Sunteți pe pagina 1din 377

Predici la Duminica a-IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare -

potolirea furtunii

Index
Evanghelia şi Apostolul zilei................................................................. 5
Comentarii patristice - Evanghelia potolirii furtunii pe mare ................ 8
Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii -
Despre sfânta rugăciune ..................................................................... 16
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a IX-a după Rusalii .... 21
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre pocăinţă şi că cel păcătos nu
trebuie să se deznădăjduiască.......................................................... 27
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre sluţenia păcatului şi contra
lăcomiei .......................................................................................... 38
Omilia a L-a la Matei 14,23-24 - Trebuie să ne apropiem de preot ca
de Hristos, că El săvârşeşte şi acum Taina Sfintei împărtăşanii. Mai
mare este milostenia decât jertfa. Trebuie să se săvârşească întâi
milostenia şi numai după aceea să afierosim bisericii vase sfinte de
mare preţ ........................................................................................ 47
Sfântul ierarh Vasile cel mare: Expunere a situaţiei Bisericii .............. 56
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predica la Duminica a 9-a dupa Rusalii . 60
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri..................................................... 63
Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a IX-a după
Rusalii – Viaţa noastră - o mare furtunoasă ........................................ 65
Cuviosul Paisie Aghioritul: Acolo unde nu poate omul, ajută Dumnezeu!
.......................................................................................................... 69
Sfântul Siluan Athonitul - Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu... 80
Cuviosul Sofronie Saharov - Lupta rugăciunii: Să ne ţinem strâns de
mâna lui Dumnezeu! .......................................................................... 81
Părintele Symeon de la Essex şi Părintele Rafail Noica - “Abandonaţi-vă
în mâinile lui Dumnezeu!”.................................................................. 87
Sfântul Teodor Studitul - Numai Cel ce a zis mării „Taci, liniștește-te!”
poate liniști și gândurile noastre zbuciumate ...................................... 91
Sfântul stareţ Nicon al Optinei: “Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar
dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie,
priveşte spre Hristos!” ....................................................................... 93
Arhim. Efrem Filotheitul: “Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii,
ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece
cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască,
oricât de mult s-ar răni în luptă!” ....................................................... 97
Arhim. Efrem Filotheitul: “Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai
Aceluia pe Care L-au răstignit…” ................................................... 102
Arhim. Efrem Filotheitul despre frică, dezertare şi trândăvie în
războiul duhovnicesc: “Din faptul că deznădăjduieşti cunoaşte că
acesta este război, este bombardament al vrăjmaşului… Prin urmare
trebuie răbdare, stăruinţă, curaj. Aceasta să nu-ţi întunece cerul
nădejdilor tale” ............................................................................. 105
Părintele Arsenie Boca - Cuvânt la Umblarea pe Mare şi Potolirea
furtunii - Iisus pe mare .................................................................... 113
Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a nouă după Rusalii:
Umblarea pe mare - potolirea furtunii ............................................... 120
Părintele Gheorghe Calciu - Mâna lui Dumnezeu .............................. 129
Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae de la Rohia) - Dăruind vei dobândi
– Încrederea ..................................................................................... 131
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii
- Corabia pe valuri ............................................................................ 136
Rugăciune ..................................................................................... 144
Pr. Constantin Necula - Predică la Duminica a 9-a după Rusalii -
"Îndrăzniţi, Eu sunt! Nu vă temeţi!..." .............................................. 145
Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian - Predică la Duminica a 9-a după
Rusalii – Umblarea pe mare – potolirea furtunii ................................ 148
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea
pe mare, potolirea furtunii ............................................................... 154
Părintele Iosif Trifa – Predică la Duminica a nouă după Rusalii -
Umblarea pe mare, potolirea furtunii ................................................ 158
Traian Dorz - Eu sunt, nu vă temeţi! ................................................ 161
Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica a 9-a după Rusalii
..................................................................................................... 165
Traian Dorz - Iisus umblând pe mare ............................................. 167
Traian Dorz - O Doamne, cu furtuni ............................................... 170
Traian Dorz - Nu ne trimite, Doamne ............................................. 172
Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a IX-a după Rusalii - Priviţi-l pe
Iisus ................................................................................................. 174
IPS Andrei Rymarenko - Duminica a IX-a după Rusalii - Furtuna ...... 178
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a IX-a după Rusalii ...................... 180
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a IX-a după Rusalii - Frica, singurătatea şi
îndoiala ............................................................................................ 184
Pr. Vasile Rob - Duminica a IX-a după Rusalii - Aveţi încredere! Eu sunt,
nu vă temeţi! ................................................................................... 190
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a IX-a după Rusalii -
Iisus umblă pe ape ........................................................................... 192
Pr.Dr. Dorin Octavian Picioruş - Duminica a IX a după Rusalii: De ce a
mers Domnul pe ape?....................................................................... 196
Pr. Răzvan Ionescu - Evanghelia umblării pe mare şi a potolirii furtunii:
“Doamne, scapă-ne!” ........................................................................ 201
Pr. Prof. Ion Buga - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Potolirea
furtunii pe mare ............................................................................... 203
Părintele Constantin Sturzu: Doar trei paşi până la Dumnezeu ......... 207
Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb - Credința în Hristos face potecă printre
valurile mării ................................................................................... 211
Lector Alexandru Mihăilă - Să biruim cu Hristos valurile vieții .......... 215
Codrin Constantin - Frica, sălaşul păcatului şi al necredinţei ........... 219
Marius Iordăchioaia - Năluca ............................................................ 223
Pr. Răzvan Ionescu - Evanghelia umblării pe mare şi a potolirii furtunii:
“Doamne, scapă-ne!” ........................................................................ 227
Ţine-te de Dumnezeu şi luptă! .......................................................... 229
Hristos este totul ............................................................................. 238
Profesor Vasile Gogonea - Duminica a 9-a după Rusalii: Lumina, şi
Adevărul, şi Viaţa - Dumnezeu biruiește în noi acea teamă covârșitoare
a firii! .............................................................................................. 241
Pr.Bogdan - Predică la Duminica: Umblarea pe mare ......................... 246
Serafim Papacostas - Primejduirea şi salvarea lui Petru .................... 251
Părintele Ciprian Negreanu - Predica în Duminica potolirii furtunii -
Dumnezeu îngăduie furtunile încercărilor ca să ne smerească şi să ne
izbăvească de marea înşelare a încrederii în propriile fapte: “Unde este
smerenia, acolo vine Dumnezeu”...................................................... 256
Umblarea pe mare. Predici de la Putna şi Sihăstria Putnei: Avem nevoie
de curaj şi de consecvenţă “până la capăt” în urmărirea ţintei noastre
duhovniceşti. Să îndrăznim să mergem pe apă în lume, urmându-L pe
Hristos. Să nu renunţăm atunci când simţim că ne scufundăm! ....... 270
Nu vă temeţi! - Predici de mare folos la Duminica a nouă după Rusalii:
Închisoarea fricii, “răbufnirea iubirii” şi împreună lucrarea cu
Dumnezeu: “Doamne, vreau să fiu cu Tine!” ..................................... 283
Pr. Nicolae Tănase - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea
pe mare - Potolirea furtunii .............................................................. 294
IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii -
Umblarea pe mare - Potolirea furtunii............................................... 299
Umblarea pe mare şi chemarea la desprinderea pentru Hristos din
confortul personal şi iluzia siguranţei lumeşti (Predica Părintelui
episcop Macarie al Europei de Nord din Duminica a IX-a după Rusalii)
........................................................................................................ 304
Preasfințitul Ignatie, episcopul Huşilor despre “piraţii” spirituali
progresişti, care vor să ne “salveze”, smulgându-ne din corabia
Bisericii, spre a ne îneca în “marea diversităţii totalitare”: “Nu vă
temeţi de nici un fel de cântec de sirenă, de nici un fel de ideologie
care vrea să vă extirpe din matca valorilor creştine!” ....................... 308
Preasfinţitul Calinic, botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Iaşilor - Rostul credinței ................................................................... 311
IPS Antonie Plămădeală - Umblarea pe mare - Porunceşte-mi să vin la
Tine! ................................................................................................ 315
Mersul pe apă în mijlocul vieţii: “Trebuie să ştim să cerem ajutor. Să
întindem mâna, aşa cum a făcut-o Petru, să ne încredinţăm Domnului”
........................................................................................................ 330
PS Sebastian, episcopul Slatinei şi Romanaţilor: Viaţa ca o mare .. 330
Părintele Constantin Coman despre spontaneitate, credinţă şi
libertate ........................................................................................ 334
Preafericitul Părinte patriarh Daniel - Predică la Duminica a IX-a după
Rusalii - Umblarea pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii -
Credinţa puternică învinge încercările vieţii .................................... 339
Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - Duminica a IX-a după
Rusalii .......................................................................................... 345
Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: Credința fermă în Iisus
Hristos învinge greutatea încercărilor ........................................... 352
Siguranţa de a fi în mâinile Domnului, cu nădejdea de a ne împrospăta
mereu puterile sub acoperământul aripilor dragostei Sale: “Dacă ţi se
pare că nimeni nu mai are nevoie de tine, să ştii că în ochii Lui ai
rămas de mare preţ” ........................................................................ 355
“Eu sunt, nu vă temeţi!” – Liniştea din toiul furtunii........................ 359
Istorioară ......................................................................................... 363
Icoane .............................................................................................. 364
Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia

Ev. Matei 14, 22-34

22. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea


Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
23. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi,
făcându-se seară, era singur acolo.
24. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de
valuri, căci vântul era împotrivă.
25. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
26. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e
nălucă şi de frică au strigat.
27. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!
28. Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la
Tine pe apă.
29. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a
venit către Iisus.
30. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând:
Doamne, scapă-mă!
31. Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit?
32. Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.
33. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu.
34. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.

Apostol

Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

I Cor. 3, 9-17

9.Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui


Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.
10.După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus
temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte;
11.Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus
Hristos.
12.Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe,
lemne, fân, trestie.
13.Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că
în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia.
14.Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată.
15.Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa
ca prin foc.
16.Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în voi?
17.De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el,
pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.
Comentarii patristice - Evanghelia potolirii furtunii pe mare

(Mt. 14, 22) Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă
înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Înțelesul duhovnicesc din aceasta trebuie văzut comparând firea celor trecătoare
cu descoperirea ce se va face. Însingurarea Sa de cu seară anticipează un
eveniment viitor: singurătatea Sa din vremea patimilor, când toți ceilalți vor fugi
de spaimă.

Poruncește apoi ucenicilor să intre în corabie și să treacă de cealaltă parte a


mării cât El va da drumul mulțimilor. După ce a făcut aceasta, urcă în munte,
ceea ce prefigurează că El este și pe mare și în Biserică. Poruncește să fie dus
prin toată lumea până ce se va întoarce la a doua venire la toți cei care au rămas
din casa lui Israel, când va aduce mântuirea și iertarea păcatelor.

În sfârșit, dând drumul mulțimilor, Domnul le permite în chip simbolic să intre


în Împărăția Cerurilor. Apoi pleacă să mulțumească lui Dumnezeu Tatăl, ceea
ce anticipează primirea locului Său în slavă și măreție.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)
(Mt. 14, 23) Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage
singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo.

De ce se duce în munte? Pentru ca să ne învețe că singurătatea și pustia sunt


bune atunci când vrem să ne rugăm lui Dumnezeu. Și-L vedem continuu
retrăgându-Se în pustie, petrecându-Și adesea nopțile în rugăciune ca să ne
învețe cu toată tăria să căutăm liniște ca să ne rugăm, dacă timpul și locul ne
permit. Pentru că pustia este mama liniștii, un port al liniștii în care scăpăm de
toate necazurile.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 24) Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind
învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

Ucenicii sunt din nou aruncați în valuri, fiind prinși de o furtună la fel de mare
ca și cea de dinainte. Ușor și treptat îi duce pe ucenici către lucruri mult mai
înalte, chiar până la punctul de a-i face să îndure totul cu bărbăție. Dacă la
furtuna de dinainte Îl aveau pe Hristos cu ei în corabie, acum erau singuri. Chiar
și dormind în corabie, era gata să-i ajute în necaz dar nu era mai era cu ei.

Acum îi duce într-o încercare mai înaltă pentru că acum nu mai era cu ei. S-a
îndepărtat și permite să se ivească o furtună în mijlocul mării. Toate acestea
erau ca să-i întărească și să nu privească către o speranță de scăpare
pământească venită dintre cele pământești. Apoi îngăduie să fie învăluiți de
furtună întreaga noapte ca să le trezească pe deplin inimile lor împietrite. Astfel
S-a ocupat Iisus de firea fricii lor, pe care apa cea învolburată și timpul o
născuse. Îi trimite într-o situație în care ei să-L dorească mai mult și să-și țină
mintea în permanență îndreaptă către El.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 24) Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind
învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

Între timp, corabia cu ucenicii în ea, adică Biserica, se lovește și se clatină în


mijlocul furtunii ispitelor, în timp ce vântul vuiește potrivnic. Cu alte cuvinte,
dușmanul diavol se luptă să oprească vântul de a se liniști. Dar mai puternic este
Cel care stă de partea noastră, pentru că în mijlocul schimbărilor din viața
noastră, El este cel care ne dă încredere. El vine și ne întărește ca să nu ne lovim
de corabie și să fim aruncați peste bord. Pentru că, deși corabia este aruncată în
ape tulburi, rămâne corabie. Singură duce pe ucenici și primește pe Hristos. Pe
apă se află într-adevăr în primejdie, dar fără ea, nu ar mai rămâne decât moartea.
De aceea, stai în corabie și cheamă-L pe Dumnezeu. Când tot sfatul cel bun
cade, când cârma nu mai este de folos și când pânzele duc mai spre primejdie
decât să ajute, când nu mai există nici un ajutor și nici o putere omenească,
singura scăpare pentru corăbieri rămâne să strige la Dumnezeu. Așadar, va lăsa
El, Cel care ajută celor ce sunt pe mare să ajungă în port, pe Biserica Sa și o va
împiedica să ajungă în pace și liniște?

(Fericitul Augustin, Predica 75.4,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Mt. 14, 25) Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe
mare.

Cine altul decât Creatorul universului este cel care a mers pe mare? Cu adevărat
Cel, despre care Sfântul Duh a vorbit cu mult înainte prin fericitul Iov: El singur
este Cel ce întinde cerurile şi umblă pe valurile mării (Iov 9, 8). Solomon este
cel care a vorbit despre El spunând că: Eu întru cele înalte m-am sălăşluit şi
scaunul meu este în stâlp de nor. Am străbătut de jur împrejur balta cerului şi în
fundul adâncurilor am umblat (Eclesiasticul 24, 4-5). Proorocul David a spus și
el în psalmi: În mare este calea Ta şi cărările Tale în ape multe şi urmele Tale
nu se vor cunoaşte (Ps. 76, 18). Asemenea și Avacum: …puhoaie de apă au
trecut. Adâncul şi-a slobozit glasul său (Avac. 3, 10).

Ce este mai evident și mai clar decât această mărturie? Ea trimite la Hristos care
merge pe apă precum o face pe uscat. Acesta este singurul Fiu născut al lui
Dumnezeu, care demult și după voia Tatălui a întins cerurile și în vremea lui
Moise a arătat oamenilor drumul în chipul stâlpului de nor.

(Cromațiu, Tratat la Matei 52.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Mt. 14, 25) Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe
mare.

Între timp, ucenicii sunt loviți de vânt și de mare. În mijlocul necazurilor din
lume, luptându-se cu duhurile necurate, sunt aruncați încoace și-n colo. Dar
Domnul vine la straja a patra din noapte. Căci la ceasul al patrulea, se va
întoarce la o Biserică rătăcită și pierdută. La straja a patra din noapte, neliniștea
este cea mai mare. Prima strajă a fost a legii, a doua a proorocilor, a treia a
venirii Domnului în trup, iar cea de-a patra, a venirii Sale în slavă. Dar va găsi
biserica tulburată și hăituită de către duhul lui antihrist și de către lume. Și așa
cum ne așteptăm de la antihrist, vor suferi ispite de tot felul, chiar și la venirea
Domnului vor fi îngroziți de către înfățișările înșelătoare ale lucrurilor și
nălucilor ce le vor vedea ochii lor. Iar atunci, Domnul le va vorbi și le va alunga
spaima spunând: Eu sunt. Va alunga teama de apropiata distrugere, prin credința
lor în Cel ca va să vină.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Mt. 14, 25) Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe
mare.

Să ne îndreptăm atenția către înțelesul celei de-a patra străji din noaptea în care
Domnul vine la ucenicii Săi prinși de furtună. Prima strajă a nopții, adică a
lumii prezente, este înțeleasă a fi de la Adam până la Noe, a doua de la Noe
până la Moise, cel prin care s-a dat legea. Straja a treia a fost de la Moise până
la venirea Domnului și Mântuitorului nostru. În timpul acestor străji, Domnul,
chiar înainte de a veni în trup, prin atenția îngerilor, apără taberele sfinților Săi
de la cursele vrăjmașului, adică ale diavolului și ale îngerilor Săi, care de la
începutul lumii au uneltit împotriva mântuirii celor drepți. În straja întâi sunt
ocrotiți Abel, Set, Enos, Enoh, Matusalem și Noe. În straja a doua, Avraam,
Melchisedec, Isaac, Iacov și Iosif. În cea de-a treia, Moise, Aron, Iosua fiul lui
Nun și după aceea, către ceilalți drepți și prooroci. Straja a patra reprezintă
vremea de la nașterea Fiului lui Dumnezeu în trup și în care a pătimit, vremea
despre care a promis ucenicilor și Bisericii Sale că va priveghea după ce va
învia, spunând: iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Mt.
28, 20).

(Cromațiu, Tratat la Matei 52.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Mt. 14, 26) Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând
că e nălucă şi de frică au strigat.

Văzându-L umblând pe mare, spune Evanghelia,ucenicii s-au înspăimântat,


zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Acesta este felul în care Domnul se
îngrijește de frica noastră, nu ezită să aducă lucruri mai grele, care mai
îngrozitoare decât cele de dinainte (această modalitatea se aseamănă cu ceea ce
psihologii numesc terapie de șoc pentru desensibilizarea răspunsurilor cauzate
de frică n.tr.). Ucenicii nu erau înfricoșați numai din cauza furtunii, ci și din
cauza distanței mari de țărm. Ia seama că nu a alungat întunericul de-ndată și
nici nu a venit ca un fulger ca să-i salveze ca să-i întărească precum am spus,
lăsând în mijlocul spaimei și învățându-i să fie răbdători ca să le îndure.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 27) Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă
temeţi!

De aceea, nici nu li s-a arătat de-ndată, scris fiind că la a patra strajă din noapte,
a venit la ei Iisus. Astfel, îi învăța să nu caute imediat orice scăpare din
necazurile ce-i apasă, ci să rabde toate încercările cu curaj. În orice caz, chiar
atunci când păreau să fie scăpați, frica a fost din nou înmulțită în ei.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.1, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 27) Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă
temeţi!

Cea de-a patra strajă înseamnă sfârșitul nopții. Fiecare strajă are trei ore, ceea ce
înseamnă că la sfârșitul lumii, Domnul va veni să mântuiască mergând pe apă.
Deși această corabie este lovită de furtunile ispitelor, vede în slavă pe Domnul
mergând pe valurile mării, adică călcând peste toate puterile acestei lumi. Căci
prin vocea patimilor Sale, a dat pildă de smerenie în trup. Acele valuri ale mării,
în fața cărora cu voie S-a supus, au fost liniștite, după cum spune și profeția:
intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit (Ps. 68, 3).

(Fericitul Augustin, Predica 75.7,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Mt. 14, 28) Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte
să vin la Tine pe apă.

Petru este aflat ca având tot timpul o credință arzătoare. Când ucenicii sunt
întrebați cine spun oamenii că este Iisus, Petru afirmă că El este Fiul lui
Dumnezeu. Deși greșește, vrând să urmeze pe Hristos la patimi, prin dragostea
sa nu greșește. Nu dorește moartea Celui pe Care cu puțin mai înainte îl numește
Fiu al lui Dumnezeu. Petru este printre primii care merge cu Mântuitorul pe
munte și singurul care Îl urmează la patimi. Cu lacrimi amare spală de-ndată
păcatul lepădării în care a căzut de teamă. După patimi, pe când pescuiau pe
lacul Ghenizaretului, Domnul stătea la mal, în timp ce ceilalți erau pe mare.
Atunci nu a șovăit nici o clipă, și-a luat haina și s-a aruncat în mare. Iar acum,
cu aceeași înfierbântare a credinței pe care a avut-o dintotdeauna, în timp ce
restul apostolilor erau copleșiți, crede că poate face prin voia Stăpânului ceea ce
acesta poate face prin natura Sa. Porunceşte să vin la Tine pe apă. Doar spune
cuvântul și de-ndată valurile se vor întări, iar trupul care de la sine este greu se
va ușura.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 2.14.28, traducere pentru


Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 28) Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte
să vin la Tine pe apă.

Ce simbolizează cuvintele Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine dacă
nu, Doamne dacă ești Tu cu adevărat, să se prea mărească Biserica Ta și în
această lume, precum au spus și proorocii despre Tine? Fă-o să pășească pe apă
și va veni la Tine, despre care s-a spus: împodobit eşti cu frumuseţea mai mult
decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele tale (Ps. 44, 3).

(Fericitul Augustin,Predica 75.10,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Mt. 14, 29) El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe
apă şi a venit către Iisus.

De ce l-a lăsat Hristos pe Petru să vină? Să spunem că i-ar fi răspuns: Nu, nu


poți veni, și Petru, cu îndrăzneala sa, ar fi protestat din nou. Dar atunci când
Petru a văzut marea și vântul, a amețit și, s-a temut și începând să se afunde, a
strigat: Doamne, scapă-mă!

Povestind același moment de pe mare, Ioan mai spune că voiau să-L ia în


corabie, şi îndată corabia a sosit la ţărmul la care mergeau (In. 6, 21). Aceasta
înseamnă că atunci când au fost aproape să ajungă la țărm, Hristos a intrat în
corabie. Dar Petru, coborând din corabie, a mers la Iisus, bucurându-se nu atât
de mult pentru că pășește pe apă, ci pentru că mergea la El.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.2, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 30) Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a
strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!

Marea l-a amețit, dar frica i-a fost adusă de către vânt. Marea era cea mai mare
primejdie, iar vântul cea mai mică. Pentru că luptându-se cu marea, era neliniștit
mai mult din cauza vântului. Așa este firea omului, să înfrângă cele mai mari
necazuri și se teamă de cele mai mici dintre ele.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.2, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 14, 30) Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a
strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!

Faptul că dintre toți cei din corabie, doar Petru vorbește și cere să i se
poruncească să vină la Domnul pe apă, arată puterea voinței din vremea
patimilor. Întoarcerea sa singur și urmarea pașilor Domnului, fără a privi la
agitația lumii … Timiditatea sa, este un semn ce vădește slăbiciunea în fața
ispitei. Pentru că, deși s-a aventurat, a început să se cufunde. Prin slăbiciunea
trupului și frica de moarte, ajunge în punctul de a se lepăda. Dar strigă la
Domnul și-I cere ajutorul. Strigătul este sunetul pocăinței. Deși Domnul încă nu
pătimise, Petru a aflat scăpare în pocăință și la vreme potrivită, primește
iertarea pentru lepădarea sa deoarece Hristos avea să sufere pentru
răscumpărarea tuturor oamenilor.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 14.15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Mt. 14, 31) Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

În timp ce pe Domnul, slava lumii acesteia nu-L ispitește, oamenii sunt adesea
tulburați și fermecați de slava oamenilor și de cinstea din Biserică. Petru, pe
mare fiind, s-a înspăimântat de puterea furtunii și cu adevărat, cine nu se
înfricoșează la vocea care spune: Cei care te conduc te rătăcesc şi te abat de la
calea pe care tu mergi? Și pentru că sufletul se luptă împotriva dorinței după
slava lumească, singura scăpare dintr-un asemenea pericol este rugăciunea ca nu
cumva cel fermecat de slavă să fie lovit de mustrări. Scufundându-se, să strige
Petru: Doamne, scapă-mă! Domnul Și-a întins mâna și l-a mustrat pe Petru
spunând puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? adică, de ce, apropiindu-te și
privind la Domnul tău ai început să te mândrești de asta? Cu toate acestea,
Hristos l-a ridicat pe Petru din valuri și nu l-a lăsat să piară pe cel care tocmai își
arătase slăbiciunea și-I ceruse ajutorul.

(Fericitul Augustin,Predica 75.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Mt. 14, 32) Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.

După ce Domnul a intrat în corabie, vântul și marea s-au liniștit. După dăruirea
înapoi a măreției veșnice, pacea și liniștea sunt puse deoparte pentru Biserică,
iar cu venirea Sa, toți vor striga: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Atunci
toți vor mărturisi vădit și pe față că Fiul lui Dumnezeu a redat pacea Bisericii,
nu o pace din lumea aceasta, ci pe cea a slavei cerești.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 4.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Mt. 14, 33) Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti
Fiul lui Dumnezeu.

Prin furtună, Domnul a urcat în corabie și vântul a încetat, iar cei care erau
acolo au venit și I s-au închinat. Aceasta înseamnă că Domnul și Mântuitorul
nostru, după ce va trece furtuna prigonirilor, va veni din nou la ucenici și la
Biserica Sa. Pentru aceasta l-a învrednicit pe Petru, pe cel dintâi dintre apostoli
și i-a încredințat turma Sa, spunându-i: Paşte oile Mele (In. 21, 17). Atunci când
apostolii au văzut slava învierii Domnului, adunați fiind în Biserica celor
credincioși ca să I se închine și așezați în corabie așa cum apucaseră să fie, au
mărturisit oamenilor că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

(Cromațiu, Tratat la Matei 52.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Mt. 14, 33) Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti
Fiul lui Dumnezeu.

Vedeți cum Domnul îi duce încetul cu încetul tot mai sus? Căci mergând pe
mare, poruncindu-i și lui Petru să o facă și ținându-l în primejdie, credința lor a
fost întărită și mai mult. Mai demult certase marea, dar acum nu o mai face, ci
își arată marea putere sub un alt chip. Pentru aceasta, I se închină credincioșii și
spun: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. A refuzat Iisus această
mărturisire? Nu, din contră, ci a întărit ceea ce au spus ei și a vindecat pe cei ce
se apropiau de El în continuare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 50.2, traducere
pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii -
Despre sfânta rugăciune

S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era acolo


singur (Matei 14, 23)

Iubiţi credincioşi, întrucât în Sfânta Evanghelie de astăzi se vorbeşte de patru ori


despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfânta rugăciune, care este numită
de dumnezeieştii părinţi "maica tuturor faptelor bune". Că precum nu putem
trăi fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mântui fără
rugăciune.

Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu.


Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a întregii lumii văzute şi
nevăzute. Credinţa în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea
de Dumnezeu este sufletul ei.
Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără
odihnă pe Dumnezeu, cântând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot;
plin este cerul şi pământul de mărirea Lui...! (Isaia 6, 3).
Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începând
cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei
Treimi pentru mântuirea noastră, a celor de pe pământ.
Însuşi Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul
Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicând:
Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie
una precum suntem şi Noi! (Ioan 17, 11).

Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulţumire şi cerere


înaintea Tatălui, începând cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos
până la îngerii cei mai de jos. Toţi laudă, "pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt,
Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită". Toţi se închină şi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea,
moartea şi învierea Fiului Său. Toţi se roagă pentru mântuirea noastră şi a
întregului neam omenesc.

Rugăciunea deci, este viaţa, lucrarea, şi bucuria veşnică a tuturor


îngerilor şi sfinţilor din cer.

Dar şi pe pământ, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează


lucrarea de căpetenie a creştinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, şi a
întregii creaţii. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfânta Liturghie, formează
cea mai înaltă rugăciune şi jertfă de laudă şi de mulţumire adusă de oameni
lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din
casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea
Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sânge a Sfintei Liturghii.

După cuvântul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul


ei, şi păsările văzduhului şi peştii mărilor şi animalele pământului şi stelele
cerului şi soarele şi luna şi norii şi vânturile toate cele de sub cer (Psalm 148).
Toate în frunte cu oamenii de pe pământ şi cu sfinţii şi îngerii din cer sunt
în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că
rugăciunea de laudă şi de mulţumire este însăşi viaţa lumii văzute şi a celei
nevăzute.

Iubiţi credincioşi, să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm în Evanghelia


de astăzi. După ce Mântuitorul a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti prin
rugăciune şi binecuvântare şi a hrănit cu ele atâtea mii de oameni, ca să ne
înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în
corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm... (Matei 14, 22). De ce i-a
trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se
deprindă şi ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de
primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi furtuna ispitelor acestei
vieţi, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de
necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate.
Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării,
Iisus Hristos a liberat mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage deosebi.
Şi, făcându-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în linişte şi
singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinţilor, a
sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai râvnitori creştini. Ea se face în totală
reculegere şi singurătate, mai ales noaptea când nimeni nu te vede şi nimic
nu-ţi poate fura gândul şi simţirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă
şi rugăciunea inimii, pentru că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai repede la
cer.

Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în


singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă
cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea
de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe
noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decât cea din
timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că
noaptea mintea se poate ruga fără gânduri şi imaginaţii. În schimb,
rugăciunea de dimineaţă o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare
griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru
mulţimea grijilor şi a gândurilor pământeşti care slăbesc mult puterea
rugăciunii.

Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă


rugăciune individuală, numită de unii Sfinţi Părinţi "rugăciunea minţii şi a
inimii". Iar, când suntem trimişi pe cale sau grijile vieţii ne înconjoară
corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor
loviţi de furtună pe mare. În aceste momente, creştinii trebuie să repete
psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete
cu atenţie şi simţire rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Aceasta este cea mai înaltă
rugăciune personală ortodoxă practicată de mulţi sfinţi şi sihaştri, adică
repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă
şi "rugăciunea inimii".

Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei în zorii


zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblând pe mare ca pe uscat. Când L-au
văzut ucenicii de departe, "de frică au strigat", adică s-au rugat, crezând că ar fi
vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întâmplă şi nouă. Când mergem noaptea
singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare că auzim sau
vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică
de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu
credinţă, din toată inima şi îndată scăpăm de primejdie.
Domnul însă i-a liniştit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă
temeţi! Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicând: "Doamne, dacă eşti
Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă!" "Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar
pe când mergea el pe valuri către Hristos, "văzând vântul cel tare", s-a biruit de
frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: "Doamne,
mântuieşte-mă!" Iar Domnul l-a apucat de mână şi l-a mustrat: Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).

Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă?


În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot aşa se
roagă mulţi din credincioşii noştri? "Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi
în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău!
Ajută-mi să reuşesc la examene şi la servici! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii
mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!" O asemenea rugăciune făcută cu îndoială,
fără credinţă vie, din interes şi mai mult pentru lucruri pământeşti nu este
primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o


facem numai la nevoie, când apa necazurilor ne este până la gură! Da, să ne
rugăm pentru orice avem nevoie în viaţă, dar mai întâi să mulţumim lui
Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac
este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mântuirea. La urmă să
cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: "Doamne, facă-se voia
Ta!" nu voia mea, precum ne învaţă "Tatăl nostru".

Iar când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea
încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte, rostite cu glas sau
în taină, din adâncul inimii, cu lacrimi şi credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru,
când se îneca: "Doamne, mântuieşte-mă!"; "Doamne, ajută-mi!", cum striga
femeia cananeeancă şi "Doamne miluieşte-mă!" Sau să repetăm mereu "Tatăl
nostru", Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: "Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"

Iubiţi credincioşi, nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieţii


şi nu se poate mântui fără credinţă tare în Dumnezeu şi fără rugăciune vie,
continuă, neîncetată, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: Rugaţi-vă
neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17).

De veţi merge regulat la biserică şi veţi asculta cu evlavie sfintele


slujbe, mai ales Sfânta Liturghie, multe daruri veţi primi în viaţă şi de
grele ispite şi păcate veţi fi izbăviţi.
De veţi creşte copiii în frica lui Dumnezeu şi veţi face casele
dumneavoastră locaşuri de rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar
nu case de ceartă, de beţie şi de păcate, vă va da Domnul zile
îndelungate, reuşită în toate cele de folos şi mântuire.
Iar de veţi păşi pe marea vieţii cu îndoială, fără credinţă, fără
rugăciune şi cărţi sfinte de călăuză, fără biserică şi duhovnici buni,
fără spovedanie şi împărtăşanie regulată, vă veţi îneca în marea
păcatelor şi veţi pierde mântuirea sufletului.

Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credinţa, să ne


înveţe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune şi lacrimi de pocăinţă
ca să ne închinăm şi noi cu Apostolii, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu! Tu eşti Mântuitorul şi Salvatorul lumii! Mântuieşte-ne să nu
pierim, că după Tine suspină toată făptura!
Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a IX-a după Rusalii

Privirea nenorocirilor celor multe pot întări credinţa noastră în Pronia


dumnezeiască.

Viaţa noastră pe pământ este plină de tulburări şi traiul nostru plin de


frământări şi de nelinişte. Acesta este adevărul, iubiţii mei! Dar totuşi, nu acesta
ne face pe noi nenorociţi. Nenorocirea noastră vine mai vârtos de acolo, că
aceste neliniştiri şi tulburări, care s-ar putea sau micşora sau a le răbda fără
supărare, noi nu căutăm să le biruim, ci lăsăm să scadă bărbăţia noastră, şi
aşa toată viaţa o petrecem cu o permanentă tristeţe.

Unul se tânguieşte de sărăcie, altul de boală, iar altul de povara grijilor, de


gospodăria sa şi de copiii săi, altul că n-are copii. Vezi acum cât de departe
merge nebunia?

Noi nu ne tânguim numai pentru un fel de lucruri, ci adeseori tocmai pentru


lucruri potrivnice unul altuia.

Dacă însă lucrurile în sine ar fi pricina tânguirilor noastre, noi n-am


putea să ne plângem asupra celor dimpotrivă.
Dacă sărăcia ar fi în sine un rău mare şi nesuferit, atunci bogatul
niciodată n-ar putea să se tânguiască.
Dacă lipsa de copii ar fi în sine un rău, atunci ar trebui să fie totdeauna
mulţumiţi cei care au copii mulţi.
Dacă cârmuirea treburilor publice ale unei cetăţi sau ale unui stat,
ocuparea locurilor de cinste şi stăpânirea multor supuşi ar fi în sine un
bun vrednic de dorit, atunci viaţa singuratică, care se petrece în toată
liniştea, ar trebui înlăturată şi urâtă de toţi.
Acum însă, când noi vedem că cei bogaţi se tânguiesc ca şi cei săraci, ba încă
adeseori mai mult decât aceştia, dregătorul cel mai mare întocmai ca şi cel
supus, şi tatăl multor copii la fel ca cel fără copii, atunci să socotim că nu
lucrurile în sine sunt pricinile tânguirilor omeneşti, ci însuşi oamenii trebuie să
fie vinovaţi, care nu se potrivesc pe sine cu împrejurările şi cu poziţia lor şi nu
ştiu a scăpa de supărările lor.

Neliniştile şi tulburările vieţii nu vin aşadar din schimbarea norocului, ci


cauzele acestora zac în noi înşine şi în alcătuirea duhului nostru.

Dacă sufletul nostru este într-o stare bună, atunci să se ridice împotriva
noastră mii de furtuni din toate părţile, noi vom fi ca într-un liman liniştit şi
sigur.
Şi de altă parte, dacă în sufletul nostru se află răul, atunci de ne-ar merge
toate bine, noi totuşi vom fi asemenea celor cu corabia stricată.

Încercarea ne arată aceasta chiar în trupul omenesc. Cine are un trup puternic,
voinic, oricât de mult s-ar lupta cu schimbările vremii rele şi cu altele, el totuşi
va rămâne nu numai sănătos, ba încă prin deprinderea şi obişnuinţa cu vremea
rea, se va face mai tare şi mai sănătos. Iar dacă cineva are un trup slab, poate fi
vremea cea mai frumoasă, el totuşi nu se va afla bine, fiindcă el, din pricina
slăbiciunii sale, suferă dureri şi la aerul cel mai curat.

Tot aşa vedem noi şi la mâncăruri. De avem un stomac tare şi puternic, orice am
mânca, fie chiar lucruri grele şi greu de mistuit, stomacul cel puternic totuşi le
va preface în suc curat şi va birui însuşirea cea rea a mâncării. Iar dacă puterea
stomacului este slăbită şi betejită, poţi să-i dai bucatele cele mai bune, el le va
strica şi va pregăti dintr-însele sucuri nesănătoase; căci starea cea rea a lui strică
bunătatea oricărei mâncări.

De aceea, iubiţilor, când vedem în lume vreo neorânduială, să nu aruncăm


vinovăţia asupra lui Dumnezeu, căci aceasta ar însemna a nu căuta vindecare
pentru rană, ci a face lângă rană încă o rană. Nici să însuşim cârmuirea
lumii la duhurile cele rele şi să credem că nu este pronie dumnezeiască, ci
întâmplarea sau soarta care ar cârmui totul. Acestea: hula, neorânduiala şi
confuzia, nu stau în cursul lucrurilor însuşi, ci în mintea sau duhul cel
bolnav.

Dacă sufletul nostru este bolnav, poate să i se înfăţişeze de mii de ori ordinea în
lume, până ce el nu va birui dezordinea sau neorânduiala sa proprie, toată acea
ordine sau rânduială a lumii nu o va băga în seamă.
Un ochi bolnav, în amiaza mare, va crede că totul este întuneric, va vedea una în
loc de alta şi nu va avea nici un folos de la razele soarelui. Dimpotrivă, un ochi
sănătos şi tare, chiar şi seara va putea conduce trupul cu siguranţă şi fără
împiedicare.

Tot aşa se întâmplă cu ochiul sufletului nostru. Dacă el este sănătos, va vedea
ordine şi frumuseţe chiar şi acolo unde se pare a fi dezordine şi confuzie.
Iar dacă ochiul sufletului nostru este bolnav, atunci măcar în cer de s-ar uita,
el va crede că şi acolo a descoperit multă dezordine şi confuzie.

Iar cum că aceasta aşa este, pot să vă aduc pilde doveditoare din timpul cel
vechi şi din cel nou.
Cât de mulţi suferă sărăcia foarte uşor, şi pe lângă aceasta neîncetat proslăvesc
pe Domnul! Dimpotrivă, cât de mulţi sunt care trăiesc în bogăţie şi prisosinţă,
şi totuşi nu mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, ba încă Il hulesc! Cât de
mulţi se tânguiesc asupra proniei dumnezeieşti, măcar că ei nu suferă nici o
nevoie? Cât de mulţi, fără a fi vinovaţi, şi-au petrecut viaţa în temniţă, unde, în
toată ticăloşia aceea, au fost mai veseli decât alţii care duceau o viaţă fără
frică şi în toată siguranţa?

Aşadar, vezi că sufletul omului, iar nu lucrurile cele din afară, este pricina
pentru care noi vedem în lume dezordine şi nenorocire, sau fericire şi ordine.
De aceea, dacă ne-am îngriji de binele sufletului nostru, atunci n-am şti nimic
despre neorânduială, confuzie şi rău, chiar dacă treburile vieţii noastre s-ar
întoarce în sus şi în jos mai cumplit decât un vârtej mare.

Spune-mi, pentru ce a mulţumit Pavel lui Dumnezeu?


El era unul dintre cei ce au vieţuit mai bine şi au petrecut timpul în fapte bune.
Nici un om sub soare nu era mai drept decât dânsul, dar, totodată, nici un om n-
a avut de suferit şi de răbdat mai multe decât dânsul, însă, măcar că el vedea
mulţi păcătoşi vieţuind în bună stare şi în prisosinţă şi îndulcindu-se de toate
bunurile, totuşi, el mulţumea Dumnezeului său şi îndemna şi pe alţii a face
aceasta. La el uitaţi-vă, iubiţilor!

Când vezi cum păcătosul este fericit, cum se îngâmfă, cum surpă pe potrivnicii
săi, cum se răzbună asupra celor ce-i sunt potrivnici şi totuşi rămâne nepedepsit,
cum îi curg din toate părţile banii şi avuţia, cum toţi îl cinstesc şi îl măgulesc, pe
când la tine toate se întâmplă dimpotrivă, şi supărarea, clevetirea şi răutatea te
chinuiesc, totuşi, să nu crezi că pronia nu priveghează asupra ta, ci priveşte la
Sfântul Pavel, care se afla într-o asemenea poziţie.

Deşteaptă duhul tău, vino-ţi în fire şi nu cădea în descurajare.


Nu după fericirea sau nenorocirea cea pământească, socoteşte pe prietenul sau
pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, ci când vezi un om care trăieşte cu înţelepciune,
liber de patimi, şi care năzuieşte la cucernicie, pe acela să-l fericeşti şi să-l
socoteşti fericit, chiar de ar fi încătuşat cu mii de legături, chiar de ar avea
statornicită locuinţa sa într-o temniţă, chiar de ar sluji unor tirani nevrednici,
chiar de ar fi apăsat de sărăcie, sau ar munci la ocnă, sau orice ar suferi. El este
fericit chiar de i s-ar scoate ochii, şi chiar atunci când ar fi aruncat în foc şi
trupul său s-ar omorî cu încetul.

Dacă, dimpotrivă, vezi pe unul ducând o viaţă luxoasă şi păcătoasă, şi chiar de


s-ar îndulci de toată cinstea cea pământească, de ar şedea şi pe un tron
împărătesc, împodobit cu coroană şi îmbrăcat în porfiră şi domnind peste toată
lumea, totuşi, trebuie să-l tânguieşti şi să-l socoteşti nenorocit pentru păcatele
sale.
Un om cu aceste însuşiri este nenorocit, chiar de ar stăpâni toată lumea.

Oare, ce-i foloseşte lui toată avuţia şi bogăţia sa, dacă el în fapta bună este cel
mai sărac decât toţi?
Ce-i foloseşte lui a domni peste aşa de mulţi, dacă el nu poate domni peste sine
şi poftele sale?

Când vedem că trupul unui om nu se află bine, că suferă de friguri, de durere de


picioare, ori de ameţeală, sau este cuprins de altă boală nevindecată, noi jelim
pe acest om şi îl socotim nenorocit, oricât de bogat ar fi. Astfel, cu cât el este
mai bogat, cu atât ni se pare mai nenorocit, căci simţul durerii este mai mare
atunci când cineva ar trăi în prisosinţă.

Pe cine sărăcia îl opreşte de la gustarea îndestulărilor, acela în nenorocire are


mângâierea trebuitoare; cine, dimpotrivă, ar putea să guste toate îndestulările şi
numai boala îl opreşte de la acestea, acela suferă cu atât mai mult durerea. Nu ar
fi, oare, cea mai mare nebunie a socoti nenorocit pe cel căzut în vreo boală
trupească, chiar când el este bogat, iar pe cel bolnav cu sufletul - pentru că
sufletul este cel mai înalt şi mai preţios – a-l socoti fericit pentru bani, sau
pentru cinstea cea trecătoare, sau pentru oricare din bunurile pe care el nu poate
să le ia cu sine în cealaltă lume şi care adeseori ne părăsesc încă înainte de
sfârşitul acestei vieţi?

Rogu-vă, trebuie, oare, ca asemenea lucruri să fie pentru voi pricină de


nelinişte şi de tulburare?

Pentru nişte lucruri ca acestea unii cutează a se tângui împotriva lui


Dumnezeu; pentru nişte lucruri ca acestea, mici, vor unii să tăgăduiască
pronia şi cârmuirea dumnezeiască a lumii!
Dacă ei ar şti că în această viaţă nimic nu este bun afară de fapta bună, nici
bogăţia, nici banii, nici sănătatea, nici puterea, nici orice altceva, şi nimic în
viaţa aceasta nu este rău cu adevărat, decât numai păcatul şi răutatea; nici
sărăcia sau boala, nici ocara sau clevetirea, sau altceva din cele ce obişnuit se
numesc nenorocire; dacă ar şti aceasta, niciodată ei n-ar grăi, cum s-a zis mai
sus, că nu este pronie; niciodată nu s-ar descuraja, niciodată n-ar ferici pe cel
pe care trebuie să-l jelească, şi nici să nu jelească pe cel pe care se cuvine să-l
fericească.

Pentru un trup bine hrănit, pentru o mâncare bogată şi pentru mult somn să-l
fericeşti pe un om, ar fi ca şi cum ai vorbi despre o făptură fără judecată, căci
doar îndestularea dobitocului stă în aceste lucruri. Dar chiar şi pentru multe din
dobitoace traiul cel bun şi trândăvia sunt pierzătoare.

Deci, dacă aceste lucruri sunt vătămătoare chiar şi pentru dobitoacele cele fără
de minte, a căror îndestulare stă numai în traiul cel bun, trebuie, oare, la oameni,
a căror vrednicie constă în nobleţea sufletului, să socotim aceste lucruri ca nişte
preferinţe, şi nu mai vârtos să ne ruşinăm de cer şi de îngeri, care sunt înrudiţi
cu sufletul nostru? Nu te ruşinezi tu de însuşirea şi de chipul propriului tău trup?
Dumnezeu nu ne-a dat acelaşi chip al trupului ca şi al dobitoacelor celor fără de
minte, ci un altfel de trup, care să fie cuviincios a sluji un suflet cuminte şi
nemuritor.

Pentru ce a întors Dumnezeu ochii tuturor dobitoacelor spre pământ, iar


ochiul tău, omule, l-a înfipt în cap, ca în vârful unei întărituri?
Oare, nu pentru aceea s-a făcut aceasta, căci dobitoacele n-au trebuinţă să se
uite în sus la cer, cu care nu au nici o legătură, iar tu ai primit de la
Dumnezeu şi de la fire legea, ca mai întâi de toate să te uiţi în sus?
Pentru ce a închipuit Dumnezeu trupul tău drept, pe când al dobitoacelor l-a
întors spre pământ? Nu s-a făcut, oare, aceasta iarăşi pe acel temei? Nu prin
această alcătuire îţi dă ţie învăţătură că nu trebuie să ai legătură cu pământul
şi să nu te lipeşti de cele pământeşti?
Aşadar, să nu fim vânzătorii nobleţei noastre, nici să ne pogorâm la
nedestoinicia dobitocului, ca să nu zică şi de noi Sfânta Scriptură: „Omul în
cinste fiind, n-a priceput” (Psalmul 48, 21).

Căci a pune fericirea in traiul cel bun, în bogăţie şi în mărire, îndeobşte în


bunurile pământeşti, nu se cuvine oamenilor care îşi cunosc nobleţea, ci se
potriveşte numai celor care s-au asemănat cu dobitoacele. Dar departe să fie de
noi ca în această adunare, în această ceată duhovnicească şi în această privelişte
sfântă să fie astfel de oameni!
De aceea, să ascultăm adeseori cuvântul lui Dumnezeu, şi cu acesta, ca şi cu un
cuţit, să tăiem patimile cele sălbatice ale sufletului, să fim arbori roditori şi să
aducem roade bune, timpurii, care să se păstreze în magazia cea împărătească,
iar Domnului, Care cultivă sufletele noastre, să-I aducă cinste, şi nouă viaţa cea
veşnică.

De care, fie ca toţi să ne împărtăşim, prin harul şi prin iubirea de oameni a


Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh
se cuvine cinstea, în vecii vecilor.
Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre pocăinţă şi că cel păcătos nu trebuie să
se deznădăjduiască

Omilia VIII - Despre pocăinţă şi că cel păcătos nu trebuie să se


deznădăjduiască

„Iar eu, fraţilor, n-am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti, ci ca celor
trupeşti. Ca pe nişte prunci întru Hristos cu lapte pe voi v-am hrănit, iar nu
cu bucate, că încă nu puteaţi; ci încă nici acum nu puteţi, că încă trupeşti
sunteţi” (Cap. 3,2).

Doborând la pământ filosofia etnicilor şi spulberând orice mândrie a ei vine de


astă dată la o altă chestiune. În adevăr, că cu dreptate ar fi putut aceia să întrebe
pe apostol: «Dacă noi am fi vestit cele ale lui Platon sau Pitagora, sau şi ale
altuia dintre filozofi, ai fi avut dreptul de a întinde atât de mult vorba contra
noastră; dar dacă noi vestim cele ale Duhului, de ce atunci ne învârteşti în sus şi
în jos filosofia celor de afară?»

Cum, însă, stă apostolul faţă de o asemenea întrebare, ascultă-l. “Iar eu,
fraţilor, n-am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti“, ca şi cum ar fi zis pare
că: «Foarte bine! Insă chiar de aţi fi fost desăvârşiţi în cele duhovniceşti,
totuşi nici aşa nu trebuia să vă mândriţi, fiindcă nici ale voastre nu le vestiţi,
şi nici pe acele nu le-aţi aflat voi de la sine; acum însă voi nu le ştiţi nici pe
acestea după cum trebuie a le şti, ci încă sunteţi discipoli şi cei mai de pe
urmă dintre toţi. Prin urmare, dacă voi cugetaţi lucruri mari de filozofia
etnicilor, apoi vi s-a dovedit că pe lângă că ea nu este nimic, dar apoi în cele
duhovniceşti este şi contrară nouă; iar de cumva cugetaţi lucruri mari în cele
duhovniceşti, apoi iată că şi în acestea voi stăpâniţi partea cea mai mică, şi vă
găsiţi cei mai de pe urmă». De aceea şi zice: „N-am putut grăi vouă ca celor
duhovniceşti". Apostolul n-a zis «nu v-am vorbit», ca să nu se pară că lucrul
este din invidie, ci „nu v-am putut grăi“, cu care ocazie îndoit încă le doboară
cugetul, arătând că ei nu au ştiut încă bine cele duhovniceşti; al doilea, că chiar
ei sunt cauzele că nu au ştiut, şi al treilea că nici acum încă nu ştiu. A nu şti la
început, poate că era în natura lucrurilor, deşi nici această justificare nu le-o lasă
apostolul, căci el nu spune că nu le-ar fi primit din cauză că dogmele sunt înalte,
şi peste putinţele lor de a le primi, ci din cauză că sunt trupeşti, - cu toate
acestea poate că la început, zic, lucrul n-ar fi fost vrednic de învinovăţit; dar
când şi după trecerea unui timp îndelungat ei nu ajunsese la perfecţiune, apoi
aceasta era dovada celei mai de pe urmă trândăvii.

Tot pentru aceasta el acuză şi pe evrei prin epistola ce le-a trimis, însă nu cu
citata putere; căci pe când pe aceia îi arată că sunt leneşi şi din cauza scârbelor
şi a necazurilor ce îndurau, pe aceştia îi arată că din cauza poftelor celor rele,
ceea ce nu este tot una. Acestora le zice: „Ci încă nici acum nu puteţi” pe când
acelora le spunea: „Pentru aceia lăsând cuvântul începăturii lui Hristos, să ne
aducem spre săvârşire (perfecţiune)” şi iarăşi: „ Însă avem adeverire pentru
voi, iubiţilor, de cele mai bune, şi care se ţin de mântuire, măcar deşi aşa
grăim“ (Evr. 6, 1. 9).

Dar cum oare de numeşte apostolul „trupeşti" pe cei ce se învrednicise de


primirea Duhului, şi pe care la începutul epistolei i-a înălţat cu atâtea laude?
Fiindcă şi cei către care zicea Domnul nostru: ,,Duceţi-vă de la mine, voi cei
ce lucraţi fărădelegea, că nu vă ştiu pe voi" (Mat. 7, 23) erau trupeşti, deşi
scoteau demonii,înviau morţii şi proroceau cele viitoare. Încât se poate ca
cineva să facă şi minuni, şi să fie în acelaşi timp şi trupesc. Dumnezeu a lucrat
de pildă şi prin Balaam, şi lui Faraon i-a descoperit cele viitoare şi lui
Nabucodonosor şi Caiafa a prorocit neştiind ce spune, precum şi alţii scoteau
demonii în numele lui Hristos, deşi nu erau cu dânsul. Deci, fiindcă asemenea
minuni nu erau pentru cei ce le făceau, ci pentru alţii de aceea de multe ori se
săvârşeau chiar prin cei nevrednici. Şi de ce te minunezi dacă asemenea minuni
se fac pentru alţii prin oameni nevrednici, când aceasta se petrece chiar şi cu
sfinţii? Căci doară Pavel zice: „Toate ale voastre sunt, ori Pavel, ori Apollo, ori
Chifâ, ori lumea, ori viaţa, ori moartea", şi iarăşi că: „Acela a dat pe unii
Apostoli, pe alţii Proroci, pe alţii Evanghelişti, iar pe alţii păstori şi
învăţători" (I. Cor. 3, 21. 22. Efes. 4,11,12), că dacă n-ar fi fost aşa, apoi nimic
n-ar fi împiedicat de a se convinge cu toţii.

Se întâmplă câte odată ca cei ce stăpânesc să fie răi, netrebnici şi spurcaţi, iar
cei stăpâniţi să fie blânzi şi cumpătaţi; laici care să vieţuiască în evsevie şi
preoţi care să se tăvălească în răutăţi – şi nu ar fi mai fost nici botez, nici trupul
lui Hristos (Euharistie) şi nici jertfă sau producere prin aceea, dacă peste tot
locul harul ar cere vrednicia celui pus în asemenea slujbe. Acum însă,
Dumnezeu obişnuieşte de a lucra şi prin cei nevrednici şi cu aceasta intru nimic
nu se va vătăma harul botezului prin viaţa preotului, fiindcă ar urma ca cel ce l-a
primit să fie mai prejos de ceilalţi.Astfel că deşi foarte rar se întâmplă de
acestea, totuşi se întâmplă. Acestea le spun, ca nu cumva vreunul dintre cei de
faţă, cercetând cu amănunţime viaţa preotului, să se scandalizeze de slujbele
religioase săvârşite de el. Nu omul introduce ceva în slujbele religioase, ci
totul este lucrul puterii Dumnezeieşti, iar el (preotul) este numai cel ce va
iniţia în tainele religiei creştine.

“ Iar eu, fraţilor, n-am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti, ci ca celor
trupeşti, ca pe nişte prunci întru Hristos cu lapte v-am hrănit, iar nu cu
bucate, că încă nu puteaţi”. Ca să nu se pară că ceea ce le-a spus până acum a
fost din ambiţie spuse, că cel duhovnicesc judecă, şi că pe dânsul nimeni nu-l
judecă, că avem mintea ( cugetul) lui Hristos, la urmă împrăştiind mândria lor,
priveşte ce le spune: “ nu de aceea am tăcut, zice, că cum n-aş fi mai putut
nimic a vă spune, ci fiindcă sunteţi trupeşti”.
“Ci încă nici acum nu puteţi.” De ce oare n-a zis “nu voiţi” ci “nu puteţi”?
Fiindcă şi această expresie este pusă în locul celeilalte, căci a nu putea în cazul
de faţă, vine de la natură, poate că i-ar fi iertat cineva, dar fiindcă neputinţa lor
era rezultată din libera lor voinţă, apoi s-au lipsit de orice îndreptare.

Mai departe apoi arată şi felul păcatelor care-i făcea pe dânşii trupeşti. „Căci
când este între voi râvnire şi prigonire, şi împerechere, au nu sunteţi trupeşti?
şi au nu după om umblaţi”(Vers.3)? Deşi putea foarte bine să le spună şi de
curvie, precum şi incestul acela dobitocesc, totuşi apostolul pune numai acel
păcat, pe care încearcă să-l îndrepteze. Deci, dacă râvna şi ambiţia îi face
trupeşti, iată că atunci cu toţii suntem de jelit mult, cu toţii trebuie a ne îmbrăca
în sac şi a ne pune cenuşă pe cap! Căci cine este curat de această patimă? - afară
numai dacă nu cumva poate că nu am aţintirea indreptată la cele ale mele şi ale
altora. Dacă râvna face trupeşti şi nu-i lasă de a fi duhovniceşti, deşi se arătau
prorocind şi făcând şi altele minunate, apoi unde vom pune cele ale noastre,
când nici nu avem cu noi atâtea haruri şi când nu numai cu acestea ci şi prin
altele mai mari suntem stăpâniţi de patimi?

De aici noi aflăm că cu drept cuvânt zicea Hristos “că tot cela ce face rele,
urăşte lumina şi nu vine la lumină” ( Ioan 3,20) şi că viaţa necurată împiedică
dogmele cele înalte şi nu lasă a se arăta pătrunderea şi agerimea cugetului. Deci
după cum nu se poate ca cel ce se găseşte în rătăcire – însă cu o viaţă curată – să
rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot aşa şi cel ce trăieşte în răutate, nu cu
uşurinţă va putea să privească la înălţimea dogmelor, ci tot cel ce voieşte a
cuceri adevărul trebuie a se curăţi iute de toate patimile. Cel ce se izbăveşte de
patimi, iute se va izbăvi şi de rătăcire şi se va învrednici de adevăr.

Să nu crezi că-ţi este de ajuns la aceasta numai să nu fii lacom sau să nu


curveşti, ci trebuie a concura toate cu cel ce caută adevărul. De aceea şi zice
Petru: “ Cu adevărat cunosc că Dumnezeu nu este făţarnic, ci în tot neamul
cela ce se teme de El şi face dreptate, primit este la Dânsul”. (Fapt. Ap.
10,34,35), adică îl cheamă şi-l atrage spre adevăr. Nu vezi pe Pavel, că era mai
grozav decât toţi în a război şi a alunga pe creştini? Cu toate acestea, însă,
fiindcă avea o viaţă neprihănită şi nu făcea aceasta din vreo patimă
omenească, apoi a şi primit creştinismul, ba încă pe toţi i-a intrecut. Dar dacă
ar zice cineva: “apoi cum cutare elin deşi este bun, cinstit şi filantrop, totuşi stă
în rătăcire”? – noi am putea răspunde că el are vreo altă patimă, ca de pildă
slava deşartă, trândăvirea sufletului sau că nu îngrijeşte de mântuirea sa proprie,
ci se învârteşte de azi pe mâine fără scop şi cum s-ar întâmpla. De aceea şi zice
Petru, că cel ce face dreptate este fără ponos. Tot aceasta o spune şi Pavel când
zice: “După dreptatea cea din lege făcându-mă fără prihană” ( Filip. 3,6) şi
“Mulţumesc lui Dumnezeu, căruia slujesc de la strămoşi, intru curată ştiinţă”
( II. Timotei 1,3). “ Dar zici tu cum de cei necuraţi s-au învrednicit de
propovăduire”? Fiindcă au voit şi au dorit. Pe unii, chiar rătăciţi predica îi
atrăgea şi ei se curăţeau de patimi, iar pe cei ce se apropiau de la sine, nu-i
respingea, iar cei mai mulţi primiseră evsevia de la strămoşii lor.

“ Căci când este întru voi râvnire şi prigonire”, zice. De aici el se aruncă
asupra celor stăpâniţi. În pasajele dinainte a doborât pe stăpânitori, spunând că
înţelepciunea lor nu este este demnă de vreo vorbă, iar aici el mustră cu putere
pe cei stăpâniţi, zicând: “ Căci când zice cineva: eu sunt al lui Pavel, eu al lui
Apollo, au nu sunteţi trupeşti” (Vers. 4) ? Prin aceasta arată că nu numai nu s-
au folosit cu nimic din asemenea certe, nu numai că n-au atras pe nimeni lângă
dânşii, ci încă că i-au împiedicat spre folosinţa celor mai mari. Aceasta a
zămislit gelozia, iar gelozia i-a făcut trupeşti, dar a fi trupeşti înseamnă că nu
puteau auzi cele mai înalte.

“ Dar cine este Pavel şi cine este Apollo” (Vers.5)? După pregătirea şi dovada
faptelor, la urmă pune acuzaţia mai pe faţă şi pune şi numele lui, dezbrăcându-i
de orice semeţie şi nelăsându-i să se infurieze faţă de cele vorbite. Căci dacă
Pavel nu este nimic sau nu se supără de aceasta, apoi cu atât mai mult nu trebuia
să se supere aceia. Deci îndoit îi mângâie prin aceste vorbe: şi pe dânsul se pune
la mijloc, în acelaşi timp nici pe dânşii nu-i lipseşte cu desăvârşire, ca şi cum
nimic n-ar fi făcut, ci le dă şi lor o parte mică de acţiune, căci zicând: “ Cine
este Pavel şi cine este Apollo”, a adăugat imediat: “ Fără numai slujitori prin
care aţi crezut”. Desigur că acest fapt prin sine însuşi examinat, este un fapt
mare şi vrednic de mare plată, însă faţă de arhetipul sau prototipul lui Hristos
care este rădăcina tuturor bunătăţilor, nu este şi nu înseamnă nimic. Nu cel ce
slujeşte celor bune, ci cel ce acordă şi dă acele bunuri, acela este
binefăcătorul. Şi n-a zis “fără numai evanghelişti”, ci “fără numai slujitori”,
ceea ce este mai mult, căci nu numai că ne-au evanghelizat ci ne-au şi slujit,
fiindcă a evangheliza este numai vorbă, pe când a sluji are în sine şi fapte. Încât
dacă şi Hristos este numai slujitor al celor bune, nu însă şi rădăcina şi izvorul
acelor bunuri, ca Fiu al lui Dumnezeu, priveşte unde ajunge acest fapt.

“ Dar zici tu, cum de spune apostolul, că el s-a făcut slujitor al tăierii împrejur”.
(Rom. 15,8)? Acolo apostolul vorbeşte de economia cea după trup şi nu în felul
acesta, după cum am spus aici. Acolo numeşte slujitor pe cel ce a împlinit, sau
mai bine zis, pe cel ce a săvârşit datoria pusă de lege, nu însă şi pe cel ce a dat
bunurile de la sine şi prin sine, după cum se înţelege aici.

Şi nu zice “ care v-au atras pe voi la credinţă”, ci “ prin care aţi crezut”, dând
iarăşi acelora partea cea mai mare de acţiune şi nu numai de aici arătând şi pe
slujitori. Că dacă ei slujeau altuia, apoi cum să-i răpească demnnitatea lui? Dar
tu te gândeşte cum apostolul nu-i învinovăţeşte deloc ca răpind ci ca dând şi
altora asemenea idei, căci dacă cauza greşalei era sau sta în mulţime, apoi
desigur că dacă ei s-ar fi depărtat de mulţime, atunci şi acea mulţime s-ar fi
împrăştiat. Deci, aici apostolul a pregătit cu multă înţelepciune două lucruri
deodată: şi că trebuia de a doborî păcatul acesta surpându-l din temelie, în
acelaşi timp şi el necâştigându-şi ura faţă de dânşii şi nici făcându-i mă
îndărătnici şi mai iubitori de ceartă.

“ Şi fiecăruia precum Domnul i-a dat” adică că chiar acest lucru mic – slujba
lor – nu era de la dânşii, ci de la Dumnezeu care le-a încredinţat-o. Ca să nu zică
ei: Dar ce? Să nu iubim oare pe cei ce ne slujesc nouă? “Da! răspunde
apostolul, însă trebuie a şti până unde să-i iubiţi, căci nici faptul că ei vă
slujesc nu este de la dânşii, ci de la Dumnezeu care l-a dat”.

“ Eu am sădit, Apollo a udat, iar Dumnezeu a făcut creşterea” ( Vers.6),


adică: “ eu cel întâi am aruncat cuvântul Evangheliei, dar ca nu cumva prin
ispite să se veştejească seminţele, apoi şi Apollo a adus cele din partea lui,
însă totul este al lui Dumnezeu”.

“ Pentru aceea nici cel ce sădeşte este ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu cel
ce dă creşterea” ( Vers.7). Ai văzut cum i-a mângâiat, ca nu cumva auzind
“că cine este cutare sau cutare” – să se facă mai îndărătnici? Amândouă erau
supărătoare şi greoaie şi a spune “cine este cutare sau cutare” şi că “nici cel ce
sădeşte, precum nici cel ce udă nu înseamnă nimic”. Deci cum a iconomisit el
aceste două? Prin aceea că a aruncat dispreţul asupra propriei sale persoane, iar
totul îl atribuie lui Dumnezeu care a săvârşit faptul”. “ Că cine este Pavel, zice
şi cine este Apollo” ? După ce a spus că el a sădit şi după ce adăugat că cel ce a
sădit nu este nimic, la urmă a adăugat: “ ci Dumnezeu cel ce dă creşterea”. Şi nu
a stat numai aici ci şi prin altă inducţie îndreaptă din nou această idee, zicând: “
Iar cel ce sădeşte şi cel ce udă una sunt”. ( Vers.8). Prin această expresie el
pregăteşte şi altceva, aceea adică de a nu se mândri şi a se crede mai presus de
alţii. Zice că şi cel ce sădeşte ca şi cel ce udă una sunt, fiindcă nu pot nimic fără
Dumnezeu, care dă creşterea.

Aceasta spunând-o însă nu lasă pe cei ce s-au obosit mult de a se ridica contra
celor ce au lucrat mai puţin şi nici pe aceştia de a invidia pe aceia. Apoi fiindcă
faptul de a se crede una toţi deolaltă, fie că se obosesc, fie că lucrează mai puţin,
i-ar fi făcut poate mai leneşi la lucru, priveşte cum a îndreptat idea, spunând: “şi
fiecare va lua plata sa, după osteneala sa” – ca şi cum pare că ar zice: “nu te
teme că am spus că una sunt, căci cu adevărat că în raport cu lucrul lui
Dumnezeu una sunt, însă în raport cu ostenelile lor, nu sunt una, ci fiecare
va lua plata sa după vrednicie”. Apoi fiindcă, a reuşit, în ceea ce voia, mai
departe îndreaptă încă mai mult ideea şi le face plăcere în cele ce sunt cu putinţă
de a le săvârşi cu o ambiţie nobilă.

“ Pentru că ai lui Dumnezeu împreună lucrători suntem, a lui Dumnezeu


arătură, a lui Dumnezeu zidire sunteţi” ( Vers.9). Ai văzut că după ce mai întâi
a spus că totul este al lui Dumnezeu, la urmă şi lor le-a dat un lucru nu tocmai
mic? Fiindcă el pururea îi îndeamnă de a se supune şi a asculta de mai marii lor,
de aceea nu înjoseşte prea mult pe dascăli.

“A lui Dumnezeu arătură sunteţi”, zice întrebuinţând această expresie ca


corespunzătoare celei de mai sus “eu am sădit”. “Dar dacă arătura este a lui
Dumnezeu, zice apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor,
ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este a cultivatorului, ci a
stăpânului ţarinei”.

“A lui Dumnezeu zidire sunteţi”. Dar şi zidirea nu este a maistrului sau a


arhitectului, ci a stăpânului acelei zidiri: “Deci dacă sunteţi a lui zidire, zice, nu
trebuie de a vă rupe, de a vă împerechea între voi, fiindcă atunci nu veţi mai fi
zidire. Şi dacă sunteţi arătătură nu trebuie a vă dezbina, ci a vă îngrădi cu
acelaşi gard al concordiei”.

“După darul lui Dumnezeu care este dat mie, ca un înţelept meşter, mai mare
temelie am pus” ( Vers.10). Aici s-a numit înţelept pe sine singur nu cu scopul
de a se mândri, ci dându-se pe sine de tip să le arate că aceasta este treaba
înţeleptului, de a pune o temelie. Dar tu priveşte cum el se mărgineşte pe sine,
căci mai înainte de a se numi înţelept, el n-a lăsat a se crede aceasta că este a sa
proprie, ci numai după ce spune “ După darul lui Dumnezeu care este dat mie”,
adică numai după ce atribuie totul lui Dumnezeu, se numeşte pe sine înţelept.
Deci el arată deodată că şi totul este al lui Dumnezeu, în acelaşi timp şi că
aceasta mai cu seamă este har a lui Dumnezeu, de a nu împărţi, de a nu dezbina,
ci de a sta toţi una pe aceiaşi temelie.

“Iar altul zideşte, însă fiecare să socotească cum zideşte”. Aici mi se pare că-I
îndeamnă de a fi cu băgare de seamă la lupta vieţii lor, fiindcă i-a concentrat pe
toţi laolaltă şi i-a făcut o singură zidire.

“ Că altă temelie nimeni nu poate să pună, afară de ceea ce este pusă, care
este Iisus Hristos” ( Vers.11). În câtă vreme este meşter sau arhitect, nu poate
pune altă temelie, iar dacă ar pune apoi atunci numai este meşter. Priveşte cum
el chiar de la cugetările comune, construieşte minunat subiectul acestui pasaj.
Ceea ce el spune, aceasta înseamnă: “v-am vestit vouă pe Hristos, v-am
încredinţat vouă temelia, gândiţi-vă bine cum zidiţi, gândiţi-vă ca nu cumva să
trageţi pe ucenici spre oameni şi spre slava deşartă. Deci, să nu vă uitaţi la
eresuri şi dezbinări “ că altă temelie nimeni nu poate pune, afară de ceea ce este
pusă, care este Hristos”.”

Partea morală – Despre pocăinţă

Deci, iubiţilor, pe această temelie să zidim, pe Dânsul să-l avem ca temelie, ca


bucium al viţei ( butuc de vie) şi între noi şi Hristos să nu fie nici o depărtare,
căci de va fi vreo depărtare oarecare imediat ne pierdem. Căci şi viţa de vie
întruna îşi trage sucul din bucium şi zidirea stă numai întrucât este bine
înţepenită pe temelie, iar de se va face vreo crăpătură undeva se va dărâma,
deoarece nu are pe ce se srijini.

Aşadar noi avem pe Hristos nu cum s-ar întâmpla, ci să ne lipim de Dânsul, căci
de ne vom dezlipi ne pierdem.“ Că cei ce se depărtează pe sine-şi de la Tine
vor pieri” ( Ps.72,27). Să ne lipim deci deci de Dânsul şi lipindu-ne să păzim
poruncile Lui, după cum zice: “Cel ce păzeşte poruncile mele, acela rămâne
întru mine” ( Ioan 15,10). Prin multe exemple ne uneşte El pe noi, căci tu
gândeşte:

 El este capul şi noi suntem trupul; deci nu cumva poate să fie vreun loc
gol între cap şi trup?
 El este temelia, iar noi zidirea;
 El este buciumul, iar noi viţele;
 El este mirele, iar noi mireasa;
 El este păstorul, iar noi oile;
 El este calea, iar noi cei ce păşim pe dânsa;
 noi iarăşi sumtem biserică, iar El cel ce locuieşte în ea;
 El este cel întâi născut, iar noi fraţii;
 El este moştenitorul, iar noi împreună moştenitori;
 El este viaţa şi noi cei ce vieţuim;
 El este învierea, iar noi cei înviaţi;
 El este lumina, iar noi cei luminaţi.

Dar toate aceasta învederează unire şi nu lasă de a fi vreun spaţiu gol la mijloc,
fie chiar cât de mic. Fiindcă cea mai mică părticică dezlipită, în trecerea
timpului se va dezlipi şi cea mai mare. Trupul dacă va primi cea mai mică
despărţire sau tăietură de sabie se va deteriora, de asemenea şi zidirea se va
prăbuşi, dacă se va face vreo spărtură, precum şi butucul de vie va deveni
netrebnic, dacă i se va tăia o parte din rădăcină, fie chiar cât de mică. Încât acel
fapt crezut de noi mic, în realitate nu este mic, ci aproape totul.

Deci când noi păcătuim ceva mic şi nebăgat în seamă sau ne lenevim în
lucruri părute mici, să nu trecem cu vederea acel lucru mic, fiindcă lucrul
mic şi nebăgat în seamă, iute devine mare. Tot aşa şi haina care a început a se
rupe, dacă nu ne îngrijim de ea, ruptura se va întinde peste tot. Tot aşa şi cu
casa, căci dacă vor cădea puţine cărămizi de la acoperământ şi se vor trece cu
vederea, iute se va dărâma întreaga casă.

Acestea deci judecându-le noi inşine, niciodată să nu dispreţuim pe cele mici, ca


nu cumva să cădem în cele mari, dar dacă cumva le-am dispreţuit şi la urmă am
ajunge la fundul tuturor relelor, nici atunci să nu deznădăjduim, ca să nu cădem
în buimăceală, căci din adâncitura aceea a relelor este foarte greu de a ieşi cel
care nu priveghează, nu numai din cauza afundăturii ci şi din cauza poziţiei ei.
Imn adevăr, iubiţilor, că păcatul este o adâncime mare şi afundând pe cineva
acolo îl sfărâmă. Şi după cum cei ce cad în vreo fântână nu pot ieşi cu uşurinţă,
ci au nevoie de alţii care să-i scoată de acolo, tot aşa şi cu cei ce cad în
adâncimea păcatelor.

Să coborâm deci frânghiile spre aceştia şi-i vom scoate afară sau mai bine zis
nu numai pe aceea ai ridica ci şi pe noi înşine şi să ne ridicăm nu numai pe
atâta pe cât ne-am coborât ci chiar mai mult de am voi. De astfel şi Dumnezeu
ne ajută căci El nu voieşte moartea păcătosului, ci “să se întoarcă şi să fie viu”
(Iezech.18,23). Deci nimeni să nu deznădăjduiască, nimeni să nu pătimească de
patima aceea a necucernicilor, fiindcă acest păcat este numai al lor. “ Când vine
necucernicul intru adâncul răutăţilor, dispreţuieşte şi nu bagă de seamă”
(Prov.18,3), zice aşa că nu mulţimea păcatelor aduce deznădăjduirea ci intenţia
celui necucernic.

Chiar de ai întrece toată răutatea, tu zi către tine însuţi: “ Dumnezeu este


filantrop şi doreşte mântuirea noastră, după cum şi zice: “de vor fi păcatele
voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi” ( Isaia 1,18) şi apoi de îndată
fugi de păcat.

Să nu ne deznădăjduim deci fiindcă nu atât de grozav este a cădea pe cât de


grozav este a sta locului după ce am căzut şi nici de a fi rănit nu este atât de greu
pe cât de greu este a nu le căuta, fiind rănit.

“ Cine se va putea lăuda că are inima curată? zice sau cine va cuteza a zice că
este fără păcat.” ( Prov. 20,9)? Acestea le spun nu ca să vă fac pe voi mai
leneşi, ci ca să vă împiedic de a cădea în deznădăjduire.

Voieşti poate a afla cât de bun este stăpânul nostru? Ascultă. S-a suit la
templu vameşul acela încărcat de păcate şi zicând: “Dumnezeule, milostiv fii
mie păcătosului” ( Luca 18,13), iată că s-a întors la casa sa îndreptat numai cu
aceste cuvinte. De asemenea Dumnezeu zice şi prin proorocul: “Pentru păcat l-
am întristat pe el puţin şi am văzut că s-a întristat şi a umblat supărat pe căile
sale şi căile lui le-am văzut şi l-am tămăduit pe el” ( Isaia 57,17,18). Ce poate
fie egal cu această filantropie? “ Ca să nu mai fie posomorât, zice, i-am iertat
păcatele şi l-am tămăduit pe el.”

Dar noi nu facem nici măcar atâta şi de aceea mai ales mâniem pe Dumnezeu.
El care se înduioşează şi se milostiveşte chiar pentru micile noastre supărări,
când nu vede din partea noastră nici măcar atâta, negreşit că este nemulţumit şi
ne va pedepsi cu cea mai aspră pedeapsă, fiindcă o astfel de purtare din partea
noastră este luată ca cea mai grozavă dispreţuire adusă Lui. Cine s-a întristat
vreodată pentru păcatele sale? Cine a oftat? Cine şi-a bătut pieptul? Cine s-a
neliniştit? Eu cred că nimeni! – ci oamenii plâng şi se bocesc mii de zile pentru
cei morţi din famillile lor, pentru pierderea banilor sau şi pentru altele de acest
fel, în timp ce sufletul pierzându-l pe fiecare zi, noi nu ne gândim măcar. Deci,
cum vei putea îmblânzi pe Dumnezeu când nici măcar nu simţeşti când ai
păcătuit? “ Da! zici tu, am păcătuit”. Da! îmi spui cu limba numai, însă
spune-mi şi cu cugetul şi odată cu vorba oftează din inimă, pentru ca astfel să
te înveseleşti necontenit. Căci, dacă noi ne-am instrista pentru păcatele
făcute, dacă am suspina totdeauna pentru greşale, nimic alta nu ne-ar mai
întrista, fiindcă durerea aceasta ar alunga de la noi orice altă supărare. Aşa
că noi am câştiga şi altceva odată cu mărturisirea păcatelor, aceia adică de a
nu ne afunda în întristările vieţii prezente, şi nici de a ne îngâmfa pentru cele
plăcute şi cu aceasta noi mai mult am îmblânzi pe Dumnezeu şi nu l-am mai
întărâta după cum facem astăzi.

Căci spune-mi: dacă tu ai avea o slugă care ar suferi multe rele din partea
tovarăşilor săi şi ea nu s-ar îngriji deloc de altele ci s-ar îngriji numai ca să nu
mânie pe stăpân, oare nu ar fi de ajuns numai acest fapt ca să-ţi împrăştie mânia
ta? Dar ce? Dacă acea slugă nu ar avea nici o grijă pentru greşalele sale faţă de
tine ci s-ar îngriji numai de cele ce a făcut tovarăşilor săi, oare nu o vei pedepsi
mai mult? Tot aşa face şi Dumnezeu căci când noi nu ne îngrijim de supărarea
lui, mai mare încă o facem, iar când ne îngrijim, i-o îmblânzim sau mai bine zis,
nici nu se va mai supăra pe urmă. El voieşte ca noi înşine să cerem pedeapsa
păcatelor noastre şi după aceea el nu mai cere nimic. De aceea ne şi ameninţă cu
pedeapsa, pentru că astfel cu frică să ne doboare dispreţul şi când noi ne
înfricoşăm numai din ameninţare, desigur că acest fapt nu ne va lăsa de a suferi
pedeapsa. Priveşte ce spune el lui Ieremia: “Dar nu vezi ce fac aceştia? Părinţii
lor ard foc, fiii lor adună lemne, femeile lor fărâmă aluat”. (Ieremia 7,17,18).
Mă tem ca nu cumva să se zică şi despre noi astfel de vorbe: “ Dar nu vezi ce
fac aceştia? Nimeni nu caută cele ale lui Hristos, ci cu toţii cele ale lor. Fiii lor
aleargă după desfrânări, părinţii lor după răpiri şi furtişaguri, femeile lor după
fantezii şi lucruri lumeşti şi nu numai că nu împiedică pe bărbaţi ci chiar îi şi
atâţă”. Du-te de pildă în târg şi cercetează pe cei ce se duc ca şi pe cei ce se
întorc şi vei vedea că nimeni nu se interesează de vreun fapt duhovnicesc, ci toţi
aleargă după cele trupeşti.

Dar când oare ne vom deştepta? Până când oare vom zăcea în acest somn
adânc? Oare nu ne-am săturat de rele? deşi chiar şi fără vorbe ne este de ajuns
numai experienţa lucrurilor de a ne învăţa despre nimicnicia celor prezente şi
întreaga ticăloşie. Mulţi bărbaţi care s-au îndeletnicit numai cu înţelepciunea
omenească şi care n-au ştiut nimic despre cele viitoare, fiindcă s-au convins de
nimicnicia celor prezente, apoi numai pentru aceasta s-au depărtat. Dar tu de ce
iertare te vei învrednici dacă te târăşti pe jos pe pământ? tu care nu dispreţuieşti
nici pe cele mici şi trecătoare pentru cele mari şi veşnice, tu care ai auzit pe
Dumnezeu spunându-ţi, arătându-ţi şi descoperindu-ţi şi care ai luat de la dânsul
atâtea făgăduinţe? Cum că cele prezente nu sunt în stare a ne putea stăpâni,
aceasta ne-au dovedit-o toţi acei ce chiar şi fără făgăduinţa celor mari s-au
depărtat de cele prezente.

Ce bogăţie aşteptând ei s-au predat sărăciei? Nici una! Ci fiindcă cunoşteau


foarte bine că o astfel de sărăcie este mult mai bună decât bogăţia pământească.

Ce viaţă nădăjduiau ei de a avea, părăsind dezmierdările şi predându-se


asprimei celei mai mari? Nici una! Ci numai pentru că au aflat ei înşişi de natura
lucrurilor că o astfel de viaţă este mai potrivită şi pentru filozofia sufletului în
acelaşi timp şi pentru sănătatea trupului.

Toate acestea deci cugetându-le în noi şi bunurile viitoare necontenit avându-le


în mintea noastră, să ne depărtăm de cele prezente pentru ca astfel să ne
învrednicim de bunurile viitoare, prin harul şi filantropia Domnului nostru Iisus
Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cade slava, stăpânirea şi
cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Extras din cartea: Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola I către
Corinteni a Sfântului apostol Pavel)
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre sluţenia păcatului şi contra lăcomiei

Omilia IX - Despre sluţenia păcatului şi contra lăcomiei

“ Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne,
fân, trestie al fiecăruia lucru arătat va fi. Că ziua îl va arăta, pentru că cu foc
se va descoperi şi al fiecăruia lucru în ce chip va fi, focul îl va lămuri. Şi al
căruia lucru vă rămânea, care a zidit, plată va lua. Iar al căruia lucru va
arde, se va păgubi, iar el însuşi se va mântui, însă aşa ca prin foc”. ( Cap.3,
12-15).

Chestiunea ce ne stă de faţă, nu este mică şi nebăgată în seamă, ba încă chiar


dintre cele mai principale şi pe care toţi oamenii o discută, aceea adică dacă
focul gheenii are sfârşit. Cum că nu are, aceasta a spus-o lămurit Hristos,
zicând: “Că focul lor nu se va stinge şi viermele lor nu se va sfârşi (nu va
muri)” ( Marcu 9,44). Şi ştiu bine, că auzind acestea cădeţi într-un fel de
piroteală sau mai bine zis va lasă nesimţitori, însă ce să fac? Dumnezeu
porunceşte de a spune aceasta necontenit, zicând: “ Spune lămurit poporului
acestuia” ( Exod.19,10), şi noi am fost rânduiţi spre slujba cuvântului, iar dacă
poate suntem greoi auditorilor, apoi nu o facem de bună voie, ci siliţi de slujba
noastră. Mai mult încă, că dacă voiţi, apoi nici nu vom mai fi greoi. “ Voieşti,
zice, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele” ( Rom.13,3). Astfel deci că vă
este cu putinţă nu numai a nu vă nemulţumi, ci chiar a asculta cuvintele noastre
cu plăcere.
Cum că focul gheenei nu va avea sfârşit, aceasta a arătat-o şi Hristos, după cum
am zis, însă şi Pavel arătând veşnicia osândei spune că păcătoşii vor lua munca
– pierirea veşnică de la faţa Domnului ( II Tes. 1,9) şi iarăşi: “ Nu vă amăgiţi:
nici curvarii, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomeni, nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu” ( I Cor.6.9,10).

Dar şi evreilor le zicea: “Pacea să urmaţi (căutaţi) cu toţii şi sfinţenia, fără de


care nimeni nu va vedea pe Domnul” ( Evr.12,14). Încă şi Hristos răspunzând
celor ce vor zice lui în ziua aceea: “Au nu cu numele tău am prorocit şi cu
numele tău multe minuni am făcut?” le va zice: “Duceţi-vă de la Mine, nu vă
ştiu pe voi” ( Mat.7,22,23). Şi fecioarele rămase afară n-au mai intrat în cămara
de nuntă şi pentru cei ce nu-L hrănesc pe El, zice că se vor duce în focul cel
veşnic. Şi nu-mi spune.

“Apoi osânda nu are sfârşit, unde este raţiunea de dreptate?” Că Dumnezeu


când face ceva supune-te hotărârii sale şi numai băga la mijloc raţionamente
omeneşti. De almintelea cum ar fi drept ca cel ce de la început primind mii de
bunuri, iar în schimb făcând mii de răutăţi vrednice de osândă, să nu fie
pedepsit, dacă el nici cu binefacerile căpătate şi nici după ameninţări nu s-a
făcut mai bun? Dacă tu ai examina dreptatea apoi chiar de la început trebuia a
ne pierde, după logica de drept şi dreptate, sau mai bine zis, nici chiar atunci
numai după logica de drept, căci El a avut şi filantropie faţă de noi, deşi am
săvârşit rele.

Când cineva batjocoreşte pe cel ce nu l-a nedreptăţit cu nimic, după principiul


de drept este pedepsit – dar când cineva batjocoreşte pe binefăcătorul său, pe
cel ce nu i-a făcut nici un rău mai înainte ci din contră i-a acordat mii de
bunătăţi, pe cel ce singur a fost cauza existenţei lui şi care este Dumnezeu, pe
cel ce i-a insuflat duh de viaţă, pe cel ce voieşte a-l ridica la ceruri, pe acela
zic, care nu numai că-l batjocoreşte ci încă pe fiece zi îl amărăşte prin câte
face, cum nu-l va pedepsi?

De ce iertare ar fi vrednic oare? Nu vezi cum pe Adam l-a pedepsit numai


pentru un singur păcat? “Da zici tu. Fiindcă aceluia i-a dat Raiul şi se bucura de
multe favoruri” – deşi nu este acelaşi lucru: de a se bucura în linişte şi a păcătui
găsindu-se în mare scârbă. Răul cel mare tocmai acesta este, că tu păcătuieşti
nu găsindu-te în Rai, ci în miile de greutăţi ale vieţii de faţă şi nu te
înţelepţeşti nici măcar când te găseşti în ticăloşie, după cum ar face un om
legat, care s-ar deda la răutăţi.

Dar ţie ţi-a făgăduit ceva mai mult decât Raiul şi până acum încă nu ţi-a dat, ca
nu cumva să te moleşeşti în timpul luptelor, dar nici n-a tăcut, ca nu cumva să te
apese cu ostenelile şi necazurile. Adam un singur păcat a făcut şi şi-a atras o
moarte completă, pe când noi facem mii de păcate pe fiecare zi. Deci, dacă
Adam pentru un singur păcat şi şi-a atras un rău atât de mare şi a băgat
moartea în lume, dar noi care vieţuind ne găsim veşnic în păcate, ce nu vom
pătimi, noi care în locul Raiului aşteptăm Cerul?

Greoaie este vorba aceasta şi întristează auditoriul şi dintre toţi însumi eu sufăr,
o ştiu bine, căci inima mea se tulbură şi se zbate şi cu cât aş vedea apropiindu-se
vorba de ghenă, cu atât mai mult tremur şi mă prăpădesc de frică! Dar este
nevoie de a spune acestea, spre a nu cădea în gheenă.

Nu ai luat tu Raiul, nici pomii şi verdeaţa de acolo, ci Cerul şi bunurile din


ceruri. Dar dacă cel ce a luat mai puţin şi a fost pedepsit şi nici un cuvânt nu l-a
putut scăpa, apoi cu atât mai mult noi care am luat mai mult şi suntem chemaţi
la mai mari bunuri şi care păcătuim în fiecare zi, cu atât mai mult noi, zic vom
suferi cele mai grozave pedepse.

Gândeşte-te bine cât timp este de când neamul nostru omenesc stă la osândă şi
moarte pentru un singur păcat. Au trecut cinci mii şi mai bine de ani şi totuşi
pentru un singur păcat moartea deloc nu a fost dezlegată. Şi nu avem a zice că
Adam a auzit pe proroci, nici că a văzut mai înainte de dănsul pe alţi pedepsiţi
pentru păcate, că aceasta ar fi putut să-l înfricoşeze de a păcătui şi că un
asemenea exemplu l-ar fi putut cuminţi, căci el a fost cel întâi om – şi cu toate
acestea a fost pedepsit. Tu însă nimic din acestea nu ai de a pune înainte, tu
care după atâtea exemple încă mai rău te-ai făcut, tu care te-ai învrednicit de
Duhul Sfânt şi cu toate acestea nu un păcat numai sau două sau trei ci mii
de păcate le tragi după tine; nu zic cum nu vei fi pedepsit?

Să nu te gândeşti că dacă păcatul se face în clipeala ochiului, apoi osânda va


fi tot în clipeala ochiului. Nu vezi pe unii oameni, că pentru o singură tâlhărie
sau pentru o singură curvie făcută în clipeala ochiului îşi pierd toată viaţa în
temniţi şi în ocne, luptându-se cu foamea şi miile de morţi? Şi nimeni dintre
dânşii nu a scăpat şi nici n-a zis că dacă păcatul l-a făcut în clipeala ochiului,
apoi trebuie ca şi osânda să şi-o facă pe un timp egal cu timpul în care a făcut
păcatul.

“ Dar, zici tu cei ce fac aşa sunt oameni, pe când Dumnezeu este filantrop”. Dar
nici oamenii nu fac de acestea poate din cruzime şi Dumnezeu care este
filantrop astfel şi procedează cu păcătoşii, după cum şi zice Scriptura: “Că după
mila Lui, mare este şi certarea Lui “ ( Sirah 16,12). Când tu spui că
Dumnezeu este filantrop, atunci îmi spui pricina unei mari osânde, că noi
păcătuim faţă de Dânsul care e filantrop. De aceea şi Pavel zicea: “ Înfricoşat
lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” ( Evrei 10,31).
Suferiţi vă rog, vorbele noastre despre gheenă şi focul nestins că poate veţi
căpăta vreo mângâiere de aici. Cine dintre oameni poate să pedepsească astfel,
precum a pedepsit Dumnezeu, care a dat potopul şi a cauzat o nimicire
generală a neamului nostru omenesc şi după puţin timp iarăşi a plouat de sus foc
şi pe toţi cei de acolo i-a nimicit? Ce pedeapsă dată de oameni poate să fie atât
de grozavă? Nu vezi cum osânda aceea este aproape nemuritoare? Au trecut
patru mii de ani şi totuşi pedeapsa sodomitenilor stă încă în fiinţă. Deci, după
cum filantropia lui este mare, tot aşa şi pedeapsa ce o dă păcătoşilor este mare.
Şi dacă ar fi poruncit lucruri mari şi cu neputinţă de a fi îndeplinite, poate că
ai avea de pretextat greutatea celor poruncite – dar când încă sunt foarte
uşoare şi lesnicioase de îndeplinit, apoi ce am putea spune când noi nici nu
vorbim măcar de ele!

Nu poţi posti şi nu poţi vieţui în feciorie? – deşi ai putea dacă ai voi, căci ne
acuză cei ce pot – cu toate acestea nici nu ne-a pretins Dumnezeu asemenea
lucru, nici nu a poruncit sau c-a legiuit aşa ceva, ci a lăsat la voinţa şi alegerea
auditorilor, însă a fi înţelept în căsătorie şi a nu te îmbăta, aceasta o poţi face.
Nu poţi goli punga dând săracilor? – deşi ai putea, căci ne-o arată cei ce fac
aşa – cu toate acestea El nu ne-a poruncit să facem aşa numai decât; a poruncit
însă să nu răpim şi să ajutăm pe cei ce au nevoie. Şi dacă ar spune cineva că eu
mă mulţumesc numai cu femeia mea, apoi se amăgeşte pe sine singur şi
aiurează, căci îl acuză cei ce sunt înţelepţi şi fără femeie.

Dar ce? Spune-mi: a nu bârfi nu poţi? A nu blestema pe alţii nu poţi? Şi cu


toate acestea nu este greu lucru de a nu face aşa, ci de a face.

Ce îndreptare vom putea avea, când noi nu îndeplinim pe cele atât de uşoare
şi lesnicioase? Nici una.

Cum că osânda va fi veşnică, este învederat din toate cele spuse, dar fiindcă
unora li se pare că se împotrivesc la aceasta cuvintele lui Pavel de aici, haide să
le punem la mijloc şi să aflăm bine ceea ce el voieşte să spună.

Zicând că “Al căruia lucru va rămânea, care a zidit, plată va lua, iar al
căruia lucru va arde, se va păgubi”, a adăugat imediat: Iar el însuşi se va
mântui, însă aşa ca prin foc”. Deci ce am putea spune faţă de aceste vorbe?
Să ne gândim bine mai întâi, cine este temelia, cine este aurul, cine sunt pietrele
cele scumpe, cine lemnul, cine fânul şi cine trestia.

Temelia o a arătat foarte lămurit, că este Hristos, zicând: “Că altă temelie
nimeni nu poate să pună, afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos”,
iar zidirea mi se pare că sunt faptele.
Şi deşi unii spun că acestea sunt zise pentru dascăli, pentru ucenici şi pentru
eresurile cele corupte, totuşi dreapta judecată nu primeşte asemenea părere.
Chiar dacă este aşa, apoi cum lucru va arde şi se va nimici, iar cel ce zideşte se
va mântui, aşa ca prin foc? Fiindcă mai cu seamă cauza sau făptuitorul ar trebui
să se nimicească şi el să primească pedeapsa cea mai mare, ca unul ce a zidit.
Dacă dascălul s-a făcut cauza răului, este vrednic de o mai mare pedeapsă şi
atunci cum se va mântui? Iar dacă el nu este cauza şi ucenicii au devenit aşa răi,
precum sunt prin îndărătnicia lor apoi nici atunci nu este vrednic de osândă sau
vrednic de a suferi vreo pagubă cel ce a zidit bine. Deci, cum spune, “ se va
păgubi?” de unde se vede lămurit că aici vorba este de fapte.

Fiindcă apostolul mai departe urma a se adresa către cel ce făcuse acea curvie “
care zice, nici între păgâni nu se numeşte”, de aceea el de bună vreme aruncă
seminţiile exordului, că el se pricepe ca discutând despre altceva, chiar în
această discuţie să introducă mai dinainte vorba de ceea ce are a desfăşura mai
departe.

Tot aşa şi când el îi ceartă de a nu aştepta sau mai bine zis, de a nu se încrede în
aşa zişii filozofi, el mai dinainte a pregătit vorba despre tainele creştinismului.
Cum că el de pe acum se aruncă asupra acelui curvar, se poate vedea de aici,
căci spunând de temelie, a adăugat: “Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu
şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte intru voi? De va strica cineva casa lui
Dumnezeu, strica’l-va pe acela Dumnezeu” (Vers. 16,17). Acestea le spune,
zguduind deja cu frică sufletul curvarului.

“Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne,
fân, trestie” zice. Dar nevoia de zidire este după primirea credinţei, după cum
zice: “ Drept aceea zidiţi-vă unii pe alţii intru cuvintele acestea” ( I Tes. 4,18),
fiindcă şi meşterul sau arhitectul şi ucenicul contribuie la zidire, pentru care şi
zice: “Fiecare să socotească cum zideşte” ( ib. 5,11). Dacă acestea ar fi zise
pentru credinţă, apoi atunci cele spuse de apostol în pasajul ce ne stă înainte nu
şi-ar avea raţiunea de a fi, căci în credinţă toţi trebuie a fi egali, de vreme ce
una este credinţa, pe când în modul vieţii nu se poate a fi toţi egali. Credinţa
nu este deosebită, adică una a celor buni şi alta a celor răi, ci aceiaşi pentru toţi
care în adevăr cred, pe când în viaţă sunt multe deosebiri, căci unii sunt mai
harnici, alţii mai leneşi, unii sunt mai exacţi în împlinirea datoriilor, alţii mai
inferiori, unii au succes în cele mai mari, alţii în cele mai mici, unii greşesc în
cele mai grele, alţii în cele mai mici. De aceea şi zice: “ aur, argint, pietre
scumpe, lemne, fân, trestie”.

“Al fiecăruia lucru arătat va fi“ , spunând aici de fapte.


“Şi al căruia lucru va rămânea, care a zidit, plată va lua, iar al căruia lucru
va arde, se va păgubi” deşi dacă ceea ce spunea aici este cu privire la ucenici şi
la dascăli, nu ar trebui ca să se păgubească, fiindcă a cui este vina dacă ucenicii
nu au ascultat? De aceea spune că: “ Fiecare îşi va lua plata să după ostenealâ”,
nu după sfârşitul sau rezultatul lucrului, ci după ostenealâ. Căci ce sunt eu
vinovat, dacă nu sunt cu băgare de seamă cei ce mă ascultă? De unde se vede că
ceea ce el spune, se raportează la fapte. Deci, ceea ce zice în acest pasaj, aceasta
înseamnă: “Dacă cineva are o viaţă rea, odată cu credinţa dreaptă, cu nimic
nu-l va ajuta credinţa spre a nu fi pedepsit, lucru lui fiind ars cu totul”.
Expresia “ va arde” înseamnă că nu va suferi furia focului. După cum când
cineva având arme de aur ar trece printr-un râu de foc şi ar putea trece poate cu
veselie, pe când cel ce ar avea cu el fân în trecere nu numai că nu l-ar putea
scăpa ci chiar şi pe el s-ar pierde – tot aşa este şi cu faptele.

Deci, apostolul discutând aici nu spune despre lucruri arse care nu ar exista,
ci voieşte a băga frică mai mult şi a arăta gol de orice siguranţă pe cel ce
trăieşte în răutate.

– De aceea şi zice: “se va păgubi”. Iată întâia pedeapsă.


– Mai departe spune: “ iar el însuşi se va mântui, însă aşa, ca prin foc.”
Iată şi a doua pedeapsă. Ceea ce el spune aici, aceasta înseamnă: nu şi el
însuşi se va pierde aşa, ajungând o nimica ca şi faptele lui, ci va rămânea
în focul cel veşnic. Deci faptul acesta îl numeşte apostolul “mântuire” şi
de aceea a şi adăugat “ ca prin foc”, după cum şi noi obişnuim a zice
despre materiile care nu au ars şi nu s-au distrus imediat în foc,“ că se
mântuie în foc”.

Fiindcă ai auzit de foc, să nu-ţi închipui că cei arşi acolo vor fi aduşi la
neexistenţă sau că vor dispărea cu totul şi dacă o astfel de pedeapsă apostolul o
numeşte “ mântuire” să nu te minunezi de aceasta, fiindcă obişnuinţa lui este de
face uz de denumiri frumoase chiar şi în chestiuni care sună rău la ureche,
precum şi în cele plăcute face uz de denumiri contrare. De pildă: numele de
robie se pare a fi denumirea unui lucru rău, însă Pavel face uz de dânsul în
chestiuni bune, zicând: “ robind toată înţelegerea (cugetarea) spre ascultarea
lui Hristos” ( II Cor.10,5) – de asemenea şi într-o chestiune rea el face uz de
cuvinte frumoase şi încântătoare zicând: “a împărăţit păcatul”( Rom.5,21) deşi
numele de împărăţie este mai mult un nume de laudă, un nume încântător la auz.
Tot aşa şi aici când el spune că “ însuşi se va mântui”, nimic alt nu zice, decât
că dă a înţelege întinderea pedepsei, ca şi cum ar fi zis: “ iar el însuşi va sta
necontenit pedepsindu-se”.

Apoi a adăugat: “Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu”? Fiindcă mai sus a
vorbit de cei ce taie biserica, apoi la urmă se atinge şi de acel curvar, nu însă în
mod clar, ci într-un mod nehotărât, da a se înţelege viaţa cea coruptă a lui şi a
înălţat păcatul, de la darul cel încredinţat lui deja. Pe lângă aceasta apoi mai
înfruntă şi pe alţii chiar de la faptele deja existente. Sau că vorbeşte de cele
viitoare sau de cele petrecute mai în urmă, sau cel mai întristătoare, sau de cele
bune şi plăcute, el veşnic face aceasta. De pildă: vorbind de cele viitoare, zice:
“că ziua le va arăta, pentru că cu foc se va descoperi”, iar vorbind de faptele
petrecute zice: “ au nu ştiţi că casă a lui Dumnezeu sunteţi şi Duhul lui
Dumnezeu locuieşte intru voi?”

“ De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica’l-va pe acela Dumnezeu” (


Vers.17), ai văzut asprime de cuvânt? Dar întrucât persoana este încă
necunoscută, apoi ceea ce vorbeşte nu este atât de greoi, ci cu toţii împărtăşesc
frica de pedeapsă. “Strica’l-va pe acela Dumnezeu”, adică pierde’l-va pe el.
Vorba aceasta nu este a unuia care blestemă, ci a celui ce proroceşte. “ Căci
casa lui Dumnezeu sfântă este” – pe când cel ce a curvit este casa spurcată.
Apoi ca nu cumva să se pară că el se adresează aceluia, după ce a spus, că casa
lui Dumnezeu sfântă este, a adăugat imediat: “ Care sunteţi voi”.

“Nimeni pe sine să nu se înşele”. Şi această expresie este îndreptată contra


acelui, care se îngâmfa cu înţelepciunea şi se credea a fi ceva. Şi ca să nu se
pară că el în treacăt se adresează prea mult aceluia, băgându-l într-un fel de
agonie şi predându-l groazei, iarăşi aduce vorba de păcatul obştesc, zicând: “ De
i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, facă-se nebun, ca fie
înţelept”. Aceasta o face cu mult curaj la urmă, ca cel ce i-a războit îndeajuns.
Chiar bogat de ar fi cineva sau de bun neam sau orişice ar fi cineva chiar şi
împărat, ar fi considerat ca mai ticălos dintre toţi ticăloşii, dacă ar ajunge rob
barbarilor, tot aşa şi cu cel ce ajunge rob păcatului. Fiindcă şi păcatul este
barbar şi el nu ştie a cruţa sufletul odată luat în stăpânire, ci îl tiraniseşte în
paguba celor ce l-au primit într’inşii.

Partea morală – Cât de slut este păcatul şi cu ce se aseamănă şi despre cei


lacomi

Nimic nu este atât de dobitocesc lucru, ca păcatul, nimic nu este atât de prostesc
şi de primejdios. Păcatul toate le răstoarnă pe dos, toate le tulbură şi le
nimiceşte oriunde s-ar strecura. Greţos este a-l vedea, greoi şi de nesuferit. Şi
dacă vreun zugrav şi-ar imagina vreodată chipul păcatului, cred că nu ar greşi
dacă şi l-ar închipui ca o femeie monstru, Barbara, suflând foc pe nări, greţoasă,
neagră, întocmai aşa după cum poeţii îşi închipuie pe Scila din mitologie.
Păcatul se agaţă de cugetul nostru cu mii de mâini şi pe neaşteptate străbate în
sufletul omului şi toate le răstoarnă pe dos ca şi câinii care muşcă pe furiş.
Dar de ce mai trebuie să-l zugrăvim şi să nu aducem aici la mijloc pe cei care-l
fac şi sunt stăpâniţi de dânsul? Pe cine voiţi mai întâi să descriem? Pe lacom şi
răpitor? Dar ce poate fi mai neruşinat ca ochii acestora? Ce poate fi mai fără
ruşine şi mai cinic ca aceştia? Nu atât de neruşinat este câinele ca unul din
aceştia, când răpeşte cele ale altora. Ce poate fi mai spurcat ca mâinile acestora?
Ce poate fi mai nesăţios ca gura lor, care toate le înghite şi niciodată nu se mai
satură? Nu te uita la faţă şi la ochii lor că sunt de om, căci ochii omeneşti nu văd
astfel de lucruri. Lacomul şi răpitorul nu vede pe oameni ca oameni, nu vede
cerul ca cer, nu ridică capul în sus spre Stăpânul a toate, ci totul crede că este
ban.

 Ochii omeneşti obişnuiesc de a vedea pe săraci doborâţi de sărăcie şi se


mişcă spre milă, pe ochii acestora când văd săraci se înfurie ca a fiarelor
sălbatice.
 Ochii omeneşti nu văd cele străine ca ale lor, ci şi pe ale lor ca străine,
nu poftesc pe cele ale altora, ci şi pe ale lor le dau altora, pe când ochii
acestora nu pot suferi, dacă nu vor răpi şi pe cele ale altora, căci ei nu
au ochi de om ci de fiară sălbatică.
 Ochii omeneşti nu pot suferi să vadă trupul lor gol, căci este al lor şi
chiar pe al altora – pe când ochii acestora dacă nu vor vedea pe toţi
dezbrăcaţi şi dacă nu vor vedea toate cele străine depuse acasă la dânşii,
niciodată nu vor fi mulţumiţi şi mai bine zis, nici atunci nu sunt
mulţumiţi.

De aceea, mâinile lor nici cu labele fiarelor sălbatice nu le-ar putea asemăna
cineva, căci sunt mult mai răpitoare şi mai grozave ca ale acelora. Urşii şi lupii
după ce s-au săturat, se degustă pe urmă de prada lor şi se depărtează pe când
aceştia niciodată nu au saţ.

Dumnezeu ne-a făcut mâinile ca să ajutăm pe alţii, iar nu ca să-i dezbrăcăm şi


dacă ar urma ca noi să le întrebuinţăm în acest scop, apoi e mai bine a le tăia şi a
rămânea fără ele.

Tu când o fiară sălbatică îţi sfâşie o oaie, te scârbeşti şi când faci însuţi aşa cu
fratele tău nu crezi că ai făcut ceva rău? Şi cum te poţi numi om? Nu vezi că noi
numim fapt omenesc mila cea plină de filantropie şi când cineva face ceva crud
şi lipsit de milă îl numim cu toţii neomenos? Prin urmare caracterul omului îl
distingem de al fiarelor sălbatice, numai prin a milui zicând pururea, “ oare el
nu este om? Oare este fiară slabatică sau câine”?

Oamenii vindecă sărăcia şi nu o mai sporesc, pe când gurile acestora sunt guri
de fiare sălbatice sau mai drept vorbind, chiar mai rele, chiar şi mai sălbatice
decât ale acelora, fiindcă ies din ele cuvinte mai veninoase decât dinţii acelora,
cuvinte care deseori pricinuiesc şi moartea aproapelui. Şi dacă le-ar observa pe
toate cineva, atunci ar putea vedea bine cum din oameni, neomenia şi lipsa de
milă face neoameni şi fiare sălbatice. Dacă încă ar examina şi cugetul unor
astfel de oameni, încă i-ar declara nu numai de sălbatice, ci chiar şi demoni, căci
sunt plini de răutate şi duşmănie asupra aproapelui.
Acolo nu vei vedea nici dragoste de Împărăţia Cerurilor, nici frică de gheenă,
nici ruşine de oameni, nici milă, nici simpatie, ci neruşinare şi obrăznicie şi
dispreţul tuturor celor viitoare, iar cuvintele lui Dumnezeu despre osândă, cum
şi ameninţarea cu gheenă, lor li se pare un mit. Astfel este cugetul lacomilor şi
răpitorilor.

Deci, când ei pe dinăuntru sunt demoni şi pe dinafară fiare sălbatice, ba chiar


mai răi decât acelea, apoi atunci cu cine vom asemăna astfel de aomeni? Cum că
sunt mai răi decât fiarele sălbatice, este învederat, de acolo, că acelea sunt de la
natură aşa, pe când ei ca oameni având de la natură blândeţea, se silesc singuri
de a se pune în rândul fiarelor sălbatice. Dar şi demonii ei au pe aceştia ca
conlucrând cu dânşii contra celor bântuiţi, pe când dacă nu ar conlucra cu
demonii, apoi cele mai multe din meşteşugurile lor contra noastră s-ar sparge în
capul lor – aceştia însă întrec şi pe demoni, încercându-se de a stăpâni pe cei
bântuiţi. Şi iarăşi, demonul războieşte pe om, iar nu pe ceilalţi demoni, pe când
lacomul se grăbeşte a face rău în orice mod celui aproape şi nu se sfieşte nici de
natură.

Ştiu bine, că mulţi sunt nemulţumiţi de noi pentru aceste cuvinte, dar eu nu sunt
deloc supărat, ci mi-e milă şi plâng pe nişte astfel de oameni şi chiar de ar voi să
mă bată, cu plăcere aş suferi, dacă s-ar depărta de această sălbătăcie. Căci nu
numai eu singur, ci şi prorocul îi scoate pe aceştia din rândul oamenilor zicând:
“ Omul în cinste fiind n-a priceput, ci s-a asemănat cu dobitoacele cele
necuvântoare”( Ps.48,21).

Deci să devenim odată oameni, să privim spre cer şi să recâştigăm chipul şi


asemănarea lui Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim şi de bunurile viitoare,
prin harul şi filantropia Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl
şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

(Extras din cartea: Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola I către
Corinteni a Sfântului apostol Pavel)
Omilia a L-a la Matei 14,23-24 - Trebuie să ne apropiem de preot ca de
Hristos, că El săvârşeşte şi acum Taina Sfintei împărtăşanii. Mai mare este
milostenia decât jertfa. Trebuie să se săvârşească întâi milostenia şi numai
după aceea să afierosim bisericii vase sfinte de mare preţ

„Slobozind mulţimile, S-a suit în munte ca să Se roage îndeosebi. Şi făcându-


se seară era singur acolo. Iar corabia era în mijlocul mării, învăluindu-se de
valuri, că era vântul împotrivă.” (Matei 14, 23-24)

I
Pentru care pricină S-a suit în munte? Ca să ne înveţe că bun lucru este pustia şi
singurătatea când trebuie să stăm de vorbă cu Dumnezeu. Hristos Se retrage des
în pustie şi-Şi petrece de multe ori întreaga noapte în rugăciune, ca să ne înveţe
să căutăm timp potrivit şi loc potrivit în care să ne facem netulburaţi rugăciunea.
Pustia este mama liniştii, port liniştit, care ne scapă de toate tulburările. Pentru
aceea Se suia Hristos în munte.

Ucenicii însă sunt iarăşi în primejdie pe mare; şi i-a prins o furtună tot aşa de
cumplită ca şi cea de mai înainte (Matei 8, 23-27). Dar atunci îl aveau pe
Hristos în corabie; acum însă sunt singuri. Iisus îi duce şi-i ridică încetul cu
încetul spre lucruri mai înalte şi-i învaţă să îndure totul cu curaj. De aceea când
i-a prins întâia oară furtuna pe mare Hristos era de faţă, dar dormea, ca să-i
poată ajuta şi linişti îndată. Acum însă, pentru a-i supune la o răbdare şi mai
mare, nu mai rămâne cu ei în corabie, ci pleacă şi îngăduie ca furtuna să se
dezlănţuie pe când ucenicii erau în mijlocul mării, pentru ca să nu mai aibă din
nici o parte vreo nădejde de mântuire; îi lasă să fie noaptea bântuiţi de furtună,
pentru a le trezi, după părerea mea, inima lor amorţită. Era noapte. Iar noaptea
împreună cu furtuna le mărea şi mai mult frica. În afară de zdruncinarea
sufletului lor, Hristos i-a făcut să-L dorească şi mai mult şi să se gândească
necontenit la El. Aceasta este pricina că Domnul n-a venit la ei îndată ce a
izbucnit furtuna.

„Şi în a patra strajă a nopţii a venit la ei, mergând pe mare.” (Matei 14, 25) A
venit la ei ca să-i înveţe să nu caute să scape îndată de necazurile ce-i apasă, ci
să le suporte cu curaj. Când ucenicii nădăjduiau să scape de frică, tocmai atunci
li se măreşte frica, pentru că: „Văzându-L ucenicii umblând pe mare s-au
spăimântat, zicând că este o nălucă şi de frică au strigat” (Matei 14, 26). Aşa
face totdeauna Hristos. Când vrea să scape pe cineva de necazuri aduce pe capul
lui altele şi mai cumplite şi mai înfricoşătoare. Aşa cum s-a întâmplat şi acum.
După furtună i-a înspăimântat şi vederea Lui nu mai puţin decât furtuna. De
aceea Hristos n-a gonit nici întunericul şi nici nu S-a arătat îndată ucenicilor Săi
ca să-i întărească, după cum spuneam, ci i-a trecut din spaimă în spaimă,
învăţându-i să fie răbdători.

Tot aşa a făcut şi cu Iov. Când avea să pună capăt fricii şi încercării, atunci, la
sfârşit, a îngăduit să vină peste el un necaz şi mai mare; nu mă gândesc la
moartea copiilor, nici la vorbele soţiei, ci la ocările slugilor şi ale prietenilor lui.

La fel şi cu Iacov; când avea să scape de chinurile îndurate pe pământ străin,


atunci a îngăduit să se dezlănţuie şi să se nască în sufletul lui o spaimă şi mai
mare: socrul lui pusese mâna pe el şi-l ameninţa cu moartea; scapă de socrul lui,
dar cade în mâinile fratelui său şi deasupra capului său atârnă primejdie de
moarte.

Pentru că nu este cu putinţă ca drepţii să fie supuşi vreme îndelungată la crunte


încercări, Domnul, voind să-i facă să aibă mai mare folos, le înăspreşte
încercările tocmai când au a scăpa de chinuri şi necazuri.

Lucrul acesta l-a făcut şi cu Avraam; cea din urmă încercare la care l-a supus a
fost jertfirea fiului său.

Suferinţele cele mai groaznice se îndură cu uşurinţă când ştii că sfârşitul sufe-
rinţelor tale bate la uşă, că este aproape scăparea. Aşa a făcut şi acum Hristos,
pe furtuna aceea groaznică, cu ucenicii Săi. Nu S-a descoperit pe Sine până ce
apostolii n-au strigat. Cu cât mai mult li s-a mărit spaima, cu atât mai mult s-au
bucurat de venirea Lui. Apoi, pentru că au strigat, „îndată le-a grăit lor Iisus,
zicând: «îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi»”(Matei 14, 27). Aceste cuvinte le-
au alungat frica şi i-au făcut să prindă curaj. Dar pentru că ucenicii nu L-au
cunoscut la chip şi din pricina mergerii minunate pe mare şi din pricina nopţii,
Hristos li Se face cunoscut cu glasul.

Dar ce a făcut Petru, apostolul cel plin de căldură în toate împrejurările,


apostolul care o ia totdeauna înaintea celorlalţi? I-a spus lui Hristos: „Doamne,
dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă!” (Matei 14, 28) N-a spus:
„Roagă-Te! înalţă rugăciuni!”, ci: „Porunceşte!” Ai văzut cât de puternică e
căldura dragostei lui, cât de mare îi este credinţa? Şi totuşi aceasta îl
primejduieşte de multe ori, pentru că cere totdeauna ceva peste măsură de mare.
Că şi acum a cerut un lucru foarte mare; din dragoste numai, nu din fală. Că nici
n-a spus: „Porunceşte să merg pe apă!”
- Dar ce?
- „Porunceşte să vin la Tine!” Nimeni nu iubea atâta pe Iisus. Aşa a făcut şi
după înviere (Ioan 20, 2-4). Şi acum n-a avut răbdarea să meargă odată cu
ceilalţi cu corabia până la El, ci a pornit-o singur înainte; iar lucrul acesta arată
nu numai dragostea, ci şi credinţa lui. N-a crezut că numai Hristos poate merge
pe mare, ci că poate şi pe alţii să-i aducă la El pe mare. Şi Petru doreşte îndată
să fie alături de El.

„Iar El i-a zis: „Vino!” Şi coborându-se Petru din corabie, a mers pe apă şi a
venit la Iisus. Dar văzând vântul tare, s-a înfricoşat şi începând să se
scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!” Şi îndată Iisus, întinzând
mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
(Matei 14, 29-31)

Minunea aceasta, a mergerii lui Iisus pe apă, e mai mare decât minunea de mai
înainte, a potolirii furtunii. De aceea a şi făcut-o mai pe urmă. După ce a arătat
mai înainte că are putere asupra mării, a săvârşit şi această minune mai mare.
Atunci certase numai vânturile; acum merge El însuşi pe apele mării şi dă şi
altuia puterea de a face lucrul acesta. Dacă Hristos i-ar fi poruncit El lui Petru să
meargă pe apă, Petru n-ar fi primit, pentru că nu avea atât de mare credinţă.

- Dar atunci pentru ce Hristos i-a încuviinţat cererea lui?


- Iată de ce! Dacă Domnul i-ar fi răspuns lui Petru: „Nu poţi!”, Petru, înflăcărat
cum era, L-ar fi contrazis. De aceea îl lasă să se convingă prin fapte, ca pe viitor
să se înţelepţească. Dar nici aşa Petru nu se poate stăpâni. Se coboară în mare şi
este învăluit de valuri; că s-a temut; lucrul acesta furtuna a făcut-o; vântul i-a
băgat frica în suflet.

Evanghelistul Ioan spune că „ucenicii voiau să-L ia în corabie; şi îndată corabia


a sosit la pământul la care mergeau” (Ioan 6, 21). Deci chiar când ucenicii se
apro-piau de ţărm, Hristos S-a suit în corabie.
Coborându-se deci Petru din corabie, a pornit-o spre Iisus; şi nu se bucura atâta
Petru că merge pe apă cât se bucura că merge la Iisus. A biruit primejdia cea
mare, marea, dar a fost biruit de una mai mică, vîntul! Aşa e omul! De multe ori
reuşeşte în fapte mari, dar e înfrânt în cele mici.

Aşa a păţit proorocul Ilie cu Izabela, Moise cu egipteanul, David cu Bersabee.


La fel şi Petru. Frica de furtună era încă puternică în sufletul lui, totuşi a
îndrăznit să păşească pe apă; dar în faţa bătăii vântului n-a mai putut să se ţină,
cu toate că era aproape de Hristos. Deci la nimic nu-ţi foloseşte să fii aproape de
Hristos dacă nu eşti aproape cu credinţa!

Cufundarea lui Petru a arătat deosebirea dintre Dascăl şi ucenic, dar i-a
mângâiat pe ceilalţi ucenici. Dacă se supăraseră pe cei doi fraţi care-I ceruseră
lui Iisus să-i pună de-a dreapta şi de-a stânga (Matei 20, 20-24), apoi cu mult
mai mult acum. Că nu primiseră Duhul Sfânt. Dar după pogorârea Duhului
Sfânt nu mai sunt aşa! În toate împrejurările îi dau întâietate lui Petru: pe el îl
pun să vorbească înaintea mulţimilor, deşi era mai neinstruit decât ceilalţi.

- Dar pentru ce Domnul n-a poruncit să înceteze vântul, ci, întinzând mâna, l-a
apucat?
- Pentru că era nevoie de credinţa lui Petru. Când noi nu facem ce trebuie să
facem, nici Dumnezeu nu stă alături de noi. Pentru a-i arăta lui Petru că nu furia
vântului l-a făcut să se scufunde, ci puţinătatea credinţei lui, Hristos îi spune:
„Puţin cre-dinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Deci, dacă Petru n-ar fi fost slab
în credinţă, ar fi înfruntat cu uşurinţă vântul. De aceea Hristos îngăduie ca
vântul să sufle mai departe şi după ce l-a luat de mână, pentru a-i arăta că atunci
când credinţa îi era puternică, vântul nu-1 putea vătăma cu nimic. Hristos a
făcut cu Petru aşa cum face o pasăre cu puiul ei, sprijinindu-1 cu aripile şi
aducându-1 din nou în cuib, când puiul iese din cuib înainte de vreme şi cade.

„Şi când au intrat ei în corabie, atunci a stat vântul.” (Matei 14, 32) Când a
potolit furtuna pe mare oamenii din corabie au spus: „Cine este omul acesta, că
şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Matei 8, 27) Acum însă nu mai grăiesc aşa.
„Iar cei din corabie venind I s-au închinat Lui, zicând: „Cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu eşti!” (Matei 14, 33)

Vezi, dar, că Hristos îi duce încetul cu încetul pe toţi spre gânduri din ce în ce
mai înalte? A întărit credinţa lor şi prin mergerea Lui pe mare şi prin porunca
dată lui Petru de a merge şi el pe mare şi prin scăparea lui de înec. Atunci
certase marea; acum n-o mai ceartă, dar îşi arată puterea Lui altfel, într-un chip
cu mult mai mare. De aceea au şi spus cei din corabie: „Cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu eşti!”
- Ce a făcut Hristos? I-a ţinut de rău pe cei care au grăit aşa?
- Cu totul dimpotrivă, chiar a întărit cuvintele lor şi a tămăduit pe cei ce se apro-
piau de El cu mai multă putere, şi nu ca mai înainte.

„Şi trecând, a venit în pământul Ghenizaretului. Şi cunoscându-L oamenii


locului aceluia au trimis în tot ţinutul acela şi l-au adus Lui pe toţi bolnavii
şi-L rugau să se atingă de poalele veşmintelor Lui; şi câţi se atingeau se
tămăduiau” (Matei 14, 34-36).

Bolnavii nu se mai apropiau acum de Hristos ca mai înainte; nu-L mai chemau
în casa lor, nu-I mai cereau să pună mâna pe ei, să poruncească cu cuvântul; îşi
căpătau acum tămăduirea într-un chip cu mult mai înalt, cu mult mai filozofic şi
cu mai multă credinţă. Femeia cu curgere de sânge i-a învăţat pe toţi să
filozofeze.

Evanghelistul, ca să arate că Domnul a venit după multă vreme iarăşi în acele


locuri, zice: „Şi cunoscându-L oamenii locului aceluia, au trimis în ţinutul acela
şi I-au adus Lui pe cei bolnavi”. Timpul cât Hristos a lipsit dintre ei, nu numai
că nu le-a slăbit credinţa, ba, dimpotrivă, le-a mărit-o şi le-a păstrat-o în floare.

De aici începe partea morală: Trebuie să ne apropiem de preot ca de Hristos,


că El săvârşeşte şi acum Taina Sfintei Împărtăşanii. Mai mare este milostenia
decât jertfa. Trebuie să se săvârşească întâi milostenia şi numai după aceea să
afierosim bisericii vase sfinte de mare preţ

Să ne atingem şi noi de poalele hainei Lui! Dar, mai bine spus, dacă vrem putem
să-L avem pe Hristos în întregime. Şi acum trupul Lui stă în faţa noastră; nu
numai haina Lui, ci şi trupul Lui. Nu numai ca să ne atingem de El, ci să-L şi
mâncăm şi să ne şi săturăm. Să ne apropiem deci de El, cu credinţă, fiecare cu
boala lui! Dacă ei care s-au atins de poalele hainei Lui au atras o atât de mare
putere, cu mult mai mult noi, care-L ţinem în întregime! A ne apropia cu
credinţă nu înseamnă numai a primi sfintele taine ce stau înaintea noastră, ci
şi a le şi atinge cu inimă curată şi a fi însufleţiţi de aceleaşi gânduri şi
simţăminte ca şi cum ne-am apropia de însuşi Hristos. Ce dacă nu-I auzi
glasul? Dar îl vezi aşezat pe Sfânta Masă! Dar, mai bine spus, îi auzi şi
glasul! îţi grăieşte prin evanghelişti.

Credeţi, dar, că şi acum este Cina cea de Taină la care Domnul a mâncat, întru
nimic nu se deosebeşte aceea de aceasta. Pe aceasta n-o săvârşeşte un om, iar pe
cealaltă Hristos, ci El o săvârşeşte şi pe aceasta şi pe aceea.

Când îl vezi pe preot că-ţi dă trupul şi sângele Lui, nu socoti că preotul face
asta, ci că mâna lui Hristos se întinde spre tine. După cum atunci când te botezi,
nu te botează preotul, ci Dumnezeu este Cel care-ţi ţine capul cu putere
nevăzută; şi nici înger, nici arhanghel, nici altcineva nu îndrăzneşte să se
apropie şi să te atingă, tot aşa şi acum. Când Dumnezeu ne naşte prin baia
botezului, darul este numai al Lui. Nu vezi că aici pe pământ cei care înfiază pe
cineva nu îngăduie ca slugile lor să facă acte de înfiere, ci ei înşişi se duc la
tribunal? Tot aşa şi Dumnezeu n-a îngăduit ca îngerii să ne facă acest dar, ci El
însuşi este de faţă, poruncind şi zicând: „Şi tată al vostru să nu numiţi pe
pământ” (Matei 23,9). Hristos n-a spus aceste cuvinte ca să dispreţuieşti pe
părinţi, ci ca, înaintea tuturor acestora, să preferi pe Creatorul tău, pe Cel ce te-a
înscris printre copiii Lui. Căci Cel ce a dat ceea ce-i mai mult, adică pe El
însuşi, cu mult mai mult nu va refuza să-ţi dea şi trupul Său.
Să auzim, dar, şi preoţi şi credincioşi, de ce am fost învredniciţi! Să auzim şi să
ne cutremurăm! Ne-a dat să ne săturăm cu sfântul Lui trup! S-a dat pe El însuşi
jertfă! Ce cuvânt de apărare mai avem când fiind hrăniţi aşa păcătuim atâta!
Când mâncând Mielul, suntem lupi! Când fiind hrăniţi cu Oaia, răpim ca leii!

Taina aceasta a sfintei Împărtăşanii ne porunceşte să fim totdeauna curaţi nu


numai de jaf şi de răpire, dar chiar de cea mai mică duşmănie. Că taină a păcii
este taina aceasta. Taina aceasta nu ne lasă să ne lipim inima de bani. Dacă
Dumnezeu nu S-a cruţat pe El însuşi pentru noi, ce n-am merita dacă am cruţa
banii, dar nu ne-am cruţa sufletul, pentru care Hristos nu S-a cruţat pe Sine?

Dumnezeu a dat iudeilor în fiecare an un număr de sărbători ca să-şi aducă


aminte de binefacerile primite de la Dumnezeu. Ţie însă, prin aceste sfinte taine,
să-ţi aducă aminte în fiecare zi de binefacerile lui Dumnezeu. Nu te ruşina deci
de cruce! Ea este cinstea noastră! Ea este taina noastră! Cu acest dar să ne împo-
dobim, cu el să ne gătim! De aş spune că Dumnezeu a întins cerul, că a făcut
marea şi uscatul, că a trimis profeţi şi îngeri, nu voi spune nimic egal crucii.
Crucea este capul tuturor bunătăţilor, că Dumnezeu n-a cruţat pe Fiul Său pentru
mântuirea slugilor Sale, înstrăinate de El.

Nici un Iuda să nu se apropie de această masă, nici un Simon Magul! Că şi unul


şi altul au pierit din pricina iubirii de argint! Să fugim de această prăpastie; nici
să socotim că ne este de ajuns spre mântuire dacă facem dar acestei sfinte mese
un potir de aur bătut în pietre scumpe dezbrăcând pe văduvă şi orfani. Dacă vrei
să cinsteşti jertfă, adu-I sufletul pentru care Hristos S-a jertfit. Sufletul fă-ţi-1 de
aur. Care ţi-i câştigul dacă sufletul ţi-i mai rău decât plumbul şi lutul, iar potirul
dăruit, de aur? Nici unul! Să nu căutăm, dar, să dăruim bisericii vase sfinte de
aur, ci să căutăm ca ele să fie şi din muncă cinstită. Munca aceasta cinstită, în
care nu intră nici jaful, nici furtul, este mai de preţ decât aurul din potirul dăruit!

Biserica nu-i un loc unde se adună vase de aur şi de argint, ci un loc de adunare
a îngerilor; De aceea trebuie să aducem la biserică sufletele noastre. Dumnezeu
Se apropie de darurile noastre de aur numai dacă şi sufletul nostru este de aur.
Nu era de argint masa aceea de la Cina cea de Taină, nici nu era de aur potirul
din care a dat Hristos ucenicilor sângele Său! Dar toate erau de preţ, toate
înfricoşătoare, pentru că erau pline de Sfântul Duh!

Vrei să cinsteşti trupul lui Hristos? Nu-L trece cu vederea când este dezbrăcat!
Nu-L cinsti aici în biserică cu haine de mătase, iar afară îl laşi să degere de frig,
că n-are cu ce se îmbrăca! Cel care a spus: „Acesta este trupul Meu” (Matei 26,
26), şi prin cuvânt a întărit lucrul, Acelaşi a spus şi: „Flămând M-aţi văzut şi nu
M-aţi hrănit” (Matei 25, 45) şi: „Întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceşti prea
mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25, 42). Trupul lui Hristos de pe altar n-
are nevoie de acoperăminte preţioase, ci de suflet curat; dar cel gol, cel flămând
are nevoie de multă îngrijire.

Să învăţăm, dar, să filozofăm şi să cinstim pe Hristos, aşa cum El vrea. Cea mai
plăcută cinste pentru Cel pe care îl cinstim este să-L cinstim aşa cum vrea El, nu
cum socotim noi. Şi Petru socotea că-L cinsteşte, oprindu-L să-i spele picioarele
(Ioan 13, 8). Dar ceea ce voia să facă nu era cinste, ci cu totul dimpotrivă. Tot
aşa şi tu, cinsteşte-L pe Hristos cu cinstea pe care El ţi-a poruncit-o, cheltuind
cu săracii avuţia ta. Dumnezeu n-are nevoie de vase de aur, ci de suflete de
aur.

IV
Şi acestea le spun nu ca să vă opresc de a face daruri bogate bisericii! Cer însă
ca, odată cu aceste daruri, ba chiar înainte de acestea, să faceţi milostenie!
Dumnezeu primeşte şi darurile voastre, dar cu mult mai mult milostenia voastră.
Într-un caz se foloseşte numai cel ce face darul, în celălalt, şi cel care-1
primeşte; într-un caz, darul pare a fi prilej de ambiţie, în celălalt, întreg darul
este milostenie şi iubire de oameni.

Care e folosul când sfânta masă e plină de potire de aur, iar Hristos piere de
foame? Satură-L pe El mai întâi, că-i flămând, şi după aceea împodobeşte-I din
belşug şi masa Lui! Faci potir de aur, dar nu dai un pahar cu apă rece! Şi care-i
folosul? îmbraci sfânta masă cu stofe brodate cu aur, iar lui Hristos nu-I dai nici
acoperământul de care are nevoie! Care-i câştigul faptei tale? Spune-mi, dacă ai
vedea pe cineva lipsit de hrana cea de toate zilele şi l-ai lăsa să piară de foame,
dar i-ai îmbrăca cu argint masa lui, ţi-ar mulţumi oare? Nu s-ar supăra mai
degrabă pe tine? La fel, dacă ai vedea pe cineva că umblă în zdrenţe şi că
îngheaţă de frig şi nu i-ai da o haină să se îmbrace, dar i-ai înălţa statuie de aur,
spunând că faci asta în cinstea lui, nu ţi-ar spune, oare, că-ţi baţi joc de el, n-ar
socoti o ocară fapta ta, şi încă cea mai mare ocară?
Acelaşi lucru gândeşte-l şi de Hristos, când colindă străzile şi drumurile străin şi
pribeag căutându-Şi adăpost. Nu vrei să-L primeşti, dar împodobeşti pardoseala
bisericilor Lui, împodobeşti zidurile lor şi capetele coloanelor lor! Atârni
candele cu zale de argint în biserica Lui, dar pe El, înlănţuit în temniţă, nici nu
vrei să-L vezi!

Şi spun acestea nu ca să te împiedic să fii darnic cu biserica lui Hristos, ci te


îndemn să faci daruri bisericii odată cu milosteniile, dar, mai bine spus,
acestea înaintea acelora. Nimeni nu te-a ţinut vreodată de rău dacă n-ai făcut
daruri bisericii; dar te-a ameninţat Hristos şi cu iadul şi cu focul cel nestins şi
cu osânda la un loc cu demonii dacă nu faci milostenii.

Să nu împodobim, dar, biserica şi să trecem cu vederea pe fratele nostru care-i


strâmtorat şi necăjit. Biserica aceasta e mai de preţ decât cealaltă biserică.
Odoarele scumpe pe care le dăruieşti bisericii pot fi luate şi de împăraţi
necredincioşi şi de tirani şi de tâlhari. Dar tot ce faci pentru fratele tău flămând,
străin şi gol, nici diavolul nu poate jefui; se află într-o vistierie care nu poate fi
jefuită.

Poate că cineva mă va întreba:


- Dar atunci pentru ce Hristos a spus: „Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar
pe Mine nu Mă aveţi pururea”? (Matei 26, 11)
- Dar tocmai pentru aceasta trebuie să-L miluim, că nu-L avem pe El pururea
flă-mând, ci numai în viaţa aceasta. Iar dacă vrei să cunoşti tot înţelesul spuselor
Domnului, află că aceste cuvinte n-au fost spuse pentru ucenici, chiar dacă pare
aşa, ci pentru slăbidunea femeii care I-a uns picioarele cu mir (Matei 26, 6-13).
Pentru că ea era încă nedesăvârşită, iar ucenicii puneau la îndoială fapta ei;
Domnul a spus aceste cuvinte ca să o încurajeze. Că a grăit aşa, ca s-o mângâie,
a adăugat: „Pentru ce faceţi supărare femeii?” (Matei 26, 10) Iar că noi îl avem
pe Hristos pururea cu noi, o spune El însuşi: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate
zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Din toate acestea se vede că
Domnul nu pentru altă pricină a spus aceste cuvinte, ci pentru ca nu cumva
mustrarea pe care au făcut-o ucenicii femeii să nu veştejească credinţa ei atunci
odrăslită.

Şi să nu aducem, dar, ca argument împotriva milosteniei cuvintele Domnului


spuse pentru oarecare iconomie, ci să citim toate legile puse de El despre
milostenie, atât în Noul cât şi în Vechiul Testament, ca să depunem multă râvnă
pentru milostenie.

 Că milostenia ne curăţeşte păcatele: „Daţi milostenie, spune Domnul, şi


toate vă vor fi curate” (Luca 11, 41).
 Milostenia e mai mare decât jertfa: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6,
6; Matei 9, 13).
 Milostenia deschide cerurile: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au
suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4).
 Milostenia este mai necesară decât fecioria. Fecioarele care n-au făcut
milostenie au fost aruncate afară din cămara de nuntă şi au intrat numai
cele ce făcuseră milostenie (Matei 25, 1-13).
Pe acestea toate ştiindu-le, să semănăm cu dărnicie, ca să secerăm rod şi mai
îmbelşugat şi să avem parte de bunătăţile cele viitoare cu harul şi cu iubirea de
oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slavă în veci, Amin.

(Extras din cartea: Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) 23 - Sfântul Ioan Gură
de Aur - Scrieri III - Omilii la Matei)
Sfântul ierarh Vasile cel mare: Expunere a situaţiei Bisericii

Pentru asemănările existente cu situaţia din zilele noastre şi pentru o înţelegere


mai adâncă asupra naturii luptelor care au cutremurat Biserica în a doua
jumătate a secolului al IV-lea, vă îndemnăm să citiţi fragmentul de mai jos, care
încheie lucrarea “Despre Sfântul Duh” a Sfântului Vasile cel mare, pe care îl
prăznuim astăzi. Chiar dacă arianismul în forma de odinioară nu mai reprezintă
pericolul principal, putem să întrevedem frământările prin care va trece
Biserica, dacă învăţătura primită de la apostoli va fi modificată pentru a potrivi
credinţa după măsurile lumeşti, în vederea unei integrări line în structurile
europene şi/sau ecumeniste.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu îngăduie să trăim lupte în Biserică precum cele


pe care Sfântul Vasile le descrie atât de tulburător…

***
“Deci cu ce vom asemui situaţia prezentă? Seamănă, într-adevăr, unui război
naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni;
imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota (părţilor beligerante) porneşte din ambele
părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mânia ajunge la
culme şi (bărbaţii) încep lupta.
Presupune, dacă vrei ca în acelaşi timp corăbiile sunt zdruncinate de o furtună
violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încât să nu
se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive
să nu mai poată fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Să mai adăugăm
tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri
ridicate de furtună. Apoi, un vânt puternic, suflând din toate părţile, către acelaşi
punct şi vasele ciocnindu-se (între ele). (În această situaţie), închipuie-ţi că unii
dintre luptători trădează, trecând în cursul luptei în tabăra duşmană, alţii
încearcă să conducă vasele purtate de vânturi împotriva atacanţilor, iar alţii,
(cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi dorinţa
de a fi fiecare stăpân, se ucid reciproc. Adaugă acestora un zgomot confuz
(provocat) de vânturile care şuieră, de ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb
şi de ţipetele luptătorilor, care proferă tot felul de cuvinte din cauza celor ce
suferă, încât să nu se audă nici vocea comandantului, nici a cârmaciului şi peste
tot să se aştearnă o dezordine şi o confuzie înfricoşătoare, multe greşeli
comiţându-se din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinară boală a
doxomaniei, încât, deşi corabia se scufunda, cearta pentru întâietate să nu mai
preocupe încă pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Facţiunea ariană,


separându-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai demult a fi singura
grupare duşmană? Ei bine, după o lungă şi penibilă dispută, s-a pornit război
deschis împotriva noastră, iar, odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme
multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Această agitaţie a
Bisericilor nu este mai rea decât orice furtună pe mare?

În timpul ei, orice limită pusă de părinţi este depăşită şi dogmele sunt clătinate.
(În această dispută) se cutremură şi se dărâmă toate. Căzând unii asupra altora,
suntem doborâţi unii de alţii. Chiar dacă duşmanul nu ajunge să te lovească,
însoţitorul (tău) te răneşte. Chiar dacă (duşmanul) cade lovit, tovarăşul (tău) de
arme intervine. Suntem în comuniune unii cu alţii, atâta timp cât urâm împreună
pe duşmani. Dar îndată ce duşmanii sunt îndepărtaţi, ne şi privim unii pe alţii ca
duşmani.

Apoi, cine ar putea să enumere mulţimea naufragiilor? Unii se scufundă din


(cauza) atacului duşmanilor, alţii din (cauza) complotului secret al aliaţilor, alţii
din (cauza) lipsei de experienţă a conducătorilor. Biserici întregi au pierit
lovindu-se de momelile ereticilor ca de nişte stânci şi mulţi au naufragiat de la
credinţă, pentru că preluând frâiele (Bisericii) n-au înţeles să urmeze pe
Mântuitorul până la patimă. Tulburările pe care le provoacă conducătorii
acestei lumi nu tulbură popoarele mai puternic decât orice furtună?
Într-adevăr, un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Biserici,
pentru că luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele
oamenilor, au fost îndepărtaţi. Şi pe când ne temeam că totul va fi distrus,
pofta de ceartă îi face (pe sectari) să nu perceapă acest pericol. Petru că dau
mai multă importanţă nemulţumirii personale decât (faptului că poate
izbucni) un război general; dorinţa de a stăpâni peste adversari este pusă
înaintea folosului obştesc; satisfacerea imediată a egoismului este preferată
recompenselor care se vor da mai târziu. De aceea, toţi, fără excepţie, fiecare
cum poate, ridică mâini ucigaşe împotriva aproapelui. Ţipetele celor care se
luptă între ei, împreună cu un vuiet nedesluşit, (provocat) de amestecul
zgomotelor neîntrerupte, au umplut deja aproape toată Biserica, ducând la
exagerări şi la alterarea dreptei credinţe. Pentru că unii, confundând persoanele
(ajung) la iudaism, iar alţii spunând că firile (spirituală şi materială) se
duşmănesc, sunt conduşi spre păgânism.

Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace, nici tradiţiile


apostolilor. Una este condiţia pentru a le câştiga prietenia: să li se vorbească
măgulitor. O nepotrivire de păreri este de ajuns (a constitui) motiv pentru
duşmănii. Asemănarea în greşeală le dă încrederea pentru participarea la
rebeliune mai mult decât orice fel de legământ. Teolog este oricine (vorbeşte
despre Dumnezeu), chiar dacă are sufletul întinat de nenumărate păcate. De
aceea, inovatorii au foarte mulţi partizani. De aceea, (persoane) de sine
hirotonite, urmărind prin orice mijloc (posturile mari), îşi împart conducerea
Bisericilor, ignorând iconomia Duhului Sfânt.

Şi, pe când instituţiile evanghelice sunt în întregime răvăşite, se observă o


nedescrisă alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cârmă îşi
dă silinţa să iasă în evidenţă. Datorită acestei iubiri de stăpânire, o anarhie
înfricoşătoare domneşte şi între popoare. Recomandările conducătorilor sunt cu
totul nefolositoare şi fără rezultat, pentru că fiecare socoteşte că nu mai este
obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare crede că este chemat să conducă pe
alţii.

De aceea, am considerat că este mai folositor a tăcea decât a vorbi, pentru că nu


poate să se audă cuvântul omului prin astfel de zgomote. Pentru că, dacă sunt
adevărate cuvintele Eclesiastului că <<în linişte se aud cuvintele înţelepţilor>>
[Ecl. 9, 17], este departe de a fi oportun ca în prezenta situaţie să vorbim despre
acestea. Îmi amintesc apoi şi acel cuvânt profetic: <<Cel înţelept va tăcea în
acel timp, pentru că timpul este rău>> [Amos 5, 13]. Şi este rău, într-adevăr,
acest timp, pentru că unii pun piedici, alţii sar împrejurul celui căzut, alţii
aplaudă şi nu este cel ce întinde mâna din compasiune celui ce a îngenuncheat,
deşi după legea veche este condamnabil şi cel ce trece (indiferent) pe lângă
animalul duşmanului, căzut sub povară [Ies. 23, 5] Acum nu mai au valoare
astfel de principii. Din ce cauză? Pentru că iubirea s-a răcit peste tot şi buna
înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignorează chiar numele. Au dispărut
admonestările făcute din iubire, nicăieri nu există inimă creştină, nicăieri (nu
se varsă) lacrimă de compătimire. Nu vine nimeni în ajutorul celui slab în
credinţă şi atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încât fiecare se
bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decât de succesele proprii.

Şi, după cum în epidemiile de ciumă aceleaşi (necazuri) suferă şi cei care
respectă cu toată străşnicia regimul alimentar, pentru că se contaminează prin
contactul cu cei infectaţi de boală, la fel şi acum (noi) toţi suntem purtaţi ca de o
ciumă, de duhul de ceartă care ne-a cuprins sufletele de zelul celor răi. De
aceea, pe când judecători neiertători şi cruzi stau (să judece) pe cei ce greşesc,
judecători nedrepţi şi răuvoitori stau să judece faptele celor buni. După cât se
pare, atât (de mult) s-a sălăşluit răul în noi, încât am devenim mai fără de minte
decât animalele; pentru că dacă acelea cu cele de aceeaşi rasă sunt o turmă, noi
purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva alor noştri.

Deci, pentru toate acestea trebuie să tac, însă iubirea m-a atras de partea
cealaltă, ea, care nu caută folosul personal şi pretinde (omului) să învingă orice
greutate (impusă) de timp şi de împrejurări. Apoi, tinerii (aruncaţi în foc) în
Babilon ne-au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe,
se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu
fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul – şi trei fiind, se
sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea
duşmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul
cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei
care defaimă pe Duhul să-şi ia curajul de a înfrunta dreapta credinţă cu atâta
uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe
care am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei.

Dispoziţia noastră (în a expune adevărurile de credinţă) a fost animată de flacăra


iubirii tale neprefăcute şi de calmul caracterului tău, care garantează că nu vor fi
făcute cunoscute multora cele scrise; nu pentru că acestea nu trebuie să fie
cunoscute, ci pentru ca mărgăritarele să nu fie aruncate înaintea porcilor”.

(Sfântul Vasile cel mare, Scrieri – partea a III-a – , Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al BOR, 1988).
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predica la Duminica a 9-a dupa Rusalii

Evanghelia de astăzi cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra


firii.

Era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci mii de
bărbaţi şi, pe lângă ei, femeile şi copiii, cu cinci pâini şi doi peşti, mai rămânând
încă douăsprezece coşuri cu rămăşiţe. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi
şi a pregătit pas cu pas o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau. Mai întâi i-
a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celălalt, apoi a dat drumul mulţimilor,
după care S-a însingurat în munte ca să Se roage.

Faptele bune trebuie să premeargă rugăciunii, pentru că atunci şi rugăciunea


ajută faptelor bune. Trebuie să ne mărturisim credinţa prin fapte bune, şi abia
apoi prin vorbe. Dar tot lucrul bun, fie făcut sau pe cale de a fi săvârşit, fie trăit
sau auzit sau citit - oricare fără deosebire - trebuie atribuit lui Dumnezeu şi nu
nouă, pentru că nu cu deşteptăciunea sau cu dreptatea noastră l-am izbutit de
vreme ce nimic nu suntem înaintea Domnului.

Seara, când ucenicii porniseră pe mare cu corabia, apele erau liniştite, dar
stârnindu-se vântul, valurile s-au ridicat uriaşe (cum se întâmpla des pe acolo),
corabia se clătina mânată încolo şi încoace iar ucenicii erau îngroziţi. Ei aveau
desigur să-şi amintească o altă furtună pe mare, când El era cu dânşii pe
corabie iar ei L-au deşteptat înspăimântaţi. În vremea acelei furtuni pe mare,
încercarea ucenicilor fusese mai mică, pentru că El se afla cu ei în corabie,
chiar dacă dormea. Acum însă, în această nouă furtună, încercarea credinţei
lor e mult mai mare. Hristos este departe, foarte departe, în munte, în
pustietate. Cum să-L strige? Cum să-I dea de veste în ce nenorocire se află ei?
Pe cine să trimită la El cu o solie?

Pe când ucenicii se dau de ceasul morţii, deodată le apare Hristos umblând pe


apă, la a patra strajă din noapte. Evreii, ca şi stăpânitorii lor, romanii, împărţeau
noaptea în patru străji, fiecare măsurând trei ceasuri. Domnul le-a apărut aşadar
ucenicilor la strajă a patra, în ultimul pătrar al nopţii, chiar înainte de zori. Se
crăpa de ziuă? Noaptea era cu lună? Ori le-a strălucit lor Domnul în întuneric cu
lumina Taborului? Nu ştim. Totul e că ucenicii L-au văzut pe apă şi s-au
spăimântat. Această frică nouă era cu mult mai mare decât groaza din faţa
furtunii şi a primejdiei de moarte. Nu ştiuseră că Domnul lor are asemenea
putere, asemenea stăpânire asupra naturii; Hristos nu le dezvăluise încă
lucrul acesta. Îl văzuseră poruncind mării şi vânturilor, dar nu-şi
închipuiseră că poate merge pe apă ca pe uscat.

Câtă vreme îl purta credinţa, Petru umblă pe apă; dar când s-a îndoit a început
să se scufunde, pentru că îndoiala aduce frică. Înţelesul tainic al ieşirii din
corabie şi umblării pe apă către Domnul Iisus Hristos înseamnă păzirea
sufletului de grija de trup şi de iubirea de trup, pornirea spre Mântuitorul
pe calea primejdioasă a duhovnicescului. Asemenea porniri au mulţi
credincioşi din cei fricoşi, la care bucuria lui Hristos se amestecă cu îndoială.
Adesea aceştia doresc să scape de grija de trup ca să-L urmeze pe Hristos,
Împăratul lumii, în duh, dar repede se simt pierduţi şi se întorc la îndeletnicirile
lor trupeşti de mai înainte, la corabia clătinată de valuri. Numai cei foarte înalţi
duhovniceşte, eroii cei mari ai omenirii, au izbutit prin îndelunga lucrare a
statorniciei în credinţă să iasă din corăbioara lor trupească pe marea
învolburată a vieţii duhovniceşti la întâlnirea cu Hristos. Doar ei au trăit
adânc şi frica de-aşi părăsi corabia, şi spaima în faţa furtunii, şi negrăita
bucurie a întâlnirii cu Hristos. Apostolul Pavel a trăit încă din viaţa
pământească această despărţire a sufletului de trup, precum şi mulţi alţi sfinţi
după dânsul.

Să vedem ce s-a întâmplat cu Petru, cel încă plin de frică. Cum îl sperie acum
vântul, dacă nu l-a speriat marea? Parcă ar fi un copil care atunci când începe
să meargă face câţiva paşi, dar la prima mişcare a celor din jur îşi pierde
cumpătul şi cade. Aşa şi cu avântul nostru duhovnicesc: nimica toată ne
răstoarnă şi ne întoarce din drum.

Oare s-a îndoit Avraam când îl ducea pe fiul lui spre jertfire? Oare nu
Dumnezeu l-a scăpat?
Nu-L slăvea Iona pe Dumnezeu în burta chitului, şi a fost scăpat?
Cum nu s-au îndoit cei trei sfinţi tineri în cuptorul de foc, şi credinţa lor i-a
scăpat?
Dar Daniel în groapă cu lei?
Dar fericitul Iov, plin de răni şi de bube?
Petru a fost slab, şi Domnul l-a întărit în credinţă.
Şi între sfinţi mulţi au fost slabi la început, dar la sfârşit au fost tari.

Cum a urcat Domnul în corabie, vântul a stat. Acum la această nouă mare
minune, ucenicii nu se mai miră, ci este prima oară când ei toţi Îl
mărturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Era şi Iuda printre dânşii, L-a
mărturisit şi el. Mai târziu, din lăcomie, s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul
său. Şi Petru s-a lepădat, şi încă de trei ori, dar lepădarea lui Petru nu a fost pusă
la cale dinainte, cu sânge rece, ci a fost o faptă a fricii pentru care îndată s-a căit
şi a plâns cu amar.

Au sosit la Capernaum, către care mergeau. Cine a călătorit în Galileea poate să-
şi dea seama ce departe i-a aruncat furtuna pe apostolii lui Hristos. Betsaida şi
Capernaum se află amândouă în partea dinspre miazănoapte a mării. Când s-au
îmbarcat mai jos de Betsaida, apostolii aveau doar să plutească de-a lungul
ţărmului. Ni se spune cu toate acestea că vasul a fost dus de furtună în mijlocul
mării. Acolo, în mijlocul mării, le-a apărut Domnul mergând pe apă. Când s-a
oprit furtuna, corabia a trebuit să navigheze înapoi, mai jos de Capernaum.

Şi noi aşadar căutăm scăpare sub aripa cea puternică a lui Hristos, acolo unde nu
sunt furtuni, nici vânt, nici năluci, acolo unde vom afla cu îmbelşugare tot lucrul
bun: bunătăţi netrecătoare, nesupuse destrămării, moliei şi ruginii; acolo unde,
împreună cu îngerii şi cu sfinţii, vom slăvi biruinţele lui Hristos, a căror mărire
n-o putem înţelege în viaţa aceasta muritoare, îngrădită vederii noastre. Acolo
toate ni se vor descoperi, toţi ne vom bucura şi bucuria nu va avea sfârşit.

Slavă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh,


Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururi şi în vecii vecilor.

Amin.
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

[I Cor. 3, 9-17; Mt. 14, 22-34]

Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi merge


pe apă; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde.
Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de
mustrare, altminteri Domnul nu i-ar fi îngăduit; mustrare merită faptul că nu
şi-a păstrat starea sufletească dintâi.

Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe


credinţa că El poate orice şi asta i-a dat curajul să înfrunte valurile. A făcut
câţiva paşi pe această cale nouă: ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având
în vedere pe Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin
puterea Lui; el însă s-a lăsat pradă cugetărilor omeneşti: „Vântul este puternic,
valurile sunt mari, apa n-are statornicie", iar aceasta 1-a zdruncinat, slăbind în
el tăria credinţei şi a nădejdii. Din această pricină a scăpat din mâna Domnului
şi, rămânând supus lucrării legilor firii, a început să se scufunde. Domnul 1-a
dojenit: „Puţin credinciosule! pentru ce te-ai îndoit?", arătând pricina
primejdiei.

Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru, mic sau mare, cu scopul
arătat de a plăcea Domnului! Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei şi
nădejdii, din care se naşte o mare virtute: stăruinţa în faptă bună, care
slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Atâta vreme cât această stare
se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit nu piere, şi
piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte
însă, sufletul omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele
omeneşti de păstrare a vieţii şi de ducere la bun sfârşit a treburilor începute; şi
întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor se strecoară
frica: „Ce o să fie?"; de aici se naşte şovăiala: „Să mai continuu?", şi în cele din
urmă părăsirea deplină a lucrării cu pricina. Trebuie făcut aşa: ţine-te de ce-ai
început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte întru Domnul,
Care este aproape.
Mitropolitul Augustin de Florina - Predică la Duminica a IX-a după
Rusalii – Viaţa noastră - o mare furtunoasă

(Matei 14, 22-34)

Iubiţii mei, aţi auzit sfânta şi sfinţita Evanghelie. Evanghelia de astăzi


demonstrează că Hristos nu este doar om ca noi, ci este şi Dumnezeu. Este
Dumnezeul-Om. Acest lucru îl predică minunea pe care aţi auzit-o. O minune
mare, de trei ori mare, care a avut loc în continuarea celeilalte minuni, despre
care a vorbit Evanghelia din duminica trecută.
Acolo se spunea că Hristos cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de
oameni în pustie. După aceasta, Domnul S-a suit în munte, ca să se roage
singur, în noapte. Ucenicii au urcat la porunca Lui într-o barcă mică din lacul
Ghenizaret sau marea Galileii, ca să iasă pe malul celălalt. Călătoreau singuri,
fără Domnul. La început era linişte. Dar, deodată, şi în timp ce mijea de ziuă, s-
a ridicat un val puternic. Barca se zdruncina şi era în pericol să se scufunde.
Atunci s-a arătat acolo Hristos păşind pe deasupra apelor. Înfricoşătoare
privelişte. Ucenicii, doar ce L-au văzut, s-au tulburat şi au spus că este o
nălucă. Însă nu era o nălucă. Era El însuşi.
Petru şi-a făcut curaj şi a spus:
- Tu eşti Doamne? Dacă eşti Tu, spune-mi să vin la Tine, păşind şi eu pe
deasupra apelor. Domnul i-a făcut acest dar.
-Vino, i-a spus. Şi Petru a început să păşească pe deasupra valurilor.
Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde.
- Doamne, mântuieşte-mă!, strigă cu agonie.
Hristos îşi întinde imediat mâna şi îl prinde.
- “Puţin credinciosule” – îi zice – “de ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31).
Şi imediat ce au intrat în barcă s-a făcut linişte. L-au slăvit pe Dumnezeu şi
I-au spus lui Hristos: “Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14,
33).

***
Aceasta este pe scurt Evanghelia de astăzi. Minunea aceasta arată că Hristos
stăpâneşte peste toate: soare, lună, stele, pământ, vânturi, mare, lacuri, râuri,
copaci, animale, toate. Este Stăpânul a toate.
Şi noi, iubiţii mei, cu toate că ne aflăm pe uscat, totuşi călătorim pe mare,
suntem într-o barcă. Care este această barcă? Viaţa omenească. Din ziua în
care se naşte omul până la sfârşitul vieţii, el este în această barcă, care e în
pericol din parte valurilor, a valurilor sălbatice.
Care sunt aceste valuri?
 Un val este boala. În timp ce eşti sănătos, deodată te îmbolnăveşti, cazi
la pat, eşti în pericol să mori; acesta este un val imens.
 Vrei altul? Iată, văduvia; în timp ce eşti căsătorit, îţi pierzi femeia şi
rămâi singur. Ce lovitură este şi pentru femeie să-şi piardă bărbatul şi să
rămână văduvă cu copii mici! Dar şi pentru copii este un mare val să fii
orfan.
 Un val este şi şomajul; să fie cineva fără loc de muncă, să caute de
muncă şi să nu poată găsi.
 Un val este şi sărăcia: să nu aibă omul cele indispensabile să-şi acopere
nevoile.
 Dar valuri nu sunt oare şi nedreptatea, calomnia sau divorţul?… Plină
de valuri este viaţa aceasta.
 Şi în sfârşit cel mai sălbatic val: moartea, pierderea vieţii, val care vine
să afunde trupul nostru în mormânt.
 Dar vorbind limba Evangheliei, trebuie să spunem că cel mai
groaznic din toate valurile este – care? - Păcatul! Cel care persistă
nepocăit, în păcat, fie că acesta se numeşte furie sau mânie, ori
desfrânare, adulter sau prostituţie, ori furt sau crimă, ori alt păcat, acesta
se scufundă nu în mormânt, ci în iad – sufleteşte şi trupeşte.
Ce trebuie să facem acum? Să deznădăjduim? Nu, iubiţii mei. Să prindem şi
noi curaj, să avem o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu. Bunul Dumnezeu
vine şi îl ajută pe om, nu îl lasă. Şi omul credincios vede pretutindeni mâna
lui Dumnezeu. O vede continuu în viaţa lui; şi atunci când este mic, şi când
creşte şi când se face bătrân, întotdeauna el vede mâna lui Dumnezeu. Şi nu
doar persoane, ci şi grupuri, familii şi popoare şi societăţi, văd ocrotirea Lui.
Mica noastră patrie a văzut de multe ori în istorie mâna lui Dumnezeu.
În 1922, în Asia Mică, de pildă, a fost o mare nenorocire. Au venit turcii, au
masacrat, au ucis, au ars, au devastat totul. S-a vopsit cu sânge valul Mării
Egee. Marea s-a înroşit de sângele victimelor. Toţi erau disperaţi. Unul singur
nu a disperat: episcopul Smirnei, ultimul ierarh al cetăţii, etno-martirul
Hrisostomos. A liturghisit pentru ultima dată în biserica Sfintei Fotini şi a
spus cu lacrimi în ochi: “Dumnezeu ne încearcă credinţa. Îndrăzniţi, eleni,
vor răsări şi zile mai bune!…”. Şi, într-adevăr, au venit zile mai bune. Cei
aproximativ două milioane de refugiaţi, care au plecat atunci din Asia Mică,
au venit în Ellada, au lucrat cinstit şi au făcut pământul să înflorească ca
nişte rodii. Prin sudoarea lor, ţara noastră a devenit în puţin timp atât de
îndestulată, încât a început să facă şi export din produsele ei valoroase în alte
ţări din afară. Şi doar din punct de vedere material? Chiar şi etnic de mult bine a
beneficiat ţara noastră. A ieşit şi de aici “din amar dulce”, din nenorocirea
naţională un important beneficiu naţional. S-a constatat că sunt în afara
teritoriilor ei şi turcii şi bulgarii şi sârbii şi alţii, iar Ellada a câştigat o
admirabilă uniformitate. A devenit una din cele mai omogene ţări. Iată mâna lui
Dumnezeu!
Cele cinstite şi scumpe ştim că sunt în pericol.
Şi astăzi, patria noastră este încercată. Precum în vremurile strămoşilor
noştri, aşa şi în zilele noastre, este încercată în marea furtunoasă a
ameninţărilor şi a capcanelor diplomatice. Doar credinţa, nezdruncinata
credinţă, poate să facă minunea. E suficient ca Ellada să repete Domnului
strigătul lui Petru: “Doamne, mântuieşte-mă!” (Matei 14, 30).
Şi astăzi, familia, ca instituţie, este afectată de valurile concepţiilor, obiceiurilor
şi legilor moderne. Criminalitatea pruncilor este în creştere. Sfântul Cosma
Etolianul, care este sărbătorit în august, zicea: Când veţi vedea că se golesc
bisericile, se vor umple închisorile. Şi s-au umplut deja de criminali şi de
terorişti. Aceste lucruri păţeşte cel care fuge de Dumnezeu.
Soţii, care îşi văd barca luând apă, să îngenuncheze şi să strige: “Doamne,
mântuieşte-ne casa! Întindeţi mâna şi păzeşte-ne, să nu ne scufundăm!”
Şi credinţa fiecăruia dintre noi este încercată astăzi. Are de înfruntat vânturile
rătăcirii, curentele raţionalismului, furtunile ereziilor, valurile ironiei,
batjocurile puţinei credinţe. “Doamne, mântuieşte-ne!”, să spună fiecare din
noi şi “Înmulţeşte-ne nouă credinţa!” (Matei 14, 30; Luca 17,5).
***
Iubiţii mei, aceste puţine lucruri am vrut să vi le spun. Toţi în acestă viaţă
suntem încercaţi. Încercăm necazuri. Necazurile sunt valurile, care lovesc
barca vieţii noastre zi de zi. Călătorim pe o mare în furtună. Dar să nu
deznădăjduim! La capăt ne aşteaptă limanul.

Într-un sat din regiunea noastră a avut loc un deces. A murit nu vreun bătrân, ci
o copilă tânără de douăzeci de ani. În floarea vârstei. A venit moartea şi a luat-
o pe această fată binecuvântată, pentru care părinţii ei îşi făceau vise de aur. A
luat-o şi se tânguieşte acum întreg satul. Ne vom duce acum să cântăm acolo
slujba de ieşire, înmormântarea, şi să-i mângâiem pe cei îndoliaţi, pe cei ce
plâng. Mângâierea noastră este credinţa în învierea de obşte.

Câţi vrem să ne mântuim, aici pe acest pământ vom trece prin necazuri, multe
necazuri. Nu o spun eu. O spune de Dumnezeu insuflatul cuvânt: “Prin multe
necazuri trebuie să intrăm noi în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22); ca
să ne învrednicim adică împărăţiei celei cereşti, se cuvine să trecem prin
furtuna necazurilor. Dar să nu deznădăjduim! Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu şi
rămâne credincios Lui, la sfârşit, şi din necazuri va ieşi folosit.
De aceea, să răbdăm necazurile cu nădejdea în Dumnezeu şi cu curaj în victorie.
Un poet credincios a scris:
“Şi chiar dacă nu-mi rămâne-n lume
Un loc unde să mă sprijin sau să stau,
Acolo sus e Dumnezeul meu;
Cum aş putea să deznădăjduiesc?”.

Şi să presupunem că m-au părăsit toţi, şi rude şi prieteni şi cunoscuţi, şi că mă


aflu într-o situaţie dificilă şi nu am unde şi nu am pe ce să mă sprijin şi unde să
stau, acolo sus este Dumnezeul meu, cum pot să deznădăjduiesc?

Aşadar, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte în veci,


să avem nădejdea noastră, credinţa noastră, şi Dumnezeu nu ne va părăsi
niciodată. Amin.
Cuviosul Paisie Aghioritul: Acolo unde nu poate omul, ajută Dumnezeu!

Dumnezeu ajută la orice lucrare care nu se poate face omeneşte

“- Ce fum este acolo?


- Ardem ceva. Părinte.
- Aţi dat foc pe vântul acesta?
- Dar a plouat dimineaţă, Părinte.
- Deşi a plouat şi de s-ar fi făcut şi potop, dacă va porni un vânt, se va face atâta
uscăciune încât toate vor deveni ca iarba de puşcă.
“A plouat”, îţi spune alta! Mai demult a luat foc acolo jos din neatenţia voastră.
Aţi uitat?

Atunci când cineva se face de râs odată trebuie ca după aceea să fie foarte atent.
Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona
omeneşte. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. În felul acesta defăimăm şi
pe Sfinţi.

- Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdeauna până la ce punct


trebuie să acţioneze omeneşte?
- Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intenţia să facă ceea ce
putea să facă şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta
în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu
va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru
că-ţi vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că ai
încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu.
Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când
spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie
pedepsit.

Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să
lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din
egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce
poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi Se înduioşează. Dumnezeu,
pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe
s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn.
Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu
ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după
aceea le-a dat putere [1.Vezi Fac. 6, 13 ş.u.]. De aceea să facem ceea ce putem
noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.

A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călugării stau aici şi nu merg în
lume să ajute poporul?”.

Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă


călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”.

După aceea îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos
şi Maica Domnului ca să se facă bine?“.

“Această întrebare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am răspuns. “Acesta
nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el.

“N-are importanţă că nu este evreu. Întrebarea este însă evreiască. Şi vă voi


spune răspunsul ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu,
ca evreu ce eşti trebuia să ştii pe de rost Vechiul Testament», i-am spus.
«Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de
viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul
Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de
viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana
ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de
smochine, şi te vei face bine“[2. Is. 38, 4 ş.u.]. Dacă Dumnezeu i-a hărăzit
încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Însă aceea s-a
tămăduit cu o turtă de smochine».

Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne


smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.
Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui
Dumnezeu. Este lucru al egoismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu
se poate face omeneşte. În multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că
aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd
că nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin
înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie
să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu,
aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă.
Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în


cele în care putem. În cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o
rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceasta este o
rugăciune tainică.

Dumnezeu se îngrijeşte întotdeauna pentru binele nostru

Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se îngrijeşte pentru binele nostru,
şi atunci când îi cerem ceva ne va da dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce
este absolut necesar pentru mântuirea sufletului nostru şi pentru întreţinerea
noastră trupească Dumnezeu ne va da cu îmbelşugare şi vom avea
binecuvântarea Lui. Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne lipseşte de ceva,
fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, trebuie să o primim cu bucurie, dar
să o şi cercetăm, ca să ne folosim. El ştie când şi cum să iconomisească
făptura Sa şi ajută în felul Său în clipa când este nevoie. Însă de multe ori
făptura Sa cea neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că vrea ceva chiar în
clipa aceea în care o cere, ca şi copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul
necopt, neavând răbdare ca să se coacă. Noi vom cere, vom avea răbdare şi
buna noastră Maică a Domnului ne va da ceea ce cerem atunci când va fi
gata.

- Părinte, când ajută Sfinţii?

- Atunci când trebuie să ajute, nu atunci când credem noi că trebuie să ajute.
Adică ajută atunci când asta ne foloseşte. Ai înţeles?
Un copil, de pildă, cere de la tatăl său motocicletă, dar tatăl său nu-i ia.
Copilul îi spune: “Vreau motocicleta pentru că mă obosesc mergând pe jos”.
Tatăl său însă nu-i ia motocicletă, pentru că se teme să nu moară. “Îţi voi lua
mai târziu o maşină”, îi spune. Pune deci bani la bancă şi când se vor aduna
destui, îi va lua maşină.

Tot astfel şi Sfinţii ştiu când trebuie să ne ajute.

- Părinte, cum trebuie să simţim mila lui Dumnezeu?

- Mila lui Dumnezeu este mângâierea dumnezeiască ce o simţim înlăuntrul


nostru. Dumnezeu rânduieşte lucrurile astfel încât să nu ne odihnim în
mângâierea omenească, ci să scăpăm la cea dumnezeiască. Vezi, grecii din
Australia de pildă, deoarece s-au aflat cu desăvârşire singuri, s-au apropiat de
Dumnezeu mai mult decât alţi greci, precum cei din Germania, care au fost mai
aproape de patrie şi au aflat acolo şi alţi compatrioţi. Greutăţile i-au ajutat mult
să se apropie de Dumnezeu. Toţi au început cu o valiză, s-au aflat departe de
patrie, departe de rude. Trebuia să afle de lucru, să afle dascăl pentru copiii lor
etc, fără ajutor de altundeva. De aceea s-au îndreptat spre Dumnezeu şi şi-au
ţinut credinţa. În timp ce grecii din Europa, care n-au avut aceste greutăţi, nu au
această legătură cu Dumnezeu.

„Cereţi şi vi se va da” [3.Mt. 7, 7.]

- Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El


ştie nevoile noastre?

- Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru


aproapele nostru şi îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioşează foarte
mult şi intervine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să
ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L
roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul
va protesta şi va spune: “De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă
este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui
Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea
să-L rugăm pentru ca să intervină – şi Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă
este pentru binele nostru – şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor.
Pentru fiecare om lucrează separat, precum îi foloseşte fiecăruia mai bine.
Aşadar pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, trebuie ca omul însuşi să vrea
şi să ceară aceasta, altfel nu intervine. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei
să te faci sănătos?”. Dacă omul nu vrea, Dumnezeu respectă libera sa
alegere.

Dacă cineva nu vrea să meargă în Rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a
fost nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească
ajutorul dumnezeiesc. Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină.

Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din
ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află
Dumnezeu lângă tine.

“Cereţi şi vi se va da”, spune Scriptura. Dacă nu cerem ajutor de la


Dumnezeu, în zadar ne chinuim. În vremea în care cerem ajutorul
dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă
vântul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă suntem legaţi. Însă
atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de
legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte.

Să ştiţi că numai patimile şi păcatele sunt ale noastre. Orice bine facem este de
la Dumnezeu şi orice neghiobii facem sunt ale noastre. Doar puţin să ne lase
harul lui Dumnezeu şi nu mai putem face nimic. Precum în viaţa fizică, dacă
Dumnezeu ne ia pentru puţin oxigenul, îndată murim, tot astfel şi în viaţa
duhovnicească, dacă se retrage pentru puţin harul dumnezeiesc, s-a terminat,
ne-am pierdut.

Odată, stând la rugăciune, simţeam o bucurie. Ore întregi stăteam în picioare


şi nu simţeam deloc oboseală. Atât timp cât m-am rugat, am simţit o desfătare
lăuntrică, ceva ce nu o pot exprima în cuvinte. După aceea mi-a trecut un
gând omenesc: “Deoarece îmi lipsesc două coaste şi răcesc repede, pentru ca
să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ţine, mai bine să iau un
şal, să mă înfăşor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu”. De îndată ce am
primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am rămas astfel
cam o jumătate de oră, şi abia după aceea m-am putut ridica şi merge la chilie
ca să mă întind. Mai înainte, cu cât înaintam în rugăciune simţeam un fel de
mângâiere, de uşurinţă, de veselie, ce nu se pot explica. Dar cum am primit
acest gând, am căzut grămadă. Dacă aş fi adus un gând de mândrie şi aş fi
spus, de pildă: „Nu ştiu dacă există trei într-o astfel de stare”, atunci aş fi
păţit mare vătămare. Am gândit omeneşte, precum se gândeşte şchiopul la
cârjele lui, şi nu diavoleşte. A fost un gând firesc, şi cu toate acestea ai văzut
ce am păţit.
Singurul lucru pe care îl are omul este intenţia lui şi potrivit cu ea îl ajută
Dumnezeu. De aceea spun că oricâte bunătăţi am avea, ele sunt daruri ale lui
Dumnezeu. Faptele noastre sunt zero, iar virtuţile noastre sunt un şir de
zerouri, noi vom încerca să adăugăm mereu zerouri şi vom ruga pe Hristos să
pună unitatea la început ca să devenim bogaţi. Dacă Hristos nu pune unitatea
la început, osteneala noastră este pierdută.

Harul lui Dumnezeu se atrage prin smerenie

- Părinte, întâmpin greutăţi în nevoinţa mea.

- Ceri ajutor de la Hristos sau te lupţi singură? I-ai arătat lui Hristos
neputinţa ta? Nu te smereşti şi nu ceri ajutor de la Hristos, şi după aceea zici:
“Întâmpin greutăţi în nevoinţa mea”. Dacă omul se smereşte şi cere puţin
ajutor de la Hristos, Acela îl ajută. De multe ori omul depune o străduinţă
egoistă, şi de aceea nu-l ajută Hristos. Aruncă-te pe tine în nevoinţă, nu te
băga în seamă şi harul lui Dumnezeu se va sălăşlui înlăuntrul tău. Noi dorim
să dobândim sfinţenia în chip magic. Însă Dumnezeu nu ajută o stare greşită.
Chiar şi puţin de ar intra interesul, se împiedică ajutorul dumnezeiesc.

- Atunci când am intenţie să mă îndrept, oare Dumnezeu nu mă va ajuta să-


mi pricep măcar o neputinţă a mea?

- Ca să ajute Dumnezeu trebuie să existe dispoziţie pentru nevoinţă. Şi când


spunem dispoziţie pentru nevoinţă înţelegem să depună cineva puţină
străduinţă să-şi depăşească neputinţa sa. Puţină dispoziţie curată de va vedea
Dumnezeu, îl va ajuta pe om trimiţându-i cu dărnicie harul Său. Şi atunci
omul intră pe făgaşul lui Dumnezeu.

- Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

- Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dumnezeu ca să ne ajute. Când


cereţi ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mândrie.
Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşartă, mânie, invidie
etc. şi în paralel avem şi mândrie, Dumnezeu nu ajută, pentru că împiedicăm
harul dumnezeiesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem în
noi, şi tot îl împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne
rugăm poate mai mult decât trebuie. Este cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu
atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce va
pleca predispoziţia spre mândrie şi omul îşi va dobândi sănătatea sa
sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl
va răsplăti şi pentru prisosinţa lui de nevoinţă. De aceea, ca să ne ajutăm pe
noi înşine, trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră smerită.
Să spunem: “Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu, Te rog iartă-mă şi mă
ajută”. Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine ajutor deoarece s-a
lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.

Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută


totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd,
ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal [4. 3 Regi 18,
26.].

Ajutorul la începuturile nevoinţei duhovniceşti

- Părinte, Dumnezeu ajută pe om mai mult la începuturile nevoinţei sale


duhovniceşti?

- Da, la primii paşi ai vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută mult pe om, precum
şi părinţii îi apără pe copiii lor mai mult atunci când sunt mici. Pe măsură ce
cresc, nu se mai îngrijesc de ei atât de mult, deoarece copiii încep să-şi
folosească mintea lor. La începutul nevoinţei sale omul simte intens harul lui
Dumnezeu. După aceea Dumnezeu îl lasă puţin, ca să se nevoiască şi să se
îmbărbăteze duhovniceşte.

Eu am plantat câteva roşii. La început le udam în fiecare zi; după aceea le-am
lăsat. Când ajungeau să li se îngălbenească frunzele, atunci le udam. Cât
timp rămâneau neudate, se zoreau şi se nevoiau să-şi adâncească rădăcinile
lor ca să afle umezeală, şi au legat şi rod. Dacă le-aş fi udat mereu, s-ar fi
înălţat numai şi rădăcinile lor ar fi rămas la suprafaţă.

- Părinte, ati spus că omul la începutul nevoinţei sale simte harul lui
Dumnezeu şi apoi îl părăseşte puţin.
- Da, Dumnezeu ia harul pentru ca omul să se smerească şi să înţeleagă
ajutorul lui Dumnezeu.

- Schimbarea aceasta nu este puţin dureroasă?


- Nu, pentru că Dumnezeu nu-l părăseşte cu totul. Când omul începe să
lucreze duhovniceşte Dumnezeu îi dă, de pildă şi câte o… ciocolată. Începe
astfel încet-încet şi învaţă să lucreze mâncând şi câte-o… ciocolată. Dar atunci
când Dumnezeu nu îi dă ciocolată şi omul încetează să mai lucreze şi spune:
“Mai întâi mâncam ciocolate, acum nu mai mănânc nici una. Oh, ce am păţit!”
– nu sporeşte. Adică omul trebuie să se bucure şi atunci când nu primeşte
ciocolate. Să nu vrem să ne ajute uşor Hristos, să nu cerem iconomii, pentru
că atunci vom fi necercaţi, neinstruiţi. Şi în armată, cei ce se instruiesc bine nu
mor. Atunci când omul se ajută mereu pe sine, în cele din urmă nu se ajută. Pe
mine mă mişcă faptul că Hristos nu ajută mereu. Simt ca şi cum aş fi elev, şi
profesorii au pretenţii de la elevi. Este greu ca să treacă cineva la examenele
duhovniceşti. E trebuinţă de neîncetată supraveghere de sine şi silinţă. Numai
aşa sporeşte cineva duhovniceşte.

Oare lui Dumnezeu îi este greu să ajute mereu pe fiecare om? Dar omul nu este
ajutat în felul acesta. Un copil răsfăţat, căruia părinţii îi dau mereu ciocolate şi
vrea numai să i se dea, va deveni trândav, nenorocit şi vrednic de plâns. La fel şi
omul, dacă primeşte mereu ajutorul lui Dumnezeu, fără ca el însuşi să se
ostenească, niciodată nu se va coace duhovniceşte. De aceea, deşi la începutul
vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută pe om, după aceea încet-încet se retrage
ca omul să înţeleagă că trebuie şi el să facă tot ce poate.

Iată, pe copilaşul cel mic părinţii lui nu-l ţin mereu de mânuţă ca să meargă,
ci îl lasă puţin să meargă şi el singur şi, când este gata să cadă, hop, îl prind.
După aceea copilul înţelege că puterile lui ajung numai pentru a merge
ţinându-se de balustradă. Dacă merge numai când este ţinut de mână, iar
când îl lasă nu se prinde de balustradă să meargă şi astfel, încetul cu încetul
să se întărească, ci stă jos, atunci copilul nu va învăţa niciodată să meargă,
pentru că n-a făcut ceea ce putea să facă.

– Omul simte că mai întâi a avut harul dumnezeiesc şi după aceea nu-l mai
are?

– Dacă omul nu se supraveghează pe sine însuşi, nu simte nimic.


Puterile dumnezeieşti sunt atotputernice

- Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu


cealaltă.

– Ascultă! Acum Dumnezeu chiar să vrea să ne lase, nu poate.

– La ce vă referiţi?

– Iată, atunci când părinţii aduc un copil în lume, cu cât se nevoiesc să-l
crească, cu atât îl iubesc mai mult şi îi doare pentru el. Aşa şi Dumnezeu ne-a
adus în lume, S-a nevoit într-un fel, ne-a crescut şi S-a ostenit să ne facă ce
ne-a făcut. Acum chiar să vrea să ne lase, nu poate pentru că Îl doare pentru
noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină mărime
de suflet, nu vom pierde Raiul.

– Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa…

- Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi îl lăsăm. Atunci când omul nu


trăieşte duhovniceşte, nu i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte
duhovniceşte şi este aproape de Dumnezeu, i se cuvine. Atunci, dacă s-ar
întâmpla ceva şi moare, este gata pentru cealaltă viaţă, aşadar este în câştig şi în
viaţa aceasta şi în cealaltă.

Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli


pentru a ajunge la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru
un Sfânt. Numai noi, prin puţina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri
dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de mare putere
lângă noi, deoarece există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare
măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate
puterile omeneşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt
atotputernice.

De multe ori pierdem ore întregi în zadar ca să aflăm singuri rezolvarea unei
probleme, folosind toată lipsa noastră de experienţă. Capul ni se face sonerie,
ochii ne ustură, somnul nu ne prinde, pentru că ne-a prins aghiuţă cu gânduri
insistente. În cele din urmă aflăm o soluţie, dar după aceea Dumnezeu ne dă şi o
alta, o soluţie mai bună, la care nu ne gândisem şi ne rămâne numai durerea de
cap a unei nopţi nedormite. Oricât de corectă ar fi părerea noastră, dacă Dum-
nezeu nu merge înainte, mintea se oboseşte şi ne vine durerea de cap, în timp
ce rugăciunea cu încredere în Dumnezeu odihneşte. De aceea cele greu de
izbutit omeneşte să le lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să nu ne
sprijinim pe acţiunile noastre omeneşti, iar Acela va face ceea ce este mai
bine. Şi pentru orice lucru pe care vreţi să-l faceţi, să spuneţi întotdeauna:
“Dacă vrea Dumnezeu”, ca să nu păţiţi ceea ce a păţit unul cândva.

***
Cineva se hotărâse să meargă la via sa ca să lucreze: “Mâine dis de
dimineaţă, mă voi duce la vie”, îi spune femeii lui.

“Dacă vrea Dumnezeu vei merge”, îi răspunde aceea.

“Vrea, nu vrea Dumnezeu, eu voi merge”, spune iarăşi acela.

A doua zi a pornit de cu noapte. Pe drum a început o ploaie atât de mare încât


a fost nevoit să se întoarcă acasă. Nu se luminase încă de ziuă. Bate în uşă:
“Cine este?”, întreabă femeia lui.

“Dacă vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău…”, răspunse acela.

Intenţia cea bună

- Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?

- Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama
lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au
fost miruiţi? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru
aceşti oameni ce au bunătate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile
într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală, fie cu ispite, fie cu un
cutremur, fie cu trăznet, fie cu o inundaţie, fie cu un cuvânt etc, şi în cele din
urmă îi va duce în Rai. De multe ori îi poate apărea şi un sfânt sau un înger
unui astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare
binecuvântare. Dar Hristos poate face şi aceasta, după ce mai întâi va folosi
toate celelalte.

Dar de obicei ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi,
sărmanii, spunându-le: “A, ţie Dumnezeu ţi-a arătat o minune aşa de mare,
pentru că poţi mântui lumea”.
Şi nenorocitul nu spune: “Dumnezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc? Eu n-am fost
vrednic de un astfel de har”. Adică în loc să simtă zdrobire, primeşte gândurile
ce i le aduce diavolul şi se mândreşte.
După aceea se duce din nou diavolul şi-i deschide “televizorul”, arătându-i
îngeri, sfinţi şi-i spune: “Tu vei mântui lumea“.
Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.

În tot cazul să nu uităm că toţi avem o moştenire de la Dumnezeu, de aceea


toţi oamenii au bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le
murdăreşte. Unii au păstrat această bunătate, deşi nu trăiesc aproape de
Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui Dumnezeu. De aceea,
atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viaţă păcătoasă, dar totuşi îl
doare sufletul pentru alţii – vede, de pildă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un
sărac şi-l ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa
Dumnezeu, ci îl va ajuta. Şi când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este
aspru, nemilostiv etc, atunci trebuie să faceţi rugăciune zi şi noapte ca
Dumnezeu să “debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.

Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un lucru ştiu: că cei care trăiesc o viaţă
lumească pentru că nu au fost ajutaţi, ci au fost atraşi sau îmbrânciţi spre
rău, deşi au avut intenţie bună, unii ca aceştia îl înduioşează pe Dumnezeu şi
El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi afle drumul, nu-i va lăsa.
Ba chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare bună”.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evan-


ghelismos, Bucureşti, 2003)
Sfântul Siluan Athonitul - Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu

Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te


ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea şi Domnul te va ajuta şi povăţui.

Dacă este în tine o nedumerire, închină-te de trei ori până la pământ şi zi:
„Milostive Doamne, Tu vezi că sufletul meu e în nedumerire şi mi-e frică să nu
greşesc. Luminează-mi înţelegerea, Doamne”. Şi Domnul te va lumina negreşit,
căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te îndoieşti, nu vei primi ceea ce
ceri. Aşa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?”
[Mt 14, 31] atunci când acesta începea să se scufunde în valuri. Aşa şi sufletul,
când se îndoieşte, începe să se scufunde în gândurile cele rele.

„Doamne, dă-ne credinţă neclintită în Tine prin Duhul Sfânt!”

(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura


Deisis, Sibiu, 2001, p. 270)
Cuviosul Sofronie Saharov - Lupta rugăciunii: Să ne ţinem strâns de mâna
lui Dumnezeu!

Cuviosul Sofronie Saharov - Lupta în rugăciune

Duhule Sfinte, Împărate Veşnic


şi Dătătorule al vieţii nestricăcioase,
priveşte în nesfârşita Ta milă
asupra neputinţelor firii noastre.
Luminează-ne şi sfinţeşte-ne.
Fă ca lumina cunoştinţei Tale
să strălucească în inimile noastre întunecate.
Şi în vasele de lut ale firii noastre
arată puterea Ta nebiruită.

Rugăciunea e o creaţie infinită, arta supremă. Mereu şi mereu, simţim o năvală


înfocată spre Dumnezeu, urmată de o cădere din lumina Sa. Iarăşi şi iarăşi,
devenim conştienţi de neputinţa minţii de a se ridica spre El. Sunt clipe în care
ne simţim la marginea nebuniei.

“Ne-ai dat poruncă de a iubi,


dar nu se află în mine puterea de a iubi.
Vino şi săvârşeşte în mine tot ce ai poruncit,
căci poruncile Tale covârşesc puterile mele.
Mintea mea e prea slabă ca să Te înţeleagă pe Tine.
Duhul meu nu poate vedea tainele voii tale.
Zilele mele trec în nesfârşită dezbinare.
Sunt chinuit de teama de a Te pierde
din pricina gândurilor rele din inima mea”.

Uneori rugăciunea pare să slăbească şi atunci strigăm: “Doamne, să-mi ajuţi


mie, grăbeşte-te!” (Psalm 69, 1). Iar dacă nu lăsăm din mână poala veşmântului
Său, ajutorul va veni. Este vital să locuim în rugăciune spre a contracara
influenţa distructivă şi persistentă a lumii exterioare.

Rugăciunea nu va întârzia să facă din nou vie în noi suflarea dumnezeiască pe


care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam şi în virtutea căreia Adam “s-a
făcut suflet viu” (Facere 2,7). Atunci mintea noastră renăscută se va minuna de
înalta taină a fiinţei şi inimile noastre se vor face ecoul laudelor înălţate de
psalmist lucrurilor minunate ale Domnului. Vom înţelege sensul cuvintelor lui
Hristos: “Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug s-o aibă” (Ioan 10, 10).

Dar această viaţă e plină de paradoxuri, ca de altminteri întreaga


învăţătură a Evangheliei. “Foc am venit s-arunc pe pământ, şi cât aş vrea să
fie-acum aprins!” (Luca 12, 49). Până ce nu trecem prin acest foc ce mistuie
patimile care ne destramă firea, nu vom vedea focul transformându-se în
lumină, fiindcă nu Lumina, ci Focul vine mai întâi: în starea noastră căzută,
arderea premerge luminării. Să binecuvântăm, aşadar, pe Dumnezeu pentru
acest foc mistuitor. Nu cunoaştem dintr-o dată, dar cel puţin cunoaştem “în
parte” (I Corinteni 13,9), că nu există nici o altă cale pentru noi muritorii de a
ne face “fii ai învierii” (Luca 20, 36), de a domni împreună cu Hristos. Oricât
de chinuitoare ar fi această recreare, oricât de dureros ar fi acest proces, el va fi
unul fericit. Erudiţia cere multă osteneală, dar rugăciunea este incomparabil mai
greu de dobândit.

Atunci când Evangheliile şi Epistolele devin reale pentru noi, vedem cât de
naive au fost noţiunile noastre trecute despre Dumnezeu şi despre viaţa întru
El, cât de departe întrece realitatea închipuirea omului. “Pe cele ce ochiul nu
le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea
le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9). Chiar şi numai o
şoaptă a Dumnezeirii e o slavă ce nu se compară cu nici un alt conţinut al vieţii
trăite departe de Dumnezeu. Îngustă este calea, spinoasă şi chinuitoare.
Înaintând pe ea, vom suspina mult. Frica aceea care este “începutul
înţelepciunii” (Psalm 110, 10) se va agăţa de inima noastră şi va răsuci
întreaga noastră fiinţă din afară înspre înăuntru pentru a concentra atenţia
asupra a ceea ce se întâmplă în interior. Neputincioşi în a-i urma lui Hristos,
ne vom opri înfricoşaţi. “Şi erau pe drum… şi Iisus mergea înaintea lor. Şi ei
erau uimiţi; şi cei ce mergeau în urma Lui se temeau” (Marcu 10, 32).
Nimeni dintre noi nu poate scăpa de suferinţă, dacă vrem să ne naştem la o nouă
viaţă în Dumnezeu, dacă vrem să transformăm trupurile noastre fireşti în trupuri
duhovniceşti. (După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, “se seamănă trup
firesc, învie trup duhovnicesc” – I Corinteni 15, 44). Numai puterea
rugăciunii depăşeşte rezistenţa materiei şi eliberează mintea noastră din
această lume strâmtă şi inertă spre vastele spaţii deschise, strălucind de
Lumină.

Mintea e năucită de încercările ce cad asupra ei în lupta noastră pentru


rugăciune. Nu e uşor să identificăm cauza sau felul acestora. Până ce vom intra
“în locaşul cel sfânt lui Dumnezeu” (Psalm 72, 17), vom şovăi adeseori,
nesiguri dacă faptele noastre sunt bineplăcute Celui Preasfânt. Întrucât nu
suntem scutiţi de păcat, putem doar crede că faptele noastre rele provoacă
furtunile ce bântuie în jurul nostru – deşi Sfântul Apostol Petru reamintea
primilor creştini în deznădejdea lor că “Duhul slavei” (I Petru 4, 14) odihnea
asupra lor. Un lucru însă este mai presus de îndoială: va veni ceasul în care
toate încercările şi necazurile noastre vor dispărea în trecut. Atunci vom vedea
că perioadele cele mai chinuitoare ale vieţii noatre au fost cele mai rodnice şi
ele ne vor însoţi dincolo de hotarele acestei lumi, pentru a fi temelia Împărăţiei
“de nezdruncinat” (Evrei 12, 28).

Atotputernicul Dumnezeu ne cheamă din nimic. Prin firea noastră suntem făcuţi
din nimic; însă chiar şi de la Dumnezeu aşteptăm consideraţie şi atenţie. Dintr-o
dată însă Cel Atotputernic Se descoperă pe Sine într-o smerenie nemărginită.
Vederea inundă întreaga noastră fiinţă şi instinctiv ne aplecăm în adoraţie. Chiar
şi aceasta nu pare a fi îndeajuns; oricât de mult vom încerca să ne smerim
înaintea Lui, nu va fi îndeajuns faţă de smerenia Lui.

Rugăciunea către acest Dumnezeu al iubirii şi smereniei se ridică din


adâncurile fiinţei noastre. Când inima noastră e plină de dragoste pentru
Dumnezeu, atunci suntem pe deplin conştienţi de apropierea noastră de El –
chiar dacă ştim foarte bine că suntem doar pământ şi ţărână (cf. Facere 3, 19).
Cu toate acestea, în înfăţişarea văzută a firii noastre, Dumnezeu Cel nemuritor a
zugrăvit asemănarea Fiinţei Sale nevăzute şi astfel putem sesiza veşnicia. Prin
rugăciune intrăm în viaţa dumnezeiască; şi Dumnezeu rugându-Se în noi e
viaţa cea necreată, care ne inundă.

Făcându-ne după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu ne-a aşezat înainte nu ca


o lucrare a Sa în întregime supusă Lui, ci ca un fapt dat (datum) chiar şi pentru
El – ca fiinţe libere. Şi în virtutea acestui fapt, relaţiile dintre om şi Dumnezeu
sunt bazate pe principiul libertăţii. Când abuzăm de această libertate şi
păcătuim, atunci întoarcem spatele lui Dumnezeu. Această libertate de a
întoarce spatele lui Dumnezeu e aspectul negativ, tragic al voinţei libere, dar e
o condiţie indispensabilă ca noi să ne putem împărtăşi de viaţa cu adevărat
dumnezeiască, viaţa care nu poate fi predeterminată.

Avem două alternative diametral opuse: fie să-L refuzăm pe Dumnezeu – ceea
ce este însăşi esenţa păcatului – fie să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru că
suntem făcuţi după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, dorim în chip firesc
desăvârşirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Şi atunci când Îi urmăm, nu
ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur şi simplu imboldul
nostru de a ne asemăna desăvârşit Lui. “Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48).

Tatăl nostru Carele eşti în ceruri


Sfinţească-se numele Tău
Tu mi-ai dat să simt sfinţenia Ta
şi sunt gata să fiu sfânt întru Tine
Vină împărăţia Ta
Fie ca viaţa Ta slăvită să pătrundă în mine
şi să devină a mea
Facă-se voia Ta
În pământul fiinţei mele create, precum în cer,
în Tine Însuţi, din veşnicie.
Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi
“pâinea cea adevărată ce pogoară din cer şi
dă viaţă lumii” (Ioan 6, 32-33).
Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum
şi noi iertăm greşiţilor noştri
Prin duhul Tău Cel Sfânt, dă-mi să iert semenilor,
ca nimic să nu mă împiedice de a primi iertarea Ta.
Şi nu ne duce pe noi în ispită
Tu ştii ticăloşia mea; că sunt de-a pururea gata să păcătuiesc.
Trimite îngerul Tău să stea în calea vrăjmaşilor mei
atunci când păcătuiesc (cf. Numeri 22, 22).
Ci ne izbăveşte de cel rău
Izbăveşte-mă de puterea vrăjmaşului de moarte,
vrăjmaşul omului şi al lui Dumnezeu.

La început ne rugăm pentru noi înşine; dar atunci când Dumnezeu, prin
Duhul Său Cel Sfânt ne dă înţelegere, rugăciunea noastră dobândeşte
proporţii cosmice.
Atunci când ne rugăm cu rugăciunea “Tatăl nostru”, ne gândim la întreaga
umanitate şi cerem plinătatea harului pentru toţi oamenii ca şi pentru noi înşine.
Sfinţească-Se Numele Tău de către toţi oamenii.
Vină împărăţia Ta pentru toate popoarele, ca viaţa Ta Dumnezeiască să devină
viaţa lor.
Facă-se voia Ta: voia Ta singură îi uneşte pe toţi în dragostea Ta.
Izbăveşte-ne de cel rău – de “ucigătorul” (Ioan 8, 44) care seamănă până departe
vrăjmăşie şi moarte.

(Potrivit interpretării noastre creştine, răul – ca şi binele – există numai acolo


unde există o formă personală de existenţă. Fără această formă personală n-ar
exista nici un rău, ci numai procese naturale determinate).

Existenţa răului în lume în general şi în umanitate în special ridică problema


participării lui Dumnezeu la viaţa istorică a neamului omenesc. Mulţi şi-au
pierdut credinţa fiindcă li se pare că dacă Dumnezeu ar fi existat, răul n-ar fi
putut fi atât de puternic şi nici n-ar fi fost răspândită suferinţa atât de absurdă. Ei
uită însă că Dumnezeu ţine la libertatea omului, care e rădăcina principală a
creaţiei Sale, după chipul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar interveni atunci
când omul înclină spre rău, ar însemna să-l lipsească de posibilitatea
autodeterminării şi să-l distrugă în acelaşi timp. Dar Dumnezeu poate şi
mântuieşte cu adevărat oameni şi naţiuni dacă ele umblă pe calea pe care El le-o
arată.

Hristos a spus: “N-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34) şi
“dezbinare” (Luca 12, 51). Hristos ne-a chemat la război pe tărâmul duhului şi
arma noastră este “sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni
6, 17). Bătălia noastră e dusă în condiţii extraordinar de inegale. Suntem legaţi
de mâini şi de picioare. Nu îndrăznim să lovim cu foc sau sabie: singura
noastră armă e iubirea, chiar şi pentru vrăjmaşi. (…)

Domnul a îndreptat şi sfinţit şirul strămoşilor Săi. În chip asemănător, fiecare


dintre noi, dacă urmăm lui Hristos, ne putem îndrepta pe noi înşine în fiinţa
noastră individuală, restaurând chipul lui Dumnezeu în noi printr-o căinţă totală,
şi făcând astfel, putem ajuta la îndreptarea strămoşilor noştri. Purtăm în noi
înşine moştenirea păcatelor strămoşilor noştri; şi, în virtutea unităţii
ontologice a neamului omenesc, tămăduirea noastră înseamnă şi tămăduirea
lor. Suntem atât de legaţi între noi, încât omul nu se mântuieşte doar pe sine
însuşi.

Am găsit că monahii de la Sfântul Munte înţelegeau bine acest lucru. Un monah


e un om care şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu, care crede că, dacă vrem ca
Dumnezeu să fie în întregime cu noi şi în noi, atunci trebuie ca şi noi să ne
dăruim Lui cu totul, iar nu numai în parte. Monahul renunţă la căsătorie şi la
naşterea de copii, pentru a păzi şi ţine poruncile lui Hristos, cât mai deplin cu
putinţă. Dacă un monah nu-şi realizează adevăratul tău scop – acela de a trăi
viaţa pe pământ, având mintea unită cu Hristos – monahismul său nu este unul
sădit aşa cum se cuvine. Cu alte cuvinte, el nici nu ajută la continuarea neamului
omenesc prin naşterea de prunci, nici nu promovează în întregime nemurirea
prin înviere. El renunţă la planul istoric, prin refuzul de a-şi asuma o acţiune
istorică pozitivă – ca să nu spunem şi politică – însă nu-şi transferă existenţa în
planul spiritual metaistoric. Necâştigând nici o biruinţă în planul universal al
războiului duhovnicesc, el nu-i ajută nici pe semenii săi să realizeze planul
dumnezeiesc. Cu toate acestea, chiar dacă monahul nu poate realiza
desăvârşirea creştină, năzuinţa sa ajută chiar şi aşa întreaga lume.

Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule,


Singurul Adevăratul Dumnezeul nostru,
Pururea viu şi atotputernic,
Care singur dai tărie celor necăjiţi
Şi sprijin celor slabi;
Tu, fără de Care cei puternici slăbesc
Şi cei tari devin neputincioşi,
Cei sătui flămânzesc
Şi cei tineri se înconvoaie,
Ascultă-ne în necazul nostru
Şi ridică-ne la o slujire vrednică de Tine.
Rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte!

Atunci când prin harul Duhului Sfânt i se dă unui om să “ajungă… la starea de


bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13), un
astfel de eveniment se răsfrânge în modul cel mai hotărât nu numai asupra
destinului întregii umanităţi – înrâurirea sa trece dincolo de hotarele istoriei şi
se răsfrânge asupra întregii vieţi cosmice, fiindcă însăşi lumea a fost creată
pentru om.

Când ne abatem de la calea arătată de Hristos – adică de la îndumnezeirea


omului prin puterea Duhului Sfânt – întregul rost al venirii omului în lume
dispare”.

(Arhimandritul Sofronie, “Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”, Editura


Deisis, Sibiu, 1998)
Părintele Symeon de la Essex şi Părintele Rafail Noica - “Abandonaţi-vă în
mâinile lui Dumnezeu!”

Părintele Symeon de la Essex şi Părintele Rafail Noica – Biserica Memorială


Mihai Viteazul, Alba-Iulia, 1993

Cuvintele Părintelui Simeon de la Essex rostite acum mai mulţi ani la Bisericuţa
Memorială “Mihai Viteazul” din Alba-Iulia, cu hramul Sfântului Siluan
Athonitul, în traducerea şi apoi în succinta comentare a Părintelui Rafail Noica:
“În mănăstirea mea, cam jumătate din cei care sunt acolo – călugări şi călugăriţe
– au vârsta voastră. Sunt oarecum “mămăruţele” mele (traducerea fr. coccinelle
= buburuză, mămăruţă).

Aş dori să vă spun câteva cuvinte, aşa cum le vorbesc lor: Să fiţi căutători de
Dumnezeu, aşa cum alţii sunt căutători de aur! Să fiţi căutători de Dumnezeu
pentru a dobândi pacea în inimă.

Sfântul Serafim din Sarov spunea: “Păstrează pacea în inima ta şi vei mântui
în jurul tău mii de suflete!” Dar trebuie să înţelegem că pentru a dobândi pacea
în inimile noastre avem o întreagă cale de parcurs. Într-un oarecare sens, pacea
inimii este punctul final al acestei căutări.

Primul stagiu (prima etapă) cere trăirea în smerenie. Ce este smerenia


altceva decât… a trăi în adevăr înaintea lui Dumnezeu? A fi tu însuţi din
toată inima şi din tot sufletul înaintea Domnului. Poate că atunci vom
descoperi că suntem săraci, că suntem slabi, că suntem păcătoşi.

Dar să nu ne temem: orişiunde am fi, orişicare ar fi calea pe care am luat-o,


orişicare ar fi situaţia în care vă găsiţi, oricât de îndepărtată de Dumnezeu ar fi
ea, trebuie tot mereu să vă aduceţi aminte că sunteţi iubiţi de Dumnezeu!
Orişicare ar fi acea situaţie în care vă aflaţi! Şi datorită acestei dragoste (iubiri),
vă puteţi abandona în mâinile lui Dumnezeu în orice situaţie în care vă aflaţi.

Abandonarea în mâinile lui Dumnezeu este etapa cea de-a doua. Ne este
indispensabilă (această etapă), căci dacă nu ştim să ne abandonăm, ce poate face
Dumnezeu? Căci El este cel care va face, ne face (intru) sfinţi. Dar nu poate să
facă din noi sfinţi decât dacă suntem cu adevărat în mâinile Lui. Şi v-aş spune
atunci să nu vă fie frică şi să vă abandonaţi cu totul în mâinile lui Dumnezeu!
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu plin de milă şi de iubire. Uitaţi-vă la ce
ne-a spus Hristos în pilda fiului risipitor, în întâlnirea sa cu samarineanca,
asemănătoare cu cea cu femeia păcătoasă. Unde vedeţi o osândire din partea
Dumnezeului nostru? Nu este decât un cuvânt al iubirii. Acest cuvânt, care
urmăreşte creaţia în fiinţa noastră astăzi este descoperirea acestui cuvânt al
dragostei şi al milei, care ne dă adevărata pace a inimii.

Aşa ca să cerem tuturor sfinţilor care au cunoscut această cale pe pământ, să


le cerem ca să mijlocească pentru noi, în faţa Domnului nostru, pentru ca să
înţelegem şi noi cât este de important să ne abandonăm în mâinile lui
Dumnezeu prin smerenie. Este ceea ce vă urez eu din inimă!

Aş vrea să termin prin a vă mulţumi pentru calitatea rugăciunii şi a cântării


voastre. Aseară am fost cu Părinţii la Catedrală, era foarte frumos, ne-am rugat
foarte bine, dar astăzi am fost foarte fericit să vă aud şi, deşi nu înţeleg
româneşte în chip firesc, cred că în ciuda acestui fapt am înţeles ceva: că sunteţi
cu adevărat copii ai lui Dumnezeu! Amin.

* Cuvintele Părintelui Rafail:

(…) “Fericiţi cei săraci cu duhul“:

“Cei săraci cu duhul” – aş îndrăzni să tâlcuiesc asta ca fiind… cei care îşi dau
seama că sunt săraci cu duhul (că toţi suntem prăpădiţi), adică… smerenia!

Şi Părintele (Simeon spunea): ce e smerenia decât a trăi în adevăr?

Prima mişcare a smereniei este realismul duhovnicesc; Care realism e…


groaznic!
Căci şi Părintele zice: nu vă înfricoşaţi, are destulă dragoste Dumnezeu! Şi ce se
întâmplă?

Dacă putem să răbdăm cât de puţin viziunea asta groaznică a ce suntem noi, –
pentru că: ce înseamnă sărăcia cu duhul? înseamnă iadul! -, dacă putem vedea
– dar această vedere Dumnezeu ne-o ascunde într-o măsură, pentru că n-o
putem răbda -, dar dacă răbdam ceva din ea, ce se întâmplă?… începem să
plângem înaintea lui Dumnezeu, începe pocăinţa adevărată. Fericiţi cei ce plâng
şi aşa mai departe…“.
Sfântul Teodor Studitul - Numai Cel ce a zis mării „Taci, liniștește-te!”
poate liniști și gândurile noastre zbuciumate

Să alergăm la Cel ce poate să ne mântuiască din moartea păcatului, cu rugăciune


intensă și lacrimi fierbinți și vrăjmașul va pleca degrab. Căci se spune în Psalmi:
Și Mă cheamă pe Mine în ziua necazului tău și te voi izbăvi și Mă vei prea slăvi
(Psalmul 49, 15).

Te-a rănit vrăjmașul? Dar Domnul te-a tămăduit. Te-a tulburat acela? Dar Cel
ce a zis mării Taci, liniștește-te! (Marcu 4, 39) a potolit și gândurile care se
zbuciumă în noi precum valurile. Și o, binefacere!, nu apucăm bine să-L
chemăm, și Cel Bun vine cu milă și îndurări (Psalmul 102, 4) și împlinește
rugăciunea celui ce se roagă și risipește norul întristării și aduce în inimă lumină
prin gândurile bune.

Și ce nu face? Dacă și pentru noi S-a predat pe Sine până la moarte, încă moarte
pe cruce (Filipeni 2, 8). Cum nu ne va da toate împreună cu El? (Romani 8, 32)
Pentru aceea să stăruim, fraților, slujindu-I lui cu însuflețire, ridicându-ne din
căderi, alergând cu tărie în alergarea nevoinței. Știind că la sfârșitul luptelor
cununi ne sunt gătite.

Așadar, să ne folosim mai mult de mărturisire, fiindcă spovedania este frâu


pentru a nu păcătui. Să ne folosim de smerenie, fiindcă prin aceasta se zdrobesc
săgețile arzătoare ale celui rău (Efeseni 6, 16). Să ne folosim de credință, că fără
credință este cu neputință să bineplăcem lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).
Poate vom fi nedumeriți sau cu totul nedumeriți cum, deși luptăm, suntem prinși
de cugete nelegiuite. Dar aceasta o pătimim din pricina căderii lui Adam: Ci a
împărățit moartea de la Adam până la Moise și peste cei ce nu păcătuiseră, după
asemănarea greșelii lui Adam (Romani 5, 14) și s-a îmbolnăvit foarte firea
noastră cea iubitoare de plăceri. Apoi la venirea lui Hristos prin baia nașterii din
nou și a înnoirii Duhului Sfânt (Tit 3, 5), întărindu-se firea noastră, noi ne-am
întors la starea de la început. Dar fiindcă s-a îmbolnăvit o dată, a învățat să fie
bolnavă și de aici, cu ușurință alunecă în iubirea de plăceri.

Totuși sfinții atât de mult s-au întărit în frica și dragostea lui Dumnezeu, încât
nu le-a ajuns numai siguranța lor, ci au întins mâna și altora, ca să alunge
demonii și să lucreze zeci de mii de minuni.

Dar noi, chiar dacă suntem departe de petrecerea lor, cel puțin atât cât este cu
putință, frații mei, să ne sârguim să-i imităm. Și bunul nostru Dumnezeu va
primi micul nostru prinos, precum a primit isprăvile mari ale acelora și
împreună cu aceștia ne va da nouă Împărăția Lui, în Hristos Iisus, Domnul
nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul, Catehezele mici, traducere de Laura Enache,


Editura Doxologia, Iași, 2018, pp. 476-477)
Sfântul stareţ Nicon al Optinei: “Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar
dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, priveşte
spre Hristos!”

Cuvânt rostit la Evanghelia umblării pe ape şi a liniştirii furtunii după a


doua Liturghie:

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Fiecare povestire evanghelică are întotdeauna două înţelesuri, două sensuri.


Unul – exterior, limpede pentru toţi şi altul – interior, profund, tainic, care nu
este clar pentru toţi. Aşa şi Evanghelia de astăzi, care s-a citit în timpul
Liturghiei, după conţinutul său exterior este clară pentru toţi şi uşor de înţeles.
Dar înţelesul ei lăuntric poate nu este clar pentru toţi. Voi încerca să vă dezvălui
sensul ei lăuntric, profund.

Marea pe care pluteau ucenicii în timpul furtunii este marea vieţii, este lumea
aceasta, este viaţa care ne înconjoară, cu valurile, necazurile, nevoile şi ispitele
ei… Ucenicii pluteau pe mare, iar în jurul lor s-a dezlănţuit furtuna. Aşa şi noi,
plutind pe marea vieţii, suntem împresuraţi de valurile necazurilor şi ale
ispitelor, care vin asupra omului de la lume, de la trup şi de la diavol. Aşadar, în
timpul furtunii, în mijlocul valurilor copleşitoare, înaintea ucenicilor a apărut
Hristos. El mergea pe apa acestei mări învolburate, însă ucenicii nu ziceau că El
este Hristos. Ei credeau că este o nălucă şi că este numai închipuirea lor.

Aşa este şi pe marea vieţii. Când îl lovesc pe om încercările, când se ridică


valurile ispitelor, el caută ajutor pretutindeni şi nu-l găseşte nicăieri. Peste tot
este înşelat în nădejdile lui. I se pare că este părăsit de toţi, şi de Dumnezeu, şi
de oameni. Cade în întristare, aproape în deznădejde. Dar Domnul este
aproape. El vine la noi şi ne întinde ajutorul Său dumnezeiesc. El este gata să
ne ajute întotdeauna, în orice clipă, dar noi nu avem credinţă, credem că nici
aici nu există nădejde, că aşa ni se pare nouă, că este o fantezie, o nălucă şi
că nu putem aştepta ajutor de nicăieri. Şi mulţi, ne mai crezând în ajutorul
de Sus, resping cu desăvârşire acest ajutor dumnezeiesc şi încetează să-l caute
în Dumnezeu, căutându-l numai în mijloacele acestei lumi.

Unora însă, dacă nu găsesc ajutor nicăieri – căci deşartă este izbăvirea de la
oameni – le vine în gând: poate că ar trebui să încerce să alerge încă o dată la
Dumnezeu, să apeleze încă o dată la mijloacele ajutorului dumnezeiesc. Şi,
asemenea lui Petru, spun: Doamne, dacă eşti Tu, dacă mă poţi ajuta, porunceşte-
mi să vin la Tine pe apă.

Şi iată, luaţi seama! Hristos îi spune lui Petru: „Vino!”. Nebăgând în seamă
furtuna şi valurile, Petru a pornit şi atât timp cât a privit la Hristos, a mers fără
teamă şi fără primejdie, valurile nu l-au scufundat. Însă, când privirile lui s-au
desprins de Hristos şi a început să vadă valurile mării dezlănţuite, Petru s-a
speriat, l-a cuprins îndoiala şi a început să se scufunde.

Aşa şi omul, când merge pe calea credinţei în Hristos cu ajutorul lui Dumnezeu,
la început îşi păstrează trezvia sub influenţa luminării dumnezeieşti şi merge
ferm, cu nădejde. Necazurile şi încercările vieţii nu-l pot doborî, nu-l pot
influenţa, nu îi clatină inima. Dar, când îşi desparte privirile minţii, gândurile şi
simţămintele lui de Hristos, de ajutorul Lui dumnezeiesc şi le îndreaptă spre
valurile clocotitoare ale mării vieţii, spre necazuri şi ispite, atunci începe să
slăbească şi nu poate să nu se clatine în credinţă. Chiar dacă se dezlănţuie
marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie,
priveşte spre Hristos, adu-ţi aminte că Domnul este aproape.

„Viu este Domnul şi viu este sufletul tău” (1 Regi 20, 3). Domnul este
întotdeauna gata să ne vină în ajutor. Şi, când omul îşi pierde credinţa şi începe
deja să se scufunde, temându-se de valurile necazurilor şi ale ispitelor, negăsind
ajutor nicăieri, asemenea lui Petru, agăţându-se de ultima nădejde, strigă:
„Doamne! Salvează-mă, pier!” Şi cu mare smerenie aleargă la Domnul şi cere
ajutorul Lui dumnezeiesc. Iar Domnul îi spune: „Puţin credinciosule, de ce te-ai
îndoit? Iată, Eu sunt lângă tine”. Şi Domnul îl ia pe om de mână şi îl ridică, aşa
cum se spune în psalm: “Cel ce scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din
gunoi pe cel sărman” (Ps. 112, 7). Şi îl ridică cât mai sus…

Trebuie să ştiţi că pronia lui Dumnezeu nu ne scoate cu desăvârşire din


necazuri, nu le alungă cu desăvârşire de la noi, nici nu ne izbăveşte de ispite,
nu ne desparte de ele, ci ne dă putere, tărie şi bărbăţie să le îndurăm, să le
biruim. Uitaţi-vă la toată ceata sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu… Domnul nu
i-a scos din năpaste, nu i-a izbăvit de necazuri, ci le-a dat voinţă tare, nădejde
tare ca să nu fie clătinaţi de ele nici chiar în cele mai crunte încercări.

Şi, într-adevăr, nimic nu i-a putut clătina, precum spune sfântul apostol: „Cine
ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau
prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau
sabia?”.

Şi Hristos S-a rugat pentru ucenicii Săi şi L-a rugat pe Dumnezeu Tatăl: „Nu
Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (Ioan 17,
15).

Domnul îngăduie ispitele şi în acelaşi timp dă şi puterea de a îndura aceste


ispite. Atât timp cât a privit la Hristos, Petru a mers pe apă. I s-a dat putere de
către Dumnezeiescul Mântuitor să meargă şi a mers. Furtuna însă nu a încetat,
valurile nu s-au domolit, sub picioarele lui era marea, care clocotea. Când ne
lovesc şi pe noi necazurile şi ispitele, trebuie în timpul năvălirii lor să avem
deosebită tărie şi bărbăţie.

Trebuie să ştiţi că loc lipsit de griji nu a existat, nu există şi nu va exista


niciodată pe pământ. Loc senin şi lipsit de griji poate exista numai în inima
noastră. Dacă inima va fi plină de iubire dumnezeiască, ea va fi senină şi fără de
griji, va fi liniştită şi nici un necaz nu o va speria.

Când Dumnezeiescul Mântuitor a intrat în corabie la ucenicii Săi, când ei s-au


unit cu Hristos, şi L-au văzut, şi L-au simţit alături de ei, atunci – se spune în
Evanghelie – „vântul a încetat” şi “s-a făcut linişte mare“. Acelaşi lucru se
întâmplă şi cu omul. Dacă vom fi cu Hristos şi în Hristos, nici un necaz nu ne va
tulbura, iar bucuria va umple inima noastră astfel încât şi în necazuri, şi în
vremea ispitelor ne vom bucura. Dacă Hristos va fi în inima omului, dacă inima
lui va fi plină de iubire dumnezeiască, atunci nici o trăire pământească nu ne va
atrage atenţia. Hristos, această Frumuseţe Unică, Adevărată şi Nestricăcioasă,
va atrage inima omului mai presus decât toate celelalte trăiri…

Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului, marele plăcut al lui Dumnezeu,


medita odată la Dumnezeiasca Liturghie – pe care noi tocmai am săvârşit-o –
şi cu exaltare a glăsuit, numindu-L pe Hristos Pâine Cerească: „Pâine Prea
dulce! Tămăduieşte cu un cuvânt inima mea ca să simt în mine dulceaţa
iubirii Tale! Pâine Preadulce, vindecă-mi orice suferinţă ca în afară de Tine
nici o altă frumuseţe să nu-mi doresc! Pâine Prea cinstită, plină de toată
dulceaţa şi buna mireasmă, intră în inima mea şi cu dulceaţa bunei Tale
miresme umple cele dinlăuntru ale sufletului meu! Pâine Sfântă, Pâine Vie,
Pâine Prea dorită! Intră în inima mea şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea
trupului şi a duhului! Fii păzitoarea neîncetată a sufletului meu!”.

Aşa a glăsuit sfântul plăcut al lui Dumnezeu, căci inima lui ardea de dragostea
către Domnul. El dorea ca nici o frumuseţe stricăcioasă a lumii acesteia să nu-i
despartă inima de Hristos.

Eu nu pot cere nici de la voi, nici de la mine acea dragoste înflăcărată către
Domnul, de care ardea sfântul lui Dumnezeu. Acest lucru este cu neputinţă
dintr-o dată pentru noi. Dar, totuşi, este cu putinţă şi chiar trebuie ca întotdeauna
şi mai ales în ispite să alergăm la Domnul Iisus Hristos, să strigăm la El, să
căutăm ajutor numai la El şi numai de El să ne lipim inima. Dacă vom alerga la
Domnul, El ne va cerceta, va intra în inima noastră, ne va ocroti, ne va apăra de
toate ispitele, va fi pentru noi stâlp tare în faţa vrăjmaşilor şi ne va duce drept la
ţinta dorinţelor şi năzuinţelor noastre, la fericirea veşnică, în Împărăţia
Cerurilor. Amin.

27 iulie 1925″

(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura


Egumenița 2009)
Arhim. Efrem Filotheitul: “Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci
să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu
vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de
mult s-ar răni în luptă!”

“De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de
milostiv este Dumnezeul nostru…. Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe
om, dacă se pocăieşte şi nădăjduieşte, diavolul se va teme de el... Deznădejdea
păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să
acopere oceanul? […] Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă,
fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul
meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui: „Mai bine să mor în
luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei
împotriva diavolului”.

Despre credinţă, nădejde şi răbdare

(fragmente):

“Încredinţează-te lui Dumnezeu Care Se îngrijeşte de făpturile Sale. Nici măcar


o frunză nu cade din copac fără voia Sa cea dumnezeiască. Cu atât mai mult
omul, fiul Său după har, creştinul, va fi oare în afara purtării Sale de grijă? Nu,
dar diavolul care îţi cunoaşte neputinţa, te ispiteşte pentru a te chinui.

Când avem ca temelie nădejdea în Dumnezeu, atunci suntem întemeiaţi pe


piatră şi chiar dacă vor sufla vânturile şi vor cădea ploi, nu ne vor doborî. Dar
când ne întemeiem pe nădejdea în strădaniile noastre, temelia noastră se află pe
nisip şi atunci uşor vom cădea.

Nu te întrista, toate vor trece. Aşa este încrustată calea celor care se mântuiesc,
plină de chinuri şi întristări.

***

De ce te laşi biruit de întristare şi umbli posomorât? Este nevoie să înfrunţi


duhul întristării cu puţină mângâiere, ca să biruieşti stările de deznădejde aduse
de cel viclean. Dacă vei asculta de toate cele aduse de duhul cel viclean al
întristării, niciodată nu vei vedea bucuria izvorâtă din nădejde.

Toate cele care s-au scris în Sfintele Scripturi, spre a noastră povăţuire s-au
scris, pentru ca prin ele să-l înfruntăm pe cel care ne înşală pe noi, pe balaurul
cel pierzător.

Şi văzând Părintele Cel Preamilostiv pe fiul cel desfrânat venind, a alergat în


grabă şi îmbrăţişându-l l-a sărutat, nescârbindu-Se nici de întinarea lui, nici de
starea sa cea jalnică, cea lăuntrică şi cea exterioară. Cine poate descrie
sentimentele părinteşti atunci când a îmbrăţişat pe iubitul Său fiu, pe care îl
credea mort şi pierdut, care însă era viu şi întors la pocăinţă? Faptele au arătat
că i-a dăruit vrednicia si moştenirea fiască de mai înainte.

Către cine spunea acestea gura cea dumnezeiască a Domnului? Oare nu spre a
noastră mângâiere? Pentru ca atunci când ne învăluie furtuna deznădejdii să
legăm corabia sufletului nostru de ancora mântuitoare a nădejdii, a dragostei şi a
milostivirii Părintelui nostru ceresc.

Domnul a întemeiat Biserica Sa pe pământ, ca pe o Mireasă a Sa, pentru a


mijloci pentru fiii Săi. Ne-a lăsat marea Taină a Sfintei Euharistii, pentru ne
curăţa şi a ne uni cu Dumnezeu. Dacă sângele viţeilor şi al ţapilor îi curăţa în
Vechiul Testament pe cei care păcătuiau, cu atât mai mult Sângele lui Hristos ne
va curăţi de tot păcatul.

„Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei


spurcaţi, îi sfinţea spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos,
Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de
prihană, va curăţa cugetul vostru de faptele cele moarte” (Evrei 9, 13-14)

Diavolul, cel care din ură şi invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se
duhovniceşte, face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este
bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să
ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne feluritelor sale meştesugiri.

Cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi cine a deznădăjduit şi


s-a mântuit? De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din
experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru. Dacă copilul care
nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în aşteptarea sa, cu atât mai
mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a Cărui dragoste nu se
aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc. Dacă
cineva va cădea de mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să
se pocăiască, de vreme ce nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat.

Pentru cine a pătimit Hristos? Oare nu pentru sufletele noastre rănite de balaur?
“Şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi
trăia“.

Nădăjduieşte şi tu, suflete smerit, în milostivirea cea bogată a Părintelui nostru


ceresc, Care niciodată nu a lepădat pe cineva, niciodată nu S-a scârbit de cineva.
Pe toţi îi primeşte, căci nicidecum nu s-a umplut locul milostivirii Sale. Şi pe
primul îl miluieşte, dar nici pe ultimul nu-l leapădă, ci pe toţi deopotrivă îi
primeşte din multa Sa bunătate.

Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi
datorită milostivirii lui Dumnezeu.

„Slavă milostivirii Tale, slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni”.

***

De ce te mâhneşti şi te întristezi peste măsură pentru diferitele întâmplări? Nu


suntem în afara Proniei Dumnezeieşti, astfel încât să fim conduşi de către
soartă. Prin urmare, tot ce ni se întâmplă este în ştiinţa lui Dumnezeu, aşa că nu
ni se întâmplă nimic mai presus de puterile noastre.

Să fie zdrobiţi de întristare cei care nu cred în dumnezeiasca Pronie. Noi însă
care credem în atotprezenţa lui Dumnezeu şi că nici o creatură nu este lipsită de
pronia Sa, nu suntem îndreptăţiţi atunci când ne mâhnim peste măsură, fiindcă
arătăm în faptă că suntem lipsiţi de credinţă si luminare.

„Fericit bărbatul care nădăjduieşte în Dumnezeu, căci ca un leu îndrăzneşte“.

Dacă Dumnezeu este Cel care îngăduie, facă-se, Doamne, voia Ta!
“Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?“.

Sfaturile Domnului cine poate să le cunoască?

„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia


Cerurilor”, adică se referă la credinţă şi nerăutate.

***
[…]

Să răbdăm toate, pentru ca pe Dumnezeu să-L dobândim. Când pe cele rele le


vom suferi, îndată bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de
bucuria acestei lumi, atunci fără îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu
în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care ne vom lipsi aici, este cu
neputinţă să nu ne desfătăm într-o răsplată viitoare.

Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm cu dobândă din banca nevăzută a lui
Dumnezeu, cea plină de darurile Sale.

Aruncăm seminţele virtuţilor pentru ca să înflorească flori mult mirositoare în


cununa slavei celei veşnice ce va încununa capetele noastre.

***

Nu trebuie să ni se pară ciudat că suntem războiţi de patimi şi boli, ci să


rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, acest balsam pentru rănile cele
sufleteşti şi trupeşti. Răbdarea este diamantul care îl împodobeşte pe creştin si
netedă face calea mântuirii noastre. Răbdarea este bărbăţia sufletului,
sprijinul, rădăcina cea adâncă, care ţine pomul atunci când îl lovesc vânturile
şi râurile îl potopesc.

Când cazi, ridică-te şi când păcătuieşti, pocăieşte-te! Numai să nu intre otrava


deznădejdii în sufletul tău, ci priveşte marele ocean al milostivirii lui
Dumnezeu. Oricâte ar păcătui cineva, toate se pierd în nemărginirea bunătăţii lui
Dumnezeu.

***

Mulţumeşte din tot sufletul lui Dumnezeu, care te iubeşte, precum văd, foarte
mult. Căci dacă nu te-ar iubi, nu ai fi cum eşti acum. Tu crezi că eşti pierdut, dar
eu văd că eşti foarte bine sufleteşte. Numai să nu deznădăjduieşti, să nu-ţi pierzi
nădejdea, căci cel ce nădăjduieşte nu va fi ruşinat.
Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi
nădăjduieşte, diavolul se va teme de el, fiindcă inima părintească a Părintelui
Ceresc se înmoaie la cuvântul „am păcătuit” al fiului Său risipitor şi aleargă
primul, îl îmbrăţişează şi îl sărută, după care junghie viţelul cel îngrăşat, căci
mort a fost fiul Său si a înviat.

Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână


de nisip să acopere oceanul?

[…]

Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să


plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se
mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă.

Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră. De unde va găsi lutul puterea
de a ţine presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh?
Cunoaşte foarte bine, că de îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru
aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi
ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l lasă atât cât poate
răbda fiecare suflet.

Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de


rănile noastre şi să continuăm lupta. Iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi
mica noastră dorinţă de a ne mântui, ne va da biruinţa.

Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se
năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj
sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui: „Mai bine să mor în luptă pentru slava
lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.

[va urma]

(din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos,


2015)
Arhim. Efrem Filotheitul: “Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai
Aceluia pe Care L-au răstignit…”

Stareţul Efrem, filotheitul (marele duhovnic cu viaţă sfântă din Arizona):

„Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze“ [Ioan 14,27]. Credeţi


în Dumnezeu, fiii mei, că nu ne va lăsa să fim ispitiţi peste puterea noastră,
căci împreună cu ispita va veni şi ajutorul lui Dumnezeu.

Hristos ne spune că: „dacă pe Mine M-au urât şi pe voi vă vor urî şi dacă pe
Mine M-au prigonit şi M-au hulit şi blestemat, şi pe voi vă vor prigoni şi vă vor
huli şi blestema”. Şi acestea le vor face cu voi, fiindcă nu cunosc pe Dumnezeu
şi „nu ştiu ce fac”.

Noi, fiii mei, Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi fiindcă Îl iubim şi suntem ai lui


Dumnezeu, pentru aceasta ne urăşte lumea, fiindcă nu este de acord cu Legea
Lui.

Aşadar, curaj, fiii mei! Suntem ucenici ai Aceluia pe Care L-au răstignit. Şi noi
ne vom răstigni în ispite şi precum Acela a înviat, tot astfel vom învia şi noi şi
ne vom slăvi în vecii vecilor.

Diavolul a ridicat furtună, dar se va risipi, fiindcă Dumnezeu este atotputernic şi


nimic nu poate să se facă fără voia Lui cea dumnezeiască.
„Cu noi este Dumnezeu”. Hristos împărăţeşte înlăuntrul tuturor celor care
ne-am botezat întru El, şi de aceea nu ne temem de nimic. Se poate ca să
intrăm în ispită, dar adevărat este cuvântul Celui Care ne-a izbăvit pe noi,
căci a spus: „Eu am biruit lumea”. Şi noi vom birui, chiar dacă marea se
învolburează în chip înfricoşător. Nu vă temeţi de nimic, ci numai de
Dumnezeu să vă temeţi, de Cel care poate să ne trimită în gheenă, dacă nu
luăm aminte.

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este Împărăţia Cerurilor“. Nu


uitaţi ce au îndurat primii creştini pentru a-şi păstra credinţa în Hristos; se
ascundeau în catacombe, prigoniţi fiind şi necăjiţi. Şi noi suntem fericiţi că
suntem prigoniţi pentru dorinţa noastră de a-L adora pe Dumnezeu şi de a ne
păstra curăţia.

Vom trece prin multe, dar la sfârşit biruinţa va fi dată lui Iisus Cel Răstignit,
fiindcă Crucea este semnul nostru purtător de biruinţă. De aceea nu vă temeţi,
căci cu noi este Dumnezeu.

[…]
***

Furtună înfricoşătoare s-a ridicat pe Marea Tiberiadei. Vântul ameninţa să


scufunde corabia mică în care Se afla Iisus cu Ucenicii Lui. Ucenicii sunt
înfricoşaţi foarte. Nimeni nu doarme, fără numai Domnul vieţii si al morţii.
„Scoală-Te, Învăţătorule, strigau ei deznădăjduiţi, căci pierim“. Atunci Cel ce
toate le ţine în mâna Sa S-a sculat şi a certat marea şi vânturile şi s-a făcut
linişte mare.

Să credem şi noi în puterea lui Iisus şi atunci vrăjmaşul va preda armele şi se va


face linişte mare.

Pentru care dragoste suferiţi? Care dintre voi şi-a pus chiar şi viaţa sa pentru
fraţii săi? Cărei porunci v-aţi făcut din dragoste împlinitori? Veţi răspunde:
„Pentru dragostea lui Hristos, întru Care am nădăjduit, că toate prin puterea Sa
vor avea un sfârşit bun”.

Bine, foarte bine. Căci El este Cel care numără şi perii capului nostru. Credem,
oare, că se va face ceva fără voia Lui? Iar dacă suntem ocrotiţi de Pronia Sa cea
dumnezeiască, de ce să ne temem? Nu trebuie, oare, să ne temem mai vârtos de
Acela Care poate să ne arunce în gheenă pentru păcatele noastre?

În loc să aveţi curaj şi laudă în Hristos spre slava Celui Care v-a învrednicit să
vă nevoiţi în acest chip, voi vă lăsaţi cuprinşi de întristare, de gânduri şi cârtire.
Laudă, repet, se cuvenea să aveţi, pentru că Dumnezeu v-a învrednicit, pe voi
nevrednicii, să deveniţi organe ale Proniei Sale, pentru mântuirea sufletelor
celor alese pentru care Hristos a murit.

Pentru Dumnezeu, nu vă întristaţi! Nu voiţi să pierdeţi răsplata voastră care va fi


multă în Cer.

A propovădui cuvântul lui Dumnezeu este o virtute mai mică, dar ca să ne


jertfim pentru El este dragostea desăvârşită, adică să ne punem sufletele noastre
pentru dragostea aproapelui. Desigur, această virtute este ostenitoare şi
primejdioasă, dar oare marile vrednicii se dobândesc fără osteneală? Să nu
uităm vrednicia dumnezeieştii Răstigniri şi că datori suntem şi noi să fim mici
mântuitori, atunci când vremea o va cere, potrivit voii dumnezeieşti.

„Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni“‘; dacă pe Mine M-au
învinuit, şi cu voi vor face la fel. Şi când toate acestea le veţi pătimi pentru
Numele Meu, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în Ceruri.

Să-L socotim pe Dumnezeu Părintele nostru. Să ne odihnim la sânul Său cel


cald, iar El ştie cum să rânduiască toate spre folosul nostru.

Ca oameni – şi eu sunt primul – ne este frică la început, pentru a ni se vădi


neputinţa, dar apoi vine bunul Cirinean, Harul dumnezeiesc, şi ridică Crucea
noastră şi urcăm pe Golgota mai uşor.

Oare Hristos nu S-a temut în Ghetsimani? Pentru ce s-a făcut sudoarea precum
picăturile de sânge? Acestea şi altele au arătat neputinţa omenească, dar apoi, ca
Dumnezeu, liniştit şi blând ca un miel fără de răutate, Şi-a jertfit viaţa pentru
omul cel nemulţumitor“.

(din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos,


2015)
Arhim. Efrem Filotheitul despre frică, dezertare şi trândăvie în războiul
duhovnicesc: “Din faptul că deznădăjduieşti cunoaşte că acesta este război,
este bombardament al vrăjmaşului… Prin urmare trebuie răbdare,
stăruinţă, curaj. Aceasta să nu-ţi întunece cerul nădejdilor tale”

“Îţi doresc, fiica mea, ca să te nevoieşti. Nu uita scopul mântuirii, căci diavolul
caută pe cine să înghită. Nu dormita, căci timpul nu este în mâinile noastre;
viaţa noastră atârnă de un fir de aţă. Sileşte-te pe sineţi, fii demnă, arată că
eşti roaba a lui Hristos, iar nu a diavolului”.

Despre nepăsare, frică, trădare şi dezertare

1. Ostaşul fricos este lipsit de slavă, de îndrăznire şi plin de ruşine; nici o


rugăminte de-a lui nu ajunge la urechile împăratului. Pe când cel viteaz, numai
numele lui să fie anunţat, că îndată se face împlinirea cererilor lui.

O, înaltă îndrăznire, care îl împodobeşti pe nevoitorul viteaz! Cine nu şi-o


doreşte pe aceasta? Dar nepăsarea, mai ales în rugăciune, o spulberă în cele
patru vânturi şi-l lasă pe om gol.

Cu atât mai mult trebuie ca noi să fim slăviţi ca nişte viteji, fiindcă purtăm
schima îngerească şi cu jurăminte ne-am făgăduit Împăratului împăraţilor. Viaţă
sau moarte, nu nepăsare sau dezertare, ci prin luptă şi silire să învingem pe
vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al sufletului nostru.
2. Cât despre frica ce te cuprinde noaptea, este de la cel viclean, însă îl vei birui
cu ajutorul credinţei în Dumnezeu. Adică să cugeţi că Dumnezeu este
pretutindeni prezent, „căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 24) şi
că nimic nu se face fără să îngăduie Dumnezeu. Chiar şi în diavol, şi în fiare de
ne aflăm, şi acolo este Dumnezeu. Şi nici diavolul, nici fiarele nu pot să ne
vatăme, dacă nu au stăpânire de la Dumnezeu.

Aşadar, pentru ce să ne lipsească acest adevăr mântuitor al lui Dumnezeu,


credinţa în Pronia Sa, şi să ne temem acolo unde nu este frică? Cum voi pătimi
vreun rău, de vreme ce Dumnezeu stăpâneşte şi peste diavol şi peste omul cel
rău şi peste toate cele care mă pot vătăma? Dar Sfântul Înger, păzitorul omului,
pe care nu-l lasă afară din Pronia Sa, cum va îngădui să pătimească omul ceva
rău, dacă nu va primi porunca de la Domnul? Pentru aceasta, fiul meu,
îndrăzneşte! Iar când vine această frică, să spui:„De ce să mă tem? Cine îmi
poate face rău, dacă Dumnezeu este peste toate?” „Că de voi şi umbla în
mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti” (Psalm 22, 4).
Totodată să spui şi rugăciunea lui Iisus Hristos şi nu te teme de nimic. Crede cu
tărie în adevărul credinţei.

Către o monahie începătoare

Binecuvântata mea fiică, Maica Domnului să te întărească în nevoinţa sufletului


tău până la sfârşit. Văd deznădejdea sufletului tău; semeni cu tinerii recruţi care
sunt duşi pe front şi care atunci când văd căzând gloanţe şi bombe, îndată îşi
pierd curajul şi caută să fugă înapoi. Dar experienţa generalilor îi amestecă cu
ostaşii vechi şi încercaţi, iar aceştia îi încurajează până ce se obişnuiesc să lupte.

Laud voinţa şi buna ta intenţie. Îţi doresc să ajungi la desăvârşire şi la


nepătimire. Către aceasta trebuie să tindă toate strădaniile tale. Nu trebuie însă
să uiţi cu cine ai de luptat. Lupta ta este cu începătoriile, cu stăpâniile, cu
puterile întunericului cele prea viclene şi prea iscusite în războiul cel
duhovnicesc. De asemenea cu trupul şi cu lumea patimilor, care seamănă cu
rănile ce dor cumplit şi este nevoie de timp, răbdare şi stăruinţă pentru a fi
tămăduite.

Din faptul că deznădăjduieşti cunoaşte că acesta este război, este bombardament


al vrăjmaşului; este una din rănile patimilor. Prin urmare trebuie răbdare,
stăruinţă, curaj. Aceasta să nu-ţi întunece cerul nădejdilor tale. Crede că
Dumnezeu cunoaşte toate dispoziţiile lăuntrice ale fiecăruia şi că nici o dorinţă
sau osteneală de a face bine nu a trecut cu vederea şi nu a rămas nerăsplătită,
fie mai devreme, fie mai târziu.
Îi vedem pe Sfinţii Părinţi că în primii lor ani sufereau uscăciune, stări
înfricoşătoare de deznădejde şi alte ispite istovitoare, dar ţineau cu tărie cârma
răbdării şi a silirii de sine. Apoi erau cercetaţi de Har, potrivit cu ce sufereau
mai înainte.

Te înspăimântă mentalitatea egumenei, lipsa ta de experienţă şi, în general, acel


mediu în care trăieşti, crezând că nu este potrivit pentru atingerea desăvârşirii,
datorită ispitelor etc. Acestea toate sunt alungate de către smerenie şi prihănire
de sine. Adică aruncă greutatea lor asupra ta, zicând: „Eu sunt pricina stărilor
mele de deznădejde, fie datorită mândriei mele, fie pentru că încă nu am vederea
duhovnicească curată şi nu pot să mă orientez cu siguranţă. De aceea este firesc
ca să-mi pierd curajul şi nădejdea“.

De asemenea, norul poate fi alungat şi cu credinţa către cea care te povăţuieşte,


ajunge doar să fie respectate de către tine regulile luptei.

Cunoaştem din tradiţia patristică şi isihastă că în vechime începătorii, cu


binecuvântarea unui stareţ încercat, îşi zideau chilii şi vieţuiau singuri şi doar în
răstimpuri veneau la acel stareţ pentru a-şi mărturisi gândurile lor, după care
luau sfătuire şi plecau. Şi cu toate că nu aveau pe stareţ mereu cu ei, ajungeau la
măsuri mari, doar cu ajutorul sfaturilor.

Cunoaşte, fiica mea, că deasupra tuturor este Hristos. Nu numai deasupra


capului, ci şi înlăuntrul nostru şi încununează fiecare intenţie bună şi silire de
sine.

De multe ori smerenia, desigur nu cea adevărată, ci cea otrăvită de diavol, ne


sfătuieşte cu gânduri „smerite” cum că nu sunt puternic şi că am nevoie de
aceasta sau de aceea pentru a spori şi că de vreme ce nu le am, cum mă voi
mântui, şi celelalte. Şi crezând acestor gânduri, se taie nervii duhovniceşti, din
care pricină vine şi lipsa de putere sufletească şi celelalte. În timp ce trebuia să
se adăpostească sub acoperământul sfaturilor unui duhovnic încercat, pentru a
nu pătimi acea lipsire de putere. Căci ştim că diavolul se preface în înger de
lumină şi că orice virtute săvârşită fără discernământ devine foarte vătămătoare.
De aceea Sfinţii Părinţi au spus că „mai mare decât toate este discernământul“.

Fiică iubită în Domnul, leapădă deznădejdea şi spune: „Mă voi nevoi până la
moarte, voi căuta să ajung la desăvârşire şi nepătimire. Şi dacă nu voi ajunge,
fie din pricina neputinţelor mele, fie din orice altă pricină, cred, potrivit
învăţăturilor Părinţilor noştri, că Dumnezeu mă va rândui cu cei desăvârşiţi“.

Dar poate că-mi vei spune: „Vreau să mă desfătez de fericirea şi de pacea lui
Dumnezeu”.
Spune-i vrăjmaşului: „Dumnezeu este înlăuntrul meu; dacă mă voi sili la
rugăciune, la dobândirea smereniei şi la umilinţă, Domnul îmi va arăta Chipul
Său cel sfânt. Nu numai în mănăstire de mă voi afla, dar chiar şi în Sodoma de
mă voi afla precum Lot, puternic este Dumnezeu ca să-mi dăruiască această
sfântă dorire a sufletului meu“.

Crede, fiică, cele pe care ţi le scriu. Dreptul Lot auzind şi văzând faptele cele
ruşinoase ale nelegiuiţilor, pe nimeni nu judeca, şi de aceea s-a învrednicit de
dumnezeiasca arătare şi mântuire.

Şi tu să iei aminte doar la păcatele tale şi cred că vei afla mai multe decât
aştepţi.

4. Coşmarurile şi tulburările din timpul somnului socoteşte-le că sunt furtuna


stârnită de invidia diavolului, care vrea să te înfricoşeze la începutul căii
duhovniceşti, ca să spui că, dacă la începutul căii întâlnesc astfel de ispite peste
puterile mele, atunci cine va putea să rabde până la sfârşit? Şi astfel satana îşi
lucrează cu meşteşug arta sa, având în acest chip destulă îndreptăţire venită de
la sufletele osândite. Dar noi cunoaştem din experienţă cursele acestuia. Iisus îl
scoate pe Petru din adânc. La început calea este grea, dar apoi are odihnă,
bucurie, încredinţare lăuntrică în privinţa mântuirii noastre.

„Marea vieţii înălţându-se de viforul ispitelor…“ şi celelalte.

Furtună şi vreme însorită; pace şi război; sănătate şi boală; câştig şi pagubă;


astfel este drumul fiecărui suflet. Încetare a unui astfel de drum este doar
moartea.

Aşadar, suflet binecuvântat, nu te teme mergând pe calea mântuirii tale.


Împreună vom păşi pe cale, ajutându-ne unul pe celălalt. Harul lui Dumnezeu,
care pe cele slabe le întăreşte şi pe cele cu lipsă le plineşte, acesta este cu noi,
strângând gândurile noastre cele slăbite şi întărindu-ne spre răbdare, până când
va veni porunca Atotţiitorului, ca să lăsăm trupul aici, iar sufletul să se ridice la
Ceruri.

5. Îmi scrii în prima ta epistola că David spune: „Nu dă în veac clătinare


dreptului“ (Psalmi 54, 25). Aici se referă la acea furtună care nu va aduce
dreptului sfârşitul jalnic, ci va fi o încercare din dragoste către sfârşit bun. Căci
prin furtuna cea bună nu numai că se mântuiesc sufletele Drepţilor, dar se şi
desăvârşesc. Dacă ar lipsi furtunile, nimeni nu s-ar mântui.

Îmi scrii în a doua ta scrisoare că scrie în Scriptură că „cei fricoşi să nu iasă la


război“. Da, dar aceasta se spune pentru războiul trupesc, fiindcă cei fricoşi pot
face rău celor viteji. Însă în războiul duhovnicesc nu este aşa, ci fricoşii sunt
îmbărbătaţi de cei viteji şi încercaţi. În cazul acesta numai duhovnicii vatămă,
când, negând experienţa, învaţă cele potrivnice; adică dau medicamente
potrivnice pentru boala celui care se spovedeşte.

În războiul duhovnicesc cel fricos se vatămă fiindcă nu sporeşte duhovniceşte.


Însă atunci când cere milă lui Dumnezeu, se mântuieşte. Nu are bărbăţie pentru
a duce lupte mari, dar tot face ceva pentru mântuirea lui şi astfel, pe cât va lucra,
tot atât va şi primi.

Îndreptaţi fiind Sfinţii, totuşi erau ispitiţi, fie că aveau o lipsă, fie pentru a se
slăvi şi mai mult. Fiindcă aveau multă răbdare şi Dumnezeu nu voia să rămână
nelucrătoare cealaltă parte a răbdării lor, îngăduia să fie ispitiţi. Dar întotdeauna
ispitirile lor aveau un sfârşit bun.

Îţi doresc, fiica mea, ca să te nevoieşti. Nu uita scopul mântuirii, căci diavolul
caută pe cine să înghită. Nu dormita, căci timpul nu este în mâinile noastre;
viaţa noastră atârnă de un fir de aţă. Sileşte-te pe sineţi, fii demnă, arată că eşti
roabă a lui Hristos, iar nu a diavolului. Nu ştii că nepăsarea va aduce o mie de
gânduri spre a te robi? Roagă-te cu durere şi lacrimi! Îndrăzneşte, căci Hristos
nu te va lăsa! Sileşte-te puţin şi diavolul va fugi. Harul este gata să te ajute,
aşteaptă însă voinţa şi silirea ta.

Nepăsarea, fiica mea, naşte necredinţa, acedia, iar aceasta aduce un roi de
gânduri rele şi stricătoare, ce duc victima lor spre întinare. Ridică-te şi ia-ţi
arma, adică Rugăciunea lui Iisus, şi strigă Dumnezeului nostru. Alungă-l pe
potrivnicul diavol, care caută să te înghită. Sileşte-te pe sineţi. Mă rog şi plâng
pentru tine, ca Maica Domnului să te întărească în lupta ta.

7. Dumnezeul păcii, fiica mea, să-ţi dăruiască pacea dumnezeiască care


covârşeşte toată mintea şi dragostea Sa. Dragostea lui Dumnezeu să fie ţelul
vieţii tale.

Să te temi de nepăsare ca de cel mai mare vrăjmaş. Nepăsarea aduce toate


relele. Neglijarea îndatoririlor este distrugerea tuturor bunurilor duhovniceşti,
după care vine uscăciunea şi celelalte. De aceasta ne izbăvim prin rugăciunea
cea neîncetată, spusă cu gura sau cu mintea, prin pomenirea morţii, a iadului, a
Raiului. Silire la îndeplinirea îndatoririlor şi mai ales tăcere unită cu Rugăciunea
lui Iisus.

8. Fiica mea iubită, îţi dau cea mai mare binecuvântare a inimii mele: să te
păzească Dumnezeu de cel viclean. Amin.
„Luptă lupta cea bună“ a sufletului tău. Să-ţi dai seama când cazi şi îndreaptă-te.
Loveşte nepăsarea cu toată puterea ta, căci de la aceasta porneşte tot răul.

Cu fiecare cădere satana se apropie tot mai mult de tine, pentru a te face jucăria
lui şi a te batjocori. Trezeşte-te din nesimţire, cugetă la cele de sus, căci vom
pleca în călătorie fără putinţă de întoarcere. Ia aminte, căci unii vor merge la
bunătăţile cele de sus, în Ierusalimul cel ceresc, pentru a prăznui neîncetat
Paştele împreună cu îngerii, iar alţii vor merge jos, în iad, având pentru
totdeauna tovărăşia demonilor!

Priveşte sus! Treci cu privirea minţii de cerul acesta şi vezi ce se ascunde


dincolo de el. Acolo este Patria noastră, acolo sunt duse şi învistierite ostenelile
noastre. Pentru aceasta să nu-ţi neglijezi îndatoririle: studiu duhovnicesc,
canon, priveghere întru trezvie şi Rugăciunea lui Iisus. Strigă: „Iisuse
învăţătorule, mântuieşte-mă! Izbăveşte-mă pe mine, ticăloasa!“ […].

9. Evei i s-a poruncit să nu mănânce din rodul oprit, mai apoi însă, când a venit
intru vederea lui, a fost biruită de poftă, l-a mâncat şi a murit dinspre
Dumnezeu. A văzut, aşadar, şi a fost biruită de dorinţa desfătării. S-a dat o luptă
înlăuntrul ei şi iubirea de sine a condus-o la gustarea din pom, fiindcă nu a pus
la socoteală lipsirea de harul ascultării.

Pe cei pe care vrea să-i mântuiască, pe cei care caută mila Sa, Dumnezeu nu
vrea să fie neîncercaţi, lipsiţi de bărbăţie, fricoşi. Şi aceasta pentru că este vorba
de dumnezeiasca moştenire care se va da creştinilor încercaţi. De aceea ne pune
în faţa ispitelor, pentru a cunoaşte ascultarea noastră faţă de poruncile Lui.
Luminarea Lui este înlăuntrul nostru, cunoaşterea voii Sale se dobândeşte din
Sfintele Scripturi, conştiinţa iarăşi ca o busolă ne povăţuieşte. Toate cele de mai
sus ne luminează înaintea ispitei.

Însă atunci când voinţa noastră înclină spre rău, nu ne supunem poruncilor Sale.

Ne-a zidit cu voinţă liberă, iar voinţa liberă nu poate fi silită. Şi astfel, dacă ne
vom teme de Dumnezeu, nu vom cădea în ispită. Dacă nu ne-am iubi pe noi
înşine mai mult decât pe Dumnezeu, nu am înclina spre păcat. Dar bunătatea Sa
nu a lăsat căderile fără putinţă de îndreptare. Pentru aceasta ne ridicăm din nou
şi astfel se face biruinţa prin cădere.

Scriptura îi numeşte drepţi pe toţi cei care se silesc pe ei înşişi pentru a se


mântui, îndreptaţi fiind prin credinţă. Dumnezeu nu-i va lăsa să cadă, de vreme
ce se luptă bine. Nu-i va lăsa să cadă într-o ispită mai presus de puterile lor,
atunci când se silesc să rabde. Însă atunci când există frică şi duh căldicel, când
există nepăsare, aceasta se face pricină de ispită mai presus de puterea noastră.
Cârtirea ta este păcătoasă; este rod al iubirii de sine şi al lipsei de bărbăţie. Să ai
răbdare întru toate, să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să prihăneşti lenevia ta, iar
nu pe Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru tine. Prin urmare, te iubeşte. Şi dacă
te iubeşte, te va lăsa să cazi în ispită? Cere-I iertare şi întăreşte-te întru răbdare.

10. Luaţi aminte la nepăsare atât în ce priveşte rugăciunea, cât şi gândurile; de


asemenea şi la moleşeala în nevoinţa privegherii.

Nu fiţi nepăsători, fiii mei, deoarece nepăsarea este un rău foarte mare; este
născătoarea tuturor plăcerilor josnice, înaintemergătoare a iadului şi pricina
înrobirii celei cumplite.

Nu dormitaţi cu somnul trândăviei, fiindcă diavolul e treaz şi tine în mâna sa o


surcea aprinsă, străduindu-se să ne dea foc ca să ardem. Treziţi-vă, ne aşteaptă
judecata fără milă.

10. Nu vă pierdeţi curajul! Uneori ne părăseşte Harul dumnezeiesc şi cădem în


gânduri necuviincioase, iar alteori în vorbărie, pentru a ne smeri şi a nu cugeta
înalt. Dar să ne cunoaştem neputinţa şi faptul că fără Harul lui Dumnezeu nu
putem să facem nici un bine.

11. Nu teme, ci nevoieşte-te! Înarmează-te cu curaj şi bărbăţie! Îl avem pe Iisus


conducător Care conduce armata noastră la biruinţa slăvită. Nu te teme deloc,
căci frica este de la cel viclean, ca să ne dezarmeze şi să ne ia prizonieri. Să ai
nădejdea ta în Cel Care a spus: „Nu te voi lăsa, nici te voi părăsi” (Evrei 13, 5).
Nu ne va lăsa să fim ispitiţi mai presus de puterile noastre.

12. Fiica mea, te cercetează ispititorul pentru a-ţi încerca înclinarea voinţei, ce
are la bază anumite prejudecăţi. Nevoieşte-te să dai mărturisirea cea bună şi nu
te teme de vrăjmaşul sufletelor noastre.

Hristos, bunul meu copil, urmăreşte nevoinţa ta. Îngăduie ispititorului să te


ispitească, pentru a-i arăta minunea care a făcut-o cu tine, rupându-te de lume cu
dulcele său Har.

Luptă-te împotriva vrăjmaşului sufletului tău şi să nu-i îngădui să câştige nimic


din cele ce a câştigat „pe gratis” în lume. Împotriveşte-te cu tărie, ca îngerii să
se bucure şi să salte veselindu-se, pentru că diavolul cel netrupesc a fost biruit
de tine cu ajutorul Harului nevăzut al lui Dumnezeu.

Osteneala fiecărei nevoinţe trece, dar rămâne biruinţa. Dacă cineva nu


„mănâncă iadul cu polonicul” în vremea ispitei, nu va vedea Harul lui
Dumnezeu. Cugetă la moarte, căci avem să plecăm către o altă lume. O, ce
frumoasă şi fericită! Oare vom deveni locuitori ai acestei lumi atât de frumoase?
La acel loc prea fericit să cugetăm mereu, pentru a putea dispreţui lumea de aici,
cea înşelătoare şi mincinoasă.

Roagă-te neîncetat, fiica mea! Cugetă la păcatele tale şi plângi cu lacrimi


fierbinţi, care te vor uşura foarte mult. Vei săvârşi cum trebuie nevoinţa
întristării celei după Dumnezeu, atunci când vei păstra tăcerea şi nu vei râde.

13. Fiica mea binecuvântată, bucură-te întru dragostea Preabunului nostru


Dumnezeu, Care ca un Părinte iubitor ne poartă de grijă într-un chip atât de
minunat, chiar şi prin înţeleapta Sa certare, pentru mântuirea sufletului nostru.

Noi, fiica mea, ne înfricoşăm dintr-un lucru foarte de mic – aşa cum ţi s-a
întâmplat şi îmi scrii – fără să cunoaştem că nimic rău nu poate să ni se
întâmple, fiindcă toate se petrec potrivit proniei Părintelui Ceresc, pentru
dobândirea de mai multă ştiinţă duhovnicească, căci Dumnezeu nu va pune boi
(oameni neiniţiaţi duhovniceşte) în cealaltă lume, ci oameni înţelepţi,
credincioşi, încercaţi în războiul cu demonii şi biruitori ai păcatului celui de
multe feluri.

Curaj, fiica mea, îndrăzneşte în luptă! Prin multe necazuri şi ispite vom trece
marea acestei vieţi, ca să ajungem la limanul neînviforat al acelei vieţi fericite
care nu va avea sfârşit, nici necazuri, nici primejdii.

Ţine cu tărie cârma întregii înţelepciuni, pentru ca să scapi de stâncile iadului.


Dumnezeu vrea ca cei ce se nevoiesc să fie următori ai Săi; să nu pregete a
răbda pentru dragostea Sa cele mai mari suferinţe. Căci astfel dovedim cu
adevărat dragostea noastră cea către El. În vremea ispitei se vădeşte dragostea
fiecărui om, cât de mult Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Iisus, Domnul nostru, vrea ca noi să avem dragoste desăvârşită. Două iubiri nu
încap în aceeaşi inimă. Nu putem sluji lui Dumnezeu şi lui mamona. Suntem
datori să-I dăm lui Dumnezeu inima curată de orice întinăciune, ca să ne dea şi
El inima Sa cea neîntinată şi dumnezeiască.

(din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos,


2015)
Părintele Arsenie Boca - Cuvânt la Umblarea pe Mare şi Potolirea furtunii
- Iisus pe mare

Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:


După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi peşti la mai multe mii de oameni,
oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat; - spun locurile paralele ale
întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija - veşnica grijă a
omului - că moare de foame.

Iisus S-a amărât profund văzându-i că aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu


pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la înţelegerea superioară a unei
pâini cereşti, la trebuinţa Sfintei Împărtăşanii.

Izbutise Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie - şi aceea


păcătoasă - de la apa obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a
făcut-o să-şi lase găleata cu apă obişnuită şi să trezească Samaria în
întâmpinarea lui Dumnezeu. - Dar aci, cu mulţimile n-a izbutit acelaşi lucru.

De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuinţa după o
pâine a vieţii veşnice, de aceea a încheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Săi să
intre într-o corabie, îndreptându-i de ceea parte a mării Galileii, iar El s-a retras
singur să se roage.

Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul
mării şi în mijlocul nopţii. - Ucenicii îngrijoraţi - dacă nu chiar speriaţi - se
gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiţi de groază, iată văd pe Domnul
umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei.
Pe ei nu-i părăsise.

*
Lăsăm descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor. Toate
întâmplările şi faptele în care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie
pentru toate veacurile. Toată viaţa lui Iisus, cu toate amănuntele ei, are o
permanenţă peste veacuri.

- Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui


Iisus, care are să-i treacă de cea parte a mării, de cea parte a lumii.

Marea e marea vieţii acesteia, care, câteodată se înfurie de vânturi. Sfântul


Pavel le spune: „Vânturile tuturor învăţăturilor". Marea înfuriată începe să fie
o primejdie; iar pe deasupra o mai acopere şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a
uitării de Dumnezeu", - cum îi zic Părinţii.

În atare împrejurări, Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, -
poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată.

Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri şi


acoperite de întuneric, cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca
să scape de îndoiala nălucii.

I se împlineşte dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se


scufunda".

Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă să


luăm aminte la virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva
mării. Să ţii sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.

A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială


declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin
credinciosule ?!"

Recunoaştem: a fi în îndoială, din cauza evidenţei, din cauza întunericului


nopţii, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu e o
nălucă", - recunoaştem: e după fire.
Dar, a fi în chemarea lui Iisus, în credinţa în El, împotriva evidenţei contrare,
aceasta e mai presus de fire, e firea după Har.

Această credinţă, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare.

După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit şi


marea de vifor, încât s-a făcut linişte mare, cât s-au temut ucenicii.

Iată, trebuie să creadă Cineva pentru noi, până ce credem şi noi: că Iisus nu e o
nălucă. (- Şi că totuşi de El ascultă marea...)

Dar corabia Bisericii e şi Casa Bărbatului înţelept; - Iisus e bărbatul


înţelept, care şi-a clădit casa pe stâncă - dumnezeirea Sa - şi au venit ploile şi
vânturile şi valurile şi au izbit într-însa şi n-au putut-o dărâma, fiindcă era
clădită pe stâncă. Dar iată, în minunea aceasta, stânca umbla pe mare şi
sprijinea corabia ucenicilor.

Aşa a fost până acum: au venit cercările asupra Bisericii: vânturile, ploile,
valurile: ereziile, prigoanele - veacuri de-a rândul - şi ispitele triumfului. - Da, şi
biruinţele Bisericii sunt încercări. Un cugetător creştin din zilele noastre zice,
nici mai mult nici mai puţin, că Biserica a supravieţuit ereziilor, a supravieţuit
prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel, când a ajuns în ispita
triumfului.

E de-ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creştine - veac de libertate


pentru creştinism, creştinismul religie de stat -, aşa se ticăloşiseră creştinii, încât
un istoric al vremii scrie că dacă n-ar fi trimis Dumnezeu pe sfinţii Vasile,
Grigorie şi Ioan Gură de Aur, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară.

Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată.

Unde e Biserica ?
Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunaţi în numele Meu..." Zic alţii: „Încuie-te
în cămara ta şi te roagă în ascuns..." Şi iarăşi alţii: „Biserică sunt eu «Templu
al Duhului Sfânt»." Iar alţii zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica".

Vechiul Testament - Sfânta Sfintelor cuprindea:


1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie, şi 3) Toiagul lui Aaron.

Noul Testament - Sfântul Altar:


1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta Împărtăşanie, şi 3) Sfânta Cruce.
Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e şi Pâinea Vieţii de care voia să le
vorbească mulţimilor, - dar n-a avut la cine.

Bossuet: Oeuvre oratoires, de Ed. critique de L'Abbe J. Lebarq, Paris, 1927.


Tom. III. Iisus umblă pe mare. Marcu 6,47.

202: „Biserica e asemănată cu o casă zidită pe stâncă şi totuşi ca o corabie care


înoată prin mijlocul valurilor, bântuită de vânturi şi furtuni. - Parcă nimic mai
slab ca Biserica, mereu agitată; şi nimic mai tare ca ea, fiindcă nimic n-a putut-o
cufunda, şi iată rămâne mereu neatinsă, cu toate sforţările iadului.
Iisus pare să o părăsească furtunii, şi El vrea să treacă pe lângă ea, ca şi când nu
L-ar fi atins primejdia ei.

Totuşi să nu credeţi c-a uitat-o: El va îngădui ca valurile să o zbuciume, dar nu


să o înece, nici să o cufunde. El porunci vânturilor şi «ele se opriră; El intră în
corabie şi ajunge la liman».

203: Iată cele trei furtuni furioase care au tulburat starea Bisericii: de îndată ce
apăru pe pământ, s-a ridicat necredinţa şi a înteţit persecuţiile; apoi curiozitatea
s-a stârnit şi ea a făcut să se nască ereziile; în sfârşit corupţia moravurilor s-a
ivit, care aşa de puternic a umflat talazurile, «cât corabia părea aproape
învăluită».

Necredincioşii s-au adunat ca să-i distrugă temeliile; ereticii au ieşit ca să-i


smulgă copiii şi să-i deşire măruntaiele; iar dacă creştinii răi au rămas în sânul
său, aceasta ca să-i împingă veninul până la inimă.

Trebuie că e bine întărită această Biserică, dacă ea şi-a susţinut trăinicia, cu


toată silinţa prigoanelor; cu toate atacurile ereziilor, ea a fost stâlp al adevărului;
cu toate pogorămintele depravărilor, Biserica a rămas totuşi centrul iubirii.

204: Nu e de mirare - dacă vom înţelege omul. Spun, că noi toţi avem în
adâncul inimi o începătură (principiu) de împotrivire şi de respingere a tuturor
adevărurilor divine; în aşa măsură că, omul lăsat de capul lui, nu numai că nu le
poate înţelege, ci, ca urmare, nu le poate suferi, şi fiind izbit în acest punct, el e
ca forţat să le combată. Această începătură de respingere se numeşte în Scripturi
necredinţă (Luca 9,41); alteori duh de neîncredere (Efeseni 2,2); alteori duh de
necredinţă (Coloseni 3,6). El e în toţi oamenii, dar nu produce în noi toate
efectele sale, pentru că darul lui Dumnezeu îl împiedecă.

Dacă veţi sui până la obârşii, veţi găsi, dumneavoastră, că două lucruri produc
în noi această respingere: prima e orbia; a doua trufia. Orbia ne e arătată în
Scripturi într-un chip limpede: ele spun că «păcătoşii au uitat pe Dumnezeu...»
(Psalmii 9,18; 118,139; 49,22).

Ce vrea să spună acest «uitat» fraţii mei ? E uşor de înţeles: că Dumnezeu, în


adevăr, luminase omul cu cunoştinţa de bine, dar omul a închis ochii de la
această lumină; el s-a lăsat condus de simţurile sale; puţin câte puţin el n-a mai
gândit la ceea ce nu mai vedea: el a uitat cu uşurinţă ceea ce nu mai gândea.

205: Această uitare n-ar fi mare lucru, ca să ne îndemne la împotrivire, dacă nu


i s-ar uni orgoliul (trufia); dar el a venit, spre nenorocirea noastră, ca, pe lângă
ca omul să fie orb desăvârşit (â l'extremite), pe deasupra să mai fie şi trufaş.
Părăsind înţelepciunea lui Dumnezeu, el şi-a făcut o înţelepciune după chipul
său: el nu ştie nimic şi crede că ştie toate; - iar dacă i-am aminti că din tot ce
spune nu înţelege nimic, o ia ca o înfruntare pentru neştiinţă; el n-o poate suferi,
îl irită. Dacă îi lipseşte raţiunea, el întrebuinţează forţa.

206: ...Tot ce nu înţelege, combate. «Tot ce nu înţelege, huleşte.» (Judecători


10). Iată pentru ce le spune Iisus: «Voi vreţi să mă omorâţi, răi ce sunteţi, pentru
că cuvintele Mele nu încap (prind) în voi» (Ioan 8,37). Ce teroare, fraţii mei, de-
a urzi să omori un om, pentru că nu înţelegi cuvintele lui.

... Cu cât adevărurile erau mai înalte, cu atât superba lor raţiune era turtită
(etourdie) şi nebuna lor împotrivire era aprinsă. După acestea, vă mai îndoiţi de
acea începătură a împotrivirii, pe care o ignoranţă învechită şi trufaşă a brăzdat-
o în inima oamenilor împotriva lui Dumnezeu şi a adevărurilor Sale ? Iisus
Hristos a probat-o primul.

Biserica Sa, dăinuind în lume, ca să susţie aceeaşi învăţătură prin care


dumnezeiescul învăţător smintise pe trufaşi, va putea ea fi lipsită de vrăjmaşi ?
Nu, fraţii mei, nu-i cu putinţă: fiindcă credinţa pe care o mărturiseşte ea
surprinde lumea prin noutatea sa, tulbură duhurile prin înălţimea sa; sperie
simţurile prin asprimea sa - iată de ce se pregăteşte ea de suferinţe!

Trebuie ca ea să fie urâtă de toată lumea, şi trebuie s-o ştiţi, creştini, e un lucru
de neînţeles ceea ce a suferit Biserica lui Dumnezeu vreme de aproape 400 de
ani sub împăraţi necredincioşi. Ar fi nesfârşit de spus. Mulţumiţi-vă cu aceasta
că era aşa de împovărată şi de ura publică şi de învinuirile de tot felul, cât era
acuzată puternic de toate neorânduielile lumii.

Dacă nu ploua pe pământ, dacă barbarii năvăleau şi făceau prăpăd, dacă inunda
Tibrul, creştinii erau cauza !
207: Psalmul 128: «Copiii mei, răspunde Biserica, nu mă mir prin câte am
trecut: sunt obişnuită din tinereţile mele; aceiaşi duşmani care mă atacă, m-au
prigonit din tinereţile mele.»

... Avel, omorât de frate-său Cain... Enoh... familia lui Noe... Avraam...
Moise... Ilie... Profeţii... Iisus Hristos... Apostolii. Prin urmare, fiii mei, zice
Biserica, nu e mirare de prigoane. Priveşte vechimea mea, părul meu argintiu...
Nu-mi întorc faţa împotriva lor, pentru a mă împotrivi prigoanelor...

208: Cu toate că par mereu plutind, mâna atotputernică ce-mi serveşte de


sprijin va şti cum să mă ferească de înec."

Dacă Dumnezeu o a sprijinit cu atâta putere împotriva prigoanelor, credeţi,


dragii mei, că o va lăsa înfrântă de erezii ? Nu, dragii mei, să n-o credeţi.

209: II. A doua furtună asupra Bisericii a înteţit-o curiozitatea: curiozitatea, fraţi
creştini, e pacostea minţilor, ruina evlaviei şi mama ereziilor. Pentru a înţelege
bine acest adevăr, trebuie arătat, înainte de toate, că înţelepciunea divină a pus
margini cunoştinţelor noastre. Căci după cum Providenţa văzând că apele mării
se întind şi se împrăştiaseră peste tot pământul, acoperindu-i toată suprafaţa, le-a
prescris un hotar care să nu le permită de a-1 trece, tot aşa, ştiind că
neînfrânarea minţilor se va întinde până la infinit, i-a hotărnicit limite peste care
i-a poruncit să nu se întindă. (Tit 3,9)

... Dar curiozitatea minţilor trufaşe nu poate suferi această modestie. «Valurile
se ridică până la cer şi se pogoară până în străfunduri» - zice Scriptura (Psalmul
106, 25-26)

210:... Ei sunt tulburaţi ca beţivii. În capul lor e huruială. Acolo toată


înţelepciunea lor se împrăştie, şi pierzând drumul rătăcesc, înfundându-se în
erezii. Arie, Nestorie... curiozitatea voastră v-a pierdut!
Singurul remediu: ascultarea de Biserică.

211: ... Trufia ereticului se răscoală: Ce ?! voi crede eu credinţa altuia ? Eu


vreau să văd, să înţeleg eu.
... Copii denaturaţi...

III. Nu vă pot ascunde ruşinea sa: vreau să zic despre purtările stricate ale celor
din sânul său.

Prosperitatea a atras pierzarea. (Trândăvia a venit, disciplina a slăbit.) În vreme


ce numărul credincioşilor creştea, ardoarea credinţei scădea...
214: Biserica nu-i făcută decât pentru sfinţi - drept că din toate părţile sunt
chemaţi copiii lui Dumnezeu; toţi cei ce sunt în număr, să intre - dar mulţi intră
peste număr.

... Dragostea a răcit, scandalul (sminteala) s-a ridicat până în Casa lui Dumne-
zeu. Iar satana va zice: «Aceasta e Biserica ? Aceştia sunt urmaşii apostolilor?»"
I Corinteni 13.

Arad, 14.VIII.49

(Arsenie Boca - "Cuvinte vii")


Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a nouă după Rusalii:
Umblarea pe mare - potolirea furtunii

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Dreptmăritori şi vrednici de iubire creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru


Iisus Hristos.

Împărtăşirea de astăzi din cuvântul lui Dumnezeu, din Evanghelia Lui, ne


încredinţează de darul preamărit al lui Dumnezeu, pe care-l avem în Mântuitorul
Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om. Dar în care, cum mărturisim neîncetat, ne
descoperim pe noi înşine, căci El este adevăratul chip al omului. Şi măreţia
chipului ne-o descoperă în această strălucire neîncetată a Evangheliei, astăzi în
actul divino-uman al mergerii pe mare, deasupra apelor mării. Să ascultăm şi să
ia aminte fiecare, nu numai cei care sunt mai elevaţi, mai sporiţi pe calea
aceasta a suişului pe scara lui Iacov.

În vremea aceea, Iisus Se afla pe ţărmul de răsărit al Marii Galileei, după ce


hrănise mulţimile cu cele cinci pâini şi cei doi peştişori, din darul unui băieţaş
care le avea puse în traistă de mămica lui, vrând şi el să meargă după Iisus, să-
L vadă şi să-L audă. Şi acolo, mulţimile – înaripate în duhul lor, că, iată, Iisus
toate le rezolva pentru ei: pe bolnavi îi vindecă, cuvânt cum nu le grăise nimeni
le grăieşte şi le mângâie căutările sufletelor lor; ba le da şi de mâncare – au
vrut să-L proclame împărat, în locul Cezarului de la Roma. Lucru pentru care Îl
vor şi osândi, spunând că ar fi vrut să devină împărat. De aceea aşa s-a şi scris
deasupra Crucii, ca un fel de îndreptăţire a lui Pilat în faţa împăratului său:
Iisus Hristos Regele Iudeilor.

Dar Iisus, cunoscând gândurile lor, către seară, “a silit pe ucenici să intre în
corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt” – al lumii acesteia; dar
nu numai, căci orice ţărm e întâi mai presus de lume şi apoi şi în lume, cum l-a
zidit Dumnezeu în lume: în timp şi spaţiu. “Apoi a slobozit mulţimile”, le-a
lăsat. Aşa lucrează Dumnezeu: Îţi dă un dar, apoi te lasă să-l lucrezi.
Totdeauna în Scripturi este mişcarea aceasta între har şi libertate. Harul lui
Dumnezeu, darul Lui şi libertatea să lucrezi, să înţelegi.

De aceea, în darurile Duhului Sfânt, după darul înţelepciunii este darul


înţelegerii: “Şi va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi
al înţelegerii…” (Isaia 11, 1-3). Adesea ne-am întrebat de ce mereu în Scriptură
după duhul înţelepciunii urmează duhul înţelegerii. Înţeleptul a spus:
“Înţelepciunea Şi-a zidit sieşi casă”. Înţelepciunea este El, Fiul lui
Dumnezeu, iar casa Înţelepciunii este Maica Domnului. Tot darul şi
înţelepciunea de la El este; de la Părintele Luminilor, prin Fiul, în Duhul
Sfânt. Iar darul înţelegerii ne priveşte pe noi: libertatea, ca să înţelegem darul
înţelepciunii.

Deci a dat mulţimilor şi pâine şi vindecări şi cuvânt, apoi le-a slobozit:


libertatea, pentru a înţelege darul lui Dumnezeu. A sclipit – după strigătul inimii
tale: Luminează-mi, Doamne, întunericul! – ca o scânteie de înţelepciune
divină; şi tu o înţelegi şi o lucrezi. Cum simţi împărtăşania, cum simţi cuvântul
lui Dumnezeu. Şi a dat drumul mulţimilor, că ele să cugete. Neîncetat să fim
atenţi la dar şi la lucrare! Iar Iisus S-a suit în munte să se roage singur. Dar nu
însingurat. Căci, înainte de pătimire, după Cina cea de Taină, Iisus va spune
ucenicilor: “Voi toţi vă veţi risipi şi pe mine mă veţi lăsa singur. Dar eu nu
sunt singur; Tatăl este cu Mine.” Şi spune Înţeleptul: “Vai celui singur”. Şi
precum Dumnezeu nu e singur – e Tată, Fiu şi Duh Sfânt – nici omul nu e
singur vreodată; e neîncetat cu Dumnezeu. Nimeni nu este singur dacă e cu
Dumnezeu; nicăieri şi niciodată, nici în moarte.

Se ruga singur, cu Tatăl, deci, şi cu ucenicii, cu noi. Dar în noaptea aceea, când
se roagă Iisus, “corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind
învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra srtajă din noapte
a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-
au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit
îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând,
a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino.
Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar
văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând:
Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis:
Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a
potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti
Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul
Ghenizaretului.” (Matei 14, 22-34)

Ghenizaretul, adică partea dinspre noi: Capernaum, Tebaida, Tiberiada, de la


unele rămase urmele, iar altele rămase până astăzi. Cine a călătorit pe acolo a
aflat tainele lor. Iar noi aflăm acum, smeriţi, tainele acestei Evanghelii.

Iubiţilor, revin puţin la cuvântul de mai înainte: Iisus hrănise mulţimile, apoi le-
a slobozit. Se lăsau umbrele serii… Se retrage în singurătate, cum se ruga
adesea. Mulţimile, jos, la malul mării. Noaptea, se odihnesc. Ca în grădina
Ghetsimani, ucenicii dorm, iar El se roagă; El, Care e viu în veci. Nu te vei
simţi niciodată singur ştiind că El se roagă şi acum în faţa Tatălui, în cer. Iar
noi să ne simţim nu cu cei care se hrăniseră şi vroiau să-L facă împărat şi după
aceea au adormit, ci cu ucenicii care erau în corabie. Noi să ne simţim în
corabie. Cum zice rugăciunea: “Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul
ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din
stricăciune viaţa mea!”

Rugăciunea aceasta, inspirată Părinţilor Bisericii, ne înfăţişează marea


furtunoasă, corabia vălurită, aruncându-ne într-un fel de cutremur pe care
trebuie să-l privim într-o dublă înţelegere: cutremur al pământului, dar şi al
sufletului şi al duhului. Să te simţi mereu în această taină vie. Şi chiar acest
cutremur al pământului, când se petrece, să nu te mai tulburi. De ce?
Pământul să rămână încremenit, orb? Doamne păzeşte! Dar nu poate, are şi el
neliniştea lui, are şi el suspinul lui, are dorul lui de a deveni, precum cerurile,
cer nou şi pământ nou. E într-o nelinişte neîncetată. Taină a neliniştii, a căutării,
pe care Iisus a cuprins-o în cuvântul: “Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla,
bateţi şi vi se va deschide”. Altfel ţi se descoperă lumea şi înţelesul ei.

Corabia lor, pe marea vieţii, se afla în nelinişte. Şi Iisus era singur şi nu era
singur, ci cu Tatăl şi cu noi şi în duhul Lui, în rugăciune cu noi toţi, ascultând şi
suspinul mării şi vuietul mării în inimile ucenicilor şi freamătul lor şi zbuciumul
lor. Priveşte cu duhul de pe munte pe mare şi-i vede pe ucenici, vede corabia
unduindu-se în valuri. Parcă-ţi vine cuvântul poetului: “Stă castelul singuratic
oglindindu-se în valuri, iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri.
Se înalţă printre cetini între rariştea de brazi, dând atâta unduire rotitorului
talaz.” Dar în talazuri vii.
Aşa cum altă dată Iisus a zis furtunii: “Taci, linişteşte-te”, ar fi putut să facă şi
acum. Acum, însă, altfel lucrează, dezvăluind altă ipostază, am zice: Coboară şi
calcă pe creştetul valurilor. Şi spuma valurilor, strălucirea lor e pătrunsă acum
de strălucirea cea adevărată a Celui ce călca peste valuri – strălucirea
pururea.

Iisus spune: “Părinte, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor, slava
pe care o am de la Tine mai înainte de a fi veacurile”. Acea slavă, cum zice
Sfântul Simeon Noul Teolog, niciodată nu L-a părăsit. E pururea, dar El nu o
arată. O arată pentru a ne împărtăşi nouă, care ne schimbăm, nouă care creştem
ori scădem; care aici, în momente privilegiate, o simţim. Alteori, în nesimţirea
tragică, care e moartea sufletului înainte de a trupului, n-o simţim. Călcând
peste valuri, slava Lui se unea cu strălucirea creştetului valurilor. Şi ucenicii,
văzându-L în acea lumină, acea îmbinare divină, unică, a slavei Lui cu
lumina valurilor, se înspăimântă. Şi de frică strigă: Nălucă!

Cum spunea dumnezeiscul Pavel, şi cel rău ia chip de lumină. Adesea s-a arătat
în lumină, să nu ne tulburăm. Pustnicii o mărturisesc. Dar cu smerenie, când
venea vreunul să-i laude, îi răspundeau: vezi, poate ai fost trimis la altul. Eu nu
sunt vrednic de laudă. Altă dată, arătându-i-se un fel de imitare, momeală a
luminii, pustnicul îşi face cruce şi se stinge şi ca un fulger cade din cer. Astfel
înţelegem de ce ucenicii au strigat: Nălucă. Nici să te tulburi, nici să te înalţi,
ci, în ispită, în încercări să te rogi. Dacă e un tâlhar, ferească Dumnezeu, dar,
din nefericire se petrece, ca pe mare zici: Doamne Iisuse, miluieşte-mă! E cu
putinţă ca şi în el să pătrundă strigătul şi numele lui Iisus. Şi să-ţi faci cruce. În
degetele împreunate pentru semnul crucii e şi Treimea şi doimea divină: Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt şi Dumnezeu-Omul (Fiul lui Dumnezeu). Şi atunci, se
luminează.

Iar Iisus a luminat. Când au strigat, Iisus ştim ce a răspuns. E greu să rosteşti
acest cuvânt pe care numai El îl poate rosti. Dar, întrucât şi apostolii şi
evangheliştii Matei, Marcu şi Luca rostesc, rostim. A zis Iisus: “Eu sunt. Nu vă
temeţi. Îndrăzniţi!” Cu un înţeles nesfârşit, infinit, parcă ar fi rostit pentru
fiecare suflet, din toată istoria, de pretutindeni, acest cuvânt: Eu sunt.

Să-l auzi aşa cum l-a rostit Iisus lui Moisi, la Horeb.
Când Moisi a văzut rugul, acel mărăcine smerit, care ardea şi nu se
mistuia, ci rămânea verde, viu.

Căci focul dumnezeirii nu desfiinţează, ci transfigurează, îndumnezeieşte,


chiar firea smerită a unui mărăcine. Cu cât mai mult firea ta, pe care a luat-o
Cel mai presus de tine. Şi atunci Moise, întrebându-L: Cine eşti, Doamne?, a
primt răspuns: “Eu sunt Cel ce este” – Existenţa.
Şi acum S-a descoperit că El este. Să simţi că-ţi spune şi ţie: Eu sunt;
Existenţa. Iar noi, cum spune dumnezeiescul Palama suntem părtaşi ai
existenţei Lui.
Căci făpturii îi este dăruită existenţa, cu cele trei stări ale ei, cum spune
dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: starea dăruită întregii făpturi în prima
ei chemare, de a exista; apoi sporeşte darul lui Dumnezeu: existenţa în har.
Noi toţi suntem în har, toţi suntem botezaţi, de la Adam, care a primit suflarea
divină de viaţă; şi apoi vom exista în înviere – a treia stare.

Eu sunt… nu vă temeţi… îndrăzniţi! – le spune ucenicilor. Precum Mă vedeţi pe


Mine îndrăznind, în furtună, peste valuri, neinspăimântându-Mă, şi voi
îndrăzniţi! La acest cuvânt – îndrăzniţi – a răspuns Petru: “Doamne, dacă eşti
Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.” Tu ai zis: Îndrăzniţi. Pot îndrăzni,
Doamne, a merge la Tine, spre Tine, cu Tine? Da. Această îndrăzneală e dată
fiecăruia, în smerenie. Să vin la Tine pe apă. Precum mergi Tu pe apă, şi eu
să merg. “Vino!”, i-a spus. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi
a venit către Iisus. A mers Petru o vreme pe apă, venind către Iisus! Dar apoi,
văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat: “Doamne,
scapă-mă!” Iar Iisus i-a întins mâna. L-a apucat şi i-a zis: “Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi au urcat în corabie.

O clipă primească dragostea dumneavoastră să tâlcuim acest moment.


Îndrăzniţi!… Petru îndrăzneşte; cu privirea către Iisus, faţă către faţă. Spune
scriptura: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul” – faţă în faţă cu Tatăl. Iar omul, creat după chipul
Lui, e faţă în faţă cu Hristos. Petru, faţă în faţă cu Iisus, se împărtăşeşte de
harul şi adevărul care vine împreună cu Iisus, şi călca împreună cu El pe
valuri. Şi merge. Dar, văzând că vântul e potrivnic, o clipă de îndoială, se
înspăimântă şi se scufundă.

Să înţelegem acest moment, întâi duhovniceşte.Nu de la mine, ci de la sfinţi.


Noi putem da mărturie după ei. Ei au şi vieţuit.

Zice dumnezeiescul Isaac Sirul: “Cere de la Dumnezeu să-ţi dea să ajungi la


măsura credinţei, făptură prea mică (ce dulce şi duios!). Voieşti să afli viaţă?
Ţine în tine credinţa şi smerenia, căci prin ele afli milă, ajutorul şi cuvintele
grăite în inimă de Dumnezeu şi pe Cel ce te păzeşte întru ascuns şi rămâne cu
tine şi se arăta şi la arătare. Şi atunci, tu, dacă simţi desfătarea credinţei în
sufletul tău, nu-mi este greu să spun iarăşi: nimic nu te va împiedica să
ajungi la Hristos (cum Petru ajunge la Hristos). Şi nu-ţi va fi greu să fii răpit
în tot ceasul de la cele pământeşti şi să uiţi de lumea aceasta neputincioasă (şi
de furtună şi de valurile din jur) şi de amintirea lucrurilor ei (slăbiciunile
celelalte). Roagă-te, pentru acest lucru, fără preget. Roagă-te! Cerşeşte cu
căldură şi cere cu multă sârguinţă, până ce vei primi pe Hristos deplin în tine.

Şi să nu slăbeşti după aceasta (să rămâi stăruind cu faţa către El). Te vei
învrednici dacă te vei sili mai întâi să arunci grija ta asupra Lui cu credinţă şi
vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi când vei
vedea voia ta că se încrede cu toată curăţia cugetului mai mult în Dumnezeu
decât în tine, şi că te sileşti să nădăjduieşti în El mai mult decât în sufletul
tău, atunci se va sălăşlui în tine puterea aceea necunoscută de tine (mai
presus de această lume). Vei simţi puterea Celui ce este cu tine în chip
neîndoielnic. Puterea aceea pe care mulţi, simţind-o, intră în foc şi nu se tem,
şi călcând pe apă, nu se îndoiesc”. În cugetul lor nici o clipă n-au îndoială,
socotind că se vor scufunda. Nu. Cu El nu te scufunzi. “Căci credinţa
întăreşte simţurile sufletului şi acesta simte pe Cineva nevăzut, care-l
convinge să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoşătoare, nici să
privească la vreo vedere ce întrece simţurile.”

Câtă vreme Petru a simţit că se încrede în Dumnezeu, nu în el, în voinţa Lui, în


purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu a sa, a mers pe valuri. Aici e taina
negrăită a privirii, a împărtăşirii în adevăr, a vieţuirii. Nu furtuna s-a înteţit.
Putea să mugească… În clipa aceea el a mutat gândul credinţei din Hristos
în el. În el s-a produs sfâşierea, îndoiala. Ca şi în Adam şi Eva. În tine se
produce o scindare a personalităţii. Şi atunci el s-a întors către sine. E
întoarcere spre Dumnezeu, care-i pocăinţă (Întoarceţi-vă către Mine şi Eu Mă
voi întoarce către voi) şi întoarcere către lumea aceasta, pământul din care ai
fost zidit. Şi a căzut sub lume. Se scufundă. Atunci strigă: Scapă-mă,
Doamne!

Câteva clipe să gândim: Petru a mers pe valuri cum mergea Iisus. Nu dus de
mână sau luat în braţe, ci călca aievea, cu Iisus, într-o altfel de comuniune. Poţi
să fii şi în braţele Lui. Dar El nu ne ia în braţe cum ia mama pruncul. În
braţele harului, adică dându-ţi şi ţie din El. Îţi dă Dumnezeu din El. Aşa a
creat Dumnezeu lumea – nu din nimic, ci din voia lui, cu puterea lui, cu harul
lui, cu iubirea lui, cu înţelepciunea lui, cu lumina lui. De aceea ne-a dăruit şi
nouă lumină, ne-a dat şi minte şi cuvânt şi duh. Şi ne-a dat din puterea, din
harul, din lumina lui dumneziască, lumina deosebită de noi pentru că e veşnică;
dar e unită cu noi. Tocmai pentru că e real dumnezeiască, veşnică, nemuritoare,
deasupra acestei lumi create, aduse de la nefiinţă la fiinţă, cum se spune. Şi să
simţi chemarea lui Dumnezeu în tine, harul lui Dumnezeu în tine.

Aici e adevărul adânc al chemării mai presus de lume. Acea prezenţă


dumnezeiască înaltă. Cum spune dumnezeiescul Ioan Damaschin, vorbind de
teantropie sau divino-umanitate: În noi e şi dumnezeiesc şi omenesc, din
Hristos, care ne-a dăruit şi nouă să fim părtaşi. Şi câtă vreme noi, prin harul
lui Dumnezeu, simţim şi trăim şi nici o clipă nu provocăm ruptura, sfâşierea,
prin credinţă, păstrând darul lui Dumnezeu în noi, prezenţa Lui în noi,
ajutorul Lui, puterea Lui, credinţă, nădejdea, dragostea… atunci, deşi în
lume, suntem mai presus de această lume. Şi e în noi aceasta. Să n-o uităm
nici o clipă! Să ne simţim mereu vii!

Două gânduri vi le mai împărtăşesc acum spre final, care-mi stau atât de mult la
inimă. Zilele acestea cugetam aşa: La unele surori ale noastre apar nişte
suferinţe – chisturi, fie la sâni, care au forme dureroase. Şi am fost întrebat ce să
facă, să se opereze? Da. Spovedania nu scoate răul din noi? Tot la fel şi fizic:
scoatem răul din noi. Doctorul, şi el e de la Dumnezeu. Şi Mântuitorul spune:
N-au trebuinţă cei sănătoşi, ci cei bolnavi de doctor. M-am întrebat cum se
formează, cum apar. E plină presa noastră şi televiziunea de îndemnuri către
tineri să-şi “trăiască viaţa”, să se arunce într-un fel de dezlănţuire a trupului
acestuia. Căci dacă nu-l dezlănţui, zice Freud, aceste dorinţe, înăbuşite, refulate,
provoacă nevroze, psihoze, psihopaţii; te îmbolnăveşti. Şi atunci, cum e cu
castitatea tinerei?

Noi ştim legea de la părinţi: castitate până la altar, ca să te poţi încununa, şi


credincioşie în cămin toată viaţa. Şi tu, tinere, aşa să ştii: să nu ştii decât de un
Dumnezeu şi o nevastă. Dar vine Freud cu prietenii lui, spunând că se
îmbolnăveşte dacă-şi păstrează castitatea. Şi, cugetând, mi-am zis şi eu: E
posibil ca aceste energii nedescărcate să se adune în anumite zone specifice, în
legătură cu firea omului şi, acolo, adunate, coagulate, nelucrate, să formeze
aceste locuri, formaţiuni moarte. Atunci, care e calea? Am înţeles atunci, şi
putem face această mărturie înaintea lui Dumnezeu şi a întregii lumi. Auzeam
astăzi la Apostol: “Fraţilor, noi ai lui Dumnezeu împreună lucrători suntem,
iar voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu. Zidirea lui Dumnezeu, după harul lui
Dumnezeu dat mie, eu ca un înţelept meşter am pus temelia. Altul clădeşte
deasupra. Dar fiecare să ia seama cum clădeşte. Şi să clădească fiecare, că
nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos”.

Iar Mântuitorul spune: “Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez.” Toată
existenţa, iubiţilor, e o zidire. În fiecare făptură noi vedem o operă. Nimic nu e
static; nimic nu e încremenit, nimic nu e închis. Noi am provocat acestea.
Pretutindeni e zidire, e viaţa, neîncetat. Dar în om existenţa şi viaţa e pe două
planuri. O, nefericiţii care fac atâta cult numai trupului! Ca o obsesie. Or, cum
poate scăpa omul? Prin viaţa lui deplină, iubiţilor. De ce un călugăr sau o
călugăriţă adevărată nu trăieşte aceste fenomene? Mai mult, o călugăriţă care s-a
dus la Sfântul Mormânt cu o asemnea boală s-a rugat şi a venit vindecată. Care-i
taina? Omul trebuie să fie viu, neîncetat, dar pe amândouă planurile. Nu numai
la nivelul planului bietei vieţuitoare necuvântătoare. Dar şi acolo este neîncetată
viaţa; este neîncetată eliberare de energii ziditoare. Ce-ar fi bobul de grâu dacă
nu s-ar înmulţi? Ce-ar fi mieluşelul?

Aflându-mă la un vivarium la Bacău, să ţin o cuvântare, la invitaţia unei


doamne, la final mi-a spus că face o teză de doctorat despre albine. Şi eu am pus
întrebarea: De ce produsul albinelor – mierea – e singurul care nu se alterează?
A început cu probleme de la genă… Această structură a mierii… Eu cred
altceva, într-o convergentă între credinţă şi ştiinţă: Cred că mierea nu se
alterează pentru că e produsul fecioarelor. E săvârşit acest dar în cea mai
desăvârşită curăţie.

Atunci, când o tânără îşi păstrează această curăţie, dar nu încremenind, nu cu


spaimă: ce mă fac? – asemeni lui Petru, care s-a înspăimântat de valuri – nu cu
teamă, ci mereu să fie în ea viul vieţii la măsura omului, atunci nu va aduna în
ea energii care acumulându-se să producă răul. Să ai în tine credinţa, nădejdea,
dragostea; să ai mereu faţa lui Hristos, să te rogi şi să lucrezi după chipul lui
Dumnezeu în toate domeniile. Chipul lui Dumnezeu Ziditorul. Şi tu să zideşti
mereu. Zideşti sfinţenia în tine, zideşti eroismul moral, jertfelnic, dăruindu-te
semenilor tăi, sărmani, bolnavi, neputincioşi, sau ca om politic, dăruindu-te,
servind mulţimilor. Ca om de ştiinţă, ca om al artei, zidind în icoana ta, în
cuvântul tău, în toate ale tale, în muzică… mereu să fii viu şi o clipă să nu
opreşti. Energiile tale să nu se adune acolo să facă boala. N-ai timp de aşa ceva.
Sunt încredinţat desăvârşit de acest adevăr deplin, al omului.

Atunci calci pe valuri, calci pe cancer, pe toate acestea pe care tu le-ai produs în
lume. Tu, în ceea ce Părinţii au numit uriaşii care ucid sufletul: Uitarea – L-ai
uitat pe Dumnezeu, ignoranţa – neştiinţa şi lenea. Nu rămâi în lene nici o clipă.
Eşti viu şi calci peste şerpi şi peste balauri, peste valurile mării. Şi în tine e harul
lui Dumnezeu. Neîncetat.

Un doctor, Nae Constantinescu, era preocupat cum să dreagă un os; cum să-l
repare, cum să opereze. Şi, în zbuciumul lui, deodată, noaptea, a scânteiat ca o
lumină în el: Măduva roşie la adult conţine celule care posedă capacitatea de a
genera un os nou cu măduva roşie la mijloc. “Mă frământam să ştiu de ce am
fost trezit brusc în miezul nopţii de o idee care mi-a fulgerat în cap, provocându-
mi o stare de epuizare fericită, dacă pot spune aşa. Ceea ce am observat eu în
măduva roşie adultă reflectă ceea ce se întâmplă de fapt în perioada embrionară
– la zămislirea şi la formarea vieţii noastre. Deci celulele multipotente
embrionare rămân toată viaţa în peretele capilarelor sinusale din măduvă.”

Doamne, cum aceasta, cum s-a petrecut această luminare? Am înţeles că la toţi
laureaţii premiului Nobel aşa le-au venit ideile: scânteind. Iluminând deodată.
Această scânteiere a harului, a luminii divine care e în noi. Cum zice Sfântul
Pavel: Comoara aceasta, pe care o purtăm în vasele de lut; comoara harului;
vasul de lut – este al nostru. Să luăm seama la această scânteiere. Într-un
moment al vieţii mele, dacă luăm seama la această scânteiere n-aş fi făcut o
greşeală în viaţa mea.

Luaţi aminte toţi: Petru, în faţa lui Iisus, era în faţa harului şi a mers pe
valuri. Îndată ce a privit către el a căzut în valuri. Luaţi toţi aminte când vă
rugaţi, când aveţi o întrebare, rugaţi-vă şi lumina divină nu va întârzia.

Sfântul Serafim, fiind întrebat cum dă răspuns, cuvânt cuiva, a răspuns: Eu


mă rog şi cuvântul care vine întâi, acela îl spun. Scânteia divină să n-o
pierdem! Clipa să n-o pierdem; e clipa harului.

Dă-ne, Doamne, clipa aceasta a lui Petru, care în faţa Ta călca pe valuri!
Această lumină în noi… Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi faţă de ea.
Nici o clipă să nu apună. Să nu fie apus, să nu fie noapte în noi. Acolo să fie,
cum zice Înţeleptul: Eu dorm, dar inima mea veghează. – Veghere neadormită
în faţa luminii, în faţa puterii ajutorului Tău. Cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cu
rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi.
Amin.
Părintele Gheorghe Calciu - Mâna lui Dumnezeu

Niciodată să nu deznădăjduiţi, pentru că în cea mai grea împrejurare Dumnezeu


te scapă. Aş putea să vă spun sute de cazuri din viaţa mea personală, când în
momentul în care tot orizontul părea închis, când nimic nu se mai deschidea
pentru mine, în clipa aceea Dumnezeu deschidea o poartă. De zeci de ori în
viaţa mea, în special în închisoare, Dumnezeu m-a scos din păcat şi din lumea
aceasta.

Mi-aduc aminte când am fost numit profesor la Seminar. Am fost numit în vară
şi în toamnă a venit Patriarhul Iustinian la Seminar şi mi-a spus: “Să te
pregăteşti de preoţie!”.

Eu, care nu aveam o pregătire prea adâncă teologică, adică făcusem numai
Facultatea, nu făcusem şi Seminarul, aveam nişte cunoştinţe, dar nu mă simţeam
în stare! Când m-am gândit că Sfântul Ioan Gură de Aur a fugit când a fost să
fie preoţit, Sfântul Grigorie la fel, şi a şi scris despre fuga sa, m-am speriat şi eu!
Adică ei, care erau sfinţi, s-au temut de preoţie, că era o mare răspundere, dar eu
cine eram?

Apoi a venit Patriarhul a doua oară, în toamnă, şi a spus:


“Joi vei fi făcut diacon!”, căci joi era hramul Seminarului. Şi m-am speriat
iarăşi, mai ales că a adăugat: “Iar duminică vei fi făcut preot!”.

Şi aşa a fost. Am încercat să mă rog. Mi-a spus: “Gata!”.


Şi am fost preoţit.

Multe lucruri s-au întâmplat în viaţa mea care ar fi tulburătoare pentru mulţi.
Dar Dumnezeu din toate m-a scos, ca şi cum îngerul meu păzitor m-ar fi luat de
ceafă şi m-ar fi scos din toate împrejurările. Nu mă refer la situaţii fizice,
materiale, ci la viaţa spirituală. Atunci erau ispite foarte mari, de forţă, ispite de
puşcărie, cu care eram ameninţat. Toate erau asupra mea ca un nor, dar
Dumnezeu mă scotea din norul acesta. Şi chiar când am fost în închisoare,
Dumnezeu m-a scos şi de acolo.

Astăzi, dacă mă duc în sat la mine şi mă întâlnesc cu colegii mei de şcoală


primară, din toţi mai trăiesc doi-trei, şi n-au trecut prin greu. Dacă mă duc să mă
întâlnesc cu colegii mei de liceu, mai trăiesc vreo zece. Toate aceste lucruri pe
care Dumnezeu le face cu noi trebuie să le vedem. Să vedem mâna lui
Dumnezeu în toate împrejurările. Să nu ne lăsăm duşi de ispita că sunt puternic,
bogat, că sunt deştept, că pot să fac şi să câştig bine…

Să nu ne lăsăm duşi de nici un fel de ispită, ci totdeauna să spunem: “Cu voia


lui Dumnezeu se va face şi aceasta, şi aceea”... Şi se va face. Să nu vă închipuiţi
că întâmplarea, norocul sau destinul vă guvernează viaţa. Viaţa noastră este
guvernată de Dumnezeu. Să ne amintim că Mântuitorul a spus aşa: „Nici un fir
de păr din capul vostru nu se va clinti fără ştirea Mea”.

(extrase din: Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos
înseamnă suferinţă”, Editura Bonifaciu, 2009)
Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae de la Rohia) - Dăruind vei dobândi –
Încrederea

De la « credere in Deum est »


la « credere in Deum »

Textul evanghelic, atât în referatul lui Matei (8, 22-35) cât şi în referatele lui
Marcu (4, 36-41) şi Luca (8, 23-27) foloseşte cuvântul credinţă (cum de nu
aveţi credinţă? sau unde este credinţa voastră sau iarăşi puţin credincioşilor)
dar în pericopa liniştirii (potolirii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul
încredere a fi mai potrivit.

Domnul îşi ceartă ucenicii pentru două pricini:că sunt fricoşi şi că le lipseşte
credinţa. Fricoşi cu adevărat nu s-ar zice totuşi că sunt, deoarece pericolul a
fost real şi iminent (de calificativul infamant „fricos” învrednicindu-se socot,
mai degrabă cei pe care îi tulbură şi-i zăpăcesc simpla eventualitate a unei
ameninţări); tustrele pericope vorbesc fie de-o furtună atât de mare încât corabia
se acoperea de valuri, fie de valuri ce se prăvăleau peste corabie (şi corabia era
aproape să se umple), fie de corabia ce se umplea de apă aşa încât erau în
primejdie; în asemenea cazuri de pericol real şi iminent poate că nu de frică
trebuie să fie vorba ci de alarmă legitimă. Şi, tot astfel, poate că în loc de
substantivul credinţa este mai adecvat, mai oportun acel de încredere. De
aceasta, gândesc, au dat mai ales dovada că sunt lipsiţi apostolii. N-au pus
temei pe actualitatea prezenţei în corabie a învăţătorului lor, nu au dat
crezare simţământului, intuiţiei, convingerii că nimic rău nu li se poate
întâmpla atâta vreme cât se află sub oblăduirea imediată a lui Hristos. Se
vede, totuşi – recunosc – şi necredinţa propriu-zisă, parcă au uitat care este
însoţitorul lor. Au uitat de bună seamă, deoarece toţi se miră după ce vântul
încetează şi marea se astâmpăra, şi se întreabă: Cine o fi Acesta Care
porunceşte, iar vântul şi apa Îl ascultă?

Emoţiile şi starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia încercată de


valuri nu sunt specifice vieţii pământeşti a Mântuitorului. Ele îşi au echivalentul
în diferite împrejurări ale istoriei profane, unde, în acelaşi fel, se vădeşte
neîncrederea. Când Cezar trece din Galia în Britania şi se dezlănţuie o puternică
furtună pe braţul de apă dintre cele două ţări, soţii lui, de asemenea, sunt
cuprinşi de panică. Îi ceartă Cezar: oare nu ştiţi cine este cu voi? Oare nu
pricepeţi că nimic cu adevărat rău nu are putere asupra voastră câtă vreme
sunteţi cu Cezar? (Nu spune: cu mine, vorbeşte la persoana a treia, se
obiectivează – ca în De bello gallico, se desprinde parcă de sinele său.) Baltazar
Gracian în Criticonul observă: „Bărbaţilor de seamă şi primejdiile le ştiu de
frică sau le poartă respect: moartea uneori nu se-ncumetă să-i înfrunte, iar
ursita se potriveşte după firea lor“, (trad. de Sorin Marculescu, Criticonul, edit.
Univers, 1987, pag. 47). Gracian citează şi el „tempestele” lui Cezar şi adăugă:
năpârcile care l-au iertat pe Hercule, otelurile pe Alexandru Macedon, gloanţele
pe împăratul Carol Quintul. S-ar zice că stihiile, primejdiile, armele ucigătoare
nu se ating, nu au liber acces asupra anumitor oameni atâta vreme cât aceştia nu
au împlinit sarcina încredinţată lor, cât timp nu şi-au predat mesajul. Cezar pe
corabia din Canalul Mânecii pare a deţine informaţia că nu şi-a jucat încă rolul
în întregime, că nu a predat lumii mesajul sădit de Istorie în cugetul şi în mintea
sa.

Aceeaşi linişte la Hristos pe marea Tiberiadei, în timpul furtunii: ştie prea bine
că încă nu I-a venit ceasul. De aceea doarme paşnic, de aceea îşi învinovăţeşte
(deşi poate în pripă) discipolii şi-i dojeneşte că nu au credinţă. Într-adevăr, când
eşti într-o oarecare împrejurare pizmaşă cu Acel căruia I-ai afierosit toată
puterea ta de iubire şi de crezământ, nu-ţi este îngăduit să te mai îngrijorezi,
să te mai îndoieşti, să cugeţi că sorţii au căzut potrivnici şi că vei pieri.

Scena deţine ceva din dramatismul unui tablou de Gericault ori Delacroix:
noaptea e întunecoasă şi rea, cerul acoperit, valurile uriaşe, vântul sufla
nemilos, mica ambarcaţiune tremura şi şovăie între viaţă şi abis. Hristos, la
căpătâiul corăbiei, doarme nepăsător, departe de îndârjirea realităţii iar
ucenicii se zbat, îşi frâng mâinile, nu ştiu să facă altceva deşi sunt, câţiva
dintre ei, pescari, deprinşi cu de-ale marii – decât, să-şi trezească învăţătorul
din somn. Şi parcă îndrăznind să-L mustre: sunt pe cale de a se prăpădi cu
toţii, iar El doarme!
Editorii şi comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament,
acolo unde este menţionată puterea divinităţii asupra furtunilor. Aşa, spre
pildă:
– Psalmul 88, 10: „Tu stăpâneşti puterea mării şi mişcarea valurilor Tu o
potoleşti”;
– Psalmul 106, 29: „Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut
valurile mării”;
– Iov 26, 12: „Cu puterea Lui El a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui
a sfărâmat furia ei”.

Dar e în episodul domolirii furtunii de către Hristos un tâlc secund, mai adânc:
se dă aici în vileag însăşi taina relaţiei dintre făptură omenească şi
Mântuitorul ei, ba şi problema capacităţii omului de a se încrede pe deplin, în
chip absolut, fără pic de îndoială şi îngrijorare în Acel pe Care şi L-a ales
drept îndrumător şi învăţător. Duhul, da, e osârduitor şi gata să creadă, să se
încreadă; trupul, totuşi, ori zonele intermediare dintre carne şi spirit, regiunile
inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor
ancestrale şi dubiilor scepticismului sălăşluitor până şi-n adâncurile
entuziasmului celui mai sincer.

Apostolii, în împrejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni în toată tăria sau mai


bine, mult mai bine zis, în toată slăbiciunea cuvântului. I-au urmat lui Hristos,
Îl însoţesc, Îl iubesc, dar la o adicătelea, în faţa primejdiei reale şi peremptorii,
când le vorbeşte de la atât de mică depărtare şi atât de furios, de ameninţător,
de implacabil, de vizibil, de real - tot ce este superior, fierbinte, ideal într-înşii
se clatină, se frânge şi-n cele din urmă se dă în lături spre a face loc fricii şi
mai ales neîncrederii, imposibilităţii de a percepe glasul care le spune: nu vă
temeţi! O putere mai mare decât a valurilor acestora învrăjbite vă ocroteşte, e
aici alături de voi. Apostolii, confruntaţi cu furtuna, reintră în rândul oamenilor
ştiutori numai de ce se vede şi se aude şi se simte, cunoscători numai ai datelor
imediate ale sensibilităţii informate de instincte, reflexe şi tropisme; grav – şi de
aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru – se arăta a fi că ei sunt cei care
dorm de vreme ce nu realizează Cine le este tovarăş de drum, că se tem de
ceea ce ţine de o lume inferioară, că nu înţeleg că materia e subordonată
Duhului.

Când Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind şi venind careva să-mi


demonstreze cu argumente irezistibile că nu Hristos e adevărul ci altceva, eu voi
rămâne cu Hristos şi mă voi despărţi de adevăr, el a dat expresie unei stări de
spirit opusă celei căreia vremelnic a căzut pradă mica turmă a lui Hristos. În
prezenţa valurilor vieţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe,
zgomote şi furii, creştinul e dator să-L aleagă – oricât ar fi tumultul de mare,
de năprasnic, de incontestabil - pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar
Adevărul este Hristos!). Să se încreadă în Cel nevăzut, să nu se supună
cerinţelor semeţe şi spaimelor negre făurite de o regie abilă dar în fapt
superficială, aparenta, care-i în funcţie de durată, adică val care ca valul trece.
Tărăboiul desigur e mare şi realitatea se arată a fi devenit numai ostilitate şi
vuiet, hău şi năvală, porţile s-ar zice că au fost ferecate, ieşire nu mai încape,
ajutor nu mai are de unde şi pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit
din toate azimuturile; da, valurile pot acoperi în orice clipă mica,
neputincioasă navă a vieţii omeneşti. A spune totuşi: NU, a repeta (cum ne
sfătuieşte Andre Suares) cuvântul lui Neptun către valurile dezlănţuite: ‘nu,
nu, nu’, a considera drept maya (cum zic hinduşii) – adică iluzie, amăgire,
scenografie – tot decorul acela ce se străduieşte a transmite impresia de
ineluctabilitate şi iremediabil, iată arta de a fi creştin: încrederea în Hristos
chiar şi la ananghie, nu numai în zilele vieţii de sart, când cerul e senin ori uşor
posomorât, când zgomotul de fond al realităţii nu s-a prefăcut în urgie sonoră,
iar stihiile nu au prins a rânji şi a se urni asupră-ne ca pădurea de la Birnam
împotriva nefericitului rege Macbeth.
Nu-i de ajuns să credem în Hristos şi în Dumnezeirea sa. Ni se cere şi
simţământul mai omenesc, mai puţin teologal, mai intim, mai direct şi mai
cald, mai apropiat de o relaţie de tip eu – tu (Martin Buber), de la persoana –
la persoană (Dumitru Stăniloae), al încrederii de fiecare clipă, în toate
diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieţii. E limpede că există o
deosebire – măcar că nu e decât o nuanţă, echivalentul unui semi-ton – între
credinţă şi încredere. Cei de pe corabia ameninţată de mânia valurilor mai cu
seamă de încredere nu au dat dovadă.

Încrederea are drept temei entităţi mai puţin abstracte şi falnice decât
credinţa: un anume soi de naivitate, de pornire copilăroasă a inimii, un refuz
de a lua în serios hidoşeniile şi asupririle lumii neînsufleţite, o încredinţare
totală a eului care se predă (necondiţionat) ocrotitorului său: îngerul păzitor,
Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfântul cel mai iubit, Puterii numai de
El ştiută. Încrederea e ca un fir telefonic particular, o lungime de undă
selectivă care leagă sufletul de obiectul nedezminţitei, neîndoielnicei,
neironicei Sale iubiri. Ea creează ceva asemănător unui meterez de apărare, ce
nu poate fi străpuns de variatele şi complicatele şiretlicuri şi subterfugii –
adeseori spăimântătoare, sumbre, teribile – ale sarcasmului diabolic hotărât să
surpe tot ce este curat, candid şi dârz în sufletul totodată matur şi profund pueril
al fiinţei gânditoare.

“Cred în Hristos şi am încredere în El“ – se cade a fi deviza completă a


creştinului. El ştie că pe corabia în care străbate marea vieţii, în nava aceea
oricând expusă scufundării, nu e singur; undeva în ascunzişurile, în umbrele ei
se află, dimpreună călătorind, Hristos. Şi aceasta îi dăruie un calm, o putere de
îndurare, o stăpânire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele încercări,
dar nu anihilate şi prefăcute în deznădejde, haos, rătăcire.

Dacă, strâns cu uşa, ar trebui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere


şi credinţa m-aş încumeta să enunţ – referindu-mă la Holderlin şi Heidegger –
că încrederea se înfăţişează îndeosebi ca o putere poetică a spiritului omenesc,
în vreme ce credinţa este facultatea sa pneumatică.

Iar despre acele clipe de îndoială, spaimă şi descumpănire prin care au trecut
ucenicii Domnului, ele ne învaţă a fi smeriţi (ne arată cât de şubrezi suntem
toţi) şi totodată ne amintesc aceste cuvinte pline de har şi adevăr ale lui
Dostoievski: „Spre a judeca forţa morală a unui norod (n. n.: a unui om, a
unor oameni) şi ceea ce este el în stare a face cu ea în viitor, nu se cuvine a
lua în consideraţie gradul de josnicie la care se poate să fi căzut la un
moment dat; se cuvine a lua în consideraţie numai gradul de spiritualitate pe
care-l poate atinge când va veni momentul“.

Apostolii, cei şovăitori şi temători de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-


plăpânde (ar zice Goethe, aşa cum e tălmăcit de St. Aug. Doinaş) sunt
neclintiţii şi vitejii mucenici şi mărturisitori de mai târziu ai lui Hristos –
Biruitorul“.
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii -
Corabia pe valuri

Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! (Matei XIV, 27)

Fraţi creştini, Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a istorisit o întâmplare minunată


plină de cel mai preţios înţeles.

Într-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii, iar Iisus rămăsese
în munte să se roage. Târziu în noapte, iată că ucenicii văd plutind pe deasupra
apei o făptură albă. Crezând că e o nălucă, s-au înspăimântat şi de frică au
strigat; când au văzut că e însuşi Învăţătorul lor şi se apropie de dânşii, păşind
pe mare ca pe uscat, Petru a zis: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la
Tine pe apă.” Iisus i-a zis: “Vino!” Iată-l, deci, pe Petru păşind şi el pe
deasupra apei.

Dar în noaptea aceea vântul era împotrivă şi bătea cam tare. Valurile se ridicau
învolburate în sus şi în jos, iar Petru văzând cum corabia rămăsese în urmă iar
până la Iisus mai era încă distanţă, îl cuprinsese frica şi, pierzându-şi încrederea,
începuse să se scufunde.
“Doamne, scapă-mă!” – strigă el îngrozit. Iisus se apropie de el şi-i întinse
mâna, îl ridică în sus şi-i zise: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Au
intrat după aceea în corabie, iar vântul a stat şi marea s-a potolit. Această
zguduitoare pagină din Evanghelie are două înţelesuri.

Mai întâi, înţelesul cel apropiat ne arată întâmplarea aceasta adevărată


petrecută pe Marea Galileii şi salvarea lui Petru din valuri. Dar, Sf.
Evanghelie de astăzi mai are un înţeles tainic care nu-şi pierde valoarea
niciodată. Sfânta învăţătură desprinsă astăzi vrea să ne spună că, ori de câte
ori cineva îşi pierde credinţa în puterea izbăvitoare a lui Iisus şi se reazemă
pe puterile lui se păgubeşte, piere, fiindcă singura scăpare, singurul liman
de izbăvire rămâne de-a pururi Hristos, Fiului lui Dumnezeu.
Adevărul acesta are o mare valoare pentru noi creştinii, căci o mare mulţime de
popor călătoreşte pe o mare bântuită de furtună şi, întocmai ca şi Petru, se
scufundă în valuri şi e gata să piară înghiţită. De ce să piară atâta popor? De ce
să se scufunde în valuri atâta lume? Fiindcă a pierdut credinţa în Iisus Hristos,
fiindcă toţi vor să-şi aranjeze viaţa numai cu puterilor lor proprii, fără puterea
credinţei, fără Dumnezeu.

Aşa vedem în istoria Vechiului Testament că oamenii din Babilon se hotărâse să


zidească un turn şi să ajungă până la cer. Au pornit în mândria lor la acest lucru
fără Dumnezeu, dar nu au reuşit, fiindcă Dumnezeu le-a încurcat limbile şi s-au
împrăştiat toţi ruşinaţi. La fel, vedem în lume la cea mai mare parte a oamenilor
care vor să-şi clădească fericirea, raiul aici pe pământ cu puterile lor, fără
Dumnezeu.

Iată, omul a făcut multe şi uimitoare cuceriri pe toate ramurile vieţii materiale;
A cutreierat pământul de la un capăt până la altul, a cercetat legile după care se
conduce universul, a pătruns cu mintea multe taine ale naturii, a dezvoltat ştiinţa
şi tehnica, a făcut progrese peste tot. Bun lucru şi toate trebuiau făcute; nu
găsim nici un motiv de rău pentru aceste cuceriri ale omului. Dimpotrivă, omul
merită toată lauda pentru isteţimea lui, pentru râvna prin care împlineşte
porunca Ziditorului, fiindcă fiecare trebuie să facă ascultare de Ziditorul său şi
să-şi pună talentul pentru binele aproapelui său.

Răul începe, însă din altă parte. Nenorocirea începe de acolo că omul văzându-
se stăpân pe pământ a uitat de marele Stăpân din ceruri. Văzând că este
biruitor în propăşirea aceasta materială, s-a îngâmfat, s-a mândrit ca lucifer,
n-a văzut de unde-i vine înţelepciunea, strălucirea, sănătatea şi puterea. S-a
încrezut orbeşte numai în sine şi bătându-şi pieptul cu mândrie, şi-a zis:
“Eu sunt totul, mie îmi datorez totul. Dumnezeu?! Dar cine L-a văzut
vreodată?! Nu există Dumnezeu sau, de-o fi existând, n-am trebuinţă de El.
Suflet?! Dar cine poate pipăi sufletul? Cât despre viaţa veşnică, nimeni nu s-a
întors din iad sau din rai, ca să ne spună că există. Aici pe pământ e raiul. Am
ce-mi trebuie, bani şi de toate; să mănânc şi să beau, căci după moarte nu mă
mai aşteaptă nimic.”

Acesta este omul mândru, ticălos şi fără Dumnezeu. Aşa şi-au zis cei mai mulţi
oameni şi, cum au zis, aşa au şi făcut. N-au vrut să se mai teamă de Dumnezeu,
L-au dispreţuit pe Hristos, L-au dat la o parte, au dat la o parte învăţătura
bisericii, singura adevărată, au dat la o parte Evanghelia lui Hristos şi au pus în
loc plăcerile, chefurile, poftele şi idolii veacului de pe urmă.

Să vedem acum dacă toţi aceşti oameni care s-au depărtat de Biserică sunt pe
deplin fericiţi! Să vedem dacă au ei pacea şi liniştea care alcătuiesc o viaţă
tihnită, senină, toţi acei care au ajuns pe culmi de progres pământesc. O! Nu!
Sunt departe de aşa ceva, căci vedem cum s-au umplut spitalele cu bolnavi
cuprinşi de fel de fel de boli nevindecabile, fără ca cineva să le mai poată găsi
leacul.

Vedem cum s-au umplut puşcăriile cu mulţi tineri; vedem cum s-au înmulţit
criminalii, hoţii, desfrânaţii şi huliganii. Ziarele au scris şi scriu mereu cum
copiii omoară pe părinţi şi părinţii pe copii; cum soţia îşi otrăveşte bărbatul; iar
unii bărbaţi îşi taie soţiile cu cuţitul sau toporul şi, aşa, fel de fel de crime
îngrozitoare care se întâmplă peste tot pământul, nu numai la noi. Toate aceste
rele ale satanei pleacă de la depărtarea omului de credinţa în Dumnezeu, căci
vedem cum peste tot pământul s-a lepădat lumea de adevărul lui Dumnezeu.

Şi, totuşi, cea mai mare parte a lumii vorbeşte şi doreşte pacea. Dar pace fără
Dumnezeu nu se poate. Iisus Hristos este Împăratul păcii, El – Domnul slavei,
numai El poate linişti marea înfuriată şi tulburată a omenirii. Ori încotro te
întorci, auzi numai de tânguiri şi nemulţumiri, că viaţa e grea, că se suferă mult,
că visurile toate s-au spulberat pentru cei ce s-au încrezut în lucrurile deşarte.

Avem şcoli, avem oameni luminaţi, învăţaţi, dar în loc să ne facem mai buni
devenim din ce în ce mai răi şi mai de temut. Sunt foarte mulţi oameni luminaţi,
cu facultăţi, care ajung în puşcării pentru păcate urâte şi murdare. Dacă n-au
învăţat, mai întâi, ceea ce trebuia învăţat, adică credinţa şi legea lui Dumnezeu,
în zadar celelalte. Avem aşezăminte de creştere, de educaţie, însă observăm cum
tineretul devine tot mai neascultător, mai stricat; lipsa de caracter, necinstea şi
desfrânarea prind rădăcini tot mai adânci.

Avem telegraf, telefon şi căi ferate, radioul şi televizor, născociri care ar trebui
să-i apropie pe oameni şi să-i facă mai buni, dar vedem că aceştia niciodată nu
s-au învrăjbit şi nu s-au urât mai mult ca astăzi. Oamenii s-au încrezut în
diplomaţie şi în conferinţe de pace şi, iată, că lumea se măcelăreşte cu o cruzime
şi o sălbăticie nemaipomenită. Mulţi şi-au pus nădejdea în ştiinţă şi, în loc ca
aceasta să-i facă mai buni iar traiul mai uşor, le-a adus pierderea sufletească şi
trupească.

Să ne gândim la grozăviile războiului modern, la oraşele distruse de bombe, la


cadranele ruinate, la copiii şi femeile ucise de tancurile şi avioanele omului
civilizat şi învăţat. Acestea sunt roadele învăţăturii fără Dumnezeu şi
pomelnicul acesta trist s-ar putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu putea
prelungi încă multă vreme. Nimeni nu cunoaşte de ce domneşte starea aceasta în
lume şi se observă că lumea are o lipsă undeva în încheieturile ei. Dar ce-i
lipseşte omenirii?
Se găsesc fel de fel de păreri şi răspunsuri. Adevărul este că suntem nefericiţi că
ne-am depărtat de Dumnezeu, suferind din pricină că am scos pe Iisus din viaţa
noastră, din treburile noastre, iar fericirea fără Dumnezeu nu se poate.
Îndepărtaţi soarele de pe cer şi lumea se va prăpădi. Stoarceţi sângele din trupul
omenesc, iar acesta va muri. Sfărâmaţi temelia unei clădiri şi întreaga clădire se
va nărui.

Ei bine, fraţi creştini, soarele vieţii noastre, puterea şi reazemul ei este


credinţa în Dumnezeu. “Fără Mine nu puteţi face nimic!” – a zis Mântuitorul
ucenicilor Săi. Duhul Sfânt zice prin gura lui David: “Dacă Dumnezeu nu
zideşte casa, în zadar se ostenesc ziditorii.” Nu putem zidi fără Hristos;
mintea noastră este prea săracă şi fără lumina Evangheliei nu putem şti care
este rostul vieţii noastre, neputând deosebi binele de rău.

Trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să avem mereu în mintea noastră că


vom da seama înaintea Lui de toate faptele noastre. Pentru a ne îndrepta, avem
nevoie de Iisus Hristos, de Evanghelia şi Biserica Lui, de dragostea şi mila Lui,
de bunătatea şi blândeţea Lui. Dar, dacă oamenii nesocotesc pe Dumnezeu şi nu
le trebuie Biserică şi rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, se vor scufunda în
valurile grele, căci toată civilizaţia, cultura şi progresul lor sunt numai vorbe
goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru că nu au temelia cea sfântă,
care este credinţa în Dumnezeu, fiindcă nimeni nu scapă în viaţa aceasta fără
furtuni şi necazuri.

Vremea vieţii noastre este presărată mai mult cu nori negri decât cu cer senin.
Chiar şi la cei care au de toate se abat asupra lor furtuni mari. Mai mult în
furtună decât în linişte trăieşte omul puţinele zile de aici, anii aceştia puţini.

Sunt însă două feluri de valuri pe marea vieţii noastre: o parte cu necazurile şi
întristările şi altă parte cu, ispitele şi păcatele. Furtuna necazurilor şi a
suferinţelor au cunoscut-o şi o cunosc mulţi oameni; se tem de ea şi se feresc
cât pot. Însă, nu cunosc oamenii cealaltă parte; viforul ispitelor şi patimilor
lumeşti care-i duce tot acolo, la aceste suferinţe poate şi mai grele. Puţini se
înspăimântă şi puţini caută să scape de aceste patimi. Aceasta din cauza
necredinţei în Dumnezeu sau a puţinei credinţe, a îndoielii de existenţa lui
Dumnezeu şi a vieţii veşnice.

Mulţi, nu zic că nu cred! Cred, dar numai când vor ei şi când le merg treburile
bine. Astfel, le vine îndoiala, vine necredinţa, nu le mai trebuie Biserică şi nici
Dumnezeu. Se duc pe la vrăji şi ghiceli, părăsindu-L pe Dumnezeu, şi aleargă la
diavol. Pentru aceasta vedem atâtea răutăţi în lume, atâta suferinţă şi lacrimi.
Una din marile suferinţe pe care o întâlnim foarte des este că aproape nu există
casă sau familie, unde părinţii să nu se plângă de copiii lor că sunt neascultători,
răi şi obraznici, făcându-le mari greutăţi. În altă parte lipseşte pacea dintre soţi:
certuri, bătăi, despărţiri. În altă parte, furtuna morţii s-a abătut şi a smuls pe unul
dintre soţi, rămânând celălalt în haina de doliu. Iată corabie învăluită de valuri şi
ispite din toate părţile de viforul necazurilor.

Pricina tuturor relelor să ştiţi că este, aşa cum am mai spus, păcatul şi depărtarea
de Dumnezeu, căderea omului în necredinţă. De aceea îngăduie Dumnezeu să
vină asupra noastră vânturi potrivnice, iar marea acestei vieţi să se înfurie şi să
lovească greu corabia vieţii noastre, pentru ca noi, îngroziţi de cele ce vedem, să
strigăm la El, să-L căutăm pe El. Să ne rugăm Lui, cu foc şi cu credinţă
arzătoare şi să strigăm ca şi Sf. Apostol Petru: “Doamne, scapă-ne, că pierim!”

Aşa, deci, iubiţi creştini, să strigăm în durerile şi necazurile noastre, dar numai
la Dumnezeu, nu la diavol, umblând prin vrăji, ghiceli şi descântece. Numai
Iisus Împăratul Slavei şi Stăpânul nostru ne poate scoate din toate necazurile
şi poate linişti marea cea tulburată a vieţii noastre. La El trebuie să strige soţia
când vede că soţul ei iubit nu mai trage acasă cu aceeaşi dragoste, nu se mai
roagă lui Dumnezeu şi nu mai merge la biserică, atunci când simte că corabia
vieţii lor se scufundă, iar casa lor este în primejdie de a se îneca în valuri,
spulberându-se toate bucuriile.

În această situaţie, soţul sau soţia să strige din adâncul sufletului: “Doamne,
casa mea se scufundă în adâncul mării! Doamne, copiii mei s-au depărtat de
Tine şi sunt în pierzare! Doamne, norii negri ai nenorocirilor s-au abătut
înfuriaţi asupra vieţii noastre şi a casei noastre! Scapă-ne, Stăpâne, că ne
scufundăm.!”

În toate necazurile, în toate supărările şi greutăţile să strigăm plini de


credinţă în Dumnezeu, fiindcă nu este departe de noi; El este lângă noi, ne
aude şi ştie totul, cunoaşte tot ce se întâmplă cu fiecare în parte. Ne lasă
câteodată să ne recunoaştem vina, necredinţa şi depărtarea de El, căci numai
faptele noastre cele rele ne depărtează de mila şi bunătatea Lui.

Să rupem legătura păcatului prin spovedanie şi să ne apropiem prin fapte bune


tot mai mult de Stăpânul nostru, pentru că, pe cât cerul e departe de pământ, aşa
sunt faptele noastre de Dumnezeu.

Vedem în altă parte a Evangheliei că, odată mergând Domnul cu ucenici în


corabie, în timp ce aceştia vâsleau, Iisus a adormit. S-a stârnit apoi un vârtej de
vânt aşa de puternic, încât corabia se umplea de apă, iar ucenicii plini de spaimă
L-au deşteptat pe Domnul zicând: “Învăţătorule, scoală, că pierim!” Iisus S-a
sculat şi a certat vântul iar valurile înfuriate s-au potolit. După ce s-a făcut
linişte, a zis ucenicilor Săi: ” Unde vă este credinţa?!” Deci, erau cu Dumnezeu
lângă ei şi tot nu-L cunoşteau.

Aşa şi noi în necazurile noastre, în rugăciunile noastre, când strigăm către


Dumnezeu şi nu ni se împlinesc cererile, să nu ne pierdem credinţa, căci
Dumnezeu nu doarme, e lângă noi şi ne aude. Să ridicăm glasul nostru cu
multă încredere şi să simţim prezenţa dumnezeirii Lui lângă noi şi printre noi
păcătoşii şi să avem răbdare, aşteptând, că ne mai pune câteodată credinţa la
încercare. apoi să ne mai gândim şi altfel: de câte ori a strigat şi el la noi ca
să ne întoarcem şi n-am voit să-L auzim?! Pe atâtea căi ne strigă să ne
întoarcem la El şi nu vrem să auzim.

Viaţa noastră este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Dacă trăim o
viaţă cu Domnul, dacă suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin trăirea noastră
faţă de legea Lui, venind la biserică, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne, nu
avem de ce să ne temem în toate furtunile vieţii acesteia, căci apare Stăpânul
nostru, scăparea noastră şi se face lumină în întunericul nopţii. Când vine
vreme rea în viaţa ta, creştine, şi toţi te părăsesc, strigă la Dumnezeu, că se
iveşte Mântuitorul tău şi-ţi spune şi ţie ca lui Petru: ” Nu te teme, nu te
înspăimânta, că Eu sunt cu tine şi te scap.”

Aşa a zis ucenicilor şi aşa face şi cu noi până la sfârşitul vieţii. Când tu creştine
vei avea cârmuitor pe Mântuitorul, ce uşoară va fi viaţa ta atunci, căci El este
calea spre ţărmul mântuirii. El ştie când vine furtuna şi El singur ştie s-o
nimicească. Lasă-te, deci, în mâna Lui, lasă toată cârma vieţii tale s-o conducă
El şi îndată vei scăpa de toate grijile, necazurile şi primejdiile.

Am citit undeva că, pe o vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau
cuprinşi de groază şi de spaimă pentru că vasul era ameninţat să se scufunde.
Numai un copil stătea liniştit şi zicea: “E tata la cârmă şi nu mă tem.” Era
copilul căpitanului de vapor. Toţi călătorii au rămas mişcaţi de încrederea ce
avea copilaşul acela în tatăl lui, care cârmuia vaporul.

Aşa şi noi să avem încredere în Tatăl cel ceresc, căci El va cârmui cu bine
corabia vieţii noastre. Să fim, dar, şi noi adevăraţii Lui copii, copii cu
dragoste înflăcărată de El şi cu încredere neclintită în puterea Harului Său.

Să avem grijă să nu părăsim pe Domnul pentru poftele şi plăcerile noastre, că


atunci suntem în cea mai mare primejdie. Lumea plânge pentru multe necazuri
în viaţa aceasta: când moare unul dintre soţi, când mor copiii, toţi strigă că sunt
pierduţi, că fac din aceste lucruri pământeşti, în general, un fel de idoli. Mare
greşeală fac că nu-şi pun nădejdea şi încrederea în cârmuitorul vieţii noastre,
care este Dumnezeu.
Ce mai observăm din Evanghelia de astăzi? Se spune că vântul este împotrivă şi
corabia este învăluită în valuri, adică ameninţată să se scufunde în adâncul
mării. Minunat înţeles ne dau aceste cuvinte. Prin ele descoperim că aşa va trece
Biserica şi credincioşii ei pe valurile vieţii acesteia, unde, din când în când, se
vor abate valurile potrivnice, de ură şi necredinţă, aşa că ucenicii Domnului nu
vor şti ce să mai facă de spaimă.

Aşa s-a întâmplat după răstignirea Domnului, atunci când aproape toţi s-au
risipit pe la treburile lor, neştiind ce să mai creadă. Aşa era să se întâmple în
timpul persecuţiilor celor mai cruzi împăraţi păgâni care au omorât mii şi mii de
creştini. Aşa era să se întâmple când s-au ivit atâtea erezii ca să întunece
învăţătura dreaptă a lui Iisus. Mai ales, aşa cum se va întâmpla – după cum
spune Sf. Scriptură – în zilele cele de pe urmă, când Biserica va trebui să sufere
ca şi Stăpânul ei, Hristos, şi să fie împresurată din toate părţile de păgâni, de
eretici şi de o mulţime de vrăjmaşi, nu numai din afară, ci chiar din interiorul ei,
căutând să o distrugă.

Noi să avem, însă, încrederea vie în Domnul Hristos, căci stă la cârma ei şi să
nu credem că doarme şi nu ne aude, ci doar pune la încercare credinţa noastră.
Să fim, deci, tari şi să îndrăznim, şi atunci vom vedea lumină în noaptea cea
întunecată a vieţii noastre. Să nu facem ca aceia care se împotrivesc şi nu lasă
copiii să vină la Casa lui Dumnezeu, la corabia lui Iisus. Mari păcate fac aceşti
părinţi şi, negreşit, vor culege roade amare mai târziu.

Aşa s-a întâmplat într-o casă unde erau patru fete şi mamă văduvă. I-a
crescut în văduvie şi sărăcie, dar numai una din aceste fete a crescut
învăţătura lui Dumnezeu cum trebuie. Aceasta a văzut că lumea e mincinoasă
şi deşartă şi se pierde, dacă va mai merge mult pe calea cea rea. Venind la
Biserică, a înţeles şi mai bine credinţa. În acest timp, mama ei şi celelalte trei
surori a început să râdă de ea, s-o batjocorească, s-o dispreţuiască, rupându-i
ba o carte de rugăciuni, ba un caiet de cântece bisericeşti şi multe altele.
Plângea bietul copil şi striga la ajutorul lui Dumnezeu.

Au crescut mari şi, după o vreme, au început să meargă şi cele trei surori la
biserică, dar n-au înţeles mare lucru şi nu s-au depărtat de toate plăcerile
lumii acesteia. După ani de zile, mama aceasta nenorocită începe să culeagă
roadele. Una câte una, fetele îi vin acasă batjocorite, înşelate de desfrânaţii
care abia aşteptau să găsească astfel de slăbiciuni. Iată corabia scufundată în
păcate, ducându-se în fundul iadului cu mamă cu tot. A suferit pe aici şi va
suferi şi în iad.

Să se trezească, deci, fiecare şi să nu se înşele, făcând ca soţul acela care a


început să-şi persecute soţia şi copiii pentru că se duceau la biserică, zicând că-i
prosteşte. Auziţi, unde a ajuns necredinţa şi răutatea. Cât întuneric este în capul
acestor oameni! Ce rău învaţă biserica lui Dumnezeu şi cum prosteşte ea copiii?
Nu sunt, oare, mai prostiţi acei care se îmbată, fac violuri şi alte rele?
Să lumineze Dumnezeu mintea celor mulţi, căci numai mintea cea bolnavă
poate să gândească aşa pentru copiii lor. Vai de copiii aceia care se nasc într-o
casă cu astfel de părinţi răi şi necredincioşi, căci aceştia sunt criminali. Să ne
apropiem smeriţi de Dumnezeu şi să-i închinăm Lui cât mai mult din timpul
nostru. Niciodată să nu zicem că facem prea mult pentru Dumnezeu, căci toate
clipele petrecute pentru slava lui Dumnezeu sunt socotite şi numărate.

Să-I dăm Domnului cât mai mult din timpul nostru, din repaosul nostru, căci
numai acest timp este cu adevărat câştigat. Numai vremea petrecută în
biserică, în rugăciune, în citirea cărţilor sfinte şi în fapte bune este de preţ
înaintea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului nostru. Celălalt timp pe
care îl petrecem pentru trebuinţele noastre pământeşti rămâne aici. Ştim că toate
le vom îngropa aici, odată, ????? cu acest trup muritor. Să ne pară, deci, rău
acum de tot timpul pe care l-am pierdut în zadar, pe la toate petrecerile fără de
folos.

Un învăţat din Anglia a pus mai multe întrebări la mai mulţi oameni care
scăpaseră din ghearele morţii. Optzeci la sută din cei întrebaţi au răspuns că
în clipele acelea, când s-au văzut în gheara morţii s-au gândit cât de rău şi-au
cheltuit viaţa şi cât de puţin au lucrat pentru sufletul lor.

“În faţa mea – spune unul – nu vedeam decât faptele mele cele rele şi
simţeam că mă topesc sub groaznica mustrare că nu m-am îngrijit de suflet.”

Să ne aducem aminte că şi noi am trecut, poate, de multe ori prin groaza morţii
şi fiecare ne-am gândit atunci la păcatele noastre, la nepăsarea şi nepregătirea
noastră. Mă gândesc acum la groaza cutremurului care a venit fără veste şi i-a
prins pe fiecare pe unde s-au găsit: în păcate, în desfrânări şi cu sufletele
încărcate de rele. Toţi aceia care au murit cu păcate mari au ajuns fără judecată
în fundul iadului. Să nu ne prindă mirarea, căci, poate, sfârşitul multora dintre
noi va fi tot aşa de repede ca fulgerul care se arată pe cer, aşa cum a spus
Domnul Hristos. Nu mai poţi atunci să te duci să scoţi banii de la C.E.C. şi să
fac milostenii. Nu mai ai timp atunci să mai cauţi preot să te spovedeşti, să te
pocăieşti, nu mai ai timp nici de rugăciune. Cu ce am făcut până în clipa aceea,
cu aceea plecăm: fie bune, fie rele.

Să ne trezim şi să ne hrănim cât mai mult din darurile dumnezeieşti din Sf.
Biserică, că ne trebuie multă hrană. Aţi văzut un copil rahitic care nu e hrănit,
nu e bun de nimic; îl sufli şi cade jos. Aşa şi cu creştinul nehrănit, care nu vine
la biserică şi nu citeşte cărţi sfinte; nu este bun de nimic şi orice vântişor de
ispită îl dă jos. De aceea n-au creştinii putere să se lase de păcate, de patimi rele,
de desfrânare, fumat şi beţie, pentru că nu se hrănesc, venind la biserică ca să ia
sfinţenie. Cei ce se hrănesc puţin, le ţine puţin şi aşa se face că, ieşind din
biserică, îi amestecă iarăşi diavolul cu mocirla şi păcatul.

Dacă nu ne curăţăm sufletul şi nu-l spălăm cu lacrimi de pocăinţă prin


spovedanie sinceră, împărtăşanie şi fapte bune nu ne putem mântui. Dumnezeu
îngăduie focul ispitelor ca să frece rugina de pe noi prin suferinţe, necazuri şi
greutăţi. Dar, ce puţini sunt acei care înţeleg să se întoarcă la Dumnezeu!

Apropiaţi-vă, deci, de lumină. Lumina este Iisus Hristos. Dumnezeu –


învăţătura Lui, care este izvorul fericirii şi a tot binele. Cine fuge de El, fuge
de bine, de lumină şi merge la întuneric şi la rău. Aleargă apoi pe la toate
bisericile, dorind să-şi aducă preotul în casă pentru slujbă, dar desfrânarea nu
vrea să o scoată afară din suflet. Nu se poate aşa! Poţi să aduci toţi preoţii
bisericilor să-ţi facă orice fel de slujbă; dacă a doua zi iar te-ai împotmolit în
păcate de moarte, în zadar totul. Trebuie mai întâi scos păcatul din viaţa noastră,
prin pocăinţă, şi atunci celelalte fapte bune vor fi de folos.

Să-l rugăm pe Dumnezeu şi noi, ca ucenicii Săi, să călătorească cu noi pe


marea aceasta a vieţii tulburată cu fel de fel de ispite şi necazuri. Să depărteze
el toate vânturile cele potrivnice care izbesc cu putere în corabie, iar noi, drept
recunoştinţă, să-I aducem o viaţă trăită, după poruncile Lui şi să credem cu
tot sufletul că El este puternic şi ne va duce şi pe noi în portul cel minunat,
unde El – Iisus Hristos – este Împărat.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugăm mult milostive, deschide inimile


noastre şi fă-ne să înţelegem şi să cunoaştem calea Ta cea dreaptă,
izbăvindu-ne pe toţi, şi casele şi sufletele noastre, din furtună, din valuri,
din necazuri şi din păcate ca să Te slăvim pe Tine în vecii vecilor.
Amin.
Pr. Constantin Necula - Predică la Duminica a 9-a după Rusalii -
"Îndrăzniţi, Eu sunt! Nu vă temeţi!..."

(Duminica a 9-a după Rusalii; Mt 14,23-34)

Duminica aceasta urmează cum nu se poate mai firesc (nesegmentând nici capi-
tolul 14 din Matei, lucru de remarcat) Duminicii în care ne-am hrănit, laolaltă cu
toţi cei care fac parte dintr-un crez cu noi, cu pâinea şi peştele, daruri înmulţite
de Dăruitor (Mt 14,14-22), numind predica noastră, atunci "Pedagogia pâinii".

Fie-ne îngăduit ca astăzi să urmăm gândului, căutând să limpezim împreună


această "pedagogie a furtunii". Iată-ne dar cu Domnul şi Sfinţii Săi apostoli. Cu
Hristos, mai întâi, rugându-ne cu apostolii, la poruncă (Mt 14,22) depărtându-ne
de ţărm. Pare că nimic nu mai este de plinit. Putem să-i bănuim pe apostoli
copleşiţi de evenimente, obosiţi de harul care s-a revărsat peste ei cu atât prisos.
Şi pe cei sătui de acum de pâine şi peşte, dar şi de prezenţa minunii, retraşi cât
mai aproape de poalele muntelui. Nu pe partea lacului, căci în vârf, ca şi
aproape de apă, curenţii făceau ca somnul să fie tulburat.

Şi-n liniştea aceasta, care atât de lesne ne cuprinde şi pe noi, Hristos, prin
veghea Lui (şi, oare, când nu veghează Domnul? - Mt 14, 23), arată deja că aşa
va fi mereu; ritmul împărăţiei este unul alcătuit din minune şi rugă, din
priveghere şi slavă, pentru a vindeca durerea lumii, durerea omului. Numai ce
Se apropie Hristos de ţărm şi valurile ce-nvăluiau corabia (Mt 14,24), bătând cu
vântul dimpotrivă nu mai par a fi îngrijorare pentru apostoli. Icoana care li se
descoperă e mult mai cutremurătoare: Hristos calcă apa, valurile fiindu-i lespezi
limpezi sub Sfintele-I picioare. Spăimântaţi, ucenicii-L cred nălucă (Mt 14,26)
şi strigă de teamă. Şi trebuie să fi fost un strigăt puternic, astupând glasul
furtunii celei din afară, furtuna dinlăuntrul lor chemând încurajarea Domnului.
"Dar Ei le-a vorbit îndată, zicând: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!" (Mt
14,27).
Aduceţi-vă aminte că mare parte dintre "sperioşii" Evangheliei de azi (n-am
spus fricoşii, că aceia-s alţii, la Apocalipsă...) sunt oameni ai mării. Obişnuiţi cu
furtuna, cu aşteptarea, curajoşi atunci când e vorba să ia vreo hotărâre în ce
priveşte secu-ritatea ambarcaţiunii lor. Cât de măreţ cutremurătoare trebuie să
fie călcarea aceasta pe ape de le-a smuls strigăt, mugetul acela al mării fiind
parcă înghiţit în spaimă lor.

Iar Hristos Se identifică aici cu cel mai adânc dintre numele Sale: "Eu sunt...",
cheia de nume a Dumnezeului Celui Viu, identitatea descoperită de Moise pe
Muntele Sinaiului (Ieşire 3,14), Numele cel mai presus de nume. El spune, de
fapt, "Eu sunt Cel ce Este; nu vă temeţi!" Căci dacă aţi înţelege aceasta, aţi şti că
Cel Care a făcut cerul şi pământul şi apele toate - cu toanele lor - şi vânturile,
Acela poate călca pe aşternutul picioarelor Sale... Căci în călcarea aceasta pe
furtuni şi ape este ceva din călcarea cu moartea pe moarte.

În logica Sfântului evanghelist Matei nu poate fi lăsată la o parte această


imagine - cu amănuntele ei, care poate fi uşor raportată la icoana Învierii. Un
Hristos care părea adâncit în depărtarea neagră a muntelui Se-arată călcând
apele. "Năluca" de acum vrea să vindece ceea ce li se va părea a fi apostolilor
"nălucire" la vremea Golgotei şi-a Zorilor celor sfinţite. Binecuvântata Nălucă
Hristos, Care ne-a scos din nălu-cirea întunericului.

Reacţia Sfântului Petru (Mt 14,28) este una a unui comandant de gardă. El cere
lui Hristos o parolă aparte, de fapt o completare a parolei - identificarea prin
vederea fetei. O Faţă către Care cere să meargă, călcând el însuşi marea agitată.

La porunca Domnului, Petru, ieşind din corabie, pare că reuşeşte el însuşi


călcarea apei. Ajunge însă să vadă - lipsit de ocrotirea unei ambarcaţiuni - ce-
nseamnă învolburarea şi, "înfricoşat, începând să se scufunde, a strigat, zicând:
"Doamne, scapă-mă!"" (Mt 14,30). Că era aproape de Domnul (sau mai corect
Domnul aproape de el) ne-o dovedeşte versetul 31 "Iisus, întinzându-Şi îndată
mâna, l-a apucat..." Mereu gata, Domnul Se vădeşte a fi un bun tovarăş, chiar şi
deasupra valurilor mării, întrebarea "puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?"
poate fi socotită ca şi identificarea făcută de Hristos! - una din cheile textului
mateian.

Realismul imaginii este prelungit cu liniştea ce începe o dată cu aşezarea lui


Hristos în corabie, precum va fi liniştea ce-i va cuprinde pe ucenici îndată ce,
după Înviere, în corabia-foişor, Hristos li Se va arăta. O linişte care obligă la
mărturie, serenitate (linişte şi pace deopotrivă), care arată că acolo unde este Cel
ce Este, toate ale creaţiei (oameni şi natura deopotrivă) capătă valenţe
mărturisitoare. Pe oameni îi auzim zicând: "Cu adevărat Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu Celui viu!" (Mt 14, 33).
Dar putem bănui şi reacţia duhurilor care agitaseră şi făcuseră apa lacului greu
de străbătut pentru un "aprins" ca Sfântul Petru. Ea va fi fost identică, în cuvinte
măcar, cu aceea pe care Sfântul Luca o exprimă în descrierea acestei minuni:
"Cine este Acesta, că şi vânturilor şi apei le porunceşte, şi ele îl ascultă?" (Lc
8,25 b).

De altfel, în contextul apostolului citit astăzi în Biserică (I Cor 3,9-17) cred că


ar mai trebui să învăţăm ceva. Încercând să arate măreţia apostoliei, apostoli, ca
"împreună-lucrători" cu Dumnezeu (I Cor. 3,9), Sfântul Pavel ne arată - şi
Evanghelia ne-o dovedeşte - că nu-i suficient că doar Dumnezeu să le facă pe
toate: înmulţire a pâinilor şi a peştilor, rugăciune, călcare pe ape, potolire a
furtunii, ci că atunci când suntem cu El împreună-lucrători, acestea toate le
putem face; ba chiar trebuie să le facem. Învăţând cu Sfântul Pavel preţul nostru
- chiar al putregaiului nostru de trup: "Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templul
[literal: naosul] lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte intru voi?" (I
Cor 3,16).

În împreună-lucrare, temple alese ale slavei. Care val va fi mai mare decât valul
credinţei noastre? Ce furtună mai adâncă decât a nădejdii noastre? Cu ele
răspund la parola dragostei lui Dumnezeu prin iubirea noastră!

Şi, Doamne, câtă linişte mai apoi în corabie cu El, Dumnezeul Liniştii şi al
Păcii...

(Extras din cartea: Pr. Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Iubesc, Doamne,
ajută neiubirii mele!...)
Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian - Predică la Duminica a 9-a după
Rusalii – Umblarea pe mare – potolirea furtunii

Întoarcerea ucenicilor cu corabia şi plecarea Domnului pe munte.


Rugăciunea – scopul primordial al creştinilor.

Puterile naturii care se manifestă în furtuni, vijelii, cicloni, tornade,etc.,


înspăimântă pe om. În astfel de împrejurări, omul vede limpede neputinţa sa. În
schimb, arătarea prin minune stăpânirii absolute a Domnului asupra acestor
forţe, constituie un mijloc convingător care ne îndeamnă să ne sprijinim numai
pe Atotputernicia Sa dumnezeiască. Minunea umblării pe mare şi pe valuri a
Mântuitorului Hristos, ne îndeamnă şi mai tare să ne întărim credinţa în puterea
lui Dumnezeu. Această minune are loc imediat după ce Iisus a înmulţit cele
cinci pâini şi doi peşti, săturând cu ele cinci mii de bărbaţi afară de femei şi de
copii, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Matei:
,,Şi îndată Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui
pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Şi dând drumul
mulţimilor, S-a suit în munte, ca să se roage în deosebi (Să se roage nu numai
singur, ci şi în mod special, aşa cum o face mai ales în pragul marilor
evenimente din viaţa Sa, păstrând astfel permanenta comuniune cu Tatăl). Şi
făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era la multe stadii departe de
ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă
din noapte (Între orele 3 şi 6 după miezul nopţii), Iisus a venit la ei umblând
pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că
este nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicând: Îndrăzniți,
Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu,
porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din
corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus. Dar văzând vântul puternic, s-a
înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!
Iar Iisus, întinzându-şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule,
de ce te-ai îndoit? Şi suindu-Se în corabie, vântul s-a potolit. Iar cei din
corabie I S-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”
(Matei 14,22-33).

După ce Mântuitorul a potolit setea poporului după Cuvântul lui Dumnezeu,


după ce a potolit şi foamea trupească prin minunea înmulţirii pâinilor şi a
peştilor, El voia să de-a drumul mulţimilor ca să se întoarcă fiecare om la casa
lui. Dar cine oare, după ce a participat la un astfel de ospăţ în care se servea
pentru suflet pâinea cerească a Cuvântului lui Dumnezeu, iar pentru trup – pâine
pământească, făcută prin minune, ar fi vrut să plece? Bucuria şi desfătarea pe
care le aduce harul lui Dumnezeu în sufletele hrănite cu Cuvântul Său, care este
Adevărul, sunt atât de vii, încât cei ce le simt, ar vrea să nu se mai sfârşească
niciodată.

Un alt motiv pentru care Iisus voia a da drumul mulţimilor, ne este relatat de
Sfântul Evanghelist Ioan: ,,Cunoscând deci Iisus că au să vină şi s-L ia cu de-a
sila ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, numai El” (Ioan 6,15).

Mai mult decât orice, Mântuitorul evita slava deşartă a lumii, căci avea cea mai
adâncă smerenie, dintre toţi cei smeriţi, de aceea şi de data aceasta Se retrage în
munte.

Sfântul Evanghelist Matei notează în câteva cuvinte simple şi un alt scop pentru
care Iisus S-a retras în munte, astfel: ,,Şi dând drumul mulţimilor, S-a suit în
munte ca să Se roage în deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo”
(Matei 14,23).

În simplitatea acestor cuvinte se află o comoară de mult preţ, comoară


duhovnicească. Iată unele din nestematele acestei comori.

Mai întâi Domnul era Singur. Nici unul din câţi au trăit vreodată pe pământ şi
trăiesc n-au avut şi nu au de făcut vreun lucru asemănător aceluia pe care
Hristos trebuia să-l îndeplinească în cei trei ani ai activităţii Sale publice, şi
totuşi Iisus căuta prilejul să rămână Singur, nu pentru că era un egoist sau
excentric, ci dimpotrivă, fiind desăvârşit, El nu putea avea asemenea scăderi. Cu
această retragere în singurătate din vreme în vreme, Iisus ne învaţă că şi noi,
fiecare, avem neapărată nevoie să întrerupem comuniunea necontenită cu
alţii şi să ne gândim, din când în când nu mai la noi, meditând la mântuirea
sufletului. Cu toţii ştim cât de uşor uităm de noi înşine în mijlocul grijilor vieţii
şi în contact cu alţi oameni, mai cu seamă când aceştia trăiesc în mijlocul
grijilor şi afacerilor lumeşti.

În al doilea rând ,,S-a dus să Se roage”, rugăciunea fiind scopul primordial


pentru care Iisus voia să fie Singur. El S-a dus să Se roage, adică să înceapă o
convorbire cu Părintele Său. În acest caz, El nu mai era Singur. Când cineva
este singur, vorbind numai cu Dumnezeu, este într-o societate şi într-o
convorbire foarte bună şi aleasă, căci mulţime de îngeri îi ţin tovărăşie în
această sfântă convorbire.

De asemenea şi noi rămânem de multe ori singuri, dar, din nefericire, nu avem
totdeauna scopul rugăciunii. De cele mai multe ori urmărim odihna, alteori
avem scopuri vătămătoare, ucigătoare şi catastrofale.
Oamenii caută singurătatea ca să-şi întipărească în mintea lor toate lucrurile rele
şi ruşinoase pe care le-au văzut şi le-au auzit.

Oamenii rămân singuri ca să născocească vreun nou mijloc de câștig, vreo nouă
pricină de a se mândri, arătându-şi vanitatea. Alţii rămân singuri ca să caute
prilejuri de furturi, tâlhării, omoruri şi de diferite alte fapte rele. Acest fel de
singurătate îl are pe Satana ca sfetnic şi colaborator, iar cei ce o practică sunt
întovărăşiţi de mulţime mare de diavoli.

Despre singurătate, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ,,Bun lucru este pustia şi
singurătatea când sunt legate numai de Dumnezeu”.

Aşadar, Domnul S-a retras în singurătate ca să Se roage, dar dacă Hristos este
Dumnezeu, este Stăpânul universului către Care se înalţă nu numai
rugăciunile noastre a celor ce vieţuim pe pământ, ci şi cele ale Bisericii
Triumfătoare din ceruri, ce nevoie avea El de rugăciune?

El avea nevoie de rugăciune din mai multe motive:


1) mai întâi, pentru că El luase asupra Sa trup omenesc şi ca Om simţea
nevoia de a comunica cu Părintele Ceresc prin rugăciune;
2) El Se dă pe Sine ca pildă desăvârşită de virtute şi sfinţenie prin toate faptele
Sale şi toţi urmaşii Săi trebuie să privească şi să urmeze această pildă a Sa,
deoarece El ne-a învăţat, atât prin cuvintele, cât şi prin exemplul Său şi
rugăciunea obştească, căci El Însuşi lua parte la rugăciunile şi cultul comun de
la sinagogi şi Templul din Ierusalim, dar ne-a învăţat şi cum să ne rugăm în
particular, zicând: ,,Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând
uşa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Matei 6,6).
Aşadar Mântuitorul ne-a arătat că rugăciunea, atât cea obştească cât şi
cea particulară, este absolut necesară, fiecare din ele îndestulează câte o
nevoie a sufletului, după cum ne învaţă El Însuşi, zicând: ,,pe acestea trebuia
să le faceţi, fără ca pe acelea să le lăsaţi” (Matei 23,23).

Mai era un motiv foarte important pentru care Domnul Se ruga şi Se roagă şi
astăzi şi anume de a ne trezi în sufletele noastre îndrăzneală, nădejde şi pace.

Chiar dacă oamenii ne părăsesc, chiar dacă ne lipsesc toate mijloacele


materiale de care avem nevoie, Hristos nu ne părăseşte. Cu ochiul Său
neadormit, El ne urmăreşte din înălţimea cerului, precum a urmărit din vârful
muntelui unde Se ruga, pe ucenicii Săi, care erau în primejdie pe mare. Ajunge
ca noi să ne îndreptăm către Hristos prin credinţă şi răbdare şi să fim pe deplin
încredinţaţi că rugăciunea noastră fierbinte nu se va pierde zadarnic în văzduh.
Dacă omul este în stare să comunice prin telefonul fără fir cu semenul său din
America sau din altă parte a lumii, ar fi oare cu neputinţă ca Dumnezeu Cel
Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh să nu audă
rugăciunile noastre? Nici vorbă. Dacă Mântuitorul, fără de păcat fiind S-a rugat,
cu atât mai mult trebuie să ne rugăm noi păcătoşii. Dacă ne-am ruga 24 de ore
din 24 şi atunci trebuie să considerăm că ne-am rugat foarte puţin.

Primejdia ucenicilor

În continuare, Sfântul Evanghelist Matei ne relatează următoarele: ,,Iar corabia


era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era
împotrivă” (Matei 14,24).

Situaţia critică a ucenicilor constituie prilej de a ne adăpa cu multe învăţături


religios-morale. Ucenicii au petrecut o zi tare fericită, bucurându-se de o
îndoită minune:
 învăţătura minunată a lui Iisus;
 înmulţirea pâinilor.

Seara era liniştită, se îmbarcaseră în corabie pe o vreme frumoasă şi au ajuns în


mijlocul mării; dar iată: dintr-odată un vânt violent a stârnit o furtună mare, din
cauza căreia corabia era zguduită şi purtată pe valuri ca o coajă de nucă, iar
ucenicii s-au înspăimântat cumplit. Care dintre ei şi-ar fi închipuit că după o zi
atât de frumoasă şi de minunată, vor întâmpina o criză atât de acută şi o
primejdie aşa de mare? Şi totuşi, astfel de evenimente au loc în viaţa noastră
cotidiană.

Viaţa noastră aici pe pământ este o mare sălbatică. Noi plutim pe ea, liniştiţi şi
fără griji la început. Mulţi dintre noi îşi vor petrece vremea copilăriei şi a
tinereţii în linişte, bucurie şi speranţă. Amăgiţi de această linişte, ne facem
visuri atât de mari, încât uităm de multe ori realităţile vieţii pe care trebuie să le
înfruntăm.

Alţii ajung la mijlocul vieţii lor, cu corabia umplută de persoane şi obiecte, ca


ucenicii Domnului, cu cele 12 coşuri de firimituri, rămase după minune. În casa
noastră mulţi petrecem pe banii noştri în sănătate şi mândrie, cu copiii şi rudele
noastre; dar dintr-odată, aerul se schimbă: o primejdie neprevăzută zguduie şi
nenoroceşte toată viaţa noastră individuală şi familială, ca pe o barcă în mijlocul
valurilor. După prima nenorocire urmează a doua, apoi a treia, iar apoi şirul de
necazuri se ţine lanţ, punând la încercare puterea noastră de rezistenţă. Atunci
viaţa noastră se preface într-o mare tulburată, care încearcă furioasă să înghită în
adâncul suferinţei şi al deznădejdii, sărmana bărcuţă a sufletului chinuit.
Să nu creadă nimeni că acest fenomen se mărgineşte numai la câteva persoane.
El este atât de des întâlnit, încât apare ca o moştenire nelipsită omului pe
pământ. Precum nu există nici un marinar care să fi umblat mult pe mare fără să
întâmpine vreo furtună şi să lupte cu valurile, aşa nu există om care să se nască
în lumea aceasta fără să plângă atunci când părăseşte încăperea întunecoasă din
pântecele maicii sale ca să vadă lumina zilei şi tot aşa nu este om care să treacă
prin această viaţă întunecoasă fără să plângă, până în ceasul în care va trece în
cealaltă viaţă – viaţa veşnică, căci Mântuitorul zice: ,,În lume necazuri veţi
avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33).

Acest adevăr ni-l demonstrează şi experienţa zilnică, căci în orice parte a


globului pământesc te-ai afla, dacă-ţi îndrepţi ochii de jur împrejur asupra
semenilor tăi, vei vedea următoarele:
 pe unul bolnav, suferind de o boală incurabilă şi dureroasă;
 pe altul orfan;
 pe alta văduvă şi fără sprijin;
 pe altul sărac, luptându-se zilnic ca să facă faţă lipsei şi foamei din
familia sa;
 pe altul sau pe alta îi vei vedea nefericiţi în căsătorie sau că au copii răi
şi neascultători;
 oameni exilaţi, nedreptăţiţi şi calomniaţi;
 oameni căzuţi în datorii financiare grele, părăsiţi şi lipsiţi de prieteni,etc.

O a doua învăţătură, la fel de importantă este aceea că ucenicii, când au fost


surprinşi de furtună, călătoreau la porunca lui Iisus. El îi silise să plece şi
totuşi ei au întâmpinat o atât de mare primejdie. Aşadar, cine ar putea să explice
această nedumerire: dacă i-a trimis Iisus pe ucenici, pentru ce să întâmpine ei
aşa primejdie? Dacă ar fi fugit de Hristos ca să trăiască de capul lor, dacă ar fi
mers acolo unde Domnul nu le-a poruncit să meargă precum a făcut odinioară
proorocul Iona, atunci ar fi fost de aşteptat să sufere urmările neascultării lor,
dar ucenicii au îndeplinit cu credincioşie porunca lui Iisus, atunci de ce
Dumnezeu i-a încercat cu această furtună?

Se întâmplă foarte des şi în mod obişnuit ca ucenicii lui Hristos, adevăraţii


creştini, drepţi şi virtuoşi, să întâmpine piedici şi furtuni la împlinirea datoriilor
lor, în drumul ascultării şi al supunerii voii lui Dumnezeu. Ştia Iisus foarte bine
că ei vor întâmpina astfel de necazuri când vor propovădui Evanghelia la toate
neamurile (Matei 28,18-20; Marcu 16,16-17). Domnul însă nu se uită cu
indiferenţă la suferinţele lor, ci dimpotrivă, ei constituie obiectul interesului din
partea Sa şi obiectul iubirii Sale lucrătoare. Dar totuşi Mântuitorul îngăduie ca
ei, mai mult decât alţii ca ei, mai mult decât alţii, să întâmpine piedici,
împotriviri, necazuri şi suferinţe. El îngăduie acest lucru, fiindcă are în
vedere un scop înalt şi sublim, vrând să-i facă părtaşi ai sfinţeniei Sale, după
cum zice Sfântul Apostol Pavel: ,,Voi încă nu v-aţi împotrivit până la sânge
luptându-vă cu păcatul şi aţi uitat îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii: Fiul
meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja atunci când El te
mustră; căci Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi-l bate pe fiul căruia îi
poartă de grijă. Dacă e să-nduraţi, e pentru certarea voastră; Dumnezeu Se
poartă cu voi precum cu nişte fii. Şi care este fiul pe care tatăl său nu-l
ceartă? Dar dacă voi sunteţi scutiţi de această certare de care toţi au avut
parte, atunci sunteţi copii nelegitimi, iar nu fii. Pe de altă parte, noi i-am avut
pe părinţii după trup care să ne certe şi pe care i-am respectat; oare nu cu atât
mai mult ne vom supune Tatălui duhurilor, şi prin aceasta să trăim? Pentru
că ei ne pedepseau pentru puţine zile, după cum li se părea lor, dar Acesta
spre folosul nostru o face, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui. Certarea,
oricare ar fi ea, nu pare la început că e spre bucurie, ci spre-ntristare; dar mai
târziu, celor ce au fost încercaţi (Mai precis: celor exersaţi, antrenaţi în
vederea unui scop.) prin ea le pune-nainte roada cea paşnică a dreptăţii”
(Evrei 12,4-11).
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe
mare, potolirea furtunii

Pericopa evanghelică de astăzi ne istoriseşte, prin Evanghelistul Matei, o


minune plină de semnificaţii deosebite pentru viaţa noastră de fiecare zi. Parcă
nici o întâmplare din viaţa de pe pământ a Mântuitorului nu conţine împrejurări
mai pline de asemănări şi de învăţăminte pentru noi, cei de azi, ca ivirea Sa
neaşteptată pe Marea Tiberiadei din Galileea, în timpul nopţii, şi într-un
moment când corabia în care se găseau apostolii era purtată încoace şi încolo de
valuri furtunoase, din pricina unui vânt potrivnic.

Domnul Iisus Hristos, după ce a săturat, în chip minunat, mulţimile care-L


ascultaseră o zi întreagă, a silit, zice Evanghelia zilei de azi, pe ucenici să urce
pe corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt. Iar El s-a suit în munte, în
singurătate, să se roage (Matei 14, 22). Dar pe la miezul nopţii, o furtună s-a ivit
pe mare, şi corabia lor a fost învăluită de valuri puternice. Pe când apostolii se
luptau cu furia valurilor, Mântuitorul, coborând de pe munte îi văzu în primejdie
şi porni spre ei pe deasupra valurilor.

Neliniştiţi de primejdia în care se aflau, apostolii nu mai ştiu ce este cu ei şi, în


loc să recunoască pe Iisus, ei strigau înspăimântaţi: “Vai, iată o nălucă”.
Domnul Iisus se grăbeşte să-i liniştească şi făcându-le semn cu mâna le zice:
“Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi” (Mat. 14, 28). Văzându-L pe Iisus, apostolii
şi-au venit în fire din acest zdruncin pământesc, şi Petru, mai îndrăzneţ, dar şi
mai hotărât în a înfrunta primejdiile, auzind vocea Domnului, spune: “Doamne,
de eşti tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”.
“Vino!”, i-a zis Mântuitorul. La aceste cuvinte, Petru s-a aruncat în apă şi a
pornit spre Domnul. Vântul sufla puternic, iar valurile îl ridicau şi-l coborau
fără să le poată înfrunta. Înfricoşat că puterile lui nu i-ar putea fi de ajuns ca să
biruiască furia valurilor, Petru îşi încetini mersul. Simţi apoi că îl părăsesc
puterile, că-i slăbesc mâinile şi picioarele şi că se prăbuşeşte în adânc.

“Doamne, mântuieşte-mă” (Mat. 14, 30), strigă el îngrozit.

Mântuitorul, văzându-l în primejdie şi auzindu-i rugămintea, întinzându-i mâna


grabnic, îl apucă şi-i zice: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-
se în corabie, s-a potolit furtuna”.

S-a întâmplat şi altădată ca mica lor corabie să fie surprinsă de furtună pe


valurile mării. Iisus era atunci cu ei în corabie, dar dormea. Spăimântaţi de
valuri, ei L-au deşteptat, spunându-i: “Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Şi
atunci au auzit de la El o mustrare blândă: “De ce vă este frică, puţin
credincioşilor”, şi a certat marea şi vântul şi s-a făcut linişte deplină. “Cine este
Acesta – se întrebau ei – că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Mat. 8, 27).

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, este împăratul


atotputernic al întregii firi. El nu este numai al lumii omeneşti, ci al întregului
univers. Chiar şi valurile îl ascultă şi se liniştesc la porunca Lui; numai
omenirea nu-L ascultă întotdeauna, nu se linişteşte. Lumea este ca o mare
furtunoasă, plină de valuri ce ne ameninţă cu pierzania şi cu moartea. Viaţa
noastră este nestatornică şi plină de primejdii ca şi o corabie purtată încoace şi
încolo de vânt şi furtună.

Interesele, ambiţiile, patimile şi poftele noastre trupeşti ne poartă ca pe nişte


jucării. Sufletul nostru este un noian de nelinişti şi frământări, în care binele şi
răul se luptă cu furie, cum se luptau apostolii cu valurile mării. Însăşi Biserica
lui Hristos este asemenea unei corăbii ce pluteşte pe această mare furtunoasă. Ea
a avut peste veacuri, şi mai are, încă, de luptat cu valurile furtunoase ale mării
lumeşti.

Duh de vifor amăgitor suflă în lume. Furtuni multe bântuie marea vieţii şi
adesea, în necazuri şi dureri, ne scufundăm în valurile primejdioase ale îndoielii
şi fricii. Peste toate acestea apare Izbăvitorul, Domnul Iisus Hristos, care se
îndreaptă spre noi şi strigă: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!” El apare mereu
în furtunile vieţii, aşa cum a apărut ucenicilor cuprinşi de groază şi frică.

Cuvinte extraordinare (“Îndrăzniţi…”), care se adresează şi nouă, celor de


astăzi, ne încurajează în necazurile noastre, ne umplu sufletul de optimism, de
curaj, de dorinţa de a acţiona şi depăşi orice situaţie critică în care ne-am afla.
Dar cuvintele acestea sunt şi o chemare la o cercetare a noastră, o coborâre
înlăuntrul nostru pentru a ne face un examen de conştiinţă: cum stăm, fiecare
dintre noi, cu viaţa duhovnicească, cu credinţa noastră, cu faptele noastre, cu
creştinismul nostru. Dacă ne facem un astfel de examen, vom constata ce
deosebiri profunde sunt între ceea ce pretindem şi credem că suntem şi ceea ce
suntem în realitate. Sunt, fireşte, mulţi dintre noi care nu-şi pun astfel de
întrebări, fie din golul sufletesc ce-i stăpânesc, fie din necredinţă, indiferenţă, fie
din cauza fricii. Aceştia sunt cei mai nefericiţi. Fiindcă, din câte suferinţe sunt,
puţine sunt mai mari ca acelea ale sufletului gol de orice credinţă.

În această călătorie a noastră prin lume, ne suntem proprii vâslaşi ai luntrei


noastre, bătută de valuri şi ispite. Ca să putem să o conducem, trebuie să avem
virtuţi înalte: răbdare, curaj, credinţă şi nădejde. Poticnirea lui Petru, afundarea
lui în adânc, nu-i un caz izolat, care se referă numai la el. Este poticnirea noastră
de fiecare clipă în multe şi felurite păcate, până la păcatele de moarte.

Am auzit din Sfânta Evanghelie de astăzi că Petru pe valuri s-a îndoit şi


înfricoşat, se temea fiindcă privea numai la marea agitată de furtună. El se
credea singur, uitase de Cel ce îl chemase, Iisus, şi care i-a spus: “Îndrăzneşte,
Eu sunt, nu te teme!” Faţă de obstacole, de greutăţi, Domnul nostru Iisus Hristos
ne cere o atitudine curajoasă, dârză, de îndrăzneală, de luptă: “Nu vă
îngrijoraţi!” (Mat. 6, 25). Fiţi mereu atenţi la primejdiile care vă ameninţă.
Privegheaţi şi vă rugaţi (Mat. 25, 13).

Iată expresii prin care trebuie să recunoaştem voinţa lui Dumenzeu, ca fiii săi să
nu se lase biruiţi de nici un obstacol, ci să lupte, să-şi încordeze puterile spre a
depăşi piedicile, spre a le birui, spre a le face inofensive. Dar trebuie să ştim că
în lupta împotriva acestor greutăţi nu suntem singuri, ci suntem mereu ajutaţi, în
mod tainic, dar real, de către Domnul nostru Iisus Hristos: “Iată, Eu voi fi cu voi
în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mat. 28, 20). Dar cu ajutorul
Domnului nu înseamnă că suntem absolviţi de orice efort personal. Domnul
ne ajută, ne ocroteşte, ne izbăveşte, dar nu se substituie efortului nostru
personal. El nu ia asupra Sa sarcinile pe care datoria cere să le purtăm noi
înşine. Se cuvine să îndrăznim. Să nu fugim de greutăţi, să ne măsurăm cu
ele, să ne adunăm toate puterile şi să le înlăturăm. Nu prin ocolirea sau prin
fuga din faţa obstacolelor ne formăm caracterul, ci prin luptă, prin greutăţi,
prin eforturi reluate ori de câte ori e nevoie, până la reuşita finală.

Din Evanghelia de astăzi desprindem mai multe învăţături: să avem credinţă şi


să ne rugăm totdeauna lui Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru toate binefacerile
Sale; să-I cerem ajutorul în toate nevoile şi necazurile noastre, cum l-a cerut şi
Sfântul Apostol Petru, când era în pericol de moarte. Credinţa este o putere
sufletească pe care unii o au în măsură mai mare, alţii în măsură mai mică sau
deloc, dar cine o are şi şi-o întăreşte mereu prin strădaniile sale ajutate de harul
lui Dumnezeu, devine un om nebiruit. Valurile încercărilor îl pot lovi
necontenit, el rămâne tare ca o stâncă.

Învăţăm apoi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Lui i se supun şi
vânturile şi apele. Biserica se identifică cu barca bântuită de vânturi, pe care o
conduceau apostolii pe marea înfuriată. Astăzi Mântuitorul vede pe credincioşii
din corabia Bisericii, vede marea lumii plină de valuri, vede durerile şi
suferinţele neamului omenesc; toate acestea se întâmplă cu ştirea şi îngăduinţa
lui Dumnezeu.

Un creştin adevărat mereu se află în luptă cu răul, fie că-l primeşte ca pe o


pedeapsă trimisă de Dumnezeu, fie ca pe o încercare ce ne trece prin focul
suferinţelor, spre a ne purifica.

De ce e grea suferinţa? se întreabă cineva şi răspundem: pentru că o purtăm


singuri, fără a cere ajutorul lui Iisus, strigând, ca şi Petru: “Doamne, ajută-ne!”
Ce linişte şi pace şi-au recăpătat ucenicii o dată cu liniştea mării, dar mai ales
avându-L pe Iisus în mijlocul lor conducându-le corabia. Şi mai trebuie ca un
creştin adevărat să aibă o credinţă vie, lucrătoare, ferindu-se de frică, îndoieli şi
de indiferenţă.

Să zicem cu Sfântul Chiril al Ierusalimului: “De este cineva care se îndoia, să


creadă acum! Dacă vreunul era credincios, să-şi adauge temelii pentru mai
multă credinţă! Fost-ai încreştinat şi te numeşti ucenic al Mântuitorului?
Onorează-ţi numele! Să nu se hulească din pricina ta Domnul Iisus Hristos!
Ci faptele tale aşa să strălucească înaintea oamenilor, ca ei, văzându-le, să
slăvească pe Tatăl nostru cel ceresc”. Amin.
Părintele Iosif Trifa – Predică la Duminica a nouă după Rusalii - Umblarea
pe mare, potolirea furtunii

Dă-ţi, iubite cititorule, cârma vieţii tale acestui Cârmuitor, căci El singur ştie
calea spre ţărmurile mântuirii.

Iată o evanghelie pe care o trăim şi noi de atâtea ori în viaţa noastră cea
sufletească. Cine oare n-a avut vifor în marea vieţii lui? Cine oare a avut tot
senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni! Toţi am avut sau avem furtuni mai
mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se trece mai
mult în nor decât în senin; mai mult în furtună decât în linişte.

Sunt două feluri de valuri şi de furtuni în marea vieţii noastre:


 de o parte sunt valurile necazurilor şi ale întristărilor,
 iar de altă parte e viforul ispitelor şi al păcatelor.

Pe furtuna cea dintâi – a necazurilor – toţi o cunosc, toţi se tem de ea şi se feresc


de ea. Însă nu cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi al patimilor
lumeşti. Puţini se înspăimântă de acest vifor şi puţini caută să scape de el.
Dimpotrivă. Cei mai mulţi caută în adânc această furtună şi simt plăcere în
valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile pieirii sufleteşti). Şi mai puţini sunt
apoi acei care-L cunosc pe Acela Care singur poate domoli şi linişti furtuna
necazurilor şi viforul ispitelor: pe Iisus Mântuitorul.

O, ce privelişti înspăimântătoare se pot vedea în marea acestei vieţi! În toate


părţile se văd corăbii ce se cufundă şi corăbieri ce se îneacă; în toate părţile,
suflete care se pierd în valurile patimilor şi păcatelor; în toate părţile, corăbieri
ce dorm la cârma vieţii în vreme ce corabia lor se cufundă. Dar, iată, în
mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată pluteşte în
jurul unei lumini. E ceata celor puţini, care Îl au pe Iisus Mântuitorul de
cârmaci şi cârmuitor al vieţii lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără
frică şi peste valuri umblă ca pe uscat.

Dragă cititorule! Şi tu eşti un călător pe marea acestei vieţi pline de vânturi şi


furtuni. Şi viaţa ta este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Însă dacă
trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci n-ai de ce să te temi. Când trăieşti o viaţă cu
Domnul, El apare mereu în furtunile vieţii tale cu lumină şi scăpare, aşa
cum a apărut apostolilor cuprinşi de vifor. Când vine vremea rea, când
noapte se face în viaţa ta şi toţi te părăsesc, deodată se iveşte El, Domnul şi
Mântuitorul tău, şi îţi strigă: „Nu te teme şi nu te înspăimânta, căci Eu cu tine
sunt, să te scap şi să te mântui!“ (Ieremia 1, 8). O, ce uşoară este viaţa când o
trăieşti cu Domnul, când Îl ai pe Domnul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii
tale! Dă-ţi, iubite cititorule, cârma vieţii tale acestui Cârmuitor, căci El singur
ştie calea spre ţărmurile mântuirii. El singur ştie când vine furtuna şi El
singur ştie să o liniştească. Să-I dai cârma vieţii tale şi îndată vei scăpa de
toate grijile, de toate necazurile şi de toate primejdiile. O, ce linişte, ce putere
şi ce încredere capeţi când Domnul Iisus e la cârma vieţii tale!

Undeva am citit că, pe vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau
cuprinşi de groază şi spaimă. Numai un copil stătea liniştit. „E tata la cârmă
– zicea el – şi nu mă tem!“ Era copilul căpitanului care cârmuia vaporul.
Călătorii au rămas ruşinaţi şi mişcaţi de încrederea ce o avea acest copil în
tatăl său, iar ei, oameni mari şi creştini, pierduseră încrederea în Tatăl
Ceresc.

Aşa e şi cu noi: când Tatăl e la cârmă, când voia Lui şi legile Lui cârmuiesc
corabia vieţii noastre, n-avem de ce să ne temem.
Se spune mereu că lumea aceasta e plină de primejdii; eu zic însă că nu
este decât o primejdie adevărată în această lume: când L-ai părăsit pe
Domnul, când din furtuna vieţii tale lipseşte El.
Se spune mereu că această lume e o vale a plângerii, plină de necazuri.
Însă eu zic că nu este în această lume decât un singur necaz adevărat.
Când L-ai pierdut pe Domnul, când păcatul te-a despărţit de Domnul şi
trăieşti o viaţă fără El.

Când mi-a murit fie iertata soţie, poporul se plângea şi mă bocea ca pe un


„pierdut“ şi ca pe un nenorocit care a „gătat cu viaţa“. Eu însă le-am zis: Dragii
mei! Eu nu sunt pierdut, căci încă n-am pierdut pe Mântuitorul meu… Pierdut e
numai acela care-a pierdut pe Mântuitorul…
Un mare filozof, voind să arate preţuirea unei mame, a lăsat vestitele vorbe:
„Am pierdut pe mama; de acum n-am ce mai pierde!“. Eu însă zic că nu acesta e
hotarul pierderii, ci e altul. E acesta: „Am pierdut pe Mântuitorul; de acum n-am
ce mai pierde!“. Numai cine a ajuns la acest hotar e cu adevărat pierdut pe vecii
vecilor. Greşeala oamenilor e că nu se ştiu rezema destul de tare de Mântuitorul,
de Acest Cârmaci al vieţii noastre. Se reazemă oamenii în lucruri trecătoare.

De când eram la ţară, mi-aduc aminte de un om care a murit de necaz că


pierduse cinci mii de lei. Sărmanul! El n-avea şi nu cunoştea pe Mântuitorul de
reazem şi cârmuitor al vieţii sale.

Sunt iarăşi alţii care Îl cheamă pe Domnul la cârma vieţii lor, dar numai pe
vreme de boală şi necaz mare. Atunci strigă: Vai!… Vai!…, însă îndată ce trece
furtuna iarăşi Îl alungă pe Domnul de la cârmă şi se cârmuiesc ei spre păcate şi
pieire.

Dragă cititorule! O credinţă vie şi lucrătoare are acela care şi-a încredinţat
Domnului cârma vieţii sale şi înaintează cu El spre ţara veşniciei. Ai tu o
astfel de credinţă?
Traian Dorz - Eu sunt, nu vă temeţi!

„Dar Iisus le-a zis: «Eu sunt, nu vă temeţi!»“ (Ioan 6, 20)

Domnul S-a numit El Însuşi: «Eu sunt Cel ce Sunt», «Cel ce Este», « Cel ce Va
Fi» (Apoc. 1, 8 etc.), pentru ca totdeauna, în toate locurile şi timpurile, toţi
credincioşii Lui să ştie că El Este (Evrei 11, 6). Domnul vorbeşte mereu şi ne
spune: «Eu Sunt! Să ştiţi şi să vedeţi că Eu trăiesc veşnic. Eu Sunt neîncetat
şi pretutindeni…»

Pentru ca cei credincioşi, ştiind că ESTE Dumnezeul lor, că ESTE Mântuitorul


lor, că ESTE Mijlocitorul pentru ei, că ESTE El în orice loc şi că ESTE
totdeauna Viu şi Prezent şi cu fiecare – să îndrăznească, să nu se teamă de nimic
niciunul din ai Lui, niciodată şi nicăieri.

Nu vedem noi înşine oare cum El ESTE? Iată: au fost credincioşi din vremurile
străvechi şi ei tot Lui s-au rugat, iar ei tot de El au fost ajutaţi. Au fost
credincioşi în locuri felurite în acelaşi timp, s-au rugat în acelaşi timp şi au fost
izbăviţi în chip felurit şi în aceaşi timp. Ei au simţit cu toţii că numai Hristos a
făcut aceasta faţă de fiecare şi în alt fel.

În timp ce noi ne rugăm aici, alţii se roagă departe altundeva, dar fiecare simte
că-i ascultat de Acelaşi Domn, Care este Hristosul nostru. Pentru că El ESTE
în orice loc, în orice timp şi lângă oricine Îl caută din toată inima şi doreşte
părtăşie cu El. Având aceeaşi putere biruitoare asupra oricăror împotriviri şi
oricăror potrivnici.

Noi ne temem numai atunci când uităm că Hristos trăieşte pururea ca să


mijlocească pentru noi (Evrei 7, 25). Inima noastră se tulbură şi se zbuciumă
numai atunci când uităm că Hristos ESTE cu ai Lui şi că VA FI cu ei până la
sfârşitul veacurilor (Mat. 28, 20). Ne temem numai atunci când nu credem în
Cuvântul făgăduinţei Sale şi în adevărul mai tare ca orice, că El ESTE VIU şi
VA FI VIU în vecii vecilor (Apoc. 1, 18; 5, 14).

Dacă Hristos n-ar fi, atunci n-ar mai fi nimic: n-ar fi nici cer, nici pământ,
nici stele, nici soare, nici viaţă, nimic – căci toate sunt şi se ţin numai prin El
(Col. 1, 17; Evrei 1, 3; 1 Cor. 8, 6).

Dar Hristos ESTE! Slavă veşnică Lui că El ESTE! E dovadă lumea care există
pentru că El este, şi e dovadă Biserica Sa vie care există pentru că El există, şi e
dovadă împlinirea rugăciunilor noastre pentru care mijloceşte El la Tatăl, şi sunt
dovezi bucuriile din inimile noastre, din familiile noastre, din adunările noastre,
şi e dovadă însăşi viaţa noastră, pentru că noi trăim numai datorită faptului că
Hristosul nostru trăieşte şi că El ne ţine (Fapte 14, 16-17).

Dar, vai, noi uităm adesea că Hristos ESTE! Uităm mai ales în primejdiile grele
ale vieţii, şi mai ales în noaptea încercării, şi mai ales în mijlocul vânturilor şi al
valurilor potrivnice adică tocmai atunci când ar trebui să fie mai puternică în
inima noastră încredinţarea că El ESTE. Ne pierdem încredinţarea în Hristos, în
existenţa şi puterea Lui, tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ea. Iar
atunci când vedem în jurul nostru numai valuri puternice, numai vânturi
furioase, numai năluci înspăimântătoare, numai primejdii de netrecut, tocmai
fiindcă nu avem credinţă neclintită în Hristos şi în intervenţia Lui izbăvitoare!

Simţindu-ne fără Hristos, inima noastră ajunge cuprinsă şi robită de frică.


Frica măreşte totdeauna lucrurile, căci diavolul se foloseşte de ea pentru a ne
face să vedem primejdiile de mii de ori mai mari decât sunt; frica ne face să
vedem primejdii şi acolo unde nu sunt deloc. Căci după ce aceste primejdii trec,
vedem cât de mari le-am crezut şi cât de mici erau. Când avem inima cuprinsă
de frică, tremurăm, ţipăm, fugim, minţim, tăgăduim, ne lepădăm fără ruşine şi
fără cu-tremur. Căci frica este cel mai rău sfătuitor. Nici un slujitor al
diavolului nu poate face, adesea, ce face frica.

Cine nu are o puternică încredere şi cine nu-şi aduce puternic aminte că Iisus
ESTE, acela cade în ghearele ucigătoare ale fricii, iar un astfel de om se teme de
orice şi ţipă de orice. Cu acesta, diavolul apoi face tot ce vrea.

Dragi ucenici încercaţi, nu uitaţi că Hristos EXISTĂ! Nu uitaţi aceasta


niciodată! În orice primejdii şi pericole veţi ajunge, nu uitaţi că Hristos
EXISTĂ şi că este cu voi, ca să vă scape! (Ier. 1, 8). Nu vă temeţi de nici o
nălucă şi, mai ales, nu vă faceţi năluciri! Nu vă temeţi mai ales de nălucile pe
care voi vi le faceţi în primejdii şi în întuneric!
Diavolul se luptă să vă facă să credeţi că primejdiile sunt mult mai mari decât
sunt ele şi le umflă tare de tot spre a vă îngrozi, ca voi să cădeţi. După ce trece
primejdia vedeţi şi voi cât de neîntemeiată v-a fost teama. Şi de multe ori vă
este ruşine de voi înşivă că v-aţi temut atât de mult. Dar atunci e prea târziu.

De obicei primejdia de care te temi cel mai mult nici nu există. Doar diavolul îţi
aruncă în minte gândul fricii. Apoi face să-ţi pătrundă în inimă groaza. Iar
spaima apoi îţi deformează vederea. Nu mai vezi limpede, vezi numai năluci,
lei, balauri, de care apoi te înfricoşezi până te pierzi de tot. Nu v-aţi temut voi
oare de atâtea ori de năluci? Nu v-aţi îngrozit voi oare de atâtea ori de primejdii
care de fapt nici nu existau? V-aţi gândit: acum trebuie să mi se întâmple aşa…
trebuie să păţesc aşa… mă tem că voi fi aşa şi aşa… Şi de fapt nu s-a întâmplat
nimic din tot ce vă temeaţi că va fi. V-aţi temut zadarnic, aţi tremurat degeaba,
v-aţi înfricoşat de năluci, de ceea ce nici nu exista.

După ce au trecut toate, poate că aţi zâmbit şi v-aţi ruşinat. Dar până atunci aţi
tras o mare frică! Dacă v-aţi fi încrezut în Domnul că ESTE, aţi fi fost scutiţi de
toate aceste cumplite chinuri şi năluciri care au înnebunit pe mulţi.

Ucenici ai Domnului Iisus, voi să nu vă temeţi! Câtă vreme Domnul Hristos


există, voi nu trebuie să vă temeţi de nimic, să tremuraţi de nimic!

Cine se teme de Dumnezeu nu are nici voie şi nici nevoie să se mai teamă de
nimic. Căutaţi numai să aveţi necurmat părtăşie cu Domnul! (Ps. 19). Nimic
să nu vă rupă legătura puternică cu El. Aveţi încredere că nimic nu vi se
întâmplă în nici un loc fără voia şi ştirea Lui, Care a rânduit şi rânduieşte totul!
Duceţi o viaţă de rugăciune şi pregătiţi-vă cu veghere! Şi apoi nu vă mai temeţi
de nimic!

Mai presus decât vuietul vânturilor năpraznice şi mai tare decât urletele
valurilor este Domnul nostru Iisus (Ps. 93). Mai presus decât orice teamă şi
decât orice vrăjmaşi puternici, voi să ascultaţi la glasul Lui cel dulce şi la
încurajarea lui Hristos, spunându-vă: «Eu sunt cu voi, să nu vă temeţi!»
(Mat. 28, 20).

O, Doamne Iisuse, Atotprezent şi Atotputernic, Te rugăm fii cu noi şi adu-ne


aminte totdeauna de acest mare adevăr, până când inima mea se va încrede
puternic în Tine şi va căpăta o nezguduită încredinţare în prezenţa şi puterea
Ta faţă de noi în orice vreme. Stai totdeauna între noi şi primejdiile noastre,
între noi şi vrăjmaşii noştri, între noi şi ispitele noastre şi scapă-ne cu puterea
Ta de tot răul. Şi de cel văzut şi de cel nevăzut. Amin.
Traian Dorz, din « Hristos - Pâinea noastră»
Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica a 9-a după Rusalii

… Dumnezeu lucrează împreună cu noi numai atâta vreme cât şi noi lucrăm cu
El, potrivit voii Sale şi planului Său. El binecuvântează munca noastră numai
cât lucrăm cu materialul plăcut Lui. Cu învăţătura Adevărului Său, care este:
aurul, argintul şi pietrele Lui scumpe. Şi cu pilda vieţii noastre ascultătoare,
smerite, curate, evlavioase şi iubitoare.

Dar, îndată ce noi primim ispitele diavolului de a folosi alt material, altă
învăţătură, alte încredinţări, în locul celor bune de la început, nu numai că lucrul
începe să capete altă formă şi altă calitate, dar şi ajutorul lui Dumnezeu ne este
retras. Duhul Sfânt ne părăseşte şi nu mai lucrează cu noi, fiindcă El nu vrea să
Se facă părtaş la stricarea unei Lucrări pe care El Însuşi a început-o.

Şi nici nu vrea ca în Lucrarea pe care El a gândit-o şi a voit-o într-un fel, la


care a lucrat o vreme şi pe care a înălţat-o până la un nivel – să vină apoi alte
duhuri s-o schimbe, s-o modifice, s-o întoarcă altfel, dându-i un alt scop, o altă
formă, un alt chip de cum a vrut El.

Atunci lucrătorii acelui sector încep să lucreze fără binecuvântarea Domnului.


Se opintesc, se sforţează, se zbat cu toată încăpăţânarea şi toată îndărătnicia
ambiţiei lor – şi cu toată colaborarea duhului lui Satan… – şi lucrează fără
Hristos…

Lucrează la dărâmarea a tot ce s-a construit înainte, înlătură aurul, argintul şi


pietrele scumpe ale bunelor învăţături, ale dreptei credinţe, ale frumoaselor
pilde din trecut. Înlătură sfintele nume ale înaintaşilor, părăsesc sfintele
rânduieli, batjocoresc sfintele valori, dispreţuiesc sfintele adevăruri, leapădă
sfintele principii. Şi iau lemnul, fânul, trestia… paiele unor învăţături crescute
de ieri alaltăieri şi le clădesc pe acestea în locul aurului lămurit în focul
veacurilor, în focul încercărilor şi în cel al roadelor…

Iau paiele aduse de vânturile ispititoare ale veacului acestuia, uşuratic şi


stricat…

Iau paiele unor învăţături străine şi nestatornice, fără trăinicie şi fără roade.
Iau paiele acestea fără rădăcini, fără trecut şi fără viitor… Şi clădesc… pentru
flăcările nimicirii.

Traian Dorz, din Hristos – Puterea apostoliei


Traian Dorz - Iisus umblând pe mare

Iisus pe ape„ După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii,
zăresc pe Iisus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat.

Hristos poate realiza imposibilul.

Dar şi ai Săi, în măsura în care cred puternic şi trăiesc în unitate şi părtăşie cu


El, prin Harul Său au putut şi vor putea realiza şi ei lucruri socotite omeneşte
imposibile, ca Domnul lor Iisus.

Hristos a înviat morţii. Ai Săi au putut face şi ei aceasta (Fapte 9, 36-41; 20, 7-
12 etc.).

Hristos a făcut lucruri nemaipomenite. Ai Săi au făcut şi ei la fel.

Sfântul Pavel spune: «Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să
nu-l fi făcut Hristos prin mine… fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie
prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt» (Rom. 15,
18-19).

«Pot imposibilul cu Hristos», spune el (Filip. 4, 13).

«Cu Dumnezeu fac mari isprăvi» - a spus demult şi David. Căci puterea lui
Dumnezeu a fost mereu aceeaşi şi ajutorul Său a făcut totdeauna uriaşi pe cei
care s-au bucurat de El. Aşa a putut David să spună spre slava lui Hristos: «Nu
mă tem de zecile de mii de popoare care mă împresoară din toate părţile» (Ps. 3,
6).

«Împotriviţi-vă diavolului tari în credinţă!» - a spus Sfântul Petru, care adesea


a avut de luptat cu el şi a ajuns un mare biruitor (1 Petru 5, 8-9).

«Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!» - spune şi Sfântul Iacov la fel


(Iac. 4, 7).

Pentru că în Hristos toţi aceştia au reuşit să realizeze ceea ce, în mod normal,
pentru oameni este socotit imposibil (Luca 10, 17-20).

Primejduiţi şi neputincioşi în mijlocul puterii nopţii în rafalele vânturilor


vrăjmaşe şi în largul apelor mării înfuriate, ucenicii plecaţi singuri se vor fi
gândit în urmă cu adâncă părere de rău că n-au luat pe Domnul cu ei. Şi vor fi
privit cu multă frică dezlănţuirea furtunii care trebuie să fi fost neobişnuit de
mare. Chiar pentru ei care erau pescari, învăţaţi cu apele şi cu furtuna.

Dar Sfântul Matei ne spune că în timpul acesta Iisus Se ruga (Mat. 14, 23).

Scumpii mei, dacă voi aţi uitat să privegheaţi şi să vă rugaţi, puteţi ajunge în
grele ispite (Luca 22, 40).

Iar atunci nu mai puteţi nici să privegheaţi, nici să vă rugaţi. Căci nici starea,
nici locul, nici duhul vostru nu vă mai îngăduie în ispită să vă mai puteţi ruga.
Să ştiţi însă că nici acolo Iisus nu uită de voi. Se roagă El în locul vostru şi
pentru voi atunci când, pentru că nu v-aţi rugat la timp, ajungeţi în primejdii
grele.

El ştie că atunci când ne aflăm în astfel de stări, sufletul nostru nu se mai poate
nici linişti şi nici ruga.

Aduceţi-vă aminte din câte primejdii am scăpat noi şi din câte ispite, fără să fim
nimiciţi. Totul se datoreşte rugăciunilor şi mijlocirii lui Hristos, Domnul nostru
iubit şi bun.

El a făcut chiar şi partea noastră.

Chiar şi ceea ce trebuia să facem noi, dar din nepăsare n-am făcut la timp.
Dumnezeu Se gândeşte neîncetat la noi şi ne va scăpa, căci El ne păstrează
bunătatea Sa. Dar ar putea să ne coste foarte mult, dacă noi urmăm şi mai
departe tot aşa şi nu ne rugăm sau nu veghem fără El.
Tocmai când ucenicii se luptau mai îngroziţi cu valurile şi cu vântul, Iisus a
venit la ei, umblând pe ape.

Tocmai peste valurile şi vânturile cu care luptaţi voi, ucenici ai Domnului, vine
Hristos mult mai puternic şi mai înalt decât ele: nu vă temeţi!

Vine la timp, niciodată nu întârzie, chiar dacă zăboveşte: nu vă temeţi!

Vine sigur, niciodată nu uită, chiar dacă pare că v-a uitat: nu vă temeţi!

Vine biruitor, niciodată n-a fost biruit, chiar dacă a părut slab.

Nu vă temeţi niciodată!

Luptaţi-vă numai cu toată puterea pe care o aveţi, după ce v-aţi pregătit prin
rugăciune! Şi apoi aşteptaţi cu încredere neclintită şi tare, căci oricât ar dura
lupta, biruinţa va fi tot a lui Hristos pentru voi!

O, Marele nostru Dumnezeu, Iisus Biruitorul, slăvit să fie Numele Tău! Îţi
mulţumim că Tu ai milă de slăbiciunile noastre şi mijloceşti pentru noi (Evrei 8,
6). Îţi mulţumim că Tu Te rogi şi priveghezi, pentru ca noi să fim izbăviţi cu
bine din încercările din care, de cele mai multe ori, din vina noastră ajungem.
O, Te rugăm, să nu ne părăseşti niciodată, ci să Te rogi să fim izbăviţi din toate
ispitele, fără să cădem în ele, mai ales când primejdia va fi mai mare, iar noi,
mai slabi.

Amin.

Traian Dorz, Hristos pâinea noastră


Traian Dorz - O Doamne, cu furtuni

O Doamne, cu furtuni m-ncearcă


lumina ce mi-ai dat-o Tu
şi cum mă-nvăluie vârtejul:
se luptă-n mine Da şi Nu.

Talazuri vin şi trec talazuri,


e-nfuriată marea grea,
mi-e luntrea vieţii-ameninţată:
se luptă-n mine Nu şi Da.

Urâtul deznădejdii şarpe


în taina vieţii-mi străbătu
cu-amara-i, neagra lui otravă:
se luptă-n mine Da şi Nu.

Ce negru-i marele-ntuneric
ce înnoptează viaţa mea,
ce duh de spaime mă-mpresoară:
se luptă-n mine Nu şi Da.

Izbesc ale-ndoielii valuri


în tot ce sufletu-mi avu,
din ce în ce mai mari şi grele:
se luptă-n mine Da şi Nu.
O Doamne, auzi-mă, ai milă,
Tu vezi că nu mai pot lupta,
îndură-Te, ajută-mi, vino
şi fă să biruiască Da!

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele


Traian Dorz - Nu ne trimite, Doamne

Nu ne trimite, Doamne,
furtuna să ne-nfrunte,
călătorind pe mare
când Tu Te rogi pe munte,
ci ia-ne-n rugăciune
cu Tine împreună
şi-apoi cu noi, şi-apoi cu noi alături
să vii şi Tu, să vii şi Tu-n furtună.

Căci fără Tine, Doamne,


atâtea ne-ameninţă,
atunci vrăjmaşu-i tare,
iar noi, slabi în credinţă.
Atunci furtuna creşte
şi-ncrederea ne piere,
şi inima, şi inima ne-o pierdem
în cea mai grea, în cea mai grea durere.

Nu ne lăsa să mergem,
Iisuse, fără Tine,
căci, orişicând am merge,
sfârşim numa-n suspine.
Ci ia-ne orişiunde
cu Tine pe-orice vreme
şi vină-atunci, şi vină-atunci furtuna,
noi nu ne vom, noi nu ne vom mai teme.

Traian Dorz, Cântarea viitoare


Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a IX-a după Rusalii - Priviţi-l pe Iisus

Un vas de croazieră traversa Atlanticul. Oceanul fusese atât de albastru şi de


liniştit toată dimineaţa, dar iată că după-amiază deveni deodată negru şi agitat.
Furtuna teribilă i-a trimis pe pasageri în camerele lor. Unii mai puţin fricoşi s-au
strâns pe punte pentru a privi ce se întâmplă. Trecând pe punte unul dintre
ofiţerii navei, un pasager l-a întrebat: “Credeţi că vom avea o noapte grea?”
“Da, cred că va fi furtunoasă”, a răspuns el. Apoi i-a asigurat încă o dată: “Dar
nu aveţi de ce să vă temeţi. Este o navă solidă.” În acel moment un fulger
lumină cerul. Acelaşi pasager, acum mai nervos, exclamă: “Priviţi furtuna!”
“Nu”, a răspuns ofiţerul. “Nu priviţi furtuna: priviţi vasul!” Apoi cu mult calm a
început să le povestească despre cum a fost construită nava pentru a face faţă
oricărei furtuni. Fără să minimalizeze situaţia tensionată provocată de furtună, el
îşi afirma încrederea fermă în nava pe care se afla. Avea suficientă încredere în
ea pentru a sta drept în faţa furtunii.

Şi noi trebuie să facem faţă furtunilor vieţii. Dumnezeu nu ne-a promis


niciodată că dacă îl vom urma nu vom avea parte de furtuni în viaţă. El nu şi-a
scutit nici propriul Fiu de cruce. Dumnezeu ne-a promis însă că ne va da tăria
de a face faţă situaţiilor dificile. Oricât de grea ne-ar fi crucea, harul pe care îl
vom primi de la El va fi mereu pe măsură. Secretul supravieţuirii în mijlocul
furtunilor din viaţă este să privim spre navă în loc să privim spre furtună. Da. În
loc să privim spre problemele noastre şi să fim doborâţi de frică, alegem să
privim spre Iisus şi să ne punem încrederea în El, cel care poate potoli şi cea
mai teribilă furtună.
Un exemplu excelent găsim în Evanghelia de astăzi. Când Petru l-a văzut pe
Iisus umblând pe apă, i-a spus: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine
pe apă.” Iisus i-a spus să vină. “Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe
apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se
scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!” Problemele pentru Petru au
început să apară atunci când nu s-a mai uitat la Hristos. El s-a uitat la valuri, la
apă, la vânt; a privit în inima sa temătoare în loc să îşi menţină privirea asupra
lui Hristos care îl chema. A devenit atât de preocupat de problemă (vântul) încât
a uitat de soluţie (Hristos).

Se spune că omul ar avea trei ochi – ochiul simţurilor, ochiul raţiunii şi ochiul
credinţei. Ochiul simţurilor îl are în comun cu toate animalele; ochiul raţiunii îl
are în comun cu toţi oamenii; ochiul credinţei îl are în comun cu toţi cei care îşi
dedică viaţa lui Dumnezeu. Prin ochiul credinţei îl “vedem” pe Dumnezeu; şi
viaţa o vedem astfel mai clar. Este important ca în viaţă să privim spre ceea ce
trebuie. Să ştim să alegem între furtună şi navă; între valuri şi Hristos – în aceste
alegeri stă supravieţuirea noastră.
Într-o zi, un om care mergea pe bicicletă a văzut o piatră în mijlocul drumului.
Dorind să o evite, şi-a fixat privirea asupra ei şi a pedalat mai rapid. Rezultatul a
fost că a nimerit chiar în ea. Impactul aproape că l-a aruncat de pe bicicletă. Şi-a
dat seama că a privit într-un loc greşit. Ar fi trebuit să se uite la drumul pe care
dorea să meargă, nu spre piatra unde nu vroia să ajungă. Adevărul este că
suntem atraşi spre locul pe care îl fixăm cu privirea.

Atunci când autorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă să privim la Iisus (Evrei
12,2), el foloseşte cuvântul grec “aforontes”, care înseamnă să ne fixăm privirea
asupra lui Hristos, fără să mai ţinem cont de nimic altceva dimprejurul nostru.

Cea mai bună metodă pentru a depăşi păcatul este să ne mutăm privirea de pe
ceea ce ne ispiteşte şi să ne-o aţintim asupra lui Hristos prin rugăciune. “Cu
ochii aţintiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12,2). Trebuie să nu ne concentrăm atenţia
asupra obstacolelor pe care le întâlnim în viaţă. Cu cât privim mai mult la
obstacole, cu atât ele ne ameţesc mai mult şi ne copleşesc. Doar atunci când
Petru a privit spre obstacole, adică spre vânt şi spre valuri, doar atunci a început
să se scufunde. Cât timp şi-a aţintit privirea asupra lui Hristos, el a umblat pe
ape ca pe pământ. Cu cât este sarcina noastră mai dificilă, cu cât ispitele din
jurul nostru sunt mai mari, cu atât mai important este să privim la Iisus.

Cinci băieţi, care se jucau la ţară într-o zi de iarnă, s-au hotărât să vadă care
dintre ei poate face cele mai drepte urme prin zăpadă. Băieţii îşi puneau cu grijă
pe rând tălpile una în faţa celeilalte, cât mai drept posibil, dar ajungând la
capătul drumul şi privind înapoi nu mică le-a fost dezamăgirea: în locul unei
linii drepte era una şerpuindă. Unul dintre ei lăsase însă în urmă o linie dreaptă.
Au sărit pe el să afle cum a reuşit. “Nu m-am uitat la picioarele mele. Am ales
un copac din faţă şi am mers direct spre el.”

Dacă dorim să lăsăm urme drepte în urma mersului nostru din fiecare zi, pentru
ca alţii să vină după noi, trebuie să avem minţile centrate pe Hristos, nu pe noi.
Trebuie să “alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi
asupra lui Iisus” (Evrei 12,1-2). Aşa după cum marinarii menţin cursul spre
destinaţia lor privind la stele, aşa şi noi creştinii trebuie să menţinem cursul spre
destinaţia noastră privind la Domnul Iisus.

Atunci când suntem în necaz, nu ne ajută să ne gândim neîncetat la probleme.


Nu obţinem decât mai multă supărare. Cu cât te gândeşti mai mult la
slăbiciunile tale, cu atât devii mai slab. Trebuie să îţi ridici privirea spre sursa
tăriei tale. Trebuie să îţi fixezi privirea asupra lui Iisus, aşa cum a făcut Petru
pentru a putea umbla pe mare. Aşa după cum spunea cineva: “Când privim în
noi vedem slăbiciunile noastre şi ne descurajăm; când privim în jurul nostru
vedem confuzie şi devenim distraţi; când privim deasupra noastră şi îl vedem pe
Hristos prindem puteri.”

Altcineva povestea cândva despre un moment din viaţa sa când ajunsese la fund.
Vorbindu-i despre această situaţie disperată prietenului său, acesta l-a felicitat.
“Cum aşa? Mă feliciţi pentru că sunt la fund?” “Da, prietene. Deoarece dacă ai
ajuns la fund, înseamnă că mai jos nu poţi să mai mergi. Singura direcţie în care
poţi să mergi de acum este în sus. Deci mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ai atins
limita de jos şi că de acum mai rău nu are cum să fie. Priveşte în sus spre Iisus,
cu credinţă. Puneţi viaţa în mâinile Lui şi lasă-l să te tragă din fundătura unde te
afli şi să se pună în vârful vieţii tale.” Oricât de jos ai fi căzut, priveşte spre Iisus
şi vei fi ridicat!

Sarcina unui bărbat era să evalueze diamante. Zilnic examina sute de diamante,
stabilindu-i fiecăruia preţul după valoarea individuală. A fost întrebat la un
moment dat cum putea să se uite la atâtea diamante şi să nu se încurce, cum
putea să îşi conserve simţul valorii diamantelor. El a răspuns că la fiecare
jumătate de oră îşi ridica privirea şi se uita la un diamant perfect pe care îl ţine
mereu pe masa de lucru. Privind acel diamant superb, simţul valorii i se refăcea!
Iisus este Fiul perfect al lui Dumnezeu. Privind constant la El şi măsurând
lucrurile în lumina perfecţiunii Lui, ne păstrăm simţul ce ne spune ce este cu
adevărat important în viaţă şi ce nu. Priviţi spre Iisus şi lăsaţi-l să vă formeze
viziunea despre adevăratele valori ale vieţii.

Un misionar care a trebuit să îşi îngroape tânăra soţie cu propriile mâini, după
doar câteva luni petrecute pe o insulă din Oceanul Pacific, a spus: “Aş fi
înnebunit şi aş fi murit lângă mormântul ei dacă nu ar fi fost Hristos şi
mângâierea Sa.” Priviţi spre Iisus în durerile voastre şi El vă va da “pacea care
covârşeşte orice minte” (Filipeni 4,7). El singur are cuvintele vieţii eterne.
Priviţi spre El în mijlocul confuziei prin care treceţi pentru a găsi calea, în
mijlocul slăbiciunii pentru a găsi tăria, în mijlocul păcatului pentru a găsi
iertarea.

Să ne întoarcem pentru un moment la lecţia Evangheliei. Când Iisus l-a văzut


pe Petru scufundându-se, El “îndată” a întins mâna şi l-a prins. Nu l-a lăsat
pe Petru să meargă la fund, ca să îl înveţe minte, ci l-a prins de îndată. Iisus
este acolo unde este nevoie de El. A fost şi va fi mereu acolo, până la sfârşitul
timpurilor. El este ajutorul nostru mereu prezent. Alergând în cursa vieţii, să
privim mereu la El cu credinţă.

Închei cu cuvintele lui Annie Johnson Flint: “Nu mă uit înapoi; Dumnezeu
cunoaşte eforturile nerodnice, orele pierdute, păcatele, regretele; i le las toate
Lui, care milostiv iartă şi apoi uită. Nu mă uit înapoi; Dumnezeu vede întreg
viitorul, drumul care, lung sau scurt, mă va conduce acasă, iar El va trece
împreună cu mine prin orice încercare şi va duce pentru mine greutăţile care
vor veni. Nu mă uit în jurul meu când teama mă asaltează, oricât de sălbatic
ar fi tumultul al mărilor agitate ale pământului; oricât de întunecată ar fi
lumea, plină de rele şi nenorociri. Nu privesc la ele; căci atunci m-aş simţi
mizerabil; nu am în mine nimic în care să îmi pun încrederea, nimic nu e ferit
de eşecuri şi lipsuri, şi de strădanii neputincioase care se prefac în praf. Ci
privesc sus – la chipul lui Iisus, pentru că acolo inima mea se poate odihni,
temerile mele sunt potolite; şi acolo este bucurie, şi iubire, şi lumină în
întuneric, şi pace perfectă, şi fiecare speranţă e împlinită.”

Traducere: Oana Capan


IPS Andrei Rymarenko - Duminica a IX-a după Rusalii - Furtuna

Evanghelia de duminica trecută ne-a relatat un mare miracol: hrănirea unei


mulţimi enorme, de mii de oameni, cu cinci pâini şi doi peşti. Chiar şi discipolii
lui Hristos, prin mâinile cărora a fost realizat acest miracol, au fost uimiţi. Şi
după cum ne spune Evanghelia, Hristos le-a cerut dintr-odată să se urce în barcă
şi să meargă înaintea Lui pe celălalt mal în timp ce El dădea drumul mulţimii.
“Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi,
făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe
de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra
strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare” (Matei 14,22-25).

O minunată imagine a Bisericii lui Hristos ne este prezentată aici. Barca


reprezintă Biserica: marginile ei sunt regulile şi canoanele Bisericii; discipolii
suntem noi toţi creştinii; şi marea în furtună este marea vieţii noastre. Şi acum
Hristos este sus pe un munte, adică stă de-a dreapta Tatălui. El vede barca
Bisericii noastre şi o călăuzeşte. Evanghelia spune că discipolii au mers pe
malul celălalt, nu din voinţă proprie: “Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie
şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt” (Matei 14,22).

Aceasta înseamnă că au făcut acest lucru din ascultare faţă de Hristos. Şi când s-
au aflat în pericol, a mers la ei pe apă. “Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-
au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit
îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis:
Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar
Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus” (Matei
14,26-29).

Să remarcăm acest moment: Hristos nu l-a chemat pe Petru, ci doar i-a permis
să vină. Aici ascultarea se transformă în îndrăzneală, aceasta venind de la Petru
însuşi. El a simţit un val atât de mare de credinţă, o înflăcărare atât de mare,
încât orice i se părea posibil. Dar s-a întâmplat ceva aici. Un val, un val mare l-a
ascuns pentru o secundă pe Hristos de Petru. S-a trezit singur. Deodată raţiunea
rece a fost pusă în acţiune. Este ca şi cum s-ar fi întrebat pe sine ce face oare?
Nebunie. Raţiunea a alungat de la el uşurinţa credinţei în care păşea, şi a început
să se înece. A scos un strigăt disperat: “Doamne, scapă-mă!” Şi imediat Hristos
şi-a întins mâna spre el (Matei 14,30-31).

Ce s-a întâmplat cu Petru? Ei bine, ceea ce s-a întâmplat cu el se poate întâmpla


cu fiecare dintre noi: s-a înspăimântat, credinţa lui s-a zdruncinat. Şi aceasta
pentru că a păşit în afara bărcii. Ce lecţie profundă este ascunsă pentru noi aici:
în viaţa de creştin trebuie să fie echilibru, linişte. Şi pentru ca să se întâmple
acest lucru, nu trebuie să păşim niciodată în afara bărcii Bisericii. Trebuie să
respectăm perceptele Bisericii, trebuie să trăim viaţa Bisericii. Şi atunci, chiar
dacă ne trezim în mijlocul mării furtunoase a vieţii, putem să strigăm: “Doamne,
scapă-mă!” Şi El, Cel Milostiv, va întinde spre noi mâna Lui salvatoare, aşa
cum i-a întins-o lui Petru, şi vom fi în barca Bisericii, şi va veni o mare linişte.

Traducere: Oana Capan


Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a IX-a după Rusalii

Fără îndoială, dintre toate marile evenimente ale istoriei universale, evenimentul
care prin măreţia lui fără seamăn le întrece pe toate celelalte şi care, prin
acţiunea lui transformatoare pe toate planurile vieţii omeneşti, nu cunoaşte
limite în timp şi spaţiu – fiind un bun comun al omenirii dintotdeauna - este
întruparea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu în persoana Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Acest eveniment copleşitor a împărţit în două istoria omenirii, iar
prin Jertfa de pe Cruce, Hristos a restituit omului adevărata lui demnitate, aceea
de fiu al lui Dumnezeu, i-a luminat rostul său în această lume precum şi calea
spre destinul lui ultim, veşnic, destin care nu este altul decât împărtăşirea din
însăşi viaţa lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl său.

Opera de răscumpărare a omului, înfăptuită de Iisus Hristos prin Jertfa Crucii,


Iisus a încredinţat-o Bisericii Sale, prin care El rămâne viu şi activ până la
sfârşitul lumii, El fiind însuşi izvorul şi agentul oricărei desăvârşiri fizice şi
spirituale. Prin puterea primită de la Iisus Hristos de a conduce sufletele la
mântuire prin Sfintele Taine primite de la El, Întemeietorul ei, instituţia Bisericii
nu face altceva decât să-şi îndeplinească misiunea încredinţată. În această
calitate ea a îmblânzit popoarele barbare supunându-le jugului blând al
Evangheliei. Tot ea a fost aceea care le-a adus lumina civilizaţiei şi culturii,
învăţându-le cultivarea pământului şi meşteşugurile; le-a înfiinţat primele şcoli
elementare, iar mai târziu cele dintâi universităţi, încât putem afirma, fără teama
de a greşi, că ştiinţa şi cultura contemporană s-au născut la umbra Bisericii.
Omul de azi îşi datorează comportamentul civilizat – impregnat încă de
mireasma virtuţilor – instrucţiunii şi educaţiei creştine, care secole de-a rândul a
sedimentat în străfundurile fiinţei umane deprinderi şi concepţii
comportamentale, pe care le-a fixat şi transmis din generaţie în generaţie până în
zilele noastre. Dar, din păcate, omenirea, posesoarea acestor comori spirituale
inestimabile moştenite, a uitat sau nu vrea să recunoască faptul că toate acestea
ea le datorează Mamei sale, Bisericii, şi a renegat-o şi continuă s-o renege.
Omenirea ignoră, sau nu recunoaşte, că întreaga zestre de valori spirituale ce
formează nobleţea sufletului uman modelat de Biserică, de creştinism, ar fi fost
cu neputinţă fără întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cu toate semnele care îi
amintesc mereu că este creştin – biserici, cruci, clopote, sărbători - omul de
astăzi trăieşte ca şi cum Iisus Hristos nu ar fi umblat niciodată printre oameni şi
ca şi cum nu ar fi trasat, cu cuvântul şi pilda propriei Sale vieţi, modelul de viaţă
demnă de un om fiu al lui Dumnezeu.

Pentru cei mai mulţi, Iisus Hristos nu mai este decât o poveste care începe aşa:
“A fost odată ca niciodată… a fost odată Hristos…”; dar că Iisus Hristos nu
numai a fost cândva, ci este şi azi, aici şi pretutindeni şi că, dacă nu vrem să
pierim înecaţi în valurile patimilor şi în corupţia creată de maximele morbide
ale unei lumi din care Dumnezeu a fost exilat, Iisus trebuie să rămână pentru
fiecare din noi o realitate vie, operantă, care să străbată şi să transfigureze fiinţa
şi viaţa noastră - aceasta au uitat-o foarte mulţi şi continuă s-o nesocotească.

Cu câte din gândurile care îi cutreieră creierii în cele douăzeci şi patru de ore
poate dovedi omul de azi că Iisus este pentru el Dumnezeu, şi că acest lucru îl
crede cu tărie? De câte ori în zi îi apare, în mijlocul îndeletnicirilor şi
preocupărilor de tot felul, icoana blândă a lui Iisus Hristos, al cărui nume îl
poartă de la botez, şi de câte ori Îi cere lumina şi sfatul? De câte ori într-o
situaţie concretă se întreabă: ce-ar face oare Iisus în locul meu? De câte ori îi
mulţumeşte pentru succese, ori Îi cere ajutorul în ispite? Este el oare convins
cu adevărat că atârnă cu toată fiinţa şi activitatea lui de El, şi că fără El nu
poate face nimic? Are el încredere fermă în puterea salvatoare a lui Iisus în
primejdii, cel puţin în măsura în care copilul se încrede în ocrotirea mamei
care îl ţine de mână? Şi aceste întrebări ni le putem pune fiecare în parte.

Poate în sufletul nostru are loc acelaşi proces care s-a desfăşurat în sufletul
apostolului Petru în episodul istorisit în pericopa evanghelică citită azi. Acest
Petru, care numai cu o zi în urmă îl văzuse pe Mântuitorul înmulţind pâinea în
pustiu, acum, când acelaşi Mântuitor îl cheamă să meargă la El pe apă, se
îndoieşte la un moment dat de puterea cuvântului lui Iisus, şi drept urmare
începe să se scufunde în valuri.
Fără îndoială, din aceeaşi pricină ne scufundăm şi noi – nu credem destul în
atotputernicia divină a Mântuitorului. Dar necazul cel mare este că noi îl urmăm
pe Petru numai până aici – în îndoială - nu şi mai departe. Căci ce vedem? După
o clipă de spaimă şi îndoială, Petru, dându-şi seama că salvarea îi poate veni
numai de la Iisus, a strigat nu mai decât: “Doamne, mântuieşte-mă!” Şi Iisus,
apucându-l de mână, îl mustră: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Noi
însă, încrezuţi în propria noastră suficienţă, deşi simţim că sub picioare se cască
prăpastia, deşi vedem că drumul ne este presărat de primejdii şi curse, deşi
valurile ne împresoară din toate părţile, nu ne ridicăm ochii spre Iisus, nu
schiţăm nici un gest că am avea nevoie de El, nu ne reînnoim credinţa în
atotputernicia Sa divină. Şi astfel lâncezim în întuneric şi ne expunem
pierzaniei. Ne lipseşte şi puţina credinţă a lui Petru. Pentru aceea merităm o mai
aspră dojană decât el.

Copleşiţi de povara propriilor imbolduri şi dorinţe egoiste, la cea mai mică


dificultate, contrazicere, nerecunoştinţă, incorectitudine ori lipsă de consideraţie
din partea aproapelui, răbufnim, ne ieşim din fire. Dar dacă în asemenea situaţii
am face un mic efort de a ne ridica privirea la chipul smerit şi blând al lui Iisus
care ne invită: “(…) învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima, şi
veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei XI, 29), şi dacă L-am invoca cu
încredere, am simţi numaidecât mâna Sa atotputernică şi ocrotitoare întinzându-
se şi potolind furia ce ne tulbură pacea inimii; L-am simţi pe El Însuşi sădind în
sufletul nostru răbdare, îngăduinţă, înţelegere, iertare, iubire.

Da, ne lipseşte credinţa şi încrederea în puterea harului divin, care transformă şi


îmblânzeşte firea cea mai răzvrătită, ne lipseşte şi voinţa de a conlucra cu acest
har.

Mulţi se întreabă de ce şi acum, după aproape două milenii de creştinism, religia


blândului Nazarinean nu dă roadele aşteptate în viaţa omului de azi; încât se
pare că asistăm la o reînviere a hedonismului păgân, într-o formă nouă. Cauza
nu zace nicidecum în creştinism ca doctrină. În sine, creştinismul, cu mijloacele
sale supranaturale – rugăciunea, Sfintele Taine - prin harul pe care acestea îl
conferă creştinului, îl poate transforma, îl poate sfinţi pe om. Iar dacă nu
izbuteşte totuşi s-o facă, pricina eşecului este în om. Dumnezeu nu poate
străbate în noi dacă îi închidem uşa, refuzând să primim lumina mesajului Său şi
să colaborăm cu harurile pe care ni le oferă în toate împrejurările. El ne-a
înzestrat cu harul libertăţii ca să mergem liberi spre El, să-L alegem şi să
aderăm la El în mod liber. El ne respectă libertatea pe care ne-a dăruit-o şi nu
siluieşte sanctuarul inimii, nu intră în el cu forţa. Bate discret la uşă, aşteptând,
bate din nou, şopteşte, cheamă, luminează, avertizează şi din nou aşteaptă. Dacă
însă sufletul se închistează în egoismul său şi refuză să-I deschidă, e vina lui că
rămâne în întuneric, rob al patimilor, acelaşi om vechi al păcatului.
Dacă creştinismul nu ar putea prin mijloacele sale să-l facă pe om mai bun,
desăvârşit şi chiar sfânt, Iisus Hristos nu ne-ar fi poruncit: “Fiţi desăvârşiţi,
precum Tatăl vostru cel din ceruri este desăvârşit” (Matei V, 48), căci El ne cere
să facem ceea ce ne stă în puteri, şi să-I cerem harul ca să facem ceea ce întrece
posibilităţile noastre fireşti. Acest har, dacă conlucrăm cu el, transformă,
înnobilează, divinizează firea noastră stricată prin păcat.

Sfinţii sunt pildele noastre concludente despre schimbarea profundă pe care o


săvârşeşte Dumnezeu într-un suflet care, conştient de mizeria sa, pe de o parte,
şi de puterea harului divin, pe de altă parte, cooperează cu toată voinţa şi
fidelitatea cu acesta spre desăvârşirea sa.

Sfântul Francisc de Sales, de pildă, printr-o asceză stăruitoare şi prin stăpânire


de sine constantă şi îndelungată, a izbutit să-şi îmblânzească şi să-şi stăpânească
cu desăvârşire temperamentul său exploziv, puternic pornit la mânie, astfel încât
a devenit un model viu de smerenie şi blândeţe.

Iar Sfânta Tereza a Pruncului Iisus, tot printr-o stăruitoare luptă cu sine,
însufleţită de o totală încredere în Iisus, a izbutit să-şi stăpânească antipatiile
naturale într-un mod atât de perfect, încât manifesta faţă de surorile din
mănăstire, fără nici o deosebire, aceeaşi sinceră şi cuceritoare iubire.

Colaborând fidel, clipă de clipă, cu harul, sfinţii au izbutit să devină copii vii ale
Mântuitorului, care şi-a continuat prin ei şi în ei întruparea şi viaţa Sa. De ce nu
am putea face şi noi ceea ce au făcut ei?

Să ne reînsufleţim credinţa în puterea harului divin, în prezenţa vie şi activă a


lui Iisus printre noi şi în noi. Să ne deschidem inimile la chemarea Sa şi să-L
lăsăm să pătrundă şi să transforme gândurile, sentimentele şi voinţa noastră,
modelându-le după Inima Sa Preasfântă. În felul acesta El se va întrupa în noi,
în mod mistic dar real, devenind fiecare din noi un purtător de Hristos, un
Hristofor, iar cei ce ne vor vedea faptele Îl vor preamări pe Tatăl nostru Cel din
Ceruri. Amin.
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a IX-a după Rusalii - Frica, singurătatea şi
îndoiala

Matei relatează că Iisus cere ucenicilor să treacă marea, în timp ce El rămâne să


mai aline suferinţele mulţimilor. Imediat după, Iisus nu uită să se urce pe munte
pentru a se ruga Tatălui. Apoi, Iisus trece de la rugăciune la acţiune: salvează
ucenicii care navigau pe marea învolburată. Întreaga povestire alcătuieşte o
singură icoană, deoarece din relaţia lui Iisus cu Tatăl, izvorăşte toată activitatea
lui Iisus: tot ceea ce Domnul face, are în vedere împlinirea voii (dorinţei)
Tatălui.

Fraţilor! Evanghelia relatează că Iisus “i-a constrâns” pe apostoli să urce în


barcă şi să plece. De ce? După înmulţirea pâinilor, Iisus are un mare succes. Dar
Domnul ştie cât este de înşelător şi periculos succesul, faima sau aprecierea
oamenilor - pentru El, pentru apostoli şi pentru noi - căci au inima
schimbătoare, ca vremea. Domnul ştie că, cu cât ne este mai mare dorinţa de a fi
acceptaţi şi apreciaţi de alţii, cu atât mai mult ne depărtăm de menirea noastră şi
de personalitatea noastră, ne mai făcând ceea ce trebuie, ci ceea ce place altora;
ne mai punând în practică poruncile Domnului, ci poruncile limitate ale “celor
cărora le cerşim aprecierea”. Cu cât mai mult îi urmăm pe alţii, cu atât mai puţin
ne împlinim pe noi (planul pe care Dumnezeu îl are cu noi).

A fi important, faimos, îţi poate da o satisfacţie, o plăcere, poate să te facă să te


simţi că eşti cineva, să crezi că eşti acceptat, iubit, dorit… însă dacă nu eşti
atent, poţi să-ţi pierzi minţile, deoarece îţi vei organiza viaţa întreagă în funcţie
de căutarea aprecierii altora. Nu-ţi mai trăieşti viaţa, nu te mai împlineşti, ci
trăieşti numai ca să poţi să-ţi menţii succesul şi faima. Din această cauză Iisus le
porunceşte ucenicilor, obligându-i să plece de acolo. El însuşi se va retrage în
compania Tatălui, pentru a putea să se liniştească.
Iisus nu era împreună cu apostolii în barcă deoarece după minunea înmulţirii
pâinilor, s-a urcat pe munte să se roage, trimiţându-i singuri să traverseze marea
de cealaltă parte. Ceea ce apostolii au dorit să facă cu mulţimea flămândă şi
însetată, acum Domnul face cu ei: îi trimite să se descurce singuri.

Iisus satură mulţimile, dar nu uită de Dumnezeu şi de rugăciune. Domnul


petrece mult timp în rugăciune, dar nu neglijează grija faţă de oamenii aflaţi în
dificultate. Se roagă noaptea, dorind astfel să ne arate că “întunericul”
diavolului trebuie biruit cu “lumina” rugăciunii.

În rugăciunile Sale, Iisus se adresează Tatălui, cerându-I ajutorul, dar imediat


spune: “nu voia mea, ci voia Ta să fie!” Pe cruce îi va spune: “Tată, în mâinile
Tale îmi dau sufletul“! Rugăciunea lui Iisus manifestă încrederea Sa totală în
Tatăl.

Chiar dacă Domnul stătea continuu în mijlocul lumii, în compania prietenilor


Săi, nu era deplin satisfăcut, mulţumit, împlinit de dialogul, de comuniunea
“limitată” cu oamenii. Şi Iisus experimentează singurătatea caracteristică
oricărei fiinţe umane şi prin urmare, caută să depăşească această situaţie: din
dialogul Său cu Tatăl îşi ia curajul şi puterea, necesare pentru a duce la bun
sfârşit alegerile (proiectele) Sale dificile, dar şi tăria pentru a birui greutăţile ce
se ivesc.

Viaţa noastră nu este diferită. Şi pentru noi vin clipe în care trebuie să alegem
calea de urmat în viaţă, şi noi experimentăm grele încercări şi cunoaştem că în
aproapele nostru – oricât de bogat, inteligent, disponibil sau frumos ar fi – nu
aflăm deplina mulţumire sau înţelegerea pe care o aşteptam.

Însă prin rugăciunea Sa privată, prin dialogul Său intim cu Tatăl – Tatăl Său şi
Tatăl nostru – Iisus ne arată calea pe care trebuie să o urmăm.

De fapt, această pericopă ne invită să găsim momente de “singurătate”, adică de


rugăciune, de hrană pentru suflet, în fiecare zi şi să fim atenţi ca să ne trăim
viaţa, respectând poruncile şi voia Domnului.

Nu este îndeajuns doar rugăciunea publică (Sfânta Liturghie), ci este necesară şi


vitală “rugăciunea privată”, în care noi putem să-L lăudăm pe Domnul, să-I
mulţumim, să-I cerem iertare şi ajutor. Această rugăciune “personală” putem să
o facem în orice moment al zilei, în casă, în Biserică, pe stradă, putând să
recităm un Tatăl nostru, o Născătoare sau să ne rugăm cu cuvintele noastre,
care-i povestesc Domnului starea în care ne aflăm. Pentru noi toţi, rugăciunea
este necesară pentru că este putere şi consolare, este lumină pentru suflet şi
tihnă; rugăciunea este oxigenul sufletului.
Iisus se arată ca fiind într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care ne salvează chiar şi
atunci când s-ar părea că suntem departe de El, dar acest lucru este posibil
numai dacă avem credinţă, numai dacă trăim abandonându-ne voii Lui,
întinzându-I mâna, ca să ne prindă şi să ne scoată la mal.

Într-o zi, apostolii îl vor întreba pe Iisus: “Cine se va mântui?” iar Domnul le va
răspunde: “Aceasta este cu neputinţă oamenilor, dar este cu putinţă lui
Dumnezeu” (cfr. Mt.19, 25-26)

În pericopa de astăzi Iisus umblă pe marea învolburată. Se apropie de ucenicii


care se aflau în primejdie. Apostolii îl cred o nălucă şi prin urmare, se
înspăimântă.

Ucenicii, în mijlocul mării, sunt şi ei singuri, fără Iisus şi fără lume: sunt
singuri, doar cu ei înşişi. Cât sunt de diferite cele două singurătăţi: a lui Iisus pe
munte, în prezenţa lui Dumnezeu şi a ucenicilor, în mijlocul mării, având viaţa
în primejdie. Evanghelistul ne învaţă că este normal să fim în primejdie atunci
când suntem “singuri” (ne bazăm pe puterile proprii) şi uităm de Domnul.
Ucenicii trecuseră printr-o astfel de primejdie când Iisus dormea în barca lor
(cfr. Mt 8,23-27). Acum că Mântuitorul lipsea, primejdia era şi mai mare.

Cunoaştem o singurătate, care este rod al izolării de alţii, a incapacităţii de a


relaţiona, de a comunica ceea ce se simte în suflet. O singurătate cauzată de un
caracter dificil, egocentric, narcisist, a celui care se vede numai pe sine în
centrul universului şi astfel toţi îl abandonează. Această singurătate se numeşte
“închidere în sine”.

Dar cunoaştem şi există o altă singurătate, care este bună. Aceasta se verifică
atunci când omul stă cu sine însuşi, analizându-şi viaţa şi fiind sincer cu sine, cu
lumea, cu sensul vieţii sale, cu fricile sale şi cu dorinţa sa de infinit. Aceasta
este rugăciunea!

Omul creşte, se maturizează numai când îşi înfrânează toate gândurile care îl
apasă, pentru a rămâne singur cu sine, cu propriile-i limite pentru a putea, în
linişte, să se privescă în suflet, fără ca să-şi ascundă adevărul. Acesta este
examenul conştiinţei! Poate fi un moment greu, dar acesta este adevărul despre
sine! Omul este limitat, slab şi păcătos şi numai alergând la Domnul, poate să
afle linişte şi vindecare. Numai astfel poate trăi o viaţă adevărată şi nu falsă,
mânjită de fuga după succes şi plăceri.

Această singurătate îţi dă putere şi maturitate ca: munca ta să fie făcută după
voia Domnului, iar viaţa ta să fie trăită cu folos şi nu risipită. Deoarece tăria pe
care ţi-o dă “singurătatea” este capacitatea de a te simţi bine cu tine însuţi chiar
şi atunci când alţii nu sunt de faţă sau te-au părăsit.

Ne este frică să stăm cu noi înşine, să ne examinăm viaţa. Suntem asemenea


unor copii imaturi. Suntem ca un copil care nu poate trăi dacă nu are pe cineva
lângă el, care are mereu nevoie de cineva pe care să se bizuie şi care să-i spună
mereu că este bun, frumos, care să-l laude şi să-l aprobe în tot ceea ce face.
Mulţi oameni stau împreună, nu pentru că iubesc comuniunea, ci pentru că nu
reuşesc să stea în singurătate. Alţii se căsătoresc, nu din iubire, ci pentru că le
este teamă să rămână singuri. Un om care nu ştie să stea singur, nu se va simţi
bine nici în compania altora.

Petru se scufundă – pentru că se îndoieşte – căutând siguranţa. Certitudinea vrea


să controleze totul, să nu-i fie teamă de nimic. Dar acest lucru este imposibil.
Rămân numai două posibilităţi: îndoiala sau încrederea. Dacă te bazezi pe tine,
te scufunzi. Deci, nu te baza numai pe tine, pe forţele proprii, pe cine eşti: tu
umblă şi priveşte neîncetat către Domnul. Tu încrede-te în Domnul şi vei putea
umbla pe ape, chiar dacă vei fi nevoit să treci şi prin foc!

Într-o excursie, în munţi, unui copil i se făcu rău. Preotul îi spuse: tu nu te uita
în jos sau în sus. Uită-te numai la mine şi vom reuşi să trecem puntea, peste
prăpastie.

Fraţilor! Atunci când ne bazăm doar pe propriile puteri, nu putem să evităm


“furtunile” ce se abat peste viaţa noastră. Acea “noapte” (încercare), apostolii o
trăiesc plini de frică, luptând cu valurile mării şi cu vântul potrivnic. Către
dimineaţă – ştiindu-i în mare dificultate – I-sus se apropie de ei. Când îl văd,
apostolii se tem şi cred că este o nălucă.

Nerecunoscându-L pe I-sus şi puterea Lui, frica lor creşte. Toţi experimentăm


frica. Frica este sentimentul care ne avertizează că se apropie un pericol. Cei
care nu simt niciodată teamă, sunt bolnavi. Nu reuşesc să o perceapă. Tuturor ne
este frică de boală, de pierderea cinstei, de moarte, de pierderea prietenului drag
sau a locului de muncă. Ne este frică că vom greşi sau vom falimenta. Ne este
frică să arătăm altora slăbiciunile noastre interioare. Asemenea lui Petru trebuie
să învăţ să recunosc care sunt fricile mele, să le clasific, clarific, să nu le ascund
şi să le accept: să îmi accept slăbiciunile. Trebuie să ştiu că frica mă avertizează
că se apropie un pericol, dar că eu nu trebuie să mă blochez! Clar!: îmi este frică
că alţii vor râde de mine, dar dacă mă blochez, nu voi exprima niciodată
calităţile şi defectele mele. E clar!: îmi este teamă că voi greşi, dar dacă mă
blochez, nu voi încerca să fac nimic.
Domnul trebuie să intervină ca să-i liniştească: “Nu vă fie frică: sunt Eu“. Frica
lor creşte din nou, sunt neîncrezători. Petru, în numele tuturor, cere un semn ca
să se convingă de faptul că într-adevăr este Domnul: “Doamne, dacă eşti Tu,
porunceşte-mi să vin la Tine pe ape“. Iisus îl cheamă la El. (Lui Iisus nu îi place
să ne ştie înconjuraţi de primejdii. El ne vizitează. Dacă noi nu-L căutăm şi nu-
L rugăm să ne ajute, ne caută El. Se apropie de noi şi ne cheamă să trecem din
starea de primejdie la pace, tot la fel cum l-a invitat pe Petru să abandoneze
barca şi să meargă la El).

Petru umblă pe mare, asemenea Domnului: Dacă evanghelistul ar fi dorit să


protejeze imaginea viitorului papă, s-ar fi oprit în acest loc cu povestirea. Prin
faptul că a relatat întregul episod, care subliniază slăbiciunile lui Petru – care se
sperie şi începe să se scufunde – ne dovedeşte că a spus adevărul.

Apostolul Petru – gândindu-se numai la sine şi fiind preocupat doar de ceea ce


el ar putea să facă – în clipa în care începe să se scufunde, îi este frică. Frica îl
cuprinde pe om în clipa când acesta uită de Dumnezeu şi nu se mai încrede în
ajutorul Său. Iisus îl ceartă pentru necredinţa lui, dar în acelaşi timp, îl ia de
mână şi îi salvează viaţa.

Îndoiala este un ataşament care îi va caracteriza pe toţi ucenicii Domnului de-a


lungul istoriei Bisericii. Cu toţii putem să ne recunoaştem plini de frică şi de
neîncredere, asemenea lui Petru. Acesta este adevărul naturii umane, rănită de
păcat. Dar important este ca omul – asemenea lui Petru – să strige după ajutor!

Retrăgându-se pe munte să se roage, Iisus ne arată că află înţelegere deplină,


mângâiere şi ajutor la Tatăl şi nu la apostoli sau la prieteni. Acest lucru ne
învaţă faptul că siguranţa, încrederea şi ajutorul trebuie să-l căutăm la Tatăl: El
nu ne va abandona, nu va permite ca întristarea să ne distrugă sau ca răul să ne
domine sufletele. De fapt, din cuvintele lui Petru: “Doamne, mântuieşte-mă!”
putem înţelege că Iisus este singurul care ne poate salva.

Petru este icoana fiecăruia dintre noi: atunci când ne încredem în Domnul,
progresăm în viaţă; când privim la greutăţile noastre, începe să ne fie frică şi ne
scufundăm. Chiar şi atunci mai avem speranţă, ne învaţă pericopa de astăzi:
“Doamne, salvează-mă!”. Este strigătul credinţei omului pe care Domnul îl
ascultă, dăruindu-i pacea. Domnul îl învaţă pe om ca să nu înfrunte de unul
singur problemele vieţii, ci să-L cheme în ajutor!

Atenţie! Petru umblă pe ape nu datorită capacităţii sale, ci pentru că Iisus îi


dăruieşte această putere. Iisus dă omului puterea de a trece peste necazurile şi
greutăţile vieţii! Ispita este puternică, atacându-l inclusiv pe omul care stă în
preajma Domnului: chiar dacă este aproape de Iisus, Petru începe să se
scufunde! Domnul permite acest lucru pentru ca fiecare om să înţeleagă că viaţa
sa este salvată, numai în măsura în care are credinţă în Dumnezeu.

În clipele grele din viaţă, când ţi se parte că totul se destramă, deschide-ţi


urechile ca să poţi auzi glasul: “Curaj, Eu sunt, nu-ţi fie frică!” Crezi că ţi-ai
educat cum se cuvine copii, dar într-o zi îţi dai seama că fiul tău a apucat pe căi
greşite. Atunci îţi dai seama că ai greşit: nici nu ştii ce, dar educaţia se
demonstrează că a fost un faliment. Din fericire, Domnul gândeşte altfel şi-ţi
zice: “Curaj, Eu sunt, nu-ţi fie frică!” Coboară din “barcă” şi înţelege ce trebuie
să înveţi din greşeli!

Dacă ai curajul să cobori din barcă, adică să laşi de o parte ideile tale fixe, dacă
te vei încrede în Domnul (în faptul că ceea ce viaţa ţi-a rezervat este spre binele
tău) şi-i vei cere ajutorul (“Doamne, salvează-mă!“) îţi vei da seama că şi acest
fapt, atât de greu (neplăcut) există pentru ca tu să poţi să înveţi ceva, ce altfel nu
ai avea cum să înveţi. Vei înţelege că şi în spatele acestui necaz sunt Eu.
Încrede-te şi vino la Mine şi vei învăţa că iubirea are nevoie de înţelegere, de
mângâiere, de îmbrăţişare, de cuvinte dulci şi încurajatoare… toate fiind lucruri
pe care tu nu le-ai dăruit fiului tău, cuvinte pe care nu i le-ai spus şi prin urmare,
acestui tânăr îi este sete de iubirea părinţilor săi.

Umblând pe ape, Iisus îşi arată dumnezeirea: “Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”, spun
ucenicii, închinându-se înaintea Lui. Apostolilor care tremurau de frică Iisus le
repetă cuvintele: “Eu sunt, nu vă temeţi“, prin care Dumnezeu, în Cartea Ieşirii
îşi descoperă identitatea, numele, comunicându-l lui Moise. Petru – cerând o
minune – n-a înţeles că nu era o joacă “a umbla pe ape”, ci de a şti “să treci” cu
demnitate prin viaţă chiar şi în momentele grele caracterizate de furtuni, fulgere
şi trăznete (ispitele răului, simbolizate de apele tulburi ale mării), fără a se
scufunda sau a se abate din cauza problemelor. Omul trebuie să înţeleagă faptul
că în clipe grele ca acestea, numai Dumnezeu poate să ne întindă o mână de
ajutor.

Se cunoaşte că atunci când un copil începe să umble, dacă priveşte înainte la


tatăl sau la mama care îl aşteaptă, nu cade, dar dacă se uită în lături, cade
imediat şi se înspăimântă. Atunci când trăim viaţa cu privirea fixă la respectarea
Cuvântului lui Dumnezeu, suntem mântuiţi! Amin.
Pr. Vasile Rob - Duminica a IX-a după Rusalii - Aveţi încredere! Eu sunt,
nu vă temeţi!

Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată puterea credinţei prin care omul credincios
poate muta munţi, după cum ne spune Iisus Hristos sau scoate apă chiar din
piatră seacă, după unii exegeţi.

Mulţi dintre creştini ar fi considerat că, dacă Petru a răspuns Mântuitorului, fără
nici un pic de reţinere sau fariseism, că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, a fost ales
cap peste apostoli şi luând în considerare temperamentul lui colerico – vulcanic,
are şi o credinţă puternică în cel al cărui discipol era. Dar, totuşi, când i se pune
credinţa la încercare, cade examenul. Cade şi acum când cere să meargă pe apă
la Iisus, după cum va ceda şi se va dezice de Iisus în curtea arhiereului Caiafa,
la proces.

Frica este o stare naturală a firi umane şi se manifestă indiferent de voinţa


omului, având diferite cauze emotiv – evolutive ce pot avea sau nu legătură
directă cu acţiunile externe ale omului. De aceea omului nu ar trebui să-i fie
frică de Dumnezeu, dacă este curat şi fără de păcate, pentru că Dumnezeu este
iubire, este dragoste, este alean şi consolare, ajutor în vreme de necaz şi apărător
în caz de ispită.

Sfântul Ilie ne arată că Dumnezeu nu se manifestă dur sau brutal, ci precum o


adiere uşoară de vânt pe caniculă, a cărui suflare răcoreşte, dezmeardă şi
mângâie prin acţiunea Spiritului Sfânt care nu are nici într-un caz menirea de a
speria pe cineva.
Sigur că viaţa nu este precum un izvor curat de munte care curge necontenit, cu
acelaşi debit, la vale, ea este presărată cu furtuni, cutremure şi chiar inundaţii.
Ceea ce însă rămâne veşnic, ca un balsam vindecător, este Dumnezeu.

Dacă actul credinţei nu duce omul la frică, lipsa credinţei, a cunoaşteri, atrage,
întotdeauna, pierderea speranţei şi a scopului pentru care acesta a fost creat. Ca
atare frica duce la pierderea credinţei adevărate, mai ales dacă este urmarea unui
păcat comis, aşa după cum avem diferite exemple în Sfânta Scriptură. Adam
când a realizat că a căzut în neascultare a vrut să se ascundă de la faţa lui
Dumnezeu (cf. Geneza 3,10); credinţa este cea care-l face pe Petru să meargă pe
ape spre Iisus, dar imediat ce aceasta îi scade, începe să se scufunde, ş.a.

Trebuie să observăm că actul credinţei, născut din frică sau din interes, nu are
calităţi mântuitoare, ea doar creează emoţii şi sentimente umane. “Unde este
frică, nu este iubire” spune Sfântul apostol şi evanghelist Ioan în 1 Io. 4,18. În
schimb, Iisus, ne asigură că actul credinţei este însoţit intotdeauana de fericire.
Lui Toma îi spune că sunt mai fericiţi cei care au crezut dar nu au văzut (cf. Io.
20,19) sau Elisabeta care-i spune Preacuratei Fecioare Maria :“Fericită eşti că ai
crezut” (cf. Lc. 1,45).

În lipsa credinţei adevărate, ne scufundăm ca Petru, chipul lui Iisus ne pare o


nălucă, dacă, în sufletul nostru, Dumnezeu nu mai are loc. Dubiul, îndoiala şi
alte sentimente de acest gen, nu au ce căuta în actul credinţei deoarece acestea
echivalează cu necredinţa şi chiar cu ateismul. Credinţa în Cuvântul lui Iisus şi
în sprijinul său, împreunate cu rugăciunea sinceră, ne poate salva din orice
situaţie dramatică, căci omul credincios umblă prin credinţă nu prin vedere (cf.
2Cor. 5,7).

Barca lovită de valuri este Biserica lui Hristos, care încă de la începuturile sale
şi de atunci, continuu, a fost lovită de valuri, mai mult sau mai puţin puternice,
în speranţa zdruncinări sale.

Teama şi dubiile lui Petru, ca şi a celor din barcă cu el, sunt temerile şi dubiile
creştinilor de-a lungul istoriei, cauzate de puţinătatea credinţei noastre, a celor
care formăm Biserica lui Hristos. În loc ca noi, membrele Biserici lui Hristos, să
o ţinem şi să o susţinem mereu pe val, ca să nu fie răsturnată din cauza oscilări
credinţei noastre, ne comportăm ca şi cum am naviga cu o barcă fără cârmaci.
De aceea Iisus a intervenit şi ne cere continuu să rămânem treji, să fim curajoşi,
să rămânem în priveghere ca să nu permitem “răsturnarea” Biserici sale, dar nici
slăbirea credinţei noastre. Nu trebuie să ne pierdem curajul pentru că Iisus nu ne
părăseşte, el vine la noi, ne conduce, ne îndreaptă barca vieţi, spre pământul
făgăduinţei ca Dumnezeu pe evrei după ce i-a scos din robia Egiptului. Amin.
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a IX-a după Rusalii -
Iisus umblă pe ape

După înmulţirea miraculoasă a pâinilor, după ce Hristos prin intermediul a cinci


pâini şi doi peşti a hrănit cinci mii de oameni, poporul a fost atât de impresionat,
încât a dorit să-L proclame pe Iisus regele lor. Dar Hristos este Împăratul
sufletelor, iar împărăţia Sa nu face parte din această lume (Ioan 18, 36). El nu
este un împărat pământesc. Iisus s-a rugat în singurătate, poruncindu-le
Apostolilor să navigheze spre celălalt ţărm al lacului Ghenizaret.

Lacul Ghenizaret se aseamănă oarecum cu Marea Tiberiadei, mai ales prin


faptul că uneori, în mod neaşteptat, se stârnesc furtuni. Tot aşa s-a întâmplat şi
de această dată. Apostolii şi-au început călătoria seara, navigând până spre
miezul nopţii. Se apropia dimineaţa, iar ei încă nu puteau să ajungă pe celălalt
mal al lacului deoarece se pornise un vânt puternic, corabia lor fiind învăluită de
valuri (Matei 14, 24). Este posibil ca Apostolii să fi vorbit între ei spunându-şi:
“Dacă Iisus ar fi fost cu noi în corabie, El ar fi liniştit furtuna iar noi am fi ajuns
de îndată la celălalt ţărm al lacului. Să fi uitat de noi?” Nu! Mântuitorul nu
uitase de Apostolii săi. În acel timp, se ruga în singurătate pentru Apostoli şi
pentru toată lumea.

«La a patra strajă din noapte», adică între orele trei şi şase dimineaţa, Apostolii
au văzut în depărtare o făptură, care umblând pe apă se apropia de ei. S-au
gândit că este o fantomă care vine spre ei pentru a-i scufunda în lac, fapt care i-a
făcut să se înspăimânte. Ciudată întâmplare! Iisus, Învăţătorul iubit, merge în
mod miraculos pe apă, se apropie de Apostoli pentru a-i încuraja şi linişti
furtuna, iar ei nu-L recunosc.

Această istorie se repetă şi în viaţa noastră de zi cu zi. Se abate asupra noastră


vreo nenorocire, amărăciune, suferinţă, eşec sau nereuşită personală, comunitară
ori familială şi îndată trăim cu impresia că Dumnezeu a uitat de noi. Mai mult,
poate răspunzându-I cu cuvintele profetului Isaia, care zice: «Domnul m-a
părăsit şi Stăpânul meu m-a uitat» (Isaia 49, 14). Dar oare Dumnezeu a uitat de
noi? Nu! Niciodată! Domnul Dumnezeu niciodată nu uită de noi. Domnul
veghează în permanenţă asupra noastră, cu o grijă mai mare decât cea a mamei,
care are grijă de copilul ei, căci spune Domnul la Profetul Isaia: «Chiar când ea
îl va uita, Eu nu te voi uita» (Isaia 49, 15).

În privinţa celebrării serviciilor divine, Biserica noastră ne aminteşte în


permanenţă despre acest fericit adevăr privitor la Dumnezeu, care priveghează
asupra noastră. El se preocupă de noi şi întotdeauna este gata pentru a ne oferi
ajutorul de care avem nevoie.
Luni, în cadrul Vecerniei, ne rugăm cu cuvintele psalmistului, care spune:
«Domnul, mă va asculta, când voi striga către Dânsul» (Psalmul 4, 4). Marţi
cântăm cuvintele: «Mila ta, Doamne, mă va urma, în toate zilele vieţii mele»
(Psalmi 23, 6). Joi spunem, cu credinţă: «Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a
făcut cerul şi pământul» (Psalmul 121, 2). Vineri ne rugăm: «Dumnezeule,
sprijinitorul meu eşti Tu; mila Ta mă va întâmpina». Ce încredere nemărginită
faţă de Domnul, se cuprinde în aceste câteva versete! Ele, alături de altele
aflate în Sfânta Scriptură, ne îndeamnă pe toţi la încredere totală în Domnul
nostru.

Apostolii înspăimântaţi, au auzit cuvintele blânde, care le-au fost adresate de


către Hristos: «Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi» (Matei 14, 27). Şi nouă,
Mântuitorul ne spune deseori; “Nu vă temeţi, Sunt cu voi”.

Văzându-L pe Domnul umblând pe mare, Apostolul Petru a spus: «Doamne,


dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă» (Matei 14, 28). Doamne, iIsuse!
Fă o minune pentru mine! Eu deasemenea doresc să merg pe apă! Îndurătorul
Iisus a ascultat rugămintea lui Petru şi i-a spus: “Vino”.

Şi Petru, coborându-se din corabie a început să umble pe apă. Deşi vântul


puternic nu a încetat să bată, apa de sub picioarele lui Petru a fost asemenea
pământului, astfel că Petru a început să se apropie de Iisus. Aceasta, până în
momentul în care vântul s-a înteţit, iar valurile păreau ameninţătoare, fapt care
l-a făcut pe Petru să fie cuprins de teamă, să-şi piardă încrederea şi să se
scufunde. În loc să privească la Hristos, Petru şi-a aţintit privirea asupra apei
învolburate, începând astfel să se adâncească în ea. Aflat în această situaţie, a
început să strige: “Doamne, salvează-mă!” Iisus şi-a întins mâna spre el, l-a
apucat şi i-a zis «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (Matei 14, 30-31).
Ţinându-l pe Petru de mâini, Hristos l-a condus pe apă spre corabie, iar vântul s-
a liniştit.

Iisus l-a condus pe Apostolul Petru, înapoi în corabie! Petru, piatra de temelie a
Bisericii, primul dintre Apostoli şi întâiul Papă al Romei, este călăuzit în
credinţă de Hristos: Capul Bisericii şi Vicarul Său aici pe pământ ca un semn al
dependenţei noastre faţă de Atotputernicul Dumnezeu. Acesta reprezintă un
tablou minunat şi plin de învăţătură! Mâna lui Hristos care îl fereşte pe Petru de
pierzare, înseamnă mâna Providenţei divine şi atotputernicia lui Dumnezeu,
mâna ajutătoare a Lui şi totodată grija Sa faţă de om. Mâna Apostolului Petru
care se ţine de cea a Mântuitorului simbolizează neputinţa, slăbiciunea omului,
totodată şi încrederea sinceră, însă condiţionată de slăbiciunile noastre omeneşti.

De câte ori ne scufundăm în oceanul păcatelor şi ne slăbeşte speranţa revenirii la


calea cea bună! Ajunge numai să strigăm după ajutor şi Mântuitorul soseşte în
toiul celor mai cumplite furtuni şi ne întinde o mână de ajutor. De câte ori
Hristos nu ne întinde o mână de ajutor, însă înspăimântaţi şi orbiţi de fantasmele
egoismului nostru nu Îl recunoaştem în omul de lângă noi! Alături de Hristos
întotdeauna vom ieşi la liman.

Aproape fiecare secol după naşterea lui Hristos a fost însoţit de dorinţa acerbă a
duşmanilor lui Dumnezeu, de a distruge şi scufunda pe urmaşii lui Petru şi
Biserica lui Hristos cu toate forţele infernale. Imperiul Roman, diferitele dinastii
asiatice, revoluţionarii, duşmanii chinezi şi japonezi, regimurile naţionaliste,
sistemele comuniste din Mexic şi Spania sau Rusia, au încercat să scufunde
corabia Sfântului Petru. Dar mâna atotputernică a lui Dumnezeu a făcut ca de
fiecare dată Petru şi corabia sa – Biserica – să ajungă la bun liman, pentru că
«porţile infernului, nu o vor învinge» (cf. Matei 16, 18).

Brunetiére, fost membru al Academiei Franceze, convertit la creştinism, scria:


“Cine îi reproşează Bisericii că pretinde credinţă în dogmele sale revelate?
Aceia care cred în cele mai rele publicaţii şi adesea în cele mai ridicole
superstiţii. Cine deci, îi reproşează Bisericii că înjoseşte pe om? Aceia care
revendică pe urangutan ca tată, întâmplarea ca stăpân, plăcerea ca regulă,
neantul ca scop. Cine îi reproşează Bisericii că este netolerantă? Aceia care nu
permit nimănui să aibă altă opinie decât a lor. Cine reproşează Bisericii că este
duşmanul luminii? Aceia care în ciuda libertăţii, au închis şcolile catolice de
teama concurenţei. Cine îi reproşează Bisericii că este duşman al poporului? Cei
care nu cunosc istoria şi care prigonesc operele de caritate întemeiate de
Biserică. Cine luptă cu mai multă îndrăzneală contra Bisericii şi a învăţăturii ei?
Aceia, care nu cunosc nici un cuvânt din religie, sau cei pe care învăţăturile
Bisericii îi mustră”.

De multe ori avem iluzia că Dumnezeu a uitat de noi, că nu mai avem scăpare
din necazul nostru şi că totul este pierdut. Când ne confruntăm cu astfel de
momente, să ni-L imaginăm pe Iisus Hristos, cum îl ţine pe Petru de mână, şi
cum prin valurile învolburate îl conduce spre corabie. Cu Hristos ne aflăm în
siguranţă deoarece El este atotputernic. Hristos este întotdeauna cu noi. Ochii
atotvăzători ai Mântuitorului sunt permanent îndreptaţi asupra noastră. «Sunt cu
voi în toate zilele» (Matei 28, 20). Prin urmare, să ne adresăm cu încredere ori
de câte ori ne aflăm în vreo încercare, asemenea apostolului Petru, spunându-I:
“Doamne, scapă-mă”, iar El, nu va întârzia să ne vină în ajutor.

Rugăciune

O, Doamne, nu numai valul Te ascunde dinaintea mea, ci şi un zid de nepătruns.


Cât de greu este aceasta după ce am simţit prezenţa Ta atât de aproape! Dar sunt
pregătit să rămân în această stare atâta timp cât îţi place Ţie să mă menţin în ea,
o Preadulcele meu Iisus, deoarece credinţa îmi spune, că Tu eşti încă şi
întotdeauna lângă mine… Pe Tine Te caut… De aceea ajută-mă să ajung la Tine
prin credinţă curată… Niciodată nu am simţit o slăbiciune atât de mare, dar
credinţa îmi spune că această goliciune a mea mă apropie mai mult de Tine şi
socotesc că tocmai datorită propriei mele slăbiciuni mă iubeşti aşa de tare, căci
atâtea haruri mi-ai oferit!… Împarte şi altor suflete dulceaţa şi mângăierea Ta,
pentru a le atrage la Tine. Iar pentru mine, fă, ca întunecimea care m-a cuprins,
să mă apropie mai mult de Tine. Amin.

(După Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi)


Pr.Dr. Dorin Octavian Picioruş - Duminica a IX a după Rusalii: De ce a
mers Domnul pe ape?

După cum ştim cu toţii, e foarte uşor să te afunzi în apa grijilor deşarte şi e
foarte greu să stai deasupra apei, deasupra grijilor care te împresoară din toate
părţile. E foarte greu să nu te afunzi atâta timp cât nimeni nu ne ajută, cât
nimeni nu ne sprijină.

În duminica de astăzi, Domnul ne vorbeşte despre cum să dăm sprijin cuiva,


despre ajutorul pe care trebuie să îl dăm celor care sunt în aceleaşi dureri ca ale
noastre.

Sfântul Petru se îndreapta spre Domnul pe valurile rebele ale mării. Privea spre
El şi mergea spre El. Însă privind vântul, puterea vântului [v. 30], a început să
se scufunde. Pentru că s-a îngrijorat mai mult decât trebuia, pentru că a maxi-
malizat puterea vântului, nu a mai putut să meargă drept ci a început să se
afunde în grijă şi, deopotrivă, în valuri.

Viaţa noastră are prea multă grijă în conţinutul ei. Prea multă grijă, prea multă
teamă. În locul rugăciunii, al bucuriei de Dumnezeu şi de viaţă, de frumosul
vieţii preferăm mai degrabă să ne umplem capul cu tot felul de strategii despre
viitor.

Care viitor? Viitorul nu e în posesia noastră, ci el este un dar al lui Dumnezeu ca


şi viaţa de acum, din prezent. Ce folos am din frică, din teama de viitor? Penru
că una e să fim prevăzători şi alta e să fim panicarzi.

Sfântul Petru se afunda când şi-a făcut griji şi frici, când şi-a inventat griji şi
frici.
De fapt nouă nu ne e frică de viitor [pentru că nu ştim cum va fi viitorul nostru
personal şi viitorul global al lumii pe care vom apuca să îl trăim] ci ne inventăm
o frică de viitor, prevăzută pentru viitor.

Academicianul Eugen Simion , într-o prefaţă despre poetul Geo Dumitrescu,


vorbea despre cei care inventează apocalipse, despre cei care inventează frici
cosmice, scenarii lugubre, macabre. Unii inventează teorii catastrofice globale,
alţii personale. Cei care îşi imaginează viitorul în negru, panicarzii
individualişti, nu văd deasupra sau în viaţa lor mâna lui Dumnezeu, purtarea Sa
de grijă.

Unde Îl expulzăm pe Dumnezeu din viaţa noastră, dacă ne imaginăm, dacă


concepem un viitor fără El? Cine poate să ne dea un viitor fără El? Sau, cum
spunea psalmistul: De la faţa Ta unde voi fugi? [Ps. 138, 7].

Domnul mergea pe ape în mijlocul furtunii. Sfinţii apostoli s-au înspăimântat şi


au strigat de spaimă, crezând că e nălucă [v. 26]. În versiunea grecească Nestle-
Aland a textului de la Matei avem de-a face cu Fantasma, cu un Ghost, cu un
Duh. Li s-a părut că e un Duh pentru că nu-şi închipuiau un om mergând pe ape.

De ce a mers Domnul pe ape? Pentru ca ei să confirme că El este Fiul lui


Dumnezeu, v. 33. Ei I s-au închinat şi au mărturisit că e Fiul lui Dumnezeu.
Pentru că numai Dumnezeu e mai presus de toate legile pe care El le-a pus în
univers şi pentru că toate ascultă de Sine.

Noi credem astăzi în meteorologie, adică în forma seculară şi deformată cu totul


a providenţei dumnezeieşti. Părinţii noştri credincioşi voii lui Dumnezeu
credeau că ploaia şi seceta, zăpada şi căldura, adică sărăcia şi prosperitatea sunt
date de către Dumnezeu spre folosul sau spre pedeapsa noastră. Însă astăzi noi
credem, mai degrabă, în previziuni meteo, discreditând pe Cel care stă deasupra
tuturor norilor, a curenţilor de aer şi a posibilităţilor de formare a cutremurelor
sau a uraganelor.

Tradiţia rugăciunilor pentru ploaie şi ascultarea rugăciunilor şi a pocăinţei


noastre de către Dumnezeu strică uneori previziunile meteo, care sunt calcule
matematice pur umane. La fel rugăciunile de ferire de cutremure, de alungare a
demonilor, de zămislire de prunci sau de vindecare de boli îi uimesc pe cei
necredincioşi şi îi veselesc pe cei credincioşi.

Acolo unde Dumnezeu modifică traiectoria vieţii, a bolii, a climei se observă că


Dumnezeu merge peste ape, pe deasupra tuturor stihiilor, ca Unul căruia nimic
nu I Se împotriveşte.
Dacă nu am trăit minuni în viaţa noastră nu ştim cum e să mergi pe deasupra
apei. Viaţa noastră însă e plină de minuni, fapt pentru care nu mai ştim de care
să ne minunăm mai degrabă şi mai mult.

Harul lui Dumnezeu ne ridică din moarte de fiecare dată, după puţină pocăinţă.
Pe fiecare zi primim semne dumnezeieşti ale iubirii Sale faţă de noi şi ale
Sfinţilor Săi.

Prin rugăciunile Bisericii se fac multe minuni, negrăite minuni. Însuşi Domnul
vine la noi şi Se dă pe Sine drept mâncare şi băutură…Ce minune mai mare
vreţi decât aceasta? Putem oare să înţelegem minunea fără să ne bucurăm de ea,
fără să fim prea bucuroşi? Şi care e minunea cea mai mare pentru noi, decât cea
care ne vizează, care ne schimbă viaţa?

Minunile evidente, e adevărat, sunt pentru oamenii tari la inimă, pentru oamenii
care au nevoie de supraexplicitarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Minunile la vedere sunt pentru cei groşi la inimă. Minunile tainice, minunile
care ne schimbă continuu sunt însă cele care ne vindecă neputinţele interioare,
marile noastre boli personale.

Sfântul Petru era lângă Domnul. Nu departe de El. Şi totuşi s-a coborât în grijă.
Când a strigat după ajutorul Său, când s-a lepădat de grija deşartă, a văzut că
Domnul era acolo, ca şi mai înainte, şi că nu există nici un motiv de panică.

Furtuna aceea era îngăduită de către El. Când s-a suit în corabie vântul s-a
potolit şi odată cu el şi marea, v. 32. Când marea s-a liniştit, când grija deşartă a
pierit din inimă a rămas numai Domnul şi liniştea, pacea Sa.

Grijile şi durerile noastre, ispitele noastre, toate durerilenoastre sunt un taifun


într-un pahar de apă. Când suntem în mijlocul lor credem că aşa o să ne fie
veşnic. Când ele se duc şi rămâne marea inimii noastre într-o tăcere profundă,
observăm că temerile noastre au fost puerile. Au fost temeri de ţânci, de copii de
ţâţă şi nu de oameni maturi.

În mijlocul durerilor, al bolii şi al ispitelor nu trebuie să uităm că nimic nu ne


omoară, pentru că Dumnezeu nu îngăduie o ispită mai presus de puterile noastre
[I Cor. 10, 13]. Ispitele ne călesc fiinţa, ne umplu de răbdare, de măsură, de
încredinţare în mila lui Dumnezeu. Treaba e să nu dezertăm tocmai când trebuie
să luăm cununa răbdării noastre.

Walter Mehring, un critic de artă expresionist de la începutul secolului trecut,


spunea că un pictor bun este „un spin în ochi” pentru contemporanii săi.
Am recitit de curând unele pasaje din carte, despre impactul artei expresioniste,
cubiste şi suprarealiste la începutul secolului al XX-lea. Imaginea sa despre
pictorul bun, despre pictorul care ştie să dezvăluie ceea ce alţii nu vor să vadă,
cred că este o imagine proprie şi pentru cel care propovăduieşte astăzi credinţa
ortodoxă.

A vorbi despre adevărul mântuirii oamenilor şi a trăi în sfinţenie înseamnă să fii


un ghimpe în ochii celor cu viaţă lejeră. Stai în ochii lor. Îi mustri prin ceea ce
eşti tu. Persoana ta îi face să se întrebe de ce nu sunt şi ei la fel ca tine. Iar
reflecţia creează neplăceri interioare.

Dacă nimeni nu mai vorbeşte despre adevăr, despre dragoste, despre feciorie,
despre cuminţenie, despre delicateţe, despre cuviinţă, despre cinste…oamenii le
uită, dacă nu le practică. Ce nu practicăm uităm. Iar ceea ce uităm şi ceea ce nu
practicăm ni se par lucruri banale, demne de dispreţ, deşi, odată, ele au fost
elemente fondatoare ale fiinţei noastre.

Există copii fără ruşine, fără cuminţenie, fără feciorie? Şi cu toate acestea, odată
cu trecerea timpului, vor să se dispenseze de aceste calităţi pentru ca să nu se
facă de ruşine. Dau ruşinea bună pe ruşinea perversă. Însă odată ce pierdem
calităţile, virtuţile care ne asigurau fericirea, adică cuminţenia, fecioria, sim-
plitatea, delicateţea etc., devenim tot mai singuri, tot mai blazaţi, tot mai incoe-
renţi cu noi înşine. Ajungem să detestăm tocmai ceea ce ne face bine şi tânjim
după ceea ce ne distruge.

Păcatul ne afundă în nesimţire, în necunoaştere, în uitare. Ne punem capac, ne


închidem în propriul nostru mormânt pe măsură ce ne adunăm păcate.

Orice faptă bună, orice spovedanie, orice ieşire din mormântul pe care ni-l
zidim cu propria noastră lipsă de înţelepciune înseamnă o înviere.

Dacă Sfântul Petru intra în apă, dacă se afunda, murea. Însă el a primit o mână
de scăpare, mâna Lui, care era mereu cu el şi a fost mustrat pentru puţina cre-
dinţă şi îndoială [v. 31]. De aici şi legitima noastră cerere, ca Dumnezeu să ne
sporească credinţa, lucru care ne retează îndoielile, falsele îndoieli.

De ce ne temem? De cine ne temem? Ne temem de draci, de eşec, de boală, de


moarte, de sărăcie…Adică ne temem de lucruri care sunt îngăduite de Dumne-
zeu. Tocmai pentru că avem puţină credinţă, o credinţă cu îndoieli, de aceea
avem și temeri, panici, micime de suflet.
Un prieten cu credinţă puţină sau un soţ cu credinţă puţină e gata să te vândă
pentru ca să îi fie mai bine. Dar cum să îi fie mai bine dacă nu mai are pe cel
care îl iubea şi îl susţinea în nevoi, în dureri sau în bucurii?

Credinţa puţină, fără râvnă, cerebralizată, schematizată, în care conştiinţa se


atrofiază repede e credinţa care nu îndrăzneşte până la capăt în Dumnezeu.

Sfântul Petru a mers pe ape cât a îndrăznit în purtarea Lui de grijă. Cât timp a
crezut în imposibilul posibil, în ajutorul Său, a mers bine, a mers deasupra. Dar
când nu a mai crezut că imposibilul de la om e posibil la Dumnezeu atunci s-a
scufundat în părerea de sine, în singurătatea de sine, care, atunci când devine
cronică, strigă către Dumnezeu pentru scăpare, pentru ajutor. Şi bine face că
face aşa! Măcar în al 11 ceas, pe patul morţii, să strigi către El, ca să faci
imposibilul posibil.

Vă dorim o zi binecuvântată de Dumnezeu cu bucurii tainice, duhovniceşti şi o


săptămână extrem de frumoasă. Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă dea
pacea şi bucuria Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pr.Dr. Dorin Octavian Picioruş - Praedicationes vol 1


Pr. Răzvan Ionescu - Evanghelia umblării pe mare şi a potolirii furtunii:
“Doamne, scapă-ne!”

“Iată un episod care aduce o răsturnare de situaţie. Hristos dă drumul mulţimilor


şi vine umblând pe apa învolburată către corabia unde se află ucenicii Săi. De
obicei prezenţa Lui fizică e explicită, El cerând celorlalţi efortul duhovnicesc de
a-L recunoaşte pe El, Fiul Omului, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Or, în situaţia de
faţă, ordinea se schimbă. Mersul Său pe mare în condiţii de furtună, de slabă
vizibilitate, le aduce ucenicilor un altfel de exigenţă: de a-L recunoaşte pe
stăpânul acestei puteri, evidente şi în acelaşi timp de neimaginat, ca fiind
Hristos, Învăţătorul lor şi deopotrivă Fiul lui Dumnezeu. Ucenicii au de crescut
într-o (re)cunoaştere mai profundă a Acestuia. De ce este greu? Întrucât
simţurile nu îi mai ajută, întrucât ceea ce percep omeneşte nu mai constituie o
garanţie. Se cere deci o altfel de identificare, pe care ucenicii nu sunt (încă)
obişnuiţi să o aibă, una duhovnicească. Ceea ce le oferă Mântuitorul aici este o
pregătire pentru Înviere. O scară către acea nouă fizică, induhovnicită, a
trupului Său înviat.

Şi Petru îndrăzneşte să încerce această recunoaştere. Nu numai că o face, dar are


inspiraţia şi cum să o facă. Şi începe prin a cere o binecuvântare, spunând:
porunceşte-mi! Adică, pune Tu harul Tău, dragostea Ta, puterea Ta să intru în
această nebunie sfântă de a face ceva ce simţul meu de conservare mi-ar
interzice categoric, să merg pe apă. Dar o cere oare în jurul corăbiei? O cere
oare ca pe un experiment fizic? Nu, o cere cu o ţintă cât se poate de clară:
Mântuitorul. Cere să meargă către El, către Dumnezeu. Oarecum zicând: dacă
Tu eşti Cel pe care Îl cunoaştem, iată cheia recunoaşterii Tale, întrucât nimeni
nu are şi nu poate să dea acesta putere în afară de Tine.
Mântuitorul nu se lăsă mult rugat. Ajunge o cerere şi dă răspunsul şi
binecuvântarea: vino! Şi Petru începe să meargă pe apă. Dar… şi iată „dar”-
urile cu care viaţa noastră este presărată în drumul către Dumnezeu. De la
starea duhovnicească a încrederii, privirea i se furişează la realitatea concretă
a simţurilor. Or, căderea sub simţuri clatină, scufundă… Nu greutatea sa îl
scufundă, ci necredinţa care creştea pe măsură ce se limita la lucrarea
simţurilor. Şi deopotrivă pierderea recunoaşterii lui Hristos ca Dumnezeu,
întrucât îndoiala îl face să uite că puterea nu era a lui, ci a lui Hristos.

Din nou un reflex bun, duhovnicesc. Inspăimântându-se, Petru strigă după


ajutor. Nu oriunde, ci către Ţinta drumului său. Ce face Dumnezeu? Întinde
îndată mâna. Se arătă în proximitatea lui, este lângă el, suficient de aproape.
Însă îl şi ceartă: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Or, oare poate
fi numit puţin credincios un om care merge pe mare la porunca lui Dumnezeu?
ne întrebăm azi. Şi cu toate acestea Mântuitorul îl ceartă. Dar îl ceartă
salvându-l, întărindu-l, sprijinindu-l. Îl ceartă restaurându-l interior,
reparând adevărata sa derută: cea duhovnicească. Asta este sensul certării
lui Dumnezeu: restaurarea credinţei, întărirea.

Oare Mântuitorul nu putea de la început să potolească vântul? Putea, din


moment ce, relatează evanghelistul, urcându-se ei în corabie, vântul s-a potolit.
Dar sensul acestei lecţii de viaţă duhovnicesca e altul: este al lui Dumnezeu să
ia valurile, dar tot al Lui este şi să intărească în a le suporta şi în a nu te
scufunda în vreme de furtună.

Or, corabia, cuprinsă de linişte prin venirea Lui, este Biserica, comuniunea celor
ce mărturisesc: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Fără Hristos, Biserica
e în primejdie, iar ieşirea din ea este moarte sigură. Cu El, valurile se
liniştesc, iar mersul pe furtuna acestei vieţi este fără primejdie cât timp e
ascultare şi binecuvântare. Aceasta este de altfel şi misiunea Bisericii: să
aducă pacea lui Hristos (…).

Vieţile noastre nu sunt scutite de furtună. Hristos ne cheamă însă să mergem


ignorând valurile, cu puterea Lui. Iar când nu mai putem, obosiţi şi împovăraţi,
ne sprijină. Spre eternitate”.

(Pr. Răzvan Ionescu, Paris)


Pr. Prof. Ion Buga - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Potolirea
furtunii pe mare

În Duminica aceasta, care urmează celei a înmulţirii pâinilor, avem un gest al lui
Dumnezeu, o lucrare care se săvârşeşte tot asupra unor elemente înconjurătoare
omului. Deci este o minune care se săvârşeşte dincolo de om, în universul
exterior omului. Nu elementele exterioare, nu materia neînsufleţită (fie ea şi
pâine) contează sau intră în iconomia mântuirii. Dumnezeu a venit să reabiliteze
omul şi prin el, datorită lui, datorită unei ordini a creaţiei, întregul univers se
cheamă spre Dumnezeu, prin om şi din pricina lui.

În felul acesta, înţelegem că iconomia mântuirii, lucrarea minunată a lui


Dumnezeu, se referă doar la om. Nici măcar la îngeri. Nu-L vedem pe
Mântuitorul săvârşind nimic referitor la actul mântuirii, adresat îngerilor.
Diavolii rămân diavoli chiar după lucrarea Mântuitorului în lume şi chiar după
pogorârea Duhului Sfânt. Singurul subiect al lucrării de mântuire, al
reabilitării, este omul. Repet: nu pâinea a fost obiectul mutaţiei, ci omul din
pustie, omul flămând, omul lipsit de bucurie, lipsit de Dumnezeu. Aţi văzut că
Dumnezeu Se identifică cu pâinea. Hrana omului este, întâi de toate,
Dumnezeu. Spune Mântuitorul: "nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu". Iată-L pe Dumnezeu hrana
originară a omului. (…) Omul este în atenţia exclusivă şi totală a lucrării lui
Dumnezeu.

Astăzi este la fel. În Evanghelia de astăzi, minunea aceasta numită a "potolirii


furtunii", a modificării meteorologice (modificare circumstanţială pentru clipa
aceea) se adresa, de fapt, omului. Omul trebuia să înţeleagă cine este el, fie în
pustie fără pâine, fie în raiul bunătăţilor în care a fost şi nu a ştiut cine este şi
de aceea nu a rămas; la fel în furtună şi în întuneric, înconjurat de spaime şi
năluci ale nopţii. De obicei, acolo unde este întuneric, nălucile, în general, sunt
duhuri demonice. De aceea va şi spune un poet german, Novalis: "noaptea şi
singurătatea sunt pline de demoni".

Omul trebuie să rămână şi să se definească cu putere mare în orice împrejurare:


fie împrejurarea slavei (şi să nu se mândrească precum în Rai), fie în împrejurări
îngrozitoare, ameninţătoare (cum este cea din Evanghelia de astăzi). Omul
trebuie să nu se împuţineze, să rămână identic cu sine însuşi, neclătinat din locul
în care a fost creat, din poziţia lui de excelenţă, în întregul univers. Din această
poziţie omul a căzut şi a devenit o fiinţă a servituţilor de tot felul, a fost umilit
de foame, de lipsuri, de boli.

Ce este boala? Boala este lipsa integrităţii puternice în care a fost creat el de
către Dumnezeu. Este o ciuntire a integralităţii lui minunate. Să nu fie umilit
nici chiar de stihiile cele mai puternice ale universului: furtuni, foc, îngheţuri,
puhoaie de apă. De ce? Pentru că universul, în toată infinitatea lui şi în toată
forţa lui cosmică, stihială, nu poate fi contracarat cu tehnica superioară din ziua
de astăzi. Dovada: un crâmpei al tehnicii de vârf s-a prăbuşit în fundul
oceanului, în fundul mării Barents, cu om cu tot. Omul a fost acolo umilit prin
aceea că a murit în pântecele propriului monstru, creat de el. Acest monstru nu a
fost creat pentru Dumnezeu, după Dumnezeu. L-a creat ca să se apere de această
forţă stihială, care este universul. A fost creat împotriva universului.
Submarinul, ca şi avionul de bombardament, ca şi satelitul, au fost create din
raţiuni de spionaj în primul rând. Toate acestea sunt create de fapt pentru
războiul cel dintre noi. De aceea ele ucid atât pe cel pentru care au fost create,
dar te ucid întâi şi pe tine, cel care ai creat unealta morţii. Primul mort din lume
nu este Abel, ci Cain.

Revenim. Ne aflăm în pântecele unei nopţi cu furtună, la discreţia mării care a


înghiţit atâţia şi atâţia oameni, umilindu-i, strivindu-i. Marea trebuia să asculte
pe om, dar l-a făcut pe om să se supună ei şi l-a strivit în dedesubtul ei. Întregul
univers îl umileşte pe om. Chiar şi un purice îl umileşte. Îl poate muşca un
purice infectat şi moare omul. (…)

Aici, în Evanghelia de astăzi, ni se pun în faţă cele două direcţii, cele două
dimensiuni. Una este dimensiunea umilirii omului prin păcat, prin
neascultare, prin abandonarea lui ca fiinţa suverană. Această dimensiune a
degenerării duce până în fundul oceanului, al universului, până în pământ.
Acolo ajunge omul: în pământul pe care el trebuia să-l stăpânească şi să-l
crească până la Dumnezeu. Pământul îl striveşte în dedesubtul lui.
Tot în Evanghelia de astăzi ne arată cealaltă direcţie: direcţia slavei, mutaţia de
la cele materiale la cele spirituale. Nu vom învinge universul material decât pe
o singură direcţie, care este a noastră , a omului în primul rând: direcţia
spiritualizării. Unde se face, cum se face această mutaţie a omului de la cele
umilitoare la condiţia lui de fiinţa de excelenţă, suverană, împărat al făpturii?
Este o singură cale: rugăciunea. Aţi luat aminte? În Evanghelia de astăzi se
spune că Iisus S-a dus în munte să se roage. Am putea spune: ce-i mai rugăciune
după ce săturase cinci mii de bărbaţi, plus femei şi copii, cu cinci pâini? Mai
avea nevoie să se mai urce? Unde să Se mai urce? Rugăciunea este starea
dumnezeiască, starea autentică. Este starea de contemplaţie şi pentru
Dumnezeu care este un duh, spirit, neavând legătură cu materia. Nu mai puţin,
starea de rugăciune este starea divină a omului creat după chipul lui
Dumnezeu. Numai pe această stare, numai pe dimensiunea rugăciunii, putem
progresa cu adevărat. Oamenii au pierdut această stare. De aceea omul de astăzi
este cel mai umilit din toată istoria lui. Îl umileşte oricine şi orice. Este cea mai
slabă fiinţă din univers la ora actuală. Este cea mai ameninţată fiinţă din univers.

De ce? Pentru că nu mai ştie, nu mai poate, nu mai vrea să se roage. Avem de
toate, în cantităţi destul de mari. Un singur lucru trebuie, zice Mântuitorul
Martei. Noi suntem Marta, generaţia societăţii de consum. Marta asta făcea:
pregătea consumaţia zilei. Hristos îi spune: Marto, Marto, te sileşti şi de multe
te îngrijeşti; UN SINGUR LUCRU TREBUIE: RUGĂCIUNEA. Maria partea
bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.

Să vă ajute Dumnezeu în întreaga menire ce v-a fost încredinţată, iar cele ce


purtaţi numele de Maria şi derivatele lui, să trăiţi întru mulţi ani!

Maica Domnului, în primul rând, şi-a ales rugăciunea, contemplaţia. De


aceea Dumnezeu a întâlnit-o la nivelul cel mai înalt. Ea a fost prima care s-a
urcat până la întâlnirea cu Dumnezeu. Dumnezeu a rămas în ea, în pântecele
ei, pentru că s-a urcat acolo, la întâlnirea cu Dumnezeu: a spiritualizat trupul
ei, întreaga ei viaţa materială, istorică. A spiritualizat-o, realizând mutaţia de
care vă vorbeam, până la limita de sus a umanităţii, în drum spre Dumnezeu.

Iată-L pe Mântuitorul călcând pe apă. Ne aflăm în condiţia normală. Aceasta


vrea să ne arate Evanghelia de astăzi: care este nivelul naturii umane, aşa cum a
ieşit el din mâna lui Dumnezeu. Este statura dominantă peste foame, peste
forţele oarbe ale materiei. Această materie (către care nu trebuie să avem nimic
împotrivă) caută ea însăşi un mântuitor al ei. Mântuitorul materiei este omul.
Dar este vorba de om la nivelul lui Iisus, nivelul dominant peste orice servitute.
El este împăratul. Şi omul este împărat. (…)
Mutaţia de care vă vorbesc (cea de la material la spiritual) este una singură:
prefacerea Sfintelor Daruri. Întregul Univers este un dar făcut omului de
către Dumnezeu. Iar omul îl aduce pe acelaşi univers lui Dumnezeu zicând:
"Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate". Observaţi
plinătatea: nu mai lipseşte nimic. În Euharistie, pe Sfânta Masă nu mai
lipseşte nimic. Acolo nu mai este nici spaimă, nici nălucă. Este realitatea cea
mai puternică. Este realitatea dumnezeiască în mutaţia ei, mereu spre
Dumnezeu.
Amin.
Părintele Constantin Sturzu: Doar trei paşi până la Dumnezeu

Dumnezeu şi omul. O temă care le cuprinde pe toate. Pe care, dacă n-o desluşim
cum se cuvine, ne ratăm întreaga existenţă. Omul poate încerca să spună câte
ceva despre Dumnezeu, dar de fiecare dată va rata subiectul, deşi adesea este
atât de aproape. Dumnezeu vorbeşte necontenit omului, dar el nu poate asculta,
e prea ocupat cu propriile-i gânduri. Dacă ar avea capacitatea de a se deschide
către Dumnezeu, ar primi răspunsurile pe care le caută... Şi se poate porni de
oriunde, de la orice eveniment din viaţa noastră, de la orice gând sau trăire, de la
orice informaţie pe care o primim, indiferent de "canalul" pe care ni se
transmite.

Dar, mai ales, putem primi răspunsuri aplecându-ne asupra Evangheliilor, chiar
şi când acestea, aparent, au alt subiect decât cel care ne interesează pe noi. Cum
e şi pericopa ce se va citi în biserici mâine, la duminica a noua după Rusalii. Ni
se relatează (la Matei 14, 22-33) despre furtuna care s-a iscat pe mare şi care
acoperea de valuri corabia în care se aflau ucenicii Domnului, despre mersul pe
mare al Mântuitorului, despre îndrăzneala lui Petru de a cere să meargă pe apă
şi, în final, despre potolirea furtunii. Acest moment, dimpreună cu cel
premergător, cuprinde întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu. E o poveste de
dragoste ce se poate structura în trei paşi (ce implică, fiecare, un "test").

Testul confortului şi al plăcerii

Momentul amintit mai sus (al potolirii furtunii pe mare) este precedat de
înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti, din care s-au săturat, în pustie,
"ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii". Mulţimea aceasta, de care
îi era milă Domnului, era acum vindecată şi hrănită, şi trupeşte şi sufleteşte.
Primise aceste daruri pentru că avusese îndrăzneala de a-L urma pe Iisus fără a
sta pe gânduri, fără a se asigura că are cu ce se hrăni pe drum, fără a-şi pune
problema ce lasă în urmă, acasă.

Aşadar, primul pas al omului spre a-L cunoaşte, cu adevărat, pe Dumnezeu este
unul în care lasă în urmă tot, renunţă la avere, poziţie socială, preocupări de
orice natură, etc. - spre a se îndrepta către Cel pe care-L mărturiseşte ca
Mântuitor (sau Eliberator). Acest tip de renunţare poate fi pentru întreaga viaţă
(cazul mai ales al monahilor, al pustnicilor) sau este unul caracteristic doar
momentului de convertire, de întoarcere spre Dumnezeu. E un soi de nebunie în
care eşti dispus să renunţi la orice pentru a te îndrepta spre Cel căutat, cu
pasiunea cu care cel ce se îndrăgosteşte orbeşte lasă toate spre a se întâlni cu
persoana iubită. Iar întâlnirea e una cu adevărat terapeutică. Te vindeci de toate
rănile dobândite în lume şi primeşti cuvânt de învăţătură pentru toate luptele ce
vor urma de acum încolo.

O dată pus pe picioare şi înarmat duhovniceşte, eşti slobozit. La timp pentru a


nu face din Dumnezeu un reper lumesc, precum aceia din pustie care ar fi vrut
să-L ia cu sila "ca să-L facă rege" (cf. Ioan 6, 15). Dacă accepţi această
"slobozire" în lume (sau întoarcere la cele lumeşti), te asemeni mulţimilor care
au acceptat să revină la casele lor. Dacă însă tu te încăpăţânezi să rămâi cu
Hristos, chiar şi când El pare că pleacă din viaţa ta, te asemeni apostolilor, care
nu au vrut să plece - de aceea ni se şi spune că Mântuitorul "a silit pe ucenici să
intre în corabie" (cf. Matei 14, 22).

Fie că accepţi cu uşurinţă depărtarea de Dumnezeu, fie că te lupţi pentru a


rămâne cu Dânsul, acest moment de încercare tot survine. De ce? Pentru că
Dumnezeu ne respectă prea mult pentru a ne ţine "legaţi" de El printr-un
ataşament bolnav, printr-o iubire a noastră interesată sau cumpărată, indiferent
cum. El nu doreşte să-I căutăm prezenţa doar pentru că ne-a hrănit cu pâine şi
ne-am săturat (cf. Ioan 6, 26) sau pentru că eram bolnavi şi ne-am vindecat. Ne
copleşeşte cu multe daruri, dar, după aceea, ne redă libertatea, ne "slobozeşte",
"dispare" cumva din viaţa noastră (iar noi nu mai beneficiem de darurile Sale ca
atunci când era cu noi, adică printr-un soi de "gratuitate"/"pomană").

Acesta este şi primul semn mai evident că ne preţuieşte ca persoane, ca


parteneri egali de dialog, ca fiinţe ce au dreptul de a oferi (sau nu) iubirea lor
altora. Nu dă semne de îndepărtare pentru că nu ne iubeşte, ci "pleacă" tocmai
pentru că ne iubeşte prea mult şi nu vrea să ne sufoce. Ne oferă acel "spaţiu de
manevră" în care noi să putem opta, să facem alegeri, în deplină libertate, nu
sub influenţa vreunui dar, oricare ar fi el. Aici, precum se vede şi în textul
scripturistic, cei mai mulţi preferă "calea cea largă", întorcându-se la ale lor.
Aceştia încă nu au capacitatea şi nici dorinţa de a-L iubi pe Hristos (ci mai
degrabă iubesc darurile Lui). Sunt cei care au picat primul "test", cel al
confortului şi al plăcerii. Ei au însă neştirbita şansă ca, după o vreme, să-şi
întoarcă inima către El, cu o iubire ce va creşte în mod firesc şi dezinteresat.

Testul fricii şi al deznădejdii

Cei mai puţini (în pericopă - ucenicii Domnului), neprimind să se despartă, vor
fi urcaţi în corabie (adică în Biserică). Ei trec la o altă etapă a încercării iubirii
lor faţă de Dumnezeu. Au primit acum putere să navigheze şi să învingă valurile
şi furtunile pe care le iscă în viaţa noastră demonii, duşmanii neînduplecaţi ai
omului. E absolut necesar să trecem şi prin această etapă. E cea în care ne
consolidăm încrederea în Domnul, în care învăţăm cum să biruim frica şi să ne
recâştigăm dreptul de a fi stăpâni peste pământul care nu ne mai ascultă, după
căderea protopărinţilor. De altfel, şi Adam cu Eva au trecut prin această
încercare şi au preferat să asculte vocea şarpelui (a diavolului) în loc să rămână
cu Dumnezeu.

Deşi o numim tot ca fiind un test sau o etapă, asta nu înseamnă că Dumnezeu ne
aruncă într-o competiţie, din care doar învingătorii primesc premiul
îndumnezeirii. Ci, prin astfel de cuvinte, care ne sunt familiare, trebuie să
înţelegem că e vorba despre un alt moment în care se manifestă deplinul respect
al lui Dumnezeu pentru libertatea noastră... Noi spunem (precum ucenicii) că
vrem să fim cu El şi că nu vrem să plecăm de lângă Dânsul. Dar dacă am avea
iarăşi "spaţiu de manevră", cum ne-am comporta? Am fi noi consecvenţi cu
alegerea noastră? Sau ne înfricoşăm/deznădăjduim şi nu mai credem în prezenţa
(chiar în existenţa) Lui? Acesta este aşa-numitul "test al fricii şi al deznădejdii".
Prin el au trecut toţi sfinţii, prin el vom trece şi noi.

Testul persoanei
Iar când totul atinge punctul culminant, când pare că Dumnezeu chiar nu mai e
prezent, atunci El îşi face iarăşi apariţia într-un mod în care noi Îl putem percepe
(nu că nu ar fi fost tot timpul cu noi, ci noi nu-L mai vedeam). E posibil să fim
şi mai înspăimântaţi în acel moment, după cum şi ucenicii "de frică au strigat"
(Matei 14, 26). La strigătul nostru însă, El ne va răspunde, cu siguranţă:
"Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi" (Matei 14, 27). Iar acum e partea finală a
călătoriei noastre către inima lui Dumnezeu. Dacă noi rămânem "în barca
noastră", starea noastră nu se schimbă. Dar dacă îndrăznim să spunem, precum
Petru: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă" (Matei 14, 28),
atunci ne ridicăm, cu adevărat, la măsura demnităţii noastre. Pentru că
Dumnezeu asta vrea de la noi: să avem o întâlnire ca de la Persoană la persoană,
să îndrăznim să cerem a face ceea ce-L vedem pe Domnul făcând, să păşim
peste toate furtunile iadului cu ochii ţintă la El. Numai aşa are loc vederea lui
Dumnezeu, desăvârşita întâlnire cu Dumnezeu. Acesta este "testul persoanei".

Pe Dumnezeu nu-l poţi iubi cu adevărat decât atunci când devii conştient de
libertatea pe care o ai şi pe care o exersezi ca atare. E o libertate care include
şi dreptul de a-L refuza... Din respect şi din desăvârşită iubire faţă de noi,
Domnul va căuta permanent să alunge din viaţa noastră orice element care
ne-ar putea constrânge sau determina să-L iubim. Iar "testul final" al relaţiei
de iubire cu Dumnezeu, este cel în care noi ne conştientizăm statutul de
persoană, adică ne asumăm, în deplină cunoştinţă de cauză, şi ne acceptăm
locul pregătit nouă de El, acela de parteneri egali în iubire.

Această comensurabilitate a omului cu Dumnezeu, temă predilectă a teologiei şi


a filosofiei creştine contemporane, este esenţială pentru a înţelege în ce anume
constă demnitatea omului şi de ce este el mai presus de toate celelalte făpturi.
Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb - Credința în Hristos face potecă printre
valurile mării

Pericopa evanghelică din această duminică (Matei 14, 22-34), intitulată


Umblarea pe mare - Potolirea furtunii, este o continuare firească a celei de
duminica trecută, în care sunt istorisite minunea înmulțirii pâinilor și hrănirea în
pustie, cu doar cinci pâini și doi pești, a unui număr de peste cinci mii de
oameni.

Sfântul evanghelist Matei ne spune mai departe că, după această minune, Mân-
tuitorul îndată a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă pe țărmul celălalt
al Mării Tiberiadei, spre Betsaida, iar El s-a suit în munte, ca să se roage singur
acolo. Între timp se făcuse seară, iar corabia, ajunsă deja la o mare distanță de
țărm, se străduia să înfrunte valurile făcute de furtuna care se dezlănțuise.
Târziu în noapte, Mântuitorul S-a îndreptat spre ei, mergând pe mare ca pe
uscat. Era la a patra strajă din noapte, spune evanghelistul.

Precizăm că, la evrei, ziua începea la ora 6 dimineața și ținea până la 6 seara
(18), iar noaptea era împărțită în patru străji: straja întâia începea la ora 6 seara
(18) și ținea până la ora 9 (21), straja a doua ținea între orele 9 (21) şi 12 (24),
straja a treia între orele 12 (24) şi 3, iar a patra între 3 şi 6 dimineața. Așadar, în
acest interval de timp s-a petrecut evenimentul relatat de Sfântul Matei. O
noapte întreagă, ucenicii s-au luptat cu valurile, ceea ce i-a îngrozit. Când l-au
văzut pe Mântuitorul mergând pe apă ca pe uscat, ucenicii s-au înspăimântat și
mai mult, crezând că este o nălucă sau o fantomă, și au început să strige. Cu
blândețe, dar și cu fermitate, Mântuitorul i-a liniștit, spunându-le: „Îndrăzniți,
Eu sunt; nu vă temeți!” Și ei s-au mai liniștit. Totuși, încă se îndoiau că ceea ce
vedeau era real și că Cel care se apropia de ei era chiar Mântuitorul, nu o
nălucă.

Ceva mai curajos, Petru voia să se convingă pe sine însuși, dar și pe ceilalți, că
ceea ce vede este adevărat și îndrăznește să I se adreseze Celui de pe valuri:
„Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă”, iar Iisus i-a spus
foarte simplu: „Vino!”.

Sfântul evanghelist Matei continuă istorisirea celor întâmplate astfel: Petru pri-
mește confirmarea identității lui Iisus, este mustrat pentru puțina lui credință, iar
ucenicii recunosc dumnezeirea lui Iisus în urma potolirii furtunii.

O minune spre lămurirea ucenicilor

Deși textul pericopei este foarte simplu și limpede, există câteva lucruri care
trebuie subliniate. Înainte de toate, avem aici două minuni săvârșite de către
Mântuitorul, și anume, mersul pe apă și potolirea furtunii. Amândouă sunt
minuni fiindcă depășesc legile firești, lucrând împotriva legilor naturale. Mân-
tuitorul a mers pe apă ca pe uscat, având puterea dumnezeiască, și cu aceeași
putere a potolit furtuna pe loc.

Sigur că El putea să ajungă la ucenici și în alt mod, datorită aceleiași puteri


dumnezeiești, dar a ales această cale care se înscrie perfect în pedagogia Sa
divină prin care îi învăța pe ucenici și pe cei din jurul Său cu vorba și cu fapta,
cu minunea, căci la Dumnezeu minunea nu este imposibilă. Petru a mers pe
mare ca și Mântuitorul, nu prin capacitatea sa naturală, ci tocmai prin puterea
Mântuitorului care făcea posibil acest lucru. Când el s-a îndoit, a și început să se
scufunde, fiind lipsit de forța care-l susținuse până atunci; revenise doar la
propriile-i puteri. La strigătul lui după ajutor, îl salvează tot Mântuitorul,
întinzându-i mâna Sa.

Ne putem întreba foarte simplu: De ce Mântuitorul a ales tocmai minunea


mergerii pe mare? Pentru a răspunde, va trebui să ne reîntoarcem la minunea
înmulțirii pâinilor, istorisită și de către Sfântul evanghelist Marcu la capitolul 6,
37-52, unde ni se spune că apostolii, deși chiar prin ei se împlinea această
minune, „nu pricepuseră nimic din minunea pâinilor, deoarece inima lor era
învârtoșată” (Matei, 6, 52). Și în această stare de spirit s-au urcat în corabie.

Cunoscându-le adâncul sufletului, Mântuitorul știa că erau nelămuriți în legă-


tură cu evenimentul petrecut doar cu câteva ore mai devreme. Nu-i putea lăsa
într-o astfel de situație, având în vedere misiunea deosebit de dificilă pentru care
El îi pregătea. Ei trebuiau să aibă o credință puternică, de nezdruncinat, pentru a
depăși greutățile pe care aveau să le întâmpine în viitorul apropiat. Pentru
aceasta, El trebuia să le dea un semn special prin care să le arate dumnezeirea
Sa, adică, să le ofere o minune specială, ca ei să înțeleagă limpede că Iisus era
Dumnezeu și Mesia Cel vestit de proroci și așteptat de poporul lui Israel. Și ei
au înțeles deplin aceasta după ce au văzut cele întâmplate. De aceea, la urcarea
Mântuitorului în corabie, I s-au închinat, zicând: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui
Dumnezeu” (Matei 14, 33). Le va fi spus și alte lucruri ca să-i liniștească deplin,
vorbind cu ei până au ajuns pe țărmul celălalt. Acum, încrederea și mărturisirea
lor erau complete și de nezdruncinat, așa cum se va întâmpla și cu Toma ceva
mai târziu, care ceruse dovada Învierii Sale. În fața dovezii, nici Toma nu a mai
putut spune decât „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Atât Petru, cât și Toma au
cerut semn palpabil și li s-a dat, de față fiind nu doar ei, ci toți apostolii. A fost
dovada faptului că prezența Mântuitorului era reală, nu o nălucire sau o halu-
cinație, cum au încercat să susțină unii detractori ai creștinismului.

Îndoiala blochează înaintarea spre ținta Hristos

O ultimă întrebare este următoarea: „Fost-a Petru necredincios?” Mântuitorul


Însuși i s-a adresat spunând: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”,
însemnând că Petru era, de fapt, credincios, însă nu îndeajuns. După spaima
cauzată de furtună și de vederea surprinzătoare a Mântuitorului, a găsit, totuși,
curajul de a porni pe apă către Acesta. Numai că, văzând vântul puternic, și-a
pus din nou întrebarea dacă este El sau o nălucă, adică s-a îndoit, credința lui a
scăzut și a început să se scufunde. Ajutorul a venit de la Cel care era, de fapt,
direcția și ținta la care voia să ajungă. În momentul în care legătura puternică a
credinței a scăzut, apa nu mai era un suport pe care el să înainteze. Evident că
Mântuitorul îl putea susține și altfel, însă era necesar ca Petru să conștientizeze
cele întâmplate și să fie total încredințat de puterea divină a Mântuitorului într-
un mod indubitabil. Și a făcut această verificare a credinței sale de față cu toți
ceilalți apostoli. Prin aceasta s-a dovedit din nou puterea credinței, care poate
muta chiar și munții. Iar mărturisirea făcută de apostoli înaintea Mântuitorului
arată tocmai această credință puternică pe care ei o vor dovedi în tot timpul
predicării Evangheliei Mântuitorului.

Abordarea în cheie simbolică a potolirii furtunii și a mersului pe mare

Dar pericopa Evangheliei de astăzi poate fi interpretată și în alt mod, ea fiind


foarte bogată în semnificații bine conturate.

De pildă,
 marea închipuie lumea cu valurile și furtunile ei,
 iar corabia plutind pe mare simbolizează Biserica lui Hristos,
 Capul și Cârmaciul ei,
 în timp ce apostolii ne reprezintă pe noi, toți credincioșii, care trebuie să
vestim Evanghelia mântuitoare cu timp și fără timp, de e soare sau
furtună.

Pildă și ajutor pentru noi este Mântuitorul, dar și apostolii și norul de necuprins
al sfinților, al martirilor și al mărturisitorilor care și-au dat viața și au mărturisit,
în ciuda tuturor piedicilor, că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu,
Mesia, în care s-a împlinit toată Legea și prorocii. Căci, din înaltul cerului,
Mântuitorul vede furia valurilor lumești și luptele noastre împotriva păcatului și
a dușmanilor Bisericii. Ca și în cazul lui Petru, El intervine la timpul potrivit,
întărindu-ne și dăruindu-ne răbdare și statornicie în credința noastră. El stă și
bate neîncetat la ușa sufletului nostru; nu ne rămâne decât să-I deschidem și Să-
L primim. Amin.
Lector Alexandru Mihăilă - Să biruim cu Hristos valurile vieții

Duminica a 9-a după Rusalii ne prezintă o pericopă din Evanghelia după Matei,
una dintre puținele în evangheliile sinoptice care are ca scop sugerarea dumne-
zeirii Mântuitorului Hristos.

Într-adevăr, cel mai clar, dumnezeirea lui Hristos este dovedită în Evanghelia
după Ioan. Acolo Mântuitorul le explică ucenicilor: „Eu și Tatăl suntem una”
(Ioan 10, 30). Chiar și poporul, deși ostil, înțelege foarte bine miezul lucrării lui
Hristos: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă și
pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).

Așteptarea împlinirii profețiilor și discreția mesianică

În evangheliile sinoptice, adică în primele trei din ordinea canonică (Matei,


Marcu și Luca), „strategia” lucrării pământești a Mântuitorului ni se înfățișează
diferit: arătarea dumnezeirii lui Mesia se face indirect, mai tainic.

Evreii așteptau împlinirea profețiilor din Vechiul Testament și mai ales venirea
lui Mesia. Trebuie însă subliniat că Mesia nu era înțeles neapărat ca Dumnezeu.
Unele texte profetice vorbesc mai degrabă de figura unui rege care intră trium-
fător în Ierusalim și zdrobește toate forțele armate ale vrăjmașilor (Zaharia 9, 9-
10). Altele chiar îl numesc direct pe David: Mesia va fi un nou David, care, ca și
acela, se va naște în Betleem (Miheia 5, 1) și va fi rege al poporului (Iezechiel
34, 24; 37, 24). Faptul că Mesia va fi mai mult decât atât transpărea doar din
câteva texte, cel mai important fiind profeția lui Daniel, dar nu într-un mod
limpede. Să spui așadar pe atunci că Mesia este Dumnezeu reprezenta un curaj
nebunesc.
Evangheliile sinoptice nu Îl prezintă pe Iisus Mesia ca Dumnezeu așa de direct
ca Evanghelia după Ioan, ci într-un mod mult mai apropiat de capacitatea
omului din vremea aceea de a înțelege. Dumnezeu Se coboară pe pământ, dar și
la nivelul omului istoric de atunci.

Pericopa din Duminica a noua de după Rusalii este chiar una dintre cele trei
pericope sinoptice care indică discret spre Mesia ca Dumnezeu: potolirea
furtunii, mersul pe apă și schimbarea la Față.

„Eu sunt. Nu vă temeți!”

Mântuitorul Iisus Hristos rămăsese deoparte să se roage în munte. Înainte de


ivirea zorilor (straja a patra a nopții), Mântuitorul vine la ucenicii aflați în
corabie pe Marea Galileei, umblând pe apă și apoi liniștind furtuna.Mesia Se
prezintă astfel drept Cel care are putere asupra naturii. Până aici n-ar fi vreo
deosebire față de minuni făcute și de alți sfinți din Vechiul Testament.

Sfântul proroc Ilie a oprit cerul, încât n-a mai plouat vreme de trei ani și
jumătate (3 Regi 18, 1; Luca 4, 25). Tot el a pogorât foc din cer (4 Regi 1, 10).
De data aceasta, însă, Mesia face aceste minuni asupra naturii în calitate de
Stăpân și Creator al ei.

De unde cunoaștem aceasta? Mântuitorul le răspunde ucenicilor înfricoșați de


ceea ce credeau că este o nălucă: „Eu sunt. Nu vă temeți!” (Matei 14, 27).
Pentru contemporanii evrei, aceasta nu suna doar ca o simplă recunoaștere a
identității, ci o referire subtilă la numele divin, „Eu sunt cel ce sunt”. Mân-
tuitorul Se prezintă pe Sine „Eu sunt”, la fel cum Domnul i Se prezentase lui
Moise la rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt... Așa să spui fiilor lui Israel: Eu
sunt m-a trimis la voi” (Ieșire 3, 14). Aici Biblia Sinodală urmează Textul Sep-
tuagintei, care transpune ebraicul „Eu sunt” prin „Cel ce este” (un participiu),
dar, cu siguranță, pentru un auditoriu compus din evrei, trimiterea la numele
divin descoperit pentru prima dată lui Moise nu putea trece neobservată.

De altfel, semnul că ucenicii au înțeles despre ce este vorba îl constituie tocmai


reacția lor. Când Moise a înțeles că cel care l-a strigat din rug este Însuși
Dumnezeu, „și-a acoperit fața sa, căci se temea să privească pe Dumnezeu”
(Ieșire 3, 6). Ucenicii fac același lucru, prosternându-se cu fața la pământ: „Și
cei din corabie I s-au închinat, zicând: «Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumne-
zeu»” (Matei 14, 33).

Liberul arbitru, un dar dumnezeiesc


Ne putem întreba mai departe de ce Evangheliile sinoptice aleg această strategie
a sugerării foarte discrete a dumnezeirii lui Mesia? Cred că răspunsul se află în
așteptarea eronată pe care o are omul din partea lui Dumnezeu. Oamenii ar fi
mai dispuși să-L primească pe Dumnezeu, dacă Acesta ar veni la ei în slavă, în
văzul tuturor, manifestându-Și puterea absolută. Totuși, dacă stăm să ne
gândim, aceasta nu constituie cea mai eficientă cunoaștere a lui Dumnezeu.
Libertatea omului este totalmente anihilată, pentru că omul trebuie să se supună
evidenței: Dumnezeu văzut de toți și recunoscut ca puternic. Dar omul nu mai
are posibilitatea alegerii, a expresiei propriei sale voințe, atât timp cât este
covârșit de teofanie.

Mult mai eficientă pentru oameni este acceptarea de bunăvoie a lui Dumnezeu,
care ne transmite semne suficiente, dar discrete, despre El. Dar pentru ca omul,
făptură slabă, supusă păcatului, să ajungă la certitudinea cunoașterii lui Dumne-
zeu, trebuie să se acomodeze cu dumnezeiescul, trebuie să-și depășească această
umilă condiție umană.

Vedem slăbiciunea omului în faptul că ucenicii înșiși, cei care L-au urmat pe
Mântuitorul, au oscilat în încrederea pe care au avut-o în El. Abia după primirea
Duhului la Cincizecime, îndoiala și frica le-au fost risipite, lăsând loc credinței
și certitudinii.

Răspunsul omului la minunea Domnului

În pericopa de astăzi, se poate observa, pe lângă strategia divină a arătării


indirecte, sugerate mai degrabă decât impuse, și răspunsul uman. Cel mai bine îl
întruchipează apostolul Petru, care la început se încrede în cuvintele Mân-
tuitorului și merge pe apă ca și Învățătorul său, dar apoi se îndoiește și începe să
se scufunde. Verdictul lui Hristos este clar: Petru e încă „puțin-credincios”
(Matei 14, 31). La fel sunt și ceilalți ucenici. Reacția lor la minunea mersului pe
apă și la prezentarea dumnezeirii lui Mesia este interesantă: I se închină lui
Hristos, recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu. Nu va fi însă o convingere
deplină, dovadă că la Patimi Îl părăsesc pe Iisus și Îi pun la îndoială chiar
misiunea Lui mesianică.

Credința nezdruncinată, corabie salvatoare pe valurile vieții

Putem și noi trage foloase din pericopa de astăzi. Și pe noi strategia dumne-
zeiască specifică sinopticilor ne privește în mod direct, pentru că în viața noastră
prezența lui Dumnezeu este de cele mai multe ori tainică, subtilă, sugerată de
anumite evenimente și trăiri, dar niciodată dovedită și manifestată deplin. Doar
puțini dintre noi ajung la înălțimea teologică a Evangheliei lui Ioan, în care
dumnezeirea lui Hristos este arătată în chip direct, limpede.
Putem de aceea lua aminte la exemplul lui Petru. Avem nevoie de credință,
multă credință, pentru că altfel, puțina credință ne scufundă în „marea ispitelor”.
Dar prin credința în Cel care ne cheamă la El putem să mergem chiar pe apă, să
învingem valurile mării.

Este interesant că trecerea fiilor lui Israel spre Pământul Făgăduinței s-a făcut cu
ajutorul lui Dumnezeu tot printr-o minune: apele mării s-au despicat și poporul
a mers prin mijloc pe uscat (Ieșire 14, 22). Mersul poporului spre tărâmul
izbăvirii nu este în sine o minune: el merge pe uscat în mod obișnuit, atât că
circumstanța este una minunată.

Creștinismul vine cu o miză mult mai mare. Dacă vrem să ajungem în Pământul
făgăduit, în Rai, trebuie să imităm lucrarea lui Dumnezeu: nu mai mergem pe
uscat, privind minunea despicării apei de la distanță, ci suntem chemați de
Hristos să I ne alăturăm, mergând noi înșine pe apa mării. Nu mai suntem puși
să asistăm la minune, ci ni se cere să o săvârșim noi înșine.
Codrin Constantin - Frica, sălaşul păcatului şi al necredinţei

Hristos, atunci când intră în cămara sufletului nostru, vine şi potoleşte cu


puterea Sa toată agonia păcatului şi linişteşte marea vieţii în care vrăjmaşul ne
scaldă spre a ne pierde.

Domnul nostru Iisus Hristos ne întăreşte permanent pe fiecare dintre noi, pe cei
„care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Luca 8, 21). Trimiţând din
cer harul Său sfinţitor pentru ca „toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa ade-
vărului să vină” (I Timotei 2, 4), Mântuitorul ne arată calea pe care trebuie să
mergem, prin poruncile şi îndemnurile Sale, încununate de Legea cea nouă, a
iubirii. Desăvârşirea, la care sufletul fiecăruia dintre noi tinde, este un pisc al
înălţimilor duhovniceşti, pe care mulţi încearcă, sau ar trebui să încerce, să-l
cucerească printr-o viaţă virtuoasă.

În paragraful scripturistic ce se citeşte în Duminica a IX-a după Rusalii regăsim


una din multele şi prea slăvitele minuni pe care Domnul, Dumnezeul şi Mân-
tuitorul nostru Iisus Hristos le-a săvârşit în timpul activităţii Sale pământeşti.
Umblarea pe mare şi potolirea furtunii arată, încă de cum ne aruncăm privirea
spre text, o întâmplare neobişnuită, care pur şi simplu trezeşte în noi un
simţământ ciudat şi ne face să intrăm în pielea personajelor de acum două mii
de ani, care luau parte la ceva cu totul şi cu totul nemaiîntâlnit.

Venirea pe mare a lui Iisus în toiul nopţii şi al furtunii este un moment de


maximă intensitate pentru ucenicii aflaţi în corabie „la multe stadii depărtare de
ţărm”, întrucât ei erau deja puternic înfricoşaţi de faptul că barca era „învăluită
de valuri”. Pentru noi, aşişderea şi pentru ucenicii Mântuitorului, care nu erau
încă suficient pregătiţi duhovniceşte, cum nici noi nu suntem, frica era un
sentiment total normal în preajma unui astfel de eveniment, care le putea pune
viaţa în pericol. Mai mult decât atât, în momentul când ucenicii L-au zărit pe
Mântuitorul „umblând pe mare”, spune evanghelistul că „s-au înspăimântat,
zicând că este nălucă, şi de frică au strigat”. Iar Domnul Hristos, intervenind la
apariţia unei astfel de situaţii, contribuie imediat la restabilirea calmului uce-
nicilor şi, pentru a le alunga frica, le spune: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”.
Întotdeauna, pentru a-L găsi pe Dumnezeu şi a putea comunica cu El trebuie să
îndrăznim.

Prin rugăciune, prin ascultarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu şi prin


participarea la viaţa liturgică a Bisericii noi avem îndrăzneala cea bună spre a
dobândi harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor şi înveşmântare în nemurire. Din
acest motiv Hristos spune ucenicilor: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”.
Pentru a prefigura atitudinea pe care noi, urmaşii apostolilor, trebuie să o avem
în raportul nostru cu propria mântuire, El ne îndeamnă să avem îndrăzneală.
Fără îndrăzneala cea bună creştinul pierde calitatea de fiu şi moştenitor al
Împărăţiei lui Dumnezeu. Împlinirea poruncilor şi a voii lui Dumnezeu se face
numai prin îndrăzneala împletită cu smerenie, care dă dovadă de calitatea
noastră de creştini.

În alt pasaj, Mântuitorul ne îndeamnă iarăşi: „dar îndrăzniţi. Eu am biruit


lumea” (Ioan 16, 33). Vedem, deci, în mod clar, faptul că numai prin îndrăz-
neala cea bună aflăm calea care duce la viaţa cea veşnică.

În acelaşi îndemn dat de Hristos apostolilor vedem în finalul adresării o


structură ce are ca scop restabilirea temperamentului ucenicilor înfricoşaţi.
Mântuitorul le spune: „Eu sunt; nu vă temeţi!”. Cu această intervenţie a
Domnului, ce are ca scop liniştirea interioară a acelora ce Îl considerau a fi o
nălucă, totuşi, apostolii rămân nu pe deplin încredinţaţi de veridicitatea a ceea
ce văd cu ochii.

Drept urmare la această puţină calmare a apostolilor, Petru, ca cel care era deja
cunoscut pentru numele credinţei ce îl purta, Îi spune lui Hristos următoarele:
„Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”. În această primă
replică a apostolului se vede marea lui credinţă. Frica era absorbită parţial de
curajul şi îndrăzneala de a vedea mai de aproape pe Cel care îi spunea lui a fi
Mântuitorul. Dorea să se încredinţeze pe deplin de aceasta. Prin urmare,
Mântuitorul îi spune: „Vino!”. „Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe
apă şi a venit la Iisus”. Atât de mult era apostolul Petru absorbit de bucuria de a-
L avea iar alături pe Cel ce stăpâneşte toate, încât a uitat de cele ce îl înfricoşau,
astfel că nici nu le mai dă importanţă, nici nu îi mai pricinuiesc nici un fel de
rău. Dar, consemnează Sfântul evanghelist Matei şi spune: „Dar văzând vântul
puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: «Doamne,
scapă-mă!»”. Vedem foarte clar faptul că preocuparea omului pentru cele ce nu
au tangenţă cu mântuirea şi Împărăţia lui Dumnezeu scot pe om din sfera puterii
dumnezeieşti pe care, prin credinţă, o primim. Petru a avut credinţa bucuriei de
a fi din nou lângă Cel ce îl păzea, oferindu-i maximă alinare. Din moment ce a
pierdut legătura cu Hristos şi cu bucuria de a-L revedea, vântul puternic şi
marea învolburată i-au dat de înţeles cele în care el se află şi, imediat, şi-a
pierdut nădejdea şi credinţa. Prima dată el Îl văzuse pe Hristos şi nu îi mai
trebuia nimic altceva. S-a încredinţat de cuvintele Lui şi a pornit cu cea mai
mare nădejde că porunca Lui va fi ca o plută sub picioare pentru el. Astfel s-a şi
întâmplat. Însă, grija pentru lume i-a redat repede frica şi a început să se
scufunde. Iar Mântuitorul îi reproşează: „Puţin credinciosule, de ce te-ai
îndoit?”. Cu alte cuvinte, credinţa şi nădejdea noastră trebuie să fie desăvârşite
pentru a putea accesa binefacerile venite odată cu acestea. „Fiţi, dar, voi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri, desăvârşit este” (Matei 5, 48),
ne spune Mântuitorul în legătură cu calitatea credinţei pe care trebuie să o avem.

Mai departe, în relatarea Sfântului apostol şi evanghelist Matei se spune că


Iisus, „suindu-se în corabie, vântul s-a potolit”. Astfel, îndoita minune ce se
petrece în faţa ucenicilor Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos întăreşte credinţa de care a dat dovadă în primă fază Sfântul apostol
Petru şi ne încurajează să îndrăznim la marea şi nemăsurata milă a Dumnezeului
nostru Cel Mult-milostiv. Potolirea furtunii după intrarea în corabie arată un
sens mult mai profund, şi anume: acela că Hristos, atunci când intră în cămara
sufletului nostru, vine şi potoleşte cu puterea Sa toată agonia păcatului şi
linişteşte marea vieţii în care vrăjmaşul ne scaldă spre a ne pierde.

După toate aceste mari descoperiri ale lui Dumnezeu în viaţa noastră, învăţând
cât de importantă este credinţa ancorată în nădejde pentru mântuire, recu-
noaştem pe Hristos nu numai ca un Binefăcător, ci mărturisim împreună cu
apostolii care „s-au închinat, zicând: «Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumne-
zeu!»”.

Vedem din acest pasaj scripturistic, pe de o parte, purtarea de grijă a lui


Dumnezeu faţă de toţi cei care fac voia Lui şi Îi urmează poruncile dătătoare de
viaţă. Pe de altă parte, însă, această relatare vine şi ca o mustrare pentru noi, cei
din ziua de astăzi, care la stadiul credinţei Sfântului apostol Petru nu putem nici
măcar privi cu ochii duhovniceşti ai sufletului. Ceea ce ne ţine departe de
Dumnezeu este frica, datorată păcatelor şi relelor care decurg din ea, şi anume:
necredinţa şi deznădejdea. Altfel spus, frica este rezultatul acestor acţiuni pe
care omul le săvârşeşte sau, mai bine spus, este rezultatul refuzului omului în a
urma o cale firească, conformă cu voia şi poruncile lui Dumnezeu.
Relaţia noastră cu frica ar trebui să fie una de distanţare, de incompatibilitate.
Aceasta ar veni cam aşa: diavolul, în calitate de procuror, la ieşirea sufletului
din trup, vine şi bate la uşa sufletului, cu dorinţa de a lua în primire pe cel ce a
urmat îndemnului acestuia, al răului. În funcţie de starea noastră, deschidem sau
nu uşa. Frica afirmă şi ne dă de gol pustietatea sufletului. Nădejdea, însă, şi
credinţa puternică în ajutorul lui Dumnezeu, îşi arată tăria şi răspunsul ferm că
noi îi aşteptăm pe îngerii luminii, ai lui Hristos, de la care am învăţat cum să
credem şi să nădăjduim printr-o viaţă exemplară în mântuire şi desăvârşire.

Totodată, aici întâlnim şi o parte bună a fricii, o latură ce ne ajută în ascensiunea


noastră duhovnicească spre Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este, aşa cum îi
spun sfinţii părinţi, frica de Dumnezeu. Mai explicit, ea nu se referă exclusiv la
sentimentul de teamă, de spaimă în faţa Dreptului Judecător, ci ea conturează o
trăire în pioşenie, smerenie şi supunere faţă de Atotputernicul Dumnezeu.

Sfinţii părinţi spun că viaţa omului este legată la un capăt de frica de Dumnezeu,
iar la cealaltă de dragostea de Dumnezeu. Acestea două trebuie să menţină în
echilibru sufletul care se află între ele, astfel încât să nu intrăm în familiarizarea
cu cele duhovniceşti, dar nici să-L simţim pe Dumnezeu ca pe un aprig
Judecător. Dimpotrivă, El este noianul de bunătate, care „voieşte ca toţi oamenii
să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).

În final, Mântuitorul accentuează prin această întâmplare, petrecută pe Marea


Galileii, importanţa credinţei şi a nădejdii în voia şi poruncile lui Dumnezeu,
fără ca nimic din cele ale lumii să ne distragă de la Cel ce este „Calea, Adevărul
şi Viaţa” (Ioan 4, 6). Frica este sălaşul păcatului, al necredinţei şi al deznădejdii,
ca o urmare defectuoasă a rătăcirii de la calea lui Hristos. Să avem tăria de a
îndrăzni să-L urmăm pe Hristos acolo unde El ne duce, „unde nu este durere,
nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.
Marius Iordăchioaia - Năluca

Hristos cel răstignit şi înviat, nu moartea şi învierea ca teme teologice,


constituie centrul teologiei Sfântului Apostol Pavel. (Sfântul Iustin Popovici)

În creştinism nu se poate vorbi propriu zis de o „învăţătură mântuitoare” şi nu


ne mântuim printr-o lege (...), ci prin Persoana lui Iisus Hristos (Dumitru
Stăniloaie)

Reprezentăm oare puterea dragostei? În inima noastră, în viaţa noastră şi prin


noi, Evanghelia reprezintă oare vestea cea bună, care ajunge la oameni ca
bucurie, ca libertate, ca viaţă nouă? (Mitr. Antonie Bloom)

Evanghelia de azi ne arată o barcă prinsă în furtună. Cine e în barcă? Se poate


da în multe feluri un răspuns. Îl voi alege pe acesta: în barcă sunt câţiva oameni
care pot vorbi cu adevărat despre Iisus Hristos. Sunt cei ce pot vorbi cel mai
bine despre Mântuitorul. Au umblat, au suferit, au flămânzit, au băut şi au
mâncat, s-au bucurat împreună cu El vreme de trei ani. Vreme în care au trăit, în
spaţiul vieţii omeneşti, evenimente cum nu s-au mai întâmplat niciodată pe
pământ. Şi atât de multe încât, aşa cum spune unul dintre ei, Sfântul Ioan
Evanghelistul, dacă ar fi toate scrise în cărţi, lumea nu le-ar putea cuprinde.
Oamenii din corabie L-au cunoscut personal pe Domnul Iisus Hristos şi au
mărturisit prin Evanghelii, prin epistolele lor şi prin toată Sfânta Predanie
despre Cel pe Care L-au crezut, L-au iubit şi în Care au nădăjduit până la
sfârşitul mucenicesc al vieţii lor.
Urmaşii lor sunt episcopii şi preoţii. Ei sunt cei care de peste două milenii
păstrează mărturia apostolilor despre Iisus Hristos şi o transmit, intactă, fiecărei
generaţii, atât ca învăţătură, prin cateheză, cât şi prin Sfintele Taine, ca putere
de a trăi învăţătura creştină. Toate acestea se întâmplă în Barca numită Biserică.

Dar atâta vreme cât stai în corabie Iisus este pentru tine, inevitabil, în mare
măsură, o Nălucă. Una teologică, dacă vrei. Este un personaj în mare parte creat
în mintea ta de cunoştinţele şi experienţele pe care le-ai avut în barcă, adică în
spaţiul teologic şi liturgic al Bisericii. Dar examenul credinţei abia urmează:
este examenul furtunii, a umblării prin lume cu Iisus Hristos. Este experienţa
trecerii de la Năluca teologică, la Persoana reală, care trăieşte încercările acestei
vieţi cu trupul şi cu inima sa de carne. Este moştenirea apostolică a cunoaşterii
personale a Domnului Iisus Hristos în furtuna vieţii din lume. Căci lumea,
stăpânită de satan prin păcate şi patimi rele se răzvrăteşte din ce în ce mai mult
faţă de Ziditorul ei. Furtuna pe care o înalţă în faţa Corabiei Mântuirii este din
ce în ce mai distrugătoare şi mai vicleană.

Şi ce face credinciosul de azi în această furtună? Repetă experienţa apostolică:


începe prin a reacţiona instinctiv, prin a trage la rame, adică încearcă să răzbată
prin puterile proprii. Şi, Doamne Dumnezeule, majoritatea preoţilor şi
credincioşilor râvnitori pe care îi cunosc sunt rupţi de oboseală din pricina
vâslitului! Ei ştiu din manualele teologice cum trebuie să vâslească, iar din
Sfintele Taine îşi iau puterea de a o face. Şi totuşi corabia înaintează din ce în ce
mai greu, situaţia e din ce în ce mai disperată, furtuna lumii a umplut-o şi
urmaşii apostolilor nu mai prididesc a da apa murdară afară din Biserică. Ce ne
lipseşte din moştenirea apostolică de nu reuşim să avem măcar o parte din
puterea şi viteza cu care ei au străbătut furtuna şi au ajuns ”îndată” cum spune
evanghelistul, la ţărmul celălalt?

Ne lipseşte experienţa apostolului Petru. O experienţă care este „piatra din capul
unghiului” vieţii noastre bisericeşti: îndrăzneala Sfântului Petru de a se avânta
în mijlocul furtunii, acolo unde, ca mai demult pe Cruce, stă Domnul.

El a venit pentru viaţa lumii. El a venit pentru luminarea lumii, cu lumina Vieţii.
Biserica este mijlocul prin care El face aceasta de-a lungul vremii. Biserica nu
este scop, ci mijloc de mântuire. În faţa tot mai puternicei furtuni a fărădelegii,
creştinii au tendinţa de a-şi concentra toate puterile doar spre a supravieţui. Dar
scopul bisericii nu este supravieţuirea, ci salvarea celor care se îneacă în valurile
lumii. Biserica este în lume o barcă de salvare. Făgăduinţa Domnului că nimic
nu o va putea scufunda vreodată, nici o furtună a lumii, este de ajuns ca să nu
mai avem grija aceasta. Dar furtuna satanică tocmai spre provocarea şi
consumarea credinţei şi a energiei în acest scop, al salvării Bărcii, se exercită.
Acesta este cursa pe care o ascunde furtuna. Adunându-şi toate puterile ca să
supravieţuiască, echipajul nu îşi mai îndeplineşte misiunea pentru care i s-a dat
barca.

Şi ce vede lumea privind acum Biserica? Nişte oameni care nu ştiu ce să mai
facă pentru a rămâne creştini. Nişte oameni care abia mai reuşesc să asigure
flotabilitatea ambarcaţiunii lor. Tabloul, acest tablou al unei Biserici defensive,
care nu de puține ori se luptă să supravieţuiască, e deopotrivă, jalnic şi
mincinos. Pentru că am căzut în cursa de a privi furtuna şi de a ne raporta,
esenţialmente, la ea. Adică, de a ne desprinde privirile de Hristos. Vedem doar
barca şi furtuna. Pe El, dacă suntem sinceri, L-am uitat. E cel mult o nălucă,
rătăcită şi ea undeva prin furtună, departe de corabie... Efortul nostru de a salva
Biserica L-a transformat pe Iisus în ochii lumii într-un personaj neputincios, pe
care lumea Îl batjocoreşte şi azi ca şi atunci când era pe Cruce. Ce altceva sunt
vocile care ne spun astăzi, nouă, creştinilor, mai mult sau mai puţin batjocoritor:
dacă voi sunteţi Biserica lui Dumnezeu, atunci de ce nu potoliţi furtuna? Aşa
cum I se spunea Domnului, pe Golgota, că dacă El este Fiul lui Dumnezeu să se
dea jos de pe Cruce...

Şi Petru a făcut exact ce a făcut Domnul pe Cruce. Apostolul a retransformat


prin fapta lui năluca în Persoană vie şi atotputernică. Până la strigătul
Apostolului Petru n-avem în Evanghelie decât tabloul omenesc al unei corăbii
surprinse de furtună. Dar cuvintele şi ieşirea din corabie a Apostolului Îl fac
prezent şi tot mai vizibil pe Hristos. Îl transformă dintr-o nălucă, într-o Persoană
vie. Aşa cum Hristos, nu coborând de pe cruce din instinct de conservare, cum
ar fi făcut un om oarecare ce vrea doar să supravieţuiască, ci ducându-Se, prin
chinuri şi moarte, adică prin furtună, la Tatăl cu trupul omului, l-a mântuit şi
îndumnezeit pe om; aşa şi Apostolul Petru salvează corabia ieşind din ea spre
Hristos. Nu o salvează de la pieirea fizică, ci duhovnicească, de la pierderea
scopului său.

Iată, în mijlocul furtunii, cu barca plină de apă, Petru îşi îndreaptă privirea şi
glasul spre Cel pe care furtuna şi încercarea apostolilor de a se salva prin
puterile proprii, Îl transformase într-o nălucă. Pentru acest apostol un singur
lucru contează: Tu eşti, Doamne? Dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la tine.
Esenţialul în furtună nu este să încercăm noi să salvăm barca; aceasta este
„asigurată” de Însuşi Dumnezeu, prin cuvântul Său. Şi că noi credem acest
cuvânt al Domnului se dovedeşte tocmai prin indiferenţa noastră faţă de acest
aspect, tocmai prin lipsa noastră de grijă pentru supravieţuirea Bisericii. Singura
grijă născătoare de viaţă şi de lumină este aceea de a vorbi cu şi despre Hristos
în mijocul furtunii. Cu Hristos care stă în aproapele nostru. De a salva credinţa
şi dragostea, nu biserica care e în grija Domnului. De a înfrunta furtuna prin
Hristos. De a ne ruga pentru oamenii prinşi în furtuna mortală a păcatului şi de a
mărturisi Evanghelia Lui. Acolo, pe valuri. Faptul de a ieşi în mijlocul cumplitei
furtuni, călcând pe valurile ei pentru a propovădui Evanghelia, pe Iisus Cel ce
stă neclintit pe aceste valuri şi a Cărui mână va apuca pe oricine se vrea salvat
din marea lumii, este singura modalitate de a face din năluca teologică a unei
biserici în defensivă, Persoana vie şi mântuitoare a lui Dumnezeu Întrupat.
Mâna lui Hristos nu este ocupată cu ţinerea bisericii pe apă, ci este liberă şi
deschisă pentru a prinde pe orice om care se scufundă: să-l prindă şi să-l aducă
în Barca pe care nici porţile iadului nu o pot scufunda datorită hotârârii
atotputernice a lui Dumnezeu. Nu barca, ci umblarea pe apă a creştinilor
dovedeşte că Iisus este Dumnezeu.

Poate lecţia pe care trebuia să o primească apostolul Petru era experienţa însăşi
a mântuirii: ce înseamnă să te scufunzi şi să fii salvat. Este o experienţă
esenţială, fără de care niciodată nu vei înţelege ce înseamnă să ai un Mântuitor
în Iisus Hristos şi care este lucrarea esenţială a Bisericii, Trupul Lui: aceea de a
întinde inima şi mâna lui Hristos celui care se scufundă....

Acesta este elementul moştenirii apostolice care lipseşte de multe ori ortodoxiei
noastre pentru a fi o putere mântuitoare, o barcă cu care salvamarii se apropie de
cel care este în pericolul de a se îneca, nu o ambarcaţiune tot mai de lux,
ancorată undeva în golful compromisului cu lumea, şi în care echipajul ori se
luptă cu somnul ori sforăie subţire, bizantin, ariile unui somn creştin...
Pr. Răzvan Ionescu - Evanghelia umblării pe mare şi a potolirii furtunii:
“Doamne, scapă-ne!”

“Iată un episod care aduce o răsturnare de situaţie. Hristos dă drumul mulţimilor


şi vine umblând pe apa învolburată către corabia unde se află ucenicii Săi. De
obicei prezenţa Lui fizică e explicită, El cerând celorlalţi efortul duhovnicesc de
a-L recunoaşte pe El, Fiul Omului, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Or, în situaţia de
faţă, ordinea se schimbă. Mersul Său pe mare în condiţii de furtună, de slabă
vizibilitate, le aduce ucenicilor un altfel de exigenţă: de a-L recunoaşte pe
stăpânul acestei puteri, evidente şi în acelaşi timp de neimaginat, ca fiind
Hristos, Învăţătorul lor şi deopotrivă Fiul lui Dumnezeu. Ucenicii au de crescut
într-o (re)cunoaştere mai profundă a Acestuia. De ce este greu? Întrucât
simţurile nu îi mai ajută, întrucât ceea ce percep omeneşte nu mai constituie o
garanţie. Se cere deci o altfel de identificare, pe care ucenicii nu sunt (încă)
obişnuiţi să o aibă, una duhovnicească. Ceea ce le oferă Mântuitorul aici este o
pregătire pentru Înviere. O scară către acea nouă fizică, înduhovnicită, a
trupului Său înviat.

Şi Petru îndrăzneşte să încerce această recunoaştere. Nu numai că o face,


dar are inspiraţia şi cum să o facă. Şi începe prin a cere o binecuvântare,
spunând: porunceşte-mi! Adică, pune Tu harul Tău, dragostea Ta, puterea
Ta să intru în această nebunie sfântă de a face ceva ce simţul meu de
conservare mi-ar interzice categoric, să merg pe apă. Dar o cere oare în jurul
corăbiei? O cere oare ca pe un experiment fizic? Nu, o cere cu o ţintă cât se
poate de clară: Mântuitorul. Cere să meargă către El, către Dumnezeu.
Oarecum zicând: dacă Tu eşti Cel pe care Îl cunoaştem, iată cheia
recunoaşterii Tale, întrucât nimeni nu are şi nu poate să dea această putere în
afară de Tine.
Mântuitorul nu se lasă mult rugat. Ajunge o cerere şi dă răspunsul şi
binecuvântarea: vino! Şi Petru începe să meargă pe apă. Dar… şi iată „dar”-
urile cu care viaţa noastră este presărată în drumul către Dumnezeu. De la
starea duhovnicească a încrederii, privirea i se furişează la realitatea concretă
a simţurilor. Or, căderea sub simţuri clatină, scufundă… Nu greutatea sa îl
scufundă, ci necredinţa care creştea pe măsură ce se limita la lucrarea
simţurilor. Şi deopotrivă pierderea recunoaşterii lui Hristos ca Dumnezeu,
întrucât îndoiala îl face să uite că puterea nu era a lui, ci a lui Hristos. Din
nou un reflex bun, duhovnicesc. Înspăimântându-se, Petru strigă după
ajutor. Nu oriunde, ci către Ţinta drumului său. Ce face Dumnezeu? Întinde
îndată mâna. Se arată în proximitatea lui, este lângă el, suficient de aproape.
Însă îl şi ceartă: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Or, oare poate
fi numit puţin credincios un om care merge pe mare la porunca lui
Dumnezeu? ne întrebăm azi. Şi cu toate acestea Mântuitorul îl ceartă. Dar îl
ceartă salvându-l, întărindu-l, sprijinindu-l. Îl ceartă restaurându-l interior,
reparând adevărata sa derută: cea duhovnicească. Ăsta este sensul certării lui
Dumnezeu: restaurarea credinţei, întărirea.

Oare Mântuitorul nu putea de la început să potolească vântul? Putea, din


moment ce, relatează evanghelistul, urcându-se ei în corabie, vântul s-a potolit.
Dar sensul acestei lecţii de viaţă duhovnicească e altul: este al lui Dumnezeu să
ia valurile, dar tot al Lui este şi să întărească în a le suporta şi în a nu te
scufunda în vreme de furtună. Or, corabia, cuprinsă de linişte prin venirea Lui,
este Biserica, comuniunea celor ce mărturisesc: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu. Fără Hristos Biserica e în primejdie, iar ieşirea din ea este moarte
sigură. Cu El, valurile se liniştesc, iar mersul pe furtuna aceşti vieţi este fără
primejdie cât timp e ascultare şi binecuvântare. Aceasta este de altfel şi
misiunea Bisericii: să aducă pacea lui Hristos (…).

Vieţile noastre nu sunt scutite de furtună. Hristos ne cheamă însă să mergem


ignorând valurile, cu puterea Lui. Iar când nu mai putem, obosiţi şi împovăraţi,
ne sprijină. Spre eternitate”.

(Pr. Răzvan Ionescu, Paris)


Ţine-te de Dumnezeu şi luptă!

Din învăţăturile preţioase ca aurul ale unui pustnic anonim din secolul al
XV-lea: “Ce trebuie să facem ca să ne mântuim? Sau, mai bine zis, ce trebuie
să facem ca să nu pierdem mântuirea pe care ne-a adus-o Hristos? Cum
trebuie să umblăm pentru a ne mântui? În cele din urmă, acesta este cel mai
important lucru din viaţa noastră.

În Sfintele Scripturi citim că unul dintre mai marii iudeilor s-a înfăţişat înaintea
Domnului chiar cu această întrebare, zicându-I: “Învăţătorule bun, ce trebuie
să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Iar Domnul i-a răspuns că aceasta se
dobândeşte prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. Luca 18: 18-20). Tot
astfel, pentru ca să te mântuieşti trebuie să urmezi poruncile lui Dumnezeu şi
rânduielile Sfintei Biserici ortodoxe. Poruncile lui Dumnezeu şi rânduielile
Sfintei Biserici păzesc pe om de păcat şi-l învaţă să împlinească voia cea bună
şi desăvârşită a lui Dumnezeu.

Ai credinţă, ţine-te de ea şi nu-i îngădui niciodată vrăjmaşului să ţi-o fure din


inimă. Umbli prin întunericul acestei vieţi şi în mâinile tale ai o făclie pentru a
te feri să nu cazi în prăpastie, sau să te poticneşti şi să pieri, după cum este scris:
Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele (Ps. 118: 5).
Dacă făclia credinţei tale se stinge sau slăbeşte, strigă, plângi, roagă-te lui
Dumnezeu ca îngerul luminii să-ţi reaprindă făclia şi să ţină aprinsă flacăra
ei pâlpâitoare. Caută oameni purtători de Dumnezeu, citeşte cărţi
duhovniceşti, străduieşte-te din răsputeri să faci bine altora - fă totul pentru
a recâştiga comoara pe care ai pierdut-o şi s-o păzeşti de furi. Că atunci
când ai credinţă, eşti fericit, după cuvintele Domnului: Fericiţi cei ce n-au
văzut şi au crezut (În. 10:29).

Când n-ai credinţă, Sfânta Scriptură te numeşte nebun (Ps. 13: 1) şi deoarece
lepezi jertfa Mântuitorului de pe Cruce, atât de vădit, atât de dumnezeieşte a
împlinit pentru tine, vei fi osândit de Dumnezeu, după cuvintele Domnului şi
Mântuitorului nostru: Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu
va crede se va osândi (Marcu 16: 16).

Adevărata credinţă, cea care te îndeamnă la fapte bune, este ca rădăcinile unui
copac; copacul se ţine de aceste rădăcini şi prin ele primeşte hrană din pământ.
Nădejdea poate fi asemănată frunzelor, care împodobesc copacul şi-l vădesc că
este plin de viaţă şi că rădăcinile lui nu sunt stricate. Dragostea este rodul
copacului, toată raţiunea rădăcinilor şi a frunzelor. Şi astfel, frate, dacă cineva
are credinţă adevărată, de aici urmează fapte bune, faptele dragostei.

În acelaşi timp, trebuie să te fereşti de păcat cu orice preţ, pentru că păcatul


este cea mai mare primejdie din viaţa ta. Ai văzut vreodată pini înalţi crescând
pe stânci? E de-ajuns ca o singură sămânţă să cadă într-o mică fisură, şi să
despice granitul, şi din ele să crească un copac întreg. În mod asemănător,
trebuie să fii conştient că o consimţire păcătoasă e ca o mică fisură în armura
sufletului tău, şi, dacă sămânţa păcatului intră în el – şi adesea o face – va
nimici întreaga fortăreaţă a sufletului şi-l va face neputincios.

Dumnezeu caută o aşezare sinceră a inimii către El. Dacă cu râvnă te


nevoieşti către El, Izvorul a tot binele, toată viaţa ta va fi una de Dumnezeu
plăcută. În dragostea ta pentru El, vei dori să-I slujeşti cu toată puterea, să
faci orice efort pentru a merge pe calea poruncilor Lui, să faci bine, să-ţi arăţi
credinţa prin fapte, şi cu orice preţ să te păzeşti de tot ce este urâciune lui
Dumnezeu, adică de tot păcatul. Aceasta este asceza vieţii creştine. Aşa că
vezi, dragostea de Dumnezeu duce omul la asceză.
În încheiere, frate, poartă-ţi crucea vieţii cu mulţumire. Calea ta către mântuire
trece prin suferinţe, după cuvintele Apostolului: …că prin multe suferinţe
trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14: 22). Vei merge spre
mântuire pe calea durerilor, a împreună suferinţelor şi a morţii. Calea cea
pietroasă, cu spini, brăzdată de făgaşe. Dar însuşi faptul că-ţi porţi crucea vieţii
cu răbdare şi cu mulţumire adusă lui Dumnezeu, că încerci să faci binele şi
să urăşti răul – aceasta te va învrednici să-ţi dobândeşti mântuirea.
Apostolul spune că femeia se va mântui prin naştere de fii dacă va stărui în
credinţă, în iubire, în sfinţenie şi în cumpătare (cf. I Timp. 2:15). Crucea
femeii este naşterea de fii, căci, după cădere şi ca urmare a celor ce a adus
această, după cuvântul lui Dumnezeu, femeia a fost nevoită să experieze
durerile vieţii de familie: Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în
vremea sarcinii tale, i-a zis Domnul Evei, în dureri vei naşte copii; atrasă vei
fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni (Fac. 3:16). Dar, mulţumită acestei
cruci, ea se va mântui dacă, în acelaşi timp, va duce o viaţă bună. În scrierile
patristice găsim mărturii despre unele femei măritate care au dobândit totuşi
sfinţenie prin împlinirea poruncii lui Hristos de a nu judeca aproapele.

Dar despre soţi ce poţi spune? Cum se mântuiesc ei? Dacă o femeie se
mântuieşte prin purtarea propriei cruci pe care Dumnezeu a pus asupra ei şi
despre care El i-a spus, tot aşa şi bărbatul se va mântui prin purtarea crucii
sale, care presupune un mod de viaţă anevoios, în necazuri, munci şi griji
pentru copiii săi şi în responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu pentru
familia sa. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Pentru că ai ascultat vorba femeii
tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”,
blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în
toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba
câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce
în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce
(Fac. 3: 17-19).

Acestea sunt urmările păcatului. Dar aici stă şi crucea izbăvitoare a omului – cu
condiţia ca el să evite păcatele grave, şi să facă mai degrabă bine, să iubească pe
Dumnezeu, şi cu mulţumire să poarte întreaga povară a vieţii, ştiind că
Dumnezeu este bun şi tot ceea ce se face este pentru mântuirea omului.
Mântuirea omului stă în a se preda pe sine voii lui Dumnezeu.

Îngăduie-mi să repet şi nu te mâhni pe mine pentru o asemenea repetiţie: frate,


fereşte-te de păcat! Puternice aripi de vulturi sunt rănite de mici curse. Vase
puternice se ciocnesc de stânci mici ascunse sub apă şi se scufundă. Cetăţi
întregi se aprind de flăcări dintr-o singură scânteie. Iar păcatul a adus la ruină
cele mai mari virtuţi. Păcatul este groaznic prin aceea că ne desparte de
Dumnezeu. Nici boala, nici sărăcia, nici neştiinţă de carte nu ne desparte de
Dumnezeu (cf Rom. 8: 38). Păcatul este cel care ne desparte de
Dumnezeu. Zice Proorocul: Nelegiurile voastre au pus despărţire între voi şi
Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu
vă vadă (Îs. 59: 2). Cu toate acestea, cunoaşte că acest zid care te desparte de
Dumnezeu este puternic doar atunci când stă în picioare; el nu e făcut din pietre
solide, iar dacă te pocăieşti, el va cădea degrabă şi praf se va face. Astfel, dacă
păcatul te desparte de Dumnezeu, pocăinţa te va uni din nou cu Dumnezeu.

Prin minunata poruncă a lui Dumnezeu, sunetul a multe trâmbiţe a pricinuit


căderea uriaşelor ziduri ale Ierihonului. La fel, din cuvintele tale, “Iartă-mă,
Doamne!” – rostite cu o simţire adevărată – zidurile păcatului ce te despart
se vor face una cu ţărâna…

Ascultă numai ce zice Domnul prin acelaşi prooroc: Că aşa zice Domnul cel
Preaînalt, a Cărui locuinţă este veşnică şi al Cărui nume este sfânt:
Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să
înviorez pe cei cu duhul umilit şi să imbărbătez pe cei cu inima frântă. Căci
nu vreau să cert totdeauna şi să stărui în mânie, căci înaintea Mea ar cădea
în nesimţire duhul şi sufletele pe care le-am făcut. Pentru fărădelegea sa, M-
am întărâtat o clipă şi stând ascuns, l-am lovit întru mânia Mea. Şi el,
răzvrătit, mergea pe calea inimii sale! Am văzut căile sale şi îl voi vindeca, îl
voi povăţui, îl voi odihni şi îl voi mângâia… (Îs. 57:15-18).

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, dacă păcătuieşte şi se pocăieşte, va găsi întru El


un Judecător blând. Ştii prea bine ce-I spune Psalmistul lui Dumnezeu: De Te
vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea sta înaintea Ta? Adică:
Dacă Tu eşti aspru cu păcatele noastre, cine se va izbăvi? Apoi adaugă că nu
este aşa, ci Domnul iartă cu milostivire pe păcătos, şi pentru aceasta sfârşeşte
biruitor, zicând: Că la tine, Doamne, este milosivirea (Ps. 129: 3).

Spune-mi, cunoşti vreun păcătos care s-a pocăit şi pe care Dumnezeu să nu-l
ierte? Măcar unul? Nu, nu vei găsi nici unul. Dar în Scriptură avem
nenumărate exemple (atât în Noul cât şi în Vechiul Testament), în Vieţile
Sfinţilor şi în alte texte în care cei ce s-au pocăit chiar şi de cele mai cumplite
păcate – chiar şi în ultimul ceas – au primit iertare. Fiecare om are multe păcate,
iar dacă Dumnezeu ar fi Judecător aspru şi drept 1 , nimeni n-ar putea trece de
cercetarea Sa sau ca să zicem aşa, n-ar lăsa pe nimeni să intre într-o viaţă
veşnică şi fericită. Dar nu te înfricoşa: Însuşi Judecătorul tău zice despre tine cu
pogorământ plin de milă: Carnea este neputincioasă [slabă] (Mt. 26: 41),
adică: “Tu, omule, eşti neputincios şi ai nevoie de bunătate, de compătimire de
la Atotmilostivul Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu mărturiseşte despre Sine: Eu nu

1
Mai exact: după acrivie. Adică, de ar socoti cu de-amănuntul cele rele ale noastre şi le-ar
judeca în consecinţă…Totuşi, trebuie spus că dreptatea lui Dumnezeu e mai presus de ceea
ce înţelegem noi prin dreptate, adică mai mult în sensul juridic al termenului. Drept care, a
căuta să socotim cât este peste fire omului să socotească căile şi judecăţile lui Dumnezeu,
înseamnă a da dovadă de lipsă de evlavie şi credinţă faţă de minunatele taine ale lui
Dumnezeu.
voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să
fie viu (Ezec. 33: 11).

Întru început, lui Adam nu i s-a cerut nimic penru a fi în Rai: el a primit totul de
dinainte. De la tine, fireşte, se cere participarea la lucrarea de a te mântui a
lui Dumnezeu. Hristos a plătit toată datoria ta, dar El doreşte din partea Ta,
din dragoste pentru El, să contribui cu o singură drahmă la plătirea datoriei
tale, pentru care El şi-a dat sufletul Său pentru tine. Dumnezeu doreşte şi te
cheamă să fii impreună-lucrător la mântuirea ta. Desigur că fără ajutorul lui
Dumnezeu nu poţi dobândi mântuirea, nici Dumnezeu nu te poate mântui
fără ajutorul tău. Aici stă cinstea pe care El o dă voii tale libere şi în iconomia
mântuirii tale, unde găsim atât mila lui Dumnezeu cât şi dreptatea Lui: milă –
pentru că în lucrarea mântuirii tale aproape totul vine de la Dumnezeu;
dreptate – pentru că acest mic “aproape” trebuie să fie un lucru al voinţei
tale, efortul şi osteneala râvnei tale.
Întotdeauna şi în toate ţine-te de Dumnezeu, Mântuitorul tău.

Un dascăl de înot, în timp ce-l susţine pe ucenic deasupra apei şi-l împiedică să
se înece, cere în acelaşi timp ca ucenicul, la rândul său, să-şi mişte mâinile şi
picioarele în mod corect, altfel nu va învăţa niciodată să înoate. Tot astfel şi
Dumnezeu voieşte să te înveţe, cât eşti în această viaţă, să te deprinzi cu căile
vieţii dudovniceşti şi veşnice şi să te pregătească pentru o viaţă conştientă şi
veşnică cu El, care este Însăşi Fiinţa Bunătăţii. Pentru aceasta se cere
participarea ta, penru aceasta trebuie să cultivi întru tine bunătatea şi să lepezi
răutatea. La înot, este de trebuinţă ca apa să fie trasă cu mâinile înapoia celui ce
înoată, lovind-o în acelaşi timp cu picioarele. Tot aşa, depinde de tine să-ţi
foloseşti “mâinile”, înţelese duhovniceşte 2, să te mişti înainte şi să-ţi foloseşti
“picioarele” pentru a da la o parte tot ceea ce te împiedică a continua în
înaintarea duhovnicească.

Ia aminte la această povaţă: Fereşte-te de rău şi fă bine (Ps. 33: 15). Iar
Domnul te cheamă prin Proorocul: Învăţaţi să faceţi bine (Îs. 1:17). Din nou,
dacă dascălul de înot vede că ucenicul său, după ce a început să înoate singur,
are probleme şi se află în primejdie de a se îneca, se grăbeşte să-l ajute sau mai
degrabă îi stă alături neîncetat, sprijinându-l degrab şi ajutându-l pentru a face
faţă valurilor ce-i vin din faţă. Şi vai acelui ucenic care, sigur pe sine şi cu bună
ştiinţă înoată în ocean înainte să fi învăţat să înoate cum trebuie şi fără a lua
aminte la îndrumările dascălului.

Pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu şi a încerca să te fereşti de păcat, nu


este destul doar să ai hotărâre în inimă şi ceea ce se numeşte putere a voinţei,

2
Sau cu mintea, înţelegător.
deşi amândouă acestea sunt trebuincioase a le avea de partea ta. Ceea ce trebuie
să ai pentru mântuire este ajutor de sus, adică harul Duhului Sfânt, fără de
care este cu neputinţă a fi mântuit, căci războiul tău nu este o luptă dintre om
şi alt om, ci o luptă împotriva duhurilor netrupeşti ale răului, lupta unei fiinţe
umane neputincioase împotriva prinţului acestei lumi şi numai prin harul
Duhului Sfânt eşti destul de tare să-ţi biruieşti potrivnicii.

Într-o sămânţă e pusă puterea de a creşte, cu alte cuvinte, voinţa ei de a creşte.


Dar dacă nu e pământ, raze de soare, sămânţa nu va încolţi şi dacă nu e
umezeală, mugurul va muri. Înţelege aceasta în sens duhovnicesc: “sămânţa”
este pricina ce ţi-o dă Dumnezeu pentru a face binele atâta cât eşti în această
viaţă; “Soarele Dreptăţii”, Care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan
1:9), este Domnul nostru Iisus Hristos; iar “stropirea” seminţei cu rouă este
lucrarea harului Duhului Sfânt. De aceea, roagă-te lui Dumnezeu în ziua
Cincizecimii, roagă-te Duhului Sfânt ca să fii, într-un sens duhovnicesc, ca
un pom sădit lângă izvoarele apelor care-şi va da rodul său la vremea sa (cf.
Ps. 1:3).

Este cu putinţă a înţelege pilda talanţilor ca timp al vieţii dat omului. Talantul
este ceva pe care un om nu îl poate avea prin lucrarea proprie; talantul este
dat omului de Dumnezeu. Totuşi, nu este chiar un dar (deşi omul îl poate
folosi pentru propriul câştig); aparţine lui Dumnezeu şi trebuie în cele din
urmă înapoiat Acestuia. Unii oameni trăiesc vieţi îndelungate, alţii mai scurte,
dar fiecare este în stare de a-şi întrebuinţa viaţa pentru a face bine. Cel ce nu
face astfel, se distruge fiinţial. Talantul este de asemenea darul dragostei pe
care Dumezeu a sădit-o în inima omului şi pe care el trebuie să o sporească în
timpul vieţii; talantul este harul Duhului Sfânt sădit în om pentru viaţa
veşnică şi pentru a face bine. Şi astfel, “talantul” este timpul vieţii acesteia dat
nouă pentru a face bine;

Frate, caută o tâlcuire la această pildă în scrierile Sfinţilor Părinţi. Eu, un biet
nemernic, am arătat doar câteva gânduri, care pot fi adevărate sau greşite. Nu
ştiu 3.
3
Sfârşitul acestui cuvânt arată profunda smerenie a bătrânului. El nu aruncă îndoială în
cuvintele sale, cum ar părea la prima vedere. El îşi arată nimicnicia sa. Lasă totul pe seama
lui Dumnezeu sau ne trimite să-i cercetăm pe Sfinţii Părinţi de dinaintea lui, se încrede cu
desăvârşire în Dumnezeu, ca El să adeverească cuvintele sale în mintea celor ce le primesc.
El nu-şi impune cu o râvnă nesocotită învăţătura, nici nu vrea să caute niscai argumente
imbatabile din Sfânta Tradiţie (deşi se foloseşte şi de ea) prin care să-i facă praf pe cei care-l
ascultă. El îşi arată propria trăire duhovnicească prin însuşi felul său de a fi, încrezându-se
mai puţin în dreptatea cuvintelor sale. Nădăjduieşte că, prin cuvintele lui, dreptatea lui
Dumnezeu să lucreze şi să-i folosească şi pe cei ce-l ascultă, pe care el îi îndeamnă, mai mult
sau mai puţin tacit, să transpună în viaţă sfaturile sale, zicându-le adesea, “cunoaşte
frate”…, adică “convinge-te şi tu, aşa cum m-am convins şi eu…”.
Iar acum, frate, îţi voi spune cum pune diavolul în inimile noastre un simţământ
de deznădejde pentru a ne slăbi eforturile şi dorinţa de mântuire. El vrea să ne
facă să credem că nu ne putem mântui cu nici un chip, că aceasta e cu putinţă
numai pentru sfinţi, pentru locuitorii pustiului, mucenici, mărturisitori şi mari
asceţi, dar nu pentru noi, păcătoşii, care nu ştim nici măcar să ne pocăim cum se
cuvine.

Cunoaşte, frate, că El a sădit aceleaşi simţăminte de deznădejde şi slăbiciune


şi în aceşti sfinţi, insinuând că vieţile lor erau zadarnice şi că nevoinţa lor este
fără folos sau destul de neînsemnată penru a fi primită de Dumnezeu pentru
mântuirea sufletelor lor. Dar ei au respins aceste provocări ale ispititorului şi
s-au arătat, precum ştim, biruitori.

Aşa şi tu, să lepezi departe de la tine aceste gânduri şi să ai nădejde tare. Dacă te
simţi îndemnat să iei asupra ta o nevoinţă mai mare decât cea care ţi s-a dat ca
ascultare în mănăstire sau de către bătrânul tău, fă, dar, după gândul tău, dar
numai prin binecuvântarea părintelui duhovnic sau a bătrânului. Fără această
bine-cuvântare, nici o nevoinţă, mică sau mare, nu-ţi va fi de vreun folos şi va fi
socotită ca nimic. Şi nu-l sili în vreun fel pe părintele tău duhovnic sau bătrânul
tău să-ţi dea o astfel de binecuvântare; lasă mai degrabă totul la voia şi
responsabilitatea lui pentru tine înaintea lui Dumnezeu. În general, nu încerca să
întreprinzi nimic, niciodată, fără o binecuvântare. Te-ai încredinţat bătrânului
tău cu toată viaţa, iar Dumnezeu l-a însărcinat cu călăuzirea ta cum se cuvine.
În viaţă duhovnicească totul trebuie făcut cu cea mai mare umilinţă,
întotdeauna zicând Părintelui Ceresc “Facă-se voia Ta!”

Desigur că sfinţii, în dragostea lor pentru Dumnezeu şi pentru slăvitele lor fapte
de nevoinţă, vor moşteni ceva deosebit de măreţ, dar chiar şi pentru tine, care-ţi
lucrezi mântuirea, este gătită mântuirea. Şi să ştii că dacă vei primi – după
aşezarea sufletului – cel mai puţin în Împărăţia Cerurilor, faţă de marea
răsplătire a sfinţilor, acest “puţin” va fi uriaş şi va depăşi cu mult toate
aşteptările tale; va depăşi orice ai fi putut tu nădăjdui sau închipui – în aşa
măsură încât nici nu se poate gândi sau rosti în cuvinte, că Dumnezeu nu dă
Duhul cu măsură (Ioan 3:34), şi milostiv şi îndurat este Domnul (Ps. 110: 4),
milostiv, îndurat şi indelung-răbdător (Ioil 2:13).

Cu adevărat, diavolul a dat lovitura cumplită neamului omenesc. Iar noi ne-am
împotrivit şi am pierdut Raiul, şi bucuria, şi nemurirea. Am cedat fără luptă
toată cetatea vrăjmaşului. Dar în război, aceasta nu e prima bătălie care
hotărăşte urmarea. Nu s-a întâmplat adesea în istorie ca neamurile şi marile oşti
să sufere înfrângeri şi pierderi, să rămână fără cele necesare luptei, să se retragă
şi în general, să sufere lipsuri, pierderi şi necinste? Cu toate acestea,
comandanţii iscusiţi nu s-au predat şi nu şi-au îngăduit să fie cuprinşi de
deznădejde, ci au continuat războiul şi în ciuda tuturor înfrângerilor pe care le-
au suferit înainte, ei au dat vrăjmaşului o lovitură neaşteptată, ieşind în cele din
urmă biruitori.

Tot aşa, frate, nu te îndoi de biruinţa ta. Dacă continui lupta şi nu laşi jos
armele şi nu părăseşti câmpul de luptă, ci, mai degrabă, nu bagi în seamă
înfrângerile de dinainte, dacă ţii cu tărie scutul credinţei şi ţii pe cap coiful
mântuirii şi nu laşi să-şi scape sabia duhului, adică sabia cuvântului lui
Dumnezeu (cf. Ef. 6: 16-17), atunci vei câştiga biruinţa, şi premiul va fi al
tău. Este Cineva care va lupta alături de tine şi dacă chiar vrei să ştii, El deja
l-a biruit pe vrăjmaş, care [vrăjmaş] este şi vrăjmaşul tău. Dumnezeu Însuşi
este cu tine; El este Compatriotul tău, Apărătorul tău, al tău cu totul.

Cu numele Lui, cu nădejde în El şi cu dragoste faţă de El, du-te şi luptă!


Dacă eşti rănit, adică dacă păcătuieşti într-un fel sau altul – fiindcă lupta nu
e uşoară şi vrăjmaşul e iscusit în a da lovituri - nu te descuraja, căci pentru
un creştin nici o rană nu poate fi mortală. Vino la spitalul de pe linia
frontului, adică la Biserică şi aici pocăieşte-te de păcatele şi de neputinţele
tale, şi rănile tale se vor vindeca de îndată. Săgeata păcatului care te-a
vătămat este scoasă şi rana deja nu mai este. Întoarce-te dar înapoi la lupta
cu vrăjmaşul. Iată, vrăjmaşul ţi-a smuls printr-o lovitură sabia; cum s-ar zice,
te-a aruncat într-o stare de slăbiciune prin temeri, mâhniri, nenorociri, care,
ca să zic aşa, te-au dezarmat. Pleacă-te cu smerenie înaintea voinţei lui
Dumnezeu, apleacă-te şi apucă armele, mustră-te pentru slăbiciune şi
respinge atacul vrăjmaşului. Dacă lucrezi astfel, vei ieşi biruitor şi, ca
biruitor, vei fi încununat.

O, creştine, tu eşti ostaş al lui Hristos în această viaţă şi nu eşti chemat la o


vieţuire obişnuită, paşnică, liniştită, ci la război, la un război cumplit. Dacă în
acest război vei fi biruitor, te vei bucura de pace, cinste şi fericire în veacul ce
va să vină.

Inima ta e mică. Nu primi nimic de prisos. Lasă loc în inima ta numai pentru
Dumnezeu şi pentru dragostea ta pentru El. Pentru acest scop te-a adus
Dumnezeu în lume şi ţi-a dat un suflet raţional – ca să dobândeşti mântuire şi
să stai cu Dumnezeu pentru totdeauna în veşnica viaţă şi bucurie.

O, monahule, dac-ai şti cât de fericit eşti şi ce “parte bună” ţi-ai ales! Iubeşte pe
Dumnezeu, Care ţi-a dat această fericită soartă pe pământ şi fii credincios
Domnului Iisus Hristos până la moarte (cf. Apoc. 2: 10), încredinţat de
dorinţa Lui tare de a te mântui şi de a te ajuta în toate.
Cunoaşte de asemenea că este cu neputinţă să nu fii mântuit dacă faci efortul
de a-ţi întinde firava ta mână către puternică “mâna dreaptă” a lui
Dumnezeu – aceste este harul lui Dumnezeu care te cheamă către mântuire,
oferindu-ţi un ajutor puternic în acest scop, în vreme ce “mâna” ta este
puternică şi lucrătoarea dorinţa de a fi mântuit, şi dragostea ta pentru
Dumnezeu şi credinţa. Predă-te cu totul lui Dumnezeu; smereşte-te înaintea
Lui şi înaintea fraţilor tăi, înaintea altora; dispreţuieşte-te; socoteşte-te ca
nimic, ca vameşul din Evanghelie (cf. Luca 18), şi te vei mântui.

Omul smerit dobândeşte mântuirea şi primeşte harul lui Dumnezeu.

(Extras din cartea “Cugetările unei inimi smerite. Un document din secolul al
XV-lea despre viaţa duhovnicească“.)
Hristos este totul

1. Bătrânul Porfirie zicea: “Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe
Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos“.

2. Acelaşi bătrân adăuga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru. El este
tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici
melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi
împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină,
Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate
lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le
dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El“.

3. Amfilohie, bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din
pricina numeroaselor sale ocupaţii: “Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-
L faci să se aşeze în anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi
de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi,
dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă. Uneori încă, eşti atât de ocupat
că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!“.

4. Acelaşi Bătrân zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos în el vede toate lucrurile
sumbre şi dificile“. Şi încă: “Până ce inima omului nu este locuită de Hristos, el
are loc pentru bani, pentru averi şi pentru creaturi“.

5. Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, bătrânul


Porfirie zicea: “oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând
aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar
din spate suntem războiţi! Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa
noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea
omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet
acolo unde trebuie“.

6. Bătrânul Epifanie zicea: “Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite


de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru
Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!“.

7. Antim, bătrânul din Chios, spunea: “Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu
poate fi mişcată nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe
pământ“.

8. Bătrânul Eusebiu, de la Frăţia Zoi, scria unui fiu de-al său duhovnicesc:
“Atunci când Dumnezeu se îndepărtează de om, acesta, nu numai că se
prăbuşeşte în tot felul de păcate şi nedreptăţi, dar el pierde şi credinţa.
Dumnezeu te-a făcut creatura Sa şi, prin credinţa ta în El şi voinţa ta de a
creşte după voia Sa, El te face copilul Său, prevăzând toate lucrurile ca un Tată
plin de dragoste şi are grijă de viitorul tău ca tu să devii desăvârşit“.

9. Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe


om, bătrânul Antim zicea: “Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune
omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mângâiere prin intermediul unei
persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfârşită a lui Dumnezeu se foloseşte de
toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mântui“. Bătrânul
adăuga: “Dumnezeu îl ajută pe om, fie printr-un părinte duhovnicesc pe care-l
face să-l cunoască pentru a-l îndruma, fie printr-un înger care-l luminează, fie
printr-un gând bun pe care îl sugerează, sau printr-o descoperire dumnezeiască
pe care i-o acordă“.

10. Bătrânul Ieronim zicea: “Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de
astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-l Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea
ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor.
Dumnezeu va ajuta“.

11. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, bătrânul Antim, noul sfânt
din insula Chios, sublinia: “Dumnezeu nu-i separă pe drepţi de păcătoşi nici nu-i
compară pe cei răi cu cei buni. Albina, dacă găseşte un pic de zahăr pe o
scrumieră, nu importă cât de murdară este aceasta, va lua zahărul pentru a face
din el miere. Dumnezeu nu se uită dacă omul se găseşte în păcat sau în virtute,
nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să Se apropie pentru
a-i veni în ajutor“.
(Din Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis; Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2004, traducere – IPS Andrei al Alba-Iuliei)
Profesor Vasile Gogonea - Duminica a 9-a după Rusalii: Lumina, şi
Adevărul, şi Viaţa - Dumnezeu biruiește în noi acea teamă covârșitoare a
firii!

Se va citi la Sfânta Evanghelie despre minunea Umblării pe mare și Potolirea


furtunii (Matei 14, 22-34), ca un semn inconfundabil al biruinței covârșitoare a
Lui Dumnezeu asupra firii noastre omenești, copleșită uneori de frică și de
spectrul paralizant al păcatului și al deznădejdii vieții acesteia trecătoare, atât de
greu încercată de grijile lumești, când stihiile sunt aievea năpustite și parcă
ajung înlăuntrul sufletului nostru.

«Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă!»

Sfânta Evanghelie ne relatează că în vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să


intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da
drumul mulţimilor care se hrăniseră cu pâine și pești, iar El, S-a suit în
munte, ca să Se roage, dar făcându-se seară, era singur acolo, când corabia
era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

La a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Dar,


văzându-L umblând pe mare ca pe uscat, ucenicii s-au înspăimântat, zicând
că e nălucă, şi de frică au strigat.

Dar el le-a vorbit îndată: “Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”!


Atunci Petru, răspunzând, a zis: «Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la
Tine pe apă». El i-a zis: “Vino”! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers
pe apă şi a venit către Iisus.

Dar, văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat cu


disperare: «Doamne, scapă-mă»! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat
şi i-a zis: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?

Atunci, suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul, iar cei din corabie I s-au
închinat zicând: «Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu»!

Apoi, trecând cu toții marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Se cunoaște că după întristarea provocată de omorârea mişelească a Sfântului


Ioan Botezătorul, evanghelistul Matei ne spune că Iisus a plecat singur cu
corabia, în loc pustiu (Mt. 14, 13) ca să se roage, dar a fost aflat de mulţimile de
oameni din cetăţi, cei cinci mii de bărbaţi cu femeile şi copiii lor, cărora le-a
vindecat bolnavii şi pe care i-a hrănit către seară din cina iubirii care sporeşte
merindele şi face din puţin mult și îndestulat.

De aceea, ucenicii, îndemnaţi să hrănească mulţimea de oameni, după petre-


cerea lor minunată cu Domnul, au fost siliţi de Acesta să intre în corabie şi să
treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor (Mt.
14, 22). Aşadar, ucenicii călătoresc cu corabia cu care Domnul a venit în pustia
unde S-a rugat şi apoi a hrănit şi a vindecat sărmanii.

Ni se relatează, așadar, că era noapte, că Iisus Domnul Se ruga în munte (v.


Matei 14, 23), când ucenicii Săi se luptau cu valurile furioase ale mării (v. Ioan
6,19) şi deodată L-au văzut pe Iisus pe mare, mergând alături de ei, care nu
venea pe un colac de salvare sau înotând, ci, păşind pe valurile mării (v. Marcu
6, 48), lucru imposibil unor muritori ca noi.

De aceea, ucenicii Săi, când L-au văzut, au crezut că este o nălucă şi au strigat
de frică, s-au tulburat și i-a cuprins teama covârșitoare a firii omenești. Evident,
un om simplu, oricât ar încerca, nu va reuşi ca să păşească pe apă, deoarece la
primul pas pe care-l va face se va afunda, însă Hristos a făcut acest lucru pe care
nu-l poate face nici un om de pe pământ: a păşit pe apa mării, tocmai pentru că
era Dumnezeu adevărat.

“Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?


Sfânta Evanghelie ne mai învață că Mântuitorul Hristos a «silit» pe ucenicii Săi
să urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării, care nu era o mare cu
adevărat, ci, era un lac, dar pe care ei îl numeau mare.

Deci, ucenicii au intrat în corabie şi au trecut pe malul celălalt, iar libertatea de a


vrea Cuvântul Evanghelic este că Hristos «a silit», în pofida faptului că Hristos
nu sileşte niciodată pe nimeni!

Chiar atunci când făcea minunile de vindecări, îi întreba pe bolnavi: “Vrei să te


faci sănătos?” Poate că era o întrebare care producea multă mirare: Doamne,
cum să întrebi un om, dacă vrea să se facă sănătos? De fapt, de ce întreba Iisus
Hristos întotdeauna? Pentru ca să lase omului libertatea de a vrea sau de a nu
vrea ceva. Omul are libertatea să vină la biserică, are libertatea să nu vină la
biserică, are libertatea să postească, are libertatea să nu postească, omul este
liber să trăiască în desfrânare, dar omul este liber şi chemat în Biserica lui
Hristos să se cunune şi să aibă cu toată lumea o relaţie normală, omul este liber
să se călugărească, este liber să rămână singur, este liber să se căsătorească după
regulile și normele pe care le acceptă și le impune societatea.

Deci, omul se desfată într-un «imperiu» sui generis al libertății depline, cum s-
ar spune!

Dar, există și un moment de echilibru la Dumnezeu. Pentru ca răul să nu biruie


binele, poate e necesar ca, din când în când, să producă Dumnezeu echilibru.
Observăm că se impune acest echilibru necesar. Pare chiar paradoxal, dar
Dumnezeu ne așteaptă mereu, în pofida faptului că Evanghelia Duminicii
acesteia ne spune că anumite lucruri trebuie să le facem siliţi.

Accepţi să fii ucenicul meu? Şi ei au acceptat. Dacă accepţi să fii ucenicul Meu,
atunci trebuie să accepţi ce zic Eu!

Deci, Mântuitorul Hristos chiar sileşte pe aceia care au acceptat să fie ucenicii
Lui, pentru că și noi am acceptat să fim ucenicii Lui. Mai întâi la Botez, prin
naşi, apoi încet-încet, cunoscând, crescând cu vârsta, prin propria noastră
hotărâre, iar în ultimă instanță, de mai multe ori, prin Taina Spovedaniei, când
acceptăm să fim fiii, ucenicii lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu este capul Bisericii, această instituţie fundamentală, pentru


că nu vorbim la modul simplist despre biserica de zid, despre preoţi sau episcopi
sau patriarhi sau credincioşi, ci toţi la un loc, socotindu-ne ca instituţie dumne-
zeiască şi omenească. Iar Biserica aceasta sfântă, «sobornicească și apos-
tolească», vine şi pune reguli, norme, iar din moment ce ai acceptat să fii în
Biserică, aceste norme sunt obligatorii, nu mai sunt la voia liberă a omului, căci,
dacă accepţi să fii ucenic, atunci trebuie să respecţi și regulile!

Numai în acest fel, spunem că Dumnezeu biruiește în sufletul nostru ceea ce se


arată a fi, de cele mai multe ori, teama covârșitoare a firii!

“Eu sunt Cel ce prin certare vă îndrept! Eu sunt Învăţătorul vostru, Pedagogul
vostru”

Poate că ne vom întreba: de ce Hristos Mântuitorul nostru, i-a lăsat pe ucenicii


Săi să se frământe și chiar să se nedumerească atâtea momente? De ce nu a
poruncit să se potolească furtuna chiar din prima clipă, de când a început?
Evident, pentru binele lor! Orice face Dumnezeu, El face pentru binele nostru,
indiferent dacă noi înţelegem sau nu acest lucru.

Mai întâi, Domnul a vrut să-i lase pe ucenici să se «caute» înlăuntrul sufletului
lor, să se lupte cu ei înșiși, să devină mai maturi, mai experimentaţi, pentru că în
curând urmau să pornească în lume pentru a-L propovădui pe Iisus Hristos,
unde aveau să întâmpine situaţii mult mai grele decât acestea din Sfânta
Evanghelie.

În cel de-al doilea rând, să reținem că dacă i-ar fi ajutat pe apostoli din prima
clipă când s-a iscat furtuna, fără ca ei să se ostenească vreun pic, n-ar fi simţit
ajutorul Său la adevărata lui valoare, la adevărata lui dimensiune, dar, acum,
când erau epuizaţi trupeşte şi sufleteşte, L-au simţit pe Hristos ca pe un adevărat
Izbăvitor al vieții lor, Învățătorul demn de a-L urma în orice împrejurare.

Nu putem descrie cu câtă desfătare și cu câtă încredere au deslușit în acea


noapte grea cuvintele Sale: “îndrăzniţi, nu vă temeţi! Eu sunt”, (Matei 14, 27),
ca să nu mai spunem și despre marea dorință de a merge cu El mai departe, în
«barca» Bisericii dreptmăritoare.

În cele din urmă, dacă extindem puțin perspectiva de abordare, Sfinții apostoli,
văzându-L pe Hristos venind după atâtea ore de încercare, au primit mesajul că
şi dacă nu este lângă ei, Hristos ştie de ei, îi vede, îi urmăreşte şi întotdeauna El
aşteaptă clipa potrivită pentru a-i ajuta. În acest fel, au înțeles că uneori pot
cădea în greutăţi, în furtuni, dar nu vor fi niciodată singuri, pentru că Hristos îi
va vedea, îi va urmări şi, atunci când El Însuşi va considera, le va da ajutorul
mântuitor, cel care biruiește în sufletul nostru teama covârșitoare a firii.

Căci, Hristos Mântuitorul ne spune atât de minunat: “Eu sunt Cel ce prin certare
vă îndrept (educ). Eu sunt Învăţătorul vostru, Pedagogul vostru”, spunea
Domnul israeliţilor.
Dumnezeu este Profesorul cel mai exigent, deoarece este Atoateînțelegătorul şi
în același timp Iubitor de oameni, pentru că ne învaţă ceea ce vrea El Însuşi.

Întotdeauna, Dumnezeu știe cum şi când să îngăduie durerea noastră (v. Iov 5,
18), așa cum «Olarul ştie cât trebuie să rămână lutul în foc pentru a deveni
cărămidă; nici mult, încât să se sfărâme, nici puţin, încât să se moaie. Deci, îl
lasă atât cât e nevoie. Şi Dumnezeu cunoaşte cât trebuie să ne lase în cuptorul
încercărilor», ne spune Sfântul Efrem Sirul, pentru că orice încercare ne vine, va
fi pe măsura puterilor noastre.

De aceea, să nu uităm nicidecum ceea ce ne spunea vrednicul întru pomenire,


Bartolomeu Anania, că «În Mănăstirea Hurezi, şi anume în pridvorul bisericii
bolniţă, poate fi văzută următoarea scenă: Pe apa unui fluviu pluteşte o corabie
cu vâsle. În spate, la cârmă, Iisus Hristos. În faţă, la proră, Sfinţii apostoli Petru
și Pavel. Pe laturi, trăgând la lopeţi, cuvioşii părinţi. Pe mal, capii ereticilor, cu
nişte cârlige lungi în mâini, străduindu-se să o agaţe şi să o abată din drum. În
mijlocul corabiei, pe un podium, o masă. În jurul mesei, preoţi şi arhierei în
odăjdii. Pe masă, o cutie mică, în care poate fi uşor recunoscut un chivot în care
se păstrează, de obicei, Sfânta Euharistie, adică Trupul şi Sângele Domnului.
Aşadar, în aceeaşi navă, Hristos istoric şi Hristos euharistic. Corabia este
Biserica, adică Împărăţia cerurilor în devenire, iar în mijlocul ei se află
Liturghia, adică Împărăţia cerurilor, statică şi dinamică în acelaşi timp, oferind
pregustarea celei finale, desăvârşite şi veşnice», ca o dovadă că în viața noastră,
Corabia pe care Domnul o încredinţează ucenicilor Săi şi pe care revine în
furtună, umblând pe valurile învolburate ale istoriei, este un semn profetic al
Bisericii ca arcă a salvării umanităţii şi a făpturilor noastre.

Deloc întâmplător, bisericile noastre au forma simbolică de corabie, iar Hristos,


Cel care stă la cârmă, salvează lumea din potopul secularist al istoriei, mai ales
că la prora, la catargul corabiei se află Fecioara Maria, Maica Domnului, ea
însăşi proră eshatologică a Bisericii, cristelniţă, potir şi arcă a mântuirii, când
Însuși Dumnezeu biruiește cu puterea proniei cerești acea teamă covârșitoare
dinlăuntrul sufletului nostru!
Pr.Bogdan - Predică la Duminica: Umblarea pe mare

Pr.Bogdan,Capela Sturtza, Baden-Baden,Germania

În Evanghelia de astăzi ni se arată Mântuitorul care vine în corabia prinsă, pe


timp de furtună, în mijlocul lacului călcând pe apă și pe care, văzându-l Petru, îl
ispitește zicând: „Doamne de ești bunul Dumnezeu,fă să vin la Tine”. Și atunci
Hristos, ca să arate puterea lui Dumnezeu, îi zice: „Îndrăznește”. Petru pășește
pe mare, zice Scriptura, înconjurat de vânt şi valuri,e cuprins de teamă, începe
să se scufunde și în disperarea aceea zice: „Doamne ajută-mă!”; iar Mân-
tuitorul, certându-l cu „Puțîn credinciosule”, întinde mâna şi-l salvează. Petru nu
era necredincios, ci puțin credincios. Vedeți că nu este suficientă credința
minimalistă ,ci credința în toată plinătatea ei. Și întinzând mâna, l-a tras din
căderea lui în apă.

Această pericopă evanghelică zugrăvește, poate, cel mai frumos lumea în care
trăim. O lume în care din ce în ce mai mulți coboară din corabie. Totdeauna
Biserica a fost comparată cu acest frumos termen de corabie, adică locul în care
te poți adăposti , pe mare în timpul unei furtuni, și lăcașul care nu te lasă să te
înneci în valuri, iar cei ce se adăpostesc în corabie, casă de ajutor a acestei vieți
găsesc.
Așa și noi, suntem pe o mare din ce în ce mai agitată care este această lume.
Suntem pe o mare care nu mai are liniște și care se pune împotriva cursului
viețîi noastre, fiindcă trăim fiecare dintre noi această stare, când dorim să facem
mai mult, mai bine și nu totdeauna reușim. Acest curs potrivnic al viețîi, tul-
burat.

Și atunci vedem că de multe ori, fiindcă societatea promovează omul autonom:


coborâm din corabia noastră, mergând pe mare, că noi știm singuri. Așa ni se
întâmplă când părăsim pe Hristos, Biserica, și mergem pe drumul nostru că
vorba aia, zicem noi în sinele nostru cu trufie: credința mea este în suflet, nu
trebuie să merg cu ceilalți în Biserică să o arăt. Și atunci cu trufie îți trăieșţi
viața și mergi crezând că tu ești cel mai tare, crezând în știința extremizată,
știindu-le pe toate, nemaiavând nevoie de Biserică.

Și pornești pe mare singur pentru că tu poți, și deodată te trezești înecându-te.


Unii se înneacă deodată, alțîi mai apucă să zică precum Sfântul apostol Petru:
„Doamne ajută-mă!”; ăia care mai au puțină credință, mai apucă să strige.
Vedeți, ne pierdem și ne înnecăm în valurile acestei vieți, ajungem oamenii
evidenței trupului.

Zicea un Sfânt Părinte ,foarte frumos: „Oamenii de ştiinţă spun că ştiinţa sigur
este lumină. Uite că și Sahara este cel mai luminos loc de pe pământ, dar este un
loc mort”. Vedeți de multe ori ne bazăm pe evidenţele acestei vieţi ultimative.
Ceea ce spun cercetătorii de la Oxford, este lege pentru noi, că doar au văzut ei
în eprubete, au cercetat, vine părintele ăla care zice altceva, nu se poate,că doar
ăia au cercetat şi deci aşa trebuie să fie și căutăm aceste evidențe cu creierul
spălat şi cu senzorii închişi, nemaiştiind unde ne este casa, corabia care ne
salvează.

Paradoxul UE, care după cercetări minuţioase, îndelungate au ajuns la concluzia


că apa nu hidratează. Maxima vieţii, păi nu mai bea apă, bea ţuică, cât de mici
suntem în suflet și cum suntem purtați de valurile acestei vieţi pe care noi
credem că le stăpânim, până începem a ne scufunda, fiindcă, aici e foarte
interesant, omul care iese din comuniune nu mai are pasul sigur. Petru a făcut
primii doi paşi singur şi apoi temându-se văzând valurile, s-a înspăimântat și a
început să se scufunde.

Aici, diavolul, când ieşi din comuniune îţi dă doi, trei paşi să simţi tu sigur că
mergi pe drumul bun, şi cum urci tu sigur către cer şi deodată ajungi să simți
cum te scufunzi că eşti prea greu, viața ta te-a îngreunat, tot ceea ce ai trăit,
generic numind - păcate.
Păcatele, este păcat să le săvârșești, dar și păcat de tine că le-ai săvârșit. Dar
sunt și fel de fel de greutăţi care atârnă și te scufundă îngreunând mersul pe
calea acestei vieți.

Biserica este singura păstrătoare a Mântuirii? Nu Biserica este, ci Hristos. El


este ce-L care o dă, dar Biserica este cea care păstrează această flacără a viețîi.
Veți spune că: Lasă, eu nu am nevoie de atele, merg singur, dar să spună cineva
dacă are piciorul rupt, poate să meargă fără sprijin, fără atele și atunci veți zice
că trebuie sprijin, recuperare, cât de complexă este aceasta, cât de serioasă și de
minuțios gândită întoarcerea la vindecare. Dar când e vorba de suflet ziceți „lasă
că nu e nevoie”, însă sufletul e cel care strigă ultimativ și profund în viața
aceasta.

Îl ispitim pe Hristos, îl ispitim pe Dumnezeu. Sumtem bombardați de informație


și citim, uneori chiar religios, lucru frumos, acumulăm informație și ne credem
destepți. Și nu mai avem nevoie de biserică. Începem să ne facem drumul
nostru, că doar am citit în cutare carte, știm noi, şi la un moment dat cădem şi ne
întrebăm: De ce Doamne?!

Trebuie să luăm totul cu măsura cuvenită. Tot ceea ce primești să treci prin
filtru firesc și să trăieşti în comuniune.

Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi, „Îndrăznește”, fiindcă Împărăția


Cerurilor este a noastră, în comuniune, nu numai a mea, a noastră ca şi copii a
lui Dumnezeu, şi lumea nu este numai a mea, ci este a noastră. Vedeţi, aici
diferenţa. Se simte în acţiunea omului de astăzi, omul care este egoist ,care vrea
să meargă singur pe valurile mării, care tratează lumea ca pe bunul propriu. Să
invățăm să trecem de evidențe și să nu mai trăim superficial, la suprafață.

Învăţătorul întreabă pe copil, cine aduce ploaia, şi tot el răspunde, norii,dar


copilul spune: Nu Dumnezeu aduce ploaia. El dă toate fiindcă e creaţia
Lui.Trebuie să învăţăm să nu o siluim şi să mergem în armonie firească cu
creaţia Sa, prin toate darurile primite de la Domnul.

Revenind la Evanghelia de astăzi, Hristos ne cheamă să rămânem în comuniune.


Vedeţi, fiecare ieşire din comuniune costă. Numai Petru a cerut să iasă. El a mai
deraiat de câteva ori până la sfârşit, până ce a ajuns sfânt, în egoism. Nu a fost
prima şi ultima lui ieşire vrând să se afirme în faţa celorlalţi ca să arate că el e
mai tare: „Doamne ştiu că eşti Dumnezeu, ţin să vin la Tine”; deja se credea
foarte bun, el putea deja să meargă pe apă. Atunci l-a smerit Dumnezeu şi i-a
zis: „Hai vino!” , ca să-i arate că nu e pregătit, nu să-l sperie. Dumnezeu nu ne
sperie şi nici nu ne lasă singuri în viaţă ci câteodată ne dă ceea ce cerem noi ca
să ne arate valoarea vieții şi să ne smerească. Venim şi zicem: Ne-a bătut
Dumnezeu…El nu bate, el ne dă exact ceea ce cerem ca să-ți arate unde erai şi
ce erai, unde era viaţa ta.

Să învăţăm să rămânem în comuniune, care înseamnă împreună rugăciune cu


celălalt, că vedeţi, societatea te învaţă să-ţi urăşti aproapele, să fii mai bun decât
el, dar niciodată nu-ţi spune să-l ajuţi să fie şi el mai bun. Teoria aceasta - să fii
cel mai bun şi să nu te uiţi în urmă la cel căzut, să calci pe capete, societate
drăcească care ne îndeamnă la a urî aproapele, nu te mai uiți lângă tine, tu să fii
cel mai bun.

Dar ca să fii cel mai mare trebuie să slujeşti celorlalţi ca şi celor dintâi, să te faci
slujitor lor, să înveţi să-i ridici pe ceilalţi şi atunci vei fi cu adevărat mare.

Să trăim în comuniune ca stare adevărată, să nu ne mai urâm, să nu ne mai


bârfim. A ajuns acestea ca ceva firesc, dar să ne iubim şi să ne ajutăm, nu merge
că nu iese profit.

Ştiţi varianta evrească : Pe lângă plopii fără soţ, adesea eu treceam, puteam să
trec şi printre ei, da ce folos aveam…

Cam aşa ne învaţă societatea de astăzi, totul trebuie să aibă un câştig. Doar
profit. Mulţumirea celui de lângă tine, nu există.

Şi aici icoana Mântuitorului care întinde mâna spre Petru să îl scoată din apă
chiar şi în obrăznicia lui, îl ridică din valuri şi îl aduce în siguranţă. Este icoana
modului în care noi trebuie să învăţăm să lucrăm pentru cei de lângă noi dacă
vrem să fim cei dintâi, aşa cum a vrut Petru. Vrei să fii cel dintâi? Fii întot-
deauna cu mâna întinsă şi îl ridică pe celălalt.

Să învăţăm să fim în comuniune, dar nu în comuniunea oricui, să fim selectivi


în viaţă, să fim pretenţioşi, să fim în comuniunea celor buni. Când săvârşim rău,
asta vine uşor şi de multe ori din comunitate ne alegem prieteni pe măsura şi
puterea ta de a bea, de a bârfi, de a exersa cele rele din viaţa ta, de aia nu-ţi alegi
prieten care te ajută să fii mai bun, fiindcă la un moment dat s-ar putea să te
simţi mic, să fii lezat când îţi întinde mâna, că eşti orgolios, ai sânge, te
deranjează şi nu ai nevoie de ei, ai nevoie de oameni care să-ţi confirme starea
ta. Să căutăm prieteni adevăraţi care să ne facă mai buni şi să populăm lucrurile
acestea.

Se încheie anul bisericesc şi este motiv de petrecere, dar prin post şi mulţumire.
Să ne întâlnim să mulţumim. Atunci omul zice: Hopa,petrecere,pune porcul pe
masă, ţuica şi zice că e starea de mulţumire când toţi pleacă sătui, beţi şi cu
starea de greaţă care nu iese cu nu ştiu câte medicamente ca să oprească starea
de vomă cauzată de bucuria întâlnirii cu vecinul.

Nu. Când încheiem o lucrare trebuie să aducem mulţumire Domnului.

Avem trei zile de post, miercuri, joi (tăierea capului Sfântul Ioan Botezătorul)
vineri, încheiem şi noi cu starea de mulţumire pentru acest an.

Avem obligaţia să fim mai frumoşi, mai buni, mai normali pentru că Hristos ne
vrea în normalitate, echilibrat. Să nu ne scufundăm în valurile acestei vieți.

Dumnezeu să ne întărească și să vă binecuvânteze, Amin!


Serafim Papacostas - Primejduirea şi salvarea lui Petru

Dar şi cei mai eroici dintre credincioşi au clipele lor de slăbiciune, de neputinţă.
Dacă şi, soarele, cel preastrălucit, are pete negre, ce lucru extraordinar, ca şi
omul să aibă neputinţe? Petru, umblând pe apă, a făcut experienţa puterii lui
Hristos. Dar trebuia să experieze şi propria sa slăbiciune. Slăbiciunea sa s-a
arătat în împuţinarea credinţei. Fiecare creştin trebuie neapărat să ştie cât de
mare este puterea lui Hristos, dar trebuie să ştie şi cât este de neputincios
omul.

Aşadar, Petru: "Văzând vântul puternic, s-a înspăimântat; şi începând să se


cufunde, a strigat zicând: Doamne mântuieşte-mă" (v. 30). Petru s-a
înspăimântat. Pricina spaimei lui n-a fost că vântul a sporit în intensitate în
clipa aceea, ci că credinţa lui s-a împuţinat. Cu cât el a stat cu ochii credinţei
fixaţi în sus, spre Hristos, spre porunca şi spre puterea Domnului, Petru a
mers nestânjenit pe deasupra valurilor mării. Dar când i-a trecut prin suflet
ideea de primejdie, când şi-a fixat atenţia spre vijelia puternică, atunci s-a
înspăimântat. Pare un lucru de necrezut că Petru, care nu s-a temut de mare,
deşi în ea se cufundă în mod sigur cel care ar vrea s-o treacă de-a dreptul
mergând, s-a temut atunci de vânt, căruia i se pot împotrivi chiar şi copilaşii.
Greşelile noastre morale produc de multe ori asemenea situaţii de necrezut. Din
clipa în care credinţa cea deplină şi încrederea în Hristos scade, numai când
teama înlocuieşte îndrăzneala, neliniştea şi tulburarea înlocuiesc pacea şi
liniştea sufletească. Acest lucru nu se întâmplă numai pe mare, pe timp de
furtună, ci şi pe uscat, pe timp frumos. De câte ori creştinul îşi pierde
încrederea în Hristos, cu privire la existenţa sa, la viitorul sau la mântuirea
sa, îndată urmează nelinişte, plângere şi necazuri negre. De multe ori
urmează ceva şi mai rău: creştinul ajunge în primejdia de a se cufunda în
adâncul deznădejdii.
Şi iată dovada: Petru "a început să se cufunde". Când credinţa lui a început să
şovăiască, numai decât i-a şovăit şi trupul şi a început să se cufunde. Să ne
gândim cumva că credinţa lui Petru era contraponderea greutăţii sale. Când
credinţa s-a clătinat, a intrat în lucrare greutatea. Şi este un lucru vrednic de
luare aminte că, pe Petru nu l-a ajutat atunci îndemânarea lui de înotător. Căci
Petru, ca pescar, ştia desigur să înoate. Atunci, încă, împuţinarea credinţei a
făcut fără folos şi această îndemânare a lui Petru. Experienţa ne învaţă
fenomenul următor: creştinii, a căror credinţă se împuţinează, nu numai că se
tem şi se tulbură, dar îşi pierd şi îndemânarea firească pe care au avut-o
pentru un anumit fel de activitate. Medici vestiţi, când un membru al familiei
lor este în primejdie, nu sunt în stare să-i dea nici cel mai neînsemnat ajutor
medical, iar în momentul suprem, îşi pierd capul de tot. Credinţa cea statornică
şi neîmpuţinată este, prin urmare, izvor de îndrăzneală, putere, pace, nădejde,
înţelegere şi mulţumire.
Dar, deşi credinţa iniţială a lui Petru a şovăit, a slăbit, totuşi nu s-a stins. I-a mai
rămas lui Petru atâta câtă trebuia ca să pună în mişcare acel mecanism minunat,
care se numeşte rugăciunea. De aceea Petru îndreaptă spre Mântuitorul un
strigăt fierbinte: "A strigat zicând: Doamne, mântuieşte-mă".

Iată leacul care s-a dovedit de necombătut, leacul drastic în împrejurări, în care
puţina noastră credinţă ne ridică în faţa valurilor de frică şi deznădejde, ca să ne
cufunde sufletul: rugăciunea. Iată scăparea: rugăciunea către Domnul
Atotputernicul. Fără îndoială că toţi oamenii, care mai păstrează puţină
credinţă, se roagă cu toţii, în zilele de neputinţă, de călătorie furtunoasă; în
zilele cu alte rele, din pricina cărora viaţa lor personală şi viaţa celor din casa lor
este primejduită.
Ei se roagă şi zic:
„Doamne, mântuieşte-ne”.
„Preasfântă Maică a Domnului, ajută-ne”, se roagă ei.

Din nenorocire însă oamenii nu acordă importanţă primejdiilor sufleteşti, în care


păcatul încearcă să piardă sufletele lor. Ei nu se gândesc că mai ales în aceste
primejdii trebuie să scape la Hristos, cu aceeaşi insistenţă, cu care îl invocau în
primejdiile lor trupeşti. Din nefericire, ne temem atât de puţin de primejdiile
păcatului, încât ne lăsăm atraşi de el, cum se lasă atraşi copiii mici de
cărbunii aprinşi, pe care îi iau în mână în joaca lor. Suntem atât de orbi,
încât alunecăm cu cea mai mare lipsă de prevedere în grave primejdii morale.
Aşadar, în astfel de primejdii trebuie neapărat să scăpăm la Hristos. În astfel
de primejdii, Hristos intervine întotdeauna ca Mântuitor al celor care Îl
cheamă pe El din fundurile prăpăstiilor. "Doamne, mântuieşte-ne că
pierim".

După ce Domnul l-a lăsat pe Petru să-şi experieze neputinţa, "întinzând îndată
mâna, l-a apucat şi a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit" (v. 31).
Cu toate că Petru greşise împuţinându-se cu credinţa, totuşi Domnul nu l-a
părăsit. Îndată ce Petru l-a chemat, I-a întins dreapta Sa atotputernică şi l-a
pescuit şi l-a ţinut deasupra mării. Domnul face mereu în continuare, aceleaşi
lucruri. Aude glasurile rugăciunilor şi cererii lor, celor puţin credincioşi.
Domnul în chip nevăzut Îşi întinde mâna Sa, îi prinde şi le aduce bună
mântuire. Când oamenii sunt oi ale Sale, deşi un timp ei se primejduiesc prin
puţina lor credinţă, totuşi "ei nu vor pieri în veac şi din mâna Mea nu le va
răpi nimenea" (In. 10, 28).

Aşadar, Domnul a mântuit pe Petru. Dar totodată l-a şi mustrat: "Puţin


credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Pentru ce te-ai temut? Se putea să te las
Eu să pieri? Iubirea Domnului mântuieşte. Dar tot iubirea mustră şi îl
pedepseşte pe cel pe care îl iubeşte. Căci lipsurile slujitorilor Domnului, nu
numai că sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu, dar, dacă rămân nelecuite, pot
să ducă la primejdii de moarte. Domnul Se pleacă la neputinţele noastre, nu le
vrea. El caută să ne facă să le îndreptăm, ca să progresăm în desăvârşire,
mergând către El. Căci desăvârşirea în Hristos este scopul vieţii noastre, este
scopul pentru care Dumnezeu S-a făcut om şi Şi-a jertfit viaţa Lui cea de mult
preţ. Pentru acest scop lucrează Tatăl, lucrează Fiul, lucrează şi Duhul Sfânt.

Şi acum venise vremea, ca Domnul să facă să înceteze vântul şi furtuna,


deoarece trecuse timpul de încercare pentru ucenici: "Şi suindu-Se El în
corabie, vântul a încetat" (v. 32). Adică Domnul ţinând de mână pe Petru, a
ajuns în corabie. De îndată ce au intrat într-însa, vântul s-a liniştit şi îndată
corabia şi corăbierii s-au aflat, prin minune, la malul Ghenizaretului, după cum
spune mai departe Evanghelistul Ioan (6, 21).

În mod firesc consecinţele unor astfel de minuni sau unor astfel de încercări
formează sfârşitul povestirii evanghelice: "Iar cei din corabie, venind, I s-au
închinat Lui, zicând: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este" (v. 33).

Adică: cel dintâi rezultat al acestei minuni a fost întărirea credinţei ucenicilor
în Hristos, care i-a făcut să se încredinţeze şi să mărturisească toţi că El este
Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau lucrul acesta şi de mai înainte, dar atunci s-au
încredinţat şi mai mult de acest adevăr. Căci credinţa robilor lui Dumnezeu iese
mai întărită şi mai curăţită din astfel de încercări şi din tulburări, aduse de
împuţinarea credinţei. Astfel întărită, prin încercări, credinţa vede mai limpede
în persoana lui Hristos pe Fiul lui Dumnezeu.

Iată calitatea reală şi sublimă de Împărat, faţă de care demnitatea împărătească,


pe care au vrut să I-o confere Domnului locuitorii din Capernaum, era doar o
umbră. Ucenicii care, cu siguranţă, aprobaseră dorinţa poporului de a-L face pe
Iisus împărat, a avut atunci, după minunea umblării pe mare, să se convingă că
Domnul are o împărăţie mai înaltă, că este împăratul zidirii şi guvernează
puterile firii. La ce-i mai trebuie coroana Iudeii, când El era împărat al zidirii
întregi? La ce-i mai trebuia hlamida împărătească de purpură trecătoare, când El
era învestit cu puterea absolută asupra întregii firi văzute şi nevăzute. Pe Acesta
ucenicii au avut fericirea să-L însoţească şi să-L cunoască mai profund, prin
încercarea prin care i-a lăsat să treacă.

Al doilea rezultat al îndoitei minuni a fost faptul că cei din corabie s-au
închinat lui Iisus. Ei au simţit nevoia imediată şi prea firească de a I se închina
lui Iisus cu adoraţie, ca unui Dumnezeu. Căci adevărata credinţă, rezultată din
întipărirea vie a minunilor lui Dumnezeu, îndeamnă în chip firesc pe
credincioşi să şi adore pe Dumnezeu. Dimpotrivă, este absolut imposibil să se
închine lui Dumnezeu cu adoraţie sinceră şi adevărată omul care nu crede
drept, fierbinte, din tot sufletul. Este cu neputinţă să numeşti cu sinceritate
majestate pe-un om pe care, în sufletul tău, nu-l primeşti să-ţi fie rege. În felul
acesta se poate explica răceala şi lipsa de interes a creştinilor contemporani
pentru cultul lui Dumnezeu. Ei nu se duc la biserică, nu simt nevoia de a se
ruga în biserică, împreună cu alţii, ei nu participă cu sinceritate şi cu căldura
inimii la actele de cult, numai fiindcă nu cred, nu au o credinţă adevărată şi
sinceră. Dacă îi spui unui astfel de creştin că nu are credinţă, el va tăgădui,
fiindcă are naivitatea de a-şi închipui că este credincios. Dar faptele sale îl
vădesc de minciună. Toate sentimentele, întipărite viu în sufletul nostru, noi
trebuie, ca o cerinţă a firii noastre, să le manifestăm în afară. Căci sentimentul
îşi află desăvârşirea lui firească prin manifestare. Vai de noi! Cum poate să
existe într-un suflet o credinţă vie şi sinceră, fără ca omul acela să şi-o
manifeste, prin adorarea lui Dumnezeu? Cum poţi să iubeşti şi să respecţi pe un
om, care are o funcţie înaltă, putere şi bunătate multă, fără să simţi niciodată
nevoia de a-l vedea, de a vorbi şi de a te întâlni cu el? Oameni de felul acelora
îngăduie celorlalţi să se apropie, să le vorbească, să-i vadă. Aşadar rătăceşte
desăvârşit acela care crede că este un creştin credincios, dacă nu simte nevoia
să-L adore pe Dumnezeu, să-i vorbească, să-L cerceteze în casa Sa.

Acelaşi scop l-au urmărit şi Sfinţii Evanghelişti, care au scris minunile


Domnului în cartea nemuritoare intitulată Evanghelia: să aprindă în sufletele
noastre, ale creştinilor, credinţa în Hristos, credinţa statornică şi
neşovăielnică, fierbinte şi vie, care să se manifeste prin închinare şi adorare
sinceră către Dumnezeu, în special minunile acelor zile şi nopţi vrednice de
pomenire, - înmulţirea pâinilor şi umblarea pe mare -, au ca scop să aprindă
credinţa şi adoraţia către Dumnezeu în aşa fel, încât ele să devină esenţa însăşi a
vieţii creştine. Căci înmulţirea pâinilor era prefigurarea punerii înainte a
Pâinii Vieţii, a Trupului şi a Sângelui Domnului, pe care El le-a jertfit
pentru viaţa lumii.

De aceea creştinul, dacă nu ia parte cu recunoştinţă adâncă la săvârşirea


Sfintei Liturghii, este cu totul lipsit de viaţă duhovnicească şi nu adoră pe
Dumnezeu. Căci la Sfânta Liturghie se săvârşeşte în mod minunat Pâinea
Vieţii, Taina Sfintei Euharistii, cea mai înaltă formă de cult creştin, şi,
îndeobşte, cea mai înaltă formă de cult care se află în lume.

Iar minunea cealaltă, când Domnul a cercetat pe neaşteptate pe ucenicii Săi,


care erau în necaz şi primejdie, când a umblat triumfător pe valurile mării
înfuriate, preînchipuia învierea cea după necazul şi după despărţirea de sub
cruce. Dar preînchipuia şi întoarcerea Domnului lângă ucenicii Săi mâhniţi,
precum şi înălţarea Sa la cer.

Prin înălţare El a împreunat cu cerul Biserica Sa, pe credincioşii din toată


vremea. Căci şi pe ei îi va învia şi îi va aşeza biruitori pe scaunul slavei Sale. În
fiecare duminică, ba şi mai des, se închipuieşte o astfel de înviere a noastră şi o
înălţare la cer, a celor care suntem adunaţi în Sfânta Biserică. De aceea cei care
nu simt nevoia de a participa la Sfânta Liturghie, rămân în afară de viaţa
credincioşilor. Nu sunt creştini cei ce nu se duc la Biserica credincioşilor,
care are chemarea să se înalţe la cer şi la scaunul slavei Domnului, după cum
zice Apocalipsa.

(Serafim Papacostas - "Minunile Domnului")


Părintele Ciprian Negreanu - Predica în Duminica potolirii furtunii -
Dumnezeu îngăduie furtunile încercărilor ca să ne smerească şi să ne
izbăvească de marea înşelare a încrederii în propriile fapte: “Unde este
smerenia, acolo vine Dumnezeu”

“Mândria e înainte-mergătoarea diavolului şi a căderilor şi a durerilor şi a


suferinţelor sufleteşti îngrozitoare…”

“Atâta timp cât sufletul tău mai cheamă numele lui Dumnezeu, nu vrea să se
lepede de Dumnezeu, nu vrea să se lase de El, Dumnezeu nu te va lăsa, nu te va
lăsa în mâna diavolului…”

Transcripturi parţiale ale predicilor din 2013 şi 2012:

“[…] Faptul că prin mâinile Apostolilor s-a întâmplat această minune [a


înmulţirii pâinilor şi peştilor], faptul că mulţimile au văzut că prin mâinile lor se
întâmpla această minune, ne putem imagina ce cinste le-au dat oamenii, nu
numai Mântuitorului, ci şi lor. Atât de fericiţi erau, atât de pline de entuziasm
erau mulţimile, încât hotărâseră să-L ia pe Mântuitorul să-L facă rege în
Ierusalim, atunci, în clipa aia. Nu mai văzuseră aşa ceva, să se hrănească
douăzeci de mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Cum se poate aşa ceva? Şi
au zis: <Numai Dumnezeu în vechime a hrănit poporul iudeu cu pâine din cer.
Acesta este de la Dumnezeu cel puţin, dacă nu este chiar Dumnezeu, pentru că
şi El ne-a hrănit pe noi în pustie>. Şi entuziasmul acesta al mulţimilor s-a extins
şi asupra Apostolilor, nu numai asupra Mântuitorului, şi pe ei îi cinsteau, şi pe ei
îi slăveau şi îi priveau cu evlavie, probabil că şi de hainele lor se atingeau. Şi
Mântuitorul a vrut să-i ferească de această primejdie a mândriei, ei tocmai se
întorseseră doi câte doi, trimişi de Mântuitorul să propovăduiască şi să spună
tuturor că S-a arătat Hristos, să se pocăiască că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor,
să-şi pună mâinile peste cei bolnavi, să scoată demonii din cei demonizaţi. Deci
ei tocmai se întorseseră doi câte doi, cu mare bucurie, plini de entuziasm:
Doamne, şi demonii se pleacă nouă! - vedeţi de aici un dram, o undă de
mândrie. Şi Mântuitorul, vrând cumva să domolească această bucurie care avea
un dram de mândrie le-a zis: Nu vă bucuraţi că vi se pleacă demonii, ci
bucuraţi-vă ca numele voastre sunt scrise în ceruri! - ca şi cum ar spune că e
un lucru mic că vi se pleacă demonii şi, oricum, nu pentru voi se pleacă, ci
pentru Dumnezeu, în numele Căruia umblaţi şi pe Care Îl propovăduiţi. Şi asta
vrea să spună când zice: Iată, am văzut pe diavol căzând ca un fulger din cer!,
adică El a fost de faţă atunci, înainte de facerea lumii, când diavolul a căzut ca
un fulger. E ca şi cum le-ar spune: <Datorită Mie se pleacă demonii, să nu
cumva să ziceţi în inimile voastre că demonii se pleacă pentru voi sau pentru
vreo lucrare de-a voastră sau pentru că sunteţi voi vrednici de ceva!>

Asta e o mare ispită şi noi o avem, să credem noi că suntem noi vrednici de
ceva, ca pentru vreo faptă de-a noastră duhurile rele s-ar înspăimânta de noi sau
s-ar înfricoşa de noi. Mare greşeală este aceasta, mare, înfricoşătoare!

V-aş aduce aminte doar de întâmplarea lui Motovilov cu Sfântul Serafim de


Sarov când el, plin de fervoare religioasă şi de credinţă, a venit la Sfântul
Serafim şi i-a spus: „Eu m-aş bate cu demonii şi i-aş scoate afară şi aş face şi aş
drege…! Cum m-aş lupta eu cu demonul, cum i-aş sta eu împotrivă, cum l-aş
birui eu!” şi atunci Sfântul Serafim de Sarov, cumva cutremurat de cuvintele
cele fără de minte, a zis: „Omule! Dacă Dumnezeu ar îngădui celui mai mic
dintre demoni, cu degetul mic ar întoarce lumea aşa.”

Atâta putere au demonii, pentru că ei sunt heruvimi. Deci Dumnezeu nu


îngăduie! Asupra acestui lucru insista Sfântul Serafim de Sarov: nu tu te baţi cu
demonul, nu tu le răspunzi, nu tu îi biruieşti în cuvânt, nu tu îi faci să tacă, nu tu
îi ţii departe de casa ta, de familia ta, de treburile tale, aşa cum e scris la Iov: N-
ai pus Tu gard în jurul lui şi în jurul apropiaţilor lui? Gardul era pus de
Dumnezeu, nu era pus de om, nu faptele cele bune ale lui Iov puseseră gard în
jurul lui, ci Dumnezeu.

Orice faptă am face, chiar dacă am avea întreg pământul în posesie şi să-l
dăm milostenie, tot nu ne-ar feri de demoni. Nimic nu ne poate feri de
demoni, ci numai puterea lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu. Asta e
una dintre cele mai mari ispite pe care le poate avea omul şi care în istoria
credinţei s-a numit pelagianism, adică una dintre marile erezii cu care Biserica a
luptat şi care socotea că noi nu avem nevoie absolută de Dumnezeu, ci prin
faptele credinţei, prin strădania noastră, prin propovăduirea noastră, prin curăţia
minţii noastre, prin tot ce poate omul să facă, aşa cum aceste lucruri sunt acum
sub numele de gândire pozitivă, de autocunoaştere, de autoeducaţie şi care, de
multe ori, nu au nici o legătură cu Dumnezeu; nu sunt rele în sine, dar fără de
Dumnezeu, omul crezând că poate să facă lucruri mari şi prin sine poate să
ajungă să îndepărteze răul de la sine şi de la alţii şi să-l biruiască, aceasta e una
dintre marile ispite pe care le poate avea omul. E o mare greşeală. Nu poate face
omul nimic. Omul poate să vrea, să dorească, să-L cheme pe Dumnezeu, iar
Dumnezeu este Cel ce mântuieşte. Aşa cum zice: La om este cu neputinţă
mântuirea – şi mântuirea înseamnă şi izbăvirea de cel rău – dar ceea ce este cu
neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu.

Iar Sfântul Serafim de Sarov l-a certat pentru această îndrăzneală pe Motovilov:
„Nu îndrăzni să zici asemenea lucruri! Nu te îmbăţoşa în inima ta, nu crede
cumva că tu ai făcut ceva deosebit!” Şi i-a şi proorocit că pentru aceasta
diavolul îl va munci mulţi ani. Deci pentru această mândrie Dumnezeu a
îngăduit ca diavolul să-l muncească mulţi ani pe Motovilov, până când, la
descoperirea moaştelor unui sfânt, a ieşit diavolul din el.

Tot aşa, şi Apostolii se întorceau cu un dram de mândrie: Doamne, şi demonii ni


se pleacă! Ca şi cum ei, prin faptul că au umblat din oraş în oraş, că au stat în
case străine, că şi-au părăsit vremelnic pământurile lor, soţiile, casele, familiile,
că L-au urmat pe Hristos, că L-au propovăduit, că au vorbit fiecare mai bine sau
mai rău, cum au vorbit, pentru aceasta demonii se înfricoşează şi li se pleacă.E o
mare greşeală, nu e adevărat! Nu pentru asta li se plecau demonii! Sunt atâţia
care îşi părăsesc case şi familii pentru numele lui Hristos şi li se pleacă
demonii? Nu li se pleacă, nu se înfricoşează demonii de asta! Demonii se
înfricoşau de Dumnezeu, de Hristos pe Care-L ascultau aceştia! Şi se ridica
acest gând de mândrie, iar acest gând de mândrie a crescut după ce L-au ajutat
pe Mântuitorul la împărţirea pâinilor, când mulţimile au început să-i laude, să-i
cinstească. Atunci Mântuitorul, ocrotind sufletele lor, i-a grăbit şi i-a împins în
corabie. Aproape că i-a împins, ăsta e cuvântul, i-a forţat să intre în corabie pur
şi simplu. Deci ei, încă fiind în mijlocul mulţimii, Mântuitorul i-a strâns dintre
oameni şi i-a împins în corabie şi le-a zis Mergeţi, că voi veni şi Eu! şi a rămas
să dezlege mulţimile. Şi ei au plecat, a fost aproape ca o palmă pe obrazul lor
faptul că i-a îndepărtat, i-a scos din mulţime şi i-a trimis pe corabie.

Ce se întâmplă de obicei când omul se mândreşte? Îi trimite Dumnezeu o undă


de smerenie. […] Dumnezeu iubeşte smerenia, vrea ca omul să nu-şi piardă
smerenia. Aşa şi aici, a încercat să nu-şi piardă Apostolii smerenia, pentru că
diavolul a căzut din cer pentru mândrie: Am văzut pe satana ca un fulger căzând
din cer!

Vedeţi, diavolul şi când se supune sau se preface că se supune, e ca un om care


cade în prăpastie, dar dacă se poate să mai tragă pe unul cu el, o face.Aşa şi aici,
se supunea de nevoie Apostolilor, dar încerca să-i tragă şi pe ei în mândrie:
<Iată, eu mă supun vouă!> Poate că şi vocifera: <Mă supun vouă, sunteţi mai
tari ca mine!> Cine ştie în ce chipuri i-a ispitit încât ei au zis: Doamne, până şi
demonii se supun! Adică a reuşit să le imprime în suflet ideea că datorită lor, a
vrut să-i tragă şi pe ei în mândrie. Şi atunci Mântuitorul Se grăbeşte să-i scoată
iar la smerenie, la adevăratul chip al omului.

Părintele Arsenie Boca spunea: „Omul este smerenie şi numai smerenie!”


Adevăratul chip al omului este smerenia şi numai smerenia, adică să-şi
cunoască locul său, să ştie cine este, să se raporteze la Dumnezeu din
perspective aceasta, a celui care ştie cine este, nu din perspectiva unuia care se
suie pe un balon şi zice: <Eu sunt ăsta mare şi înalt de aici!>. Nu! Eşti cât eşti.
Şi raportându-te astfel la Dumnezeu, Dumnezeu te ridică, te poartă pe braţele
Sale.

Este o întâmplare minunată în Pateric în care se spune că în Alexandria, la un


moment dat, stăteau doi bătrâni mari, părinţi vestiţi, şi amândoi se închiseseră în
câte o chilie, în mijlocul mulţimilor, dar într-o chilie. Şi numai ucenicii aveau
voie să vină să-i vadă să ia cuvânt de la ei. Dar numai prin acele puţine cuvinte
făceau minuni nenumărate! Aşa făcea Dumnezeu ca prin orice cuvânt ce-l
spuneau bătrânii aceştia, Dumnezeu făcea minuni nenumărate. Şi unul de altul
auziseră, dar nu se văzuseră niciodată. Şi toată Alexandria îi cinstea. Şi, la un
moment dat, unul dintre ei s-a îmbolnăvit şi a ajuns aproape de pragul morţii şi
înainte de a muri a zis: „Vreau să-l văd pe celălalt pustnic. Am auzit de el toată
viaţa, am trăit în preajma lui, dar nu l-am văzut. Vreau să-l văd, asta e ultima
mea dorinţă.” Şi a trimis pe ucenicul său la ucenicii celuilalt să-i zică să se vadă.
Şi acela a zis: „Da, voi veni.” Nu ieşise de zeci de ani din chilia aceea. „Voi ieşi
pentru el, dar nu voi ieşi ziua, ca să mă cinstească oamenii, să mă vadă pe
stradă, ci o să ies noaptea, cât mai în adâncul nopţii.” Şi când s-a făcut noapte
adâncă şi credea el că e cel mai puţin posibil să-l vadă cineva şi a ieşit, în timp
ce mergea pe drumul spre celălalt, doi îngeri cu făclii luminoase încât străluceau
de s-au trezit toţi oamenii din toate împrejurimile îl conduceau. Şi au ieşit toate
mulţimile şi au cerut binecuvântare şi aşa l-a slăvit Dumnezeu.

Cu că omul se smereşte mai mult, Dumnezeu îl cinsteşte mai mult. Pentru că


Dumnezeu nu vrea umilirea omului. Dumnezeu îl cinsteşte pe om, dar atâta
timp cât omul se mândreşte cu această cinste şi merge pe calea diavolului,
Dumnezeu mai bine îl păstrează în smerenie, într-o anumită umilinţă. Chiar
dacă tu te străduieşti să găseşti pricini de a fi lăudat, de a fi vorbit de bine,
Dumnezeu tot împotrivă îţi va sta. Când zice: Celor mândri Dumnezeu le stă
împotrivă nu înseamnă că Dumnezeu e un fel de răzbunător Căruia nu îi place
de tine şi stă împotriva ta, uite-aşa, ci de drag stă împotriva ta, că mândriile cu
care tu încerci să te mândreşti să nu-ţi fie ţie spre moarte desăvârşită, ci cumva
să te smereşti, să-ţi aduci aminte cine eşti. Multe lucruri pe care vrea să le facă
mândrul nu ies bine, pentru că Dumnezeu le stă împotrivă, şi se face de râs cel
mândru şi râd oamenii şi-l vorbesc pe la spate de multe ori, dar el ar vrea să fie
lăudat de toţi. Şi face Dumnezeu asta tocmai ca acesta să se sesizeze, să-şi dea
seama, să se întoarcă la smerenie. Pe când invers, dacă omul se smereşte şi are
acest firesc, care e de la Dumnezeu, că Dumnezeu e smerit în primul rând,
deci dacă dobândeşte acest firesc, atunci Dumnezeu îl cinsteşte.

Aşa cum Avva Lot din pustia Egiptului avea o singură rugăciune pe care o zicea
neîncetat, ziua şi noaptea: „Doamne, nu mă slăvi în lumea aceasta! Nu mă slăvi
în lumea aceasta!” şi, cu cât o zicea mai mult, cu atât faţa lui strălucea ca
soarele, încât toţi veneau să vadă ce se vede din chilie de la el. El nu ştia, dar
când trecea Avva Lot toţi ieşeau să se uite la el, că parcă răsărise soarele dintr-o
dată. Faţa lui strălucea ca soarele. Aşa îl cinstea Dumnezeu. Şi cu cât omul avea
mai multă smerenie, cu atât Dumnezeu îl cinstea mai mult. Şi cu cât omul are
mai multă mândrie, Dumnezeu îl smereşte.

Aşa şi aici, Dumnezeu aşa a vrut să facă cu cei doisprezece care se pierdeau. Îi
prinsese diavolul cu mândria că li se supune. Deci şi prin părelnica biruinţă sau
adevărata biruinţă, prin puterea lui Dumnezeu, asupra diavolului, diavolul vrea
să-i prindă.

 În primul rând a fost o smerenie în sine faptul că i-a trimis ca pe nişte


copii răi, i-a pus în corabie şi gata, Plecaţi!, un cuvânt clar: Treceţi de
cealaltă parte a mării! În sine era o smerenie lucrul acesta, s-au umilit
sufletele lor.
 Dar a doua smerenie: a venit furtuna şi vânt mare şi ei de-abia stăteau de
furtună şi de vântul acela mare în mijlocul mării şi nu puteau înainta de
la a patra strajă a nopţii, deci de la ora trei la ora şase, aşa împărţeau
noaptea evreii, după modelul babilonian, în străji. Deci erau undeva
între orele trei şi şase dimineaţa şi ei încă nu ajunseseră încă la mijlocul
mării. Marea Galileii nu este mare, se trece, probabil, într-o oră
jumătate-două pe cealaltă parte. Şi ei, după ore bune, nu erau nici măcar
la mijlocul mării. Şi în mijlocul valurilor fiind şi smerindu-se de marea
care le era împotrivă, ei, care ziceau Duhurile ni se pleacă!, uite că
marea le stătea împotrivă şi nu se supunea lor. Demonii se supuneau,
dar marea nu voia să asculte de ei. Şi s-au smerit - a doua smerenie.
 Şi a treia, cea mai mare, este că atunci când au văzut pe Hristos venind
pe valuri, îmbrăcat în alb în mijlocul nopţii, au strigat de frică, ei, care
tocmai ziceau că demonii ni se supun! şi au strigat ca nişte copii de frica
nălucilor. Ei, bărbaţi în toată firea, înfricoşaţi. Şi atunci le-a răspuns
Dumnezeu: Nu vă temeţi, Eu sunt.

Dar toate acestea au fost ca să se coboare iar smerenia în inima lor. Şi de multe
ori Dumnezeu îngăduie aceste lucruri. De multe ori noi ne întrebăm de ce oare
după vremuri bune, după vremuri de pace, după minuni pe care le lucrează
cu noi, vin vremuri de smerenie? Din acelaşi motiv. Dacă omul singur s-ar
smeri, dacă omul singur şi-ar aduce aminte cine e, dacă omul singur nu s-ar
bătoşa, n-ar începe să i se pară că e cineva, n-ar începe să-şi pună în seama
lui faptele mari pe care le face, lucrările, oamenii care îl cinstesc, dacă n-ar
uita că Dumnezeu i-a dat toate şi poate, până atunci a fost nebăgat în seamă,
uitat, poate a stat în pragul deznădejdii ani de zile şi se întreba ce rost are pe
pământ şi i-a dat Dumnezeu o vreme binecuvântată în care îl caută oamenii,
vorbesc despre el, îi ies lucrurile sau poate se întâmplă minuni cu el, poate
chiar propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu şi cine ştie ce părere are despre
el însuşi acum, atunci când astfel de gânduri se ridică în inima ta să te aştepţi
la ispite. La ispite, nu pentru că lui Dumnezeu nu-i place de tine sau nu faci
neapărat un lucru bun, dar Dumnezeu vede pornirea ta spre mândrie şi prin
aceasta diavolul te trage spre adânc, şi atunci, ca să te salveze şi pentru că te
iubeşte, aduce asupra ta încercări sau ispite şi te smereşte.

Singura soluţie ca Dumnezeu să nu te smerească este să te smereşti tu. Cine


îşi aduce aminte neîncetat cine este el şi de unde vine şi ce rost are pe lume şi
cât de mic e el înaintea lui Dumnezeu şi pune asta înaintea lui…

Părinţii îşi aduceau aminte de moarte: Pune înaintea ta că vei muri în noaptea
aceasta şi nu te vei mai mândri.

Cu ce să te mai mândreşti? <În noaptea asta mă voi înfăţişa înaintea lui


Dumnezeu> – deci, dintr-o dată, altfel stau lucrurile, altfel se aşază, nu mai poţi
să te prefaci, începi să fii mai serios şi să pui fiecare lucru la locul lui şi să-ţi dai
seama că n-ai făcut aşa mare lucru. Începi să te aşezi pe adevărata ta poziţie,
de smerenie, şi aducerea aminte de moarte este una dintre modalităţi.

Suferinţa şi durerile celorlalţi, care sunt în jurul tău, şi care pot fi oricând
ale tale, ar trebui să fie al doilea prilej de smerenie, că Dumnezeu încă nu
mă trece prin aceste încercări, că zice Dumnezeu despre cei care au fost ucişi
de turnul Siloamului: Credeţi că cei peste care a căzut, cei optsprezece, sunt
mai păcătoşi decât voi? Vă spun vouă, nu.

Şi să ştiţi că asta se potriveşte la toate durerile, toate neputinţele, toate


încercările. Tot felul de necazuri şi de nenorociri păţesc cei din jur, dar tu zici:
<Nu, cu mine nu se poate întâmpla aşa ceva. Nu, eu o să fiu atent>. Dar cu
oricine dintre noi se poate întâmpla orice şi, dacă nu s-a întâmplat, este pentru
că Dumnezeu ne-a păzit. Încercările celor din jurul nostru, ispitele, durerile,
bolile, suferinţele, ar trebui să ne smerească şi pe noi, să ştim să ne plecăm
capul şi să zicem, ca şi Iov: Dacă le-am primit de la Dumnezeu pe cele bune,
oare nu le voi primi şi pe cele rele?
Oare nu ar trebui să vină şi peste mine cele rele? Că nu sunt cu nimic mai
bun decât ceilalţi. Să zicem şi noi ca Sfântul Ilie: Doamne, nu sunt eu mai bun
ca strămoşii mei, pe care poate i-am acuzat până acum: <Ee, la ce înălţime am
ajuns eu şi ce înţelegere am eu…!>. Nu, nu sunt eu mai bun ca ei. Acesta ar fi
al doilea prilej de smerenie.

Al treilea este trăirea şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu clipă de clipă,


trezvia, atenţia: Dumnezeu este aici şi acum. Dacă ai această trezvie, această
atenţie, şi ştii că Dumnezeu este aici şi acum şi că prin El se fac toate şi datorită
Lui şi că nu tu, cu ceva deosebit, ci El lucrează, pentru că te ascultă pe tine şi
pentru că îţi împlineşte cererea sau pentru că binecuvântează El, este o mare
piedică în faţa mândrie, un mare ajutător ca să nu cazi în mrejele mândriei,
adică ale diavolului.

După aceea, ţinerea posturilor, a ostenelii zilnice pe care o are omul, a


rugăciunilor, ţinerea poruncilor în general, cu osârdie, cu atenţie, te poate
face să te smereşti fără să faci mari eforturi. Păi numai să zici: <Nu voi mai
avea gând rău faţă de nimeni>, să vezi ce grea e lupta asta şi ce eforturi trebuie
să faci ca să nu mai ai gânduri. Cum spunea cineva: „Nu vreau să am gând rău
şi transpir leoarcă pe stradă!, aşa mă lupt cu mine însumi. În 10-15 minute de a
mă strădui să nu am gând rău faţă de nimeni, atât de mare e lupta încât sunt
leoarcă. Mă lupt cu mine însumi şi nu reuşesc.” Cine se luptă cu sine şi încearcă
să ţină poruncile, acela nu poate să fie mândru.

Aşa cum, atunci când se face ceva, întotdeauna cei care stau pe de lături şi nu
muncesc nimic sunt cei mai cu gura mare, explică cum ar trebui să fie făcut, că
nu aşa se face…, ei sunt cei mai vocali şi ei chiar cred că ei s-ar pricepe cel mai
bine să facă respectivul lucru, iar cei mai smeriţi şi care nu prea dau indicaţii
sunt, poate tocmai care fac şi ei aceeaşi treabă şi care ştiu cât de greu este şi câte
ispite şi câte încercări şi atunci nu mai sare el repede să zică că nu aşa e bine, ci
poate mai degrabă vină să zică <Şi eu am trecut prin asta, nu te deznădăjdui. E
greu, dar ridică-te şi hai mai departe, şi eu am trecut prin asta>. Şi aceia care nu
prea fac nimic, aceia sunt cei mai buni „sfătuitori” şi sunt cei care vociferează.

Aşa e şi cu poruncile: mândria se dezvoltă şi vociferăm şi vorbim pe limba


mândriei atunci când nu prea facem poruncile [lăuntric]. Când începem să
facem poruncile [cu adevărat] sau ne ţinem serios de porunci, începem să ne
smerim. Cel ce cu adevărat începe să cunoască mai mult, începe să cunoască
că nu ştie nimic, cum zice Socrate: Ştiu că nu ştiu nimic. Cu cât ştii mai mult
îţi dai seama că cunoşti foarte puţin. Cu cât cunoşti mai puţin şi eşti mai
mediocru ai mândria că <Eu cunosc foarte multe, ca mine nu-i nimeni!> Aşa
şi cel care face mediocru poruncile şi le face aşa, ici ăi colo şi din când în
când, acestuia i se pare că le face foarte bine.

Cum zice un fumător: <Eu m-aş putea lăsa oricând, dar nu m-am hotărât eu..!>
Dar dacă e să înceapă şi să se ţină, să vrea să se lase de fumat cu adevărat, îşi dă
seama că nu poate şi se smereşte mult şi nu-şi mai ridică nasul în sus că poate
oricând. Îşi pleacă cumva capul şi recunoaşte că este neputincios în privinţa
asta. Şi aşa este şi la ţinerea poruncilor.

Dintre toate pe care le-am zis: şi aducerea aminte de moarte, şi trezvia, prezenţa
lui Dumnezeu, şi suferinţele şi necazurile celorlalţi, poate că păzirea poruncilor
este cel mai bun medicament împotriva mândriei. Să facem poruncile lui
Dumnezeu şi va veni vrând-nevrând în inima noastră smerenia şi nu e nevoie să
facem cine ştie ce eforturi, nu e nevoie să ne prefacem că suntem smeriţi.

Foarte mulţi, încercând să dobândească smerenia, se prefac sau ajung la un fel


de prefăcătorie. Cum se zice: Smerit e mândruleţiul!

Se zice că într-o mănăstire era un părinte care întotdeauna zicea: “Sunt cel mai
nevrednic dintre toţi, nu merit să stau în această mănăstire cu părinţii ceilalţi, nu
merit să mănânc la masă cu părinţii ceilalţi, eu sunt mai pe urmă decât toţi, sunt
un nevrednic…” şi multe altele, cum zicem şi noi de multe ori. Şi stareţul nou-
venit a vrut să-l încerce, că poate chiar e smerit omul acesta, şi la un moment
dat, la masă, când mâncau toţi, l-a ridicat şi i-a zis: „Tu, de acolo, nu eşti
vrednic să mănânci cu părinţii la masă, ieşi afară!” Şi acela s-a ridicat şi a zis:
„Dar ce-aveţi cu mine? Dar ce-am făcut eu? De ce mă daţi afară? Eu sunt de
atâţia ani aici! N-am greşit cu nimic!” Şi stareţul i-a zis: „Stai jos, părinte,
mănâncă! Fii liniştit, am crezut că avem un sfânt între noi.”

Şi foarte mulţi dintre noi încercăm să cucerim această smerenie pe calea


prefacerii, pentru că ştim că e o mare virtute şi pentru că e înainte mergătoarea
harului, unde vine smerenia va veni Dumnezeu. Mândria e înainte mergătoarea
diavolului şi a căderilor şi a durerilor şi a suferinţelor sufleteşti îngrozitoare.

Aşa cum Dumnezeu i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, pe care-l vom prăznui
luna viitoare, că cei mândri neîncetat suferă [din pricina demonilor] şi se
îndurerează. Şi aşa era. Şi aşa este. Dar unde este smerenia, acolo vine
Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.


***

“[…] De ce voia să-i ferească Dumnezeu pe Apostoli?

În primul rând de mândrie. Dar să ştiţi că Părinţii vorbesc despre două lucrări
ale diavolului care pot să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, care pot să-l
coboare pe om aproape în pragul iadului, să-l facă aproape unealta satanei.

Acestea două sunt: mândria, pe care o asculţi, de care crezi, pe care o urmezi -
nu o mândrie cu care te mai lupţi, pe care o mai ţii sub stăpânire, o mai
domoleşti, te mai temperezi, te străduieşti să o biruieşti, ci mândria pe care
începi să o crezi. Şi ştim bine că toţi suntem la limita aproape continuă de a o
crede, adică cei mai mulţi dintre noi poate şi credem cu tot sufletul unele dintre
mândriile pe care ni le şopteşte diavolul în inimă, mai ales dintre cele
duhovniceşti, cum că suntem ceva, cum că ne rugăm cumva, că om fi ceva mare
înaintea lui Dumnezeu, că poate noi suntem nişte aleşi, că nu ştiu ce şi nu ştiu
cum, aici suntem foarte aproape de această limită de chiar a crede sau poate le şi
credem, dar nu ne-am gândit până acum. Iar a doua mare poartă, după cum spun
Părinţii, prin care diavolul ne poate prinde, ne poate coborî spre iad, este
tristeţea şi deznădejdea.

Acestea două sunt cele de care vorbesc mulţi dintre Părinţi, deşi unii arată mai
multe ramuri ale lor, alţii vorbesc şi despre slava deşartă şi de fiicele mândriei,
de orgoliu, de invidie, de mânie, dar în general vorbesc de acestea două, în
frunte cu părintele Arsenie Papacioc, care cumva parcă le sintetizează.
Cuvântul lui e cumva o chintesenţă a învăţăturii Părinţilor. El zice: „Nu
poate diavolul să facă nimic împotriva omului. Nimic. Atâta timp cât omul se
leagă cu mintea, cu gândul, cu inima cât de puţin de Dumnezeu, diavolul nu
are nici o putere asupra lui, nu se poate atinge de el, nici măcar atunci când
greşeşte sau păcătuieşte!”

Nici păcatul nu-l poate face pe diavol să aibă putere asupra ta. Mai ales când îţi
conştientizezi păcatul, îţi pare rău şi vrei să nu-l mai faci, diavolul nu are nici o
putere asupra ta. De aceea la a doua venire, Mântuitorul, când ne împarte în cei
de-a dreapta şi cei de-a stânga, nici măcar nu ne întreabă de păcate, deşi au şi
ele importanţa lor, ne întreabă de păcate, dar nu de acestea pe care obişnuim noi
să le numim păcate.

Şi zice părintele Arsenie: „Diavolul nu poate să se atingă de om în nici un


moment, atâta timp cât omul se leagă cât de puţin cu mintea şi cu inima de
Dumnezeu, îşi aduce aminte de El, Îi cere ajutorul, din când în când măcar”.
Deci se ţine legat ca şi cum te-ai agăţa cu un cârlig de aur de ceva minunat, de
care nu te laşi, aşa cum femeia cu scurgere de sânge s-a agăţat de poala hainei
Mântuitorului şi se foloseşte termenul „s-a agăţat ca un ciucure” de haina
Mântuitorului şi nu se lasă de tivul hainei Sale, chiar de tiv se vorbeşte, nu de
poală. Aşa omul, cât de puţin dacă se leagă printr-o nădejde de Dumnezeu, Îi
cere ajutorul, aşa cum şi spune învăţătura: Tot cel ce va chema numele lui
Dumnezeu se va mântui.

Atâta timp cât sufletul tău mai cheamă numele lui Dumnezeu, nu vrea să se
lepede de Dumnezeu, nu vrea să se lase de El, Dumnezeu nu te va lăsa, nu te
va lăsa în mâna diavolului.

Dar sunt două situaţii în care omul nu mai cheamă numele lui Dumnezeu sau, şi
dacă îl cheamă, îl cheamă formal sau fără putere şi fără folos. Fără putere pentru
că nu-i mai dă nici o putere el, omul!

Acestea sunt:

1. deznădejdea, tristeţea – în aceste momente ştiţi că zicem: <Nici Dumnezeu


nu mă mai poate ierta, sigur Dumnezeu mă judecă cu asprime, sigur Dumnezeu
m-a adus în situaţia asta pentru că mă urăşte, sigur Dumnezeu mă vede mai rău
decât pe ceilalţi oameni, că de-asta m-a lăsat în situaţia asta…>, găseşti tot felul
de explicaţii pe care diavolul ţi le dă cu prisosinţă, îţi umple sufletul de ele şi te
desparte de Dumnezeu. De aceea deznădejdea este un păcat împotriva Duhului
Sfânt, pentru că în momentul acela tu găseşti motive să te desprinzi de
Dumnezeu, o mare greşeală, şi în clipa aceea diavolul poate să facă ce vrea cu
tine. Cum zicea un părinte, “poate să joace fotbal cu tine“, pentru că nu mai eşti
legat de Dumnezeu.

2. mândria – când crezi că ai destule, poţi destule, eşti deosebit, eşti prooroc,
eşti ceva nemaipomenit. Aproape ca şi diavolul, ajungi să zici: <Îmi voi pune
tronul meu deasupra tronului lui Dumnezeu. Eu nici n-am nevoie de Dumnezeu,
îmi sunt destul mie însumi>, adică ai mare încredere în tine, ai încredere în ceea
ce faci tu, nu ai încredere în ceea ce vrea Dumnezeu să-ţi facă sau să-ţi dea, dar
în ce faci tu ai încredere deplină. Şi atunci nu mai ai nevoie de Dumnezeu, chiar
dacă formal îţi mai aduci aminte sau pentru că ai fost educat de mic ţi se
întâmplă să mai zici câte un Tatăl nostru sau o rugăciune şi o zici formal, dar tu
trăieşţi şi pluteşti în acea mândrie, în care nu ai nevoie de Dumnezeu.

Acestea două te despart de Dumnezeu: mândria şi tristeţea, deznădejdea.


Acestea sunt păcatele de căpetenie, rupturile cele mari ale sufletului, din
momentul acela diavolul poate să facă ce vrea cu tine, din momentul acela vin
toate necazurile acelea mari. Nu vorbesc de necazurile acestea trupeşti, pe care
le mai îngăduie Dumnezeu, ci vorbesc de căderile mari, duhovniceşti, de ispite,
de încercările care duc la căderi din credinţă, care duc la înşelări. Din momentul
acela capătă diavolul atâta putere încât să facă cu tine ce vrea.

Aşa s-a îngrijit Dumnezeu de Apostoli, pentru că în ei deja se ridicaseră gânduri


de mândrie, deja se socoteau nişte mici dumnezei, mici hristoşi care uite ce
minuni au făcut, uite ce lucruri mari au făcut, au înmulţit pâinea, oamenii i-au
cinstit…! Şi să ştiţi că asta pândeşte pe orice om care vesteşte numele lui
Dumnezeu sau care ajută pe cineva sau care se roagă pentru cineva. Şi dacă
cumva tu, ca om, zici <Mă rog pentru tine> şi auzi că celălalt vine după o vreme
şi zice <Să ştii că s-a împlinit rugăciunea ta>, foarte periculos este pentru acel
suflet care s-a rugat să înceapă să creadă că el chiar e ceva! Ieşi din creştinism şi
ajungi pe un teren cumva budist, cum socotesc budiştii ca tu eşti un fel de
dumnezeu, trebuie să-ţi dai seama că tu eşti un dumnezeu, să te iluminezi, să-ţi
descoperi puterile interioare, să-ţi dai seama cum poţi atrage energiile cereşti,
care sunt impersonale, vin când le chemi tu şi faci ce vrei cu ele, şi, deci, tu eşti
un mic dumnezeu care ştie cum să manevreze energiile universale. Asta e
gândirea budistă.

Mulţi dintre creştini, după ce încep să vadă că li se împlineşte vreo rugăciune,


că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea – ăsta e şi motivul pentru care, de multe
ori, Dumnezeu nu ne ascultă – mulţi dintre noi începem să avem acest tip de
credinţă de gen budist, oriental, în care Dumnezeu e aproape impersonal, e o
forţă care se supune voii tale, mai ales dacă-ţi faci ritualul şi aprinzi lumânările
şi spui formulele magice ca energiile divine să lucreze cum ai poruncit tu. Şi
începi să ai o părere foarte bună despre tine, deja începi să zici <Lasă că mă rog
eu pentru tine! Zic eu Psaltirea nu ştiu cum şi fac aia şi pentru tine şi pentru
familia ta!> Asta-i absolut necreştină, de tip oriental, te crezi un mic dumnezeu
care ai dobândit capacitatea de a folosi puterile, care sunt impersonale, din
lume, din univers, şi faci ce vrei cu ele.

Şi asta e una dintre marile ispite şi marile încercări ale minţii creştinului şi de
aceea multe dintre rugăciunile creştinilor, mai ales la noi, cei începători, nu sunt
auzite sau dacă sunt auzite, sunt auzite mai târziu.

De exemplu, ai o rudenie în mare necaz, e foarte bolnavă. Şi te rogi şi zici


<Doamne, acum să se ridice, stau în genunchi lângă patul acestui om, acum să
se ridice, e mătuşa mea şi e necăjită sau uite, are trei copii, Te rog, Te rog, Te
rog!> şi pleci deznădăjduit de acolo şi ea nu s-a ridicat. Pleci acasă, mai trec
două zile, mai trec trei, poate tu ai şi uitat să te mai rogi. Şi mătuşa, iată, s-a
ridicat din pat! Dumnezeu, poate şi pentru rugăciunile tale va face minunea
aceea, dar nu te va lăsa să crezi că pentru rugăciunile tale. Va face mai târziu,
când tu nici nu te mai rogi. Pentru că Dumnezeu, văzând câtă mândrie s-ar fi
ridicat în tine, câtă părere de sine, câte idei false, câtă putere a diavolului ar fi
fost asupra ta în momentul acela, dacă chiar ţi se întâmpla, nu face atunci
minunea. Şi asta se întâmplă în nenumărate situaţii în viaţa noastră.

De aceea, multe dintre rugăciunile noastre sunt auzite mai târziu sau sunt auzite
când tocmai am încetat rugăciunea şi nu ne mai rugăm. Două zile nu ne-am mai
rugat, ei, chiar atunci se întâmplă să se împlinească, ca să nu zici: <A, m-am
rugat în ziua aia, eram deosebit de încordat în rugăciune. S-a făcut!> Dumnezeu,
în înţelepciunea Sa şi în dragostea Sa face aşa ca să nu te rănească.

Tot în viaţa părintelui Arsenie Boca, povestea un părinte că, întorcându-se


acasă, în satul lui, fiind student la teologie, un tânăr din sat, orfan, care fusese
crescut de suflet de o familie, ajuns şi el la maturitate, urma să se căsătorească.
Copil bun, copil cuminte, neavând nimic, a muncit vară de vară, an de an şi şi-a
făcut cu mâinile lui să aibă şi el ceva şi să aducă şi el ceva în căsătorie. Şi în
vara în care trebuia să se căsătorească, când toate erau pregătite, s-a dus, cum
era plin de hărnicie, în pădure, să taie nişte copaci, şi a căzut un copac pe el în
timp ce-l tăia şi l-a omorât, l-a strivit. Om de douăzeci şi ceva de ani, în plină
putere, la câteva săptămâni înaintea nunţii. A fost mare tristeţe în sat, mai ales
că n-avea cine să-l plângă, el era al nimănui, cum se zice.

Şi părintele acesta, întorcându-se de la teologie în vacanţă, a fost foarte


întristat şi a plâns şi s-a necăjit şi s-a rugat toată ziua în genunchi la Dumnezeu
şi a zis: „Doamne, Te rog, eu ştiu că poţi! Diseară, când voi merge la priveghi
şi-i voi face cu lumânarea aşa semnul crucii…” - că aşa se făcea când mergeai
la mort, îi puneai florile la sicriu şi cu lumânarea făceai deasupra lui cruce –
„…Tu să-l învii, Doamne! Dar Te rog, Te rog, ştiu că poţi!”

Dar numai din dragoste se ruga părintele acesta, nu cu vreun alt gând. Şi
seara, fără să zică nimănui, s-a dus cu mare suflet, hotărât, şi a făcut cruce şi a
zis „Învie-l, Doamne!” şi nu s-a întâmplat. Şi a mai zis o dată: „Învie-l,
Doamne!” şi nu s-a întâmplat. Şi s-a întristat, s-a dus într-un colţ, oricum, în
câteva zile a şi uitat că a cerut asta cu atâta osârdie. Omul a fost îngropat, a
trecut vara şi spre toamnă s-a dus la părintele Arsenie Boca, care era la
Drăgănescu. El n-a spus nimănui ce s-a rugat el în taină. Şi s-a dus la părintele
Arsenie Boca, care picta biserica de la Drăgănescu şi era cineva la uşă, care
stătea de trei minute, fiecare intra câte trei minute şi ieşea. Şi i-a zis: „Ei, e
rândul tău. Trei minute.”

Şi el a intrat acolo şi tocmai se pregătea să zică ce avea de zis în trei minute, el


şi uitase întâmplarea asta cu tânărul şi părintele era în halatul lui şi cu o
lumânare în mână şi tot făcea aşa: „Învie-l, Doamne!” şi el nu spusese
nimănui, că era, într-un fel, de ruşine, cum să spună el că s-a rugat aşa?
Şi aşa de trăsnit a fost de faptul că părintele Arsenie a putut să ştie ceva aşa de
personal între el şi Dumnezeu, încât a căzut în genunchi de ruşine şi de frică.

Şi părintele i-a zis: „Ştii că putea să se întâmple? Dar n-a fost de la Dumnezeu,
că nu-ţi folosea ţie la mântuire pentru tot restul vieţii tale! Că dacă învia, vai de
capul tău era!” Deci, vă daţi seama ce mândrie putea să fie în inima acelui
tânăr teolog, mai târziu preot, pentru tot restul vieţii sale, dacă învia omul
acela la cuvintele lui, „Învie-l, Doamne!” Şi nici tânărului nu-i folosea, pentru
că de aceea a îngăduit Dumnezeu, ştiind dinainte ce necazuri vor veni, ce ispite
pe capul lui, ce păcate urma să facă, şi era mai bine pentru el aşa. Şi i-a
explicat părintele Arsenie mai multe lucruri şi a înţeles că nu-i folosea.

Deci nici o rugăciune nu-i uitată sau nu e lăsată deoparte de Dumnezeu, dar
pentru mândria noastră multe din rugăciuni nu le ascultă Dumnezeu. Şi pentru
că nu ne este de folos. Sau le ascultă mai târziu sau le ascultă la rugăciunea
Bisericii.

Sau, de exemplu, tu te-ai rugat o vară întreagă pentru ceva şi apoi aduci un
pomelnic undeva, la o biserică, şi iată, s-a întâmplat! <Cum de eu m-am rugat şi
Dumnezeu nu m-a auzit?!> Ba te-a auzit, dar Dumnezeu face în aşa fel încât nu
tu să te lauzi toată viaţa că <Pentru rugăciunile mele…> Să zicem că se ruga
pentru căsătorie acel om, ca să nu zică <Eu te-am adus, pentru rugăciunile mele
ne-am căsătorit…!> Păi nu o înnebuneşte pe fata aceea şi o şi îndepărtează până
la urmă, că o socoteşte mai prejos de el? Nu va da Dumnezeu asta, nu va face
asta. Şi atunci, poate pentru rugăciunile Bisericii, poate pentru ale cuiva pe care
tu-l dispreţuieşti, dar care se oferă să se roage pentru tine, sau nu ştiu pentru ale
cui, oricum, pentru mila lui Dumnezeu mai mult decât pentru orice!

Şi dacă Dumnezeu ne lasă să ne rugăm şi ne dă timp să ne rugăm, o face pentru


că El vrea să ne ţină aproape de El şi vrea să avem tot timpul numele Lui în
gura noastră şi atunci ne lasă să zicem, să-L tot rugăm, pentru că dacă ni s-ar
împlini imediat toate - şi asta e unul dintre motivele pentru care nu ni se
întâmplă totul repede - atunci am încetat imediat cu rugăciunea şi n-am mai
avea treabă cu Dumnezeu.

Cum ştiţi foarte bine, în multe ispite şi încercări, până să avem evenimentul
acela important, greu, examenul, suntem numai la biserică, numai cu lumânarea
în mână, numai cu rugăciunea, şi după aceea gata! Ca şi la Paşti: până la Paşti
suntem extraordinar de hotărâţi, dar după Paşti îi aud pe majoritatea că în
primele săptămâni după Paşti nici nu s-au mai rugat! Şi până atunci trei-patru
acatiste, nu ştiu ce, în fiecare zi.
De aceea Dumnezeu ne ţine tot timpul ca pe Avraam, care-şi ducea copilul spre
tăiere pe muntele Ierusalimului de astăzi şi Dumnezeul îl ţinea tot aşa într-o
stare de aşteptare şi el tot timpul era încordat în dialogul lui interior cu
Dumnezeu şi tot timpul ţinea legătura cu Dumnezeu: <Doamne, oare să fac eu
asta? Dar de ce? Voi face!> Şi iarăşi mergea mai departe şi se lupta cu sine. Şi-l
ţinea într-o continuă legătură cu Dumnezeu. Aşa şi pe noi, această părută
întârziere a lui Dumnezeu nu numai că ne fereşte de mândrie, dar ne ţine într-o
continuă atenţie faţă de El, că altfel ne-am îndepărta.

Şi să ştiţi că atunci când încep să mai vină ispite şi încercări, de multe ori vina
este a noastră, în sensul că noi altfel nu vrem să ne apropiem de Dumnezeu. Şi
vrând-nevrând noi, Dumnezeu ne apropie de El, prin aceste mici încercări şi
ispite. Că altfel nu vrem. Şi te ajută Dumnezeu, dar încetul cu încetul, că altfel
nu vrem, tot învăţând să te rogi, să te ţii legat de El tot timpul. Acestea sper să
ne fie de folos.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.


Umblarea pe mare. Predici de la Putna şi Sihăstria Putnei: Avem nevoie de
curaj şi de consecvenţă “până la capăt” în urmărirea ţintei noastre
duhovniceşti. Să îndrăznim să mergem pe apă în lume, urmându-L pe
Hristos. Să nu renunţăm atunci când simţim că ne scufundăm!

“Aşa se întâmplă şi cu noi, mai ales după ce avem o bucurie sau după ce ne
aude Dumnezeu sau se face chiar o minune în viaţa noastră, de multe ori ne
relaxăm, ne mândrim, ne umplem de slava deşartă şi atunci, de multe ori,
devenim nepăsători, nu mai continuăm rugăciunea, şi de multe ori se întâmplă
ispite şi întristări, chiar după mari bucurii… Inima noastră are nevoie de
curăţire, ea lesne se leneveşte, lesne adoarme, lesne se culcă pe o ureche. Or,
Dumnezeu ne vrea treji, ne vrea prezenţi, ne vrea arzând”.

(pictura de Elena Murariu - detaliu)

Predica în Duminica a 9-a după Rusalii a Arhim. Damaschin Luchian


(Sihăstria Putnei) - 2015:

Rezumat:
- Domnul, deşi a vrut să fie singur, pentru că I s-a făcut milă de oamenii care Îl
căutau, a renunţat temporar la voia Sa de a se retrage şi a se ruga (după moartea
Sfântului Ioan Botezătorul), nu S-a supărat că I s-au schimbat planurile, aşa cum
facem noi, ci le-a vindecat bolnavii, i-a învăţat, i-a hrănit înmulţind pâinile etc.
Apoi a dat drumul mulţimilor şi “S-a suit în munte ca să se roage singur”,
pentru a-şi duce la capăt gândul de rămâne Singur cu Dumnezeu-Tatăl.
- Evanghelia este pentru noi, nu doar pentru timpurile acelea în care a fost
propovăduită.

- Nu puţini dintre noi avem această tendinţă de a nu duce lucrurile până la capăt.
Pornim bine, suntem entuziaşti şi hotărâţi la început, dar după aceea se stinge
entuziasmul. “Apare una, apare alta şi ne lăsăm pe tânjală, nu ducem lucrurile
până la capăt”. Aceasta este una dintre metehnele poporului nostru. Noi nu
suntem constanţi, consecvenţi, nu mai ştim ce vrem şi care ne este ţinta. Noi, de
regulă, pornim bine (şi în viaţa duhovnicească), dar dacă apare ceva care ne
stinghereşte, care ne deviază puţin de la drum, când ne întoarcem la drumul
normal, continuăm cu viteza micşorată pe care am fost siliţi să o folosim pe
drumurile lăturalnice. Ne pierdem prea repede entuziasmul şi ne pierdem ţinta
aceea pe care ar trebui să o avem permanent în faţa ochilor, indiferent de ce s-ar
întâmpla în jurul nostru. Chiar greşelile din viaţa duhovnicească, n-ar trebui să
ne schimbe atât de mult viziunea, dorinţa şi puterea sufletului nostru, aşa încât
să nu mai avem energia necesară de a ne redresa şi de a merge înainte. Uneori
dacă am făcut o greşeală, este ca şi sfârşitul lumii.

Exemple mici: dacă am greşit o dată mâncând de frupt în timpul Postului (sau în
zile de post), renunţăm de tot să mai postim (în acea zi sau până la sfârşit).
“Dacă este o eroare mică, de ce să continuu în eroarea respectivă?” În viaţa
duhovnicească ne comportăm, uneori, infantil, nu înţelegem ce vrea de la noi
Dumnezeu. Ce câştigă Dumnezeu dacă ne trimite în iad? Tot ceea ce face
Dumnezeu face pentru binele nostru, ca să ne mântuiască.

- Pocăinţa adevărată pe care o face omul nu duce la deznădejde. Părerea de rău


pentru o greşeală trebuie să fie urmată în mod obligatoriu de o infuzie de putere
de la Dumnezeu care vine prin Sfintele Taine (a Spovedaniei şi Împărtăşaniei) şi
prin canonul pe care îl facem, pentru ca apoi să venim înapoi la drumul cel bun.

- Mai sunt şi alte lucruri care ne pot abate de la calea cea dreaptă. Uneori putem
fi singuri [duhovniceşte] în comunităţile unde lucram şi chiar în familii. Acum
cam totul s-ar putea să fie împotriva noastră. Nu-i atât de uşor acum să-ţi
păstrezi verticalitatea duhovnicească şi calea cea bună şi să nu pierzi din vedere
Ţinta. Nu este uşor, fără să vreau să fiu apocaliptic, să vină vremuri în care să
fim puşi în faţa unor opţiuni mult mai grave.

S-ar putea să vină vremuri în care să fim puşi în faţa unei opţiuni mult mai
grave, s-ar putea să ni se spună: <Dacă vrei să lucrezi mai departe la mine, va
trebui să lucrezi şi duminică, va trebui să lucrezi şi de Paşti…>, am mai lucrat
noi de Paşti, vă aduceţi aminte când vă scoteau afară la ales cartofi de Paşti. Ar
putea să vină înapoi timpurile alea. Sau, mai grav decât atât: dacă vrei să vii să
lucrezi mai departe, va trebui să nu mai fii creştin sau să nu mai fii ortodox. S-ar
putea să ajungem vremuri, cum zice Biblia, când, dacă vrei să cumperi, va
trebui să ai bani şi, dacă vrei să ai bani, va trebui să faci compromisuri mari şi
atunci se va vedea tăria noastră. Dar dacă acum, cât de cât, ne mai ajută cele
dimprejurul nostru să ducem o viaţă bună, nu avem această tărie sufletească, nu
ne formăm în acest duh, nu avem o consecvenţă duhovnicească, ce să ne
aşteptăm când lucrurile vor fi mai grave? De unde atunci putere? Vom vrea
atunci, dar nu vom mai avea resurse.

Noi nu prea avem resurse, că puterile noastre sunt foarte slăbănogite şi suntem
câteodată ca o frunză în vânt. Cum zice un psalm: Faceţi făgăduinţe, dar şi
împliniţi-le Domnului! Orice făgăduinţă, orice hotărâre bună pe care o luăm noi
în viaţa noastră duhovnicească o putem împlini cu ajutorul Acestui Dumnezeu
Căruia I-am făgăduit ceva. De aceea avem nevoie de El şi avem nevoie de curaj
în viaţa cea duhovnicească.

Amintiţi-vă de marele curaj al Sfântul arhidiacon Ştefan când L-a mărturisit pe


Hristos sau de Sfinţii Macabei care n-au cedat o iotă din Legea lor cea Veche
când au fost puşi în faţa opţiunii de a fi cu Dumnezeul Cel adevărat sau de a
trece la păgâni şi au suferit, într-adevăr, dar au fost curajoşi până la capăt.

Timpurile acelea nu s-au încheiat, sunt în plină desfăşurare, când cei care Îl
mărturisesc pe Hristos sunt puşi în faţa faptului de a alege: eşti credincios până
la capăt, cum zice cartea Apocalipsei, ca să primeşti cununa vieţii, sau te laşi pe
tânjală pe drum?

Vedeţi ce se întâmplă în Siria. Despre doi arhierei încă nu se ştie care-i starea
lor. Şase luni au stat nişte maici închise de către cei de altă credinţă decât cea
creştină ortodoxă, le-au dat drumul, într-adevăr, dar Dumnezeu ştie în ce
condiţii au fost ele ţinute. Dar nu numai atât, ci şi copii răstigniţi, creştini, azi, în
secolul 21, când termenul de libertatea drepturilor omului e o expresie purtată
de gurile tuturor marilor oameni. În secolul drepturilor omului sunt oameni care
n-au dreptul să fie creştini. Dar ei au ales să fie creştini pe mai departe!

Există un obicei în biserica coptă ca atunci când cineva este botezat creştin, îi
este inscripţionat semnul sfintei cruci pe frunte, încât toţi îl recunosc 4. Nu se
mai poate ascunde la un moment dat. Primesc semnul sfintei cruci ca semn
distinctiv şi şi-l asumă, aşa cum, spre cinstea lor şi spre învăţătura noastră, vă
aduceţi aminte că evreii, prigoniţi, purtau steaua lui David tot timpul, toată
lumea ştia că sunt evrei şi ei nu se ruşinau de asta. Noi, uneori, ne ruşinăm şi să
facem semnul sfintei cruci când trecem prin dreptul unei biserici. Nu avem curaj

4
Vezi şi semnul crucii tatuat pe fruntea femeilor aromâne.
şi nu avem credinţă. Curajul tot de la Dumnezeu trebuie să-l cerem. Hristos le
spune ucenicilor: Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! Un psalm spune: Acolo s-au
temut de frică unde nu era frică. Avem o sumedenie de frici în zilele noastre.
Ignorăm faptul că Dumnezeu este Stăpânul acestei lumi, chivernisitorul ei şi al
fiecăruia dinte noi în parte. Avem o mulţime de frici, dar nu avem frică de
Dumnezeu!

Sfinţilor le era frică de Dumnezeu, nu de oameni. Noi ne temem de ceilalţi,


suntem făţărnici, trăim în minciună. Frica de om, uitarea fricii de Dumnezeu,
duce la păcate foarte mari. Să cerem de la Dumnezeu curaj să ne trăim viaţa
duhovnicească. Apostolii se temeau când nu erau cu Domnul în corabie, dar
când era El, nu mai aveau teamă, pentru că El era Stăpânul. Când Domnul e la
cârmă, cei din corabie nu au de ce să se teamă. Corabia noastră e Biserica lui
Dumnezeu, despre care El a spus că porţile iadului nu o pot birui, deci oamenii
cu atât mai puţin au putere asupra Bisericii. Comunismul a dispărut din
România deşi a durat mai mult de 40 de ani şi lumea nu se mai aştepta să se
schimbe.

Nimeni nu poate pune altă temelie Bisericii, iar temelia e Hristos. Şi e o temelie
veşnică, de nezdruncinat. La cârma Bisericii nu stă nici patriarhul ecumenic,
nici patriarhul Daniel, nici patriarhul Moscovei, nu noi conducem Biserica, ci
Hristos conduce Biserica! Nimic n-ar trebui, atunci, să ne destabilizeze con-
vingerea că suntem în corabia cea adevărată pe care nimic n-o poate sfărâma.

Iar în vremurile cele grele, Hristos le spune tuturor ceea ce le-a spus apostolilor:
Îndrăzniţi! Eu sunt cu voi, Eu sunt în voi, prin împărtăşanie, Eu sunt pentru voi.
Nu vă temeţi! Amin.

***

Predică la Umblarea pe mare a Ierom. Ieremia Berbec (Mănăstirea Putna,


2 august 2015): De ce avem nevoie să trecem prin “furtuni”, “învolburări”
şi “sperieturi” pe drumul mântuirii?

Viaţa evanghelică la care suntem chemaţi, trăind în lume, dar nu lumeşte =


“mersul pe apă”
De ce cădem sub valuri şi ce facem când începem să ne scufundăm?
Să avem încredere că Dumnezeu şi în noi lucrează, şi în noi face minuni!

Transcriere (de la min. 5:30):


[…] În acelaşi timp, ucenicii erau pe mare, în corabie, dar, stârnindu-se un vânt
puternic, împotrivitor, n-au avansat mult. I-a prins în mijlocul Mării Gheni-
zaretului învăluiţi de valuri şi de furtună. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur că
Dumnezeu a îngăduit - că doar Mântuitorul le spusese să treacă de cealaltă parte
a mării - aceste furtuni şi aceste valuri ca să le trezească inima amorţită. Aşa
spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că, după minunea înmulţirii pâinii, ucenicii s-
au bucurat mult şi poate s-au şi mândrit puţin că au un aşa Învăţător, pe care
mulţimile, ne spun evangheliştii, căutau să-L facă rege cu forţa pentru că le
săturase de pâine, să-L facă conducătorul poporului Israel. Deci, cumva,
Mântuitorul, simţind că ei sunt atinşi de slava deşartă şi de mândrie, i-a trimis
înainte, peste mare, şi a îngăduit furtuna şi vântul ca să-şi vină în fire, să se
trezească inima.

Aşa se întâmplă şi cu noi, mai ales după ce avem o bucurie sau după ce ne aude
Dumnezeu sau se face chiar o minune în viaţa noastră, de multe ori ne relaxăm,
ne mândrim, ne umplem de slava deşartă şi atunci, de multe ori, devenim
nepăsători, nu mai continuăm rugăciunea, şi de multe ori se întâmplă ispite şi
întristări, chiar după mari bucurii. Vedem asta şi acum, la ucenici: după o mare
minune, iată o mare certare, o mare ispită. În mijlocul mării erau învăluiţi, erau
în pericol de a se îneca.
Pe de altă parte, ne mai aducem aminte de un episod din Evanghelie, mai înainte
întâmplat, când iarăşi erau ucenicii într-o corabie şi iarăşi învăluită de valuri.
Atunci, însă, Mântuitorul era cu ei, dar dormea. Şi comentează un părinte: când
ucenicii L-au strigat: Doamne, scoală-Te, că pierim!, acest părinte spune: <Dar
ce voiaţi, să treacă de cealaltă parte a mării fără nici o greutate? Voiaţi totul lin?
Nu se poate!>
Deci marea aceasta învolburată ne arată că şi în viaţa noastră vor fi astfel de
momente şi că drumul către Dumnezeu trece şi prin aceste momente şi că aşa
trebuie să fie. Noi, de multe ori, ne gândim că, după Dumnezeu, ar trebui ca
drumul nostru spre mântuire să fie lin, fără ispite dacă s-ar putea. Dar nu! De ce
nu? Pentru că inima noastră are nevoie de curăţire, ea lesne se leneveşte, lesne
adoarme, lesne se culcă pe o ureche. Or, Dumnezeu ne vrea treji, ne vrea
prezenţi, ne vrea arzând. Şi iată că pe drumul spre mântuire Dumnezeu îngăduie
aceste valuri, încât corabia noastră pare că se îneacă în ispite, în patimi, în
necazuri, în suferinţe, tocmai ca să ne trezim şi să strigăm la Dumnezeu.

În plus, Sfinţii Părinţi spun că aceste încercări din viaţa noastră au acest dar, aşa
cum o mare învolburată scoate gunoiul depus pe fundul mării la suprafaţă şi îl
depune pe uscat, aşa aceste încercări au darul de a scoate mizeria din sufletul
nostru, din adânc, unde noi credem că suntem curaţi şi nu avem nici un păcat de
multe ori. Aceste tulburări scot la suprafaţă această necurăţie din noi şi în felul
ăsta scăpăm de ea, noi o dăm la Dumnezeu şi el, prin pocăinţă, ne curăţă. Deci
învăţăm din acest episod al mării învolburate pe care l-a îngăduit Dumnezeu
ucenicilor că şi în viaţa noastră sunt îngăduite încercări, tocmai pentru a ne
curăţi, a ne trezi şi a striga mai tare către Dumnezeu şi a ne apropia mai mult de
El.

În marea aceasta învolburată, spune Evanghelia de azi, că la straja a patra


Mântuitorul S-a apropiat de ucenici mergând pe apă. Reţinem că abia în straja a
patra. Ce înseamnă asta? Romanii şi evreii din timpul acela împărţeau noaptea
de la 6 seara la 6 dimineaţa în patru străji de câte trei ore. Deci Mântuitorul S-a
apropiat abia în a patra, în ultima strajă. A îngăduit acea încercare destul timp.

Şi vedem că şi în viaţa noastră de multe ori aşa se întâmplă. Strigăm, ne rugăm,


Dumnezeu nu intervine. De multe ori suntem ispitiţi să credem că nu ne aude
sau, mai rău, unii dintre noi că nu există. Dar nu. E o mare rânduială la
Dumnezeu, totul este cântărit.

Spunea un Sfânt Părinte că Dumnezeu, fiind doctor prea iscusit, merge la sigur.
El nu greşeşte nici măcar un milimetru în tăietura lui de chirurg, să zic aşa. Tot
timpul le câtăreşte exact cum trebuie şi vine exact la momentul potrivit. Iată, s-a
întâmplat şi de multe ori se întâmplă în straja a patra, între 3 şi 6 dimineaţa,
ultima etapă a nopţii.

S-a apropiat de ei şi iarăşi o groază şi mai mare! Nu erau de ajuns furtuna şi


valurile, iată şi o nălucă, cred ei. S-au speriat şi mai tare ucenicii şi au strigat.
Dar Mântuitorul le vorbeşte şi le spune: Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! Şi de
acum acesta este momentul prea dorit şi în ispitele noastre, ca Dumnezeu să Se
apropie cu harul Său de inimile noastre şi să ne întărească.
Şi acum se întâmplă un eveniment: Sfântul apostol Petru, prea înflăcărat şi prea
iubitor de Hristos spune primul: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine
pe apă! Vedeţi, cu toată groaza, cu toate condiţiile extraordinare, Sfântul Petru
are acest îndemn de a-L urma pe Hristos. Practic, Evanghelia de astăzi este o
imagine a vieţii Mântuitorului pe pământ. El a fost întru toate asemena nouă,
oamenilor, însă fără păcat. El nu S-a învăluit în marea vieţii acesteia. A mers
lângă noi, dar nu ca noi, nu cu păcate, nu cu mândrii, nu cu ură, nu cu
răzbunare. Nimic din toate acestea. Ca şi cum ar merge pe apă. Iar noi ne
învăluim în toate acestea.

Imaginea Mântuitorului pe apă este imaginea Evangheliei. Evanghelia, spun


Părinţii, nu este din lumea aceasta. Spune părintele Sofronie Saharov că
Evanghelia este însăşi proiecţia vieţii Sfintei Treimi în limbajul nostru, al oame-
nilor. Deci nu este din lumea aceasta. Şi, ca să întăresc cuvântul, nişte părinţi
de-ai noştri s-au dus la părintele Iulian de la Prodromu, în Sfântul Munte, un
părinte bătrân, duhovnic, de peste 80 de ani, şi l-au întrebat: „Părinte, vorbiţi-ne
despre smerenie.” Şi părintele le-a spus: „O, smerenia! Smerenia nu-i de pe
pământ. Ne-a adus-o Mântuitorul din cer.” Aşa şi Evanghelia! Iată că
Mântuitorul El Însuşi a trăit Evanghelia, El Însuşi a iubit pe vrăjmaşi, El Însuşi
a iertat celor care I-au făcut rău, El Însuşi ne-a arătat modul de a vieţui după
Evanghelie. Şi ne cheamă şi pe noi să-L urmăm, să mergem şi noi pe apă, ceea
ce e de necrezut pentru noi.

Dar iată, Sfântul apostol Petru a crezut că este El şi a vrut să-L urmeze. Este
firesc acest îndemn, acest imbold de a-L urma pe Mântuitorul. El ne-a şi zis:
Adevărat, adevărat vă zic vouă că cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe
care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face. Deci El a venit şi ne-a arătat
exact ceea ce şi noi ar trebui să facem. Ne-a fost model în toate şi noi asta
trebuie să şi facem: să-L urmăm. Să îndrăznim să-L urmăm. Aşa le-a şi zis:
Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi. Deci este o îndrăzneală pe care, iată, Sfântul
Petru a avut-o. A ieşit din corabie, a mers pe apă, dar, om fiind, ca noi toţi,
văzând vântul s-a temut şi a început să se scufunde. S-a temut şi i s-a tulburat şi
credinţa. A venit îndoiala prima dată, că de aia a şi ieşit; a crezut, auzindu-I
vocea Mântuitorului, a crezut că El este şi, văzându-L că merge pe apă, a zis:
Porunceşte-mi să vin la tine pe apă. Şi s-a dus, plin de credinţă fiind. Şi mergea
pe apă. Dar, după aceea, i-a fost distrasă atenţia de vânt, care, într-adevăr, era
puternic, de valuri, avea toate motivele să se teamă, bineînţeles, ca şi noi, de
altfel, în încercările noastre. Şi atunci i s-a tulburat credinţa, a apărut îndoiala, şi
atunci s-a scufundat. Începea să se scufunde. Dar, spre deosebire de ce fac mulţi
dintre noi, că noi, când vedem că deja ne scufundăm, cumva ne pierdem de tot
încrederea şi oprim rugăciunea. Chiar dacă la început mergea; chiar mergea
mersul ăsta pe apă.
A trăi după Evanghelie, chiar reuşeam şi noi puţin. E, uite, vine o încercare, un
necaz şi noi ne descurajăm, ne pierdem încrederea, renunţăm la rugăciune şi ne
scufundăm.

Dar Sfântul Petru ne arată un mare model de a nu renunţa, de a nu ne lăsa duşi


la fund. Şi ce face? Strigă! Cu multă putere, bineînţeles: Doamne, scapă-mă, că
pier! Şi atunci îndată Mântuitorul întinde mâna şi-l trage. Aceasta este exact
imaginea a ceea ce se întâmplă cu noi în încercările noastre sau ceea ce ar trebui
să se întâmple dacă noi nu renunţăm, dacă avem încredere şi credinţă în Dumne-
zeu şi strigăm. Şi Mântuitorul îl mustră: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai
îndoit?

Şi tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur că n-a mustrat vântul cum a făcut altă
dată, ci l-a mustrat pe Sfântul Petru, a mustrat cauza scufundării. Deci nu vântul
era cauza! Nu încercările prin care trecem, nu greutăţile sunt cauza scufundării
noastre, ci puţina credinţă; că nu i-a spus <necredinciosule…>, că avea credinţă,
mersese pe mare.

Insistă Părinţii să ne fie îndemn: oricât ar fi de mari greutăţile, valurile, vânturile


vieţii noastre, Mântuitorul e mult mai puternic decât toate acestea. Numai să
avem credinţă statornică şi să nu renunţăm. Şi chiar dacă vedem că ne afundăm,
cum se întâmplă, să strigăm. Şi El îndată va întinde mâna. Ne va mustra puţin,
dar e bine să ne mustre decât să ne afundăm. Şi Mântuitorul l-a ridicat.

Dar n-a încetat vântul să bată - iarăşi, tâlcuirea Sfântul Ioan Gură de Aur - deci
Sfântul Petru a continuat să meargă alături de Mântuitorul pe apă în aceleaşi
condiţii ca înainte. Vedem că nu alea erau problema, ci necredinţa lui. Când
vântul şi marea s-au liniştit? Abia când au urcat în corabie. Şi aici tâlcuiesc
Părinţii: se cade să înţelegem că în sufletul în care va intra Domnul Iisus
încetează orice frământare a patimilor şi îl îndreptează, îl face să se apropie de
patria cerească pe care toţi credincioşii o doresc.

Toţi cei patru evanghelişti relatează acest eveniment, iar Sfântul evanghelist
Ioan spune că, după ce s-a urcat în corabie, a încetat marea şi furtuna şi îndată s-
au găsit la ţărm. Deci au ajuns la liman. Şi aşa tâlcuiesc Părinţii că atunci când
Mântuitorul intră în corabia trupului nostru, fie prin Sfânta Împărtăşanie sau
prin rugăciune sau prin orice altă faptă binecuvâtată ştim că vine pacea. Şi gata.
Şi se repară tot răul dinainte.

Să ştiţi că aşa este şi când ne împărtăşim sau ne apropiem de Dumnezeu. Sunt


multe ispite, de multe ori chiar înainte de împărtăşanie; ba ne certăm, ba ne
supărăm sau eu ştiu ce se mai întâmplă. Le îngăduie Dumnezeu ca să ne trezim,
ca să strigăm mai tare, pentru că ştie că, atunci când vine, pacea se va aşeza. Şi
noi vom vedea ce înseamnă să trăim cu El. Şi aşa trebuie să face iar şi iar. Că
noi de fiecare dată pierdem această stare după ce ne împărtăşim. Avem credinţă,
după care iar ne luăm cu grijile şi iarăşi intrăm în marea aceasta a vieţii.

Aşadar, aceasta este Evanghelia de astăzi. Această umblare pe mare este


imaginea la care ne cheamă Mântuitorul: să fim în lumea aceasta, dar să nu
trăim potrivit lumii. Şi de aceea trebuie să citim Evanghelia, vom vedea cât de
departe suntem de ea, mai ales să citiţi Predica de pe munte, capitolele 5-7 din
Ev. de la Matei, pentru că acolo Mântuitorul ne porunceşte: Iubiţi pe vrăjmaşi,
binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi şi vă
rugaţi pentru cei care vă supără, vă prigonesc, vă fac rău şi profită de voi. Deci
iată ce ne spune Mântuitorul: Purtaţi-vă aşa, ca Mine, nu vă uitaţi la lume, că
lumea ce face? Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mi-ai dat, îţi dau, ba încă şi
cu supra măsură, m-ai rănit, nu te uit, lasă că vedem noi, îţi arăt eu… Deci noi
citim, mergem la biserică, dar, când vine examenul vieţii, mersul pe apa cu
Petru - când vin marea învolburată, vântul, furtuna, noi ne purtăm ca răutatea
lumii, nu-l ascultăm pe Mântuitorul, nu vrem să mergem după El. Pentru că El
ne spune că, dacă vom face ceea ce ne-a spus El, răsplata noastră va fi multă şi
vom fi fiii Celui Preaînalt, pentru că aşa este Dumnezeu, cum ne-a spus El în
Evanghelie să fim noi înşine.

Deci acesta este mesajul Evangheliei de astăzi: să îndrăznim să mergem pe apă,


urmându-L pe Mântuitorul, care deja merge pe apă în faţa noastră. Să avem
încredere în cuvântul Lui mai mult decât ceea ce cred eu şi ceea ce-mi spune
lumea că ar trebui să fac. Că eu poate l-aş ierta, dar vine celălalt: <Cum să-l
ierţi?!…După câte ţi-a făcut! Încă trebuia să-i faci şi nu ştiu ce, şi nu ştiu ce…>
Şi noi nu avem încredere în Dumnezeu, care spune să-l iert şi să mă rog pentru
el ca să se lărgească inima mea şi ascult calea mai uşoară, mai largă a lumii
care-mi spune să mă răzbun, să-mi fac dreptate. Şi uşor Îl dăm la o parte pe
Mântuitorul.

Şi, ca să întelegem, vă voi aduce în faţa ochilor o întâmplare adevărată pe care


am suprins-o noi în revista noastră [Cuvânt către tineri] de anul acesta şi îi
aparţine unei femei dintr-o familie creştină cu doi copii, cu două fetiţe, una de 6
ani şi una de 8 luni. O familie creştină, le era greu să crească fetele, mărturiseşte
o doamnă, şi se gândeau uneori că le-ar prinde bine un ajutor. Şi în aceste
condiţii grele pentru ea a rămas însărcinată. Şi mărturiseşte mama: „Nu ne-am
bucurat, deoarece credeam că nu o să ne descurcăm singuri cu trei copii.” Aşa
credea. Nu ne încredem în Dumnezeu, care dă suflet copilului aceluia, implicit
poruncă ca el să se nască. Deci nu credem în cuvântul Mântuitorului,
Dumnezeu, care dă viaţă şi spune să naştem copilul, ci credem nouă, slăbiciunii
noastre şi părerii lumii. Adică Îl vedem pe Mântuitorul mergând pe apă, doar
noi ne uităm mai mult la valuri şi la furtună, nu avem încredere în Mântuitorul.
Şi aşa spune şi doamna aceasta. „Şi am avut un moment de rătăcire şi ne-am
gândit să facem întrerupere de sarcină, avort. Deşi eu simţeam că nu vreau
asta.” Şi, întorcându-se de la medic, care tocmai îi spusese că nu mai face
avorturi, că vrea să se nască viaţă, mergea spre casă prin ploaie fără umbrelă şi a
început să-L roage pe Dumnezeu să o ajute, în tulburarea aceea a ei.

Vedeţi, cazul doamnei este exact când Sfântul Petru a început să se afunde. Şi în
cazul doamnei erau furtună mare şi valuri mari, condiţii grele. Şi a început să se
afunde. Era credincioasă, mărturisea: „De când ne căsătorisem am încercat să
ducem o viaţă de familie plăcută lui Dumnezeu, ţineam posturile, ne spo-
vedeam, încercam să facem cât mai multe fapte bune, împărtăşeam fetele
săptămânal…”, deci o viaţă după Dumnezeu. Şi iată, în condiţiile acestea, într-
adevăr grele pentru un om cu neputinţe, s-a lăsat impresionată de valuri, de
furtună, şi a început să se afunde.

Dar n-a făcut cum fac mulţi dintre noi, să se lase până la fund, ci, asemenea
Sfântului Petru, a început să Îl roage pe Dumnezeu mergând prin ploaie, deci
cum a spus Sfântul Petru astăzi, Doamne, scapă-mă! Şi atunci viaţa i s-a
înfăţişat ca un zid, ca o piramidă la care toată viaţa au construit prin fapte bune,
au pus una peste alta, şi a văzut că fapta asta pe care voia s-o facă acum,
nevrând, dar ispitită fiind, avortul, această ucidere, însemna că dărâmă tot acel
zid, ca şi cum a muncit degeaba toată viaţa. „Şi mi-am zis: oare ce e mai uşor:
să cresc încă un copil sau să o iau de la capăt, să construiesc din nou zidul către
cer?” Vedeţi? Înţelepciune. „Şi atunci am ştiut că vreau să păstrez viaţa care
începuse să se dezvolte în interiorul meu.” Deci iarăşi a început să meargă pe
apă, întărită fiind de Mântuitorul, de Dumnezeu care o ajutase.

„A fost mai greu în primul an, după care am înţeles care a fost rânduiala lui
Dumnezeu. Diferenţa de vârstă fiind foarte mică între fetele cele mici, ele se
înţeleg bine şi se joacă permanent una cu alta, iar eu pot să mă ocup şi de cea
mare, care are teme, apoi de casă, de soţ. A treia fetiţă era ajutorul de care
aveam nevoie.” - că aşa a spus la început, că i-ar prinde bine un ajutor. Dumne-
zeu i-a rânduit.

Dar vedeţi, şi în viaţa noastră voia lui Dumnezeu sau calea către Dumnezeu
vrăjmaşul o înfăţişează ca cea mai urâtă, ca aceea care-mi aduce moartea sau
care-mi face rău. Şi, dacă nu am credinţa aceasta a lui Petru: Doamne, scapă-mă
din aceste valuri de gânduri, de patimi, de orice şi să cred mai mult în El decât
în mine şi-n ce-mi spun ceilalţi, mă scufund.

Deci aceasta este lecţia de astăzi a Sfântului Petru pentru noi: să credem mai
mult în Mântuitorul decât în noi înşine, decât în necredinţa, în neputinţa noastră,
justificată, dar Mântuitorul este mai puternic decât tot ce-i în jur.
Spune un Sfânt Părinte în Pateric: „Noi toţi credem că Dumnezeu este
atotputernic şi că face tot ce vrea.” Toţi credem asta, cei care suntem în
Biserică, că suntem creştini. Dar, spune sfântul acela din Pateric: „Dar crede că
şi în tine lucrează, şi în tine face minuni!” Ei, aici noi nu credem. Aici e exa-
menul pe care noi îl picăm în viaţa de zi cu zi. Noi nu credem că ne poate ajuta.

Aşa cum această femeie, la început, nu credea că Dumnezeu este puternic încât
să o ajute să crească şi al treilea copil. Şi noi avem multe exemple în viaţa
noastră. Aici, aceasta este minunea, că Dumnezeu face minuni şi în noi şi ne
arată cum să ducem o viaţă creştină în condiţiile în care trăim, dacă avem
încredere în El. Deci să reţinem acest cuvânt de la Pateric, care vine în
completarea Evangheliei de astăzi: să avem încredere că Dumnezeu şi în noi
lucrează, şi în noi face minuni, şi că e mai puternic decât păcatul din mine, decât
patimile mele învechite, decât răutatea din jur a oamenilor și a mea şi că, dacă
eu Îl voi urma, El mă va face alt om, mă va face fiul lui Dumnezeu, mă va
învăţa cum să trăiesc altfel în viaţa de astăzi, în condiţiile în care trăiesc; ace-
leaşi condiţii, dar altfel: cu Hristos.

De aceea am început acest cuvânt de azi cu cuvântul Mântuitorului: Iată, Eu


sunt cu voi în fiecare zi, până la sfârşitul veacurilor. Şi al doilea cuvânt pe care
trebuie să-l avem în vedere: Fără Mine nu puteţi face nimic. Deci a împlini
Evanghelia, noi nu putem. Dar a striga la Dumnezeu ca să ne ajute să o
împlinim şi să ne facem oameni adevăraţi, asta trebuie s-o facem şi putem. Şi,
odată ce vom striga, El ne va întări şi ne va ajuta. El împlineşte în noi
Evanghelia Sa. Că de-aia a spus că Fără Mine nu puteţi face nimic. Deci trebuie
să fim cu El ca să împlinim ceva. Aceasta este chemarea: să mergem către El, ca
Sfântul Petru şi în orice moment să strigăm la El ca să ne ajute, că ne
scufundăm.

Vreau să vă mai pun la inimă un alt fel în care Mântuitorul merge pe apă, un alt
fel în care Mântuitorul e diferit de noi şi care să ne fie şi nouă întărire în viaţa
noastră. În cuvântarea de despărţire de apostoli, care se întâlneşte la Evanghelia
Sfântului Ioan începând cu cap. 13 până la 17 şi mai departe, spune la un
moment dat Mântuitorul un îndemn: Să nu se tulbure inimile voastre. Credeţi în
Dumnezeu, credeţi şi în Mine. Tocmai îi spusese Sfântului Petru că se va lepăda
de Mântuitorul de trei ori. Urma să se întâmple cel mai groaznic moment din
istoria omenirii, cel mai sinistru, spun Părinţii, cel mai înfricoşător, când
vrăjmaşul a arătat toată răutatea de care era în stare asupra Mântuitorului, cel
mai cumplit moment. Şi Mântuitorul le spune ucenicilor: Să nu se tulbure
inimile voastre. E ceva ce noi nu facem. Noi la cel mai mic necaz, la cea mai
mică vorbă urâtă, noi ne tulburăm. Înţelegem că inima Lui nu s-a tulburat. A
îndurat toată suferinţa, toată groaza. Inima lui nu s-a tulburat. El mergea pe apă.
Aşa e Mântuitorul nostru. Şi aşa ne vrea şi pe noi. Pentru că El nu ne-a arătat
ceva ce noi nu putem, n-a făcut demonstraţii cu noi, niciodată n-a făcut un gest
sau o minune de care nu era nevoie sau pe care apostolii să n-o poată face. Deci
ce a făcut El trebuie să facem şi noi. Când ne spune: Să nu se tulbure inimile
voastre, trebuie să facem asta.

Asta ce înseamnă? Vine necazul, vine supărarea, vine ocara, vine rana, boala…
Nu vă lăsaţi învăluiţi de valuri. Prima dată ridicaţi-vă mintea şi inima la
Dumnezeu: <Doamne, e mare încercarea asta, nu pot, mă învălui, nu pot, fii cu
Mine, că Tu ai spus Voi fi cu voi în fiecare zi, deci fii şi cu mine acum! Şi Tu ai
spus că fără Tine nu pot să fac nimic, iată că am acum ceva de făcut, am de
trecut o încercare grea, fii cu mine, Te rog, că nu pot să trec!...> Ei, avem
temelie pe cuvântul Lui, pe cuvântul Lui ne putem baza cererea asta şi El vine;
pentru că, spune un Sfânt Părinte, că dacă n-ar veni, n-ar exista. Or, El există şi
vine! Numai necredinţa noastră se întoarce din drum înainte ca El să vină.

De aceea, iubiţi credincioşi, vă mai fac un îndemn, tot cu cuvintele Mân-


tuitorului. El a spus: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va
deschide. Şi, pentru că ştia că suntem mai tari de urechi, repetă în următorul
verset: Pentru că oricine cere, primeşte; oricine caută, află; oricui bate i se va
deschide. Aşa şi noi, în încercările noastre, dacă strigăm, nu are cum Dumnezeu
să nu vină! Va veni în straja a patra, dar va veni negreşit! Nu există să nu vină.
Există doar ca noi să ne întoarcem din drum, să renunţăm să mai strigăm. Ne
scufundăm.

Deci aceasta este marea lecţie de astăzi: să avem credinţă în El, în cuvintele Lui,
şi să ne punem viaţa, să ne orânduim viaţa după cuvintele Lui, nu după lume.
Sfântul Pavel, în Apostolul de astăzi, spune că el a pus o temelie care e Hristos.
Ei, să fie acea temelie şi la noi, în sufletele noastre! Adică prima dată să mă
gândesc cum ar vrea Mântuitorul să mă port. Oi vedea că nu pot, dar atunci vine
a doua: „Ajută-mă, Doamne! Scapă-mă, Doamne!” şi nu se poate să nu ajute.
Nu are cum. Că e un Părinte grabnic ajutător.

Şi Maica Domnului este grabnic ajutătoare. Precum copilul când strigă, mama
îndată se apropie, aşa e şi Maica Domnului. Încercările sunt mari şi vom trece
prin încercări în viaţa noastră, dar avem haruri mari şi multe. Numai Maica
Domnului cea plină de har şi toţi sfinţii pe care trebuie să-i strigăm în rugăciune
şi nu se poate să nu trecem prin toate, nu se poate. De-aia ne-a spus Mântuitorul:
Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea, am biruit toate patimile, am biruit toată răutatea.
Aveţi încredere, şi voi veţi birui cu ajutorul Meu - asta e chemarea noastră,
ăsta e mesajul Evangheliei de astăzi.

Ca să închei, un ultim îndemn: să nu punem neputinţa şi greutăţile noastre mai


presus de puterea lui Dumnezeu. El este atotputernic, să nu uităm! Este smerit,
dar poate toate şi atunci ne recomandă un sfânt părinte contemporan ca, în
vremurile acestea în care trăim să ne rugăm, strigând neîncetat către Domnul:
<Doamne Iisuse, atotputernice Iisuse, milostiv fii mie, păcătosului!>, iară şi
iară. Şi puterea Lui va birui neputinţa şi chiar puţina mea credinţă şi greutăţile
prin care trec.

Doamne Iisuse Hristoase, aşa cum ai călătorit cu sfinţii Tăi ucenici în corabie pe
mare, învăluită de vânt şi valuri şi i-ai scăpat de la înec şi moarte, tot aşa,
Doamne Iisuse Hristoase, călătoreşte şi cu noi, cei ce ne rugăm Ţie, pe valurile
înviforate ale acestei vieţi şi ne scapă sufletele noastre din învăluirea vântului
celui potrivnic al ispitelor. Că Ţie se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
Nu vă temeţi! - Predici de mare folos la Duminica a nouă după Rusalii:
Închisoarea fricii, “răbufnirea iubirii” şi împreună lucrarea cu Dumnezeu:
“Doamne, vreau să fiu cu Tine!”

Ierom. Grigorie Benea - Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare,


Potolirea furtunii), 2 august 2015, Mănăstirea Nicula:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Îi mulţumim bunului Dumnezeu pentru această binecuvântată zi şi pentru darul


pe care ni l-a făcut astăzi de a fi împreună aici la mănăstirea Nicula şi de a sluji
împreună taina Sfintei Liturghii. Şi o să încerc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă
pun la suflet câteva învăţături din Evanghelia care s-a citit astăzi, ce ne relatează
minunea Mântuitorului Iisus Hristos în care El umblă pe mare şi potoleşte
furtuna. Ei bine, vedem în istorie contextul acestei minuni este în imediată con-
tinuare şi legătură cu minunea care s-a citit săptămâna trecută, cu minunea
înmulţirii pâinilor şi a săturării celor cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi
copii, în pustie. Pe Mântuitorul Iisus Hristos L-au urmat, împreună cu ucenicii
Săi, mii de oameni ca să asculte cuvântul Său de viaţă făcător, cuvântul Lui care
îi hrănea sufleteşte şi că Mântuitorul Iisus Hristos, după ce le-a vindecat
bolnavii şi a vorbit cu ei întreaga zi, căci ne spune Sfânta Evanghelie că se
făcuse deja seară când şi-au dat seama că e târziu şi că nu au ce să mănânce şi
aşa a avut loc minunea înmulţirii pâinilor. Se făcuse, deci, seară, Mântuitorul tot
vorbind, uitaseră de ei şi oamenii şi Mântuitorul rostind cuvântul lui Dumnezeu.
Şi, fiind deja hrăniţi duhovniceşte, Mântuitorul Se preocupă să fie hrăniţi şi
trupeşte, înmulţind pâinile.

Şi, după această minune, începe Evanghelia care s-a citit astăzi, zicând: Şi
îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe
ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Mântuitorul Hristos a vrut
să dea drumul oamenilor; nu era ca acum, căci adunându-se atâtea mii de
oameni nu le putea spune să se urce în maşini şi într-o jumătate de ceas s-ar fi
golit locul, ci era nevoie de jertfă în vechime, de osteneală trupească ca oamenii
să-L urmeze atâţia kilometri pe Mântuitorul fără mâncare, fără a avea cele
necesare vieţii trupeşti.

Şi, deci, Mântuitorul, până ce le dă drumul mulţimilor, ne spune foarte inte-


resant Sfânta Evanghelie, a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă
înaintea Lui, pe ţărmul celălalt. Mi se pare foarte interesant că îi sileşte - de ce i-
a silit? Fiindcă oamenii, ca şi apostolii, Îl iubeau atât de mult pe Mântuitorul,
atât de mult îi odihneau cvintele Lui, îi hrănea sufleteşte, aşa bucurie simţeau
lângă El, încât n-ar mai fi vrut să plece de lângă El. Şi ni se întâmplă şi nouă,
dacă avem o persoană pe care o iubim atât de mult, parcă nu am mai vrea să ne
despărţim de persoana respectivă. Sau când mergem în vreun loc sfânt, la icoana
Maicii Domnului sau la moaştele unui sfânt, simţim în suflet o bucurie, un
răspuns de la Dumnezeu, harul dumnezeiesc care ne ţine acolo, parcă n-ai mai
vrea să pleci. Cum au fost Sfinţii apostoli Petru, Iacov şi Ioan pe muntele
Taborului la Schimbarea la Faţă când au spus: Bine ne este nouă, Doamne, să
fim aici. Sau când ne întâlnim cu un om sfânt şi parcă cuvintele lui ne hrănesc şi
n-am mai vrea să ne despărţim de El. Aşa erau şi Sfinţii apostoli faţă de
Mântuitorul Hristos şi cred că asta e un prim lucru de folos pe care putem să-l
tragem din Evanghelia de astăzi.

Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi,
făcându-se seară, era singur acolo. Mântuitorul avea deseori obiceiul să Se
retragă în pustie, în singurătate şi să Se roage. Deşi era Dumnezeu adevărat şi
venise în lume să propovăduiască oamenilor, Îşi lua timp să stea singur cu El şi
cu Tatăl Ceresc ca să Se roage şi să primească putere. Și de aici putem să ne
folosim, căci şi în viaţa noastră de zi cu zi de multe ori altfel putem să ducem
greutăţile zilei dacă găsim un pic de timp să ne retragem şi să fim cu Dumnezeu.
Nu-i nevoie să ne ducem în munţi, dar se întâmplă să stai la stop cu maşina şi
atunci putem spune o rugăciune. Dacă am face asta, dacă ne-am învăţa să facem
asta în fiecare zi, cu totul altfel ar arăta viaţa noastră. Altfel se întâmplă ca în
viaţa cu soţul, cu cei apropiaţi, să fim agitaţi, nervoşi, şi să nu ştim din ce cauză.
În mare măsură e din cauză că nu ne mai luăm timp să stăm noi cu noi înşine şi
cu Dumnezeu şi să ne luăm de acolo hrană.
Mântuitorul, deci, Se urcă în munte singur să Se roage. Şi ne spune Sfântul
evanghelist Matei că, în timp ce se ruga, deja se făcuse târziu şi corabia era la
multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.
Corabia se îndepărtase de ţărm şi începuseră să se ridice valurile, să bată vântul
împotrivă. Și se chinuiau sfinţii apostoli să facă faţă furtunii. Și nu s-au chinuit
o jumătate de ceas sau un ceas, ci erau la a patra strajă din noapte, deci între ora
3 şi 6 dimineaţa. Deci toată noaptea ei se chinuiseră şi Mântuitorul ştia că ei se
chinuiesc şi Se uita la ei şi Se ruga, dar, cu toate astea, nu a venit la ei. Această
imagine a mării tulburate de furtună poate să fie cu foarte multă uşurinţă cu o
imagine a vieţii fiecăruia dintre noi. Fiecare dintre noi în viaţa noastră, care e ca
o mare, întâlnim, vrând-nevrând, toţi, fără excepţie, întâlnim valuri, furtuni,
vânturi puternice, greutăţi. La începutul călătoriei, fiind în sânul familiei, de
multe ori suntem protejaţi şi parcă pornim cu gânduri bune, însă apoi, la
mijlocul mării, aşa cum erau Sfinţii apostoli, de cele mai multe ori - deşi se
întâmplă şi ca de mici copii să întâlnim valuri şi furtuni - încep greutăţile,
necazurile, dificultăţile, pe care toţi avem să le înfruntăm.

Și lucrul cel mai interesant aici este că Mântuitorul Însuşi îi trimite pe Sfinţii
apostoli în corabie, pe mare, deşi ştia foarte bine că marea o să fie învolburată,
că o să fie furtună pe mare. El Însuşi îi trimite acolo.

Şi mi se întâmplă ca preot de multe ori să vină oameni la mine să spună:


“Părinte, eu nu înţeleg de ce-s greutăţile astea peste mine, de ce-s necazurile
astea, că eu n-am făcut rău la nimeni, ci mă străduiesc să fac bine, să fiu corect
în faţa lui Dumnezeu, nu înţeleg!”

Dar vedeţi, aici vedem pildă de la Mântuitorul, care i-a trimis pe apostolii Săi pe
mare, ştiind că or să fie luptaţi şi chinuiţi, ca să le încerce răbdarea şi încrederea,
ca să le arată că nu este altă cale ca omul să se întărească, să înveţe, să câştige
experienţă, decât prin focul necazurilor şi al greutăţilor. Asta-i calea pe care o
rânduit-o Dumnezeu. Și, ca un fel de încurajare şi de pildă, El ne arată că acolo
unde ne va trimite o să avem furtună, vijelii, tulburări, valuri mari care or să ni
se pară că ne îneacă. Dar ne spune: Nu vă pierdeţi curajul, nu vă pierdeţi
credinţa, sunt cu voi.

Aşa cum s-a întâmplat într-adevăr şi cu Sfinţii apostoli, căci la a patra strajă din
noapte Mântuitorul a venit umblând pe mare şi s-au speriat ucenicii când L-au
văzut, căci li s-a părut că e o nălucă. Şi au strigat! Iar Mântuitorul, ca să nu se
sperie, le-a răspuns repede, ca să-I recunoască vocea: Îndrăzniţi - adică aveţi
curaj! - Eu sunt, nu vă temeţi! Cineva a numărat de câte ori se găseşte în Sfânta
Scriptură îndemnul acesta, Nu vă temeţi; sau Nu te teme şi este de 365 de ori în
toată Scriptura. Ca şi cum Dumnezeu ne-ar spune în fiecare zi asta, ştiind cât
suntem de slabi şi cât de uşor ne piere curajul: Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi!
Teama e una dintre cele mai mari închisori pe care le are omul. Nu știu dacă
sunt duşmani mai mari decât frica. În mod normal, frica e dată de Dumnezeu, un
sentiment lăsat ca să-l protejeze pe om. Căci ţi-e frică de foc ca să nu te arzi, sau
ţi-e frică la etajul 10 ca să nu sari şi să mori sau ţi-e frică la cutremur ca să fugi
şi să scapi.

Însă, pe lângă frica asta firească îngăduită şi rânduită de Dumnezeu mai este o
frică ce ne paralizează, ce ne face să nu mai facem lucruri, să nu avem curajul să
iubim căci ne e frică să nu fim trădaţi, să nu avem curajul să spunem ce părere
avem de frică să nu râdă oamenii de noi, să nu avem curajul să facem ceva de
frică să nu greşim şi, dacă greşim, să ne fie frică de ce spun ceilalţi. Și aşa frica
devine ca o închisoare care nu ne lasă să mergem mai departe, nu ne lasă să
avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu, să înţelegem că, dacă Dumnezeu e cu
noi, cum spune psalmul, nimeni nu e împotriva noastră. Şi în sensul ăsta
Mântuitorul loveşte frica şi spune: Nu vă temeţi! - de 365 de ori în Sfânta
Scriptură, pentru fiecare zi a anului. Şi singurul argument pe care-l dă este: Eu
sunt.

Îmi vine în minte o pildă pe care o spune părintele Serafim de la Căşiel; spune
că era, la un moment dat, o corabie pe mare, în valuri şi furtună, marinarii
alergau care-încotro să scape ce se poate, să nu umple apa barca, să nu se rupă
catargul, să îndrepte corabia, erau toţi panicaţi, nu mai ştiau ce să facă, strigau,
numai un singur băieţel stătea liniştit. Și unul dintre marinari îl întreabă: Tu nu
te temi? - Nu! - De ce? - Păi tata e la cârmă. Încrederea aceea pe care o are
copilul în tatăl lui, aia e încrederea pe care ar trebui noi s-o avem în puterea lui
Dumnezeu, în atotputernicia lui Dumnezeu. El nu numai că poate să ne ajute, că
e atotputernic, ci şi vrea să ne ajute, că ne iubește!

Așa, dragii mei, ar trebui să ne raportăm, ca și un copil la tatăl lui, cu încredere:


Tatăl ceresc e la cârmă, nu mi-e frică de nimic! Oricât ar fi de greu, oricât ar fi
de mari valurile, de imposibil de trecut zidul, știu că toate se pot cu Dumnezeu
și că ceea ce e cu neputință la oameni e cu putință la Dumnezeu!
Și, într-adevăr, știm reacția Sfântul apostol Petru, când l-a văzut pe Mântuitorul,
a zis: “Doamne, dacă ești Tu, spune să vin la Tine pe mare!”. Și Mântuitorul îi
spune: “Vino!”. Și Sfântul apostol Petru iese pe mare, calcă pe mare și vede
vântul care era împotrivă și, deși înainte mersese pe mare și nu și-a dat seama ce
mare minune se întâmplă cu el, i s-a făcut frică și a strigat cum ar trebui să
strigăm toți, dragii mei: Doamne scapă-mă! Doamne scapă-mă! Din tot sufletul
lui a strigat, din tot adâncul inimii lui: Doamne scapă-mă! (…) Și Mântuitorul
Iisus Hristos, bineînțeles, îl prinde de mână și îl ceartă: Puțin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit?
Vedeți, cât de plină de sevă duhovnicească, de miez - în 5 versete câte cuvinte
pline de hrană putem să găsim, câte învățături… Am putea să vorbim ore la
rând.

Noi ne scufundăm în greutăți și în necazuri atunci când ne uităm la ele. Sfântul


apostol Petru nu s-a mai uitat la Mântuitorul Iisus Hristos. În loc să se uite la
El, să meargă la El și să aibă încredere că “Eu sunt!“, că e Dumnezeu acolo cu
El, se uită la valuri, se uită la vânt, se uită la greutăți. Așa ni se întâmplă și nouă
de multe ori: așa suntem de prinși de greutățile pe care le trăim, încât, pur și
simplu, pierdem din vedere că Hristos e lângă noi, aici, acum și în fiecare clipă
din viața noastră… E cu noi! Dacă am fi pătrunși de lucrul acesta, dragii mei,
dacă am încerca să căutăm în sufletul nostru prezența lui Hristos, dacă am
încerca să vedem că Hristos e cu noi, să simțim asta, nu ne-am mai lăsa
înfricoșați de toate valurile, de toate vânturile. Am vedea că sunt acolo, am face
tot ce depinde de noi ca să le biruim, dar am face-o cu liniște. Am face-o cu
liniștea că, orice s-ar întâmpla, tata-i cu mine, mă iubește, nu mă lasă, are
puterea să mă scoată.

Și îmi spunea un părinte din Muntele Athos când îi spuneam eu de grijile mele -
că vorbesc din experiență, nu ca și cum aș fi biruit grijile și frica – (…): “Lasă-
te în braţele Domnului! Lasă-te în mâinile Lui, că e acolo, îţi poartă de grijă, nu
trebuie să le controlezi tu pe toate!” Lasă-te! Nu înseamnă că nu trebuie să faci
ceea ce depinde de tine, să le faci, dar cu încrederea aia că e Tata aicea, că
biruința-i a noastră, că Dumnezeu ne iubeşte, că ne poartă de grijă, că nu avem
de ce să ne temem, cât El e cu noi!“

[…]

***
Părintele Hrisostom Ciuciu predica deosebită la Umblarea pe mare şi
potolirea furtunii, 5 august 2012, Mănăstirea Putna:
Iubiţi credincioşi, dacă duminica trecută am fost martorii unei minuni prin care
Hristos a arătat marea sa iubire de oameni şi mila Lui pe care o varsă necontenit
către noi, iată că astăzi este alt episod din viaţa Lui şi, desigur, din a noastră,
care ne pune înainte un alt aspect ce nu Îl priveşte numai atât pe El, în mod
direct, ci aş spune că ne priveşte în primul rând pe noi.

Vedem astăzi cum arătarea lui Dumnezeu, prezenţa lui Dumnezeu naşte în
inimile noatre râvnă sfântă pentru a fi cu El. Nu de puţine ori suntem puşi în
situaţia de a răspunde chemării lui Dumnezeu şi de multe ori această chemare
este foarte fină, este o chemare pe care noi, oamenii, nu o auzim în mod direct,
ci ea pur şi simplu vorbeşte în interiorul nostru. Pur şi simplu, noi vedem sau
simţim aceasta chemare ca pe o răbufnire din interiorul nostru, avem o pornire
către Dumnezeu, pornire pe care noi nu o putem întotdeauna explica, nu-i putem
găsi întotdeauna cauza. Aşa s-a întâmplat şi în Evanghelia de astăzi.

Duminca trecută am văzut că, după ce Mântuitorul a săvârşit minunea înmulţirii


pâinilor, i-a trimis pe ucenicii Săi să treacă singuri de cealaltă parte a mării.
Ştim, iarăşi, că Mântuitorul a săvârşit minunea înmulţirii pâinilor după ce a aflat
vestea tragică a morţii lui Ioan Botezătorul.

Deci ştim că Hristos, Dumnezeu fiind, şi ştiind şi bazându-Se pe pronia dumne-


zeiască, ştiind rânduiala lui Dumnezeu, ştiind că Ioan avea să moară, totuşi S-a
întristat şi a vrut să fie singur. Mergând El spre adâncul pustiei, ca să stea singur
să se roage, acolo L-au întâmpinat oamenii. Şi spune Evanghelia că, făcându-I-
se milă de ei, a stat şi i-a învăţat toată ziua până la apusul ei. După aceea a fost
această minune cu înmulţirea pâinilor.
După care, iarăşi, Hristos a vrut să rămână singur şi i-a trimis pe ucenicii Săi de
cealaltă parte a mării. De ce a vrut să rămână El singur este lesne de înţeles, dar
de ce i-a trimis pe ei? În primul rând pentru ca minunea săvârşită să se poată
aşeza în inimile lor, să se poată limpezi, ca ei să poată înţelege, fiecare în parte,
ce anume a făcut Hristos, ca ei să poată înţelege fiecare în parte ce anume a vrut
Hristos cu el, că, altminteri, nimeni nu poate să înţeleagă chemarea lui Dumne-
zeu, pentru că această chemare este personală, atât de intimă, încât noi nu o
simţim ca fiind ceva din afară, ci ceva din interiorul nostru.

Şi iată-i pe ucenici pe mare cu corabia, căutând să ajungă de cealaltă parte şi,


venind furtuna, deodată L-au zărit pe Mântuitorul. Hristos venea singur, liniştit,
pe apele învolburate.

Oare, iubiţi credincioşi, nu seamănă această imagine cu viaţa noastră? Nu


este viaţa noastră o mare învolburată în care ne simţim, din nefericire, de cele
mai multe ori singuri? Dar, în viaţa asta a noastră, de multe ori Îl şi vedem pe
Mântuitorul. Şi, nu numai că-L vedem, ci Îi şi simţim mâna cum ne atinge
inima. Şi atunci inima noastră, care a fost zidită de El, răspunde printr-un foc
arzător, printr-o răbufnire de dragoste către Dumnezeu. Şi atunci noi strigăm
din adâncul inimii, asemenea lui Petru: “Porunceşte, Doamne, să vin la
Tine!” Aceasta este declaraţia noastră de iubire faţă de Dumnezeu. E ca şi
cum am spune: “Doamne, vreau să fiu cu Tine! Dacă şi Tu vrei, lasă-mă să
vin!“ Nu mai ţinem cont atunci de valuri şi nici măcar de neputinţele noastre.
Uităm de tot. Îl vedem pe Hristos, Îi simţim degetul pe inima noastră şi atunci
nu mai suntem decât eu şi cu El. Eu şi cu El. Şi atunci inima mea nu mai
vrea decât să fie împreună cu El, şi Îl rog să mă primească lângă El. Şi
auzim, desigur, în inima noastră, răspunsul pe care îl aude Petru: “Vino!“. Şi
lăsăm toate şi ne ducem către Dumnezeu, bazându-ne pe această răbufnire a
iubirii noastre.

Dar această răbufnire a iubirii nu este deplină, nu este pe deplin curată, nu este
pe deplin lămurită. Această răbufnire nu are îndeajuns de multă putere şi îndată
ne vom vedea iarăşi înconjuraţi de apele învolburate. Şi ce facem atunci? Ne
aducem aminte cine suntem, ne aducem aminte de unde am plecat, ne aducem
aminte că suntem singuri. Şi atunci, într-un fericit caz - nu cel mai fericit, dar
fericit - strigăm: “Doamne, ajută-mă!“ E un strigăt disperat, deci nedesăvârşit!
Strigăm: “Doamne, ajută-mă!” şi Dumnezeu, atunci, ne ajută, ne întinde mâna
Sa, dar ne şi dojeneşte ca pe nişte copii ai Lui iubiţi şi spune: “Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Ai uitat cum te-ai pornit la drum? Ai
uitat că Eu sunt aici pentru tine? Ai uitat că Eu te-am chemat? Dacă Eu te-
am chemat, şi dacă tu Mi-ai cerut voie să vii la Mine, şi dacă Eu ţi-am zis
“Vino!”, au, doară, te voi lăsa Eu până în sfârşit? Nu pentru tine am venit Eu
Însumi pe apele aceste învolburate? Nu M-am coborât Eu pentru tine în viaţa
asta a ta, zbuciumată şi necurată? Eu Însumi. Pentru tine. Şi atunci, pentru
ce te-ai îndoit?“

Iubiţi credincioşi, nu ştiu dacă, în limbajul nostru, îndoiala este cea care carac-
terizează cel mai bine starea noastră din acel moment. Mai degrabă, aş putea
spune uitarea sau neputinţa, pentru că dacă noi ne-am ţine mintea la Hristos, nu
se poate să-L uităm pe El, nu se poate să nu ne lăsăm în voia Lui şi mai ales nu
se poate să uităm că răbufnirea aceea a fost o răbufnire de iubire. Acest lucru nu
se uită, acest lucru nu se şterge. Însă noi uităm ceea ce este cel mai important, că
nu este de ajuns să vrei să ajungi la Hristos, ci este nevoie să fii cu El: să vrei să
fii cu El şi să începi să fii cu El.

O relaţie de iubire nu se desfăşoară în salturi. Nu-i declari cuiva iubire astăzi


pentru ca peste zece ani să ne întâlnim şi să fim împreună. O relaţie se
construieşte. Şi această relaţie se construieşte numaidecât bazându-se pe cel
puţin două persoane. În cazul nostru - eu şi Dumnezeu. Se construieşte
împreună. Dacă pornim către Hristos şi vrem să fim cu El, să nu uităm că El
lucrează împreună cu noi, să nu uităm că noi trebuie cu El, împreună, să
hotărâm un lucru sau altul, noi împreună cu El trebuie să luăm decizii, noi avem
nevoie în permanenţă de El, altminteri această relaţie nu va fi una reală.

Neputinţa trupului sau neputinţa duhului sau inerţia, toate acestea ne ţin oare pe
noi? Acestea sunt atât de puternice încât să uităm că Dumnezeu stă cu braţele
deschise către noi? Să ne aducem aminte că Dumnezeu este cel care a pus în noi
această chemare. Datorită acestei chemări este şi răspunsul nostru de iubire. Aşa
cum spune Sfântul apostol Pavel filipenilor: “sunt încredinţat că cel care a
început în voi lucrul cel bun îl va duce la bun sfârşit“. Dumnezeu ne cheamă şi
tot El ne trage. Dumnezeu ne-a iubit El mai întâi şi apoi noi am răspuns la
iubirea Lui.

Neputinţa trupului este o simplă scuză. Este un cuvânt în Patericul Egiptean care
spune aşa: “dacă cineva ştiind că este un loc în care poate să sporească nu se
duce acolo, din pricina neputinţei trupului, acela nu crede că există Dumnezeu“.
Deci acela nu crede că Dumnezeu poate şi se gândeşte numai dacă el poate. Păi
eu nu pot. Ce pot eu să zic decât: “porunceşte, Doamne, să vin la Tine!“. Restul
face Hristos. Să-L lăsăm pe El să lucreze.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Şi mai este un aspect pe care îl putem deduce din viaţa Sfântului Ioan Iacob
Hozevitul, pe care astăzi Biserica îl prăznuieşte. Un sfânt contemporan, dat fiind
că moaştele lui au fost descoperite în 1980, un sfânt care a trăit mai toată viaţa
lui smerit, necunoscut de nimeni, am putea spune “în umbră”. A trăit, după
cuvântul unui alt sfânt părinte care indemna şi spunea aşa: “să-ţi duci viaţă aşa
încât nimeni să nu observe că trăieşti pe pământ, însă, în momentul în care vei
muri, să laşi în urma ta un mare gol“. Aşa a trăit Sfântul Ioan Iacob. A fost
călugăr la Măn. Neamţ şi acolo şi-a dus viaţa într-un mod smerit, însă, la un
moment dat, a plecat către Hozeva, către zona Ierusalimului, într-un loc foarte
pustiu, foarte arid, foarte neprielnic vieţii omului. Nu s-a uitat la neputinţa lui,
nu s-a uitat la slăbiciunea lui, s-a uitat doar la Hristos.

Şi ce socotim noi că l-a mânat să părăsească lumea şi să se ducă la mănăstire, şi


apoi, de la mănăstirea Neamţ, să plece mai departe către Hozeva? Acel aspect
despre care am vrut să vă aduc aminte, şi anume: Silinţa. Nu este de ajuns să-I
spun astăzi lui Hristos: “Da, Doamne Te vreau; da, Doamne Te iubesc; Doamne
cheamă-mă la Tine“. Nu este de ajuns. Hristos nu stă pe loc, Hristos este iubire
desăvârşită, Hristos este însăşi desăvârşirea şi desăvârşirea este un urcuş. Dacă
vrem să fim cu El, trebuie să urcăm permanent. Nu ne putem permite să stăm
nepăsători, nu ne putem permite să spunem: “merge şi aşa!“, nu ne putem
permite să spune: “e bine!“ “Ferească Dumnezeu de mai rău!” Dacă vrem să fim
cu Hristos, trebuie să simţim în inimile noastre acea tensiune care permanent ne
împinge către El, permanent ne aduce aminte că mai avem ceva de făcut, că mai
avem un pas de făcut, că încă nu L-am ajuns pe Hristos, că încă se poate mai
bine, că încă se poate să fim mai aproape de Hristos şi acest imbold să ne aducă
aminte şi să nu ne lase să dormim, căci somnul acesta seamănă prea mult cu
moartea sufletului şi e păcat!

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul nu şi-a permis să zică: “da, sunt la mănăstire, îmi
fac pravila, îmi fac canonul, am rugăciunea mea, am trăiri înalte, L-am simţit pe
Dumnezeu lucrând în viaţa mea”. El ştia un singur lucru: încă nu L-am ajuns pe
Hristos şi dacă vreau să-I dovedesc Lui că-L iubesc, trebuie să alerg mai tare
după El.

Într-un cuvânt, iubiţi creştini, relaţia cu Dumnezeu se construieşte şi se


construieşte împreună cu El, nu de unul singur. Să nu credeţi că Biserica sau
altcineva vă va putea învăţa ce să faceţi [la modul foarte precis, “tehnic” şi
magic, automat - n.n.] ca să vă mântuiţi. Nimeni nu poate să-mi spună mie: “fă
asta şi te vei mântui, fă asta şi vei fi desăvârşit, fă asta tu“. Nimeni! Dacă noi
căutăm să aflăm astfel de tehnici ne pierdem vremea. Iubirea nu este tehnică,
iubirea nu este metodă, mântuirea nu este [doar] efort personal. Toate acestea
sunt produse ale unei relaţii.

Dacă vrem însă să învăţăm cum să fim mai aproape de Hristos, cum să lucrez
împreună cu Hristos - aţi auzit şi în cuvântul Apostolului de astăzi, care zice că
împreuna lucrători suntem cu Hristos - dacă vrem să învăţăm cum să lucrăm mai
bine şi mai frumos cu Hristos, atunci da, Biserică ne stă aproape, Biserica,
Sfinţii Părinţi şi, aş îndrăzni să spun că orice ne înconjoară se va transforma în
dascăl către Hristos, pentru că noi căutăm ceea ce este bine şi frumos, adică să
fim împreună cu Hristos. Nu poţi să fii fiu al lui Hristos de la distanţă, nu poţi să
iubeşti pe cineva prin corespondenţă, ci numai de aproape. De atâtea ori Hristos
spune, chiar şi în Vechiul Testament, “Eu nu sunt Dumnezeu de departe, ci
Dumnezeu de aproape” [Ieremia 23, 23: Au doară Eu numai de aproape sunt
Dumnezeu, zice Domnul, iar de departe nu mai sunt Dumnezeu?]. Sfântul
proroc Osea spune “gata ca zorile Îl veţi găsi pe El”. [Osea 6,3: “Să-L
cunoaştem, să ne sârguim să cunoaştem cine este Domnul! Venirea Lui este
sigură ca ivirea zorilor. Că El va veni la noi ca o ploaie timpurie şi ca o ploaie
târzie care adapă pământul”] Şi noi, în continuare, ne temem pentru că Îl
socotim departe. Nu este departe. Noi uităm că relaţia asta se construieşte
împreună. Iar relaţia se va construi împreună, atâta timp cât ne vom sili spre ea.

Iubiţi credincioşi, să-l rugăm pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul să lucreze în


inimile noastre acea silinţă, acea smerenie, acea iubire care l-au dus la Hristos.
Să-L rugăm pe Hristos să poruncească să mergem către El. Să-L rugăm pe
Hristos să facă în aşa fel încât să întărească privirea noastră şi să nu întoarcem
ochii de la El către valurile acestei vieţi, să-L rugăm pe Hristos să ţină cont
numai de dorinţa noastră şi nu de neputinţele noastre. Să-L rugăm pe Hristos să
ţină cont că numai Lui i-am spus: “Doamne, pe Tine te vreau, porunceşte,
Doamne, să vin la Tine!” Amin”.
Pr. Nicolae Tănase - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea
pe mare - Potolirea furtunii

Dacă accepţi să fii ucenic, trebuie să respecţi regulile. Sfânta Evanghelie de


astăzi ne pune în faţă o minune a Mântuitorului Hristos, dar şi felul în care a
aranjat această minune. Mai întâi, ne spune Evanghelia că a silit pe ucenicii Săi
să urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării. Nu era o mare aşa mare,
era un lac, dar pe care ei îl numeau mare. Ucenicii au intrat în corabie şi au
trecut pe malul celălalt.

Libertatea de a vrea

Cuvântul evanghelic este: „a silit”. Hristos a silit. De mai multe ori am spus că
Hristos nu sileşte niciodată. Pe când făcea minunile de vindecări, îi întreba pe
bolnavi: „Vrei să te faci sănătos?”. Era şi o întrebare care crea mirare: cum să
întrebi pe un om dacă vrea să se facă sănătos? Mai ales acela care suferea de 38
de ani. De ce întreba Hristos? Pentru ca să lase omului libertatea: să vrea sau să
nu vrea.

Omul are libertatea să vrea sau să nu vrea. Are libertatea să vină la biserică,
are libertatea să nu vină la biserică. Are libertatea să postească, are libertatea să
nu postească. Omul este liber să trăiască în curvie, dar omul este liber şi chemat
în Biserica lui Hristos să se cunune şi să aibă cu soţia lui o relaţie normală.
Omul este liber să se călugărească, este liber să rămână singur, este liber să se
căsătorească.
Iată, numai libertăţi! Există, însă, un moment de echilibru la Dumnezeu. Pentru
ca răul să nu biruie binele, este necesar ca, din când în când, să producă
Dumnezeu echilibru. Observaţi că acest echilibru vine şi asupra noastră, după
mult timp de aşteptare.

Dumnezeu ne-a tot aşteptat. Hristos vine şi ne spune - în Evanghelia de astăzi -


că anumite lucruri trebuie să le facem siliţi. Accepţi să fii ucenicul meu? Şi ei au
acceptat. Dacă accepţi să fii ucenicul Meu, atunci trebuie să accepţi ce zic Eu.

Mântuitorul Hristos sileşte pe aceia care au acceptat să fie ucenicii Lui. Pe alţii
nu. Atunci venim şi spunem că noi am acceptat să fim ucenicii Lui. O dată la
Botez, prin naşi. Apoi, încet, încet, cunoscând, crescând cu vârsta, prin propria
noastră hotărâre. Şi apoi, de mai multe ori, poate de sute de ori unii, în Taina
Spovedaniei noi am acceptat să fim fiii, ucenicii lui Dumnezeu.

Dumnezeu este capul Bisericii, această instituţie care nu are greşeală. Numai
Biserica nu are greşeală; nu biserica de zid, nu preoţi sau episcopi sau patriarhi
sau credincioşi, ci toţi la un loc, ca instituţie dumnezeiască şi omenească.

Şi Biserica vine şi pune reguli. Aceste reguli, din moment ce ai acceptat să fii în
Biserică, sunt obligatorii, nu mai sunt la voia liberă a omului. Dacă tu accepţi să
fii ucenic, atunci trebuie să respecţi regulile.

Amintiţi-vă de corabia lui Noe; aceia care au acceptat să intre au respectat nişte
reguli. În corabia lui Noe n-a fost ceartă, n-a fost conflict. Desigur că Noe tre-
buia să rezolve conflictul dintre leu şi miel, dintre lup şi oaie. Dar toţi au stat
acolo cuminţi şi oameni şi animale. De ce? Ca să scape de urgie. Şi nouă ni se
cade astăzi să fim cuminţi în Biserica lui Hristos, care este corabia mântuirii,
corabia salvării, vaporul salvării noastre, mântuirii noastre, scăpării noastre din
potopul patimilor acestei vieţi.

Noi ne conducem după legea proprie. Una din caracteristicile noastre în ziua de
astăzi corespunde foarte mult cu semnul, cu unul din semnele sfârşitului lumii şi
anume întunecarea minţii. Oamenii au mintea întunecată. Li s-a întunecat min-
tea.

Deşi sunt oameni cumsecade, deşi sunt muncitori, corecţi, nu înjură, nu fură, li
s-a întunecat mintea. Nu mai fac voia lui Dumnezeu, fac voia proprie. Şi-au
făcut din morala lor proprie dumnezeul lor propriu, deşi, din când în când vin la
biserică şi spun că se închină lui Dumnezeu. Dar ei nu se închină lui Dumnezeu,
pentru că Dumnezeu are reguli.
Dacă Îl accepţi pe Dumnezeu, Dumnezeu îţi dă o listă întreagă, un caiet întreg
cu reguli. Iar dacă nu-L accepţi pe Dumnezeu, Dumnezeu nu-ţi bagă regulile din
acest caiet cu caiet cu tot pe gât.

Asta-i important să înţelegem din Evanghelia de astăzi, când Hristos zice că a


silit pe ucenicii Săi să intre în corabie. I-a silit, după care a dat drumul mulţi-
milor. De ce i-a silit? I-a silit pentru că nu mai vroiau să plece de lângă El. Nu
vroiau să piardă un cuvânt din ce spunea El. Şi atunci El i-a silit.

Vă rugăm să ne închipuim împreună, acum, că nu ne-am mai descurca cu


dumneavoastră, că nu mai vreţi să plecaţi de aici, că n-am şti ce să mai facem ca
să vă silim să plecaţi. Asta s-a întâmplat atunci. Se mai întâmplă astăzi? Nu se
mai întâmplă. Oamenii vin de la biserică la ora 11, apoi încep să se uite la ceas.

Unii preoţi, ca să termine cu ceasul acesta, au şi pus undeva un ceas, să vadă


omul cât e ceasul când vrea să plece. De ce? Pentru că nu mai există această
atragere către Dumnezeu a sufletului omului. Dar de ce nu mai există? Pentru că
am fost neglijenţi. Neglijenţi cu regulile, cu canoanele, cu poruncile Bisericii.
Ne-am făcut nouă lege. Şi făcându-ne nouă lege, ne-am condus după legea
proprie, care nu-i o lege bună. Nu ne-am condus după legea lui Dumnezeu,
legea divină, lege verificată, legea fără de greşeală, legea care urmăreşte
ridicarea omului. Ne-am făcut nouă lege.

Mai departe, aflăm în Evanghelie că Mântuitorul Hristos a pornit pe mare. Să


vedem acum un om mergând pe apă, sigur că ne mirăm, ne şi înfricoşăm. Aşa s-
a întâmplat şi atunci. Ucenicii mergeau cu corabia, n-ajunseseră încă la malul
celălalt şi din urmă îi ajungea Mântuitorul Hristos.

La un moment dat îi şi întâmpină, nici nu ştiau de unde vine. Atunci Petru, zice:
„Doamne, Tu eşti?”. „Da, Eu sunt”. Tot nu i-a venit să creadă. „Dacă cu
adevărat eşti Tu, porunceşte să vin până la Tine pe apă”. Şi a zis: „Vino!”. Şi s-a
dat el peste buza corăbiei şi a început să meargă pe apă, spre uimirea celorlalţi,
spre bucuria lui. Dar, un pic de îndoială şi a început să se scufunde. „Doamne,
scapă-mă!”, a zis Petru. Şi Mântuitorul Hristos face multe lucruri: îi întinde
mâna, îl apucă de mână - nu numai i-o întinde - şi îl şi salvează. Iată, dacă
apelăm la Dumnezeu, ce face Dumnezeu cu noi! Ne întinde mâna, ne apucă de
mână, ne salvează, ne mustră, dar în cele din urmă suntem vii. „Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. De aceea te-ai scufundat.

Ce zidim pe temelia casei noastre?

Mai înainte, însă, de Sfânta Evanghelie, cum e rânduiala Bisericii, s-a citit din
Apostol. Ce înseamnă că s-a citit din Apostol? Înseamnă că s-a citit o parte din
scrisorile unui apostol. Azi s-a citit din scrisoarea pe care Sfântul apostol Pavel
a scris-o creştinilor dintr-un oraş al Greciei, existent şi astăzi, numit Corint. Le
spune: „Suntem împreună lucrători în ogorul lui Dumnezeu şi voi - le zice
creştinilor din Corint - sunteţi ogorul lui Dumnezeu”.

Apostolul Pavel, ales de Mântuitorul Hristos prin convertirea lui pe drumul


Damascului, se consideră lucrător împreună cu creştinii din Corint, spunându-le:
„Suntem împreună lucrători în ogorul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Să
lucrăm ogorul.

Iată, el spune: am pus temelia, poate alţii vor zidi, dar atenţie cum se zideşte. Şi
ne spune ceva extraordinar, pe care uneori cutremurul, alteori focul, a verificat.
Pe temelia asta, ce zideşti tu? El îndeamnă să zidim aur, argint, pietre scumpe,
unde e cazul şi puţin lemn. Dar nicicum fân ori trestie.

Închipuiţi-vă o casă făcută din fân. Nici la foc nu rezistă, nici la cutremur,
închipuiţi-vă o casă făcută toată din trestie. Cum va rezista casa asta la vânturi,
la ploi? Şi el mai zice că acest lucru al fiecăruia dintre noi îl va vădi Dumnezeu.

Noi ce zidim? Să ne punem întrebarea, fiecare: ce zidim noi pe temelia casei


noastre? Zidim pietre scumpe? Înseamnă o casă de valoare. Zidim aur? De
asemenea. Zidim piatră puternică? De asemenea, rezistenţă. Ce mai zidim? Cum
facem? Să vedem, ce fel de rugăciune facem noi? O rugăciune cu lacrimi, o
rugăciune de unde nu zboară gândul? Atunci înseamnă casă de pietre scumpe.

Dar cum facem noi milostenie? Din tot sufletul? Din toată inima noastră?
Atunci înseamnă casă de aur. Cui nu-i i-ar conveni să aibă o casă de aur? Sau
cum venim noi la biserică? În virtutea tradiţiei, obişnuinţei? Sau venim din
foamea noastră de Dumnezeu? Şi dacă venim din foame, o să ne întrebăm: dar
de ce nu ne împărtăşim, dacă avem foame de Dumnezeu?

Să trecem la aspectul trist: nu cumva zidim noi prea mult fân, prea multă trestie,
găteje, gunoaie? Şi atunci, iată, apostolul zice: „Toate se vor lămuri”. Focul le
va rezolva. Şi va veni focul peste aur.

Dacă vrei să fie mai strălucitor aurul, îl topeşti de mai multe ori. Şi străluceşte
mai mult. Scuipi, dai cu noroi pe ceva de aur; ştergi, rămâne tot aur. Pietrele
scumpe, mărgăritarele, cum zice în Evanghelie: „A vândut totul ca să cumpere
mărgăritarul de preţ”. Care este mărgăritarul de preţ? Este sufletul nostru
nemuritor, pe care îl neglijăm. Dacă lucrul lui, pe care l-a clădit, va rămâne, va
lua plată. Dacă avem de-a face cu o realizare, este laudă, şi acela primeşte plată.
Dacă nu, nu. Asta voieşte astăzi să ne spună apostolul.
Nimic nu este interzis, în afară de desfrânare. Mai e ceva. Fiecare zice: „Fac ce
vreau cu viaţa mea!” Nu-i aşa. „De va strica cineva locaşul lui Dumnezeu, care
sunteţi voi, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este locaşul lui Dumne-
zeu, care sunteţi voi”. Aşa că nu mai poţi să faci ce vrei cu viaţa ta. Aici spune
clar.

Şi mai aflăm un lucru: că noi suntem sfinţi. „Sfânt este lăcaşul lui Dumnezeu,
care sunteţi voi”. Noi suntem sfinţi? Nu ca aceştia de pe pereţii bisericii, din
calendar. Ci, prin faptul că suntem zidiţi de Dumnezeu, Dumnezeu ne doreşte în
Împărăţia Lui, iar noi avem această posibilitate ca, gândind şi făcând, să ne
unim cu Dumnezeu.

Noi, persoane finite, avem posibilitatea să ne unim cu Dumnezeu, care este


infinit. Dar nu numai să ne unim, ci să-L cuprindem. Noi putem cuprinde pe
Dumnezeu. În taina Sfintei Împărtăşanii, toţi care s-au împărtăşit astăzi Îl au pe
Dumnezeu în ei. Ei, mărginiţii, Îl au pe Nemărginitul în ei.

Iar noi, care nu ne-am împărtăşit, Îl avem şi noi într-un anumit fel în noi pe
Dumnezeu. Nici noi nu plecăm acasă fără această prezenţă a lui Dumnezeu în
noi. Acestea le-am spus astăzi, pentru că Sfânta Evanghelie şi Apostolul ne-au
oferit acest prilej, pentru că ne-au învăţat ce înseamnă sufletul, ce înseamnă
preocuparea omului pentru cele ale veşniciei. Cele actuale trec.

Fiecare, dacă se uită în jur, ba vede unul mai bătrân, ba unul mai tânăr.
Înseamnă că fiecare şi-aduce aminte că a fost şi el tânăr, dar fiecare-şi aduce
aminte şi că va fi bătrân. Să nu pierdem nimic din bucuriile şi frumuseţile vieţii!

Copilăria să-şi trăiască copilăria. Cei tineri să trăiască tinereţea lor. Cei în vârstă
să spere în iertarea păcatelor şi să folosească pe ceilalţi prin experienţa şi
rugăciunea lor. Cei care au copii să se bucure de copii.

Observaţi câte libertăţi i s-au dat omului de către Dumnezeu. Multe. Nimic nu
este interzis, în afară de dezmăţ, în afară de destrăbălare, în afară de desfrânare,
adică mâncarea peste măsură, neînfrânată, pofta neînfrânată şi celelalte, cele
care strică locaşul lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu care suntem noi.

Dumnezeu să ne ajute să înţelegem acestea şi înţelegându-le, să le facem. Amin.


IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica a IX-a după Rusalii -
Umblarea pe mare - Potolirea furtunii

Dreptmăritori creştini, într-o noapte furtunoasă, pe când apostolii se aflau într-o


corabie în largul Mării Galileei, Domnul păşea pe mare ca pe uscat. Crezând că
este o nălucă, ei s-au speriat şi au început să strige. Deodată, peste zgomotul
asurzitor al valurilor, s-a auzit glasul încurajator al lui Iisus: „Îndrăzniţi, Eu
sunt; nu vă temeţi!” (Mt. 14, 27). Petru a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte
să vin la Tine pe apă”. Domnul i-a zis: „Vino!”, iar ucenicul, coborându-se din
corabie, a păşit încrezător pe suprafaţa mării, ca şi Învăţătorul său. Dar văzând
valurile năprasnice şi auzind vuietul cumplit şi-a pierdut curajul, s-a temut şi a
început să se scufunde, strigând cu groază: „Doamne, scapă-mă!” (Mt. 27, 30).
În acea clipă, Iisus era lângă el şi scoţându-l din valuri, îl mustră: „Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mt. 27, 31).

Iubiţi credincioşi, creştinii care au tulburări spirituale, au nevoie să audă cuvinte


de încurajare, în timp ce sunt loviţi din toate părţile de valul îndoielilor şi al
nesiguranţei. Hristos nu a pierdut nici un suflet ce I-a fost încredinţat.

Suntem în siguranţă sub protecţia dragostei lui Dumnezeu, suntem la adăpost


pentru eternitate, prin harul Său. Dacă Hristos este Mântuitorul nostru, vom
ajunge la ţărm, indiferent cât de mică ne este credinţa sau cât de înfuriate vor fi
valurile îndoielilor şi ale necazurilor.
Mântuirea noastră cade în responsabilitatea Sa. Responsabilitatea noastră este să
ne încredem în El şi să-L ascultăm. Dumnezeu a început în noi această lucrare
bună şi a promis că „o va isprăvi, până în ziua lui Hristos Iisus” (Filip. 1, 6).
Aceasta îi dă creştinului care se încrede în Dumnezeu o pace care dăinuie,
precum şi siguranţa că va ajunge cu bine în portul ceresc.

Când apostolii înspăimântaţi L-au văzut pe Iisus umblând pe marea cuprinsă de


furtună, El le-a spus: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Mt. 14, 27). Domnul
era mult mai puternic decât împrejurările care au generat frica. El a putut linişti
furtuna violentă a mării (Mc. 4, 39), a putut aduce vindecarea trupului şi a minţii
(Mt. 8, 14-15; Mc. 5, 15), a putut să învingă moartea (In. 11, 43-44), toate prin
puterea Cuvântului Său.

A fi creştin nu înseamnă garanţia că vei fi curajos şi vei fi eliberat de toate


sentimentele de îngrijorare. Dar, această garanţie ne-o oferă Cuvântul lui
Dumnezeu, care, atunci când este ascultat, face ca teama şi neliniştea să-şi
piardă din puterea lor paralizantă.

Binecunoscutul pianist şi compozitor american Don Wyrtzen (n. 1942) stă la


claviatura pianului în faţa unei mari audienţe, calm şi încrezător. Dar el
recunoaşte cu candoare că este plin de frică uneori. „Aş putea avea chiar un atac
din pricina încordării”, spune Don. „Ceea ce fac, poate sună copilăresc, dar îmi
este folositor. Cânt atunci încet, în gând, versuri ca acesta: «Tu dai pacea Ta
deplină, celui ce se încrede în Tine»”. „Nu spun că Domnul, instantaneu, dă
dintr-o baghetă magică şi toată îngrijorarea îmi dispare, dar am experimentat
pacea desăvârşită de la Dumnezeu, în vremea când eram plin de frică”.

Teologul Escriva spunea: „Cât de frumoasă este vocaţia noastră de creştini, de


copii ai lui Dumnezeu! Ea este cea care ne dă pe pământ lumina şi pacea pe care
lumea n-o poate da!”. Secretul păcii este să-I dai Lui toate îngrijorările tale.
Dacă laşi pe Hristos să-ţi cârmuiască corabia vieţii, atunci El poate să facă
din marea furtunii tenace o oglindă de pace senină.

Peste toată neliniştea şi frământarea acestei lumi, stă Dumnezeul nostru Atot-
puternic. El Se uită la noi, ne păzeşte şi ne ocroteşte în toate împrejurările. El
rânduieşte fiecare situaţie la momentul potrivit.

Domnul nu a spus că nu ne vor mai atinge dureri, dar la El se găseşte puterea


pentru ca, prin credinţă, să le biruim în aşa fel încât fiecare întristare şi necaz să
conţină o comoară ascunsă pentru omul nostru lăuntric.
Pe de altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce
iubesc pe Dumnezeu şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după voia Sa,
după planul Său (Rom. 8, 28).

Chiar dacă răul ar veni peste noi ca un val copleşitor şi chiar dacă şi-ar con-
centra înzecit forţele, stânca pe care stau fiii lui Dumnezeu nu va putea fi
niciodată clintită. Ei pot să fie siguri, deoarece siguranţa lor este dată de
Dragostea atotbiruitoare asupra tuturor puterilor şi instrumentelor folosite de
satana.

Odată, şase mineri scoţieni au fost nevoiţi să ia o decizie înfiorătoare. În timp ce


lucrau la circa 500 de metri adâncime, stâlpii unei galerii au cedat şi unul din
colegii lor a fost surprins sub dărâmături. Imediat, apa şi noroiul au început să
inunde galeria. Minerii şi-au dat seama că, foarte curând, toate galeriile de
evacuare vor fi inundate şi vor fi blocaţi înăuntru, dacă nu vor fugi imediat. Cu
inimile sfâşiate, cei şase au hotărât să-şi lase colegul sub dărâmături să moară,
pentru a nu fi cu toţii înmormântaţi de vii, în timp ce ar fi încercat să-l salveze.
Au fost nevoiţi să-l abandoneze.

Din contră, Dumnezeu nu este niciodată forţat să uite nici măcar pe unul din fiii
Săi, indiferent cât de disperată poate să fie situaţia sau cât de grele pot fi
problemele cu care ne confruntăm.

Tatăl nostru Cel ceresc stă lângă noi, gata să intervină în cele mai mari nevoi ale
noastre, cu înţelepciunea şi puterea Sa infinită. În nici o împrejurare şi niciodată,
El nu va renunţa la cei pe care i-a cumpărat cu preţiosul sânge al Fiului Său.

Poate că uneori ne simţim abandonaţi, dar nu vom fi niciodată părăsiţi.

Psalmistul David ne spune, în unul din psalmii săi, că el se bucură de grija


suverană a lui Dumnezeu. El şi-a imaginat că dacă se va întâmpla chiar şi ceea
ce este de neimaginat - să fie părăsit de mama sa şi de tatăl său - Dumnezeu nu-l
va părăsi niciodată (Ps. 26, 16).

Chiar dacă legăturile pământeşti şi prietenia umană vor cădea, El, care ne
iubeşte cu o dragoste veşnică, va continua să ne poarte de grijă fiecăruia.

Eşti în dificultăţi - divorţ, pierderea cuiva drag, o criză de natură fizică sau
psihică? Încredinţează necazul tău în mâna Domnului! Vei avea multe zile de
încercare, dar El îţi va da putere ca să-ţi continui drumul şi pace pentru a-ţi
mângâia sufletul.
Odată, am vizitat un credincios care era pe patul de moarte. El era atât de slăbit
încât a închis ochii şi abia respira. După ce am stat puţin pe marginea patului, a
deschis ochii. Atunci, m-a recunoscut şi a spus: „Te rog spune-mi un cuvânt de
folos, ceva despre Domnul Hristos”. Ce să-i spun acestui om care în câteva clipe
putea fi un trup neînsufleţit? În acel moment, am văzut cât de goale sunt
cuvintele omeneşti, dar nădăjduind în Domnul am văzut încă o dată că El este
Acela care dă cuvântul necesar, în clipe grele. Am putut să-i spun aceste puţine
cuvinte care au însă un bogat conţinut: „Tu cu mine eşti!” (Ps. 22, 4). Bolnavul
a oftat: „Destul, destul”. Aceste patru cuvinte sunt de ajuns în viaţă şi chiar pe
patul de moarte: „Tu cu mine eşti!”

Ce măreţ este acest lucru: să te bizui pe El, să te încrezi în El, să-L ştii pe El la
cârma corabiei tale. Chiar dacă drumul nostru trece prin furtună şi valuri mari
încearcă să ne acopere, nu trebuie să ne fie teamă, căci Mântuitorul este aproape
de noi şi ne călăuzeşte pe fiecare, în umbra morţii, până în Paradis.

Acest adevăr mângâietor ni-l împărtăşeşte şi Sfântul Siluan Atonitul, prin


frumoasele cuvinte: „Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul, se teme
de moarte şi gândeşte că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Se întâmplă aşa,
pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi nu ştie cât de mult ne iubeşte El.
Dar dacă oamenii ar şti aceasta, nimeni n-ar mai cădea în deznădejde, pentru
că Domnul nu numai dă iertare, dar încă Se şi bucură de întoarcerea
păcătosului. Chiar şi la apropierea morţii, crede cu tărie că, de îndată ce o vei
cere, vei dobândi iertarea. Domnul nu e ca noi. El este neînchipuit de blând,
milostiv şi bun, iar când sufletul Îl va cunoaşte, va fi într-o iubire fără de
sfârşit şi va zice: «Ce Dumnezeu avem!»”.

Dacă ni se pare înfiorător să trecem prin strâmtorare, totuşi mersul nostru e


binecuvântat, căci îl însoţeşte o făgăduinţă specială: „Eu sunt cu voi” (Mt. 28,
20). Şi dacă avem o făgăduinţă sfântă, ce poate realiza strâmtorarea?

Iubiţii mei, în vuietul asurzitor al valurilor lumii, în grelele încercări prin care
trecem, în mijlocul durerilor vieţii, noi creştinii trebuie să rămânem „întăriţi şi
neclintiţi de la nădejdea Evangheliei” (Col. 1, 23). În faţa furiei diavolului şi a
vrăjmaşilor noştri, Dumnezeul Cel Atotputernic şi Atotînţelept ne va scăpa, în
mod sigur, căci zice proorocul David: „Pe cel ce nădăjduieşte în Domnul, mila îl
va înconjura” (Ps. 31, 11).

Când îţi pierzi calmul şi începi să te frămânţi, să te chinui, este ca şi cum ţi-ai
pierde raţiunea. În acele momente, se face din nou auzită vocea Învăţătorului,
care-i spune lui Petru, când acesta se scufundă în apele îngrijorării şi
frământărilor sale: „Pentru ce te-ai îndoit?”
Hristos, care umblă pe marea înfuriată a vieţii noastre, oferă balsamul izbăvitor,
zicând: „Nu vă temeţi!”. Precum lui Petru i-a întins mâna şi l-a salvat din valuri,
aşa Se interesează şi de noi şi ne împărtăşeşte o putere care ne scapă din orice
dificultate şi ispită.

În vijelia nenorocirilor, în situaţiile cele mai grele şi în momentele de încruntare


şi zbucium, să nu ne temem de nimeni şi de nimic, convinşi că Mântuitorul
nostru este viu. El are milă să compătimească şi putere să ajute pe toţi care au
probleme şi greutăţi, pe toţi care sunt în primejdie pe marea învolburată a
acestei vieţi.

Să îndrăznim, să sperăm şi să luptăm, zicând cu psalmistul: „În Dumnezeu este


mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este
în Dumnezeu” (Ps. 61, 7). Amin.
Umblarea pe mare şi chemarea la desprinderea pentru Hristos din
confortul personal şi iluzia siguranţei lumeşti (Predica Părintelui episcop
Macarie al Europei de Nord din Duminica a IX-a după Rusalii)

Episcopia Europei de Nord: PS Macarie: „Mântuitorul ne cheamă să ne


desprindem de orice fel de atașamente, frici, spaime pentru a ne scoate
definitiv din robia patimilor, scopurilor și dorințelor pământești”

Cuvântul PS Părinte episcop Macarie al Europei de Nord din duminica a IX-a


după Rusalii, 18 august 2019, rostit în biserica românească din Göteborg,
Suedia:

Prea cucernici Părinți, iubiți frați și surori împreună rugători, în pericopa


evanghelică după Sfântul apostol și evanghelist Matei care s-a citit astăzi la
Sfânta Liturghie, ni se relatează una dintre cele mai „spectaculoase” minuni din
viața Mântuitorului, umblarea pe mare, minune care a rămas și în mentalul
culturii de consum a societățîi actuale secularizate. Noi, cei din Biserică, știm
însă că nici una din minunile Mântuitorului nu a fost „spectaculoasă” sau o
simplă demonstrație de forță, ci întotdeauna Domnul a făcut minuni într-un
context anume, cu un scop pedagogic și cu intenția de a lumina rosturi și sensuri
adânci martorilor direcți și celor indirecți, cum suntem noi.

Așadar, care este sensul minunii umblării pe mare? Dacă vom completa
pericopa din Evanghelia Sfântului apostol Matei, care s-a citit acum la Liturghie
(capitolul 14), cu cea din capitolul 6 al Evangheliei Sfântului apostol Ioan, vom
descoperi de ce anume Mântuitorul și-a trimis ucenicii înainte cu corabia, iar El
i-a urmat, mult mai târziu în noapte, umblând pe mare. Vedem că, după ce
Mântuitorul a săturat pe cei cinci mii de barbați împreună cu femeile și copiii
lor cu doar 5 pâini și 2 pești, mulțimile au vrut să-L facă rege. Mulțimile se
gândeau și râvneau la un conducător politic care să le rezolve definitiv
problemele acestei vieți și să-i elibereze de imperiul roman. Voiau să aibă hrana
asigurată și eliberare politică.

În acest context, Mântuitorul, pe de o parte pentru a liniști aceste mulțimi iar, pe


de alta, pentru a le descoperi că lucrarea Sa nu ținea de scopuri pământești, ci
duhovnicești, a trimis înainte corabia cu ucenicii Săi pe malul din Capernaum,
rămânând singur. Și la a patra strajă din noapte, a venit către ucenicii săi Iisus
care erau pe corabie iar Iisus umbla pe mare ca pe uscat, sfidând legile fizicii,
ale gravitației. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând
că e nălucă și de frică au strigat, dar El le-a vorbit îndată zicându-le: „Îndrăzniți!
Eu sunt! Nu vă temeți!”. Iar Petru răspunzând a zis: „Doamne, dacă ești Tu,
poruncește să vin la Tine pe apă.” El i-a zis: „Vino!” iar Petru coborându-se din
corabie a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul s-a temut și a
început să se cufunde deoarece și-a luat ochii de la țintă, fiind îngrozit de
furtuna stârnită pe mare. Și atunci Petru a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!”,
iar Iisus întinzându-i mâna, îndată, l-a apucat și la dojenit cu blândețe: „puțîn
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” și suindu-se ei în corabie s-a potolit
vântul, iar ucenicii din corabie I s-au închinat zicând: „Cu adevărat Tu ești Fiul
lui Dumnezeu!”

Acesta este contextul, pe larg, al minunii umblării pe mare. Dar care este sen-
sul? De ce a recurs Mântuitorul la umblarea pe mare?

Mai întâi, pentru a descoperi mulțimilor că au de-a face cu Cineva mult mai
mare decât orice altă căpetenie sau orice profet pe care l-au avut în istoria lor.
Că au înaintea lor pe Cineva mai mare ca însuși Moise. Pe Cineva care poate da
mai mult decât pâine din cer, poate da însăși Pâinea Viețîi. Pe Cineva care e
deasupra legilor firii, care nu poate fi constrâns nici de mulțîmi, nici de limitele
spațiului, nici de legile fizicii și ale gravitației. De aceea asistăm la acest aparent
paradox: Domnul Se dăruiește mulțimilor, le hrănește și stă singur cu ele, dar,
când acestea vor să facă din El un rege, dispare pur și simplu din mijlocul lor și
le ceartă, pentru că ele caută doar pâinea cea pieritoare, caută binele cel
pământesc, caută hrana cea trupească, iar nu viața veșnică și Împărăția cerurilor.

Apoi, prin umblarea pe mare, Domnul dă o lecție și ucenicilor Săi. Prin această
minune care i-a șocat și speriat, Iisus le-a comunicat ucenicilor că lucrarea Sa,
care va fi și lucrarea lor în calitatea de apostoli, este cu totul diferită de orice
cale pământească, de orice cale omenească. Ucenicii Domnului trebuiau să
învețe să se bizuie exclusiv pe ajutorul cel ceresc, pe credință, iar nu pe mij-
loacele noastre omenești prin care căutăm să ne asigurăm, să ne căpătăm o
oarecare siguranță și trăinicie în existența și calea noastră. De aceea, Domnul Îl
cheamă pe Petru să umble și el pe mare, ca o prefigurare a apostolatului la care
va fi trimis, el ca verhovnic și ceilalți confrați de apostolat: „Iată, Eu vă trimit pe
voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (Matei 10, 16), adică vă trimit în lume,
zice Domnul, fără nici un fel de putere lumească, vă trimit complet „dezarmați”,
doar cu puterea credinței, doar cu armele dreptățîi duhovnicești. Vă trimit în
lume să propovăduiți Evanghelia că și cum v-aș trimite să umblați pe mare. Este
acest lucru posibil? Omenește vorbind, nu este posibil. Însă duhovnicește, în
Hristos, este posibil.

Aceasta este chemarea Mântuitorului nostru. Mântuitorul ne cheamă să ieșim


din corăbioara zonei noastre de confort, să ieșim din iluzia siguranței și a
adăpostului, ne cheamă să umblăm pe marea agitată și neprietenoasă a acestei
vieți, ne cheamă să ne desprindem de orice fel de atașamente, frici, spaime, ne
cheamă să îndrăznim către El, pentru a ne scoate definitiv din robia patimilor,
din robia scopurilor și dorințelor pământești.

Căci, iată, fiecare dintre noi avem mica noastră zonă de confort, așa cum aveau
ucenicii corăbioara lor. Avem și noi mica noastră corăbioară în care ne-am făcut
culcuș în această viață căutând să avem parte de o oarecare siguranță, de un
oarecare confort, de o oarecare protecție pe marea acestei vieți. Nu este rău în
sine acest lucru, ba chiar este firesc, este omenesc, să căutăm un oarecare
confort, o oarecare protecție pe această mare învâltorată, însă este periculos să
devenim atașați sau să ne cramponăm de o iluzorie stabilitate în această lume.

Și poate că și noi, la rândul nostru, simțim uneori, poate nu foarte clar, că


Mântuitorul se află undeva înaintea noastră, mergând pe ape, și, ca Petru
odinioară, am vrea și noi să mergem împreună cu El, doar că ne e frică să ne
desprindem de „ale noastre”, ne e frică să ieșim din zona de confort.

Prea iubițîi mei, să îndrăznim ca Petru să ieșim din corabie și să mergem către
Iisus, iar dacă credința noastră șchiopătează, să nu ne întoarcem de unde am
plecat, ci să strigăm cu putere către Mântuitorul și Domnul nostru, asemenea lui
Petru, cuprins de valurile puternice ale mării stârnite de furtună, să strigăm și
noi, puternic, cu tărie, cu credință către Hristos, Domnul nostru, asemenea lui:
„Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30).

Așadar, umblarea pe mare ne învață că a trăi în Domnul înseamnă a părăsi


gândurile pământești, înseamnă a părăsi iluzia de a permanentiza modul nostru
de viață pervertit, decăzut, trupesc, ci a face dimpotrivă: a aduce veșnicia și
modul de viață ceresc în viața noastră fragilă, provizorie, trecătoare de pe acest
pământ. La nivel colectiv, învățăm că ori de câte ori vom căuta să facem din
Iisus un rege peste noi pentru a ne rezolva problemele sociale și a ne
împuternici în registru lumesc, Acesta, Mântuitorul Iisus Hristos, va dispărea
din mijlocul nostru, căci Împărăția Lui nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36).

În schimb, ori de câte ori noi vom îndrăzni să pășim către El, ieșind din
dorințele, fricile, năzuințele noastre lumești, El ne va da putere să umblăm chiar
și pe valurile agitate ale mării acestei vieți. Avem toată nădejdea că El ne va
scoate la limanul cel neînviforat așa cum l-a scos odinioară și pe Petru. Ne va
milui, ne va întări și ne va lumina, dăruindu-ne bucuria cea veșnică. Amin.
Preasfințitul Ignatie, episcopul Huşilor despre “piraţii” spirituali
progresişti, care vor să ne “salveze”, smulgându-ne din corabia Bisericii,
spre a ne îneca în “marea diversităţii totalitare”: “Nu vă temeţi de nici un
fel de cântec de sirenă, de nici un fel de ideologie care vrea să vă extirpe din
matca valorilor creştine!”

Episcopia Huşilor: „Pirații” spirituali progresişti și „ambarcațiunile”


ideologice recente

În cadrul predicii de duminică, 18 august 2019, în care a explicat pasajul


evanghelic al „Potolirii furtunii de pe mare” (Matei 14, 22-34), Părintele
episcop Ignatie a atras atenția asupra asaltului ideologic la care sunt supuși cei
ce își asumă valorile creștine. Ierarhul Hușilor i-a numit „pirați spirituali
progresişti” pe cei care pun sub semnul discreditării învățătura Bisericii şi
propun, sub masca toleranței, „valori” total străine și discutabile din punctul de
vedere al demnităţii umane:

„Evanghelia - cea a umblării pe mare a lui Iisus şi cea despre potolirea furtunii -
ne transpune într-o realitate cu care ne confruntăm fiecare dintre noi. Sunt
nenumărate momentele din viaţa noastră în care credem că este cazul să
capitulăm, să renunţăm la luptă. Vicisitudinile vieţii sunt atât de puternice, încât
ajungem la concluzia lăuntrică că totul este în zadar. Că se scufundă corabia
vieţii noastre.
Viaţa însăşi, în curgerea ei, ni se prezintă ca fiind puternic învălurată. Ca fiind
aidoma lui Petru, care simţea că viaţa îi va fi înghiţită de valurile mării.

Corabia, în care erau apostolii, este simbolul Bisericii. Hristos este Condu-
cătorul care dirjează corabia Bisericii prin valurile năprasnice, unele mai agre-
sive, mai impetuoase decât altele, ale istoriei şi ale vieţii.

Sunt unii care îşi propun să inunde viaţa noastră, să ne înece, venind în
proximitatea noastră cu tot felul de „ambarcaţiuni” şi comportându-se ca nişte
„piraţi”, care vor să ne smulgă din corabia spirituală, adică din Biserică. Hristos
întotdeauna ne transmite acest mesaj: să îndrăznim şi să nu ne temem!

Din nefericire, nu reuşim să ne asumăm acest îndemn al lui Hristos. Ne gândim


chiar noi, slujitorii Bisericii şi credincioşii, cei ataşaţi de valorile Evangheliei,
că vor veni vremuri de prigoană, vremuri în care vom fi dispreţuiţi, denigraţi
pentru că suntem creştini, pentru că am îndrăznit să credem în Hristos şi să pro-
povăduim valorile care decurg din Evanghelie, din Tradiţia Bisericii noastre.

Unii clamează - şi chiar sunt convinşi - că noi deja am naufragiat. Deja ne


pierdem şi ne înecăm ca Biserică, ca mesaj, ca existenţe purtătoare de valori
creştine. Mai mult, unii, în spiritul progresismului „tolerant”, cred că există o
sinonimie între creştin şi cretin.

Se înşeală! Chiar dacă ei vor să ne „salveze” de multe lucruri, poate chiar de noi
înşine, nu vor reuşi, pentru că numai Hristos ne poate salva de orice fel de
iminenţă a vreunui pericol care să ne smulgă din corabia Bisericii.

Sunt destule „ambarcaţiuni ideologice”, unele mai perfide decât altele, care
încearcă să ne destabilizeze. Destui „piraţi spirituali progresişti”, care devin
suporteri a tot ceea ce consideră ei că ţine de „diversitate”.

Sub tutela toleranţei, ei se dovedesc cei mai intoleranţi. Sunt foarte ostili
Bisericii şi manipulează grosolan.

Este suficient să aruncaţi o ocheadă pe conturile de Facebook ale apostolilor


toleranţei şi diversităţii şi veţi constata, cum se spune, de departe, câtă
incongruenţă este între ceea ce spun pe sticlă (la TV) şi ceea ce scriu pe reţelele
de socializare. Dacă ar sta în putinţa lor, ne-ar pune pe un făraş şi ne-ar arunca
voios la coşul de gunoi al istoriei.

Oricâte „ambarcaţiuni” ar veni şi oricâţi „piraţi spirituali progresişti” ne-ar


invada, nu vor reuşi să ne arunce în marea diversităţii totalitare, pentru că noi
luăm aminte şi credem în cuvântul lui Hristos, care ne spune: „Îndrăzniţi, nu vă
temeţi!” Nu vă temeţi de nici un fel de cântec de sirenă, de nici un fel de ideo-
logie care vrea să vă extirpe din matca valorilor creştine.

Hristos ne încredințează pe fiecare dintre noi, cei ce suntem parte din corabia
Bisericii Sale, că oricine ar veni să ne distragă, orice fel de „ambarcațiune”,
oricâți „pirați” ar veni să ne convingă și să ne transmită că este mult mai bine să
ieșim din această corabie și să ne punem pe o ambarcațiune firavă şi falsă, care
ține numai de efemeritatea lumii acesteia, de interesele antropologice imorale
ale unei minorităţi, să nu ne temem!

Să nu ne gândim la valurile, adică ambarcaţiunile şi piraţii recenţi, care fac


zgomot perpetuu în corabia vieții noastre și care vor cu toată obstinaţia să ne
clatine echilibrul sufletesc, așezarea interioară şi stabilitatea valorilor creştine, ci
să ne ținem de îndemnul dat și să avem ochii ațintiți spre El.

Să avem încredere în cuvântul Domnului și să nu ne lăsăm „vrăjiți” de cei care


ne propun atâtea rețete de a ne „salva”, chiar și de noi înșine şi de alții. Nu avem
nevoie de asemenea „ambarcațiuni” și de asemenea „pirați”. Avem corabia
noastră, Biserica. Avem Tradiția și valorile noastre evanghelice, care ne dau
stabilitate și o stare de așezare lăuntrică atât la nivel personal cât și la nivel de
popor, de naţie”.
Preasfinţitul Calinic, botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor -
Rostul credinței

Minunea legată de potolirea furtunii de pe mare este redată de Sfinţii


Evanghelişti Matei (14, 23-33), Marcu (6, 45-52) şi Ioan (6, 16-21). Ea se vrea
a fi un pogorământ făcut de Iisus Apostolilor, care nu au înţeles minunea
înmulţirii pâinilor, pentru că, spune evanghelistul „inima lor era împietrită”
(Marcu 6, 52).

Indignat de neputinţa lor de a înţelege, Iisus i-a silit pe Apostoli să urce în


corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt al Mării Tiberiadei, până ce
El va da drumul mulţimilor. „Ţărmul celălalt” este numit de Sfântul Evanghelist
Matei (14, 22). El se referă la Capernaum, care, după cum ştim, era numit
„patria Sa” (Luca 4, 23).

I-a trimis înainte ca să mediteze la minunea întâmplată, mai ales că purtau cu ei


şi argumentul meditaţiei - coşurile cu firimituri. Şi după ce i-a slobozit pe
Apostoli, El S-a suit singur în munte ca să Se roage, rămânând până târziu în
noapte. Din păcate, de această dată, conţinutul rugăciunii lui Iisus nu este
cunoscut. Însă, ceea ce ştim, potrivit Sfintelor Evanghelii, este faptul că Iisus
adesea zăbovea cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Duhul Sfânt în orele tăcute
ale nopţii (Matei 26, 36; Luca 6, 12). De aici şi frumuseţea slujbelor
mănăstireşti de noapte.

Exegeţii presupun că Iisus, în ruga Sa, I-a mulţumit lui Dumnezeu-Tatăl pentru
minunea din timpul zilei, I-a cerut ca în noaptea ce vine să fie prezent la
salvarea apostolilor naufragiaţi şi S-a mai rugat ca Euharistia, pe care o
prefigura înmulţirea pâinilor, să devină, în Biserica Sa, izvor de viaţă veşnică.
Presupuneri.

Între timp, corabia a ajuns cam la 30 stadii (Ioan 6, 19). Un stadiu avea apro-
ximativ 185 m. Deci, corabia parcursese peste 5,5 km din cei aproape 9 km cât
măsura în lăţime lacul, sau Marea Ghenizaretului. Pe timp bun, lacul putea fi
străbătut în 2-3 ore. Dar nu acelaşi lucru se întâmpla şi pe timp de noapte. Aşa
că, după o noapte întreagă de mers, încă le mai rămăsese mult până la ţărm. Şi
pentru că se pornise o furtună, ei aveau de înfruntat şi valurile mării. Speriaţi,
Apostolii încercau să ţină corăbioara sub control, „căci vântul era împotrivă”
(Matei 14, 24).

Se mai întâmplase şi altă dată, chiar cu Iisus în corabie (Matei 8, 24-27). Sfântul
Evanghelist Matei ne spune că Apostolii, înspăimântaţi, au strigat: „Doamne,
mântuieşte-ne, că pierim” (8, 25). Probau încă de pe atunci adevărul cuvintelor:
„Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Furtuna declanşată, mai ales
noaptea, constituia una dintre calamităţile cele mai dificile cu care se confruntau
în acele vremuri corăbierii şi care puneau la încercare priceperea navigatorilor.

"În Hristos se descoperă relaţia adevărată dintre om şi firea înconjurătoare"

Marea - această hierofanie, creaţie a lui Dumnezeu (Facere 1, 10) - îşi are
ciudăţeniile ei. Ea, spune profetul, se supune doar lui Dumnezeu (Ieremia 31,
35). Moise, în Ieşirea, spune că Dumnezeu este singurul care poate să o şi sece
(14, 21-22).

Hristos i-a văzut cum se chinuiau vâslind din răsputeri în mijlocul mării (Marcu
6, 48). De multe ori marea se împotriveşte chiar şi celor ce cred în Dumnezeu
(Iezechiel 26, 19). Era la a patra strajă, adică spre dimineaţă, şi se aflau abia pe
la mijlocul mării. Împărţirea nopţii în patru străji era preluată de la romani.
Evreii şi-au însuşit împărţirea aceasta încă din timpul lui Pompei (64-63 î.Hr.).
Fiecare strajă ţinea câte 3 ore şi număratul lor începea la 6 seara şi se termina la
6 dimineaţa. Când Iisus a venit la ei, mergând pe valuri (Matei 14, 25; Marcu 6,
48; Ioan 6, 19), El fiind Creatorul apelor, corabia se afla în mijlocul furtunii.
Parcă se înţepenise acolo. Apostolii se confruntau cu iminenţa unui naufragiu.

Sfântul Evanghelist Matei spune că Dumnezeu este Cel care poate porni sau
poate potoli furtunile (Matei 8, 23-27). Atunci Mântuitorul, deşi i-a văzut în
primejdie, „a vrut să treacă pe lângă ei” (Marcu 6, 48). Pe cine îl iubeşte
Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte, spune Pavel evreilor
(Evrei 12, 6). Văzându-L, Apostolii s-au înspăimântat şi neputând stăpâni frica,
amplificată şi de oboseală, au strigat îngroziţi: „Nălucă este!” (Matei 14, 26). O
stare de groază specifică marinarilor. Nu există marinar care să nu fi simţit
încrâncenarea luptei cu valurile şi chiar cu monştrii cei din apă, locuitorii ei,
cum spune Iov (7, 12).

Tulburarea lor a fost înlăturată de El, Care din mijlocul valurilor le-a spus:
„Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Matei 14, 27). Aici, confirmând supunerea
mării, care-L recunoaşte drept Stăpânul care a creat-o, Iisus Se defineşte ca
adevăratul Dumnezeu: „Eu sunt” (Matei 14, 27), precum îi spusese odinioară lui
Moise: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14).

Iată cum pe mare, din rânduială dumnezeiască, se descoperă şi Apostolilor taina


de demult a lui Dumnezeu. În Hristos se descoperă relaţia adevărată dintre om şi
firea înconjurătoare.

"Tăria credinţei este una dintre condiţiile oricărei izbânzi"

Entuziasmat, Petru a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe
apă” (Matei 14, 28). Din păcate, entuziasmul lui a fost umbrit de puţina
îndoială: „dacă eşti Tu”. Desigur, nu tot aşa se va întâmpla după Înviere, când
Iisus S-a arătat apostolilor în Galileea. Ne spune Sfântul Evanghelist Ioan că
Petru, auzind că este Domnul, „şi-a încins şorţul, căci era gol, şi s-a aruncat în
mare” (Ioan 21, 7).

Iisus i-a zis: „Vino” (Matei 14, 29). Pe Marea Tiberiadei, ca şi la creaţie, se
evidenţiază acea relaţie sinergetică dintre cei doi: Dumnezeu şi omul. Atunci,
Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă către Iisus. Se refăcea o legătură
ontologică. Dar şi de această dată se arată slăbiciunea omului, pentru că Petru,
luându-şi privirea de la Hristos, înfricoşat de furtună, de valuri, de întuneric, a
început să se scufunde. Îndoiala sporeşte frica. Şi, cuprins de disperare, a strigat:
„Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). El, pescarul de profesie, a început să se
scufunde. Cum adică, un pescar, care era şi un înotător prin excelenţă, să se
înece?

Interesant este faptul că, atât timp cât privirea lui Petru a fost aţintită la Hristos,
călca peste valuri. Însă, când nu s-a mai uitat la ţintă, slăbindu-i credinţa cu
care a cutezat să pornească împotriva valurilor, a început să se afunde. Atunci,
Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce
te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Nu violenţa furtunii l-a biruit pe Petru, ci puţina lui
credinţă. Îşi luase privirea de la Hristos. Aşa se întâmplă cu cei care nu-L au ca
ţintă permanentă pe Hristos. Distanţa de la mijlocul mării până la ţărm, după
urcarea lui Hristos în corabie, a fost parcursă fără întârziere (Ioan 6, 21). Atunci
au înţeles Apostolii marea lecţie pe care Dumnezeu le-a oferit-o.
Tăria credinţei este una dintre condiţiile oricărei izbânzi, pe când cea mai
neînsemnată şovăire te poate arunca în situaţii limită. Se pare că, de această
dată, Apostolii au înţeles acest adevăr.

Textul evanghelic spune că I s-au închinat Lui, zicând: „Cu adevărat Tu eşti
Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Măreţia minunii le-a întărit credinţa, încât
toţi, într-un glas, au mărturisit cu toată convingerea că El este Fiul lui
Dumnezeu (Matei 14, 33). Iată cum minunea, ca de altfel şi celelalte la care au
fost martori, i-a convins.

De aceea, reverenţios, I s-au închinat. Aceasta a fost nu doar o verificare a


credinţei lor, cât o oglindire a rolului pe care îl are credinţa în viaţa fiecăruia.
Mai mult, încercările ne întăresc în credinţă. Iată de ce Psalmistul David îşi
dorea încercările, strigând: „Cercetează-mă, Doamne, şi mă cearcă; aprinde
rărunchii şi inima mea” (Psalmul 25, 2).

Încercările fac parte din pedagogia lui Dumnezeu: „Certarea Ta m-a îndreptat
până în sfârşit, şi certarea Ta însăşi mă va învăţa” (Psalm 17, 39).

Şi intrând în corabie, au trecut marea, venind îndată în pământul Ghenizaretului,


la Capernaum (Ioan 6, 17), la ţărmul la care mergeau (Ioan 6, 21).

Aşadar, ca să fim ucenicii lui Hristos trebuie să ne străduim să înţelegem taina


încercărilor.

Sfântul Isaac Sirul se ruga, spunând: „Dacă încercările ne apropie de Tine,


Doamne, atunci în iubirea Ta dă-ne cât mai multe, ca să fim cât mai aproape de
Tine”.

Mesajul Evangheliei este acela că, atât timp cât privim la ţinta-Hristos, călcăm
fără ezitare, biruitori, peste valurile şi tenebrele acestei lumi. Când renunţăm să
mai privim la ţintă, ne cufundăm. Doamne, să nu fie!
IPS Antonie Plămădeală - Umblarea pe mare - Porunceşte-mi să vin la
Tine!

Textul Sfintei Evanghelii de astăzi a fost rânduit de Biserica să se citească în


această duminică în toate bisericile din lumea ortodoxă. Despre acest text se şi
vorbeşte astăzi peste tot. E foarte interesantă această comuniune în duh cu toţi
credincioşii de pretutindeni care, într-o zi ca aceasta, despre aceasta gândesc şi
despre aceasta vorbesc. Cei care aţi fost duminica trecută la biserică, aţi auzit
despre minunea înmulţirii pâinilor, cum din cinci pâini şi doi peşti Mântuitorul a
hrănit în pustie o mulţime de oameni. După înmulţirea pâinilor urmează
episodul care s-a citit în Sfânta Evanghelie de astăzi. Ni se spunea că îndată
după aceea Mântuitorul i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă marea
Tiberiadei, de cealaltă parte.

El s-a retras în munte pentru rugăciune şi apoi, târziu, probabil după miezul
nopţii s-a gândit să-i ajungă. A pornit pe mare în urma lor, mergând pe apă ca
pe uscat. Momentul e emoţionant. Ca şi cum ar fi uitat că e om, s-a luat după ei
ca Dumnezeu!

Ucenicii, într-o corabie cu vâsle sau cu pânze, sau cu amândouă, înaintau spre
ţinutul de dincolo de marea Tiberiadei, spre ţinutul Ghenizaretului, unde le
poruncise Mântuitorul să meargă.

Stârnindu-se o furtună pe mare, ucenicii din corabie s-au spăimântat. A intrat


frica în ei. Corăbiile nu erau ca în vremea noastră, mari. Erau corăbii mici, uşor
legănate de valuri. Şi deodată, în toiul spaimei şi al furtunii, apare, venind pe
mare ca pe uscat, Mântuitorul. Li s-a părut că e o fantomă, că e o nălucă şi au
început să strige de spaimă. Apropiindu-se de corabie, Mântuitorul le-a spus:
"Nu vă temeţi! Eu sunt". S-au mai liniştit. Dar nu chiar de tot. Nici chiar Petru
care era, după cum ştim, unul din cei mai apropiaţi de Mântuitorul, şi care era
foarte săritor, cel puţin cu gândul, căci cu fapta uneori a mai dat şi înapoi - chiar
şi Petru s-a simţit încercat de îndoială. Să fie oare Iisus? Dacă era totuşi o
nălucă? S-a gândit să-L pună la probă, să vadă dacă era chiar El, căci teama de
furtună se dublase acum cu teama de nălucă: "Doamne, dacă eşti Tu cu
adevărat, porunceşte-mi să vin pe apă spre Tine". Şi Mântuitorul i-a spus:
"Vino!" Petru a sărit din corabie pe apă şi a mers către Iisus. Şi el: ca pe uscat!
Dar în timp ce mergea îi creştea spaima şi, pe măsură ce îi creştea spaima, îi
creştea şi neîncrederea.

Se îndoia. Dacă nu era Iisus? Dacă era totuşi o nălucă? I se părea chiar că se
depărtează. Uită că e pe apă ca pe uscat, sau poate tocmai aceasta îi mărea
spaima, văzându-se într-o situaţie ca de vis, care nu i se mai întâmplase
niciodată. Odată cu îndoiala a simţit cum picioarele i se scufundă în apă, încet,
încet, dar fără îndoială se scufundă.

Înspăimântat a strigat: "Doamne, scapă-mă!" Mântuitorul s-a apropiat de El, i-a


întins mâna, l-a scos din nou la suprafaţa apei, l-a făcut să simtă din nou apa tare
sub picioare, ca să poată merge pe ea, şi după aceea au urcat amândoi în
corabie. Ucenicii, care văzuseră totul, n-au mai putut face altceva decât să zică:
"Doamne, Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu".

Acesta este textul pe care l-am ascultat astăzi citindu-se. Aţi mai auzit
întâmplarea, de mai multe ori, şi pare foarte limpede. Ea pune totuşi câteva
probleme. Să încercăm să le degajăm şi să ne oprim puţin asupra lor.

În primul rând, e sigur că fiecare din noi s-a întrebat: cum e cu mersul pe mare
ca pe uscat? Nu e un lucru de toate zilele. Nu e un lucru pe care-l poate face
toată lumea. Nu e un lucru firesc.

În al doilea rând, cum e cu mersul pe mare al lui Petru? Şi cum e cu scufundarea


lui în momentul când a început să se îndoiască? Pentru că Mântuitorul, când el a
strigat "Doamne, scapă-mă", L-a întrebat cu blândeţe şi cu bunăvoinţă, cred că
şi fără supărare: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Dacă ai pornit cu
credinţă, pentru ce te-ai îndoit? Pentru ce n-ai rămas cu credinţa statornică până
la urmă?

Amândouă aceste lucruri, deci mergerea lui lisus pe apă ca pe uscat, ca şi


experienţa eşuată pe jumătate a lui Petru, nu sunt din ordinea firească a
lucrurilor, şi tocmai de aceea ne pun întrebări. Cum ne explicăm aceste fapte
care sunt nefireşti, care nu sunt în obişnuinţa de fiecare zi? Răspunsul la aceasta
ni-l vom da uşor, şi vom stărui deocamdată asupra acestui răspuns, pentru că
mai există încă vreo câteva lucruri asupra cărora va trebui să insistăm.

Răspunsul nostru va fi cel mai simplu cu putinţă. E vorba, fără îndoială, de o


minune. Ce este o minune? Este ceva ce se întâmplă , împotriva legilor naturale.
Vom spune despre acesta doar un singur lucru, care ne va lămuri, sper, pe toţi:
Dacă există Dumnezeu, minunea e posibilă. Deci pentru toţi cei credincioşi,
pentru toţi cei care cred că există Dumnezeu, Fiinţă supranaturală cu puteri
supranaturale, minunea e posibilă. Şi, pentru noi cei credincioşi, în legătură cu
aceasta, nu se mai pun probleme.

Dar aş vrea să stăruim mai mult asupra altor două aspecte: a credinţei, pe de o
parte, şi a îndoielii lui Petru, pe de altă parte. Fiindcă întâmplarea aceasta cu
îndoială lui Petru nu este chiar o întâmplare oarecare, şi nu a fost întâmplătoare.
Ea face parte dintr-o logică a faptelor care s-au petrecut în ziua cu înmulţirea
pâinilor. E tocmai ceea ce va trebui să dovedim.

Să analizăm puţin lucrurile şi să ne punem o primă întrebare: de ce a făcut Iisus


Hristos minunea acesta a mergerii pe mare ca pe uscat? Putea foarte bine să n-o
facă. Putea, în loc să-i trimită pe apostoli cu corabia înaintea Sa, să fi mers şi El
odată cu dânşii şi să-şi fi făcut rugăciunea pe corabie, în loc să se ducă să se
roage în munte.

Povestirea pe care v-am relatat-o eu, despre întâmplarea de pe mare, se află pe


larg în Evanghelia după Matei (cap. 14). De acolo s-a citit azi. Dar apostolului
Matei, când şi-a amintit de ea, scriindu-şi Evanghelia, i-a scăpat un foarte mic
amănunt, dar un amănunt dintre acelea care pot aduce o mare lumină, fără de
care tâlcuitorilor le poate scăpa tocmai esenţa care poate explica totul.

V-am spus însă de mai multe ori că, spre norocul nostru, evangheliştii se
completează unii pe alţii. Amănuntul la care m-am referit nu i-a scăpat
evanghelistului Marcu. Sfântului Marcu îi scapă în schimb un alt amănunt, pe
care îl găsim în Matei. Dar să ne oprim deocamdată la amănuntul care nu i-a
scăpat Sfântului Marcu. El spune în capitolul 6 vers 52 că Apostolii "nu
pricepuseră minunea cu înmulţirea pâinilor pentru că inima lor era împietrită".
Foarte interesantă această observaţie a Sfântului Marcu. Va să zică se petrecuse
minunea înmulţirii pâinilor, apostolii fuseseră acei care distribuiseră pâinea şi
peştii care se înmulţeau sub ochii lor. În mâinile lor, şi totuşi ei "nu înţeleseseră"
minunea la care asistaseră. Ce era de fapt de priceput? Ce ar fi trebuit să
priceapă ei? Ar fi trebuit să priceapă că Cel care a înmulţit pâinile şi peştii nu
era un om obişnuit. Ar fi trebuit, din aceasta, să tragă concluzia că Iisus era cel
puţin un prooroc, sau mai mult decât un prooroc. Mesia.
Şi s-o spună. Să se arate mişcaţi, entuziasmaţi. Să-şi pună întrebarea esenţială
despre El. Vor face ei acest lucru? A doua zi, vor spune că îl recunosc în El pe
Mesia şi că El are cuvintele vieţii celei veşnice (Ioan 6, 68-69). Acum însă,
inima lor încă este învârtoşată.

Că "n-au înţeles" minunea, cum spune Sfântul Marcu, poate fi firesc. Cum să
"înţelegi" o minune? Dar de ce nu şi-au manifestat măcar curiozitatea despre
ceea ce n-au înţeles? Trebuie să ne imaginăm că pe Tisus, care le-a citit
nelămurirea din suflete, L-a preocupat acest lucru, această opacitate a lor, faptul
că "n-au înţeles".

Vom reveni şi vom vedea că chiar aşa a fost, în lumina explicaţiilor pe care le
vom încerca în legătură cu întâmplarea de pe mare.

Dar deocamdată să ne mai oprim asupra altui amănunt, pe care ni-l dă Sfântul
evanghelist Ioan (6, 14-15). Amănuntul său pare nesemnificativ, dar veţi vedea
că e important.

În primul rând Ioan ne spune că mulţimile, am zice noi mai sensibile la cele
petrecute decât apostolii, nu s-au reţinut de la comentarii pe marginea
evenimentului, şi în legătură cu Cel care săvârşise minunea. Oamenii "Ziceau că
Acesta este Proorocul, Cel ce va să vie în lume". Nu era puţin. Mulţimile şi-au
pus întrebări şi şi-au dat răspunsuri. Predica prin minune avusese efect asupra
lor. Ba, spune evanghelistul Ioan că au mers şi mai departe: au vrut să-l facă pe
Iisus rege! Ne putem da seama până unde au putut ajunge. Mântuitorul i-a auzit
vorbind despre aceasta. Poate că s-au gândit să-L facă rege şi din motive foarte
omeneşti şi practice, ca să le dea pâine gratuit. Mântuitorul n-a acceptat.
Evanghelistul ne informează că "s-a dus iarăşi în munte, numai El singur". De la
Matei ştim că s-a dus "să se roage" (Matei 14, 23). În fapt a vrut să evite nişte
urmări nedorite.

Dar amănuntul e interesant din alt punct de vedere: Va să zică mulţimile au


priceput minunea (după Ioan), dar apostolii n-au priceput-o (după Marcu).
Faptul că evanghelistul Marcu îndrăzneşte să spună că apostolii n-au priceput-o,
e o dovadă că e obiectiv, că notează faptele exact aşa cum s-au întâmplat, nu
descrie nişte "eroi". Normal, ar fi trebuit să facă din apostoli nişte eroi, care să
spună: "Iată ce a făcut Domnul nostru, suntem mândri de EI". Evanghelistul
Marcu însă spune clar: "N-au priceput" nimic săracii! Erau uluiţi. Vedeau cum
nu se mai terminau pâinile şi peştii, cum se alcătuiau în mâinile lor, care
distribuiau, dar simţind materia sub degetele lor, nu puteau urca până la faptul
cum se făcea lucrul acesta!
Dar şi relatarea de la Matei conţine, şi ea, un alt mic amănunt. Există în textul
său un cuvânt peste care de obicei trecem, dar asupra căruia eu aş vrea să ne
oprim acum pentru raţiuni pe care le vom vedea, şi care ne vor ajuta să ne
construim răspunsul la întrebarea pe care ne-am pus-o la început: De ce a făcut
Iisus minunea mergerii pe mare ca pe uscat? Mântuitorul, spune evanghelistul
Matei, "i-a silit" pe apostoli să se urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a
mării. Dar de ce i-a silit? De ce îi va sili neapărat? Putea să le răspundă:
Aşteptaţi puţin, Eu vreau să mă duc să mă rog în linişte câteva momente.

I-a silit pentru că era supărat pe ei. I-a silit ca şi cum le-ar fi spus: Duceţi-vă, n-
aţi priceput nimic. Lăsaţi-mă, să mă reculeg. Dar nu i-a repudiat. Nu s-a supărat
până la măsura de a se lepăda de ei. Nici ei nu se lepădaseră de El.

Şi acum vine răspunsul la întrebarea: De ce a făcut Iisus minunea aceasta? Iată


de ce a făcut-o: ca să le dea apostolilor un semn suplimentar, pe lângă
înmulţirea pâinilor, pe care n-o pricepuseră. Trebuia să le dea un supliment de
învăţătură. O lecţie suplimentară ca să priceapă cele despre El. O minune
specială pentru ei.

Dovada că e aşa, e că această minune specială pentru ei şi-a făcut efectul.


Văzându-L venind pe mare, văzând cum l-a salvat pe Petru care începuse să se
scufunde, când s-a urcat împreună cu Petru în corabie, au arătat spontan, nu cu
ezitările din cursul zilei, că au înţeles, în sfârşit, cine era Iisus: "Doamne, Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu", ceea ce ar fi trebuit să zică de fapt, şi
ei, după minunea înmulţirii pâinilor, dar n-au zis, fiindcă "n-au înţeles" ce se
petrecuse de fapt.

S-ar putea obiecta la această interpretare: dar apostolii ştiau mai dinainte cine
era Iisus. Nu era nici prima minune, când a înmulţit pâinile, nici la prima lor
mărturisire despre El. De ce mai era nevoie Să-L mai mărturisească o dată? Aşa
şi părea, şi aşa ar trebui să fie. Dar problema identităţii Sale cereşti era atât de
grea, încât ea trebuia recunoscută de fiecare dată din nou. Parcă se pierdea,
parcă se dilua după ce trecea o vreme. Până la înviere vor avea mereu nevoie să
şi-o reconfirme. Chiar în ajunul învierii, Petru s-a mai îndoit încă. Toma şi după
înviere, până nu L-a văzut şi nu I-a pipăit rănile răstignirii.

Aşadar, le-a trebuit această minune suplimentară, anume pentru ei, pentru ca să
înţeleagă încă o dată cine era Iisus. Acum, prin urmare, au crezut fapta. Unii
dintre cei care nu prea înţeleg mare lucru din creştinism au lansat ipoteza că cele
petrecute pe mare au fost o halucinaţie. Putea să fie o halucinaţie a unuia singur.
La început toţi au luat apariţia Sa drept halucinaţie. Şi Petru, după câteva
încercări de a-şi învinge teama că e halucinaţie, a început s-o admită ca atare, şi
atunci a început să se scufunde. Aceasta putea să-i confirme halucinaţia. Dar a
avut inspiraţia să ceară ajutorul "fantomei", şi fantoma s-a dovedit a nu fi fost
fantomă, ci Iisus în persoană!

Faptul era atât de neobişnuit, încât putea intra în categoria halucinaţiilor, dar nu
mai putea fi halucinaţie când percepţia a fost colectivă. Toţi apostolii L-au
văzut. Şi mai e şi un al doilea argument, care e şi mai puternic împotriva
halucinaţiei: Iisus s-a urcat la ei, în corabie. S-a urcat la ei, a rămas peste noapte
acolo.

Iată deci, de ce a făcut Mântuitorul această minune: pentru a se revela


apostolilor ca Mesia. A fost una din multele lui încercări de a le infuza această
credinţă.

Dar aş vrea să mai facem câteva consideraţii în plus, şi anume să remarcăm


faptul că Mântuitorul a acceptat provocarea, aş zice a acceptat proba pe care i-a
impus-o Petru: "Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat, porunceşte-mi să vin la Tine
pe apă". Iisus nu s-a supărat de această provocare. A acceptat-o, deci a acceptat
cercetarea, verificarea lui Petru, aşa cum va accepta mai târziu verificarea din
partea lui Toma. Prin urmare, Dumnezeu nu refuza verificarea credinţei.
Dumnezeu nu refuză ca noi să căpătăm, pe căile pe care putem, dovezi, să ne
putem întemeia credinţă pe dovezi. Sunt unii care, fără dovezi, încep încetul cu
încetul să se scufunde! În Biblie nu veţi găsi sentinţa: "Crede şi nu cerceta".

Dar ce s-a petrecut oare în mintea lui Petru, care la început, a crezut, şi după
aceea a început să-şi piardă credinţa, şi a început să se scufunde? Probabil îşi va
fi zis: Dar dacă totuşi e o nălucă? Dar dacă totuşi nu va fi fiind El? Trebuie să
ne închipuim că Petru a pornit de la un raţionament, după ce s-a hotărât să-L
încerce pe Iisus dacă e El, şi Iisus a acceptat. Îşi va fi zis: Dacă Iisus poate
merge pe mare, înseamnă că pot şi eu, dacă vrea El. Dacă mă ajută El. Cu
puterea Lui pot să merg şi eu. Dar la un moment dat raţionamentul lui nu l-a mai
slujit, pentru că mai există un "dacă". A început să se îndoiască în momentul în
care şi-a repetat: "Dacă eşti Tu". În orice raţionament e posibilă îndoiala, când e
cu "dacă". În momentul în care a început să se îndoiască, reîntorcându-se la
ideea că totuşi ceea ce vedea ar fi putut fi o fantomă, în momentul acela a
început să cadă, să se scufunde încet, încet, sub nivelul apei.

Dar aceasta se întâmplă nu pentru că i s-ar fi condamnat îndoiala în principiu, ci


pentru că se lepăda de propriul lui raţionament bazat pe un fapt: pe faptul că
raţionamentul se verifică a fi exact, deoarece mergea şi el pe apă. Condamnarea
la scufundare venea din cauză că el nu-şi supunea raţiunea evidenţei. Nu credea
în ceea ce, se petrecea cu el. Iisus, cum vă spuneam, nu s-a supărat. L-a salvat,
numai că, tot aşa cum i-a zis lui Toma: "Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut",
tot fără supărare i-a spus şi lui Petru: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai
îndoit?" Mustrare delicată. Prietenească. Blândă!

Raţionamentul lui s-a întemeiat pe în fapt: mergerea lui Iisus pe apă. Faptul nu
era firesc. Era din ordinea credinţei. Dar era totuşi fapt. Petru n-ar fi trebuit să-şi
pună la îndoială raţionamentul. De fapt, nu raţionamentul a fost cel pus la
îndoială, ci credinţa. Credinţa care, în ciuda raţionamentului, e mai mare decât
raţionamentul. Câte nu ştim noi prin raţionamente, dar nu le punem în lucrare
pentru că ne lipseşte forţa credinţei?

Iată de ce ne vom întreba: Cum căpătăm şi cum ne menţinem credinţa? Iată că


Petru a avut-o şi n-a putut-o menţine. Cum o căpătăm şi ce este credinţa? Cea
mai bună definiţie a dat-o Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei. Vă
citesc de aici: "Credinţa este încredinţarea despre lucrurile nădăjduite şi
adeverirea celor nevăzute. Şi cei vechi printr-însa au fost încercaţi. Prin
credinţă cunoaştem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa
că cele văzute şi-au luat începutul din cele nevăzute" (Evrei 11, 1-3).
Patruzeci de versete din întregul capitol II le dedică credinţei de-a lungul
istoriei. Printre altele, mai spune că cei care cred află că "sunt călători şi pribegi
pe pământ" (vers. 13), "dovedind prin aceasta că-şi caută patria". În cap.
următor, tot din epistola către Evrei, Sfântul Pavel arată că sunt nori de evidenţe
în privinţa minunilor pe care le-a făcut credinţa de-a lungul istoriei.

Dar noi, noi cei de azi, noi aceştia din această biserică, noi cei de după veacul
apostolic, de după Mântuitorul, noi care nu mai suntem martori la minuni ca
cele din vremea Sa, noi cum dobândim credinţa? Pe trei căi:

 Mai întâi o dobândim din fire, pe cale naturală.

Sfântul Pavel spune: "Păgânii din fire fac cele ale legii". De ce din fire? Din
observarea naturii. În primul rând, şi din pornirea liberă a sunetului lor. Şi
primitivii au avut o religie. De când e lumea, de la începutul ei, n-a existat
societate fără religie. Tuturor aceasta le-a venit din fire, adică din observarea
firii, din observarea naturii, din observarea cerului şi a pământului şi a tot ce
există pe el şi deasupra lui. Întotdeauna, chiar la cel mai jos nivel de inteligenţă
şi de cunoaştere, oamenii şi-au dat seama că trebuie să existe o cauză a toate
cele ce se văd.

Fire vine de la a fi. Tot ce există, ca să fie trebuie să aibă o cauză. E firesc să fie
aşa. Şi firesc vine tot de la a fi, de la constatarea unui fapt. Şi fiinţă vine tot de la
a fi, şi presupune întotdeauna un făcător. A fi e tatăl şi mama lui a face, dar e şi
fiul sau fiica lui a face. A fi duce la Cineva care este. A fi e constatarea
existenţei Cuiva.
Fire este şi un alt nume pentru natură, definită, de pildă, de CM. Wieland: "tot
ce este, ce a fost şi ce va fi" (Die Abderiteni. Natura, firea a fost şi mai este şi
azi primul profesor de credinţă, primul profesor de teologie, începând cu primii
oameni şi de-a lungul întregii istorii. Încă psalmistul spunea: "Cerurile spun
slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps. 18. 1).

Pe oameni i-a uluit dintotdeauna firea, natura. Pe Kant îl uluia "ordinea şi


regularitatea în fenomene", ca şi "cerul înstelat de deasupra mea şi ordinea
morală din mine", cum spunea el. În fond repeta ceea ce spusese psalmistul.

Un scriitor nu prea credincios, dar care a scris o Viaţă a lui Iisus, Henri
Barbusse, zicea că cerul e "infinitul devenit o sărbătoare care începe din noi"
(Jesus). Natura era pentru un filosof, tot cam necredincios, englezul B. Russel,
"un mister atotputernic". Pentru Buffon era "o putere vie, imensă, care
îmbrăţişează totul, care însufleţeşte totul" (De la nature). Pentru Novalis era,
metaforic, "oraşul împietrit al minunilor" (Fragmente).

Dacă pe astfel de oameni i-a uimit natura, cum să nu-i fi uimit pe cei mai vechi,
infinit mai vechi decât noi? Şi oare, în faţa minunilor firii, nu suntem şi noi în
aceeaşi situaţie ca şi cei de demult care s-au întâlnit cu ea? De aceea naşte ea în
suflet credinţa că nu s-a făcut singură! Firea duce la Cel ce a zis: "Eu sunt Cel
ce sunt". Totul, ne spune credinţa, vine de la Cel ce este. A fi - fire vine din
Cineva care este. Şi care îşi este propria cauză.

 În al doilea rând, credinţa, mai ales cea cu privire la Iisus, căci la


aceasta trebuie să revenim, şi la aceasta se referă Sfântul Pavel în
Epistola către Romani, "vine din auzire" (10, 17).

Şi despre Iisus zice: "Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum
vor auzi de nu li se va propovădui?" Deci credinţa vine şi din auzire. Dintr-o
auzire care e supusă înţelegerii, aprecierii, judecăţii noastre, dar care e însoţită
de o lucrare a harului credinţei. Căci la credinţa în Hristos nu putem ajunge
numai prin puterile noastre. Credinţa e un act sinergetic. Din partea noastră ea e
răspuns la harul dumnezeiesc care însoţeşte propovăduirea, în Biserică.

 În al treilea rând, credinţa vine din raţiune, din gândire, din posibilităţile
minţii de a-şi da seama că există Dumnezeu.

Aceasta este calea pe care vin la Dumnezeu savanţii, oamenii de ştiinţă, aceia
care caută cauzele universului şi ale fiinţelor vii. Din observaţia faptelor îl
găsesc. De pildă, din observarea faptului că totul în lumea aceasta pare a fi creat
spre o anumită finalitate. Nu vedeţi cum se potrivesc lucrurile? Să luăm cel mai
simplu lucru, la îndemâna oricui. Creşte iarba ca să aibă ce mânca animalele. Ce
s-ar întâmpla dacă n-ar creşte iarba? Răsare soarele pentru că totul are nevoie de
soare. Bate vântul pentru că spicele au nevoie de vânt ca să le întărească. Totul
în lumea aceasta ne spune că tot ce există, există spre un anumit scop.

Voi ilustra cele de mai sus printr-o parabolă, pe care aş numi-o: Parabola
îngerului Ierbii:

Peste tot ce a creat, Dumnezeu a rânduit un înger care să vegheze. Unul


veghea copacii, altul păsările, altul florile şi aşa mai departe. Chiar şi iarba pe
care călcăm a fost dată în grija unui înger.

Dar îngerul Ierbii şi-a zis: Celorlalţi îngeri Dumnezeu le-a dat lucruri
importante în supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsită de
importanţă. N-am să mă ocup deloc de ea. Poate creşte şi singură. Şi, într-
adevăr, nu s-a ocupat de ea deloc.

Într-o zi, îngerul Copacilor s-a dus la Dumnezeu plângându-se că mor copacii
din grădinile oamenilor şi din păduri, pentru că iarba care întreţine umezeala
e toată uscată.

În altă zi s-a dus îngerul Florilor, plângându-se că florile nu pot creşte pe


câmpuri pentru că nu mai există iarba care să păstreze roua pentru ele.

În cele din urmă a venit omul, plângându-se: Doamne, mor animalele în


gospodării pentru că nu mai avem iarba să le hrănim. Ia-mă de pe pământ.
Altădată pământul era inimos, dar acum arată ca un deşert.

Atunci Dumnezeu, chemându-l la Sine pe îngerul Ierbii, l-a întrebat: "Ţi-am


dat o sarcină mică sau mare, înger al Ierbii?"

Dându-şi seama că Dumnezeu i-a cunoscut gândurile, a îngenuncheat şi a


zis: "Nu trebuia să spun ce am spus. Acum îmi dau seama că sarcina pe care
mi-ai dat-o era mai mare decât eram eu vrednic S-o primesc, iartă-mă. De
acum încolo îmi voi face datoria, şi lumea va fi frumoasă din nou. Îmi dau
seama acum că nimic în lume nu e lipsit de importanţă şi fără rost". Şi iarba
îngrijită făcu să crească din nou copacii, să înflorească din nou florile şi să-şi
răspândească mirosul peste lume.

Totul există cu un scop anume.

Ori, ca ceva să fie creat spre un anumit scop, trebuie ca cineva să fi fixat scopul
dinainte. Deci trebuie să fi existat Cineva care să fi avut în vedere scopul.
Am mai spus: Credinţa vine şi din observarea ordinii universale. Nu vedeţi?
Stau stelele la locul lor, nu se ciocnesc, nu cad unele peste altele, deşi toate se
mişcă. Cum se mişcă? De ce nu se ciocnesc? Se zice că le ţine şi le îndrumează
gravitaţia. Dar aceasta nu e un răspuns. E un nume. Căci nimeni, de la Newton
şi Galilei n-a putut spune nici ce e mişcarea, nici ce e gravitaţia. Şi totuşi aceasta
din urmă ţine şi Pământul, ne ţine şi pe noi ca să nu cădem undeva în spaţiu.

Căci în spaţiu, dacă n-ar fi gravitaţia, pe unde este, n-ar fi nici jos şi nici sus.
Ştim acum şi practic de la cosmonauţi că navele, la un moment dat, scapă de sub
puterea gravitaţiei pământeşti. Intră în gol şi apoi pot intra sub puterea altor
gravitaţii. De pildă, sub a Lunii. Şi aşa e cu toate planetele. Dar cum de e aşa?
Ce forţă le ţine în propria gravitaţie şi în dependenţă reciprocă, în atracţia
universală?
Ce este gravitaţia, n-a putut încă spune nimeni. La mine a venit într-o zi un
savant. Eram la Păltiniş. Mi-a adus o carte. Mi-a dăruit-o şi am primit-o cu
plăcere. Se intitula "Gravitaţia" şi autorul era chiar Domnia Sa, Dr. Ioan N.
Popescu. Era o carte groasă, plină de formule care descriu în cele mai mici
amănunte ce se petrece în cosmos şi pe Pământ, şi arată că toate planetele,
stelele, tot universul e supus unor legi. Cartea e o "pledoarie pentru o nouă
teorie a gravitaţiei" (1982). De la sistemul geocentric al lui Ptolemeu s-a trecut
la cel heliocentric al lui Copernic, întărit şi de Kepler, şi apoi Newton a formulat
teoria gravitaţiei universale (1687) şi legile ei. Dar şi acesta ancorează în eşec şi
savantul român propune o altă teorie. Nu intrăm în amănunte. Un singur lucru
vom reţine, pe care l-am reţinut şi eu din convorbirea cu propunătorul noii teorii
şi din cartea sa. Că legile descriu, dar nu explică. Descriu mai bine şi mai pe
larg şi pot favoriza alcătuirea unor teorii. N-am putut însă afla în virtutea cărui
fapt funcţionează aceste legi. Ele descriu uimitor de exact legile, şi legile arată a
fi supuse unor rânduieli exacte. Dar cum, de ce se supun, n-am putut afla.

Domnia Sa şi cartea ştiu totul despre gravitaţie, şi tot ce se poate şti din acest
punct de vedere despre univers, dar nu ştiu acest mic amănunt: ce este în sine,
cum a apărut, cum se explică acest mic amănunt: ce este în sine, cum a apărut,
cum se explică şi cum dăinuie gravitaţia? Ea înseamnă ordine. Dacă n-ar fi fost,
cine ştie cum ar arăta universul, şi dacă n-ar mai fi, s-ar petrece o catastrofă
imediată, la dimensiuni cosmice. Cum de mai este, e pentru că aşa vrea ea. Care
ea? Gravitaţia. Dar cine e ea? Ce e ea? E rezultatul unei hotărâri a Cuiva care a
aşezat-o frumos între legi, şi cât va voi să asculte de aceste legi, va exista. De
cine depinde această ascultare? Desigur nu de ea, ci de Cel care i-ar retrage
legile. Că doar legile n-au apărut fără un Legiuitor!

Un oarecare zicea că universul a apărut de la sine, că e din veşnicie, că materia e


veşnică şi că din sine şi-a luat forţa de mişcare şi organizare. E şi acesta un
răspuns. În lipsă de altele. Se poate pescui şi pe arătură! Numai că nu prinzi
nimic. Absurdul nu e interzis, e doar absurd!

Era în dispută în legătură cu acestea cu un coleg care susţinea că Universul a


fost creat de Dumnezeu. Disputele sunt întotdeauna constructive. Unul se poate
înşela, altul îl poate corecta. Nici o ipoteză nu poate fi interzisă, şi nici una nu e
nefolositoare. Toate se oferă cercetării şi cercetătorul, rămâne la cea care i se
pare lui că poate fi adevărată sau, oricum, plauzibilă. Nimeni nu trebuie
condamnat pentru opţiunile personale, când sunt sincere şi onest căutate. Să nu
se uite însă că sunt personale, pentru că nu există una generală. Şi Sfântul Pavel
îndemna: "Pe cel slab în credinţă primiţi-l fără întrebări despre părerile ce are "
(Roman: 14, 1).

Colegul de care vorbeam mai sus, cel cu teoria creaţionistă, avea acasă un foarte
frumos glob pământesc, lucrat artistic, cu marile oraşe marcate cu lumini roşii,
oceanele cu lumini albastre şi tot aşa toate fluviile şi reliefurile. Vizitându-l cel
cu care era în dispută în legătură cu originea universului, i-a observat globul şi
1-a întrebat admirativ: "Cine ţi l-a lucrat? E foarte frumos!" - "Nimeni, i-a
răspuns acesta. A apărut aşa, din senin, în biblioteca mea. " - Cum nimeni? E o
lucrare de artist!" - "Nu. A apărut aşa, ca şi universul despre care tu crezi că a
apărut de la sine!"

Armonia din univers, frumuseţea, frumuseţea unei flori, frumuseţea în general,


care înseamnă armonie, simetrie, presupun o logică, nu pot apare din
întâmplare. Din întâmplare ar apărea, în cel mai fericit caz, ceva diform, dar
ceva frumos, ceva armonios nu poate apărea la întâmplare. Pentru ca să fie ceva
frumos, trebuie să fie cineva care să-l facă frumos. A armoniza, în muzică,
înseamnă a interveni. Nici ecoul nu se produce fără emiţător, şi chiar aşa el doar
repetă, nu adaugă şi nu ştie de contratimp.

Raţiunea deci, atât cât ştim noi s-o utilizăm, ne duce la credinţa că toate cele ce
există trebuie să aibă un creator. E adevărat că raţiunea nu e constrângătoare.
Nu-i constrânge pe toţi. Poate fi refuzată. Aceasta şi pentru că nu spune totul.
Unii se mulţumesc însă cu cât le spune. Ea nu e făcută să fie constrângătoare.
Mai presus de ea e libertatea. Aceasta îi poate accepta concluziile sau nu. Kant
n-a putut ajunge nicăieri cu raţiunea. Nici alţi filosofi. Şi Pascal a trebuit să
apeleze la o altfel de raţiune, ca să ajungă la Dumnezeu, şi anume la raţiunea
inimii. "Inima - a zis el - are raţiuni despre care raţiunea nu ştie nimic”.

Cunoaşterea prin inimă e tot una cu cunoaşterea prin credinţă. Dar neputinţa
raţiunii cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu nu e totală. Ea oferă concluziile
ei esenţele libertăţii noastre, ca noi să cercetăm, să apreciem dacă aceste
concluzii pot fi pentru noi utile sau nu. Deci ni se cere efortul cercetării şi o
gândire opţională.

Peste tot însă, şi în gândirea omului simplu, fără probleme mari, şi în credinţa
care vine din auzire, şi în credinţa care ne vine prin gândire, peste tot, ceea ce ne
orientează pe noi credincioşii e problema cauzelor. Întrebarea despre cauze:
Cine, de unde, cum? Cine a făcut materia? Se zice: materia e preexistentă! Noi
vrem răspuns la ceea ce era înainte de preexistenţa materiei. Nu ne putem
mulţumi cu puţin şi cu parţial.

Bunica şi mama mea n-aveau nevoie de logică. Nu ştiau logica deloc. Nu ştiau
ce e acela un silogism, ca şi multe din mamele şi bunicile şi străbunicii dvs.
Bunica mea nici nu ştia carte. Dar a ştiut că există o cauză a tot ce există pe
lumea aceasta. Să-i fi spus eu bunicii că există o cauză a tot ce există pe lumea
aceasta. Să-i fi spus eu bunicii că materia şi oamenii sunt produsul întâmplării,
că există fără cauze, ar fi râs, fără îndoială, şi ar fi spus: Băiete, tu nu prea
gândeşti bine. Cum să fie ceva, dacă nu e făcut de Cineva? Cred chiar că mi-ar
fi zis şi ceva mai usturător în legătură cu prea multa învăţătură de carte! Adică
ea şi-ar fi pus imediat problema cauzelor, fără să ştie că face filosofie. Ei bine,
bunica mea, analfabeta cum era, n-ar fi desigur interesantă deloc şi introducerea
ei în această discuţie ar fi cel puţin deplasată, dacă n-ar fi justificată de ceva
foarte serios şi demn de luat în seamă. Va trebui, cred, s-o acceptăm în discuţie
căci, în privinţa universului, între bunica mea, care nu ştia carte, şi unul din cei
mai mari filosofi moderni, germanul Ludwig Wittgenstein care a scris celebrul
Tracticus logicophilosophicus, nu găsesc nici o diferenţă. Wittgenstein a spus că
"sensul lumii trebuie să se găsească în afara ei", deci nu în ea însăţi. Tot aşa
gândea şi bunica mea. Şi bunicile dvs. Şi tot aşa gândesc şi mulţi alţi savanţi ca
Wittgenstein.

Întrebarea despre cauze e aceea care ne dă, nouă celor credincioşi, răspunsul în
legătură cu Dumnezeu, şi în legătură cu întreaga creaţie. Lumea nu se poate
explica prin ea însăşi. Noi înşine, să ne luăm aparte pe fiecare din noi: ne putem
explica pe noi în sine? Nu. Ne explicăm prin părinţii noştri care ne-au creat, şi ei
se explică prin părinţii lor, ş.a.m.d., până ajungem la un punct unde "întoarcerea
la cauze cunoscute se opreşte, şi unde trebuie să fi intervenit Cineva care să-i fi
făcut pe primii oameni. Sau, dacă vreţi, prima celulă moartă şi prima celulă vie.
Cine le-a făcut? Cine sunt primii părinţi. Nu se explică prin el însuşi. Sau, dacă
pentru cineva se explică, acela şi-a dobândit şi el fericirea lui! Ce să mai
zicem?!

Steven Weinberg, premiul Nobel pentru fizică (1979), autor al unei cărţi despre
"Gravitaţie şi cosmologie" (1972), şi al cărţii "Primele trei minute ale
universului" (an rom., Buc, Ed. politică, 1984), începe aceste trei minute în
momentul apariţiei materiei după o "mare explozie" (Big Bang). Dar ce a fost
înainte? Ceea ce a explodat de unde a venit? Nu spune. Şi nu pentru că nu vrea!
Universul nu se supune cunoaşterii. E "copleşitor prin ostilitatc,"zice el. Şi mai
zice o vorbă de mare adâncime: "Cu cât universul pare mai cunoscibil, cu atât
apare mai lipsit de sens" (ed. rom., p. 168). Singurul sens e în creaţia ex nihilo,
din nimic. Dar din nimic, nu iese nimic. Ex nihilo nihil, spune raţiunea. Credinţa
spune însă că din nimic putea crea numai un Creator. Când vrea, raţiunea
acceptă şi ea aceasta. A crea înseamnă a face ceva ce nu există înainte. Şi cine
putea face acest lucru? Noi îl numim Dumnezeu. Şi mulţi oameni de ştiinţă trag,
de asemenea, această concluzie. Nu toţi, e drept, dar e de ajuns că sunt şi unii
care ajung şi la această concluzie. Ar fi greu să colecţionăm nume. Ar fi prea
multe.

Să-l pomenim doar pe Einstein. La 21 martie 1955, deci nu chiar de mult, ca


ştiinţa lui să se fi învechit, scria că lumea i se pare "ciudată," şi nu lua în tragic
moartea. Scria: "Pentru noi, fizicienii credincioşi, această separaţie între trecut,
prezent şi viitor nu păstrează decât valoarea unei iluzii, oricât de puternică ar
fi". Deci: "fizician credincios" (cf. Jean E. Charon, L'esprit, cel inconnu. Paris,
1977, p. 23).

Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este, fără îndoială, marea Cauză. Dar dacă
cineva nu are credinţă, e vinovat? Dacă credinţa ni se dă, dacă vine "n-a auzit",
şi nu are credinţă, e vinovat? La prima vedere, nu. Poate fi vinovat doar pentru
că se mulţumeşte cu puţin. Pentru că nu caută. Sau de caută, pentru că nu trage
concluziile ultime şi nu le trage aşa cum trebuie.

Cel care are credinţă îşi ajută cercetarea prin credinţă. Dacă pleci la cercetare cu
credinţa originară, cu credinţa bunicilor, atunci cercetarea se umple de conţinut.
De aceea unul din marii matematicieni ai lumii, din sec. XVII şi dintotdeauna,
Blaise Pascal, spunea: "De nu M-ai fi găsit, nu M-ai fi căutat". Zicerea pare
paradoxală. Cum adică "de nu M-ai fi găsit"? Dacă m-ai găsit, M-ai găsit! Dar e
foarte înţeleaptă vorba: De nu M-ai fi găsit prin credinţa originară, prin credinţa
dintâi, nu M-ai fi căutat, ai fi rămas în afara Mea. Mă cauţi fiindcă Mă ştii.
Fiindcă ştii că trebuie să exist.

Foarte interesant acest lucru. Dacă începi cu credinţă, scad întrebările. Dacă
aluneci în necredinţă, scad răspunsurile. Şi acest lucru e important. Din clipa în
care aluneci în necredinţă, scad răspunsurile. Te coborî sub nivelul apei, aşa
cum a început Petru să cadă sub nivelul plutirii pe apă ca pe uscat, deci sub
nivelul credinţei.
Un scriitor care a primit premiul Nobel, un american originar de la noi, din
Maramureş, Elie Wiesel, a spus două lucruri foarte interesante.

Primul: "pentru cel care crede, nu există întrebări". De vreme ce crezi, ai marea
explicaţie. Poţi să mai ai mici întrebări, dar dacă ai marea explicaţie, micile
întrebări se absorb în marea explicaţie.

Al doilea: "pentru cel care nu crede, nu există răspunsuri". dacă pleacă cu


necredinţă, va trebui să accepte o lume pe care credincioşii o cred fără sens,
dacă nu e explicată prin Dumnezeu. Cei care au credinţă, prin credinţă găsesc
un sens lumii, existenţei, universului, naşterii, vieţii, morţii, muncii, totului.

Dacă unii pot trăi fără acest sens, foarte bine, e treaba lor. Cei care au credinţă
caută prin credinţă un sens, vieţii de aici şi celei de dincolo. Pentru că sunt mulţi
cei care nu pot trăi fericiţi, şi nu pot muri liniştiţi, fără să înţeleagă, fără să
găsească un sens al vieţii, fără să înţeleagă de ce există lumea, de ce există ei.
Sunt mulţi cei care fără credinţă nu găsesc sens nici în tristeţe, nici în bucurii.
Bucuriile nu mai sunt un non sens, dacă ştim că după viaţa de aici există o viaţă
veşnică. Sensul ne face să îndurăm supărările cu răbdare, ne face să îndurăm
nedreptăţile cu speranţa că până la urmă vor fi îndreptate, ne face să fim
comunitari, să trăim între noi ca fraţii. Ne eliberează de egoism, ne face să nu
căutăm numai şi numai ale noastre, ci să căutăm şi cele ale aproapelui nostru şi,
în sfârşit, credinţa într-un sens ne face să fim responsabili în faţa lui Dumnezeu
pentru tot ceea ce facem.

Dacă nu există Dumnezeu, cu responsabilitatea şi, de aici, cu morală, începem


să stăm prost. Dacă nu mai avem faţă de cine răspunde, înseamnă că scoate
capul în noi egoismul. El devine stăpânul nostru. Nu ne mai interesează nimic,
decât să ne satisfacem nevoile materiale. Egoismul ne face inapţi pentru
societate. Ne face inapţi pentru dragoste. Ne face inapţi pentru a crea o lume
mai bună pe pământ, care garantează că cu cât o facem mai bună pe aceasta de
pe pământ, cu atât ne-o facem mai bună pe cea din ceruri.

Fără credinţă suntem ca apostolii pe barca bântuită de valuri şi de furtuni. Cu


credinţă suntem ca cei în barca cărora a intrat Iisus Hristos, Care le-a garantat
salvarea pe marea înfuriată şi le-a garantat că vor ajunge, şi au ajuns, la limanul
dorit.

Şi noi suntem ca şi apostolii. Şi noi Îl vedem undeva venind pe valurile credinţei


pe Mântuitorul şi, multora dintre noi, li se pare o nălucă, şi mulţi dintre noi îl
punem la încercare, şi multora dintre noi le spune: "Vino!" Şi multora dintre noi
le scade încrederea, dar Iisus nu şi-o pierde şi ne întinde mâna şi ne spune:
"Puţin credincioşilor, pentru ce v-aţi îndoit?" Şi ne ridică. Şi ne duce de mână în
corabia mântuirii.
Mersul pe apă în mijlocul vieţii: “Trebuie să ştim să cerem ajutor. Să
întindem mâna, aşa cum a făcut-o Petru, să ne încredinţăm Domnului”

PS Sebastian, episcopul Slatinei şi Romanaţilor: Viaţa ca o mare

“Dreptmăritori creştini, faptele relatate în evanghelia de astăzi se petrec în


noaptea imediat următoare minunii înmulţirii pâinilor de pe malul lacului
Ghenizaret (Mt. 14, 14-22). După ce a hrănit mulţimile în pustie, Mântuitorul
Hristos i-a silit pe ucenici să urce în corabie şi să plece din locul acela, iar El
a mers în munte să se roage, în singurătate. Peste noapte însă, valurile au
început să se agite cu putere şi furtuna mare s-a pornit, încât corabia în care
se aflau ucenicii era gata-gata să se scufunde. Şi, strigând de groază, la un
moment dat L-au zărit pe Iisus mergând pe apă, dar, gândind că este nălucă,
s-au înfricoşat şi mai tare. Domnul însă i-a liniştit şi i-a îmbărbătat, zicându-
le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! (…) Doamne, dacă eşti Tu, a zis Petru,
porunceşte să vin la Tine pe apă. Vino…, i-a zis Hristos. Şi a sărit Petru din
corabie şi a mers pe mare ca pe uscat, dar, văzând vântul, spune evanghelia,
s-a temut. Iar în clipa în care s-a îndoit, apa a încetat să-l mai ţină şi el a
început să se afunde. Şi, îngrozit a strigat: „Doamne, scapă-mă”! Atunci Iisus
l-a luat de mână şi, reproşându-i: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai
îndoit?” l-a adus în corabie, iar vânturile s-au oprit.
Iubiţi credincioşi, la prima vedere Evanghelia aceasta pare doar o minune
oarecare. Una din multele minuni dumnezeieşti săvârşite de MantuitoruI Hristos
de-a lungul celor trei ani şi jumătate, cât timp a durat predica Sa pe pământ. Vă
spun, însă, că nu trebuie să vedem în pericopa aceasta doar minunea ca atare, ci
vă invit să privim împreună la minunea de astăzi ca la o adevărată pildă de
viaţă, pildă plină de învăţătură, pe de o parte, şi de speranţă, pe de alta.

Care este învăţătura demnă de evidenţiat?

Am spus că avem de-a face cu o pildă.

Marea este lumea aceasta care, de multe ori, aşa cum s-a întâmplat să le
fie potrivnică ucenicilor, ne stă adeseori şi nouă împotrivă.
Valurile ei înspumate sunt împrejurările grele prin care trecem cu
anevoie şi noi uneori, şi din care, de cele mai multe ori, nu ştim cum să
facem să scăpăm.
Iar vânturile, care l-au înspăimântat pe Petru mai mult decât marea
însăşi, sunt greutăţile şi ispitele care se năpustesc câteodată nemiloase
asupra noastră, îngrozindu-ne până la moarte.

Uitaţi-vă la Petru: deşi se îndoieşte într-o primă fază, căci spune: „Doamne,
dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă” găseşte totuşi curajul necesar
de a înfrunta valurile şi, pentru aceasta, reuşeşte să păşească pe mare ca pe
uscat. Vânturile însă îl fac să se clatine şi să se scufunde pentru câteva
momente, dar chemarea în ajutor a Domnului îi aduce, până la urmă, salvarea.

Ei bine, noi suntem Petru, cei care, aflaţi în corabia acestei vieţi, ne simţim
adeseori clătinaţi şi în pericol şi, asemenea lui, ne îndoim: vom mai putea
oare scăpa din asta? Oare ce ar fi de făcut? Cum ar trebui să procedăm?
Întrebări pe care şi le-a pus şi Apostolul, şi la care Mântuitorul Hristos i-a
răspuns invitându-l „să calce pe apă ca pe uscat”. Adică, să străbată lumea
aceasta, aşa cum este ea, cu bărbăţie şi încredere. Ce îl înfricoşează pe Petru?
Clipele grele ale vieţii ca valurile înspumate, pe care văzându-le şi
nemaiputându-le înfrunta, se îndoieşte şi, devenind „greu”, se afundă.
Găseşte în sine, totuşi, puterea să strige la Dumnezeu, iar Acesta se dovedeşte
„Mântuitor”.

Care este speranţa? Speranţa pildei acesteia este Dumnezeu Care, deşi într-o
primă fază Se arăta a fi prea departe parcă, în larg, necunoscut, străin sau
confundabil cu o fantomă, până la urmă Se arăta atât de apropiat lui Petru, încât
îl prinde efectiv de mână şi îl salvează din valuri. Aşadar, speranţa noastră,
ascultând evanghelia de astăzi, este că Dumnezeu nu se izolează undeva „în
larg” după cum cred unii, că Se află undeva departe, neinteresându-L prea
mult viaţa noastră personală, cu faptele ei bune sau rele, ori neveghind
asupra fiecăruia dintre noi. Evanghelia de astăzi contrazice pe toţi aceia care
văd în El un Dumnezeu „îndepărtat”, „necunoscut” ori „impersonal”. Năluca li
s-a părut ucenicilor! Himera li se pare unora! „Entitate” indefinită ori „simpla
energie” altora. Ba chiar o utopie, zic unii, în pesimismul lor…

Dragii mei, astăzi suntem siliţi, o dată în plus, să recunoaştem cu toţii că nu este
aşa. Hristos Dumnezeu este aproape, este Fiinţa şi Persoana şi, pentru
aceasta, este gata să ne întindă mâna şi să ne salveze de acolo de unde ne este
greu în viaţă. Pentru faptul că a ştiut să intre în dialog cu El, prin rugăciune,
Domnul i-a răspuns lui Petru ca Persoană. Ce ne-am face dacă El ar fi doar
entitate sau energie impersonală, nălucă, himeră, ori dacă ar fi o minte
inabordabilă? El însă este Fiinţa care ne aude, ne vede, ne ascultă şi, mai
ales, ne ajută fiecăruia atunci când ştim să I-o cerem!

Astfel, dacă Apostolul a reuşit şi s-a salvat, este pentru că L-a abordat pe
Dumnezeu ca pe o Persoană, ca pe un Părinte, ca pe un învăţător şi prieten, iar
nu ca pe o forţă impersonală. Numai aceia dintre noi care vom vedea pe
Dumnezeu ca pe o Persoană apropiată şi capabilă de dialog, şi-L vom aborda în
acest chip personal, vom putea dobândi ajutorul şi binecuvântarea Lui. Nu cei
care vorbesc despre El, iar nu cu El, pentru că vedem pe mulţi vorbind frumos
despre Dumnezeu, dar haideţi să vedem că se şi roagă Lui, pentru că aceasta
înseamnă dialog cu El! Haideţi să vedem câţi ştiu să intre în comuniune cu El?

Câţi se spovedesc? Câţi se împărtăşesc? Câţi caută să-L „cucerească”, aşa cum
ne străduim să cucerim o persoană dragă? Nu izolându-L pe Dumnezeu undeva
şi vorbind foarte frumos despre El. Acela nu este dialog şi, prin urmare, nu ne
va putea niciodată aduce ajutorul şi binecuvântarea Lui.

Iată învăţăturile şi speranţele pe care le putem trage din evanghelia de astăzi!


Şi noi călătorim pe valurile lumii acesteia, uneori foarte agitată sau chiar
potrivnică. Şi noi ne îndoim adeseori, ca Petru! Ne e teamă să înfruntăm
viaţa şi să „păşim” cu încredere, aşa cum a călcat el pe valurile mării ca pe
uscat. Ne este teamă să străbatem „furtunile” vieţii acesteia.

Aţi văzut: în ultima vreme auzim parcă, mai mult ca oricând, de persoane care,
nemaiputând să înfrunte viaţa, să se lupte cu greutăţile şi necazurile ei, depun
„armele”! Oameni care îşi iau viaţa, uneori tineri chiar!

Apostolul Petru din evanghelia de astăzi ne invită pe fiecare dintre noi să fim
„luptători”, chiar dacă viaţa pare grea la un moment dat; chiar dacă valurile
ei sunt năprasnice uneori, încât simţim că ni se sparge „corabia” şi suntem în
primejdie să ne înecăm; chiar dacă vânturile şi furtunile ne însp