Cruciadele – latini, arabi şi bizantini în conflict

Puţine fenomene istorice au suscitat atât interes, dar şi atâta patimă precum
Cruciadele. Complexitatea fenomenului cruciat este evidenţiată de multiple
dezacorduri existente între istoricii Cruciadelor.
Perspectivele asupra Cruciadelor „clasice” sunt multiple, istoricii de diferite
confesiuni şi religii exprimând cel mai adesea puncte de vedere complementare,
divergente ori chiar opuse. Pe de altă parte, atitudinea faţă de Cruciade a variat în
mod simţitor chiar în interiorul aceleiaşi istoriografii. De pildă, istoriografia
occidentală contemporană a renunţat îndeobşte să considere mişcarea cruciată o
epopee eroică a fervorii creştine, o replică la agresiunea Islamului faţă de conchristiani
răsăriteni şi faţă de răpirea Locurilor Sfinte ale creştinismului. Atitudinea relativ
favorabilă faţă de cruciade, prevalentă în secolul al XIX-lea şi începutul celui de-al
XX-lea, a lăsat locul uneia mai critice, existând chiar puncte de vedere care consideră
acest război patronat de Biserica apuseană o manifestare de fanatism. Istoriografia
occidentală contemporană este mult mai critică faţă de acest fenomen, nu lipsesc
vocile care condamnă Cruciadele drept „un episod tragic şi distrugător”, o expresie a
fanatismului religios şi a spiritului agresiv care caracteriza societatea medievală
apuseană, sau care le consideră „războaie cinice ale colonialismului agresiv”
deghizate sub un nobil ideal religios.
Istoriografia islamică despre cruciade insistă asupra traumei provocate lumii
musulmane de agresiunea creştinătăţii apusene, o monstruozitate care a reaprins
idealului islamic al djihad-ului.
Din perspectiva ortodoxă, Cruciadele sunt o agresiune a creştinătăţii occidentale, un
fenomen care a accentuat ruptura dintre cele două jumătăţi ale lumii creştine,
compromiţând orice încercări ulterioare de refacere a unităţii bisericeşti.
Cruciada a agravat Marea Schismă, care nu era percepută înainte de debutul
Cruciadelor drept o realitate ireversibilă, ci numai ca o rupere temporară a
comuniunii între cele două centre ecleziastice de frunte. Astfel, „Schisma din 1054 nu
a fost decât începutul separării Bisericilor”. Cruciadele au desăvârşit înstrăinarea şi
„au transformat schisma într-o separare definitivă şi în ură rasială şi religioasă”.
Îndeosebi Cruciada a IV-a şi pasiunea antilatină pe care a dezlănţuit-o, justificarea a
posteriori de către papalitate a Cruciadei contra grecilor „schismatici” sub sloganul
refacerii unităţii Bisericii, colonialismul ecleziastic occidental în Levant (latinizarea
Bisericii în statele cruciate din Orient) au condus la ruptura totală dintre cele două
jumătăţi ale lumii creştine. Din această perspectivă, Cruciada a fost momentul crucial
al despărţirii celor două lumi creştine.

Definiţia şi limitele cronologice ale fenomenului

Istoricii oscilează încă între o definiţie strictă a cruciadei – „război sfânt” (bellum
sacrum) proclamat de Papalitate, care oferea tuturor celor participau la aceste

1

expediţii indulgenţa plenară şi recompense veşnice, război menit să elibereze
Locurile Sfinte şi Sfântul Mormânt aflate sub dominaţia necredincioşilor – şi o
definiţie mai cuprinzătoare, „pluralistă”, care ignoră destinaţia cruciadelor,
subliniind sacralizarea războiului de către Biserica medievală occidentală.
Potrivit acestei definiţii mai cuprinzătoare, trebuie incluse în categoria cruciadelor
Reconquista spaniolă, campaniile împotriva ereticilor şi schismaticilor, războaiele
împotriva adversarilor politici ai Papalităţii, expediţiile împotriva turcilor otomani
din secolul al XV-lea (Nicopole – 1396; Varna – 1444).
În funcţie de una sau de alta dintre definiţii, istoricii „tradiţionalişti” consideră
mişcarea cruciată încheiată cu prăbuşirea statelor latine din Orient (reperul
cronologic îndeobşte acceptat fiind căderea Accrei, 1291); de cealaltă parte,
„pluraliştii” au dilatat limitele cronologice ale mişcării cruciate până la 1798, data
dispariţiei statului Cavalerilor Ospitalieri din insula Malta. Pentru istoria
creştinismului răsăritean, prezintă interes numai cruciadele „clasice”, cele
desfăşurate între secolele al XI-lea şi al XIII-lea.

Termenul de „cruciadă” a apărut la jumătatea veacului al XIII-lea sub forma crux sau
croiserie, iniţial această expediţie militară fiind numită „călătoria către Ierusalim”,
„calea Sfântului Mormânt” (iter hierosolymitanum, via Sancti Sepulchi). Aceste
denumiri evidenţiau dimensiunea penitenţială a întreprinderii şi ideea de pelerinaj
(de altfel, unii istorici au definit cruciada drept un pelerinaj armat hotărât de papă,
care a promis participanţilor recompense cereşti şi le-a stabilit drept ţel cucerirea
Ierusalimului).

Mulţi factori au concurat la apariţia acestui fenomen complex. Condiţiile sociale şi

economice caracteristice secolului al XI-lea occidental ‒ o semnificativă creştere
demografică, condiţii climatice neprielnice, lipsa pământurilor cultivabile,
dezvoltarea economiei monetare şi a schimburilor ‒ au contribuit la acest flux
continuu de populaţie către Orient. Toate aceste condiţii explică de ce oameni din
toate păturile societăţii şi-au căutat bunăstarea într-un Răsărit despre care se credea
că deţine bogăţii fabuloase. Aşa a apărut mirajul „Ţării Făgăduinţei”.
La împlinirea unui mileniu de la Moartea şi Învierea Domnului, societatea
occidentală trăia într-o atmosferă apocaliptică, având o puternică aşteptare
eshatologică. Occidentul a fost zguduit în preajma anului 1000 de o serie de
calamităţi şi fenomene cosmice extraordinare: foamete, epidemii, apariţii ale
cometelor (Halley – 996, 1066), eclipse de soare. Toate aceste semne au fost
considerate prevestitoare ale sfârşitului lumii, aşteptat să se producă la împlinirea
unui mileniu de la Moartea Mântuitorului sau în deceniile imediat următoare. Aceste
spaime milenariste şi aşteptări apocaliptice au creat o atmosferă în care foarte mulţi
credincioşi s-au îndreptat spre Ierusalimul ceresc, aşteptând cu înfrigurare eshatonul.
Călătoria, care prin sfinţenia ţintei sale devenea un pelerinaj, era foarte anevoioasă şi
riscantă şi a dobândit din acest motiv un pronunţat caracter penitenţial, Biserica
recomandând adesea oamenilor din toate păturile sociale să meargă în pelerinaj la

2

Locurile Sfinte spre a primi iertarea păcatelor. Pelerinajul în primele secole nu era
considerat o obligaţie, ci un act de credinţă care nu este indispensabil (Fericitul
Ieronim). Criticate de Părinţii greci pentru că deveniseră o modă şi îngăduiau
etalarea luxului, pelerinajele au supravieţuit într-o formă atenuată după prăbuşirea
stăpânirii bizantine asupra Ţării Sfinte şi cucerirea arabă (638). A apărut chiar o
teologie a pelerinajului în care acesta era asimilat rătăcirii evreilor prin pustiu sau chiar
considerat o participare la Patimile lui Hristos.
Încă din veacul al VII-lea, pelerinajul figurează între penitenţele pe care le impuneau
preoţii Bisericii irlandeze (se atribuie, aşadar, pelerinajului o valoare expiatorie).
Biserica recomanda pelerinajele adesea oamenilor din toate păturile sociale, dar mai
cu seamă celor care tulburau „pacea/armistiţiul lui Dumnezeu” (treuga Dei).
În deceniile premergătoare organizării Primei Cruciade, pelerinajele luaseră
amploare şi căpătaseră o mare regularitate. Apăruseră chiar pelerinajele colective la
care participau grupuri de câteva sute de persoane sau chiar mii. Aceste deplasări
erau înlesnite şi de faptul că marina bizantină preluase controlul asupra Mediteranei
occidentale şi fuseseră lichidate cuiburile piratereşti, iar autoritatea Bizanţului se
extindea până în Siria de Nord. Pelerinajele deveniseră mai sigure şi datorită
toleranţei manifestate de califii fatimizi (Cairo), care îngăduiau pelerinilor să viziteze
Locurile Sfinte în schimbul unei redevenţe. O intensificare a pelerinajelor s-a
constatat în preajma anului 1033, când se împlinea un mileniu de la Patima
Mântuitorului. Nu în ultimul rând, aristocraţia militară şi-a înscris în codul
cavaleresc împlinirea „legământului crucii” (votum crucis), participarea la cruciadă
fiind, aşadar, o obligaţie de onoare pentru cavalerul desăvârşit.

Cruciada ‒ o simbioză între ideea de pelerinaj şi cea de război „sfânt”

Decisivă pentru apariţia fenomenului de cruciadă a fost sacralizarea de către

Biserica occidentală medievală a violenţei armate. Tranziţia de la noţiunea de
„război drept” (erau considerate legitime, juste, războaiele defensive şi cele îndreptate
împotriva ereticilor impenitenţi), datorată Fericitului Augustin, la cea de „război
sfânt” a fost marcată de apariţia, în actele papale, a ideii recompenselor cereşti,
esenţială conceptului de „război sfânt”, recompense promise celor care duceau bellum
Dei1.

1Dintre diferitele definiţii ale „războiului sfânt”, cea mai cuprinzătoare mi se pare a fi cea propusă de
prof. George T. Dennis: „Trei criterii, consider, sunt esenţiale. Un război sfânt trebuie să fie declarat de
o autoritate religioasă competentă, cele mai evidente exemple fiind un papă creştin sau un calif
musulman. Obiectivul trebuie să fie religios; din nou, cele mai evidente exemple sunt protecţia ori
recuperarea altarelor sfinte sau convertirea forţată a supuşilor altora la religia voastră. Desigur, ar
putea exista şi alte scopuri. În cele din urmă, celor care participă la războiul sfânt le sunt promise o
recompensă spirituală, precum absolvirea păcatelor sau asigurarea unui loc în paradis” (George DENNIS,
„Defenders of the Christian People. Holy War in Byzantium”, în: A.E. LAIOU, R.P. MOTTAHEDEH [eds.],
The Crusades from the Perspective of Byzantium and the Muslim World, Washington, DC, 2001, p. 31).

3

Probabil cea mai timpurie menţiune a acestor recompense cereşti o găsim într-un
document al papei Ştefan al II-lea (752-757), în care erau asimilaţi martirilor francii
căzuţi în lupta pentru îndepărtarea ameninţării sarazine la adresa Sfântului Scaun. În
847, papa Leon al IV-lea se adresa astfel armatei francilor chemate să apere teritoriile
statului papal împotriva sarazinilor: „Într-adevăr, Atotputernicul ştie că, dacă unul
dintre voi va muri, acela a murit pentru adevărul credinţei, salvarea patriei şi
apărarea creştinilor. Iată de ce va primi în consecinţă de la El menţionata recompensă”.
Aceleaşi recompense cereşti sunt promise de Papalitate şi celor care îşi pierdeau viaţa
în contextul Reconquistei spaniole. Într-o scrisoare adresată spaniolilor care apărau
Tarragona în faţa sarazinilor, papa Urban al II-lea (1088-1099) declara: „În această
expediţie, dacă va cădea cineva din dragoste de Dumnezeu şi de fraţi, să nu se
îndoiască că obţine astfel iertarea păcatelor şi viaţa veşnică prin mila îndurătoare a lui
Dumnezeu”.
Biserica occidentală căpătase obişnuinţa de a organiza războaie împotriva
musulmanilor şi de a stimula participarea oferind recompense cereşti. Pe de altă
parte, încercase să creştineze moravurile unei societăţi militariste şi să direcţioneze
violenţa în afara comunităţii creştine: în chiar anul în care se producea Marea
Schismă (1054), conciliul de la Narbonne decreta că „acela care ucide un creştin varsă
Sângele lui Hristos”.

Războiul „drept” bizantin şi Cruciada

„Cruciadele, însăşi ideea şi fenomenul de cruciadă, aşa cum le concepea Occidentul,

au rămas absolut de neînţeles pentru bizantini, din motive care îşi aveau originea în
cele mai vechi tradiţii ale Bisericii Ortodoxe şi ale statului bizantin” (Hélène
Ahrweiler).
Ideologia cruciadei era complet străină şi incomprehensibilă mentalităţii bizantine şi
tradiţiei ortodoxe, căreia îi repugna ideea „războiului sfânt”, pe care-l denunţase de
la apariţia sa în varianta islamică (djihad).
Aşa cum era predicată de Papalitate, Cruciada era un „război sfânt” (bellum sacrum,
praelium sanctum) pe care Deus vult („Dumnezeu îl vrea”) şi Christus imperat („Hristos
îl porunceşte”), dar şi un pelerinaj (iter, passagium) prin chiar destinaţia sa. Cruciaţii
(crucesignati) erau pugnatores Dei („luptătorii lui Dumnezeu”) şi milites Christi
(„soldaţii lui Hristos”) luptând pentru defensio Terrae Sanctae („apărarea Ţării Sfinte”).
Expediţia cruciată era o ispăşire în sine, un pelerinaj cu funcţie de penitenţă, o formă
de asceză şi un mijloc de mântuire pentru toţi cei capabili să lupte. Moartea unui
crucesignatus în timpul acestei lucrări pioase (in via) era înţeleasă ca un martiriu;
cruciatul era asigurat de intrarea în Paradis şi se considera că sacrificiul vieţii sale
garanta primirea cununii martirilor. Biserica Apuseană predica, aşadar, că „actul de a
purta război cu un ţintă religioasă mărturisită împotriva duşmanilor credinţei
creştine aducea viaţa veşnică” (A. Laiou).

4

Bizanţul nu a putut înţelege djihad-ul islamic şi, cu atât mai puţin, cruciada, un
„război sfânt creştin”. A privit cu neîncredere expediţiile cruciate şi cu dispreţ şi
aroganţă pe cruciaţi. În ochii bizantinilor, cruciaţii erau nişte barbari periculoşi,
nedemni de încredere, violenţi, meschini, insolenţi, turbulenţi. Mulţimea
dezorganizată a acestor cruciaţi necivilizaţi care invadau lumea civilizată era un
potenţial pericol pentru capitala acesteia. Bizantinii s-au temut de perspectiva
deturnării unei asemenea expediţii cruciate în direcţia capitalei; s-au temut că
adevăratul obiectiv al acestor întreprinderi era capturarea „împărătesei cetăţilor” sub
pretextul războiului „sfânt” pentru eliberarea Locurilor Sfinte. Suspiciunea a sporit
încă şi mai mult după ce bizantinii au zărit printre luptătorii care participau la
Cruciada I pe normanzii care încercaseră numai cu câţiva ani înainte cucerirea
Imperiului; amintirea agresiunii acestora faţă de Imperiu era încă vie.
Dintr-o perspectivă pragmatică, Bizanţul a sperat să folosească Cruciada în beneficiul
Imperiului; armatele cruciate urmau să devină instrumentul prin care erau recucerite
teritoriile pierdute anterior în faţa Islamului. Speranţa însă nu s-a materializat: în
1204, statul bizantin, „Imperiul preacreştin”, a fost dezmembrat, iar „Noul Ierusalim”,
„oraşul ocrotit de Dumnezeu”, a căzut victima unui jaf monstruos. Războiul
proclamat de Papalitate se dovedea a nu fi fost „sfânt”, ci de-a dreptul o „acţiune
scelerată”. Suspiciunea Răsăritului faţă de războiul „sfânt” al Apusului s-a confirmat
şi „deznodământul celei de-a IV-a cruciade justifică a posteriori întreaga neîncredere a
bizantinilor faţă de Occident” (Hélène Ahrweiler).

Creştinismul răsăritean era incapabil să înţeleagă sacralizarea războiului de către

Biserica medievală occidentală din următoarele motive:
• era contrariat de proclamarea războiului „sfânt” de către Papalitate,
• era şocat de dimensiunea soteriologică a Cruciadei (iertarea deplină şi indulgenţa
plenară promisă cruciaţilor de autoritatea religioasă care predica cruciada),
• era scandalizat de militarizarea pelerinajului (asimilarea expediţiei cruciate unui
pelerinaj) şi de îmbrăţişarea idealurilor militariste de către clerul latin (de
participarea la expediţie a prelaţilor latini).

Războiul era, pentru bizantini, o soluţie extremă, cea mai nefastă dintre toate, la care
se apela în ultimă instanţă, în faţa unui pericol iminent, când toate mijloacele
diplomaţiei nu reuşeau să înlăture situaţia ameninţătoare. În situaţia dramatică în
care devenea inevitabil, în cazul unei agresiuni împotriva „poporului ales” bizantin,
războiul era considerat „drept” (δίκαιος πόλεµος, justum bellum) şi folosirea forţei
brute era justificată. Scopul acestui război drept era înlăturarea ameninţării,
respingerea agresiunii, restabilirea păcii compromise de inamic. Războiului era drept,
însă nu era declarat niciodată sfânt, neîncetând a fi „un mare rău şi cel mai mare dintre
rele” (Anonim, Despre strategie, 4,5). Arsenalului mijloacelor militare Bizanţul a
preferat întotdeauna panoplia mijloacelor diplomatice. Subzistă pe toată durata
existenţei statului bizantin o adevărată „obsesie pentru pace, în virtutea căreia
Imperiul era obligat la toate manevrele pentru a evita un război inutil şi distrugător”

5

(A. Ducellier). Pentru înlăturarea unei ameninţări, respingerea agresiunii, apărarea
integrităţii teritoriale şi atingerea obiectivelor de politică externă, Bizanţul a preferat
diplomaţia, definită drept „arta conducerii barbarilor”.

Biserica Ortodoxă a rămas fidelă principiului exprimat de Sfântul Vasile cel Mare,
arhiepiscopul Cezareei Cappadociei, care recomanda privarea de comuniune pentru
trei ani a celor care uciseseră în luptă: „Părinţii noştri nu au considerat ucideri pe cele
ce se comit în războaie; i-au iertat, mi se pare, pe cei care au luptat pentru sobrietate
şi evlavie. Totuşi, aş sfătui mai degrabă să fie privaţi de comuniune pentru trei ani, pentru
că nu au mâinile curate”2. Această sancţiune nu implica excomunicarea, excluderea din
Biserică, nici decăderea vinovatului la condiţia de catehumen, ci era penitenţa
sugerată pentru cel ce ucisese în orice condiţii, chiar în situaţia unui „război just”, şi
cu orice justificare, chiar în cazul legitimei apărări.
A existat o încercare de sacralizare a războiului în Bizanţ, însă Biserica Ortodoxă s-a
împotrivit: iniţiativa a aparţinut împăratului-soldat Nikephoros Phokas (963-969), a
cărui domnie reprezintă un moment însemnat al „epopeii bizantine”. Basileul a cerut
stăruitor Bisericii să-i onoreze „în acelaşi fel ca pe sfinţii martiri şi să-i celebreze cu
imne şi zile de sărbătoare” pe soldaţii lui Hristos care „îşi sacrificau propria viaţă
pentru a sluji pe sfinţii împăraţi şi a elibera şi răzbuna pe creştini”. Această răsplată
spirituală se adăuga recompenselor materiale (de pildă, o soldă mărită, scutiri fiscale,
administrarea justiţiei într-un anumit teritoriu). Acceptarea acestei propuneri ar fi
însemnat recunoaşterea de către Biserică a unui caracter „mai sfânt” pentru
războaiele din secolul al X-lea şi canonizarea soldaţilor care participau la aceste
campanii, care urmau să aibă acelaşi statut cu martirii din timpul persecuţiilor
anticreştine din primele secole ale istoriei Bisericii. Împăratul a sperat că proclamarea
canonizării soldaţilor căzuţi pe frontul oriental va dinamiza lupta contra Islamului
căreia i-a acordat mare parte a energiilor sale. Iniţiativa neobişnuită a basileului
soldat s-a lovit de opoziţia lumii bizantine. Patriarhul Polyeuktos (956-970), sinodul
patriarhal şi un grup de senatori s-au opus cu fermitate solicitării basileului, care „ar
fi instituit, dincolo de retorică şi ideologie, un dhijâd şi shahada’ [martiri ai războiului
sfânt] creştini” (Gilbert Dagron).

Pentru bizantini, proclamarea războiului „sfânt” de către Papalitate era, „în primul
rând, semnul uzurpării puterii imperiale de care se făcea vinovată autoritatea
spirituală, care comitea, astfel, un cvasi-sacrilegiu”, pentru că în Bizanţ singura
autoritate competentă să declare război era cea seculară.
„Aspectul soteriologic”, iertarea deplină (plena venia, remissio omnium peccatorum),
indulgenţa plenară promisă cruciaţilor de Papalitate îi uluia pe bizantini chiar mai
mult. Când Constantinopolul va deveni obiectivul cruciadei, lupta împotriva
creştinilor orientali a fost justificată în termenii unui „război drept/preadrept” (bellum
justum/justissimum); Cruciada contra graecos „schismatici” era la fel de legitimă

2 SAINT BASILE, Lettres, ed. Y. Courtonne, vol. 2. Ep. 188, Paris, 1961, p. 130; PG 32, col. 681 BC.

6

precum cea împotriva necredincioşilor; moartea în lupta contra creştinilor orientali
era la fel de meritorie ca şi moartea survenită în lupta cu necredincioşii.
Constantin Stilbes, intelectual constantinopolitan şi fost mitropolit de Kyzikos,
martor ocular al Cruciadei a IV-a (1204), a catalogat erorile Bisericii apusene într-un
tratat antilatin. Între altele, Stilbes a incriminat faptul că „episcopii lor şi, mai ales,
Papa încuviinţează masacrul creştinilor şi declară aceste ucideri mijloc de mântuire
pentru cei care le săvârşesc” şi că susţin „că cei dintre ei care sunt ucişi în lupte sunt
socotiţi mântuiţi şi ei spun că aceştia merg imediat în paradis, chiar dacă au căzut
luptând din avariţie, din cruzime [sete se sânge, sadism] sau orice alt exces de
răutate”.
Izvoarele istorice bizantine surprind stupefacţia creştinilor orientali faţă de izbitoarea
violare a dreptului canonic constând în participarea clericilor latini la aceste
întreprinderi militare. Existenţa prelaţilor latini cruciaţi era pentru bizantini o
monstruozitate; dreptul canonic oriental proclamase incompatibilitatea dintre
sacerdoţiu şi un oficiu militar. În timpul Cruciadelor, bizantinii au fost şocaţi să vadă
preoţi latini cruciaţi care săvârşeau omucideri. Prinţesa bizantină Ana Comnena a
evocat în Alexiada o scenă marţială care a uluit-o. Un detaşament latin care traversa
strâmtoarea Otranto a avut un conflict cu o flotilă bizantină. Un prelat latin se afla la
pupa unei ambarcaţiuni atacată de Marianos, fiul ducelui Nikolaos Mavrokatalon,
amiralul flotei. Îmbrăcat cu veşmintele sacerdotale, înarmat cu lance şi apărat de un
scut, acest prelat lupta cu încrâncenare şi se agita ca o fiară, deşi era grav rănit şi
sângera abundent. Această violare a canoanelor i-ar fi atras acestui cleric caterisirea,
potrivit dreptului canonic oriental.
Relatarea acestui episod îi prilejuieşte Anei Comnena exprimarea diferenţei de
concepţie despre preoţie între apuseni şi orientali:
„Concepţia despre preoţie nu este aceeaşi la latini şi la bizantini. Pentru că ni
s-a dat poruncă prin legi şi canoane şi învăţătura evanghelică: „Să nu atingi,
să nu murmuri, să nu ataci, pentru că eşti consacrat [afierosit] lui Dumnezeu.
În timp ce barbarul latin săvârşeşte, în acelaşi timp, cele sfinte şi poartă
scutul pe braţul stâng şi cu mâna dreaptă ţine lancea, şi, în acelaşi timp ce
împărtăşeşte Sfântul Trup şi Sânge, priveşte carnajul şi devine un „om al
sângelui”, cum zice psalmul lui David [Ps. 25,9]. Astfel este acest neam barbar
de preoţi, care sunt şi războinici”.
În mod tragic, singura dată când Bizanţul a îmbrăţişat ideea „războiului sfânt” a fost
după ce a devenit victima războiului „sfânt” al Apusului creştin şi resentimentele
faţă de confraţii creştini s-au transformat într-o adevărată ură împotriva
profanatorilor latini. După asedierea şi jefuirea „împărătesei cetăţilor” (basilis tōn
poleōn, caput urbium) în 1204, patriarhul Mihail al IV-lea Autoreianos (1208-1214) a
promis soldaţilor bizantini, foarte probabil celor care luptau împotriva occidentalilor,
iertarea păcatelor şi viaţa veşnică dacă mureau în războiul pentru salvarea patriei şi a
credinţei:
„Primind marele dar al harului de la Iisus Hristos Dumnezeul nostru, iertăm
celor care luptaţi pentru poporul lui Dumnezeu păcatele săvârşite în timpul

7

 vieţii, dacă s-ar întâmpla să muriţi pentru apărarea patriei şi salvarea
generală şi eliberarea poporului”.
Cu toată aversiunea pentru ideea sacralizării războiului, singura dată în care
Patriarhatul bizantin a proclamat războiul „sfânt” a fost după agresiunea din 1204 şi
în urma „contagiunii” ideologiei cruciadei.

Bizanţul la originea Cruciadei. Cruciada I (1096-1099)

Pretextul sau prilejul pentru organizarea primei cruciade l-a constituit cererea
împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118) adresată papei Urban II (1088-
1099) de a mobiliza seniorii occidentali spre a oferi un ajutor militar Bizanţului
ameninţat de selgiucizi.
La 26 august 1071, la Mantzikert (Armenia), basileul Romanos al IV-lea Diogenes
fusese înfrânt de sultanul selgiucid Alp Arslan; începea expansiunea turcilor
selgiucizi în Anatolia. Bizanţul a solicitat în deceniile următoare, în repetate rânduri,
trimiterea unor contingente de mercenari pentru a opri înaintarea selgiucizilor. Un
schimb de solii în acest sens avusese loc între Mihail al VII-lea (1071-1078) şi papa
Grigorie al VII-lea (1073-1085), pontiful lansând chiar un apel de a veni în ajutorul
„Imperiului preacreştin”, unde „păgânii au devastat ţara şi au ucis ca pe nişte oi mii
de creştini”, însă conflictul cu împăratul german Henric al IV-lea (cearta pentru
învestitură) l-a obligat să renunţe la proiect.
O nouă negociere a avut loc între Urban al II-lea (1088-1099) şi Alexios I (1081-1118);
o solie bizantină a sosit în Italia chiar în timpul desfăşurării conciliului de la Piacenza
(1-7 martie 1095), pentru a cere un ajutor militar împotriva turcilor.
Bizanţul nu a chemat la organizarea unei cruciade, nu a chemat la un război sfânt,
însă solicitările ajutorului militar au născut în minţile papilor ideea unei expediţii în
Orient. În apelul lor, bizantinii evocau solidaritatea creştină şi exagerau nenorocirile
reale ale credincioşilor din Asia Mică, provocând emoţie şi oferind argumente
predicatorilor apuseni ai Cruciadei.
La 27 noiembrie 1095, papa Urban al II-lea, la încheierea conciliului de la Clermont,
în sudul Franţei, a rostit o predică în faţa unei mulţimi impresionante de clerici şi
laici. Papa a evocat situaţia dramatică a creştinilor din teritoriile supuse Islamului, şi-
a îndemnat credincioşii să pună capăt războaielor fratricide şi să ia „drumul crucii”,
spre a răzbuna suferinţele creştinilor răsăriteni, a recuceri Ţara Sfântă şi recupera
Mormântul Domnului, asigurându-i că această călătorie le va aduce iertarea
păcatelor şi câştigarea „răsplăţii unei glorii nepieritoare în împărăţia cerurilor”.
Papa a predicat cruciada, un război sfânt „poruncit de Hristos” (Christus imperat).
„Soldaţii lui Hristos” (milites Christi) erau îndemnaţi să plece la lupta împotriva
necredincioşilor (procedant contra infideles ad pugnam), iar „toţi cei care vor merge
acolo şi care vor ajunge să-şi piardă viaţa, fie în timpul călătoriei pe pământ sau pe
mare, ori luptând împotriva păgânilor, ‒ susţinea papa ‒ vor obţine atunci iertarea

8

păcatelor” şi „vor câştiga recompense veşnice” (aeterna praemia nanciscantur)3. Reacţia
mulţimii ‒ care a strigat: Deus vult! („Dumnezeu o vrea!”) ‒ a fost surprinzătoare.
Motivaţia lui Urban pentru a oferi ajutorul militar cerut era mai complexă: apropiat
al lui Grigorie al VII-lea, cunoştea proiectul conceput de acesta al unei Cruciade a
întregii creştinătăţi, sub conducerea Romei, pentru eliberarea Patriarhiilor orientale
de sub dominaţia Islamului, în schimbul unirii Bisericilor. Pe de altă parte,
conflictul cu împăratul german Henric al IV-lea („cearta pentru învestitură”) îl
împingea spre o alianţă cu împăratul bizantin, care, la rându-i, era interesat să aibă
bune relaţii cu Sfântul Scaun, cunoscând intenţiile ostile ale normanzilor din sudul
Italiei, vasalii papei.
Efectele apelului la cruciadă lansat de Urban al II-lea au fost peste aşteptări: între
70.000 şi 100.000 de cruciaţi din toate straturile societăţii au pornit spre Orient.
Valurile cruciadei populare („a săracilor”), conduse de Walther cel Sărac şi Petru
Eremitul, provocând dezordini în teritoriile prin care treceau, întrucât aveau mari
dificultăţi în a se aproviziona, au ajuns la Constantinopol (iul.–aug. 1096), au fost
transportate pe coastele Asiei Mici, unde au fost nimicite (oct. 1096).

În ultimele luni ale lui 1096 şi în primăvara anului 1097, au început să sosească şi
detaşamentele cavalerilor cruciaţi (cruciada feudalilor, a seniorilor, cruciada
nobiliară). Bizanţul i-a privit dintru început cu neîncredere pe cruciaţi, suspiciunea
lor fiind sporită de prezenţa printre cruciaţi a normanzilor, fiind cunoscute intenţiile
lor ostile Bizanţului. Semn al acestei neîncrederi, împăratul Alexios I le-a solicitat
cruciaților să-i presteze un jurământ de fidelitate pentru teritoriile cucerite şi să
restituie Imperiului teritoriile care i-au aparţinut în Asia Mică. Această propunere a
întâmpinat rezistenţă din partea unor conducători cruciaţi.
Prinţesa bizantină Ana Comnena (1083-1148), un martor ocular al evenimentelor,
exprimă atitudinea tipic bizantină faţă de cruciaţi:
„Neamurile barbare ale Europei apusene, pornind în cruciadă, au intrat pe
teritoriul Imperiului bizantin. Precedaţi de lăcuste, cruciaţii umplură toate
drumurile Imperiului, fiind mai numeroşi decât «stelele cerului şi nisipul
risipit pe ţărmurile mării». În vreme ce mulţimea neînarmată a cruciaţilor
simpli, între care femei şi copii, părăsindu-şi vetrele, doreau să ajungă ca
pelerini la Ierusalim, sub conducerea lui Petru, zis Cucupetros [Petru
Eremitul], pentru unii seniori cruciaţi, îndeosebi pentru Bohemund, expediţia
trebuia să slujească doar ca pretext spre a pune la cale planuri duşmănoase,
dorind chiar să ocupe Constantinopolul. Ei erau aroganţi, bătăioşi, flecari,
nestatornici, lacomi de bani. Împăratul Alexie Comnenul, cu prudenţa, calmul

3Canonul al doilea al conciliului de la Clermont (1095) proclamă fără echivoc: „Celui care numai din
evlavie, nu pentru a obţine onoare sau bani, va pleca să elibereze Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim
această călătorie i se va socoti un echivalent al întregii penitenţe”. Această absolvire de penitenţă a fost
aproape imediat interpretată ca iertare de păcate (remissio omnium peccatorum, plena venia); păcatele
erau ispăşite prin participarea la cruciadă.

9

 şi energia sa, a reuşit până la urmă ‒ după multe tratative şi chiar ciocniri
sângeroase ‒ să obţină de la ei jurământul de supunere”.

În cele din urmă, cruciaţii ‒ 45.000 de cavaleri şi 30.000 de infanterişti ‒ au fost trecuţi
în Asia Mică la sfârşitul lunii mai 1097 şi au început imediat ostilităţile cu armatele
sultanului selgiucid de Rum, Kilidj-Arslan.
Niceea, capitala sultanatului, a fost cucerită după un asediu de cinci săptămâni (21
mai-19 iunie 1097). La 1 iulie 1097, grosul forţelor sultanatului selgiucid au fost
înfrânte la Dorylaion, deschizând calea şi înlesnind traversarea Asiei Mici. În mai
1098, cruciaţii au intrat în Edessa, unde s-a întemeiat un prim stat latin în Orient,
comitatul Edessei, în frunte pe Balduin de Boulogne, care refuzase să predea oraşul
basileului (1098).
La 3 iunie 1098, după 7 luni de asediu (oct. 1097-iun. 1098), cruciaţii au cucerit
Antiohia, devenită capitala unui principat latin, condus de un principe normand –
Bohemund de Tarent, care refuzase să restituie cetatea Imperiului bizantin,
încălcând jurământul de fidelitate depus faţă de basileu. Tensiunea dintre bizantini şi
cruciaţi s-a transformat într-un conflict deschis, contingentul bizantin care participase
la operaţiuni s-a retras, iar armata imperială a încercat să limiteze extinderea statelor
latine întemeiate în Orient.

La 15 iulie 1099, la capătul unui scurt asediu (7-15 iulie), principalele forţe cruciate,
conduse de Godefroy de Bouillon, au cucerit Ierusalimul şi masacrat populaţia
musulmană şi evreiască; moscheea Al-Aksa a fost jefuită şi toţi cei baricadaţi în ea,
ucişi, sinagoga centrală a fost incendiată şi toţi evreii strânşi în ea au pierit în flăcări.
Cruciaţii au provocat o baie de sânge care-i oripilează chiar pe cronicarii occidentali.
Se întemeiază astfel regatul latin al Ierusalimului (iul. 1099), al cărui titular este
Godefroy de Bouillon, care se intitulează „apărător al Sfântului Mormânt”.
Cronica anonimă Faptele francilor şi ale altor pelerini la Ierusalim (Gesta francorum at
aliorum hierosolimitanorum) ne oferă această descriere a cuceririi Ierusalimului:
„Vineri [15 iulie 1099], dis-de-dimineaţă, dădurăm asalt oraşului din toate
părţile, fără a-i putea însă face vreo stricăciune; şi toţi eram tulburaţi şi
cuprinşi de o mare frică. Apoi începură atacul. Cavalerii noştri din castel
[turn de asediu] luptau cu vitejie, anume ducele Godfred şi comitele Eustaţiu,
fratele său. Atunci unul dintre cavalerii noştri, cu numele Lethold, se urcă pe
zidul oraşului. Îndată după ce se urcase, toţi apărătorii oraşului fugiră de pe
ziduri prin oraş, urmăriţi de ai noştri, care îi goneau, omorându-i şi tăindu-i,
până la Templul lui Solomon. Aici fu un măcel atât de mare, încât ai noştri călcau
până la glezne în sângele acelora. Apoi <ai noştri> alergară prin tot oraşul,
punând mâna pe aur, argint, cai şi catâri şi jefuind casele pline de toate
bunătăţile”.
* Potrivit scrisorii unui alt participant la cruciadă, în templul lui Solomon
sângele ajungea cailor „până la genunchi”.

10

De asemenea, se întemeiază şi alte state latine în Orient: comitatele de Tripoli, Jaffa,
Ascalon, marchizatul de Tyr şi altele mai mărunte. Stăpânirea latină s-a întins,
aşadar, asupra unei foarte subţiri făşii de pe coastele Siriei şi Palestinei. Toate aceste
state gravitau în jurul regatului latin al Ierusalimului, căruia îi erau nominal vasale.

Cruciada a II-a (1147-1149)

Factorul declanşator a fost constituit de cucerirea Edessei de către Zengi, atabegul de

Mosul, în decembrie 1144. Temerea că o ofensivă a Islamului ar putea pune în pericol
existenţa statelor latine din Răsărit l-a determinat pe papa Eugeniu al III-lea (1145-
1153) să predice cruciada.
Cuvântul înflăcărat al lui Bernard de Claivaux (1090-1153), abate de Cluny, i-a
convins pe Ludovic al VII-lea (1137-1180), regele Franţei, şi pe Conrad al III-lea
(1138-1152), împăratul german, primul din dinastia Hohenstaufen, să depună votul
de cruciat.
Trecută în Asia Mică, armata germană a fost înfrântă de armata selgiucidă la
Dorylaion. Armata franceză, care a preferat calea mării, a fost debarcată de flota
bizantină la Antiohia (începutul lui 1148).
Rezultatele Cruciadei a II-a au fost modeste. Expediţia nu şi-a atins scopul – cucerirea
Edessei ‒ din cauza necolaborării dintre cruciaţi şi a relaţiilor tensionate ale acestora
cu Bizanţul. Cruciada s-a încheiat lamentabil cu un asediu nereuşit al Damascului
întreprins de armatele franceze.

Cruciada a III-a (1189-1192)

Factorul declanşator a fost reprezentat de cucerirea Ierusalimului, la 2 octombrie

1187, de către sultanul egiptean Saladin (1169-1193), după înfrângerea latinilor la
Hattin, lângă lacul Tiberiada (iul. 1187). Capturarea Oraşului Sfânt a fost lipsită de
atrocităţile care au însoţit cucerirea latină din 1099, Saladin împiedicând profanarea
bisericilor şi sinagogilor şi orice act de violenţă faţă de creştini, cărora li s-a permis să
părăsească oraşul în schimbul unei răscumpărări.
Cucerirea Ierusalimului a provocat o mare emoţie în lumea occidentală, iar
următoarele expediţii cruciate şi-au propus recuperarea Oraşului Sfânt. Au făcut
legământul crucii: împăratul german Frederic I Barbarossa (1152-1190), regele
francez Filip al II-lea August (1180-1223) şi cel englez Richard I „Inimă de Leu”
(1189-1199).
Efectivele mobilizate erau importante – există estimări potrivit cărora, însumate, cele
trei armate numărau aproximativ 180.000 de cruciaţi ‒, iar aşteptările în reuşita
expediţiei erau foarte mari.
Cele trei armate au urmat rute diferite spre Locurile Sfinte: regii Franţei şi Angliei au
urmat calea maritimă, ocolind Constantinopolul; împăratul german şi-a condus
armatele prin Balcani către Constantinopol. Ajuns în Balcani, Ştefan Nemania,

11

marele jupan al Serbiei, şi ţarii vlaho-bulgari Petru şi Asan au propus lui Barbarossa
cucerirea şi împărţirea teritoriilor Bizanţului (iun. 1189). Constantinopolul s-a temut
că este adevărata ţintă a expediţiei lui Barbarossa, iar împăratul Isaac al II-lea
Angelos (1185-1195, 1203-1204) a negociat o alianţă chiar cu sultanul egiptean
Saladin; potrivit unui izvor bizantin, „întreg oraşul tremura de frică la gândul că
distrugerea şi exterminarea populaţiei sunt aproape”.
În cele din urmă, armata germană a fost transportată în Asia Mică, unde a intrat în
război cu forţele selgiucide; sultanul Kilidj-Arslan a fost înfrânt, capitala sa,
Ikonion (Iconium), asediată (mai 1190). Câteva săptămâni mai târziu, suveranul
german s-a înecat într-un râu de munte din Cilicia (iun. 1190), iar armata lui s-a
dezintegrat: cea mai mare parte a revenit în patrie, un rest s-a alăturat armatelor
franceze şi engleze în Palestina.
Rivalitatea dintre Filip al II-lea şi Richard „Inimă de Leu” a compromis orice reuşită a
expediţiei. După plecarea lui Filip al II-lea din Ţara Sfântă, Richard I nu a reuşit să
cucerească Ierusalimul; trupele cruciate au reuşit totuşi capturarea Accrei (13 iulie
1191), devenită capitala regatului Ierusalimului. Datorită faptelor de vitejie ale lui
Richard „Inimă de Leu”, Saladin a acceptat o pace (2 septembrie 1192), recunoscând
stăpânirea latină asupra oraşelor de coastă şi dreptul de acces al cruciaţilor în
Oraşul Sfânt.
Cruciada a III-a a reînviat vechile neîncrederi; alianţa cu sultanul Saladin al Egiptului
a împăratului bizantin Isaac al II-lea, îndreptată împotriva lui Frederic I Barbarossa,
ale cărui acţiuni au provocat temeri, a contribuit la încordarea relaţiilor bizantino-
latine. S-a născut, aşadar, ideea că Bizanţul este o piedică în calea reuşitei cruciadei;
Frederic I Barbarossa exprimase aceste intenţii ostile Bizanţului într-o epistolă
adresată fiului său, Henric al VI-lea (1191-1197), acesta dorind să implice în
proiectata cruciadă împotriva Constantinopolului republicile italiene şi Papalitatea.

Cruciada a IV-a (1202–apr. 1204). Cucerirea latină a Constantinopolului

După moartea lui Saladin (1193), unitatea lumii musulmane s-a destrămat, iar
creştinătatea occidentală a făcut pregătiri pentru organizarea unei noi cruciade
pentru recucerirea Ierusalimului. Pontiful Inocenţiu al III-lea (1198-1216) a avut
această iniţiativă, considerând cruciada un mijloc prin care-şi putea impune
autoritatea spirituală asupra Bisericilor răsăritene.
Legatul papal Pietro Capuano şi Foulque, preot de Neuilly-sur-Marne, au predicat în
Franţa cruciada. Nobilimea occidentală, mai cu seamă cea franceză şi germană, a
răspuns apelurilor papei.
În februarie 1201, o solie a cruciaţilor a negociat, la Veneţia, un acord privind
transportul în Egipt al armatelor cruciate de către flota veneţiană. Acordul a fost
semnat de dogele Veneţiei, Henrico Dandolo, şi de Geofroy de Villehardouin,
mareşal de Champagne, şi prevedea transportul cruciaţilor ‒ 4.500 cavaleri, 9.000
scutieri, 20.000 pedestraşi, cu proviziile necesare ‒ în schimbul a 85.000 de mărci de
argint.

12

Un eveniment a anunţat intenţia Veneţiei de a folosi cruciada spre a-şi atinge
propriile interese comerciale: întemeierea unui vast imperiu comercial şi eliminarea
concurenţei pisane şi genoveze. Cruciaţii, reuniţi la Veneţia, au constatat că nu pot
acoperi suma convenită cu dogele pentru transport (iul.–iul. 1202). În schimbul celor
34.000 mărci care nu fuseseră colectaţi, Dandolo a cerut cruciaţilor să cucerească
cetatea Zara de pe coasta dalmată, aflată între frontierele regatului maghiar (regele
maghiar îşi anunţase şi el participarea la cruciadă).
În cele din urmă, în ciuda opoziţiei unor fruntaşi ai expediţiei, cruciaţii au acceptat
condiţiile dogelui, iar, în noiembrie 1202, cetatea Zara a fost asediată, cucerită şi
jefuită. Aflând despre deturnarea cruciadei de către Republica lui San Marco,
Inocenţiu al III-lea i-a excomunicat pe cruciaţi şi pe veneţieni; ulterior, aflând că
Veneţia i-a şantajat pe cruciaţi să participe la atacarea Zarei în schimbul transportului
în Egipt, a revocat excomunicarea pronunţată împotriva acestora, menţinând-o
numai pe cea împotriva Veneţiei. Anatematizarea nu l-a împiedicat însă pe Henrico
Dandolo să proiecteze o nouă deturnare a cruciadei în direcţia Constantinopolului.

În mijlocul acestor evenimente, în tabăra de la Zara a ajuns tânărul Alexios Angelos,

fiul basileului Isaac al II-lea Angelos (1185-1195, 1203-1204), acesta din urmă fusese
detronat şi orbit de fratele său, Alexios al III-lea (1195-1203). Nechibzuitul tânăr a
propus cruciaţilor devierea temporară a cruciadei înspre Constantinopol şi
restabilirea tatălui său, Isaac al II-lea, pe tronul bizantin, obligându-se:
• să realizeze unirea Bisericilor şi să obţină recunoaşterea supremaţiei papale de
către Biserica răsăriteană,
• să achite cruciaţilor o sumă exorbitantă – 200.000 de mărci de argint –
• şi să ofere asistenţă militară cruciadei, care urma să încerce recucerirea
Ierusalimului (statul bizantin se angaja să participe la cruciadă cu 10 000 de oameni şi
să întreţină permanent în Ţara Sfântă o armată de 500 de cavaleri).
Această propunere a provocat tensiuni în tabăra cruciată, iar unii dintre cruciaţi au
părăsit tabăra de la Zara. Majoritatea cruciaţilor a urmat însă pe conducătorii
cruciadei, care au semnat un acord definitiv cu Alexios Angelos în insula Corfu (mai
1203), înainte de a porni spre capitala bizantină. Principalul responsabil pentru
deznodământul cruciadei a fost Henrico Dandolo, care, participând personal la
această expediţie, a împins lucrurile în direcţia dorită.
În iunie 1203, flota cruciată ajungea sub zidurile Constantinopolului, iar la 24 iunie
1203 a început primul asediu latin al Constantinopolului. După un scurt asalt, în
noaptea de 17-18 iulie 1203, Alexios al III-lea Angelos a fugit din metropola asediată,
jefuind tezaurul imperial, iar cruciaţii au pătruns în Constantinopol; pe tron a fost
restabilit Isaac al II-lea, coîmpărat devenind fiul său, Alexios al IV-lea Angelos (1
aug.).
Pentru a-şi achita obligaţiile asumate, Isaac al II-lea şi Alexios al IV-lea au fost
obligaţi să introducă noi impozite şi să recurgă la confiscări, pierzând astfel
susţinerea populaţiei. Efortul suveranilor a fost zadarnic, basileii nu au reuşit să
colecteze decât jumătate din suma convenită. Tensiunile s-au amplificat în lunile

13

următoare: populaţia constantinopolitană era tot mai ostilă acestei guvernări,
reactivându-se vechile resentimente faţă de occidentali acumulate în veacurile trecute;
de cealaltă parte, cruciaţii i-au acuzat pe greci de nerespectarea înţelegerii şi de
trădare şi au făcut pregătiri pentru cucerirea Constantinopolului.

În ianuarie-februarie 1204, în Constantinopol a izbucnit o revoltă populară antilatină,

condusă de o grupare în fruntea căreia se afla Alexios Ducas Murtzuphlos, Isaac al
II-lea şi Alexios al IV-lea au fost întemniţaţi şi îndepărtaţi de la tron. Noul suveran,
Alexios al V-lea, a făcut pregătiri intense pentru o iminentă confruntare cu cruciaţii, a
consolidat fortificaţiile şi s-a aprovizionat în vederea respingerii unui inevitabil
asediu.
În tabăra cruciaţilor de la Pera a fost luată hotărârea asedierii metropolei, stabilindu-
se şi cotele în care prada urma să se împartă între veneţieni şi cruciaţi. Documentul
solemn intitulat Partitio Romaniae, datat martie 1204, a stabilit pentru cruciaţi
proporţia de 5/8 din teritoriile imperiale (din care 2/8 reveneau viitorului împărat
latin), inclusiv din Constantinopol, veneţienii urmând să primească 3/8 din suprafaţa
imperiului (desigur, Veneţia şi-a rezervat reţeaua de insule, coaste şi cetăţi care
controlau comerţul din Adriatica, Marea Egee şi Strâmtori).

După un asediu de trei zile (9–12 aprilie 1204), Constantinopolul a fost cucerit şi
jefuit timp de trei zile, cu acordul dogelui şi al conducătorului cruciadei, Bonifaciu
de Montferrat. Izvoarele vorbesc despre nelegiuirile comise de latini: măcelărirea
copiilor şi bătrânilor, violarea femeilor, inclusiv a monahiilor, profanarea şi
distrugerea bisericilor şi a altor monumente de artă, aşezarea unei prostituate pe
tronul patriarhal, jefuirea relicvelor (potrivit estimărilor, existau în Constantinopol,
principalul depozitar al relicvelor în Orientul creştin, circa 3600 de relicve,
provenind de la 476 de sfinţi; cele mai importante iau calea Occidentului).
Elitele politice şi religioase bizantine s-au refugiat în fostele provincii asiatice şi
balcanice ale imperiului, unde au întemeiat centre de rezistenţă împotriva agresorilor
latini: (1) despotatul, ulterior Imperiul de Niceea, (2) despotatul Epirului, pe coasta
adriatică, (3) Imperiul de Trapezunt, pe coasta de nord-est a Asiei Mici.
Imperiul latin de Constantinopol a avut o existenţă efemeră (1204-1261), aflându-se
într-un conflict aproape perpetuu cu:
• Imperiul vlaho-bulgar (primul împărat latin, Balduin I (1204-1205), a fost capturat
de ţarul vlaho-bulgar Ioniţă Caloian (1197-1207) în 1205, murind în captivitate la
Târnovo), cu
• despotatul Epirului (un alt împărat latin, Pierre de Courtenay (1216-1219), a fost
capturat de despotul epirot Teodor Ducas Angelos) şi cu
• Imperiul de Niceea.
A fost o construcţie artificială, susţinută de Papalitate şi de Veneţia, cu o structură
feudo-vasalică, lipsit de baza teritorială care putea să-i asigure existenţa.
La 25 iulie 1261, în faţa trupelor Imperiului de la Niceea, ultimul împărat latin,
Balduin al II-lea (1228-1261), a părăsit Constantinopolul, refugiindu-se în Occident.

14

Imperiul latin de Constantinopol lua sfârşit. I-au supravieţuit câteva formaţiuni
politice latine, dintre care cele mai importante sunt ducatul Atenei şi principatul
Achaiei (sau din Moreea).

Cucerirea Constantinopolului – accident sau premeditare? Responsabilităţi şi

vinovăţii

Papalitatea dorea să obţină supunerea Bisericii Ortodoxe şi sprijinirea cruciadei de

către Bizanţ, dar nu se gândise la folosirea forţei pentru a-şi atinge scopurile. Reacţia
iniţială a papei Inocenţiu al III-lea a fost aceea de dezaprobare a exceselor
cruciaţilor, a jafului; pontiful i-a condamnat fără echivoc, în mod surprinzător, pe
cruciaţi pentru deturnarea cruciadei:
„Aţi abătut şi aţi făcut armata creştină să se abată de la calea cea bună la cea
rea…, aţi deturnat această armată atât de numeroasă… care fusese adunată
cu atâta greutate, a cărei conducere costase atât de scump, cu care trăgeam
nădejde nu numai să recăpătăm Ierusalimul, dar şi să punem stăpânire pe
cea mai mare parte a regatului Egiptului”.
Veneţia a fost principalul responsabil pentru devierea Cruciadei şi principalul
beneficiar: „Fără Veneţia, Cruciada nu ar fi fost deviată; fără Cruciadă, Veneţia nu şi-ar fi
putut clădi Imperiul în Orient” (Cécille Morrison).
În mod premeditat sau nu, Veneţia a folosit toate împrejurările în interes propriu.
Începând cu 1082, Veneţia deţinea privilegii comerciale considerabile în Imperiu, se
simţea ameninţată de concurenţa Genovei şi de cea a Pisei, care primiseră şi ele
privilegii similare, şi era îngrijorată de ostilitatea populaţiei greceşti (în 1171 şi 1182
se înregistrează revolte antilatine, negustorii italieni fuseseră expulzaţi ori masacraţi).
În condiţiile în care Imperiul bizantin lăsa impresia că se dezintegrează, Veneţia a
ajuns la concluzia că îşi putea consolida imperiul economic prin cucerirea
Constantinopolului, care îi asigura şi accesul la Marea Neagră, până atunci interzis
străinilor.
Chemarea lui Alexios (viitorul suveran Alexios al IV-lea) a furnizat pretextul pentru
devierea Cruciadei, iar cruciaţii au constituit o masă de manevră. Conştiinţa
cruciaţilor a fost adormită prin invocarea pretextului apărării drepturilor împăratului
detronat şi supunerii „oraşului infidel legii Romei”.

Cruciada a V-a

A fost predicată de Honorius al III-lea (1216-1217); au participat ducele Leopold al

Austriei şi regele Andrei al II-lea al Ungariei. Pentru a-şi atinge scopul, cruciaţii au
conceput o nouă strategie: o invazie în Egipt, îndreptată împotriva Damiettei,
fortăreaţa din Delta Nilului, urmată de o negociere şi cedarea către cruciaţi a
Ierusalimului în schimbul Damiettei.

15

Damietta a fost cucerită (1218), cruciaţii şi-au continuat înaintarea, refuzând ofertele
de pace ale sultanului Al-Kamil (1218-1238), care prevedeau cedarea Ierusalimului,
Palestinei centrale şi a Galileii; în cele din urmă, cruciaţii, surprinşi de revărsarea
Nilului, au fost înfrânţi.

Cruciada a VI-a (1228-1229)

Conducătorul cruciadei a fost împăratul german Frederic al II-lea Hohenstaufen

(1215-1250), excomunicat la acea dată de papa Grigorie al IX-lea (1228-1241) pentru
că pontiful a considerat că invoca tot felul de pretexte pentru a nu-şi îndeplini
legământul cruciat (votum crucis).
În 1229, Frederic al II-lea, în urma negocierilor cu sultanul Egiptului, Al-Kamil, a
obţinut restituirea Ierusalimului creştinilor şi a coridorului care asigura comunicarea
cu oraşele de pe coastă (tratatul de la Jaffa, 18 februarie 1229). Papalitatea l-a acuzat
de trădare pe Frederic al II-lea şi a proclamat o cruciadă chiar împotriva împăratului
german.
La 23 august 1244, după moartea sultanului Al-Kamil, Ierusalimul a fost recucerit de
musulmani; de această dată, bazilica Sfântului Mormânt a fost profanată şi osemintele
regilor creştini, risipite.

Cruciada a VII-a (1245-1250)

Recucerirea Ierusalimului de către musulmani l-a determinat pe papa Inocenţiu al

IV-lea (1243-1254) să predice o nouă cruciadă (iunie-iulie 1245).
Regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270) al Franţei a răspuns apelului papei şi a
îmbrăcat haina de cruciat. Ludovic s-a îndreptat spre Egipt, unde a cucerit fără luptă
Damietta (1249), înaintând spre Cairo. Armata sa a fost decimată de foamete, de o
epidemie de febră tifoidă şi de dizenterie, încercuită şi capturată. Ludovic al IX-lea a
plătit o răscumpărare imensă şi a cedat Damietta.
În 1270, Ludovic al IX-lea s-a îndreptat spre Tunis, în nordul Africii, intenţionând să
atace apoi, foarte probabil, sultanatul din Egipt. A murit de dizenterie şi ciumă,
împreună cu o mare parte a armatei sale.

Consecinţele Cruciadelor

Privite prin prisma obiectivului declarat – eliberarea creştinătăţii răsăritene de sub

jugul islamic –, Cruciadele au însemnat un eşec lamentabil. Prima Cruciadă a avut un
succes neaşteptat; într-o oarecare măsură, Cruciada a III-a a avut rezultate notabile.
Se impune o constatare: odată cu trecerea timpului, ideea de cruciadă se
secularizează, caracterul cruciadelor degenerează treptat, acestea dobândind tot mai

16

mult aspectul de întreprinderi militare, deşi la origine se doreau a fi pelerinaje
armate; îşi pierd dimensiunea populară, dobândind un pronunţat caracter politic, de
vreme ce participă regi şi împăraţi. Un indicator foarte bun pentru această tendinţă îl
constituie devierea ţintei cruciadelor: numai Prima şi a III-a se îndreaptă spre
Ierusalim, celelalte au alte obiective.
Statele cruciate au avut o existenţă efemeră: „Imperiul latin de peste mări” a dispărut
complet în 1291, odată cu ultima posesiune latină în Ţara Sfântă – Accra, capitala
regatului latin al Ierusalimului; Imperiul latin de Constantinopol a luat sfârşit în
august 1261, când armatele Imperiului grec de Niceea au recucerit fosta capitală
bizantină.
Supravieţuirea statelor latine a fost compromisă de mai mulţi factori, dintre care cei
mai importanţi sunt dezechilibrul de resurse între acestea şi formaţiunile politice
musulmane vecine şi lipsa de coeziune a acestor alcătuiri politice.
În mod evident, cea mai importantă victimă a Cruciadelor nu a fost lumea
musulmană, care, atunci când şi-a regăsit coeziunea, a spulberat stăpânirea latină în
Orient, ci Bizanţul, care nu a reuşit să se mai refacă după catastrofa din 1204, ultimele
două secole ale existenţei sale fiind, în realitate, un lung, inegal, dar inevitabil declin.
Neîndoielnic, Cruciada a IV-a a fost una dintre cauzele prăbuşirii Imperiului bizantin
în mai 1453, imperiul Paleologilor nefiind decât o putere minoră, regională.

În plan bisericesc, Cruciada a IV-a a agravat Schisma, care nu era percepută în 1095
ca o realitate ireversibilă, şi a fost probabil momentul crucial al despărţirii celor
două lumi creştine. Cruciada a IV-a şi patima antilatină pe care a dezlănţuit-o,
justificarea a posteriori de către Papalitate a cruciadei contra grecilor schismatici şi rebeli
şi colonialismul ecleziastic occidental în Levant au condus la ruptura totală dintre
cele două jumătăţi ale lumii creştine.
Din această perspectivă, Cruciada a IV-a a reprezentat momentul ultim al unui
proces care s-a declanşat la 1054. După 1204, bizantinii şi apusenii se vor înrădăcina
întru schismă, se vor trata reciproc ca eretici şi schismatici, iar încercările de atenuare a
Schismei sau de unire a Bisericilor se vor dovedi complicate şi zadarnice.
Nu în ultimul rând, Papalitatea, al cărei prestigiu a sporit semnificativ după
Cruciada I, şi-a ştirbit autoritatea morală când a început să folosească Cruciada spre
a-şi atinge propriile obiective politice (a se vedea excomunicarea lui Frederic al II-lea
de către Grigorie al IX-lea).
În planul mentalităţilor, efectele Cruciadelor au fost notabile: neîncrederea,
resentimentele şi ura vor învenina relaţiile dintre răsăriteni şi occidentali; se creează
nişte clişee mentale care se vor dovedi greu de depăşit în secolele următoare: pentru
latini, grecii sunt perfizi, laşi, înclinaţi spre trădare; pentru greci, latinii sunt
necivilizaţi, barbari, violenţi, lacomi. Răsăritul i-a perceput pe occidentali drept
agresori după Cruciada a IV-a.
Tot în planul mentalităţilor, trebuie remarcată izbucnirea antisemitismului: mai cu
seamă în rândurile cruciaţilor germani, în timpul cruciadei populare (1096) se
înregistrează violenţe la adresa evreilor, consideraţi duşmani ai lui Hristos. Nu în

17

ultimul rând, Cruciadele sunt responsabile de reactivarea ideologiei djihad-ului,
latentă la debutul primelor expediţii cruciate.

REPERE CRONOLOGICE

1009 – sultanul Al-Hakim porunceşte distrugerea bisericii Sfântului Mormânt,

august 1071, Mantzikert – înfrângerea armatelor bizantine în faţa armatelor
turcilor selgiucizi; începutul cuceririi selgiucide a Asiei Mici răsăritene.
1095, 27 noiembrie – Papa Urban al II-lea lansează apelul la cruciadă.
1096-1999 – Cruciada I
• 15 iulie 1099 – cucerirea şi jefuirea Ierusalimului de către cruciaţi.
1146-1149 – Cruciada a II-a
2 octombrie 1187 – cucerirea Ierusalimului de către sultanul Egiptului Saladin,
papa Grigorie al IX-lea cheamă la o nouă cruciadă.
1189-1192 – Cruciada a III-a, cruciada capetelor încoronate: Filip al II-lea August,
Frederic I Barbarossa, Richard Inimă de Leu
1202-1204 – Cruciada a IV-a
• mai 1203 – devierea cruciadei înspre Constantinopol.
• 9-12 aprilie 1204 – cucerirea şi jefuirea Constantinopolului, desfiinţarea
statului bizantin.
1229, 18 februarie – prin tratatul de la Jaffa, Ierusalimul revine în stăpânirea
cruciaţilor.
23 august 1244 – Ierusalimul a fost recucerit de musulmani; bazilica Sfântului
Mormânt a fost profanată şi osemintele regilor creştini risipite.
1291 – căderea Accrei, prăbușirea statelor cruciate din Orient.

18

Încercări de unire a Bisericilor (I)

„… Atât romano-catolicii, cât și ortodocșii ar trebui să privească trecutul cu tristețe

și căință, pentru că și unii, și alții ar fi putut face mai mult pentru a preveni Schisma.
Ambele tabere au făcut greșeli la nivel uman. Ortodocșii, de exemplu, ar trebui să se
învinuiască pentru că au privit Occidentul cu aroganță și dispreț în timpul perioadei
bizantine și, mai ales, pentru unele incidente, cum ar fi revolta din 1182, când mulți
dintre rezidenții latini ai Constantinopolului au fost masacrați de populația
bizantină. Cu toate acestea, niciuna dintre acțiunile bizantinilor nu se poate compara cu
jaful din 1204… Pentru ambele tabere, Schisma s-a dovedit o mare tragedie” (Kallistos
Ware).

Actul din 1054 a demonstrat că existau deja „două creștinătăți deosebite prin
naționalitatea, cultura, orientarea politică și religioasă a popoarelor, «două
confesiuni» creștine cu organizație, cult, practici și unele credințe deosebite” (T.M.
Popescu). Actul din 1054 a fost factorul declanșator al unui proces la capătul căruia
cele două Biserici, legate timp de secole prin credință și dragoste creștină, au devenit
două confesiuni învrăjbite și înstrăinate.
Totuși, contactele au continuat și după 1054. Cele două părți ale creștinătății nu au
conștientizat încă prăpastia care se căscase între cele două Biserici, iar oameni din
ambele tabere au continuat să se iluzioneze că neînțelegerile ar putea fi aplanate fără
dificultate.
Cruciadele au definitivat Schisma și au insuflat un nou duh de ură în relațiile dintre
cele două Biserici. „Cruciații nu au adus pacea, ci sabia, iar sabia va fi cea care va
scinda creștinătatea” (Steven Runciman). Cruciadele au reactivat vechile dispute
doctrinare, au redeşteptat resentimentele și au alimentat, în ceea ce-i privește pe greci,
o ură imensă și o mare indignare față de agresiunea latină din 1204, văzută ca un
sacrilegiu. După 1204, Schisma nu mai putea fi pusă la îndoială.
Deși la 1054 se rupseseră raporturile oficiale bisericești între greci și latini, contactele
au continuat, membrii celor două confesiuni trăind alături atât în Constantinopol,
unde veneau numeroși occidentali, care aveau propriile edificii de cult, cât și în
multe alte locuri din imperiu. Între greci și latini se încheiau căsătorii, pelerini latini
treceau spre Locurile Sfinte, pelerini greci mergeau la Roma. Exista o importantă
comunitate elenofonă în Sicilia și sudul Italiei, o comunitate care avea propriile
mănăstiri și biserici și propriul cler.
În plus, existau în ambele tabere teologi „naivi” care se iluzionau că actul din 1054 ar
putea fi dat uitării, care relativizau diferențele dintre cele două Biserici și care
nutreau dorința sinceră de desființare a stării de schismă. În lumea bizantină, acești
„teologi ai unității bisericești”, admiratori ai „clasicilor” teologiei apusene, erau
numiți latinophrones și au constituit un partid pro-occidental.
Atunci când aceste uniri bisericeşti s-au realizat (1274, 1439), nu au prevalat
considerentele religioase, ci rațiuni de ordin politic.

19

Situația Imperiului bizantin după Schismă. Situația politică a Imperiului bizantin era
una foarte gravă: după înfrângerea lui Romanos al IV-lea Diogenes la Mantzikert
(1071), turcii selgiucizi au invadat Asia Mică, cucerind Sebasteia (1059), Cezareea
Capadociei (1067), Neocezareea (1068), Ikonion (1069) și chiar Niceea. Teritoriile
italiene ale Imperiului erau amenințate de normanzi, care cuceriseră Bari (1074) ‒
ultima posesiune bizantină în Italia ‒, debarcând apoi în Epir (1081) și amenințând
chiar Constantinopolul. În Balcani, Bizanțul era amenințat de pecenegi și de cumani,
formându-se astfel un cerc de amenințări în care era strâns Imperiul bizantin.

Mihail al VII-lea Ducas şi Grigorie al VII-lea

Prima încercare de unire a Bisericilor a avut loc în timpul domniei lui Mihail al VII-
lea Ducas (1071-1078), care a cerut papei Grigore al VII-lea Hildebrand (1073-1085)
un ajutor militar împotriva turcilor (1073), oferind, în schimb, unirea Bisericilor.
Papa a fost încântat și a făcut apeluri înflăcărate pentru a se organiza o expediție în
apărarea „fraților” greci, a căror Biserică „s-a despărțit de noi în chestiunea Sfântului
Duh și așteaptă împăcarea cu Scaunul Apostolic”. Papa socotea că sosise timpul
împlinirii cuvintelor Mântuitorului adresate Sfântului Petru privind misiunea
întăririi în credință a fraților săi.
Din corespondența papei rezultă că Grigorie al VII-lea îi considera pe răsăriteni
rătăciţi de la dreapta credință și abătuți de diavol de la credința catolică. Cât despre
„împăcarea cu Scaunul Apostolic” a „confraților creștini”, aceasta nu putea avea loc
decât prin recunoașterea primatului papal, a autorității supreme a papei în Biserică
și a dreptului său de a-i învăța credința cea adevărată.
Tratativele ‒ purtate de patriarhul Dominic de Grado ‒ au eșuat în mod previzibil,
iar Grigore al VII-lea a încetat să mai facă apeluri de ajutorare a grecilor. Mai mult
chiar, papa a devenit susținătorul politicii antibizantine a normanzilor, conferind
caracter de cruciadă acțiunilor lor militare împotriva Bizanțului, prin acordarea
indulgențelor, și felicitând chiar pe principele normand Robert Guiscard pentru
victoriile sale, obținute – susținea papa – prin ajutorul Sfântului Petru.
Grigore al VII-lea a inaugurat, astfel, o atitudine ambivalentă a Papalității față de
greci, care a rămas constantă: pe de o parte, de speculare a situației dificile a
bizantinilor și de obținere a unei uniri convenite sub presiunea unor mari
amenințări, iar pe de altă parte, de aprobare și favorizare a unor planuri de cucerire
a Imperiului bizantin și de unire silită.
Aceștia sunt cei doi poli ai politicii papale față de Biserica Ortodoxă după
pontificatul lui Grigore al VII-lea. Contextul a dictat care dintre cele două soluții a
fost experimentată. Trebuie subliniat că cele două moduri de a acţiona conduceau la
același rezultat: o unire nesinceră, forțată, fără a exista un dialog teologic autentic
și o dezbatere asupra diferențelor dogmatice.

20

Alexios I Comnenul şi papii Victor al III-lea, Urban al II-lea şi Pascal al II-lea

La începutul domniei lui Alexios I Comnenul (1081-1118), raporturile cu Papalitatea

erau deteriorate din cauza politicii antibizantine a lui Grigore al VII-lea, fapt care a
condus la o apropiere între basileu și împăratul german, aflat în conflict cu normanzii,
duşmanii tradiţionali ai Bizanţului și aliații Papalității împotriva împăraților romano-
germani.
Ca urmare a atitudinii agresive a lui Grigore al VII-lea, bisericile latine care
publicaseră sentința de excomunicare a basileului au fost închise, iar celebrarea
cultului latin, interzisă. Pentru a remedia această stare de lucruri, papa Victor al III-
lea (1086-1087) s-a adresat mamei basileului, Ana Dalassena, rugând-o să ușureze
situația pelerinilor latini, iar papa Urban al II-lea (1088-1089) a cerut revocarea
măsurilor luate împotriva bisericilor latine din Constantinopol.
Alexios I l-a invitat pe papa Urban al II-lea la un sinod la Constantinopol, în care
grecii și latinii să dezbată în deplină libertate diferenţele doctrinare. Deși papa a
acceptat să participe la sinod, acesta nu s-a putut întruni. S-a ajuns însă la o
înțelegere provizorie: papa a ridicat excomunicarea împăratului, iar acesta a acordat
libertate cultului latin.

Cruciadele, inițiate sub sloganul solidarității creștine, au contribuit la adâncirea

neînțelegerilor și alimentarea resentimentelor. Se construiesc treptat următoarele
stereotipuri: grecii sunt acuzați de lașitate, duplicitate, trădarea cauzei creștine și
sunt considerați mai răi decât necredincioșii și chiar eretici (nu mai sunt
considerați numai schismatici, ci și eretici!!), iar latinii sunt văzuți de greci drept
barbari și tâlhari, lacomi, aroganți și cruzi.
Grăitoare pentru percepția latină asupra grecilor este scrisoarea principelui normand
Bohemond către Urban al II-lea. După ce povestea isprăvile cruciaților, Bohemund
scria:
„Noi am putut să învingem pe turci și pe necredincioși, dar ne-a fost imposibil
să triumfăm asupra ereticilor greci, sirieni și iacobiți. De aceea, te rugăm pe tine,
care ești vicarul Sfântului Petru, să vii să te așezi în scaunul Sfântului Petru și, cu
autoritatea ta și cu puterea noastră, să dezrădăcinezi și să distrugi orice fel de
erezie de orice neam ar fi ea. Pe noi, fiii tăi ascultători ție întru toate, Pater
piissime, trebuie să ne desparți de nedreptul împărat care ne-a promis multe,
dar a făcut prea puține. Ba chiar toate relele și piedicile pe care a putut să le facă
ni le-a făcut”.
După cum se poate lesne constata, Bohemund asimilează pe greci ereticilor, chemând
pe Papă să se așeze în Orient pentru a stârpi ereziile, în calitate de vicar al Sfântului
Petru; destul de vag este atinsă chestiunea politică prin acuzarea împăratului
bizantin de trădare a cauzei cruciadei.
Cruciada, care în concepția lui Urban al II-lea ar fi trebuit să desăvârșească unirea,
topind prejudecățile prin entuziasmul devotamentului, a avut tocmai rezultatul
contrar: mărirea neîncrederii, reliefarea deosebirilor confesionale, sporirea urii.

21

Deși latinii se plângeau, cei care sufereau cu adevărat erau grecii. Prezența latină în
Orient era foarte greu de suportat: ierarhia ortodoxă fusese înlocuită cu cea latină,
paza Sfântului Mormânt fusese încredinţată unui latin, moaştele și relicvele fuseseră
jefuite de latini. Toate acestea au lărgit prăpastia dintre Orient și Occident.

Raporturi ceva mai bune a avut basileul Alexios I cu Pascal al II-lea (1099-1118) după
moartea lui Bohemund (1111), ale cărui planuri antibizantine papa le susţinuse, și
după jignirea suferită de papă din partea împăratului Henric al V-lea (1111), care îl
arestase, urmărind să-l constrângă pe papă să-l încoroneze. Alexios I a trimis la Roma
o ambasadă, exprimându-și compasiunea față de suferința papei, acordându-i
protecția sa și oferindu-se să primească coroana Imperiului occidental pentru sine
sau pentru fiul său. În mod implicit, realizarea acestei propuneri însemna și unirea
Bisericilor. O strălucită ambasadă romană a plecat spre Constantinopol (mai 1112),
pentru a-l conduce pe Alexios la Roma. Pascal al II-lea scria lui Alexios I despre
condițiile în care s-ar putea înfăptui gândul său, subordonând însă proiectul
imperial de obținere a coroanei occidentale unirii bisericești cu Roma:
„Primul drum spre unire mi se pare recunoașterea de către confratele nostru patriarhul
constantinopolitan a primatului și respectului cuvenit Scaunului Apostolic, după cum
s-a hotărât de piosul principe Constantin și de consensul Sfintelor Sinoade. El
să-și corecteze încăpățânarea cea veche și, după cum vei afla de la legații noștri, să fie
repuse sub obediența Scaunului Apostolic metropolele sau provinciile care țineau
odinioară de acest Scaun. În ceea ce privește cele care sunt deosebite între greci și
latini ca obiceiuri și credință, nu pare că se pot liniști dacă mai întâi membrele nu se
unesc cu capul”.

Pascal al II-lea înțelegea unirea cu Roma ca supunere prealabilă datorată Sfântului

Scaun, ca recunoaștere a primatului papal şi punea condiţia restituirii patrimoniilor
răpite Papalității. Discutarea diferențelor dogmatice și ritualice era condiționată de
îndeplinirea acestor exigențe.
Scrisoarea nu era, după cum se vede, de natură să producă o destindere a
raporturilor greco-latine, ci dimpotrivă. Polemica latină s-a intensificat și a apărut o
serie de scrieri antilatine precum cele semnate de: Ioan Furnis, Euthymios
Zigabenos, Nichita Seidis, Nicolae de Metone, toate îngreunând înțelegerea
teologică dintre Răsărit și Apus.

Din timpul domniei lui Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) se păstrează o epistolă a
basileului adresată papei Honorius al II-lea (1124-1130), în care a fost abordată
problema raporturilor dintre puterea seculară (Imperium/basileia) și autoritatea
bisericească (Sacerdotium/hierosyne). Împăratul distinge cele două puteri, precizând că
fiecare are domeniul ei și că ambele sunt de la Dumnezeu, ele aflându-se, așadar, în
mod firesc, într-o colaborare armonioasă (symphoneia). Acestei concepții răsăritene
despre cele două puteri coordonate i se opune concepția papală care subliniază
superioritatea autorității bisericești în raport cu puterea temporală.

22

Un moment tensionat în raporturile cu Papalitatea a fost atins în 1139, când papa
Inocențiu al II-lea (1130-1143) l-a condamnat pe basileu după intrarea acestuia în
Antiohia (1138). În scrisoarea pe care o adresează cu acest prilej „tuturor
credincioșilor care trăiesc în regatul constantinopolitan”, papa „roagă, sfătuiește și
ordonă, sub pedeapsa neiertării păcatelor”, ca nimeni să nu dea vreun ajutor acelui
„rex constantinopolitanus” care s-a despărțit de Biserică și este neascultător
Fericitului Petru.

Arhiepiscopul Vasile al Tesalonicului şi papa Adrian al IV-lea

Din timpul domniei lui Manuel I Comnenul (1143-1180) deţinem o scrisoare a papei
Adrian al IV-lea (1154-1159) către arhiepiscopul Tesalonicului, Vasile Ahridanul,
cu privire la unirea Bisericilor. Papa, după ce aruncă vina schismei asupra diavolului,
constată că „fiii s-au îndepărtat de ascultarea mamei și în locul uneia au apărut două”
(Biserici). Se simte îndemnat de exemplul „Aceluia, care, fiind Domnul Slavei, a făcut
să se plece cerurile și S-a coborât și, primind chip de rob, S-a deșertat pe Sine pentru
ca oaia cea pierdută să fie redată turmei ei” și afirmă că dorește să-i aducă în staulul
Bisericii și să-i învieze pe greci, care erau considerați morți sufletește și comparați cu
drahma și oaia pierdută.
Această reintegrare a celor dezbinați – susține papa ‒ se poate face numai prin
recunoașterea autorității Scaunului Romei, al cărui „primat a fost poruncit de Sfinții
Părinți, care au recomandat ca orice pricină să-i fie adusă spre judecată”. Scrisoarea
se termină cu o invitație ca Vasile Ahridanul să militeze pentru unitatea Bisericii și
recunoașterea primatului papei.
Adrian al IV-lea se afla într-o situație precară și încerca o apropiere de greci din
cauza conflictului cu normanzii și cu împăratul german Frederic I Barbarossa (1152-
1190). Căutând sprijinul împăratului bizantin, el nu uita că scopul său mai înalt era
să-și impună autoritatea asupra Bisericii Ortodoxe.
Arhiepiscopul Vasile al Tesalonicului a răspuns papei cu deosebit respect, dar și cu
multă îndrăzneală, fără a se reține a-l întreba: „Ce legătură are cu noi parabola despre
oaia cea pierdută, Preasfinţite Papa? Ce este cu imaginea drahmei pierdute?”, „prin harul
lui Dumnezeu am stat sigur și neclintit pe mărturisirea fericitului Petru ... și pe Cel
pe care L-a mărturisit acela Îl mărturisim și propovăduim și noi, neinovând ceva în cele
stabilite prin Sinoade de către Sfinții Părinți, neadăugând cuvintelor evanghelice și
apostolice fie și o cirtă sau un iota”. Acuzațiilor papale de rătăcire, Vasile Ahridanul
le opune neclintita ortodoxie a Bisericii sale, iar pretențiile pontificale de supremație
le tratează cu fină ironie.

Manuel Comnenul şi papa Alexandru al III-lea

Din dorința de a căpăta coroana occidentală, suveranii din dinastia Comnenilor au

dus o politică latinofilă în defavoarea intereselor Bisericii bizantine. Manuel I

23

Comnenul s-a adresat papei Alexandru al III-lea (1159-1181) în 1166, oferindu-i
unirea Bisericilor și un stimulent financiar. Papa și cardinalii au considerat
avantajoasă propunerea și au trimis legați la Constantinopol. Din punct de vedere
bisericesc, Papalitatea avea următoarele revendicări:
- recunoașterea primatului Romei (proteion),
- a dreptului de apel la Sfântul Scaun (ekkleton) și
- pomenirea liturgică a papei în rugăciunile Bisericii Ortodoxe (mnemosynon).
Toate eforturile basileului de a-l convinge pe patriarh – Mihail al III-lea de
Anchialos (1170-1178) – au fost însă zadarnice, patriarhul declarând răspicat: papa,
„decăzând din strălucirea arhierească, nu este nici primul, nici judecător, nici
păstor, ci o oaie, și încă una care are nevoie de doctor”.
Împăratul a trebuit să cedeze, fiind obligat să declare că se va depărta de latini ca de
„veninul șarpelui”. Un sinod ținut la Constantinopol a discutat și respins condițiile
papale. Starea de încordare existentă între cele două Bisericii reiese clar din hotărârea
sinodală.
În 1182, în Constantinopol a izbucnit o răscoală antilatină sub deviza apărării
Ortodoxiei și înlăturării tiraniei latine; Alexios al II-lea, fiul lui Manuel I, a fost ucis
(oct. 1183) din porunca lui Andronic I Comnenul (1183-1185), împreună cu mama sa,
Maria de Antiohia. În același timp, latinii rezidenți în capitală – 60.000 de persoane,
în principal negustori venețieni – au fost masacrați şi cartierul lor, ars, averile au fost
confiscate, bisericile au fost incendiate, iar câteva mii de latini au fost vânduți turcilor
selgiucizi (1182). Acest act a atras după sine răzbunarea latină, care s-a manifestat la
fel de crunt în masacrul făcut de normanzi la Tesalonic în 1185.
Răsunetul este atât de mare inima bizantinilor, încât cronicarul Niketas Choniates
scria: „între ei și noi s-a săpat o mare prăpastie de dușmănie; nu ne putem împăca
nici în suflete și suntem în completă neînțelegere, deși continuăm să avem legături
exterioare”.

Patriarhul Ioan al X-lea Kamateros şi papa Inocenţiu al III-lea

Din timpul împăraților din dinastia Angelos deținem corespondența dintre

patriarhul Ioan al X-lea Kamateros (1198-1206) și papa Inocențiu al III-lea (1198-
1216). Pontiful a întreținut o corespondență și cu Alexios al III-lea (1195-1203),
pentru a-l ruga să sprijine cruciada proiectată de papă. Papa l-a sfătuit pe basileu să
facă în așa fel încât „Biserica grecilor să se întoarcă la unitatea Scaunului Apostolic,
fiica să revină la mama ei și oile lui Hristos să fie stăpânite de un singur păstor”,
cuvinte pe care le-a repetat și în scrisoarea către patriarhul Ioan al X-lea.

Patriarhul bizantin a opus concepției romane despre unitatea Bisericii pe cea a

Bisericii Ortodoxe. Fidel ecleziologiei răsăritene, a vorbit despre împărțirea în Biserici
autocefale aflate în comuniune, conduse de păstorii lor, sub conducerea Păstorului
unic și suprem: Iisus Hristos. Mama Bisericilor ‒ subliniază patriarhul bizantin ‒
este Ierusalimul, nu Roma. Totodată, Kamateros a respins acuzația că grecii ar fi

24

sfâșiat unitatea Bisericii, susținând că latinii au produs această ruptură prin abaterile
de la credință. Fără a se umili în fața Romei, patriarhul declara că susține dorința
împăratului de refacere a unității Bisericii.
În răspunsul său către Ioan al X-lea, Inocențiu al II-lea afirma cu tărie primatul papal,
care ‒ susţinea papa ‒ fusese instituit nu de vreun om, ci de Dumnezeu Însuşi în persoana
lui Petru, care a primit puterea de a conduce nu numai întreaga Biserică, ci toată lumea.
După ce aduce pretinse argumente biblice în favoarea primatului, papa a susţinut că
unirea constă în respectul și ascultarea pe care Biserica răsăriteană trebuie să le aibă,
ca un mădular pentru cap, pentru Biserica Romei și șeful ei. Încheind, papa l-a
avertizat pe patriarh că, dacă nu se conforma, va lucra împotriva sa și a Bisericii sale:
pontiful a amenințat voalat că va sprijini planurile antibizantine ale împăratului
romano-german, dorind să obțină o unire a Bisericilor sub presiunea acestei
amenințări.
Concepția papei despre unire era complet deosebită de felul în care înțelegeau
bizantinii lucrurile, sortind eșecului orice tentative unioniste.

Imperiul de Niceea (1204-1261) şi Papalitatea

Împăratul Ioan al III-lea Doukas Vatatzes (1222-1254), din cauza ameninţării

reprezentate de Imperiul latin de la Constantinopol, a încercat o reluare a tratativelor
pentru unirea Bisericilor, fiind sprijinit în această iniţiativă și de patriarhul Gherman
al II-lea (1222-1240). Din corespondenţa patriarhului bizantin cu papa Grigorie al
IX-lea (1227-1241) reiese limpede că ne aflăm în fața a două concepții ireconciliabile.
Patriarhul bizantin deplângea sfâșierea cămășii lui Hristos, făcută nu de soldați
brutali, ci de conducătorii Bisericii și găsea cauza schismei în „tirania opresiunii
latine” şi în revendicările Bisericii Romei. Dimpotrivă, papa invoca primatul petrin –
„temelia Bisericii” – și considera schisma drept retragere a Bisericii răsăritene de sub
unitatea Scaunului Romei.
Rezultatul negocierilor putea fi anticipat. Trimișii papali au sosit la Niceea și au avut
discuții cu teologii grecii, după ce au precizat că doresc să lămurească pe cei care ar
avea îndoieli asupra adevărurilor latine. S-a discutat despre Filioque în 6 ședințe, iar
în a șaptea despre diferențele euharistice. Discuţiile, purtate la Niceea, ulterior la
Nymphaion (1234) s-au încheiat cu ieșiri violente din ambele părți și cu
anatematizări reciproce.
Spre sfârșitul domniei lui Ioan Doukas Vatatzes, papa Inocenţiu al IV-lea (1254-1268)
a trimis la Niceea un franciscan (1247), apoi pe Ioan de Parma (1249), superiorul
franciscanilor, cu scopul de a face unirea Bisericilor și de a periclita alianța dintre
basileu și împăratul german Frederic al II-lea de Hohenstaufen (1220-1250).

Deși țelul principal ‒ desfacerea alianței bizantino-germane ‒ nu a fost atins, s-au

negociat condițiile unirii Bisericilor în 1254:

25

• grecii urmau să recunoască primatul papal, să primească hotărârile care nu erau
în contradicție cu canoanele și să recunoască papei dreptul de a primi apeluri,
trebuiau să recunoască îndreptățirea teologică a adaosului Filioque ‒ se accepta
însă să-și păstreze formula lor: „de la Tatăl prin Fiul” ‒, nefiind însă obligați să
includă filioque în Simbolul de credință;
• în schimbul acestor cedări și al unirii Bisericilor, care urma să se realizeze,
împăratul cerea: înapoierea Constantinopolului, restaurarea Patriarhiei Ortodoxe,
părăsirea teritoriului grecesc de către împăratul și clerul latin, condiții acceptate de
Inocenţiu al IV-lea.
Negociatorii acestui acord ‒ Inocenţiu al IV-lea şi Teodor al II-lea Laskaris (1254-
1268) – au murit în același an (1268).

Mihail al VIII-lea Paleologul și unirea de la Lyon

Când, în iulie 1261, cu ajutor genovez, Mihail Paleologul (1259-1282) a cucerit

Constantinopolul, punând capăt stăpânirii latine (1204-1261), primul gând al papei
Urban al IV-lea (1261-1264) a fost restaurarea Imperiului latin. Papa a predicat cu
mare ardoare o cruciadă antibizantină, plângându-se de pierderea
Constantinopolului:
„Sabia schismaticilor s-a ridicat împotriva poporului celui credincios; din
toate părțile s-a dezlănțuit o furtună puternică spre nimicirea catolicismului.
Căci schismaticul Paleolog, care se numește împărat al grecilor, după ce a
pus stăpânire asupra acelui popor perfid, a început să se înfurie cu tiranie
grozavă împotriva latinilor și a conspirat cu națiunea greacă, supusă lui, să
nimicească pe latini. Ce durere a căzut asupra Bisericii Romane mame, ce
suspine a scos, câte lacrimi amare a vărsat când a aflat despre pierderea
acelui glorios oraș legat cu ea într-o unitate!”.
Această atitudine a papei a sporit, desigur, resentimentele bizantinilor față de latini și
ura față de Papalitate.
Cu toate acestea, din cauza amenințării pe care o constituia eventuala cruciadă,
împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a fost nevoit să înceapă tratative unioniste cu
papii Urban al IV-lea, apoi cu Clement al IV-lea (1265-1268).
În negocierile cu acesta din urmă, papa și-a afirmat dreptul de a hotărî în cele
privitoare la credință, a declarat că ceilalți patriarhi dețin autoritatea de la el, a
considerat ideea ținerii unui sinod unionist inutilă și ofensatoare și i-a avertizat pe
greci că are la dispoziție puterea armată pentru a obține mântuirea sufletelor lor.
Mihail al VIII-lea Paleologul a reluat tratativele cu papa Grigore al X-lea (1271-1276),
care l-a invitat la sinodul ce era convocat la Lyon pentru 1 mai 1274, trimițându-i o
ambasadă pentru unire (24 oct. 1272). Pentru a fi realizată unirea, împăratul,
patriarhul și înaltul cler grec trebuiau să semneze un formular prin care recunoșteau
credința și primatul Bisericii Romei.

26

Basileul a convocat un sinod în care, declarând că salvarea Imperiului depindea de
unirea cu Roma, prezenta cele trei revendicări papale într-un mod foarte abil, acestea
erau:
• recunoașterea primatului papal (proteion),
• dreptul de apel la Roma (ekkleton), de care nimeni ‒ susţinea suveranul ‒ nu va
face uz din cauza marii distanțe dintre cele două Rome, și
• pomenirea papei în rugăciunile liturgice (mnemosynon).
Împăratul asigura că, în rest, Biserica greacă rămâne neschimbată. Cu toată abilitatea
împăratului, sinodul nu căzu de acord. Urmarea imediată a fost reluarea polemicii pro-
și anti-unioniste. Pentru unire au scris Gheorghe Cipriotul (viitorul patriarh Grigorie
al II-lea, 1283-1289) și Constantin Meliteniotes, iar împotriva ei, Ioan Bekkos
(viitorul patriarh Ioan al XI-lea, 1275-1282) și Iov Iasites.
Împăratul însă nu a cedat, fiind extrem de îngrijorat de intențiile ostile ale lui Carol
de Anjou, rege de Napoli şi Sicilia (1266-1285), fratele regelui Ludovic al IX-lea al
Franţei. Pentru a-și atinge scopul, el a recurs la măsuri violente, arestând și torturând
pe anti-unioniștii cei mai „vocali”. Această politică imperială a reușit să găsească
partizani: Ioan Bekkos a recunoscut în închisoare „adevărul” și primatul Bisericii
Romei, alți clerici ‒ printre care și fostul patriarh Gherman al III-lea – s-au alăturat și
au semnat formularul teologic cerut de papă.

La conciliul de la Lyon (7 mai-7 iulie 1274), ținut sub președinția papei, delegația
greacă, compusă din: fostul patriarh Ghermanos al III-lea „Markoutzas” (1265-
1266), marele logothet Georgios Akropolites și mitropolitul Teofan al Niceei, a
transmis scrisori semnate de împărat, de co-împăratul Andronic și de un număr de
episcopi și clerici greci. În scrisoarea sa, împăratul repeta Simbolul ce i se trimisese de
la Roma, declarând că primește primatul papal, doctrina latină despre purcederea Sfântului
Duh, învăţătura despre purgatoriu, săvârșirea Mirungerii numai de către episcopi, săvârșirea
Sfintei Euharistii cu azimă, dar cerea ca Biserica greacă să-și păstreze Simbolul credinței
nemodificat și riturile neschimbate. Papa și conciliul au acceptat cerinţele împăratului.
Unirea a fost primită fără discuții.
Urmarea politică a unirii de la Lyon a fost că, în 1275, Carol de Anjou a încheiat un
armistițiu cu împăratul bizantin, silit de aceasta și de alianțele contractate între timp
de Mihail al VIII-lea cu tătarii și cu regele Alfons de Castilia.
În pofida politicii brutale a basileului, cei care au acceptat unirea cu Roma au rămas
un grup restrâns. Majoritatea covârşitoare a clerului și poporului grec a opus o
rezistență îndârjită, „făcând ‒ cum spune Ioan Bekkos ‒ din această pace un război și
din această unire o separație”. Unioniștii, în frunte cu împăratul și patriarhul Bekkos,
au fost excomunicați de un sinod ținut în Tesalia. Antiunioniștii au fost în continuare
închiși, torturați și exilați, martirizaţi.

Asprelor măsuri imperiale li se adaugă noi dificultăți create de papi. Astfel, papa
Nicolae al III-lea (1277-1280) a dorit să impună introducere lui Filioque în Simbol și
înlocuirea ritului grecesc cu cel latin. De asemenea, a cerut împăratului, patriarhului

27

și clerului să presteze un jurământ de credință și supunere, după care urmau să fie
confirmați în funcțiunile lor. De asemenea, Nicolae al III-lea cerea pentru legații săi
dreptul de a vizita Imperiul, pentru a excomunica pe schismatici și preconiza
stabilirea la Constantinopol a unui cardinal, legat papal, care să supravegheze și să
intensifice opera de unificare.

Relaţiile cu Papalitatea s-au deteriorat în cel mai înalt grad în timpul pontificatului
lui Martin al V-lea (1281-1285). Ales cu ajutorul lui Carol de Anjou, francez de
origine și devotat complet cauzei angevine, Martin al V-lea, în momentul instalării, a
rupt legăturile cu Bizanțul. Ambasadei bizantine care venise să-l felicite pentru
alegerea sa i s-a remis o bulă de excomunicare cu următorul cuprins:
„...declarăm că Mihail Paleologul, care se numește împărat al grecilor,
protectorul acelor greci de mult schismatici, împietriți în schismă și, de aceea, eretici,
precum și protectorul ereziei lor și al vechii lor schisme, e căzut sub grea
excomunicare.
Interzicem foarte riguros tuturor regilor, prinților, ducilor, conților și
baronilor..., cetăților și altor locuri, să încheie vreo alianță sub orice motiv cu
acest Mihail Paleologul sau să-i dea vreun ajutor pe față ori în ascuns. Toți cei
care vor face contrariul vor fi excomunicați, prin aceasta, ca și el”.

La 12 decembrie 1282, Mihail al VIII-lea Paleologul a murit. Moartea l-a aflat

excomunicat de ambele Biserici pe care încercase să le unească. Marea ură a grecilor
față de latini s-a răsfrânt și asupra împăratului răposat, căruia i s-au refuzat o
înmormântare creștinească și funeralii imperiale.
După opt ani de așa-zisă comuniune cu Roma (1274-1282), a rămas doar o ură în
creștere împotriva Papalității, care era extrem de exigentă în condițiile ei pentru
unirea religioasă și aproba toate actele de opresiune săvârșite de latini. „Schisma a
fost agravată și separarea mai adâncită” (Ioan Cantacuzino).
Unirea de la Lyon, realizată în principal pe motive politice, nu a supraviețuit
morții împăratului care o semnase. Opoziția antiunionistă s-a manifestat îndeosebi
sub domnia lui Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), fiul lui Mihail al VIII-lea.
Andronic al II-lea a dezavuat unirea cu Roma promovată de părintele său, l-a depus
pe patriarhul Ioan al XI-lea Bekkos și i-a rechemat din exil pe antiunioniști. Un
tribunal a judecat în numele patriarhului pe clericii unioniști, obligându-i să facă
penitență în fața poporului, suspendându-i pentru trei luni și dispunând ca bisericile
acestora să fie resfinţite (prin stropire cu aghiasmă), considerându-se că fuseseră
profanate. Clerul înalt unionist, în frunte cu Ioan Bekkos, a fost judecat de sinod și a
trebuit să abjure unirea sau să plece în exil. Bekkos a murit în exil în 1298.

28

Încercări de unire a Bisericilor (II). Conciliul de la Ferrara-Florenţa

Context

Către 1300, profitând de vidul de putere apărut în Asia Mică după recucerirea
Constantinopolului, hoarde turcomane au cucerit teritoriul Asiei Mici occidentale
aproape în întregime, întemeind mai multe emirate independente4.
La sfârșitul veacului al XIII-lea, stăpânirea bizantină asupra Asiei Mici se prăbușise
aproape complet, Imperiul menținând controlul asupra câtorva fortărețe (Niceea,
Prousa și Nicomidia în Bitinia (Bithynia), Sardes, Philadelphia și Magnesia în Lidia)
și porturi la Marea Egee sau pe litoralul Mării Negre. Această nouă realitate politică a
antrenat o profundă și radicală schimbare a structurii etnice și religioase, Anatolia
occidentală fiind, către 1300, populată în covârșitoare majoritate de turci musulmani.
Dintre aceste principate turcomane cel mai agresiv a fost cel întemeiat, la cumpăna
veacurilor XIII-XIV, de Osman/Otman (‘Othmān, ‘Osmān ibn Ertoghrul, cca 1282-m.
1326), fondatorul eponim al dinastiei otomane, în nord-vestul Asiei Mici.
Nucleul acestui emirat de frontieră (uc beylik), întemeiat către 1299, era situat în Frigia
de nord, la frontiera cu Bitinia, pe valea râului Sakarya (Sangarios), în regiunea Söǧüt
(Thebasion) – Eskișehir (Dorylaion).
Profitând de criza statului bizantin și de anarhia din Balcani (rivalitatea statelor
balcanice), micul principat de frontieră întemeiat de Osman a organizat cu
regularitate incursiuni în interiorul granițelor bizantine și și-a extins tot mai mult
teritoriul în dauna statului bizantin. În mai puțin de un secol, principatul otoman a
devenit un vast imperiu care și-a impus dominația absolută asupra Asiei Mici și a
Balcanilor, anexând sau impunând legături de vasalitate atât principatelor anatoliene,
cât și statelor balcanice.
Ascensiunea principatului otoman în lumea anatoliană și crearea condițiilor
expansiunii sale în Peninsula Balcanică s-au datorat implicării sale în „cel de-al doilea
război civil” din Bizanț (1341-1347), care l-a opus pe Ioan al VI-lea Cantacuzino
(1347-1354) lui Ioan al V-lea Paleologul (1341/1354-1391). Dorind să-și asigure
serviciile militare ale turcilor împotriva dușmanilor săi politici și a aliaților acestora,
Ioan al VI-lea Cantacuzino a fost promotorul unei politici de alianță cu beii
turcomani din Anatolia occidentală, care a avut rezultate dezastruoase pe termen
lung5.

4 Aceste emirate erau: Germiyān, în Frigia, Ḥamid (Pisidia), Tekke (Lycia și Pamphylia), Menteșe
(Caria), Aydın (Lidia meridională), Ṣarukhān (pe coasta egeeană), Ḳarası (Mysia, pe litoralul Mării
Marmara până la Dardanele), Djāndār.
5 A fost încheiată o alianța militară între Ioan al VI-lea Cantacuzino și beiul otoman Orhan încă din

iarna anilor 1344-1345, consfințită prin căsătoria fiicei basileului, Teodora, cu beiul otoman (mai 1346).
Această alianță a facilitat instalarea otomanilor pe malul european al strâmtorii Dardanele, după
cucerirea cetății Tzympe (Chimenlik, 1352) și a portului Kallipolis (Gallipoli, Gelibogu, martie 1354),
pe care au refuzat să le restituie „aliaților” bizantini.

29

Succesorul lui Orhan, Murad I (1362-1389), a reușit să consolideze și să extindă
stăpânirea otomană în Anatolia și să anexeze principatului său o parte considerabilă
a Traciei, transformând statul otoman într-un Imperiu euroasiatic.
În această situație amenințătoare, suveranii Paleologi și-au îndreptat privirile spre
Occident, nădăjduind că vor reuși să motiveze puterile creștine să ofere Imperiului în
agonie un ajutor militar prin întreținerea încrederii în realizarea unirii Bisericilor.
Speranțele se vor dovedi iluzorii, pentru că Papalitatea a condiționat acordarea
ajutorului militar de încheierea prealabilă a unirii bisericeşti, iar puterile
occidentale fie aveau interese contradictorii, fie forțele lor erau irosite în războaie
îndelungate și sângeroase (de pildă, Războiul de 100 de ani, 1337-1453).
Convertirea la catolicism cu titlu personal a împăratului Ioan al V-lea Paleologul
(17 oct. 1369), un act individual care nu angaja Biserica Ortodoxă, nu a avut niciun
rezultat concret.

În această împrejurare, patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1353-1354/1355, 1364-

1376) a mijlocit o acțiune antiotomană conjugată a suveranilor balcanici, însă la 26
sept. 1371 forțele sârbe conduse de regele Vukašin Mrnjavčević al Macedoniei și de
despotul de Serres, Ioan Uglješa, erau zdrobite de armatele otomane la Cirmen
(Černomen, actualul Ormenion), pe râul Marița (Hebros), ambii suverani sârbi
aflându-și moartea pe câmpul de luptă.
Pentru Bizanț și pentru statele slave din Balcani, consecințele înfrângerii de la
Cirmen erau extrem de grave: se iveau premisele cuceririi viitoare a Serbiei și
Bulgariei; de asemenea, în urma acestei victorii otomane categorice, împăratul
bizantin a fost obligat să se recunoască vasalul sultanului, iar statul bizantin a
devenit tributar sultanatului otoman. Era o recunoaștere a inferiorității în fața unei
puteri în ascensiune: Bizanțul își accepta condiția de putere minoră și spera să
salveze ceea ce mai rămăsese din posesiunile sale, nădăjduind într-o intervenție
miraculoasă a Apusului.
Situația s-a agravat în deceniile următoare.
În 1389, a fost înfrântă coaliția principilor sârbi, bosniaci și albanezi în sângeroasa luptă de
la Kosovo (Kosovo Polje, „Câmpul mierlelor”, 15 iun. 1389), soldată cu dispariția
sultanului Murad și a cneazului Lazăr (1371-1389); statele sârbe și bulgar au recunoscut
suzeranitatea otomană, exprimată prin achitarea unui tribut și prestarea de servicii
militare.
În 1393, Baiazid I a anexat Imperiului său țaratul bulgar de Târnovo (17 iul. 1393),
pedepsind astfel alianța lui Ivan Šišman (1371-1393) cu regele Sigismund al Ungariei
(1387-1437, „sfânt împărat roman”: 1433-1437).
Între anii 1394 şi 1402, Baiazid I a supus Constantinopolul unui prim asediu.
În 1396, la stăruințele împăratului Manuel al II-lea și la apelurile lansate de regele maghiar
Sigismund de Luxemburg (1387-1437) și de papa Bonifaciu al IX-lea (1389-1404), forțele
creștine se mobilizează, însă expediția cruciată este zdrobită la Nikopolis/Nicopole (25
sept. 1396). Țaratul de Vidin era desființat și întreaga Bulgarie ocupată; expansiunea turcă
atingea Dunărea, următoarele direcții de înaintare fiind Țările Române și Regatul maghiar.

30

Soarta Constantinopolului părea pecetluită. Într-o încercare disperată de a obține un
ajutor militar efectiv, Manuel al II-lea a întreprins un turneu european (10 dec.
1399-9 iun. 1403). La Veneția, Padova, Milan, Paris și Londra, basileul a fost tratat cu
deferență și compasiune, însă, spre dezamăgirea sa, suveranii europeni nu și-au
asumat angajamente militare ferme.
O împrejurare favorabilă a eliberat Bizanțul din împresurare: victoria hanului Timur
cel Șchiop (Tamerlan) asupra lui Baiazid la Ankara (28 iul. 1402), sultanul otoman
murind în captivitate în 1403.
În următorul deceniu, statul otoman s-a aflat în pragul dezintegrării: restrâns
teritorial la nucleul său originar, era sfâșiat de luptele pentru succesiune între fiii lui
Baiazid. Era o șansă nesperată care se oferea Bizanțului și lumii creștine, însă aceasta
a fost irosită. Deși a încercat să exploateze rivalitățile dintre prinții turci, Bizanțului îi
lipseau capacitatea de a se revigora și forța de a îndepărta această amenințare.
În 1413, cu sprijinul lui Manuel al II-lea și al despotului sârb Ștefan Lazarević (1389-
†19 iul. 1427), Mehmed I (1413-1421) a pus capăt interregnului, reușind să-și elimine
rivalii și să restaureze puterea otomană în Anatolia. Domnia acestuia a stat,
neîndoielnic, sub semnul „coexistenței pașnice” cu Bizanțul. Însă această pace fragilă
a fost mult mai profitabilă statului otoman decât Bizanțului, primul primind un
nesperat răgaz spre a-şi reface forţele.
Sub domnia lui Murad al II-lea (1421-1451), statul otoman a redevenit puterea
dominantă în Balcani și în Anatolia; reunificat și consolidat, era capabil să reia
ofensiva împotriva lumii creștine.
În iunie 1422, sultanul și-a adus oștile în fața Constantinopolului, care a înfruntat un
nou asediu (8 iun.-6 sept.1422).
În februarie 1424, statul bizantin a fost obligat să se recunoască, încă o dată, vasal
sultanatului otoman, să reia prestațiile tributare și să restituie cele câteva fortificații
anexate după înfrângerea otomană de la Ankara.
La 29 martie 1430, Tesalonicul era cucerit la capătul unui scurt asalt și supus timp de
trei zile unui jaf înspăimântător.

Într-o încercare disperată de a salva statul, Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448),

noul împărat, a oferit Apusului, pe a cărui mobilizare împotriva turcilor miza, unirea
Bisericilor, provocând grave tensiuni în societatea bizantină. Abandonând politica
tradițională a predecesorilor, dispuși să ofere unirea Bisericilor ca răsplată a unui
efort militar occidental, Ioan al VIII-lea a cedat presiunilor Curiei și a acceptat
termenii impuși de Papalitate. Unirea Bisericilor urma să fie consfinţită de hotărârea
unui Sinod Ecumenic.
Pentru împărat și anturajul lui, alianța cu Papalitatea era unica șansă pentru
supraviețuirea Imperiului; pentru acest obiectiv, împăratul a considerat că niciun
sacrificiu nu era prea mare şi a fost dispus să accepte orice condiții i se impuneau. În
această acţiune, se sprijinea pe un grup de intelectuali latinofili (latinophrones),
partizani ai unirii creștinilor împotriva turcilor. Se împotriveau acestei politici unii
teologi intransigenţi, care considerau că Ortodoxia putea supravieţui chiar și sub

31

jugul otoman, însă se va stinge într-o creștinătate unită dominată de Papă. Compusă
în mare parte din monahi și din membri ai înaltei ierarhii bisericești, această grupare
se sprijinea pe latinofobia care a cuprins poporului bizantin după invazia din 1204.
În Occident, la sfârșitul sec. XIV-începutul sec. XV, Biserica era divizată de Marea
Schismă, care a opus doi sau chiar trei papi. În 1414, conciliul din Konstanz s-a
întrunit pentru a rezolva această criză. Conciliul era dominat de mișcarea
conciliaristă. Ecleziologia conciliaristă, opusă exceselor Papalității de după Reforma
gregoriană, era mai apropiată de cea a bizantinilor. Acesta este cadrul în interiorul
căruia se deschid, în 1431, lucrările conciliului de la Basel. Foarte repede, papa și
conciliul din Basel se află în opoziție într-un punct precis: care este autoritatea
supremă în Biserică? În acest context, problema unirii cu grecii devine un joc al
puterii: cele două puteri care se confruntau ‒ Papa și conciliul ‒ realizau că cine
reuşea să realizeze unirea Bisericilor urma să dobândească un prestigiu substanțial.
Astfel, criza provocată de mișcarea conciliaristă oferă posibilitatea întrunirii unui
conciliu ecumenic.

Bizantinii au acceptat negocierile cu delegații papei Eugeniu al IV-lea (1431-1447).

Papa a promis să trimită un detașament militar pentru apărarea Constantinopolului
în timpul absenței împăratului, să pună la dispoziție ambarcațiuni pentru a
transporta delegația greacă și să finanțeze sejurul grecilor în Italia.
Ierarhia greacă, lipsită de teologi proeminenți, s-a văzut nevoită să consacre în grabă
noi mitropoliți, aleși din rândurile intelectualilor laici sau dintre monahi: Bessarion
(Visarion) a devenit mitropolit de Niceea, profesorul Marcu Eugenikos a fost
hirotonit mitropolit al Efesului și monahul Isidor a devenit mitropolit al Kievului.
În cursul lucrărilor conciliului florentin (1438-1439), aceştia au fost exponenţii
teologiei bizantine în confruntarea cu teologii catolici, deşi reprezentau orientări
foarte diferite.
La 24 noiembrie 1437, numeroasa delegație greacă se îmbarca pe corăbiile papale. În
februarie 1438, dogele Veneției a făcut delegației bizantine o primire fastuoasă. În
martie 1438, delegația greacă ajungea în Ferrara, unde marchizul de Este oferise
cazare gratuită împăratului și însoțitorilor săi. La sosirea în Ferrara, patriarhul
bizantin Iosif al II-lea (1416-†10 iun. 1439) a ținut o alocuțiune în care și-a exprimat
consimțământul pentru desfășurarea sinodului ecumenic în catedrala Sfântul
Gheorghe din Ferrara, a deplâns existența schismelor dintre cele două Biserici și s-a
rugat pentru unire.
Împăratul a cerut amânarea deschiderii sinodului cu patru luni, pentru ca puterile
occidentale să poată trimite delegați la conciliu. Dorea să folosească acest prilej și să
negocieze ajutorul militar atât de mult dorit. Cererea sa de amânare a fost aprobată,
însă, din păcate, puține state și-au trimis delegați la sinod; cei mai mulți dintre
principii apuseni au rămas neutri în conflictul dintre conciliariștii de la Basel și
Papalitate și nu au trimis reprezentați la conciliul de la Ferrara-Florența.
Subiectele care au dominat agenda sinodului erau previzibile:
(1) cea mai recentă diferență dogmatică o constituia doctrina latină a purgatoriului;

32

(2) o altă chestiune litigioasă era reprezentată de împărtășirea cu azimă (Apusul
preferase acest tip de pâine în principal din considerente practice: era mai ușor de
administrat astfel credincioșilor Sfânta Euharistie) sau cu pâine dospită,
(3) adaosul filioque, cea mai importantă diferență dogmatică, și
(4) primatul revendicat de episcopul Romei.
Subiectul care a generat cele mai aprinse dezbateri a fost reprezentat de adaosul
filioque. Marcu Eugenikos considera că aceasta era cauza principală a Schismei și că
toate celelalte chestiuni erau secundare.
În plan secund, s-a discutat despre momentul prefacerii Sfintelor Daruri: potrivit
latinilor, prefacerea intervine în momentul rostirii cuvintelor prin care Mântuitorul a
instituit Taina Sfintei Euharistii; potrivit răsăritenilor, sfințirea Darurilor se produce
în momentul invocării Sfântului Duh (epicleză).

La 9 aprilie 1438, au început lucrările conciliului. Conciliul propriu-zis s-a desfășurat

în două etape:
• aprilie 1438- ianuarie 1439 – etapa ferrareză a conciliului;
• iun.-oct. 1438 – se constituie comisiile experți (câte 10 de fiecare parte) care dezbat
chestiunea purgatoriului;
• 8 oct.-13 dec. 1438 – se desfășoară 13 ședințe plenare pe tema filioque;
• la 10 ianuarie 1439, sinodul a fost transferat la Florența;
• 10 ianuarie – iulie 1439 – etapa florentină a conciliului.
• sf. lunii ian.-februarie 1439 – papa și episcopii sosesc în Florența.
• 2-24 martie – 8 sesiuni pe tema filioque și implicațiile sale trinitare;
• 24 martie-27 mai – se lucrează în comisiile de experți;
• † 10 iun. 1439 – moare patriarhul bizantin Iosif al II-lea și este înmormântat
într-o criptă a bisericii Santa Maria Novella din Florența.
• mai-iulie 1439 – se discută expeditiv despre primat, deosebirile euharistice
și purgatoriu.
• 5 iulie 1439 – se semnează actul unirii (bulla unionis graecorum) – Laetentur
caeli (Să se veselească cerurile). Documentul a fost citit, în latinește, de
cardinalul Giuliano Cesarini și, în grecește, de Bessarion, devenit purtătorul
de cuvânt al „unioniștilor” greci. Unirea a fost semnată pe 5 iulie 1439 de toți
participanții, mai puțin Marcu al Efesului și Isaia de Stavropolis, care au
părăsit Florența în ascuns.
• 6 iulie 1439 – unirea a fost proclamată în mod solemn în biserica Santa
Maria del’Fiore, în timpul celebrării unei liturghii în rit latin. A fost
refuzată propunerea grecilor de a oficia o liturghie bizantină după misa
latină.

S-au desfășurat puține ședințe plenare, partea principală a lucrului s-a făcut în
comisiile de experți; acestea au produs proiectele actelor care au fost apoi discutate,
revizuite și aprobate în ședințele plenare. De pildă, în Laetentur caeli, cele patru

33

secțiuni despre Euharistie, filioque, purgatoriu și primat sunt identice cu cele
pregătite de comisiile de experți, au fost adăugate numai preambulul și concluziile.
Semnăturile nu au fost obținute prin constrângere. Este adevărat că împăratul și
patriarhul au stăruit pentru realizarea unirii, dar a susține că sinodalii greci au fost
constrânși să semneze și că libertatea lor de expresie și acțiune a fost lezată nu poate
fi decât o exagerare. Trebuie spus răspicat că împăratul a permis și anti-unioniștilor
să se exprime, iar Marcu Eugenikos fusese desemnat de basileu, alături de Bessarion
al Niceei, să reprezinte delegația greacă.

Chestiuni de protocol și de precădere

La acest conciliu se constată o evidentă o disimetrie între latini și greci. Aceștia din
urmă s-au aflat într-o poziție mult mai inconfortabilă decât latinii, care i-au tratat cu
superioritate. Două episoade sunt grăitoare.
(1) La Ferrara, patriarhul a refuzat să împlinească o cutumă apuseană – sărutarea
papucului papei –, considerând acest act a fi unul umilitor (Syropoulos) și
argumentând că Apostolii nu sărutau piciorul Sfântului Petru („Sărutau oare
Apostolii piciorul Sfântului Petru?” – întreabă retoric Iosif al II-lea). Patriarhul
bizantin a amenințat cu revenirea imediată la Constantinopol dacă papa insista să se
prosterneze înaintea lui și dacă nu se mulțumea cu o îmbrățișare frățească. În acest
gest se confruntă două ecleziologii. Iritat, papa a cedat, însă a refuzat să facă o
primire oficială solemnă delegației grecești, primind grupuri de episcopi greci în
recepții private.
(2) La deschiderea lucrărilor la Ferrara și apoi la Florența a apărut o nouă dificultate
legată de dispunerea scaunelor: Papa insista să fie poziționat în mijloc, între
delegația latină și cea bizantină; grecii au refuzat categoric, deoarece acest fel de a
proceda ar fi constituit o acceptare a viziunii Bisericii latine despre papă drept cap al
Bisericii, aflându-se deasupra celor două tabere ale creștinătății. În fața împotrivirii
grecilor, papa a acceptat să se afle de partea latinilor, însă așezat pe un scaun mai
înalt decât cel al împăratului bizantin; papa nu a acceptat ca în fața lui să se afle
patriarhul Constantinopolului, ci împăratul Ioan al VIII-lea, dar acestuia i s-a oferit
un scaun mai puțin înalt decât jilțul papei. Omologul papei nu era deci patriarhul
bizantin – care a fost așezat în fața cardinalilor –, ci împăratul, un nou semn al unei
concepții monarhice a papalității. Un alt inconvenient al acestei dispuneri era acela
că unirea va fi considerată de partida grecilor ca o subordonare a autorității
spirituale de către puterea seculară, împăratul fiind acuzat mai apoi că a forțat
delegația grecească să accepte și să semneze documentul unirii.
Aceste chestiuni s-au adăugat chestiunilor legate de găzduirea grecilor: confruntat cu
dificultăţi financiare, papa a întârziat să achite subvențiile la care se obligase, ierarhii
greci au considerat că se exercită astfel presiuni asupra lor spre a ceda, ceea ce a
sporit iritarea membrilor delegației bizantine.

34

Motivul transferului conciliului la Florența

Motivul oficial al acestui transfer a fost izbucnirea epidemiei de ciumă în Ferrara, în

vara anului 1438. Motivul adevărat îl constituia faptul că, deoarece discuțiile se
prelungeau la infinit (grecii erau în Occident de un an), papa nu mai putea finanța
sejurul lor. Neputința papei de a suporta cheltuielile impuse de cazarea grecilor ‒ în
momentul strămutării conciliului, grecii nu primiseră de cinci luni ajutorul financiar
promis de papă ‒ era considerată de bizantini un mijloc de presiune asupra lor, papa
urmărind astfel să-i constrângă să cedeze.
În aceste condiții, familia Medici a făcut papei propunerea de a sponsoriza conciliul
dacă i se făcea onoarea de a fi transferat la Florența. În acest moment al strămutării
conciliului, foarte mulți dintre bizantini erau mâhniți și doreau să revină la
Constantinopol, însă au fost împiedicați de basileu, care nu a permis revenirea lor în
Imperiu înainte de semnarea unirii.

Discuţiile dogmatice

Purgatoriu
Prima tema de pe agenda conciliului a fost învățătura despre purgatoriu. Problema
era de importanță secundară pentru bizantini, însă a fost tratată pe larg în ambele
faze ale conciliului. În actul unirii, secțiunea despre purgatoriu are aceeași întindere
precum aceea despre filioque.
Învățătura despre purgatoriu era cea mai recentă dintre diferențele doctrinare care
separau Occidentul de Răsărit. Inovaţia apăruse în sec al XII-lea, fiind cunoscută
bizantinilor un veac mai târziu, în sec. al XIII-lea, prima lor reacție fiind aceea de
respingere și confuzie. Primul contact al lumii bizantine cu doctrina despre
purgatoriu îl constituie polemica avută în 1235, în mănăstirea Sfântul Nicolae de
Casole din Otranto, de arhiepiscopul Georgios Bardanes din insula Corfu cu
franciscanul Bartolomeu. Învățătura a fost complet străină arhiepiscopului grec, care
a fost forțat să o exprime recurgând la un împrumut neologic (porgatorion).
Arhiepiscopul grec era nedumerit de trei dintre elementele constitutive ale doctrinei:
(1) ideea unui loc/stări intermediare, între rai și iad (ideea unui al „treilea loc”),
(2) ideea unui foc curățitor material,
(3) noțiunea unei suferințe temporare expiatorii. Din punctul său de vedere, învățătura
despre purgatoriu era o formă renăscută a ereziei origeniste a mântuirii universale
(apokatastasis) prin purificare.

În 1254, papa a încercat să impună această doctrină ortodocșilor din Cipru, iar în
1274 era cuprinsă în mărturisirea de credință semnată de împăratul bizantin Mihail al
VIII-lea Paleologul și prezentată participanţilor la conciliul de la Lyon; de asemenea,
învăţătura a fost încorporată în constituția dogmatică a conciliului intitulată Cum
sacrosancta.

35

Învățătura latină despre purgatoriu era destul de bine dezvoltată în 1438-1439.
Argumentația latinilor s-a construit pe distincția scolastică dintre vină și pedeapsa:
dacă vina este expiată imediat după moarte, pedeapsa trebuie să fie suferită în
purgatoriu. Purgatoriul este populat de sufletele celor care au murit penitenți,
căindu-se pentru păcatele lor, fără însă să fi avut timp să împlinească efectiv
penitența cuvenită.
În spatele acestei doctrine se află o concepție legalistă, juridică, potrivit căreia
dreptatea divină ar avea nevoie de o satisfacție, acesta fiind motivul pentru care
sufletele suferă o pedeapsă expiatorie, ca o formă de satisfacție/compensație pentru
păcatele săvârșite. Doctrina despre purgatoriu constituie fundamentul pentru teoria
indulgențelor, indulgențele fiind capabile să reducă pedeapsa suferită în purgatoriu.
În secolul al XV-lea, latinii considerau că învățătura despre purgatoriu este apostolică
și, prin urmare, normativă pentru toată Biserica și o întemeiau pe autoritatea
Scaunului Romei, pe teologia scolastică și pe câteva texte patristice provenind de la
Sfinții Ambrozie și Grigorie cel Mare.
Delegația bizantină a fost somată să ia atitudine, deşi nu exista o reflecţie răsăriteană
îndelungată asupra acestei învăţături latine. Totuşi, episcopii bizantini au ajuns la un
consens şi au dat un răspuns viguros şi eficace.
Învățătura era complet străină tradiției răsăritene: străină teologiei răsăritene era
ideea unui al treilea loc pentru sufletele care fac penitență după moarte, precum și
ideea unui foc curățitor material, însă cel mai important era faptul că învățătura
răsăriteană despre mântuire nu se întemeiază pe o concepție juridică și, prin
urmare, este necunoscută în Răsărit distincția dintre vină și pedeapsă. Desigur,
practica și teologia răsăriteană admit rugăciunea Bisericii pentru răposați,
considerând că legătura dintre membrele Trupului mistic al lui Hristos nu încetează
odată cu moartea fizică, însă nimic nu justifică, din perspectiva răsăriteană,
învățătura despre un al treilea loc/stare.
Secțiunea despre purgatoriu din actul unirii florentine cuprinde învățătura latină
într-o versiune mai vagă. Lipsesc din definiția conciliară două elemente ale acestei
învățături față de care a existat o împotrivire a bizantinilor: ideea de foc material și
ideea de loc/stare intermediată între rai și iad:
„Iarăşi, dacă cei care se pocăiesc cu adevărat şi mor în dragostea lui
Dumnezeu mai înainte de a fi săvârşit roade vrednice de pocăinţă pentru cele
ce au păcătuit ca şi pentru cele ce au omis, sufletele acestora sunt curăţate după
moarte prin pedepse curăţitoare; ca să se uşureze ele de astfel de pedepse, le sunt
folositoare ajutoarele credincioşilor vii, adică jertfele liturgice şi rugăciunile şi
milosteniile şi celelalte fapte de credinţă care se obişnuiesc să se facă de către
credincioşi pentru alţi credincioşi, după rânduielile Bisericii” (Laetentur caeli).

Filioque
Sinodalii au trecut apoi la cea mai importantă diferență doctrinară, principala piatră
de poticnire: adaosul Filioque în Crezul Niceo-Constantinopolitan. Nu se putea vorbi de
o unire a Bisericilor – insista Marcu Eugenikos – decât după ce latinii vor renunța la

36

filioque. Tema devenise deosebit de importantă pentru bizantini mai cu seamă după
conciliul de la Lyon (1274), pentru că latinii încercaseră să-i oblige să introducă
adaosul în Simbol.
Tema a fost abordată atât în cadrul ședințelor desfășurate în Ferrara, cât și în etapa
florentină a conciliului. Dezbaterea a cuprins două aspecte:
(1) legalitatea/ilegalitatea adaosului;
(2) îndreptățirea/neîndreptățirea teologică a adaosului.

(1) Legalitatea/ilegalitatea filioque

Din punctul de vedere bizantin – exprimat de Marcu al Efesului ‒, adaosul era
necanonic, ilegitim, abuziv, de vreme ce Sinodul al III-lea Ecumenic a interzis explicit
orice adăugire, dar și orice fel de amputare a textului Crezului.
Din punctul de vedere latin, filioque nu este un adaos, ci o explicație, o dezvoltare, o
clarificare, o precizare suplimentară; din perspectiva latină, filioque nu presupunea
o schimbare în conținutul Crezului și o modificare a sensului acestuia.
Conform grecilor, deoarece Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) a interzis
modificarea Simbolului credinței, nu este absolut necesar să se discute despre
conținutul învăţăturii, întrucât adaosul este ilegitim.

Câteva puncte de vedere

Punctul de vedere latin este exprimat de Andrei Chrysoberges, un grec „convertit” la
cauza latină, devenit dominican în mănăstirea din Padova și doctor în teologie, care a
susţinut că o dezvoltare a unei exprimări din Crez nu înseamnă o adăugire și că
termenul filioque nu este un adaos, ci o dezvoltare a formulei ex Patre.
Mitropolitul Bessarion a susținut că Filioque este mai mult decât o dezvoltare, pentru că
are implicații în privința învățăturii despre Sfânta Treime și despre relațiile dintre
Persoanele dumnezeiești.
Ludovic de Pirano, un latin, a susținut că Biserica Romei este liberă să schimbe Crezul
pentru a putea face față noilor probleme, fapt care a fost considerat inacceptabil de
către greci.
Mai ponderat, cardinalul Giuliano Cesarini a explicat faptul că Părinții sinodali de la
Efes au dorit să păstreze neatinsă credința de la Niceea, nicidecum termenii în sine, iar
Filioque nu schimbă cu nimic credința; mai mult, Simbolul de la Constantinopol
reprezenta o formă îmbunătățită, adăugită și revizuită a Simbolului de la Niceea, fapt
interzis ‒ susţinea cardinalul ‒ de sinodalii de la Niceea (325). Pentru a proba că a
existat această interdicție, teologul latin a invocat un document atribuit papei Liberiu
(necunoscut grecilor, acest document este recunoscut astăzi drept un apocrif latin).
Marcu al Efesului a subliniat că grecii nu au cunoștință despre vreo interdicție
formulată de sinodalii niceeni de a nu modifica textul Simbolului și că, înaintea
Sinodului al III-lea Ecumenic, nu exista vreo interdicție; mai mult, interdicția de la Efes
se referea în mod special la cuvinte, deoarece interzicerea schimbării credinței nu ar fi
avut nici un sens. Vedem că în această dezbatere nimeni nu convinge pe nimeni; totuși,
pentru prima dată, are loc o adevărată dezbatere pe această temă teologică precisă.

37

(2) Fără a se ajunge la un consens în ce privește legalitatea/ilegalitatea adaosului,
sinodalii au abordat doctrina filioque.
Din punctul de vedere răsăritean, adaosul constituie o erezie, învățătura latină a
dublei purcederi a Duhului Sfânt distruge monarhia Tatălui, introduce două
izvoare sau principii de origine în Dumnezeire, constituie o formă de
subordinațianism.
Din punctul de vedere latin, doctrina dublei purcederi nu implică existența a două
principii în Sfânta Treime. Unioniștii bizantini au aruncat în dezbatere argumentul
consensului Părinților (consensus Patrum): inspirați de Duhul Sfânt, Sfinții Părinți
care au vorbit despre purcederea Duhului Sfânt nu au putut greși vorbind despre
originea Ipostastului Celui care-i asista și inspira. Prin urmare – continuă
argumentația teologilor latini și a unioniștilor bizantini –, trebuie să existe un acord
deplin între Părinții greci și Părinții latini în această privință: exprimările lor, deși
diferite ca formă, trebuie să exprime același adevăr.
Concluzia acestui raţionament nu putea fi decât aceasta: Părinții latini care au
vorbit despre dubla purcedere (ex Patre filioque, ex utraque, a Filio) au exprimat
același adevăr mărturisit de Părinții greci care au vorbit despre purcederea din
Tatăl prin Fiul (ἐκ Πατρὸς διὰ Υἱοῦ), particulele ἐκ (din) și διὰ (prin) fiind în mod
necesar sinonime.
Concluzia – din punctul de vedere latin – nu poate fi decât aceea Filioque este o
învățătură ortodoxă. Se oferă, așadar, formulei dia Yiou o interpretare exclusiv
filioquistă.

Argumentația patristică
Înțelegând faptul că grecii nu pot fi convinși altfel decât prin mărturii patristice
specifice propriei lor tradiții, latinii au adus în centrul atenției un manuscris al
lucrării Împotriva lui Eunomios a Sf. Vasile cel Mare. În cartea a III-a a acestui
tratat polemic se află următoarea frază: „Duhul Sfânt deține rangul al treilea,
fiind al doilea în raport cu Fiul, fiindcă își are ființa de la El (ἐξ αὐτοῦ)”.
Latinii au concluzionat că Sfântul Vasile cel Mare susținuse că Duhul Sfânt
purcede și de la Fiul. Grecii au prezentat un alt manuscris al aceluiași tratat din
textul căruia lipsea exprimarea: „[Duhul] își are ființa de la El (ἐξ αὐτοῦ)
[Fiul]”.
Concluzia ortodocșilor era aceea că versiunea latinilor este contrafăcută, iar
Sfântul Vasile nu putuse afirma că Duhul Sfânt își află obârșia în Fiul. Au fost
căutate cele mai vechi manuscrise – premisa fiind aceea că manuscrisul cel mai
vechi este cel care are cele mai multe șanse să conțină versiunea originală ‒,
pentru a se stabili dacă versiunea latină a fost interpolată sau, dimpotrivă, dacă
versiunea greacă a fost amputată. Se constată, în cele din urmă, că cele mai
vechi manuscrise conțin exprimarea atribuită Sfântului Vasile. Din acest
moment, partida grecilor a fost dezbinată. Această argumentație codicologică a
fost suficientă pentru a-i convinge pe umaniștii greci precum mitropolitul
Bessarion. Revenit la Constantinopol, Bessarion a căutat prin bibliotecile

38

 bizantine manuscrise conţinând această scriere a Sfântului Vasile. Concluzia
cercetării sale a fost aceea că manuscrisele cele mai vechi conțineau exprimarea:
„[Duhul] își are ființa de la El (ἐξ αὐτοῦ) [Fiul]”, în unele chiar era evident că
formula cu pricina fusese răzuită; prin urmare, Bessarion a concluzionat că
grecii se fac vinovați de amputarea textului.
Chestiunea autenticității fragmentului a fost lămurită recent: textul original al
Sfântul Vasile nu conținea exprimarea „[Duhul] își are ființa de la El (ἐξ αὐτοῦ)
[Fiul]”, cercetarea tradiției manuscrise a demonstrat că este vorba despre o
interpolare în text, însă foarte veche.
Interpolarea a avut loc în secolul al VII-lea și s-a datorat monahilor din preajma
Sfântului Maxim Mărturisitorul, refugiați la Roma în timpul crizei monotelite.
Pe atunci, papa ‒ unicul sprijin al adversarilor ereziei monotelite, susținută de
împărații bizantini ‒ era acuzat de erezie de monoteliți din pricina unei
mărturisiri de credință care conținea Filioque. Astfel, pentru a apăra ortodoxia
aliatului lor, pontiful roman, teologii anti-monoteliți au alcătuit florilegii cu
scopul de a demonstra ortodoxia adaosului Filioque. În concluzie, a existat într-
adevăr o interpolare, bizantinii aveau dreptate: fraza nu aparținea Sfântului
Vasile cel Mare și fusese interpolată în scrierea Împotriva lui Eunomios, la mijloc
era un fals, însă nu latinii erau vinovați de falsificare, ci monahii greci din
anturajul Sfântului Maxim, care, cu câteva secole înainte de Marea Schismă, au
operat o asemenea interpolare, apărând ortodoxia papei.

Această argumentație a convins pe mulți dintre bizantini şi delegația greacă s-a

scindat: în timp ce Bessarion al Niceei și Isidor al Kievului s-au lăsat convinși de
argumentele latinilor și au acceptat ortodoxia învăţăturii despre Filioque, Marcu al
Efesului nu a putut fi înduplecat. În cele din urmă, latinii au redactat un text și l-au
convins pe împărat, pe patriarhul Constantinopolului și pe majoritatea ierarhilor
greci să-l aprobe.
Definiția Laetentur caeli a dogmatizat învățătura latină. Se susține explicit că adaosul a
fost unul legal și rațional (licite et rationabilitar symbolo fuisse appositam), ceea ce
implică faptul că este considerat canonic și ortodox. Pentru a respinge acuzația că
filioque implică două principii, în definiție se precizează că Duhul purcede de la Tatăl
și de la Fiul „ca de la un singur principiu şi dintr-o singură suflare” (tanquam ab uno
principio et unica spiratione).

Primatul papei
În mod surprinzător, dezbaterea despre primatul episcopului Romei a fost una mai
puțin pătimașă decât cea despre filioque. Papa era foarte interesat să obțină din partea
conciliului o declarație privind deținerea unei autorități supreme în Biserică întrucât
dorea să înfrângă mișcarea conciliaristă apuseană (conciliul de la Basel îl depusese pe
papă, alegând un antipapă, pe Felix al V-lea).

39

Dacă împăratul bizantin era interesat să obțină un ajutor militar oferind unirea
Bisericilor, papa spera ca acest conciliu ecumenic să-i recunoască o autoritate
supremă în Biserică, ceea ce i-ar fi permis să înăbușe conciliarismul.
Bizantinii nu au fost destul de abili pentru a folosi contextul, care era defavorabil
papei, și a susține mișcarea conciliaristă, nu au obiectat la revendicările papei și la
modul în care fusese formulată puterea papală de canoniștii medievali.
Potrivit definiției Laetentur caeli, papei i se recunoaște „deplina putere” (plena potestas)
în Biserică:
„De asemenea, hotărâm că Sfântul Scaun apostolic şi Arhiereul (Pontiful)
roman deţin primatul în toată lumea; că acest Arhiereu roman este urmaş
(vicar) al Fericitului Petru, corifeul Apostolilor, şi adevăratul locţiitor al lui
Hristos, şi capul întregii Biserici şi că este tatăl şi învăţătorul tuturor creştinilor
şi lui, prin Fericitul Petru, i s-a dat de către Iisus Hristos puterea deplină de a
paşte, de a conduce şi de a guverna Biserica universală după cum se cuprinde în
Sinoadele Ecumenice şi în sfintele canoane.
Pe lângă aceasta, reînnoind şi ordinea păstrată în canoane a celorlalţi venerabili
Patriarhi, (hotărâm) ca Patriarhul Constantinopolului să fie al doilea după
Preasfinţitul Papă al Romei, al treilea să fie cel al Alexandriei, al patrulea să fie
cel al Antiohiei şi al cincilea să fie cel al Ierusalimului, fiind păstrate adică toate
privilegiile şi drepturile”.
Într-un anume sens, era vorba de o recunoaștere a unui primat universal de
jurisdicție (de o recunoaștere a unui primat într-o interpretare maximalistă), deși
ultimele clauze ‒ care fuseseră propuse de bizantini, după cum demonstrează
proiectul actului în limba greacă ‒ încercaseră să impună limite acestui primat,
prevăzându-se, de pildă, că în exercițiul primatului papa nu trebuie să lezeze
drepturile celorlalți patriarhi (formulările erau prea vagi pentru a fi eficiente).

Controversa euharistică. Azimă sau artos?

Mulți dintre polemiștii greci antilatini considerau aceste diferențe ritualice drept un
obstacol în calea unității. Alții însă, precum Theophylaktos al Ohridei (sec. XII), nu
considerau că aceste diferențe ar îndreptăți o schismă; numai practicile care aveau
implicații doctrinare erau considerate periculoase pentru unitatea Bisericii.
Conciliului de la Ferrara-Florența a exprimat același punct de vedere: ambele practici
erau recunoscute drept legitime: „De asemenea, în azimă sau în pâine de grâu
dospită Trupul lui Hristos se preface cu adevărat, iar preoţii trebuie să prefacă
Trupul Domnului în una sau în alta, fiecare potrivit cu obiceiul Bisericii sale, fie
Apuseană, fie Răsăriteană” (Laetentur caeli).
În privința momentului prefacerii Sfintelor Daruri, nu s-a ajuns la un acord: tăcerea
definiției Laetentur caeli este semnificativă în această privință.

40

Consecințe

Sacrificiul bizantin ‒ cedările teologice de la Ferrara-Florenţa ‒ s-a dovedit tardiv,

inutil și contraproductiv: puterile creștine occidentale, care aveau interese antagonice,
nu au oferit Bizanțului un sprijin eficace.
Prestigiul acestuia în comunitatea statelor ortodoxe a fost grav și iremediabil
compromis. În plus, în ceasul ultim al existenței sale, politica unionistă a lui Ioan al
VIII-lea a semănat semințele urii în societatea bizantină, care era atât de dezbinată și
de învrăjbită, încât promotorul unirii a fost obligat să amâne proclamarea ei solemnă
în capitală.
În loc să readucă încrederea în relațiile dintre cele două jumătăți ale lumii creștine,
„unirea” de la Florența a sfâșiat societatea bizantină și a hrănit patima antilatină pe
care ansamblul societății bizantine o simțea începând cu 1204.
Pentru majoritatea opiniei publice bizantine, „unirea” florentină era o apostazie, o
trădare a adevăratei credințe, iar singura alinare rămânea devotamentul strict față
de Ortodoxie; pentru acest segment dominant al societății bizantine, cucerirea
otomană era un „rău mai mic” decât dominația spirituală a Occidentului.
Unirea a fost amenințată odată cu sosirea delegației bizantine în Constantinopol6.
Între timp, papa numise cardinali pe Bessarion și Isidor de Kiev fără să le ceară acordul;
Bessarion, care a aflat această veste când a ajuns la Constantinopol, a fost considerat
de compatrioții lui un trădător care și-a vândut credința pentru un titlu. Isidor al
Kievului a fost aruncat în închisoare odată ajuns la Moscova. Împăratul Ioan al VIII-
lea a aflat, ajungând la Constantinopol, că soția sa murise; deprimat din cauza acestei
vești, a neglijat să ratifice actul unirii florentine.
Toate aceste evenimente au dat poporului impresia că unirea avusese loc sub
presiune, că documentul a fost semnat sub amenințări și că Ortodoxia a fost
sacrificată din rațiuni politice.
În 1440, un unionist ‒ Mitrofan ‒ a fost ales patriarh de Constantinopol, fapt ce a
declanșat revolta anti-unioniștilor, condusă de monahi și de Marcu al Efesului,
secondat și succedat de Scholarios, viitorul prim patriarh sub otomani după căderea
Constantinopolului. Unirea era declarată invalidă.
În 1443, patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului au repudiat unirea și l-au
declarat depus pe patriarhul Mitrofan.
În faţa împotrivirii majorităţii credincioşilor, semnatarii unirii au dezminţit că ar fi
iscălit actul unirii. În august-noiembrie 1445, s-a desfășurat la Constantinopol, în
palatul Xylalas, un sinod care a repudiat unirea florentină; participau ierarhi
bizantini, demnitari, stareți – mitropolitul Macarie al Nicomediei, Ignatie de Târnovo,
mitropolitul Damian al Moldovei, Akakios de Derkos, marele chartophylax
Balsamon, marele eclesiarh Syropoulous, starețul studit Theodotos, şi chiar un teolog
catolic, Bartolomeo Lapacci. La închiderea sinodului, mai mulți sinodali au adresat o

6Grecii au părăsit Florența la 21 iulie 1439, au plecat din Veneția la 19 octombrie și au ajuns la
Constantinopol pe 1 februarie 1440.

41

scrisoare împăratului în care comunicau că resping unirea (al treilea semnatar era
mitropolitul Damian al Moldovei).
În 1451, patriarhul unit Grigore Mammas (1443-1459), confruntându-se cu ostilitatea
unei părți a credincioșilor, a fost nevoit să se refugieze la Roma: scaunul patriarhal a
rămas vacant în ultimii ani ai existenței statului bizantin.

Ultimele speranțe de supraviețuire s-au risipit în urma nimicirii, la Varna (10 nov.
1444), a forțelor cruciate mobilizate de Ioan (Iancu) de Hunedoara (†11 aug. 1456),
voievodul Transilvaniei (1441-1446), și de regele Władysław al III-lea Jagiełło al
Poloniei și Ungariei (rege al Poloniei: 1434-1444, rege al Ungariei: 1440-1444), acesta
din urmă căzut pe câmpul de luptă, alături de predicatorul cruciadei, cardinalul
Giuliano Cesarini.
Totul era pierdut: Peninsula Balcanică intra, aproape în întregime, sub dominaţie
otomană și sentimentul iminentei prăbușiri a Imperiului a pus stăpânire tot mai mult
asupra cugetelor bizantinilor. „Unirea florentină” se dovedise zadarnică,
antiunioniștii și-au văzut confirmate convingerile, iar unioniștii au fost cuprinși de
deznădejde.
Nefericitul basileu Ioan al VIII-lea l-a felicitat pe sultan și i-a trimis daruri cuvenite
învingătorului. În 1446, o campanie otomană devastatoare s-a abătut asupra Tesaliei
și Moreei, despotatul moreot fiind obligat să accepte achitarea unui tribut. Câțiva ani
mai târziu, Murad al II-lea a repurtat o altă victorie asupra aceluiași Ioan Corvin în
câmpia de la Kosovo (Kosovo Polje, 17-19 oct. 1448).
Aflând despre moartea sultanului Murad al II-lea (3 febr. 1451) și urcarea pe tron a
fiului acestuia, Mehmed al II-lea (1444-1446, 1451-1481), lumea bizantină a avut
presentimentul apropiatului sfârșit și și-a amintit de profețiile apocaliptice care
anunțau că prăbușirea statului bizantin va fi unul dintre semnele prevestitoare ale
eshatonului. Îi era hărăzit noului sultan, tenace, impetuos și energic, să împlinească
visul cuceririi Constantinopolului.
În numele salvării Bizanțului aflat în pragul dezastrului, mai vulnerabil ca niciodată,
Constantin al XI-lea Paleologul Dragases, ultimul suveran bizantin (12 mart. 1449-29
mai 1453), urcat pe tron cu acordul sultanului Murad al II-lea, conștient de costuri, a
consimțit la suprema umilință: la 12 decembrie 1452, cardinalul Isidor, fostul
mitropolit al Kievului, unul dintre cei mai înfocați unioniști bizantini, proclama
unirea Bisericilor cu numai câteva luni înainte de intrarea în Constantinopol a
sultanului otoman. În fața acestei demonstrații a unei aparente solidarități creștine,
Mehmed al II-lea a hotărât cucerirea cât mai grabnică a metropolei de pe țărmurile
Bosforului.
În pofida acestei concesii supreme, la strigătul disperat al basileului, care a cerut încă
o dată ajutorul puterilor creștine, Occidentul a rămas indiferent. Bizanțul a fost
abandonat de creștinătatea occidentală, interesele contrare ale puterilor apusene
împiedicând acordarea unui ajutor efectiv.
La 29 mai 1453, după un asediu de aproape două luni, Constantinopolul a fost
„îmbrățișat de turc”; în amurg, sultanul Mehmed al II-lea, care-și câștigase astfel

42

epitetul de Fātiḥ („Cuceritorul”), intra în cetatea cucerită și scăldată în sânge.
Bizanțul dispăruse.

Perspective puternic confesionalizate asupra conciliului florentin. Bilanţ

istoriografic

Pentru majoritatea istoricilor catolici, conciliul de la Florența este un conciliu

ecumenic; în timpul desfășurării conciliului – susțin istoricii catolici – au existat
adevărate întruniri, negocieri și discuții teologice care au condus la semnarea unui
document de unire validă a creștinilor, prin care grecii au renunțat atunci în mod
solemn la schismă. Mai târziu, partida antiunioniștilor greci a contribuit la eșecul
acestei uniri, punând presiuni asupra semnatarilor unirii pentru ca ei să-şi retragă
semnăturile.
Pentru majoritatea istoricilor ortodocși, latinii au profitat de slăbiciunile Imperiului
bizantin, amenințat din toate părțile de Imperiul otoman, turcii aflându-se chiar la
porțile Constantinopolului, pentru a-i obliga pe greci să se supună Papei; împăratul,
care avea nevoie de alianța occidentală, a sacrificat Ortodoxia pe altarul politicii, a
trădat dreapta credinţă din raţiuni de stat și a făcut presiuni asupra mitropoliților
pentru a-i obliga să semneze documentul unirii. Odată ce au scăpat de presiunea
latină, mitropoliții au revenit la Ortodoxie.

ANEXĂ
Decretul de unire Laetentur Caeli, 6 iulie 14397

Eugeniu, episcop, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu pentru o veşnică mărturie. Cu acordul
mult iubitului nostru fiu Ioan Paleologul, ilustrul împărat al romanilor, al reprezentanţilor
venerabilor noştri fraţi, patriarhii şi ceilalţi împuterniciţi ai Bisericii Răsăritene cele ce
urmează.
„Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul!” (Psalmi 95, 11). Căci a fost înlăturat zidul
din mijloc care separa Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană şi a revenit pacea şi
înţelegerea prin piatra din capul unghiului Hristos (Efeseni 2, 20), Care a făcut din cele două
una (Efeseni 2, 14), unind amândoi pereţii prin puternica legătură a dragostei şi a păcii şi
menţinându-i prin afecţiunea unei unităţi veşnice; şi, după acea îndelungată negură a
descurajării şi neagră şi dureroasă ceaţă a unei lungi despărţiri, a strălucit pentru toţi raza
senină a unirii mult dorite.
Să se veselească şi Biserica Mamă, care vede pe fiii ei, până acum despărţiţi unii de alţii, că
revin la unitate şi la pace; şi ea, care mai înainte plângea amarnic din cauza despărţirii lor, să

7Versiune în limba română după Pr. prof. dr. Ştefan ALEXE, „Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)
şi participarea Bisericii Ortodoxe Române”, Ortodoxia, XLI (1989), 4, pp. 26-28; traducere de Marius
TELEA, publicată în: Un patriarh apologet – Ghenadie al II-ea Scholarios, Deva, Editura Emia, 2005, pp. 159-
162.

43

aducă mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu, cu nespusă bucurie, pentru minunata lor
înţelegere.
Să se veselească împreună toţi creştinii din toată lumea şi să se bucure cei numiţi cu numele
lui Hristos împreună cu Biserica Mamă universală.
Căci, iată, Părinţii apuseni şi răsăriteni, după acel timp foarte îndelungat de neînţelegere şi
despărţire, expunându-se la primejdii pe mare şi pe uscat şi învingând toată oboseala, au
venit plini de bucurie şi de zel la acest sfânt sinod ecumenic din dorinţa sfintei uniri şi ca să
restaureze vechea dragoste; şi ei şi-au atins scopul. Căci, după o cercetare lungă şi obositoare,
cu ajutorul Sfântului Duh, au realizat această prea dorită şi prea sfântă unire. Cine ar putea
deci să mulţumească după vrednicie pentru binefacerile lui Dumnezeu? Cine nu ar rămâne
uimit în faţa bogăţiei milostivirilor dumnezeieşti? A cui inimă, fie ea chiar de piatră, nu se va
înmuia de o milostivire dumnezeiască atât de mare? Într-adevăr, aceste lucruri sunt
dumnezeieşti, nu descoperiri ale neputinţei omeneşti, de aceea trebuie să fie primite cu
deosebită evlavie şi întâmpinate cu imne dumnezeieşti.
Ţie laudă, Ţie mărire, Ţie se cuvine mulţumire, Hristoase, izvorul milelor, Care ai dăruit un
bine atât de mare Miresei Tale, Bisericii universale, şi ai arătat în vremea noastră minunile
milei Tale, ca toţi să vestească minunăţiile Tale. Într-adevăr, mare şi dumnezeiesc dar ne-a
dăruit nouă Dumnezeu şi am văzut cu ochii ceea ce mulţi înainte de noi, deşi au dorit, n-au
putut să vadă.
Căci, reunindu-se latinii şi grecii în acest venerabil şi sfânt sinod ecumenic, s-au străduit şi
unii şi alţii cu mare zel ca, împreună cu alte puncte, să fie discutat cu toată grija şi cu o
cercetare asiduă şi acel articol despre dumnezeiasca purcedere a Sfântului Duh.
După ce am adus în faţă mărturii din Dumnezeiasca Scriptură şi foarte multe locuri din
Sfinţii Părinţi răsăriteni şi apuseni, unii spunând că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la
Fiul, iar alţii spunând că purcede de la Tatăl prin Fiul, toţi înţeleg acelaşi lucru exprimat prin
cuvinte diferite, grecii au afirmat că ceea ce spun ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, nu o
zic cu intenţia de a exclude pe Fiul, ci pentru că li se părea lor, spun ei că latinii afirmă că
Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul ca de la două principii şi două suflări, de aceea
s-au abţinut să spună că Sfântul Duh purcede şi pe Tatăl şi Fiul. Iar latinii au afirmat că ei
spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul nu cu intenţia de a nega că Tatăl este izvorul
şi principiul întregii Dumnezeiri, adică al Fiului şi al Sfântului Duh; sau că, dacă Duhul Sfânt
purcede de la Fiul, Fiul nu are (aceasta) de la Tatăl; sau că ei spun că sunt două principii şi
două suflări; ci ca să arate că este un singur principiu şi numai o singură suflare a Sfântului
Duh, după cum au afirmat până acum. Iar pentru că din toate acestea reiese unul şi acelaşi
înţeles al adevărului, în cele din urmă au căzut de acord în acelaşi sens şi în acelaşi spirit şi s-
au înţeles cu sfânta şi lui Dumnezeu plăcută unire câte urmează mai jos.
Aşadar, în numele Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh, având aprobarea
acestui sfânt sinod ecumenic din Florenţa, hotărâm pentru ca acest adevăr de credinţă să fie
crezut şi să fie primit de toţi creştinii şi astfel toţi să mărturisească că Duhul Sfânt este veşnic
de la Tatăl şi Fiul şi că esenţa Lui şi fiinţa subzistentă o are totodată de la Tatăl şi de la Fiul şi
că purcede de la amândoi în mod veşnic ca de la un singur principiu şi dintr-o singură
suflare.
Declarând ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi învăţători, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin
Fiul, duce la aceeaşi înţelegere că prin aceste (cuvinte) se arată că şi Fiul este la fel ca şi Tatăl,
după greci, cauza, iar după latini, principiul existenţei Sfântului Duh. Şi pentru că toate câte
sunt ale Tatălui, Tatăl Însuşi le-a dat Fiului Său, Unul Născut la naştere, în afară de a fi Tată,

44

acest fapt, că Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul Însuşi îl are veşnic de la Tatăl de la Care S-
a şi născut din veşnicie.
Hotărâm iarăşi că explicaţia acelor cuvinte „şi de la Fiul” (Filioque) a fost adăugată la simbol
în mod legal şi raţional pentru a face mai clar adevărul, din cauza unei necesităţi atunci
urgente.
De asemenea, în azimă sau în pâine de grâu dospită Trupul lui Hristos se preface cu
adevărat, iar preoţii trebuie să prefacă Trupul Domnului în una sau în alta, fiecare potrivit cu
obiceiul Bisericii sale, fie Apuseană, fie Răsăriteană.
Iarăşi, dacă cei care se pocăiesc cu adevărat şi mor în dragostea lui Dumnezeu mai înainte de
a fi săvârşit roade vrednice de pocăinţă pentru cele ce au păcătuit, ca şi pentru cele ce au
omis, sufletele acestora sunt curăţate după moarte prin pedepse curăţitoare; ca să se uşureze
ele de astfel de pedepse, le sunt folositoare ajutoarele credincioşilor vii, adică jertfele liturgice
şi rugăciunile şi milosteniile şi celelalte fapte de credinţă care se obişnuiesc să se facă de către
credincioşi pentru alţi credincioşi, după rânduielile Bisericii.
Iar sufletele acelora care după ce au fost botezaţi nu au căzut absolut deloc în întinăciunea
păcatului, ca şi sufletele care, după ce s-au pângărit cu întinăciunea păcatului, au fost
curăţate, fie în trupurile lor, fie după ce au părăsit trupurile, după cum s-a spus mai înainte,
sunt primite îndată în cer şi contemplă în mod clar pe Însuşi Dumnezeu Unul, întreit în
Persoane, aşa cum este, unul mai desăvârşit totuşi decât altul, potrivit cu vrednicia vieţii
fiecăruia.
Că sufletele acelora care mor în starea de păcat de moarte actual sau numai în păcatul
strămoşesc coboară îndată în iad, unde vor fi pedepsite cu pedepse totuşi neegale.
De asemenea, hotărâm că sfântul scaun apostolic şi Arhiereul (Pontiful) roman deţin
primatul în toată lumea; că acest Arhiereu roman este urmaş al Fericitului Petru, corifeul
Apostolilor şi adevăratul locţiitor al lui Hristos şi capul întregii Biserici şi că este tatăl şi
învăţătorul tuturor creştinilor şi lui, prin Fericitul Petru, i s-a dat de către Iisus Hristos
puterea deplină de a paşte, de a conduce şi de a guverna Biserica universală după cum se
conţine în sinoadele ecumenice şi în sfintele canoane.
Pe lângă aceasta, reînnoind şi ordinea păstrată în canoane a celorlalţi venerabili Patriarhi,
(hotărâm) ca Patriarhul Constantinopolului să fie al doilea după Preasfinţitul Papă al Romei,
al treilea să fie cel al Alexandriei, al patrulea să fie cel al Antiohiei şi al cincilea să fie cel al
Ierusalimului, fiind păstrate adică toate privilegiile şi drepturile.
S-a dat în Florenţa în şedinţă sinodală publică ţinută în mod sărbătoresc în biserica cea mare.
În anul Întrupării Domnului 1439, în ziua a şasea a lunii iulie, în anul al nouălea al arhieriei
noastre.

45