sau în mass-media, populaţia nu s-a rupt prea mult de religie. O
serie de anchete de teren realizate în 1975 indică existenţa unei practici religioase moderate în rândul
populaţiei (Gheorghe, 2004). Pe de altă parte, valorile destul crescute ale indicatorilor religiozităţii,
relevate de cercetările de după 1989 (Gheorghiu, 2003; Halman, Draulans, 2004; Muller, 2004;
Pollack, 2001, 2003, 2004), ne arată că ateismul nu s-a bucurat de prea mult succes în Romania şi că
populaţia nu a renunţat la credinţa religioasă.
În plus, dincolo de dimensiunile represiunii politice care a afectat societatea românească şi
cultele religioase, mai există şi alţi factori care contribuie la păstrarea unui nivel relativ crescut de
religiozitate în Romania. Aşa cum arătăm anterior, gradul de modernizare al ţării, precum şi legătura
dintre religie şi identitatea natională au influenţat gradul de secularizare al societăţilor dominate de
comunism. Romania nu a fost printre cele mai puternic industrializate şi urbanizate ţări din lagărul
comunist. Ţară predominant agrară la sfirşitul celui de al doilea Război Mondial, deşi supusă unui
proiect de industrializare şi urbanizare intense în timpul comunismului, România are la începutul
anilor '90 aproximativ o jumatate din populaţie de tip rural (Voicu B., 2001). Aceste date
contrastează profund cu situaţia Cehiei sau Germaniei de Est, puternic industrializate încă înainte de
începutul experimentului comunist. Toate acestea conduc la ideea că secularizarea a avansat mai
puţin în România decât în alte state ex-comuniste, cu un nivel de industrializare şi urbanizare
superior.
Relaţia strânsă dintre religia ortodoxă şi identitatea naţională (Gillet, 2001; Gheorghe, 2004;
Stan, Turcescu, 2000; Franklin Lytle, 1998) a constituit un alt factor important în păstrarea unui nivel
crescut de religiozitate în România. În Romania, Biserica Ortodoxă a contribuit la formarea identităţii
41
naţionale la începutul secolului XIX, la fel ca şi în cazul altor naţiuni ortodoxe din Balcani, precum
Grecia, Bulgaria sau Serbia. Ideea de asociere dintre ortodoxie şi naţionalism a fost puternic
exploatată şi de extrema dreaptă românească în perioada interbelică şi nu este străină nici în prezent
unor mişcări religioase mai tradiţionaliste, precum Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi. Pentru
aceştia, identitatea românească se defineşte prin apartenenţa la religia ortodoxă (Voicu M., 1999). În
acest context, religia ortodoxă a constituit un refugiu pentru populaţie în faţa agresiunii exercitate pe
multiple planuri de către puterea comunistă. Apelul la credinţa religioasă tradiţionala i-a ajutat pe
români să îşi păstreze identitatea în contextul unei încercări de uniformizare impusă de regimul
comunist pretutindeni în regiune. Spre deosebire de cazul Poloniei, în care suportul crescut al
populaţiei pentru tradiţia religioasă, în calitate de păstrătoare a culturii şi identităţii nationale, a găsit
sprijin în interiorul Bisericii Catolice, în România, Biserica Ortodoxă nu a putut să acorde un astfel
de sprijin. În timp ce în Polonia biserica s-a constituit în spaţiu de dezbatere publică şi de manifestare
pentru societatea civilă, în România biserica a evitat o astfel de implicare, ce ar fi dăunat intereselor
imediate ale instituţie care încerca să supravieţuiască într-un mediu ostil şi fără nici un suport din
exterior.
După căderea regimului comunist, coordonatele câmpului religios s-au schimbat. A avut loc o
adevarată liberalizare religioasă, restricţille impuse au fost ridicate, au apărut not mişcări religioase.
Cu toate acestea, românii au continuat să se considere o naţiune în principal ortodoxă, dovada fiind
rezultatele datelor de recensamânt care indică un procent de 86% ortodocşi în populaţie. În ciuda
concurenţei pe piaţa bunurilor religioase, Biserica Ortodoxă a continuat să joace un rol foarte
important. Deşi noua putere a evitat să perpetueze politica de subordonare pe care a practicat-o
vechiul regim (Stan, Turcescu, 2000), Biserica Ortodoxă este destul de prezentă în spaţiul public şi
chiar în cel politic, având însă mai degraba un rol decorativ şi de legitimare a noii puteri (Voicu M.,
2001). În plus, biserica a încercat să se implice în rezolvarea unor probleme sociale şi a încercat sa îşi
impună pe diverse căi propriile soluţii de rezolvare. Aici pot fi incluse campania împotriva avortului
sau cea împotriva comportamentului homosexual, sau încercarea de introducere a obligativităţii
studierii religiei la toate nivelurile învăţământului preuniversitar, precum şi poziţia fermă a bisericii
referitoare la reproducerea umană asistată.
În ciuda compromisurilor pe care le-a făcut în timpul regimului comunist, Biserica Ortodoxă
Română este o instituţie care s-a bucurat de mare încredere din partea romanilor, în mod constant, din
1990 şi până în prezent. Acest fenomen are explicatii multiple. Dincolo de faptul ca romanii sunt un
popor cu un grad de religiozitate crescut, încrederea crescută în biserica se datorează faptului că
imaginea bisericii este cea a unei instituţii care nu a fost implicată în transformările sociale ce au avut
loc după 1989. Biserica nu a avut nici un rol în reforma economică şi în scaderea standardului de
viaţa şi a capitalizat încrederea pe care actorii politici şi economici implicaţi în reformă au pierdut-o
42
(Stan, Turcescu, 2000). Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă a fost mereu păstrătoarea identităţii
naţionale a tradiţiilor naţionale, ea reprezentând garanţia continuităţii şi a tradiţiei într-o lume aflată
în plină schimbare.
Dupd 1989, ridicarea restricţiilor impuse practicii religioase şi liberalizarea religioasă este de
ateptat să determine o creştere a practicii religioase, precum şi a credinţei religioase. Studiile citate
anterior indică un nivel sporit de religiozitate în rândul populaţiei Romaniei, precum şi o persistenţă a
credinţei religioase de tip tradiţional, românii preferă să creadă în ceea ce îi învaţă Biserica în mai
mare măsură decât în elemente New Age, precum reîncarnarea, telepatia sau efectele meditaţiei Zen
(Pollack, 2003).
Atât studiile realizate anterior, cât şi factorii enumeraţi mai înainte: gradul de dezvoltare
socială, situaţia Bisericii Ortodoxe în timpul regimului comunist, cât şi relaţia existentă între
ortodoxie şi identitatea naţională, conduc la ipoteza unui grad mai scăzut de secularizare în
comparaţie cu alte ţări europene, fie ele din Vestul sau Estul continentului. Este de aşteptat ca nivelul
credinţei să fie semnificativ mai ridicat în comparaţie cu nivelul practicii religioase, mai ales al celei
publice, datorită politicii regimului comunist de excludere a religiei din spaţiul public. În plus, este de
ateptat ca atât practica religioasă, cât şi credinţa religioasă să fi crescut ca urmare a ridicărilor
restricţiilor impuse de catre fosta putere politică. De asemenea, pe baza celor prezentate anterior, se
poate prezice o secularizare mai scăzută a spaţiului privat în comparaţie cu cel public, religia jucând
un rol important în decizii legate de viaţa de familie, însă un rol mai puţin important când vine vorba
de opţiunea politică.
Întrebări:
1. Ce este laicizarea?
2. Care sunt țările cele mai secularizate din Europa? Dar cele mai religioase?
3. De ce există diferențe religioase între țările din Europa de Est și cele de Vest?
4. Care este situația religioasă a țărilor din Europa de Est?
5. Ce s-a întâmplat cu religia în România, în perioada comunistă?
6. A contribuit comunismul la secularizarea României?
Bibliografie:
Dicționare
Cărți
43
2010
Articole
septembrie, 1987;
Legi
Articole în ziare:
44
CURS:
RELIGIA ÎN ROMÂNIA CONTEMPORANĂ18
Tematica:
1. Structura populaţiei din perspectiva apartenenţei religioase
2. Compoziţia demografică a vieţii religioase din România
3. Evoluţia cultelor religioase din România
Evoluţia vieţii religioase şi a fenomenului religios se reflectă, în mare parte, în dinamica

instituţională şi organizaţională a cultelor religioase din ţara noastră.
Din anul 1991 s-a stabilit cadrul legal de desfăşurare a activităţii cultelor religioase, fiind
proclamată egalitatea între cetăţeni „fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”19.
Căderea regimului comunist în România a favorizat câştigarea autonomiei bisericii în raport cu statul,
atât prin garantarea libertăţii credinţelor şi practicilor religioase ale individului, cât şi prin
recunoaşterea tututor cultelor religioase şi garantarea dreptului acestora de a se organiza potrivit
statutelor proprii, bucurându-se în acelaşi timp de sprijinul statului20.
Prin constituţie, şi înainte de anul 1990, biserica (fie că vorbim de cea majoritară, adică
Biserica Ortodoxă, fie de cea minoritară) se bucura de autonomie şi autocefalie în raport cu statul,
fiindu-i acceptată libertatea de organizare şi administrare a bisericii, precum şi cea de conştiinţă
religioasă. Cu toate acestea, puterea politică a încercat constant subordonarea bisericii faţă de stat,
prin persecutarea religiilor minoritare şi cultivarea unui sentiment de supunere necondiţionată faţă de
deciziile statului.
În prezent, specialiştii au remarcat o strânsă legătură între stat şi biserică, fiind înclinaţi să
definescă raportul ca unul de susţinere al bisericii (în special cea ortdoxă) de către stat, şi nu unul de
separare.
În ultimele decenii, populaţia din România a scăzut cu aproximativ trei milioane şi jumătate
de persoane. Ca urmare, tendinţele religioase au cunoscut mici schimbări, cele mai proeminente fiind
în perioada 2002-2011. Prin urmare, religiile cu un număr semnificativ de membri precum
ortodoxismul, greco-catolicismul şi romano-catolicismul, au înregistrat un declin în numărul de
adepţi, conturându-se treptat o tendinţă de respingere a religiilor organizate. Procentul ateilor, a
persoanelor fără religie şi a celor cu religia nedeclarată s-a mărit de la 0.11% în 1992 la 0.69% în
2011, ceea ce implică o creştere de 87083 de persoane.
18
Material preluat din Gheorghiţă Veronica, op.cit., 2015.
19
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, Art.4,
Ali. 2.
20
Constituţia României din 1991, Titlul II: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul 2 Drepturile şi
libertăţile fundamentale, Art. 29.
45
Pe de altă parte, grupurile religioase neoprotestante (penticostalii, adventiştii de ziua a şaptea
şi baptiştii) au atras din ce în ce mai mulţi membrii şi au câştigat 350.649 adepţi începând cu anul
1992, ceea ce reprezintă 2.14% din populaţia naţională.
1. Structura populaţiei din perspectiva apartenenţei religioase

La 20 octombrie 2011, populaţia stabilă a României era de 20.121.641 persoane. Faţă de
situaţia existentă la recensământul din anul 1992, populaţia stabilă a scăzut cu 2.688.394 mii
persoane, adică 11.8%.
Tabelul nr. 1- Evoluţia populaţiei României la Recensămintele din 1992, 2002, 2011
7 ianuarie 1992 18 martie 2002 20 octombrie 2011
22.810.035 21.680.974 20.121.641
Structura confesională „a fost declarată de 18.861.9 mii persoane din totalul populaţiei stabile.
Din rezultate reiese că religia ortodoxă este o caracteristică definitorie a populaţiei din România,
„86,5% dintre persoanele care au declarat religia sunt de religie ortodoxă; 4,6% s-au declarat de
religie romano-catolică, 3,2% de religie reformată, iar 1,9% penticostală” 21.
Figura nr. 1 – Aparteneţa religioasă la Recensământul din 2011
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Ce ne spune Recensământul din anul 2011 despre religie?,
octombrie 2013, p. 5
21
Comisia Centrală pentru Recensământul Populaţiei şi al Locuinţelor, Rezultate definitive ale Recensământului
Populaţiei şi al Locuinţelor – 2011, p. 6.
46
Ponderi până în 1% au înregistrat următoarele religii: greco-catolică (0,8%), baptistă (0,6%)

şi adventistă de ziua a şaptea (0,4%)”. De asemenea, 1.8% s-au declarat de altă religie decât cele
prezentate, iar un procent de 0.2% din totalul populaţiei stabile îi reprezintă pe cei „fără religie” sau
„atei”.
Tabelul nr. 2 – Apartenenţa religioasă la Recensămintele din 1992, 2002 şi 2011
Nr. Religie Recensământul Recensământul Recensământul din
22 23
crt. din 1992 din 2002 201124
1. Ortodoxă 86.81% 86.79% 86.45%
2. Romano-catolică 5.09% 4.73% 4.62%
3. Reformată 3.52% 3.23% 3.19%
4. Greco-catolică 0.98% 0.88% 0.80%
5. Penticostală 0.97% 1.50% 1.92%
6. Baptistă 0.48% 0.58% 0.60%
7. Adventistă de ziua a 0.34% 0.43% 0.43%
8. Unitariană 0.34% 0.31% 0.31%
9. Musulmană 0.25% 0.31% 0.34%
10. Creştină după 0.22% 0.21% 0.23%
11. Evanghelică de 0.17% 0.04% 0.03%
12. Martorii lui Iehova - - 0.26%
13. Ortodoxă sârbă - - 0.08%
14. Creştină de rit vechi 0.12% 0.18% 0.17%
15. Evanghelică română - 0.08% 0.08%
16. Evanghelică luterană 0.11% 0.13% 0.11%
17. Biserică ortodoxă de stil 0.11% - -
18. Mozaică 0.04% 0.03% 0.01%
19. Armeană - - 0.002%
20. Altă religie 0.25% 0.41% 0.16%
21. Atei 0.05% 0.04% 0.11%
22. Fără religie 0.11% 0.06% 0.10%
23. Religie nedeclarată 0.04% 0.06% Nu a fost luată în
Rezultatele finale ale recensământului din anul 2011, indică că, din totalul populaţiei de
20.121.641 persoane, 1.259.739 nu şi-au declarat apartenenţa religioasă. Prin urmare, 5.35% din
totalul populaţiei nu s-a identificat cu un cult religios. Se observă o creştere importantă în perioada
1992-2011, procentul din populaţie care nu-şi declară religia fiind de 1.259.739 de persoane.
În perioada 1992-2011, majoritatea populaţiei din România, adică peste 86% dintre
respondenţi, se declară de religie ortodoxă. În perioada 1992-2002, procentul populaţiei ortodoxe este
22
Institutul Naţional de Statistică, Recensământul populaţiei locuinţelor, 1992-accesat 12.10.2012.
23
24
25
La Recensământul din anul 2011, religia nedeclarată nu a mai fost luată în calcul în stabilirea structurii confesionale.
Astfel, procentul adepţilor cultelor religioase a fost calculat din 18.861.9 mii de persoane.
47
relativ stabil, în anul 2011 se observă o reducere de aproximativ 13.34% faţă de anul 2002, numărul
adepţilor ortodocşi scăzând cu 2.510.971 de persoane.
Tabelul nr. 3 – Numărul persoanelor care şi-au declarat religia la Recensămintele din
1992, 2002 şi 2011
Nr. Religie Recensământul Recensământul Recensământul din 201128
crt. din 199226 din 200227
1. Ortodoxă 19.802.389 18.817.975 16.307.004
2. Romano-catolică 1.161.942 1.026.429 870774
3. Reformată 802.454 701.077 600932
4. Greco-catolică 223.327 191.556 150593
5. Penticostală 220.824 324.462 362314
6. Baptistă 109.462 126.639 112850
7. Adventistă de ziua a 77.546 93.670 80944
şaptea
8. Unitariană 76.708 66.944 57686
9. Musulmană 55.928 67.257 64337
10. Creştină după 49.963 44.476 42495
Evanghelie
11. Evanghelică de 39.119 8.716 5399
confesiune augustană
12. Martorii lui Iehova - - 49820
13. Ortodoxă sârbă - - 14385
14. Creştină de rit vechi 28.141 38.147 32558
15. Evanghelică română - 18.178 15514
16. Evanghelică luterană - - 20168
17. Biserică ortodoxă de 32.228 - -
stil vechi
18. Evanghelică sinodo- 21.221 27.112 -
presbiteriană
19. Mozaică 9.670 6.057 3519
20. Armeană 393
21. Altă religie 56.329 89.196 30557
22. Atei 10.331 8.524 20743
23. Fără religie 24.314 12.825 18917
26
27
28
48
Această tendinţă descrescătoare poate fi un efect atât al diminuării populaţiei cu 2.688.394 în
intervalul 1992-2011, cât şi al creşterii ponderii minorităţilor religioase, ateilor şi a persoanele fără
religie. De asemenea, ca urmare a schimbărilor religioase, cultul ortodox nu reuşeşte să atragă
suficienţi membrii care să compenseze numărul celor care aleg să părăsească acestă religie.
La recensământul din 193029 au fost luate în considerare şi Cadrilaterul, Basarabia şi
Bucovina de Nord, semnalându-se minorităţi religioase cu valori relevante: reformaţii- 3.9%,
mozaicii- 4.2%, evangheliştii- 2.2%, musulmanii-1%.
Figura nr. 2 – Apartenenţa religioasă la Recensământul din 1930
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Ce ne spune Recensământul din anul 2011 despre religie?,
octombrie 2013, p. 3.
În perioada 1930-1992 numărul ortodocşilor a crescut cu 6.694.227 de adepţi. Explicaţiile

care vizeză creşterea populaţiei ortodoxe în această perioadă sunt multiple şi au în vedere:
 aservirea şi izolarea cultelor religioase minoritare, ceea ce a determinat o reorientare religioasă
spre biserica majoritară.
29
Rezultatele recensământului din anul 1930 au fost obţinute din Sorin Goc, Claudiu Herţeliu, Religia în societatea
românească, în Traian Rotariu, Vergil Voineagu (coord.), Inerţie şi schimbare. Dimensiuni sociale ale tranziţiei în
România, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p. 341.
49
 eșecul ideologiei comuniste de a impune o ateizare forţată a populaţiei şi ideologizarea spaţiului
public
 sistemul religios naţional este în mare măsură dominat de Biserica Ortodoxă, numărul bisericilor
minofitare fiind redus
 creşterea demografică de la nivel naţional, impusă de politicile pronataliste ale statului comunist
În perioada 1992-2011 nu s-au constatat flcutuaţii în rândul adepţilor ortodocşi, aceştia
reprezentând aproximativ 85% din populaţie. Astfel, România se află în topul celor mai religioase
ţări de la nicel european, mai ales datorită incapacităţii regimului comunist de a înlătura orice
mentalitate de tip religios .
Figura nr. 3 – Evoluţia adepţilor religiei ortodoxe în România
Rezultatele recensămintelor naţionale confirmă faptul că, România, reprezintă 7.2% din
totalul populaţiei ortodoxe din lume30, aflându-se pe locul patru în rândul ţărilor cu cea mai mare
mare populaţie ortodoxă şi reprezentând 1% din populaţia creştină totală la nivel mondial.
Tabelul nr.4 – Numărul de creştin-ortodocşi de la nivel mondial

Ţări Populaţia Procentul din Procentul din
ortodoxă estimată populaţia populaţia
în 2010 ortodoxă ortodoxă de la
nivel mondial
Rusia 101.450.000 71.0% 39.0%
Etiopia 36.060.000 43.5% 13.9%
Ucraina 34.850.000 76.7% 13.4%
30
În anul 2010, conform furnizate de Institutului Pew Research Center’s Forum on Religion and Public Life, populaţia
ortodoxă a ajuns la 260 de milioane, adică 12% din populaţia creştină de pe glob. Religia ortodoxă deţine majoritatea în
14 ţări la nivel mondial, regăsindu-se într-o proporţie de aproximativ 77% în Europa.
50
România 18.750.000 87.3% 7.2%
Grecia 10.030.000 88.3% 3.9%
Serbia 6.730.000 86.6% 2.6%
Bulgaria 6.220.000 83.0% 2.4%
Belarus 5.900.000 61.5% 2.3%
Egipt 3.860.000 4.8% 1.5%
Gerogia 3.820.000 87.8% 1.5%
Subtotal pentru cele 227.660.000 54.9% 87.4%
10 ţări
Total pentru restul 32.720.000 0.2% 12.6%
lumii
Total la nivel 260.380.000 3.8% 100%
mondial
Sursă: Pew Research Center’s Forum on Religion and Public Life, Raport: Global Christianity. A Report on the Size and
Distribution of the World’s Christian Population, decembrie 2011, p. 31
De asemenea, la nivel naţional, se remarcă şi reducerea adepţilor mozaici, care au ajuns în 81

de ani, de la un număr de 756.930 persoane în 1930, la numai 3.519 adepţi în anul 2011. Acest declin
se justifică prin migraţia masivă a indivizilor spre statul nou înfiinţat, Israel, holocaustul şi mişcarea
naturală a populaţiei31.
Cultele catolice au înregistrat un trend descendent încă din 1930. Cea mai mare diminuare a
fost observată în rândul adepţilor romano-catolici, de la 5.1% în 1992 la 4.3% la sfârşitul anului
2011. Această descreştere trebuie raportată la datele Recensământului din 1930 32, unde se
menţionează un procent de 6.8% al populaţiei romano-catolice.
Biserica greco-catolică a înregistrat o scădere radicală începând cu anul 1930, având în 2011
un procent de 0.74%. Acesată situaţie rezultă în urma scoaterii bisericii în afara legii începând cu
anul 1948. Drept urmare, majoritatea adepţilor au trecut la celelalte culte religioase recunoscute legal.
Deşi biserica a fost reînfiinţată după revoluţie, efectele măsurilor impuse de regimul comunist au
influenţat apartenenţa religioasă a populaţiei, aşa încât la recensământul din 1992 s-au înregistrat
puţini adepţi. Cu toate acestea, raportat la numărul total al populaţiei, cultul greco-catolic se află pe
locul patru ca număr de credincioşi.
31
Sorin Goc, Claudiu Herţeliu, op.cit., p. 342.
32
Ibidem, p. 341.
51
Figura nr. 4 – Evoluţia adepţilor cultelor neoprotestante
În perioada 1992-2011 se constată o uşoară creştere a numărului adepţilor cultelor

neoprotestante (penticostali, adventişti de ziua a şaptea şi baptişti), precum şi o scădere în rândul
adepţilor celorlalte culte religioase. Adepţii acestor trei culte religioase reprezentau, în anul 1992,
1.80% din numărul total de credincioşi. În decurs de aproximativ 10 şi-au dublat numărul de
credincioş, în anul 2011 reprezentând 3% din totalul persoanelor care şi-a declarat apartenenţa
religioasă.
Figura nr. 5 – Evoluţia adepţilor cultelor neoprotestante
Cea mai importantă creştere s-a observat în rândul credincioşilor penticostali, al căror număr
aproape s-a dublat în perioada menţionată. Deşi Biserica Penticostală a intrat în legalitate încă din
anul 1950, persecuţiile la care au fost supuşi adepţii cultului în timpul celui de-al doilea război
mondial au afectat afilierea şi practica religioasă.
Cu toate că în perioada comunistă a putut funcţiona în legalitate, Biserica Penticostală s-a
extins greu din cauza organizării administrative a cultului, lipsa dialogului interconfesional, accesului
52
redus al populaţiei la informaţiile privind răspândirea şi principiile specifice cultului, precum şi
educaţia scăzută a membrilor acestuia.
Odată cu deschiderea graniţelor ţării în 1990, cultul penticostal s-a răspândit în diferite
regiuni ale ţării. Îndată ce numărul credincioşilor a atins 362.314, acesta a devenit al şaselea cult
religios, ca număr de adepţi, din România.
Răspândirea cultului penticostal în ţara nostră se aliniază tendinţei globale actuale ale vieţii
religioase, mişcarea penticostală având în prezent peste 279 milioane de adepţi33. Estimările arată că,
până în anul 2050, aproximativ o treime din cele 3,2 miliarde de creştini vor fi de confesiune
penticostală.
Creşterea numărului de membrii al acestui cult este atribuită unei serii de factori, dintre care
cei mai importanţi sunt:
 organizarea centralizată a cultului, ceea ce o transformă într-o biserică mondială, dar care îşi
păstrează autonomia locală;
 accesibilitatea învăţăturilor şi ritualurilor religioase, acestea fiind o simplificare a celor existente
în creştinism;
 modalităţi mai puţin formale de desfăşurare a ceremoniilor religioase (cântece, dansuri,
mărturii);
 implicarea într-un grad mai mare a credinciosului în organizarea bisericii şi desfăşurarea
ritualului religios;
 creşterea nivelului de educaţie şi apariţia unor elite intelecutuale ce vor influenţa calitatea actului
religios;
 caracterul flexibil şi adaptabil al serviciilor religioase impun cultul penticostal ca o religie
majoritar orală, adică un fel de limbă globală.
2. Compoziţia demografică a vieţii religioase din România
Acest subcapitol examinează relaţia complexă dintre religie şi componenţa religioasă a

grupurilor demografice majore: gen, vârstă, etnie. Fiecare secţiune va analiza caracteristicile
demografice ale tradiţiilor religioase majore.
33
Pew Research Center’s Forum on Religion and Public Life, Raport: Global Christianity. A Report on the Size and
Distribution of the World’s Christian Population Regional Distribution of Christians, decembrie 2011, p. 17 - accesat
ianuarie 2013.
53
2.1. Distribuţia religioasă în funcţie de gen
După anul 1990 s-au observat noi tendinţe demografice care au determinat o etapă importantă
în evoluţia numerică a populaţiei României. Astfel, odată cu recâştigarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, precum şi ridicarea restricţiilor privind migraţia externă prin înlăturarea regimului
comunist, s-a impus un context demografic caracterizat mai ales prin declinul rapid al natalităţii.
Prin urmare, populaţia ţării a scăzut cu 3% în intervalul 1992-2011, Cele mai dramatice
schimbări s-au produs începând cu anul 2002, când numărul de persoane s-a diminuat cu 1.129.061.
Acelaşi trend descendent se remarcă şi în intervalul anterior (1992-2002), când se înregistrază o
reducere de 1.559.333 de persoane.
Distribuţia religioasă în funcţie de gen indică un grad mai ridicat de religiozitate în rândul
persoanelor de sex feminin. La recensămintele din 200234 şi 2011, două dintre cultele religioase
nominalizate au fost dominate de adepţii de gen masculin. Astfel, adepţii musulmani şi mozaici sunt
predominat masculini, populaţia feminină înregistrând valori mai mici, cu 2 sau 3 procente. Aceste
rezultate confirmă constatările specialiştilor că, femeile sunt mai religiose decât bărbaţii, în special în
societăţile majoritar creştine.
Atât în 2002, cât şi în 2011, grupurile religioase care au cei mai mulţi adepţi de sex feminin
sunt baptiştii şi evangheliştii (inclusiv cei de confesiune augustană), cu procente între 55% şi 57%.
Tabelul nr. 5 – Distribuţia religioasă după gen la Recensământul din 2002
Nr. Religii Recensământul din 2002
crt. Masculin Feminin
1. Ortodoxă 49% 51%
2. Romano-catolică 48% 52%
3. Reformată 48% 52%
4. Penticostală 46% 54%
5. Greco-catolică 47% 53%
6. Baptistă 43% 57%
7. Adventistă de ziua a şaptea 44% 56%
8. Musulmană 54% 46%
9. Unitariană 49% 51%
10. Creştină după Evanghelie 46% 54%
11. Creştină de rit vechi 48% 52%
12. Evanghelică sinodo-presbiteriană 47% 53%
13. Evanghelică 45% 55%
14. Evanghelică de confesiune 45% 55%
augustană
15. Mozaică 50% 49%
16. Altă religie 43% 57%
17. Fără religie 58% 42%
18. Atei 74% 26%
19. Nedeclaraţi 56% 44%
34
Datele privind repartizarea religioasă în funcţie de gen, la recensământul din 2011, nu au fost disponibile publicului în
momentul realizării cercetării.
54
La recensământul din 2011 se observă prezenţa adepţilor unui nou cult religios, Martorii lui
Iehova. Deoarece aproximativ 60% dintre adepţi sunt femei, Martorii lui Iehova trec în fruntea
cultelor religioase cu cel mai mare număr de credincioşi de sex feminin.
Pe de altă parte, cei mai numeroşi membrii masculini ai unui grup religios sunt musulmanii,
valori ridicate regăsindu-se şi la variabilele „fără religie” sau „ nedeclaraţi”.
Cel mai dezechilibrat grup este cel care se autoidentifică ca fiind „atei”, diferenţa între bărbaţi
şi femei fiind de aproximativ 50% în perioada 2002-2011. Prin urmare, se poate presupune că femeile
sunt mai înclinate, decât bărbaţii în a îmbrăţişa o credinţă religioasă, în timp ce aceştia sunt mai
predispuşi să le conteste.
Tabelul nr. 6 – Distribuţia religioasă după gen la
Recensământul din 2011
Nr. Religie Recensământul din 201135
crt. Masculin Feminin
1. Ortodoxă 48.8% 51.2%
2. Romano-catolică 48.4% 51.6%
3. Reformată 48.3% 51.7%
4. Greco-catolică 46.9% 53.1%
5. Penticostală 47.4% 52.6%
6. Baptistă 44.4% 55.8%
7. Adventistă de ziua a şaptea 45.5% 54.5%
8. Unitariană 49.2% 50.8%
9. Musulmană 53.9% 46.1%
10. Creştină după Evanghelie 46.7% 53.3%
11. Evanghelică de confesiune 46.3% 53.7%
12. Martorii lui Iehova 40.2% 59.8%
13. Ortodoxă sârbă 48.7% 51.3%
14. Creştină de rit vechi 49.3% 50.7%
15. Evanghelică română 46.2% 53.8%
16. Evanghelică luterană 47.2% 52.8%
17. Mozaică 51.9% 48.1%
18. Armeană 46.6% 53.4%
19. Altă religie 49.7% 50.3%
20. Atei 72.4% 27.6%
21. Fără religie 58.9% 41.1%
35
La recensămânul din anul 2011, 18.861.902 persoane şi-au declarat aparteneţa religioasă, dintre care 48.6% bărbaţi şi
51.4% femei.
55
2.2 Distribuţia religioasă în funcţie de vârstă
Rezultatele recensământului din 2002 indică diferenţe semnificative între afilierea religioasă a
tinerilor şi a persoanelor adulte. În general, la nivelul tuturor cultelor religioase, românii mai în vârstă
tind să fie mai religioşi decât cei mai tineri.
Figura nr. 6 – Distribuţia religioasă pe vârste la Recensământul din 2002
30% 28.3%
25% 21.7%
20% 15.8%
14.8%
15% 10.4% 9.0%
10%
5%
0%
0-9 ani 10-19 ani 20-29 ani 30-49 ani 50-69 ani > 70 ani
Din populaţia totală a ţării, mai mult de jumătate (59%) dintre membrii cultelor religioase au
peste 30 de ani. Putem afirma că, 6 din 10 români peste 30 de ani şi-au declarat apartenenţa la un cult
religios. În acestă categorie se regăseşte atât cel mai ridicat procentaj la grupa de vârstă 30-49 de ani,
dar şi cel mai mic la persoanele peste 70 de ani.
Cu toate că, studiile de specialitate indică vârsta înaintată ca un factor esenţial ce contribuie la
creşterea gradului de religiozitate, în societatea românească, procentul mic de persoane afiliate
religios peste vârsta de 70 de ani, se poate explica prin speranţa de viaţă. Aceasta se referă la
„numărul mediu de ani pe care o persoană îi poate trăi în mod obişnuit (exprimat la naştere), şi
depinde de durata medie a vieţii”36. Conform unui studiu CIA World Factbook, la nivel mondial, din
cele 222 de state incluse în studiu, România ocupă locul 109, având o speranţă de viaţă de 74,22 de
ani37.
36
Otovescu, Adrian, Frăsie, Maria-Cristina, Motoi, Gabriela, Otovescu, Dumitru, Criza mondială, Bucureşti, Editura Pro
Universitaria, 2011, p. 30.
37
Date preluate din articolul: Speranţa de viaţă în România, mai mică decât în China, Kuweit sau Cuba. Vezi cât trăiesc
românii şi pe ce loc se află ţara noastră, din data de 04 decembrie 2012, disponibil online la adresa
www.provincianews.ro.
56
La nivelul Uniunii Europene, analiza realizată de ziarul Econtext, plasează ţara nostră pe
ultimul loc, cu o speranţă de viaţă de 77,3 ani la femei şi 69,6 ani la bărbaţi38.
Populaţia tânără, până în 30 de ani, prezintă valori relativ asemănătoare pe toate cele trei
grupe de vârstă (0-9 ani, 10-19 ani, 20-29 ani), diferenţa maximă între acestea fiind de 5.4 puncte
procentuale. Aceste diferenţe în comportamentul religios al indivizilor pot fi atibuite valorilor şi
credinţelor asimilate de individ în perioada sa de formare.
De aceea, cei care au fost socializaţi într-un mediu laicizat şi pluralist sunt slab implicaţi
religios şi tind spre ateism. Astfel că, generaţiile tinere se diferenţiază de cele adulte prin valorile şi
credinţele însuşite în perioada copilăriei, care tind să devină stabile odată cu maturizarea individului.
O examinare atentă a informaţilor indică o variaţie a gradului de afiliere religioasă pe grupe
de vârste, dar tendinţa generală este sub forma unei rupturi dintre religia ortodoxă - susţinută de
aproximativ 87% din populaţie - şi celelate religii menţionate.
Cel mai mare număr de credincioşii ortodocşi (60%) au vârsta peste 30 de ani, diferenţa de
40% este a persoanelor sub 30 de ani. Cu toate acestea, valorile cele mai scăzute se observă la grupa
de vârstă peste 70 de ani, fapt explicabil prin numărul redus de persoane care aparţin acestei categorii
(8.8% din totalul populaţiei ortodoxe).
Tabelul nr. 7 – Apartenenţa religioasă în funcţie de vârstă în anul 2002

(grupele de vârstă 0-29 ani)
Nr. Religia 0 – 9 ani 10 – 19 ani 20 – 29 ani
crt.
1. Ortodoxă 10% 14% 16%

2. Romano-catolică 10% 15% 16%
3. Reformată 9% 13% 15%
4. Penticostală 22% 20% 15%
5. Greco-catolică 7% 10% 12%
6. Baptistă 11% 14% 14%
7. Adventistă de ziua a 11% 14% 14%
şaptea
8. Musulmană 14% 16% 17%
9. Unitariană 9% 13% 15%
10. Creştină după 17% 18% 14%
Evanghelie
11. Creştină de rit vechi 11% 15% 14%
38
Informaţiile pot fi accesate pe pagina on-line a ziarului www.econtext.ro, în articolul: Traim cel mai puţin! Românii au
cea mai mică speranţă de viaţă din toata Uniunea Europeana. Vezi cât tăaiesc bărbaţii şi femeile din România şi din UE
din data de 18 aprilie 2012.
57
12. Evanghelică sinodo- 7% 10% 13%
presbiteriană
13. Evanghelică 13% 16% 14%
14. Evanghelică de 7% 12% 11%
15. Mozaică 2% 4% 7%
16. Altă religie 11% 14% 15%
17. Fără religie 19% 17% 16%
18. Atei 3% 7% 19%
19. Nedeclaraţi 18% 17% 19%
Tabelul nr. 8 – Apartenenţa religioasă în funcţie de vârstă în anul 2002 (grupele de vârstă 30-
peste 70 de ani)
Nr. Religia 30 – 49 50 – 69 peste 70
crt. ani ani ani
1. Ortodoxă 29% 22% 9%

3. Reformată 27% 25% 11%
6. Baptistă 25% 23% 13%
şaptea
8. Musulmană 33% 15% 5%
Evanghelie
12. Evanghelică sinodo- 25% 28% 17%
presbiteriană
15. Mozaică 15% 30% 42%
16. Altă religie 27% 22% 11%
17. Fără religie 27% 15% 6%
58
18. Atei 41% 23% 7%
19. Nedeclaraţi 29% 13% 4%
Cele mai tinere grupuri religioase sunt penticostalii cu 42% din membrii sub 20, urmat de
creştinii după evanghelie (35%) şi musulmanii (30%). Pe de altă parte, cele mai îmbătrânite grupuri
religioase, cu membrii peste 50 de ani, sunt mozaicii cu 72%, greco-catolicii cu 48% şi evanghelicii
de confesiune augustană cu 47%.
În neafiliere religioasă sunt evidente diferenţe notabile între generaţii. De exemplu, 52%
dintre persoanele sub 30 de ani se declară fără religie, fiind cu patru puncte procentuale mai mare
decât indivizii neafiliaţi de peste 30 de ani.
Cu toate acestea, diferenţele majore se pot observa în procentul fiecărei grupe de vârstă care
se declară atee: în rândul persoanelor sub 30 de ani sunt de două ori mai puţini atei decât la cei peste
30. În schimb, la variabila nedeclaraţi, grupul de tineri este mult mai numeros decât populaţia adultă.
Recensământului din 2011a estimat distribuţia religioasă a populaţiei şi în funcţie de vârstă.
Din rândul persoanelor care şi-au declarat religia, rezultatele indică o aparteneţă religioasă scăzută pe
grupa de vârstă 0-29 de ani. Cele mai ridicate valori aparţin religiei penticostale şi a persoanelor care
se declară fără religie.
Tabelul nr. 9– Apartenenţa religioasă în funcţie de vârstă în anul 2011
(grupele de vârstă 0-29 de ani)
Nr. Religia 0–9 10 – 19 20 – 29
crt. ani ani ani
1. Ortodoxă 10% 10% 13%

3. Reformată 9% 10% 12%
6. Baptistă 11% 12% 12%
şaptea
8. Musulmană 15% 12% 16%
Evanghelie
11. Martorii lui Iehova 8% 10% 10%
59
13. Evanghelică lutherană 7% 8% 10%
15. Ortodoxă sârbă 7% 8% 11%
17. Mozaică 4% 4% 7%
18. Armeană 7% 7% 12%
19. Altă religie 11% 13% 16%
20. Fără religie 18% 12% 19%
21. Atei 2% 5% 27%
Aproximativ 67% dintre adepţii creştini-ortodocşi sunt cu vârsta cuprinsă între 30-şi peste 70
de ani. Astfel, 30% dintre ortodocşi au vârsta între 30-49 de ani, în timp ce 25% aparţin categoriei de
vârstă 50-69 de ani. De asemenea, se remarcă o preponderenţă a adepţilor celorlalte culte religioase,
pe grupele de vârstă ce depăşesc 30 de ani.
Tabelul nr. 10 – Apartenenţa religioasă în funcţie de vârstă în anul 2011

(grupele de vârstă 30-peste 70 de ani)
Nr. Religia 30 – 49 50 – 69 peste 70
crt. ani ani ani
1. Ortodoxă 30% 25% 12%

3. Reformată 29% 27% 13%
6. Baptistă 25% 25% 15%
şaptea
8. Musulmană 31% 20% 6%
Evanghelie
Martorii lui Iehova 28% 28% 16%
13. Evanghelică lutherană 26% 28% 21%
Evanghelică 25% 24% 16%
60
Ortodoxă sârbă 25% 31% 18%
15. Mozaică 17% 30% 38%
Armeană 24% 27% 23%
16. Altă religie 31% 19% 10%
17. Fără religie 29% 18% 4%
18. Atei 36% 24% 6%
3. Evoluţia cultelor religioase din România

În prezent, la nivel naţional sunt recunoscute 18 culte religioase39. Sub aspect doctrinar şi
dogmatic, acestea pot fi organizate în:
 Biserica Ortodoxă Română: Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara;
 Biserica Catolică care cuprinde Biserica Romano – Catolică şi Biserica Română Unită cu
Roma, Greco-Catolică;
 Cultele neoprotestante: Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România, Uniunea
Bisericilor Creştine Baptiste din România, Biserica Creştină după Evanghelie din România -
Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, Uniunea Penticostală – Biserica
lui Dumnezeu Apostolică din România;
 Cultele protestante: Biserica Reformată din România, Biserica Evanghelică Lutherană din
România, Biserica Unitariană din Transilvania, Biserica Evanghelică Română;
 Arhiepiscopia Bisericii Armene;
 Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România;
 Cultul Musulman;
 Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (Cultul Mozaic);
 Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova.
La recensământul din 2011 au fost nominalizate numai cultele religioase care depăşesc 85000
persoane. Astfel, putem vorbi de absenţa nominală a peste jumătate din religiile menţionate la
recensămintele anterioare, adică a persoanelor care s-au declarat de religie unitariană, armeană,
creştină de rit vechi, creştină după Evanghelie, musulmană, mozaică, evanghelică de confesiune
augustană, evanghelică (Biserica Evanghelică Română) şi martorii lui Iehova.
Odată cu includerea în recensământ a adepţilor cultului evanghelic lutheran (Biserica
Evanghelică Lutherană din România), martorii lui Iehova, religia ortodox-sârbă şi armeană, -a
39
Lista cultelor a fost menţionată în Legea nr. 489/2006 ce face referire la libertatea religioasă şi starea generală a cultelor,
Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 11/8.01.2007.
61
constatat dispariţia adepţilor bisericii Evanghelice Sinodo-Presbiteriană şi a Bisericii Ortodoxe de stil
vechi.
 Lăcaşurile de cult
România este o ţară preponderent creştină. Aceasta o dovedeşte şi existenţa lăcaşurilor de
cult, de pe teritoriul ţării noastre, care sunt închinate religiei creştine în proporţie de peste 98% .
Conform datelor oferite de Ministerul Culturii şi Cultelor, în România există 18.425 de
lăcaşuri de cult. Cea mai ridicată pondere (peste 70%) este reprezentată de cele ortodoxe, diferenţa de
aproximativ 30% fiind alcătuită din alte lăcaşuri de cult recunoscute la nivel naţional.
Figura nr. 7 –Repartizarea lăcaşurilor de cult în funcţie de religie
Notă: Cultul anglican a înregistrat un procent de 0.01%
Cel mai mare număr de lăcaşuri de cult se regăsesc în Transilvania, Crişana, Bucovina şi
Moldova. Astfel, Cluj, Bihor, Suceava, Bacău, Timiş, Iaşi, Argeş, Arad, Hunedoara adăpostesc peste
600 de lăcaşuri, adică un sfert (32.84%) din totalitatea celor existente. Pe de altă parte, în sud-estul
ţării se află cel mai mic număr de lăcaşuri de cult, oraşe precum Tulcea, Constanţa, Brăila, Călăraşi,
Ilfov, Ialomiţa, Harghita adăpostesc fiecare sub 250 de lăcaşuri de cult.
62
Tabelul nr. 11 – Repartizarea lăcaşurilor de cult pe judeţe40
Nr.crt. Judeţ Nr. lăcaşe % din total
1. Alba 594 3.22%
2. Arad 631 3.42%
3. Argeş 631 3.42%
4. Bacău 666 3.61%
5. Bihor 709 3.84%
6. Bistriţa Năsăud 412 2.23%
7. Botoşani 484 2.62%
8. Braşov 337 1.82%
9. Brăila 159 0.86%
10. Bucureşti 311 1.68%
11. Buzău 538 2.91%
12. Caraş-Severin 299 1.62%
13. Călăraşi 210 1.13%
14. Cluj 833 4.52%
15. Constanţa 149 0.80%
16. Covasna 339 1.83%
17. Dâmboviţa 455 2.46%
18. Dolj 455 2.46%
19. Galaţi 295 1.60%
20. Giurgiu 252 1.36%
21. Gorj 380 2.06%
22. Harghita 237 1.28%
23. Hunedoara 629 3.41%
24. Ialomiţa 220 1.19%
25. Iaşi 636 3.45%
26. Ilfov 216 1.17%
27. Maramureş 540 2.93%
28. Mehedinţi 267 1.44%
29. Mureş 557 3.02%
30. Neamţ 539 2.92%
31. Olt 430 2.33%
32. Prahova 589 3.19%
40
Datele privind repartizarea lăcaşurilor de cult pe judeţe a fost obţinută de pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte,
http://www.culte.ro/LacasuriCult.aspx- accesat 30.09.2012.
63
33. Satu Mare 403 2.18%
34. Sălaj 460 2.49%
35. Sibiu 450 2.44%
36. Suceava 682 3.70%
37. Teleorman 431 2.33%
38. Timiş 641 3.47%
39. Tulcea 72 0.39%
40. Vâlcea 373 2.02%
41. Vaslui 516 2.79%
42. Vrancea 431 2.33%
TOTAL 18.429 100%
Dintre lăcaşurile de cult creştine, majoritare sunt cele ortodoxe, care reprezintă 70.4% din
total, adică un număr de 12.965. Acestea sunt urmate de cele 1270 de lăcaşuri de cult ale bisericii
Baptiste, ceea ce reprezintă 6.89% şi cele 1.115 de lăcaşuri ale Bisericii Romano-Catolice, în raport
de 6.07%.
Figura nr. 8 – Ponderea lăcaşurilor de cult
În raport cu celelalte lăcaşuri de cult, fie că sunt biserici sau mănăstiri, lăcaşurile de cult
ortodoxe sunt majoritare în proporţie de peste 50% în toate cele 42 de judeţe ale ţării.
La nivel naţional, cele mai mari procente, care depăşesc 3.70%, se găsesc în Argeş, Iaşi,
Hunedoara, Bacău, Buzău. Raportate la celelalte judeţe, cele mai puţine lăcaşuri de cult ortodoxe se
găsesc în Harghita, Covasna, Caraş-Severin, Constanţa şi Tulcea.
64
Tabelul nr. 12- Repartizarea lăcaşurilor de cult ortodoxe la nivel naţional41
% din
Nr.crt. Judeţ Nr. lăcaşe
total
1. Argeş 578 4.46%
2. Iaşi 516 3.98%
3. Hunedoara 504 3.89%
4. Bacău 494 3.81%
5. Buzău 484 3.73%
6. Cluj 480 3.70%
7. Prahova 471 3.63%
8. Suceava 463 3.58%
9. Bihor 460 3.55%
10. Vaslui 458 3.53%
11. Neamţ 431 3.32%
12. Alba 406 3.13%
13. Olt 404 3.12%
14. Botoşani 396 3.05%
15. Dolj 387 2.98%
16. Vrancea 387 2.98%
17. Dâmboviţa 380 2.93%
18. Gorj 353 2.73%
19. Vâlcea 351 2.72%
20. Maramureş 347 2.68%
21. Timiş 343 2.65%
22. Sălaj 327 2.52%
23. Arad 314 2.42%
24. Teleorman 297 2.29%
25. Bistriţa Năsăud 281 2.17%
26. Sibiu 257 1.98%
27. Galaţi 249 1.92%
28. Bucureşti 248 1.91%
29. Mehedinţi 234 1.80%
30. Giurgiu 216 1.67%
31. Braşov 215 1.66%
41
Datele privind repartizarea lăcaşurilor de cult ortodoxe la nivel naţional a fost obţinută de pe site-ul Secretariatului de
Stat pentru Culte, http://www.culte.ro/LacasuriCult.aspx- accesat 30.09.2012.
65
32. Ialomiţa 207 1.60%
33. Ilfov 195 1.50%
34. Călăraşi 187 1.44%
35. Satu Mare 187 1.44%
36. Brăila 127 0.98%
37. Mureş 88 0.68%
38. Harghita 73 0.56%
39. Covasna 70 0.54%
40. Caraş-Severin 58 0.45%
41. Constanţa 24 0.18%
42. Tulcea 18 0.14%
TOTAL 12.965 100%
La nivelul fiecărui judeţ, luând în calcul numărul de lăcaşuri de cult ortodoxe existente, peste
90% se găsesc în Ialomiţa,Vâlcea, Olt şi Gorj. Pe de altă parte, judeţele cu cele mai puţine lăcaşuri de
cult ortodoxe sunt: Covasna şi Harghita, Caraş-Severin, Constanţa şi Mureş.
În judeţul Mureş se remarcă în mod special lăcaşurile ce aparţin bisericii Reformate (49.55%),
cele ortodoxe având un procent de 15.8%. Covasna şi Harghita au 20.7% şi respectiv 30% de lăcaşuri
ortodoxe. În Covasna, cele mai multe lăcaşuri de cult aparţin bisericii Reformate, în proporţie de
45.0%, iar în Harghita predomină Biserica Romano-Catolică care deţine un procent de 31.7%.
În Caraş-Severin, cele 19.4% lăcaşe de cult ortodoxe sunt devansate de cele ale cultului
baptist, care deţine 54.2% din acestea. În judeţul Constanţa predomină lăcaşurile ce aparţin cultului
musulman (46.3%), în timp ce doar 16.1% aparţin cultului ortodox. Tulcea este judeţul cu cele mai
puţine lăcaşuri de cult ortodoxe.
Întrebări:
1. Care este afilierea religioasă a populației din România?
2. Care este aparteneța religioasă a populației în funcție de sex și vârstă?
3. Care sunt cultele religioase recunoscute la nivel național?
4. De ce religia ortodoxă are cei mai mulți adepți?
5. Cum a evoluat numărul adepţilor cultelor neoprotestante, la nivel național?
6. Cum sunt repartizate lăcșurile de cult religioase?
Bibliografie:
Dicționare
66
Cărți
2010
Articole
septembrie, 1987;
Legi
67
Articole în ziare:

Sociologia Religiei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sociologia Religiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

ANUL I, SEMESTRUL II Universitatea din Craiova

Facultatea de Științe Sociale

Titular disciplină: Lect.univ.dr.Veronica Gheorghiţă

1.Religia -delimitări conceptuale1

Religia este un concept multi-dimensional, amplu dezbătut, iar încercările specialiştilor de a o

2. Aspecte sociologice în studiul religiei10

Cum gândesc sociologii religia?

3.Teorii asupra religiei11

3.1 Marx: religie, şi inegalitate

3.2.Durkheim: funcţionalism şi ritual religios

3.3.Weber: religiile lumii schimbarea social

3.4.Evaluare critică a perspectivelor clasice

6.Budism, Confucianism, Taoism

Mişcările religioase reprezintă un subtip al mişcării sociale în general. O mişcare religioasă

3.1.Noile mişcări religioase

3.2. Mişcările de afirmare în lume

3.3.Mișcările de respingere a lumii

1.Lacizarea şi revigorarea religioasă14

Studiile care analizează situaţia bisericilor, pe de o parte, a credinţei religioase în perioada

Evoluţia vieţii religioase şi a fenomenului religios se reflectă, în mare parte, în dinamica

1. Structura populaţiei din perspectiva apartenenţei religioase

Ponderi până în 1% au înregistrat următoarele religii: greco-catolică (0,8%), baptistă (0,6%)

Figura nr. 2 – Apartenenţa religioasă la Recensământul din 1930

În perioada 1930-1992 numărul ortodocşilor a crescut cu 6.694.227 de adepţi. Explicaţiile

Figura nr. 3 – Evoluţia adepţilor religiei ortodoxe în România

Tabelul nr.4 – Numărul de creştin-ortodocşi de la nivel mondial

De asemenea, la nivel naţional, se remarcă şi reducerea adepţilor mozaici, care au ajuns în 81

În perioada 1992-2011 se constată o uşoară creştere a numărului adepţilor cultelor

Figura nr. 5 – Evoluţia adepţilor cultelor neoprotestante

2. Compoziţia demografică a vieţii religioase din România

Acest subcapitol examinează relaţia complexă dintre religie şi componenţa religioasă a

Figura nr. 6 – Distribuţia religioasă pe vârste la Recensământul din 2002

Tabelul nr. 7 – Apartenenţa religioasă în funcţie de vârstă în anul 2002

1. Ortodoxă 10% 14% 16%

1. Ortodoxă 29% 22% 9%

1. Ortodoxă 10% 10% 13%

Tabelul nr. 10 – Apartenenţa religioasă în funcţie de vârstă în anul 2011

1. Ortodoxă 30% 25% 12%

3. Evoluţia cultelor religioase din România

Figura nr. 7 –Repartizarea lăcaşurilor de cult în funcţie de religie

Notă: Cultul anglican a înregistrat un procent de 0.01%

Figura nr. 8 – Ponderea lăcaşurilor de cult

S-ar putea să vă placă și