Cele zece virtuţi

(Patericul de la Optina)
Prima virtute – credinţa, deoarece prin credinţă obţii tot ce doreşti – a spus Domnul. Datorită
libertăţii, credinţa noastră ori se micşorează ori se măreşte.
A doua virtute – dragostea nefăţarnică pentru Dumnezeu şi oameni – prin dragoste se împlineşte
legea şi se desăvârşeşte viaţa slujirii divine. Dragostea constă în predarea sufletului tău celuilalt şi în
a nu face celuilalt ceea ce nu-ţi doreşti ţie.
A treia virtute – postul. Consider post a mânca puţin o dată pe zi. Încă nefiind sătul să te ridici de la
masă.
A patra virtute – înfrânarea – mama şi unirea tuturor virtuţilor. Înfrânarea este uciderea păcatului,
lepădarea de patimi, începutul vieţii duhovniceşti şi stăruinţa spre fericirea veşnică.
A cincea virtute – trezvia. Trezvia împreună cu meditaţia purifica mintea de gândurile împrăştiate, o
face mai limpede şi o îndeamnă la rugăciune. Privegherea chibzuită veseleşte inima.
A şasea virtute – rugaciunea lui Iisus. Aceasta este lucrarea comună a oamenilor şi a îngerilor; prin
această rugăciune oamenii se apropie imediat de vieţuirea îngerească. Rugăciunea este bucurie
dumnezeiască.
A şaptea virtute – smerenia şi smerita înţelepciune. Smerenia inimii mântuieşte fără greutate pe
omul bătrân, bolnav, sărac şi neînvăţat; datorită ei se iartă toate păcatele.
A opta virtute – tăcerea, ceea ce înseamnă despărţirea de tulburările şi grijile lumeşti sau tăcerea
smerită în mijlocul mulţimii oamenilor. Cel care îşi înfrânează limba şi se abţine îşi va putea înfrâna
întregul trup.
A noua virtute – nelipirea de lucruri şi desăvârşita sărăcie.
A zecea virtute – dreapta socoteală şi smerita cugetare despre fiecare lucru, deoarece fără acestea te
duci către ce e rău şi nu ajungi să înfăptuieşti binele.
Despre viaţa cea bună şi virtuoasă, şi despre judecata viitoare - Sfântul Ioan Gură de Aur
Deci, aşa să vieţuim noi, încât să nu se hulească numele lui Dumnezeu. Să nu ne uităm nici la slava
omenească, dar nici să ne purtăm în aşa fel încât să căpătăm o reputaţie rea, ci în amândouă să
preţuim cumpătarea. „Întru care, zice, să străluciţi ca nişte luminători în lume.” (Filipeni 2, 15) De
aceea ne-a lăsat pe noi, ca să fim ca nişte luminători, ca să fim ca un aluat, ca să stăm ca dascăli ai
altora, ca să ne învârtim ca nişte îngeri împrejurul oamenilor, ca să ne purtăm cu ei după cum se
poartă bărbaţii cu copiii, ca bărbaţi duhovniceşti către cei trupeşti, ca ei să se folosească, ca să fim
sămânţa care să producă fruct mult şi bun. Nu ar fi nevoie de cuvinte multe, dacă viaţa noastră ar
lumina aşa după cum ni se cere; nu ar fi nevoie de dascăli, dacă noi am arăta, din partea noastră,
fapte bune. Nimeni n-ar mai fi elin (necredincios), dacă noi am fi creştini precum trebuie a fi, adică
dacă am păzi cele poruncite de Hristos, dacă am suporta să fim asupriţi, dacă batjocoriţi fiind noi
am binecuvânta, dacă pătimind rele noi am răsplăti cu bine; nimeni, zic, n-ar putea fi o aşa fiară
sălbatică încât să nu se dea de partea cucerniciei, când mai cu seamă toţi ceilalţi fac astfel.
Şi ca să afli că lucrul este aşa, gândeşte-te singur că Pavel a fost unul singur şi totuşi pe atâţia a atras
de partea sa. Deci, dacă noi cu toţii am fi astfel, câte lumi întregi n-am putea atrage spre noi? Iată,
creştinii sunt mai mulţi decât elinii, şi dacă în toate celelalte meşteşuguri unul singur poate învăţa
deodată o sută de copii, apoi aici, unde sunt mulţi dascăli, şi ucenici cu mult mai mulţi, totuşi nici
unul nu se adaugă dintre elini. Căci cei ce învaţă au privirile îndreptate spre cei pe care-i învaţă, şi
când ei ne vor vedea pe noi că poftim aceleaşi lucruri ca şi ei, că dorim aceleaşi: de a stăpâni, şi de a
fi cinstiţi, atunci cum vor putea admira creştinismul? Văd, de pildă, printre voi viaţă prihănită,
sunete pământeşti; banii îi admirăm la fel ca şi ei, ba încă şi mai mult; de moarte ne temem, de
sărăcie ne înspăimântăm, în boli ne întristăm la fel ca ei, la fel dorim slava şi stăpânirea, pentru
iubirea de argint ne topim, slujim, aşa-zicând, timpurilor şi împrejurărilor.
Cum vor crede? Din semne şi minuni? Dar acestea nu se mai fac acum. Poate că din purtarea
noastră? Dar aceasta am pierdut-o. Poate că din dragostea noastră? Dar nici măcar urmă de dragoste
nu se vede. De aceea noi vom da seamă nu numai de păcatele noastre, ci şi de vătămarea pricinuită
altora prin acele păcate. Să ne trezim odată, iubiţilor, să priveghem, să arătăm pe pământ o viaţă
cerească, să zicem împreună cu Pavel: „cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3,
20); iar pe pământ să arătăm acelora luptele ce le purtăm împotriva patimilor.
Dar, zici tu, au fost şi printre noi oameni mari. „Si de unde să cred eu — zice elinul —, căci eu nu
vă văd pe voi făcând ceea ce făceau aceia. Că dacă e vorba de povestit, apoi avem şi noi, zice,
filosofi mari şi minunaţi pentru viaţa lor; tu însă arată-mi un alt Pavel şi un alt Ioan.”
Astăzi mai cu seamă, iubiţilor, fiecare dintre noi este gata ca pentru un obol să ucidă şi să fie ucis.
Pentru o palmă de pământ e gata să stea înaintea a mii de judecăţi; pentru moartea copilului tău
toate le răstorni pe dos. Las la o parte pe celelalte care sunt vrednice de multă jale, ca de pildă
ghicire în zborul sau în cântatul păsărilor, observaţiile, naşterile, simbolurile, zgardele agăţate la gât
pentru boli, ghicirile, farmecele, vrăjile. Cu adevărat toate aceste păcate sunt destul de mari şi de
ajuns spre a chema urgia lui Dumnezeu asupra noastră, că şi după ce ne-a trimis pe Fiul Său, noi tot
cutezăm să facem astfel de fapte.
Deci ce este de făcut? Nimic altceva, decât a jeli, fiindcă de-abia o mică parte din lume se mai
mântuieşte. Dar cei pierduţi auzind acestea se bucură, căci nu sunt numai ei pierduţi, ci suferă
împreună cu cei mulţi. Si ce fel de bucurie este aceasta? Căci, chiar şi pentru această bucurie vor da
seamă. Să nu-ţi închipui că, precum aici a avea tovarăşi la nenorociri îţi aduce oarecare mângâiere,
tot aşa va fi şi acolo. Si de unde se vede aceasta? Eu voi arăta. Căci, spune-mi, te rog: dacă cineva
ar fi condamnat a fie ars de viu, şi ar vedea şi pe fiul său arzând împreună cu el, şi ieşindu-i fum din
cărnuri, oare atunci n-ar muri? Dacă cei sănătoşi, văzând acestea petrecându-se, li se încreţeşte
pielea de pe ei şi se moleşesc cu totul, cu atât mai mult vor pătimi acestea cei ce sunt în suferinţe.
Să nu te minunezi auzind acestea, căci ascultă ce spune un înţelept: „şi tu eşti slab ca noi şi te
asemeni nouă” (Isaia 14, 10), că este oarecare simpatie şi compătimire printre noi oamenii, fiindcă
ne mişcăm şi avem milă de nenorocirile altora. Oare tatăl, când vede pe fiul său stând în aceeaşi
osândă, va simţi el mângâiere, sau un adaos la durerile sale? Dar bărbatul când vede pe femeia sa?
Dar oamenii când văd pe un om? Oare atunci nu ne vom mişca încă mai mult? Da, desigur, însă
acolo nu vor fi suferinţe ca acestea, ci cu totul altele: plângere va fi şi scrâşnirea dinţilor, văzându-
ne unii pe alţii, văi-tându-ne cu toţii. Cei ce sunt în sărăcie, oare vor simţi ei vreo mângâiere în
relele lor, din împărtăşirea altora la sărăcia aceea? Si ce va fi atunci, când şi fiul, şi tatăl, şi femeia,
şi nepoţii vor lua aceeaşi osândă? Dar când noi vom vedea prieteni, vom mai simţi oare vreo
mângâiere? Nu vom mai avea, iubiţilor, nici una, ci încă mai mult ni se vor mări relele ce le vom
suferi. Pe lângă acestea, sunt şi rele care nu pot avea nici o mângâiere din împărtăşirea şi a altora de
ele, prin mărimea lor. De pildă, cineva se găseşte în foc, şi tot în acelaşi foc se găseşte şi un altul, ei
bine cum se vor mângâia ei unul pe altul? Spune-mi, te rog: dacă vreodată am căzut în friguri
grozave, oare nu ne-a lipsit nouă orice mângâiere atunci? Desigur, când stăpânesc relele pe cineva,
sufletul lui nu va mai avea grijă să se mângâie. Sau nu vedeţi pe femeile care şi-au pierdut bărbaţii,
pe câte alte temei încă nu pot număra, care au pătimit acelaşi lucru? Dar cu toate acestea jalea nu a
devenit mai mică.
Deci, iubiţilor, să nu ne amăgim cu asemenea speranţe, ci o singură mângâiere să avem: aceea de a
ne pocăi pentru cele ce am păcătuit, şi de a ne îndrepta paşii pe calea cea bună care duce la cer, ca
astiel să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru
Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.