Sunteți pe pagina 1din 5

DE DEMULT...

DE OCTAVIAN GOGA

„Poet al Ardealului” și „întâiul poet mare din epoca modernă”, Octavian Goga își asumă
istoria printr-o poezie mesianică străbătută de tonul profetic și revoltat cu care și-a scris
„blestemul în cerul gurii”. Prin acesta, literatura română s-a îmbogățit cu un talent viguros de
luptător, de profet și de „pedagog al neamului”, care a creat o poezie de amplu răsunet pentru
aspirațiile colective ale neamului românesc din Ardealul aflat sub ocupație străină.

Poezia „De demult...” face parte din volumul„Ne cheamă pământul”(1909) și


caracterizează universul liricii lui, care depășește prin autenticitate estetică, prin simplitate și
prin apropierea de simbolism „impasul” poeziei vremii.

Poezia de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea nu poate fi


încadrată într-un curent literar, nu se subordonează unei singure formule estetice, ci reflectă o
serie de prelungiri ale romantismului și clasicismului. Opera „De de mult...” este o elegie
caracterizată prin mesianism romantic, prin tonalitatea tristă a imaginii satului stăpânit de jale,
prin suferințele unei colectivități asuprite și prin sentimentul înstrăinării. Se apropie de clasicism
prin valoarea morală a portretului preotului, prin stilul epistolar și prin abordarea formulei
lirismului obiectiv, care presupune o estompare a eului poetic în spațiul liric și prin folosirea
persoanei a III-a. Elegia este o specie a genului liric, în care se exprimă sentimente de tristețe
profundă. Poezia este o elegie inspirată din realitățile satului ardelenesc de la începutul
secolului al XX-lea, în care vocea poetică exprimă jalea metafizică. Ritmul iambic accentuează
tonalitatea tristă a operei.

Tema poeziei este națională și socială: imaginea satului stăpânit de jale, nefericirea
tragică a unei comunități exprimată într-o scrisoare. În cadrul dezvoltării temei, apar chipuri
reprezentative pentru lumea satului:preotul, cei patru „juzi”,mesagerul.

Motivul central al textului este acela al scrisorii, care reprezintă forma de revoltă a celor
mulți și menționează rolul asumat de preot ca exponent al conștiinței satului. Al doilea motiv
care polarizează opera este portretul moral al preotului, care valorifică gândirea creștină
familiară poetului de la Rășinari, amintind de Cina ce de Taină. Alte motive(noaptea, clopotul,
strunga) compun cadrul nocturn specific romantismului.

În viziunea lui Octavian Goga, menirea poetului este aceea de a da glas suferințelor și
năzuințelor poporului său. În opera sa, a intenționat să constuiască o monografie lirică a satului
transilvănean, în care să vorbească în numele colectivității. Poezia s-a născut în inima
îndurerată a acestuia din lacrimi și răzvrătiri împotriva nedreptăților sociale și naționale.
Mesianismul său s-a manifestat în sensul convingerii că artistul are puterea de a îndrepta soarta
dureroasă a neamului său, de a contribui la eliberarea socială și națională de sub asuprire
austro-ungară, la izbăvirea poporului de amar și suferință:„Eu am văzut în țăran un om chinuit
al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile
sale și nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină de veselie a lui Coșbuc”.

Poezia îmbină lirismul obiectiv cu cel subiectiv. Cel obiectiv, exprimat gramatical prin
pronume și verbe la persoana a III-a („s-aud”,„rumenește”), se caracterizează printr-o
estompare a eului liric în spațiul poetic, care înlocuiește confesiunea, fără a diminua
autenticitatea trăirii poetice. Discursul liric construit în acest mod sugerează absența intimității
și tendința de generalizare proprie clasicismului. Eul poetic are capacitatea de disimulare,
vorbind în numele unei colectivități reprezentată simbolic de instanțe precum„ juzi”, „popa
Istrate”, „jitarul Radu Roată”, „Ionuț al Floarii”. Fluența și armonia discursului valorifică ritmul
inconfundabil al doinei și al baladei populare.

Titlul poeziei este format dintr-o construcție adverbială care sugerează evocarea,
rememorarea unor fapte și a unor personalități, fiind în același timp și un element constitutiv al
cronotopului: vremurile „de demult”, când Transilvania se afle sub ocupația Imperiului Austro-
Ungar.

Compozițional, poezia are șaptesprezece distihuri, organizate în patru secvențe, aflate


într-un raport de succesiune temporală. Prima amintește prin subtemă, prin descriere și prin
portretul moral al preotului de calsicismul românesc. A doua valorifică stilul epistolar tot de
factură clasicistă, dar are și nuanțe romantice prin componenta patriotică și atitudinea de
revoltă. Următoarea este o prelungire a celei de a doua, iar cea de a patra este finalul istorisirii.

Simetria textului se realizează prin echilibrul compozițional, prin amestecul de


sobrietate și patetism exprimat, prin respectarea formulelor stilului epistolar.

Relațiile de opoziție între noapte și zi („Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la
strungă” și „La fereastră-s zori de ziuă și pătrund încet în casă”) sau condiția țăranului în prezent
ți în trecut(„De pe când în țara asta numai noi eram stăpânii”) se regăsesc în a doua secvență
poetică.

Elementele de recurență în poezie sunt tristețea și revolta.

Versul de început(„Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă...”) are rolul de a
institui o atmosferă de taină, întărită de regimul nocturn al imaginii poetice. Incipitul orientează
lectura cititorului și asigură introducerea treptată în starea lirică. Atât titlul, cât și incipitul fac
parte din recuzita romantică.

Prima secvență este alcătuită din două distihuri. Incipitul se distinge prin ambiguitatea
cuvintelor „noapte” și „clopote”,sugerând în sens conotativ atmosfera de taină, conspirativă a
celor „patru inși”, care au misiunea divină, mesianică de a fi mesagerii țăranilor asupriți, pe
lângă Împăratul Austriei, militând pentru drepturi egale în Ardealul ocupat. În casa preotului,
s-au adunat cei patru ca să țină „sfat de vreme lungă”, sugerând pe de o parte valența
temporală, de lungă durată a asupririi austro-ungare, iar pe de altă parte importanța
demersului care nu poate fi conceput superficial, ci necesită o concentrare îndelungată pentru a
spori șansele de izbândă. Casa preotului este un spațiu sacru, sugerat metaforic de „un sfeșnic”
în care ard „două lumânări”, fiind totodată locul în care urma să se elaboreze un document
important pentru soarta neamului românesc(„Plin de grije, peană nouă moaie popa-n
călimară”). Preotul, întâlnit în multe creații ale lui Goga, este un personaj-simbol, un model
spiritual de factură divină, semnificând și aici ideea că el este cel mai apropiat de sufletul
românilor.

A doua secvență,marcată de ghilimele, valorifică stilul epistolar,de factură clasicistă și


începe cu prezentarea celor patru emisari „juzi”, veniți din „patru sate, de la Murăș mai la vale”,
menționând și formula de început a memoriului adresat împăratului Austro-Ungariei(„Cu
supunere se-nchină astăzi înălțimii-tale/Luminate împărate!”). Conținutul și formula de
încheiere amintesc de rigoarea formală impusă de curentul clasicist. Cei patru juzi se adresează
autorității statale supreme, împăratul, denunțând nedreptățile, abuzurile, uciderea, cu
sobrietate și cumpătare, spre a-i cere să le facă dreptate(„Ne-au luat pășunea domnii, fără lege
și-ntrebare...”). In acțiunea de persecuție, fuseseră și victime umane(„pe Ionuț al Floarei ni l-au
prăpădit,sărmanul!”),le muriseră vitele, de aceea sufletul lor era plin de jale și viața de o sărăcie
cumplită. Mesagerii țăranilor transilvăneni cer, prin scrisoare, să li se restituie pământurile și să
se facă dreptate pentru victimele abuzurilor(„Dar ne vrem moșia noastră, vrem și pentru mort
dreptate!”). Componenta patriotică și atitudinea de revoltă a acestor figuri simbolice ale satului
(„Și-nălțate împărate, noi n-am vrea să facem moarte!”) aparțin romantismului, iar tonalitatea
de jale și revoltă conferă timbrul liric specific lui Goga. În încheierea scrisorii, notează formula
finală(„Ale înălțimii-tale slugi supuse și plecate”),semnătura („Scris-am eu, popa Istrate”) și
menționează data(„în ziua de Sfânt-Ilie”). Sfîrșitul epistolei are caracter profetic, aceasta fiind
scrisă în ziua de Sfântul Ilie, prorocul pedepsitor, cel revoltat împotriva stăpânirii. Pentru că nu
știau să scrie, ceilalți au pus degetul în loc de semnătură, ca să certifice plângerea.(„Punem
degetul pe cruce și-ntărim și noi plânsoarea”).

Secvența a treia aduce elemente de opoziție celei de a doua secvențe. Ea urmează


după puncte de suspensie, semnificând îndemnul la meditație asupra revendicărilor formulate
și-i prind zorile stând „treji de gânduri grele”. Imaginarului nocturn îi ia locul cel diurn, casei ca
spațiu i se opune fereastra, simbol al deschiderii și al perspectivei („La fereastră-s zori de ziuă și
pătrund încet în casă”). Versul „O nădejde luminează fețele nemângâiate” este construit pe
vechea concepție romantică a credinței în izbăvire.

Cea de a patra secvență ilustrează ritualul emoționant al împăturirii documentului „în


năframă” de către preotul Istrate, a cărui mână tremură nu numai de bătrânețe, ci mai ales ca
reacție puternică pentru momentul esențial și plin de speranță pe care îl trăiesc. Elementele
tradiționale („năframă”, „traista”, „toiagu”), cuvintele care denumesc funcții și grade („căprar”,
„jitarul”, „popa”,„la-mpăratul”), ritualul despărțirii redat cu ajutorul unor cuvinte și structuri
lingvistice precum: „cu mâna tremurată”, le mijesc în gene stropii”, „fețele nemângâiete”,
susțin tonalitatea mesianică și contribuie la reconstrucția unei biografii afective a neamului
românesc.

Finalul poeziei exprimă sfârșitul misiunii: mesagerul pune scrisoarea în sân, sărută mâna
preotului, apoi strânge mana juzilor, cu toții având ochii în lacrimi de îndelungată durere și,
totodată, de speranță pentru redobândirea demnității și a ființei naționale. „În sclipirea
dinineții”, jitarul,„cu traista subsoară și toiagu-n mâna dreaptă”, „pleacă-n lume cu scrisoarea
la-mpăratul”, fiind condus cu privirea, din pragul porții, de către preotul și juzii emoționați și
plini de speranță.

Limbajul poetic, extras din folclor, din istorie și din religie, este profetic, evocator,
solemn, cu accente biblice și arhaice:„sfeșnic”, „peană nouă”, „slova”, „l-au prăpădit”.
Simplitatea și sobrietatea stilului se îmbină armonios cu muzicalitatea și savoarea vorbirii
populare:„El așază-n sân răvașul și sărută mâna popii,/Juzii strâng o dată mâna,le mijesc în gene
stropii”. Registrul stilistic , tipic romantismului,este popular și conferă oralitate limbajului.
Existența termenilor religioși reiterează mesianismul poetului, încrederea în forța sa de a
îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc („clopotele”,„popa”,„Sfânt-Ilie”).

Se observă , ca mijloace ale expresivității poetice, regimul special al verbelor.


Predominante sunt cele la prezentul gnomic, ca semn al eternizării rolului pe care îl au în viața
satului preotul și împuterniciții („s-aud”, „țin”, „ard”, „scriem”). Timpul trecut al verbelor
(„aveam”,„eram”,„au prăpădit”) reliefează asuprirea „de demult”, care apasă de veacuri
sufletele românilor ardeleni și au rol evocator.

Amestecul de sobrietate și patetism al stilului poetic propriu lui Goga se obține prin
utilizarea unor: fraze exclamative („Și-nălțate împărate, noi n-am vrea să facem moarte!”),
apoziții în care numele proprii au valoare de simbol („eu, popa,Istrate”, „jitarul Radu
Roată[...]/Vechi căprar din cătănie”), inversiuni („Scris-am eu”), epitete („mâna tremurată”,
„vreme lungă”,„slugi supuse și plecate”,„peană nouă”).Oximoron („nădejde[...]fețele
nemângâiete”)se manifestă la nivel ideatic, sugerând speranța care consolează sufletele
îndurerate. Metafora „treji de gânduri grele” reiterează conștiința trează a românilor în
demersurile permanente de a se elibera din neagra și greaua asuprire.

La nivel prozodic, versurile sunt lungi, de 16 silabe, au rimă împerecheată, sonorități


folclorice, cu ritm iambic și ton elegiac.

În poezia „De demult...”, Octavian Goga reunește clasicismul și romantismul târziu, prin
personajul exponențiaal, prin misiuneaa mesianică a eului poetic și prin registrul popular al
discursului liric, ceea ce înscrie această creație în perioada literară cunoscută ca prelungirea
romantismului și clasicismului.

S-ar putea să vă placă și