Înzestrarea Armatei României în perioada celui de-al Doilea Război Mondial

Din studiile întocmite de Marele Stat Major la începutul lui 1934 asupra situației
echpării armatei rezultau următoarele: existentul la în arme individuale acoperea
necesarul pentru 31 de divizii; în puști-mitralieră (13.240) - pentru 20 de divizii; în
mitraliere (13.587) - 37 de divizii; în tunuri de câmp (calibre 75 și 76,2 mm) - 22
divizii; în obuziere (4 baterii a câte 4 piese pentru o divizie) - 10 divizii. Cu piesele
de artilerie grea aflate în serviciu se puteau constitui două divizioane de obuziere
calibru 150 mm și alte patru divizioane de tunuri cu țeavă lungă, calibru 120 mm.
Într-o situație dificilă se afla aviația militară, care la începutul anului 1934, dispunea -
în total, inclusiv aparatele defecte și în stare de reparație - de 9 avioane de
recunoaștere, 101 de observație, 20 de legătură, 35 de vânătoare și 39 de
bombardament[5].
În anul 1939, armata română deținea: carabine noi, de calibru 7,92 mm., 300.000 un.
(acopereau doar 30% din necesar), iar mitralierele, 3.500 un., satisfăceau 70% din
nevoile de dotare. În privința artileriei, existau 630 obuziere dintre care - față de
nevoi - numai 248 de piese, calibrul 100 mm, erau noi; la artileria grea de corp de
armată, preconizată a fi înzestrată cu obuziere Skoda de 150 mm și tunuri cu țeva
lungă 105 mm, față de un necesar fixat la 222 obuziere și 183 de tunuri, existau 180
de obuziere și 72 de tunuri de fabricație nouă, restul fiind acoperit cu material vechi.
Ca mijloace antitanc, întreaga armată română dispunea de 24 de tunuri calibru 47 mm
și 500 de mine antitanc[5].

Începutul celui de al Doilea Război Mondial

Animație cu schimbările granițelor României între 1859-2010
Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul
Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și
României între cele două puteri, URSS revendicând României, Bucovina de Nord și
Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată și împărțită conform pactului.
România, oficial, o țară neutră, a primit și adăpostit refugiații polonezi și, mai ales, a
transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina
până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt), prin căile ferate, șoselele și porturile
românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.
În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost
nevoită să evacueze și să cedeze, fără luptă, Basarabia și Bucovina de Nord de
asemenea, și Ținutul Herța, care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia,
și, anterior, nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei și administrației
române a fost însoțită de acțiuni antiromânești ale sovieticilor. Două treimi din
Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-existente,
formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate
Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat o campanie
de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă[6] și prin
interzicerea valorilor românești[7].
Instalat la 4 iulie 1940, guvernul Ion Gigurtu, pretextând o tentativă de a câștiga
bunăvoința Germaniei hitleriste, a introdus o legislație antisemită, în concordanță cu
propria sa ideologie fascistă și, după modelul german. El însă nu a reușit să obțină
sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră Primul
Război Mondial și care solicitau din ce în ce mai virulent revizuirea granițelor[8].
Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forțat
România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost
cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de
„Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie
1940, prin Tratatul de la Craiova, Cadrilaterul (două județe din partea sudică a
Dobrogei, Durostor și Caliacra) a fost cedat Bulgariei.

Venirea la putere a lui Antonescu

Harta administrativă a României în 1942
În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit de Regele Carol al II-lea, prin Decret
Regal prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională.
Generalul Antonescu le-a propus Partidului Național-Țărănesc și liberalilor să
colaboreze la guvernare, însă aceștia au refuzat și, după abdicarea lui Carol al II-lea -
la cererea lui Antonescu - cele două partide au refuzat în continuare să se implice în
mod direct în guvernare, desemnând doar niște „specialiști” din rândurile propriilor
membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu[9]. Deci, Ion Antonescu și-a
format guvernul din legionari conduși de Horia Sima, din apropiați ai săi, militari și
civili, la care a adăugat și consilieri desemnați de celelalte partide politice și i-a dat la
semnat foarte tânărului rege Mihai I, decretul prin care România a fost declarată „Stat
Național Legionar”.