UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

LICENȚĂ SOCIOLOGIE

REFERAT
SOCIOLOGIE

Coordonator științific
Prof. Universitar Cristina Pescaru

PITEȘTI
2020
 GRUPURILE ȘI CONFLICTELE ÎNTRE GRUPURI

I.Grupurile
Grupurile sociale sunt unul dintre elementele structurii sociale a societății. Grupurile
sociale sunt asociații de persoane conectate prin trăsături comune (sex, vârstă, naționalitate,
profesie, venit, putere, educație și multe altele), interese, obiective și activități. Există mai
multe grupuri sociale pe Pământ decât indivizi, deoarece același individ este inclus în mai
multe grupuri. Într-adevăr, de la naștere, o persoană se află într-un grup - o familie ai cărei
membri sunt conectați prin relațiile de rudenie de sânge și de comunitatea vieții. Cercul de
grupuri se extinde pe măsură ce îmbătrânesc, apar prieteni de curte, o clasă de școală, o echipă
de sport, un colectiv de muncă, o petrecere și altele. Grupul social se caracterizează prin semne
precum organizarea internă, obiectiv comun, activitate comună, reguli și norme, interacțiune
(comunicare activă).
În sociologie, împreună cu termenul de grup social, se folosește termenul de comunitate
socială. Ambii termeni caracterizează asocierea oamenilor, dar conceptul de comunitate este
mai larg. Comunitate - aceasta este unirea diferitelor populații de oameni pe orice motive sau
circumstanțe de viață. Principala diferență între o comunitate și un grup este că între membrii
comunității nu există o conexiune stabilă și repetabilă care să existe în grup. Exemple de
comunitate socială: bărbați, copii, studenți, etc.
O poziție de tranziție între o comunitate socială și un grup social este ocupată de un quasigrup -
aceasta este o comunitate instabilă de oameni pe termen scurt, care are o natură întâmplătoare.
Exemple de quasigrupuri sunt un public de concert, o mulțime.
Un grup în sensul larg al cuvântului este o colecție de indivizi conectați prin anumite relații.
Un grup în sensul restrâns al cuvântului este o colecție de oameni care: a) interacționează între
ei în mod regulat; b) arată coeziune, b) așteptați-vă unul de la celălalt comportamente care nu
sunt necesare de la ceilalți. R. Merton a definit un grup social ca o colecție de oameni care
interacționează între ei într-un anumit fel, sunt conștienți de apartenența lor la acest grup și
sunt considerați membri ai acestui grup din punctul de vedere al altora. Din comunitățile de
masă, grupurile se disting printr-o interacțiune mai stabilă și un grad mai mare de integrare.
Pe lângă socializare, grupurile efectuează multe altele funcții dintre care cele mai importante
sunt instrumentale (implementarea planurilor cu care o persoană nu este în măsură să facă față)
și expresive (care răspund nevoilor membrilor grupului pentru aprobare, respect, încredere).
După natura asociației, se pot distinge următoarele tipuri de grupuri:
primar, constând dintr-un număr mic de persoane, relațiile dintre acestea se formează pe baza
caracteristicilor lor individuale (familie, grup de prieteni). Primatul grupurilor înseamnă că
acestea creează baza pentru formarea naturii sociale și a sistemului de valori al individului.
secundar - grupuri în care interacțiunea se bazează pe capacitatea compoziției lor de a
îndeplini anumite funcții pentru a atinge un scop comun.
Relațiile interpersonale ale persoanelor din grupul primar sunt caracterizate de plinătate
emoțională, asociată cu un sentiment de implicare și dăruire reciprocă. Pentru grupele
secundare, relațiile parțiale, superficiale, efemere sunt mai caracteristice. Caracteristicile

1
individuale ale reprezentanților lor pentru astfel de grupuri nu sunt la fel de importante ca
pentru grupurile primare.
În ciuda dominanței în societățile moderne ale grupurilor secundare, grupurile primare rămân o
parte integrantă a interacțiunii individului și societății.
I.2.După mărime, se obișnuiește să se distingă grupuri mici și mari. Grupurile mici
includ grupuri ai căror membri comunică constant între ei (familie, grup de studiu, companie în
curte). Conceptul de grup mic este apropiat în sensul conceptului de grup primar. Grup mic -
Aceasta este o colecție de oameni uniți prin relații reale, care se desfășoară pe baza comunicării
directe. De regulă, oamenii sunt uniți într-un grup mic de un obiectiv comun de activitate sau
de nevoia de comunicare. Mărimea grupului mic variază între 2-3 și 30-40 de persoane.
Organizarea internă a unor astfel de grupuri poate apărea atât în \u200b\u200bmod spontan cât
și în mod intenționat, atât pe baza proceselor intra-grup, cât și din cauze externe (ceea ce este
tipic pentru grupurile formale). Se pot distinge următoarele varietăți de grupuri mici:
- grup difuz relațiile interpersonale în care sunt determinate exclusiv de simpatii personale;
- asociere, relațiile în care sunt stabilite prin obiective comune semnificative personal;
- corporatie reprezentanții cărora li se alătură obiectivele comune extra-sociale (cel mai adesea
economice);
- colectiv reprezentând un grup în care relațiile interpersonale sunt mediate de obiective
personale și sociale semnificative.
Grup mare - aceasta este o colecție de oameni uniți printr-o caracteristică comună care
definește existența sa ca o educație durabilă relativ independentă, toți membrii care nu pot intra
în comunicare directă din cauza numărului mare. Un grup mare poate fi un subiect social, care
este determinat de capacitatea grupurilor mici și a indivizilor de a intra în relații sociale ca
reprezentanți ai acestuia. Latura psihologică a existenței unor mari grupuri sociale este
determinată de fenomene precum conștiința de grup și conștiința de sine, opinia publică,
delegarea și reprezentarea.
I.3.Din punct de vedere al înțelegerii existenței grupurilor, reprezentanții acestora pot
distinge grupuri reale și condiționale, precum și quasigrupuri. contingent grupurile unesc
indivizi care nu au niciun contact între ei. quasigrupuri diferă: a) randomitatea, artificialitatea
sau spontaneitatea educației, b) instabilitatea și interacțiunea limitată în timp și conținut
(mulțime, spectatori în cinematograf, pasageri în tren).
I.4.După statutul juridic, se pot distinge:
- grupuri formale a căror componență și activități sunt reglementate prin documente oficiale
(hărți, programe, instrucțiuni oficiale), de exemplu, personalul departamentului, partidul
politic, asociația sindicală;
- grupuri informale, care, de regulă, apar spontan datorită nevoilor oamenilor în comunicare.
Grupurile formale pot exista pentru o lungă perioadă de timp, păstrând principiile organizării
sau chiar structura lor, prescripțiile rolului, dar schimbând personalul (de exemplu, grupuri de
teatru care există de câteva decenii). În grupurile formale, alături de relațiile formale, relațiile
informale pot de asemenea forma, în timp ce în cele informale, cele formale. În unele cazuri,
relațiile participanților la grupurile informale sunt consolidate și consolidate, în timp ce în
altele, dimpotrivă, sunt în conflict cu statutul formal și devin o sursă de conflict. Orice grup
poate fi luat în considerare în două aspecte: formal și informal. Structura formală grupuri
reflectă separarea rolurilor (funcțiilor) și informală - relații interpersonale într-un grup.

2
Un grup social (comunitate) este un set de oameni, existent, într-adevăr, fixat empiric, care se
caracterizează prin integritate și acționează ca un subiect independent al acțiunii sociale și
istorice.

I.5.Apariția diferitelor grupuri sociale este în primul rând asociată cu fenomene precum
diviziunea socială a muncii și specializarea activităților și, în al doilea rând, cu condiții de viață
dezvoltate istoric și alți diverși factori.Deci, unul sau alt grup de oameni poate fi considerat un
grup social dacă participanții săi posedă:
1. Asemănarea condițiilor de viață.
2. Prezența activităților implementate în comun.
3. Nevoile comune.
4. Cultura proprie.
5. Atribuirea de sine către o comunitate dată.
Grupurile sociale și tipurile și formele lor se disting printr-o varietate extraordinară.
Deci, ele pot varia atât în compoziția cantitativă (mică și numeroasă), cât și în durata existenței
lor (pe termen scurt - de la câteva minute, și stabile, existente de mii de ani), precum și în
gradul de legătură între participanți (formațiuni stabile și aleatorii, amorfe).
I.6.Tipuri de grupuri sociale în funcție de mărime
1. Mic. Se caracterizează printr-un număr mic de participanți (de la 2 la 30 de persoane) care
sunt perfect familiarizați între ei și sunt angajați în anumite afaceri comune. Relațiile din acest
grup sunt directe. Aceasta include astfel de tipuri de celule elementare ale societății precum o
familie, un grup de prieteni, o clasă de școală, un echipaj de avion etc.
2. Mare. Ele reprezintă numeroase colecții de oameni care ocupă aceeași poziție în structura
socială și au interese comune în această privință. Tipuri de grupuri sociale mari: strat, clasă,
națiune etc. Mai mult, relațiile din astfel de agregate sunt din ce în ce mai indirecte, deoarece
numărul lor este imens.
I.7.Tipuri de grupuri sociale în funcție de natura interacțiunii
1. Primar, în care interacțiunea participanților unii cu alții este interpersonală, directă, adică un
grup de sprijin de colegi, prieteni, vecini de pe verandă.
2. secundar, interacțiunea în care se datorează realizării unui obiectiv comun și este formală.
Exemple: sindicate, partide de producție.
I.8.Tipuri de grupuri sociale în funcție de faptul existenței
1. Nominal, reprezentând o populație construită artificial de oameni care se deosebesc special
pentru Exemple: navetiști, clienți ai unei anumite mărci de praf de spălat.
2. Grupuri reale, criteriul existenței cărora sunt semne reale (venit, sex, vârstă, profesie,
naționalitate, loc de reședință). Exemple: femei, bărbați, copii, ruși, cetățeni, profesori, medici.

I.9.Tipuri de grupuri sociale în funcție de metoda de organizare

1. Grupuri formale care sunt create și există doar în cadrul organizațiilor recunoscute oficial.
Exemple: clasă la școală, club de fotbal Dynamo.

3
2. Informal, care apare de obicei și există pe baza intereselor personale ale participanților, care
fie coincid, fie se diverge de la obiectivele grupurilor formale. Exemple: un cerc de iubitori de
poezie, un club de fani ai cântecelor de bard.
I.10.Pe lângă un astfel de concept ca un grup social, există așa-numitele „quasigrupuri”.
Sunt populații informale instabile de oameni care, de regulă, au o structură, norme și valori
incerte. Exemple: audiență (sală de concerte, spectacol de teatru), cluburi de fani, aglomerație
(miting, flash mob).
Astfel, putem spune că subiecții reali ai relațiilor din societate nu sunt oameni reali, indivizi
individuali, ci o combinație de diferite grupuri sociale care interacționează între ele și ale căror
obiective și interese se intersectează, într-un fel sau altul.
Una dintre formele comune de interacțiune socială este un grup social, în care comportamentul
fiecărui membru este determinat în mod semnificativ de activitățile și existența altor membri.
Ele constau dintr-un număr mic de persoane între care există relații emoționale stabile, relații
personale bazate pe caracteristicile lor individuale. Grupurile secundare sunt formate din
oameni între care nu există aproape nicio relație emoțională, interacțiunea lor este determinată
de dorința de a atinge anumite obiective, rolurile lor sociale, relațiile de afaceri și metodele de
comunicare sunt clar definite. În situații critice și de urgență, oamenii acordă preferință
grupului primar, arată devotament față de membrii grupului primar.
Oamenii se alătură grupurilor din mai multe motive. Grupul acționează:
- ca mijloc de supraviețuire biologică;
-ca mijloc de socializare și de formare a psihicului uman (una dintre principalele funcții ale
grupului este funcția de socializare);
-ca modalitate de a efectua anumite lucrări care nu pot fi realizate de o singură persoană
(funcția instrumentală a unui grup);
-ca mijloc de satisfacere a nevoii unei persoane de comunicare, într-o atitudine blândă și
binevoitoare față de sine, în obținerea aprobării sociale, respectului, recunoașterii, încrederii
(funcția expresivă a grupului);
- ca mijloc de a ușura sentimentele neplăcute de teamă, anxietate (funcția de susținere a
grupului);
-ca sursă de norme de comportament, atitudini sociale și orientări valorice ale unei persoane
(funcția normativă a unui grup);
-ca sursă a unui standard cu care o persoană se poate evalua pe sine și pe alte persoane
(funcția comparativă a unui grup) I ca mijloc de schimb informațional, material și de altă
natură.
Există mai multe varietăți de grupuri:
1) condițional și real;
2) permanent și temporar;
3) mari și mici.
Grupurile condiționate de oameni sunt unite în funcție de un anumit semn (sex, vârstă,
profesie etc.). Persoanele reale incluse într-un astfel de grup nu au relații interpersonale directe,
s-ar putea să nu știe nimic unele despre altele și niciodată să nu se întâlnească între ele.

4
Grupuri reale de oameni care există cu adevărat ca comunități într-un anumit spațiu și timp se
caracterizează prin faptul că membrii săi sunt interconectați prin relații obiective. Grupurile
umane reale diferă ca mărime, organizare externă și internă, scop și semnificație socială.
Grupul de contact reunește persoane care au obiective și interese comune într-un anumit
domeniu al vieții și activității. Un grup mic este o asociere destul de stabilă de oameni
conectați prin contacte reciproce.
Un grup mic este un grup mic de persoane (de la 3 la 15 persoane) care sunt unite prin
activitate socială comună, sunt în comunicare directă, contribuie la apariția relațiilor
emoționale, la elaborarea normelor de grup și la dezvoltarea proceselor de grup.
Cu un număr mare de persoane, un grup este de obicei împărțit în subgrupuri. Caracteristici
distinctive ale unui grup mic: co-prezența spațială și temporală a oamenilor. Această co-
prezență de oameni permite contactele care includ aspecte interactive, informaționale,
perceptive ale comunicării și interacțiunii. Aspectele perceptive permit unei persoane să
perceapă individualitatea tuturor celorlalți oameni dintr-un grup și numai în acest caz putem
vorbi despre un grup mic.
Interacțiunea este activitatea tuturor, este un stimul și o reacție la toți ceilalți.
. Realizarea unui obiectiv comun ca un fel de rezultat anticipat al oricărei activități contribuie
într-un sens la realizarea nevoilor fiecăruia și în același timp corespunde nevoilor generale.
Scopul ca prototip al rezultatului și al momentului inițial al activității comune determină
dinamica funcționării unui grup mic. Se pot distinge trei tipuri de obiective:
1) perspective pe termen scurt, obiective realizate rapid în timp și care exprimă nevoile
acestui grup;
2) obiectivele secundare sunt mai lungi în timp și aduc grupul la interesele colectivului
secundar (interesele întreprinderii sau școlii în ansamblu);
3) perspectivele de lungă durată unesc grupul primar cu problemele funcționării întregului
social. Conținutul social valoros al activităților comune ar trebui să devină semnificativ
personal pentru fiecare membru al grupului. Ceea ce este important, nu este atât obiectivul
obiectiv al grupului, cât imaginea acestuia, adică modul în care este perceput de către membrii
grupului. Obiectivele și caracteristicile activității comune „cimentează” grupul într-un singur
întreg, determină structura-țintă formală externă a grupului.
Prezenta in grupul inceputului de organizare este asigurata. Poate fi personificat în
oricare dintre membrii grupului (în lider, lider) sau poate să nu fie, dar acest lucru nu înseamnă
că nu există un principiu de organizare. Doar că, în acest caz, funcția de conducere este
distribuită între membrii grupului, iar conducerea este specifică din punct de vedere situațional
(într-o anumită situație, o persoană mai avansată în acest domeniu decât alte persoane ocupă
funcțiile de lider).
Separarea și diferențierea rolurilor personale (divizarea și cooperarea forței de muncă,
separarea puterilor, adică, activitatea membrilor grupului nu este omogenă, aceștia contribuie
singuri, diferiți la activități comune, joacă roluri diferite).
Prezența relațiilor emoționale între membrii grupului care afectează activitatea grupului poate
duce la divizarea grupului în subgrupuri, formând structura internă a relațiilor interpersonale
din grup.
Dezvoltarea unei culturi de grup specifice - norme, reguli, standarde de viață, comportament
care determină așteptările membrilor grupului în raport cu ceilalți și determină dinamica

5
grupului. Aceste norme sunt cel mai important semn de integritate a grupului. Se poate vorbi
de o normă formată dacă determină comportamentul majorității membrilor grupului, în ciuda
tuturor diferențelor dintre membrii grupului. Abaterea de la standardele grupului, normele, de
regulă, este permisă doar liderului.
Grupul are următoarele caracteristici psihologice: interese de grup, nevoi de grup etc.

I.11.Grupul are următoarele tipare generale:

1) grupul va fi inevitabil structurat;
2) grupul se dezvoltă (progres sau regresie, dar apar procese dinamice în grup);
3) fluctuație - o schimbare în locul unei persoane într-un grup poate apărea în mod repetat.
În funcție de caracteristicile psihologice, ei disting:
1) grupuri de membru;
2) grupuri de referință (referință), ale căror norme și reguli servesc ca model pentru o
persoană.
Grupurile de referință pot fi reale sau imaginare, pozitive sau negative, pot coincide sau nu cu
apartenența, dar acestea realizează:
1) funcția de comparație socială, deoarece grupul de referință este o sursă de tipare pozitive și
negative;
2) o funcție normativă, deoarece grupul de referință este o sursă de norme, reguli la care o
persoană încearcă să se alăture.
Grupuri neorganizate (grupuri nominale, conglomerate) sau grupuri organizate la întâmplare
(spectatori în cinematograf, membri aleatori ai grupurilor de excursii etc.) sunt caracterizate
printr-o asociere temporară voluntară de oameni bazată pe asemănarea intereselor sau a
comunității spațiului.
Asociere - un grup în care relațiile sunt mediate doar de obiective semnificative personal (grup
de prieteni, prieteni).
Cooperarea este un grup care are o structură organizatorică reală, relațiile interpersonale sunt
de natură comercială, subordonate realizării rezultatului dorit în îndeplinirea unei sarcini
specifice într-un anumit tip de activitate.
O corporație este un grup unit doar de obiective interne care nu depășesc sfera de aplicare a
acesteia, străduindu-și să își îndeplinească obiectivele corporative cu orice preț, inclusiv în
detrimentul altor grupuri. Uneori, spiritul corporativ poate avea loc în grupuri de muncă sau de
formare atunci când grupul dobândește trăsăturile egoismului de grup.
O echipă este un grup organizațional stabil de timp care interacționează cu organe de
conducere specifice, unite prin obiectivele activităților comune sociale utile și prin dinamica
complexă a relațiilor formale (de afaceri) și informale între membrii grupului.
Astfel, grupurile umane reale diferă ca mărime, organizare externă și internă, scop și
semnificație socială. Pe măsură ce dimensiunea grupului crește, rolul conducătorului său
crește.

6
Interdependența părților, a membrilor grupului în procesul de interacțiune poate fi egală sau
una dintre părți o poate influența pe cealaltă mai puternic. Prin urmare, se poate distinge o
interacțiune unidirecțională. Interacțiunea poate acoperi ambele sfere ale vieții umane -
interacțiunea totală și doar o singură formă specifică sau un sector de activitate. În sectoare
independente, este posibil ca oamenii să nu aibă nicio influență unul asupra celuilalt.
Direcția relației poate fi solidară, antagonică sau mixtă. În interacțiune comună, aspirațiile și
eforturile părților coincid. Dacă dorințele și eforturile părților sunt în conflict, atunci aceasta
este o formă de interacțiune antagonică, dacă acestea coincid doar parțial - aceasta este un tip
mixt de direcție de interacțiune.
Se pot distinge interacțiuni organizate și neorganizate. O interacțiune este organizată dacă
relațiile părților, acțiunile lor s-au dezvoltat într-o anumită structură a drepturilor, îndatoririlor,
funcțiilor și se bazează pe un anumit sistem de valori.
Interacțiuni neorganizate - atunci când relațiile și valorile sunt într-o stare amorfă, prin urmare
drepturile, obligațiile, funcțiile, pozițiile sociale nu sunt definite.
I.12.În funcție de valorile de unificare, putem distinge:
- grupuri unilaterale construite pe un set de valori de bază (grupuri biosociale: rasiale, sex,
vârstă; grupuri socioculturale: gen, grup lingvistic, grup religios, uniune profesională, uniune
politică sau științifică);
- grupuri multilaterale construite în jurul unei combinații de mai multe serii de valori: familie,
comunitate, națiune, clasă socială.
Este posibilă clasificarea grupurilor în funcție de specificul diseminării informațiilor și
organizarea interacțiunii dintre membrii grupului.
Deci, grupul piramidal este:
a) un sistem închis;
b) este construit ierarhic, adică cu cât este mai mare locul, cu atât drepturile și influența sunt
mai mari;
c) informațiile curg în principal pe verticală, de jos în sus (rapoarte) și de sus în jos
(comenzi);
d) fiecare persoană își cunoaște locul ;
e) tradițiile sunt apreciate în grup;
f) liderul acestui grup ar trebui să aibă grijă de subordonați, în schimb ei se supun implicit;
g) astfel de grupuri se găsesc în armată, în producție consacrată, precum și în situații extreme.
Un grup aleatoriu în care toată lumea ia decizii independent, oamenii sunt relativ
independenți, se mișcă în direcții diferite, dar ceva îi unește. Astfel de grupuri se găsesc în
grupuri creative, precum și în situații de incertitudine a pieței, tipice noilor structuri
comerciale.
Un grup deschis, în care toată lumea are dreptul la inițiativă, discută colectiv
problemele în mod deschis. Principalul lucru pentru ei este o cauză comună. Schimbările de rol
sunt libere, deschiderea emoțională este inerentă, comunicarea informală a oamenilor este în
creștere.

7
 Un grup de tip sincron, când toți oamenii se află în locuri diferite, dar toată lumea se
mișcă într-o singură direcție, deoarece toată lumea știe ce să facă, fiecare are o singură
imagine, un singur model și, deși toată lumea se mișcă independent, totul este sincron într-o
singură direcție, chiar și fără discuții și acord. Dacă se întâlnește un obstacol, fiecare grup își
consolidează caracteristica distinctivă:
- piramidale - întărește ordinea, disciplina, controlul;
- aleatoriu - succesul său depinde de abilitățile, potențialul fiecărui membru al grupului;
- deschis - succesul său depinde de capacitatea de a ajunge la un acord, de a negocia, iar
liderul său trebuie să aibă calități comunicative înalte, să poată asculta, înțelege, coordona;
- sincron - succesul său depinde de talentul, autoritatea „profetului” care i-a convins, i-a condus
pe oameni și oamenii îl cred infinit și îl ascultă. În general, se acceptă faptul că cel mai optim
grup ar trebui să fie format din 7 + 2 (adică 5, 7, 9 persoane).
Este de asemenea cunoscut faptul că un grup funcționează bine atunci când are un
număr impar de persoane, deoarece două jumătăți în război se pot forma într-un număr egal. O
echipă funcționează mai bine dacă membrii săi diferă în funcție de vârstă și sex. Pe de altă
parte, unii psihologi care practică în domeniul managementului susțin că cele mai eficiente
grupuri sunt cele în care lucrează 12 persoane. Cert este că grupurile mari sunt slab gestionate,
iar grupurile de 7-8 persoane sunt cele mai conflictuale, întrucât, de obicei, se despart în două
subgrupuri informale în război; cu mai multe persoane, conflictele tind să se netezească.

II. CONFLICTUL
II. 1. Definiţia şi natura conflictului
Conflictul este o stare de fapt omniprezentă, nu există zonă a realităţii sociale care să nu
fie animată de o serie întreagă de conflicte, de magnitudini şi tipuri diferite. Restrângând sfera
abordării, putem afirma că şi organizaţiile sunt permanent şi în orice ipostază frământate şi
animate de conflicte. Afirmaţia este general valabilă, indiferent de structura internă (de putere,
de roluri, de comunicaţie, etc.) a organizaţiei. De ce ? Să ne amintim că orice organizaţie este
un sistem autonom inclus în cadrul sistemului social total (societatea) şi suferind multiple
influenţe din partea acestuia. Societatea umană, în general, a favorizat întotdeauna competiţia:
societatea modernă se poate spune că a ridicat la rang de principiu această stare, creând un
mediu prin excelenţă competiţional. Pentru a reuşi în societate trebuie să faci faţă acestei
situaţii, să câştigi cât mai multe „concursuri” şi să nu suferi înfrângeri semnificative. Această
afirmaţie este valabilă atât la nivel individual cât şi la nivel de organizaţie. Pentru a
supravieţui, sistemele sociale numite organizaţii trebuie să intre în luptă, să fie competitive. O
organizaţie pasivă este o contradicţie în termeni, orice organizaţie are un scop, iar starea de
pasivitate nu-i permite să-l atingă, este nevoie de acţiune, ceea ce înseamnă implicare în
sistemul acţional al societăţii. În acest context este evident că interiorul sistemului
organizaţional este alcătuit şi structurat în acelaşi mod ca şi societatea a cărei parte este.
Bineînţeles, caracteristicile situaţiei competiţionale pot fi diferite (şi în realitate chiar sunt) faţă
de cele care acţionează la nivelul cadrului general social. Însă esenţa este aceeaşi: a rezolva
mai bine o sarcină, a obţine un statut mai înalt, etc.
Totul pare destul de clar, însă până acum am vorbit de competiţie, situaţii
competiţionale fără a aminti deloc conflictul. Care este legătura între aceşti doi termeni ?

8
Definiţiile competiţiei sunt foarte numeroase, însă credem că una dintre ele ne foloseşte în
cazul de faţă, în mod deosebit: competiţia este un şir de conflicte. Această definiţie angajează
două accepţiuni particulare ale noţiunilor puse astfel în relaţie; a) competiţia este privită ca un
sistem procesual, un proces compus, o stare, şi nu o situaţie de fapt; nu are caracteristici bine
determinate şi nici o bază sau un domeniu definit şi delimitat (nu putem vorbi de „competiţie
de interese”, de exemplu); b) conflictul are o bază şi o sursă concretă, starea conflictuală este
finită în timp şi spaţiu, are caracteristici, trăsături bine definite; sursele şi caracteristicile
conflictului definesc complexul de acţiuni care se desfăşoară în cadrul derulării şi rezolvării
sale.
Ca exemplu, putem oferi situaţia în care A şi B sunt două organizaţii specializate în
produse electronice, activitatea lor se desfăşoară în cadrul aceleiaşi zone geografice. Este
evident faptul că A şi B sunt în competiţie, stare susţinută şi de existenţa unui conflict de
interese (interesul fiecăreia fiind să obţină o cifră de afaceri cât mai mare, însă, fiind în acelaşi
domeniu, interesul comun duce la conflict) ale cărui surse sunt multiple; resurse comune
limitate, piaţă de desfacere comună, similaritatea produselor, etc.
Pentru a completa expunerea relaţiei conflict-competiţie trebuie să amintim că nu întotdeauna
şi nu toate conflictele au un caracter negativ sau destructiv. Există, de fapt, conflicte benefice
pentru organizaţie. Acestea sunt în folosul organizaţiei, deoarece pot avea mai multe roluri -
cel mai important este stimularea creativităţii, dar, pe lângă acesta, se poate obţine o
„energizare” a organizaţiei. Conflictul poate reprezenta o supapă de siguranţă sau un mijloc de
menţinere a status quo-ului, după caz.Trebuie, prin urmare, operată o distincţie clară între
conflictele benefice, „creative” şi cele
destructive, patologice. Accentuăm faptul că o situaţie conflictuală nu este în sine pozitivă sau
negativă, destructivă sau creativă, aceste atribute apărând la nivelul consecinţelor setului de
acţiuni implicate în conflict şi al rezultatelor acestui set la nivel organizaţional.
Înainte de a prezenta principalele elemente caracteristice conflictului ca acţiune socială,
dorim să insistăm asupra locului şi rolului puterii în cazul acestei problematici. Structurile de
putere sunt omniprezente, la fel ca şi conflictele - ele reprezintă, de foarte multe ori, baza, sursa
şi locul de desfăşurare al unui conflict. Rezolvarea unei situaţii de acest gen se traduce adesea
printr-un câştig sau o pierdere de putere; poziţiile de putere ale părţilor aflate în conflict
influenţează mult, uneori complet, derularea şi deznodământul conflictului. Puterea este un
mijloc, o armă (ofensivă sau defensivă, după caz) în cadrul situaţiei conflictuale. Întrucât orice
situaţie în rezolvarea căreia este angajat un grup sau o organizaţie presupune un proces
decizional concretizat în comandamente care structurează o strategie de acţiune, este evident că
şi o situaţie de conflict presupune acest lucru, într-o măsură mult mai mare decât altele. (Acolo
unde procesul de decizie este direct angajat, tipul de autoritate şi deci tipul de putere în cadrul
căreia aceste decizii trebuie adoptate.) Discuţia despre relaţia putere-conflict se va centra mai
ales asupra acestei zone a deciziei, angajând şi problematica dificilă a conducerii şi
managementului conflictului. Acest mod de abordare (care accentuează mai ales punctul de
vedere asupra conflictului) permite disocierea, diferenţierea între diverse forme şi tipuri de
conflict şi între seturile de acţiuni care caracterizează şi permit rezolvarea şi derularea fiecărui
tip. Expunerea va fi bazată pe informaţiile şi distincţiile (de tip tipologizant) introduse în
capitolele precedente care se ocupau de putere.
Pentru a clarifica problematica ce urmează a fi discutată vom aminti o serie de noţiuni
care caracterizează şi descriu o situaţie conflictuală, noţiuni care fac parte integrantă din orice
încercare de abordare a conflictului.
Prima caracteristică a oricărei situaţii conflictuale este oferită de părţile angajate în
conflict; nu este nevoie să existe două individualităţi distincte, conflictul putând apărea şi între
diferitele aspecte ale personalităţii unui singur individ sau între diferitele părţi ale organizaţiei.
Luându-se în considerare cele trei unităţi sociale existente - individul, grupul, organizaţia - se
poate spune că, teoretic, există nouă tipuri de conflicte, conform tipurilor de combinări posibile
- C3 2 = combinări între trei elemente luate două câte două. Dacă în cazul conflictelor în care

9
este angajat individul se poate vorbi de o limitare a zonei de acţiune, nu la fel stau lucrurile
începând cu nivelul de grup. Conflictele grup-organizaţie tind să se extindă (mai ales prin
organizarea grupului, cooptarea altora, etc.) şi să atingă nivelul conflictelor inter-
organizaţionale. Generalizând, se poate spune că anumite conflicte - mai ales conflictele între
grupuri şi alte unităţi mai mari - tind să-şi extindă aria de acţiune în cazul în care sunt lăsate să
se dezvolte în mod liber, necontrolat.
Discutând extinderea conflictului introducem cea de-a doua caracteristică, anume
domeniul conflictului. Această noţiune denumeşte întregul set de situaţii ale sistemului social
în care se derulează acţiunea, posibil relevante pentru conflict. Dacă presupunem că fiecare
parte angajată în conflict poate ordona domeniul conflictual din punct de vedere al
preferinţelor sale, cu alte cuvinte, poate aşeza în ordinea importanţei şi / sau preferinţelor
punctele care alcătuiesc - din punct de vedere fizic, domeniul de acţiune. Pe plan social, aceste
puncte reprezintă o situaţie / poziţie specifică a sistemului social.
Pentru a putea caracteriza şi rezolva un conflict, trebuie să parcurgem întregul domeniu
de
acţiune pentru a observa mişcările consonante (armonioase) şi cele conflictuale care ne pot
oferi o imagine a situaţiei reale, a gradului de compatibilitate a celor două grupuri- altfel spus,
a intensităţii conflictului.

Un conflict este un set de acţiuni, un proces care evoluează şi se modifică mereu.

Dinamica situaţiei conflictuale este al treilea concept, a treia dimensiune caracteristică a
oricărui conflict. Cel mai simplu model al dinamicii conflictelor este cel în care domeniul
constă în combinaţia poziţiilor a două părţi astfel încât fiecare parte îşi ajustează propria poziţie
în funcţie de ceea ce crede că este poziţia celeilalte părţi. A patra caracteristică a unui conflict
este modul său de control, mai bine spus mecanismele şi căile prin care este controlat. Însă
asupra acestui proces - managementul conflictelor (orice organizaţie trebuie să posede un
aparat adecvat pentru rezolvarea situaţiilor conflictuale) vom reveni într-un subcapitol aparte.
O observaţie se cere, însă, formulată: aceste patru caracteristici au un caracter diferit faţă de
cele similare prezentate pentru putere. Ele nu servesc la definirea şi delimitarea tipurilor de
conflicte, ci, mai ales, la analiza şi înţelegerea lor, primele trei constituindu-se în indicatori
pentru activitatea de management a conflictelor.
În privința acestui subiect, astăzi toată lumea este de accord că nu se mai poate nega
existența acestora în viața socială. Conflictele apar între oameni, între diferite grupuri,
întreprinderi sau organizații, între indivizi și instituții statale, între diferite state și națiuni.
În funcție de localizarea lor în spațiul social, conflictele se pot produce la orice nivel al
organizării sociale: de la cele specifice raporturilor interindividuale și intragrupale (între
prieteni, soț-soție, membrii unui grup de muncă, etc.), la cele de nivel organizațional (între
conducerea administrativă și specialiștii tehnici, între sindicate și patronat, între salariați și
reprezentanții sindicali, etc.) sau la cele de nivel macrosocial (între grupări sau partide cu
interese politice diferite sau grupuri și categorii sociale cu interese divergente, de genul dintre
o confederație sindicală și guvern
În general conflictul este considerat ca o poziție reciprocă sau o agresiune raportată
întotdeauna la o tendință, scop indivizibil. La baza conflictului stau ciocnirile dintre interese
particulare (ale grupurilor sau organizațiilor), condițiile existente, părerile și convingerile de
grup, condițiile sistemului social-economic existent, pe de o parte, și interesele general-umane,
legitățile economice, juridice, politice, tendințele dezvoltării societății în ansamblu, pe de altă
parte.

10
II.2.Conflictul social
Atunci când conflictul depășește spațiul intrapsihic putem vorbi de un conflict social.
Este suficient ca numai unul din actori să considere că există incompatibilități și să acționeze
subiectiv ca atare; obiectiv nu se poate constata fără îndoială dacă trăirea este reală sau nu;
Incompatibilitatea poate fi în gândire, reprezentare, percepție, deci la un nivel cognitiv
respectiv perceptiv, dar trebuie să existe o acțiune de realizare (ex.: comunicare verbală); nu
este conflict social dacă se opun doar conținuturi ale gândirii sau reprezentării, fără a se
recurge la acțiune (ex. încercări de persuasiune, brainwashing sau alte metode de influențare
mentală);
Incompatibilitatea poate avea loc în domeniul sentimental sau volițional; la începutul unui
conflict pot exista doar noțiuni contradictorii care mai târziu pot cuprinde sentimentele și
voința;
Cel puțin o parte (actor) resimte interacțiunea (dacă real sau nu, este indiferent) așa încât
motivele nerealizării propriilor gânduri și / sau intenții vor fi atribuite celeilalte părți; este
indiferent dacă se întâmplă în mod conștient sau inconștient, intenționat sau neintenționat;

Fără realizarea și trăirea obstacolului (atacului, blocadei, rezistenței) din partea cel puțin unei
părți, nu se poate vorbi despre un conflict social. Astfel, existența noastră ar fi compusă numai
din conflicte deoarece percepem și gândim, simțim și vrem altfel decât ceilalți;
II.3.Modele de conflict inter-grupuri
-Conflictul latent este determinat de consecințele unor episoade conflictuale anterioare. Printre
acestea pot fi menționate: insuficiența resurselor, dorința de a avea mai multă autonomie,
deosebirile dintre scopurile personale și cele ale organizației, etc. Mediul extern influențează și
el conflictul latent. De exemplu, o firmă dintr-o ramură, aflată în declin, se confruntă cu
condiții mult mai stresante decât alta, dintr-o ramură stabilă sau aflată în plină dezvoltare. În
felul acesta, conflictul începe să fie resimțit.
-Conflictul înțeles apare odată cu conștientizarea existenței unor condiții latente. Scopurile sau
obiectivele divergente nu creează conflictul atâta timp cât acest lucru nu este evident.
Conflictul înțeles este încă într-o fază incipientă iar părțile n-au reacționat în mod deschis.
Conflictul se menține într-o stare latentă, cei implicați neacordându-i o importanță
semnificativă. El se transformă în conflict resimțit numai atunci când ne orientăm atenția
asupra lui. În această fază, chiar dacă apare sentimentul de opresiune, amenințarea este abia
perceptibilă și, de regulă, se consideră că ”nu merită să i se acorde atenție”. În același timp,
multitudinea priorităților fac ca individul să-și focalizeze atenția numai asupra unui număr
restrâns de ”probleme”. Așadar, pot exista mai multe conflicte decât putem stăpâni. Datorită
acestui fapt, conflictul înțeles nu devine neapărat conflict resimțit. Oamenii pot să nu fie de
acord cu privire la o problemă, dar aceasta nu atrage neapărat sentimentul de frustrare sau pe
cel de ostilitate.
-Conflictul manifestat se exprimă prin comportament, reacțiile cele mai frecvente fiind apatia,
atitudinea dramatică, ostilitatea deschisă sau agresivitatea. Managerii, prin mecanismele pe
care le au la îndemână, pot să preîntâmpine manifestarea deschisă a conflictelor. Modul în care
sunt soluționate conflictele manifestate are un rol esențial asupra consecințelor.

11
Soluționarea conflictelor se poate realiza prin înțelegeri / angajamente / contracte, acestea
putând avea un caracter formal sau unul informal. De multe ori, semnificația unei înțelegeri /
contract poate fi percepută într-un mod diferit de doi sau mai mulți parteneri. Dacă între doi
parteneri americani, o înțelegere verbală poate avea semnificația unui contract, între doi
parteneri români, pentru a fi respectat,contractul trebuie să fie, în mod obligatoriu, un
document scris, elaborat în minimum două exemplare, de pe care nu trebuie să lipsească
parafele și semnăturile originale.

II.4.Evoluția și efectele conflictelor inter-grupuri

Conflictele organizaționale cunosc, de regulă, o anumită evoluție prin acumularea treptată a
stărilor tensionale. Din acest punct de vedere pot exista cinci stadii.
Starea tensională, în care există toate condițiile declanșării conflictelor, fără ca acestea să fie
încă sesizate. Caracterul limitat al resurselor, dorința de autonomie, corelată cu neacceptarea
controlului, neconcordanța dintre scopurile personale și cele ale unității pot duce la apariția
stării tensionale. Efectele mediului influențează și ele conflictul latent.
Recunoașterea stării conflictuale de către cei implicați în conflict sau de către alte persoane din
afara grupurilor sau persoanelor implicate. Țelurile divergente nu generează conflictul decât în
momentul în care această divergență este sesizată. Conflictul înțeles este încă într-o fază
incipientă iar părțile nu au reacționat încă afectiv. Mai întâi apare sentimentul de opresiune.
Amenințările sunt percepute, dar ele nu sunt considerate ca fiind suficient de importante pentru
a li se acorda atenție. Odată focalizată atenția asupra acestor stări, situația conflictuală este
resimțită, recunoscută și începe să-i preocupe pe toți cei implicați în conflict. Pot exista mai
multe conflicte decât putem stăpâni, așa încât atenția se concentrează doar asupra unora.
Conflictul înțeles nu devine întotdeauna conflict resimțit. Oamenii pot să nu fie de acord cu
privire la o problemă, dar acesta nu generează în mod automat neliniște, resentimente sau
ostilitate.
Accentuarea stării conflictuale constă în acumularea stării tensionale. În această fază conflictul
este inevitabil, dar el nu a fost încă declanșat.
Declanșarea conflictului. În acest stadiu, conflictul este vizibil chiar și de cei neimplicați direct
în conflict.
Sfârșitul conflictului se realizează prin schimbarea condițiilor inițiale care au dus la
declanșarea conflictului. Apar astfel condițiile care permit cooperarea sau declanșarea unui nou
conflict.

12