CURS NR.

13

COMUNITĂȚILE URBANE

Concepte – cheie:
- diviziunea socială a muncii
- stilul de viată urban
- ecosistemul

1. Premise istorice ale abordării oraşului

Premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării oraşelor au fost şi încă mai sunt
obiect de controversă între oamenii de ştiinţă. Teoria apărării, conform căreia
oraşele antichităţii şi cele ale Evului Mediu au fost construite pentru a efectua
apărarea împotriva migratorilor este susţinută de unii sociologi. Roma, însă, nu a
fost înconjurată de ziduri în perioada sa de înflorire. Max Weber în Etica
protestantă şi spiritul capitalist a acreditat ideea că civilizaţia urbană s-a dezvoltat
cu precădere în Europa occidentală. K. Marx şi F. Engels afirmau că atât oraşul,
cât şi satul au apărut ca urmare a dezvoltării sociale a muncii. Alţi autori
consideră că oraşul a apărut ca un centru politic şi religios şi s-a edificat prin
înlocuirea structurii sociale bazată pe rudenie cu sistemul organizării legislative.
Cei mai mulţi sociologi se referă la apariţia oraşului ca urmare a dezvoltării
comerţului şi activităţilor neagricole. Alţi cercetători susţin teoria conform căreia
oraşele au apărut în zone de mare întindere agricolă. Exemplu cel mai des invocat
în această direcţie este Ierihon, din Palestina, şi în care irigaţiile şi distribuirea apei

1
prin canale a cunoscut un nivel tehnic înalt. Există, totuşi, opinii care contrazic
definirea Ierihonului ca oraş, de vreme ce economia era preponderent agricolă.
În general, s-a aceptat că primele oraşe au apărut în Mesopotamia (actualul
Irak), puţin după anul 3500 î.e.n., urmate apoi de cele situate pe Valea Nilului
(Egipt), Valea Indului (Pakistan) şi pe Valea Hoang-Ho (China).
Cea mai interesantă şi mai complexă formă de aşezare antică este polis-ul
grecesc, care se întâlneşte şi pe ţărmul Mării Negre. Într-o primă fază, acesta nu
adăpostea decât o pătură aristocratică, o elită politică, culturală şi economică,
lăsând în afara zidurilor lucrătorii pământului. În Imperiul Roman, inclusiv în
Dacia latinizată formele de organizare urbană care s-au impus au fost colonia,
municipium, civitas, vicus.
Din civilizaţia mediteraneană sunt cunoscute numeroase oraşe, între care Troia,
al cărei amplasament a fost descoperit în urma săpăturilor făcute cu acest prilej au
fost găsite mai multe oraşe suprapuse, între care Troia din vremea lui Homer nu s-a
dovedit a fi cea mai veche. Alte oraşe vechi: Teba, Memphis, Babilon, Atena,
Sparta ş.a. au marcat epoci de glorie la timpul lor.
În Evul mediu se poate vorbi de urban din momentul în care începe să se
circule cu uşurinţă. În Europa, în general, oraşele s-au născut târziu, migraţiile
popoarelor constituind o piedică, iar în Europa nordică oraşele s-au ivit cu şi mai
mare întârziere. Ele s-au dezvoltat treptat, iar această creştere a apărut într-o ordine
naturală.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea însă, totul s-a schimbat. Faţă de
oraşele care s-au ivit brusc, mai ales în America, a început să se vorbească despre
oraşe-ciuperci, termen care a dobândit o largă circulaţie. Oraşele noi, ca şi noile
cartiere ale vechilor oraşe s-au înmulţit într-un ritm vertiginos şi abia atunci a
devenit cu adevărat actual fenomenul urban.
2. Definirea oraşului
2
 În lucrarea Principles of Rural-Urban Sociology, Pitirim Sorokin şi Carl
Zimmerman enumera criteriile de diferenţiere dintre urban şi rural astfel:
- criteriul ocupaţional (ocupaţiile agricole în comunităţile rurale
şi ocupaţiile non-agricole în mediul urban);
- criteriul relaţional (în comunităţile rurale, relaţia cu mediul
este nemijlocită şi continuă; în comunităţile urbane această
relaţie este caracterizată prin distanţă şi izolare);
- criteriul demografic (densitate şi mărime: densitatea populaţiei este
mai mică în comunităţile rurale şi mai mare în comunităţile urbane);
- criteriul omogenităţii (comunitatea rurală e mai omogenă,
comunitatea urbană e mai diferenţiată);
- criteriul stratificării (stratificare mai redusă în comunităţile rurale şi
mai accentuată în comunităţile urbane);
- criteriul componenţei (populaţie autohtonă dominantă în
comunităţile rurale şi populaţie neautohtonă dominantă în comunităţile
urbane);
- criteriul interacţiunii (interacţiune nemijlocită - face to face –
în comunităţile rurale şi „anonimă" în comunităţile urbane).
F. Tonnies a generat o teorie a comunităţii (Gemeinschaft), diferită de
teoria societăţii (Gesellschaft). Gemeinschaft, în limbajul sociologiei rurale
moderne şi în conformitate cu categoriile lui Tonnies, reprezintă o comunitate
primară, agro-rurală, întemeiată pe familie, pe religie şi obiceiuri, pe autoconsum
şi cultură orală. Gesellschaft,pe de cealaltă parte, în limbajul sociologiei urbane
moderne, reprezintă o societate evoluată, industrial-urbană, întemeiată pe stat,
pe autonomia morală a individului şi pe lege, pe comerţ şi pe cultură scrisă.
Comunitatea urbană – oraşul, a apărut din diviziunea socială a muncii. Cei
mai mulţi cercetători consideră că elementul esenţial al definiţiei oraşului trebuie
3
să se refere la activităţile din interiorul oraşelor. Richtofen înţelege prin oraş “o
grupare de mijloace de existenţă normală care constau în concentrarea formelor de
lucru care nu sunt consacrate cultivării plantelor, ci în primul rând în industrie şi
comerţ”. M. Aurousseau se străduieşte să enumere toate activităţile ce
caracterizează un oraş, arătând că aici: se transportă, se prelucrează, se cumpără
sau se vând materiile prime venite din alte părţi, se face educaţie, se conduc
întreprinderile de stat sau pur şi simplu se locuieşte.
Enumerarea activităţilor specifice oraşului este atât de complicată încât
aceasta riscă să rămână incompletă, unii autori limitându-se tocmai de aceea la
excluderea celor agricole.
Alţi autori au luat alte criterii în seamă în strădania lor de a defini oraşul.
Astfel, J. Brunhes şi P. Deffontaines au reţinut un singur element: modul de viaţă.
“Oraşul, spun ei, există ori de câte ori majoritatea locuitorilor îşi utilizează cea mai
mare parte a timpului în interiorul aglomeraţiei”.
Cercetătorii suedezi H. W. Ahlmann şi W. William-Olson definesc oraşul ca
o aglomeraţie caracterizată printr-o diferenţiere internă. Oraşul încetează de a mai
exista atunci când toţi locuitorii au aceeaşi ocupaţie. Criteriul acesta permite
excluderea oraşelor agricole, dar în jurul marilor oraşe s-au construit oraşele-
dormitor, în care oamenii nu se diferenţiază de loc prin ocupaţiile lor şi cărora
totuşi nu li se poate nega numele de oraşe. Nu li se poate nega această calitate
deoarece oamenii trăiesc aici la fel ca şi locuitorii marelui oraş vecin; ei au aceleaşi
preocupări, aceleaşi distracţii, lucrează uneori în aceleaşi întreprinderi.
Alţi cercetări iau în calcul criteriul numeric. În Franţa mult timp a fost
considerat oraş o aglomeraţie de peste 2000 de locuitori. Cifra minimă de 2000 de
locuitori a fost recomandată în anul 1887, şi, fără a admite întotdeauna aceeaşi
cifră, numeroase ţări au acceptat aceleşi principiu al pragului stabilit prin numărul
populaţiei. La fel ca în Franţa, în Argentina şi Portugalia s-a considerat ca fiind
4
oraş orice aglomeraţie de la 2000 de locuitori în sus. Statele Unite şi Thailanda au
ridicat această cifră la 2500, Spania şi Grecia la 10.000.
Ph. Pinchemel defineşte oraşul ca o „comunitate de bărbaţi şi femei legaţi
unii de alţii prin aceeaşi rezidenţă într-un punct al suprafeţei globului şi care sunt
solidari prin aceleaşi legi, trebuinţe de muncă, locuire şi timp liber”. Oraşul este
rezultatul unui surplus de civilizaţie, simbolul controlului uman asupra datelor
naturale, al exploatării raţionale a mediului prin organizare, administraţie şi
investiţie. În acelaşi timp, oraşul este focarul unde converg oameni, capitaluri şi
tehnologii şi răscruce, loc de contact între categorii complementare, cum ar fi
clienţii şi vânzătorii, conducătorii şi conduşii, magiştrii şi discipolii, oraşul
înseamnă folosirea raţională a posibilităţilor umane şi, totodată, mediul confortului.
Trebuie reţinut că definiţia oraşului nu poate fi aceeaşi pentru toate timpurile
şi pentru toate ţările. Cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut este să plasăm
oraşele în mediul lor, pentru a le putea cerceta, să le grupăm în funcţie de
civilizaţiile cărora le aparţin şi să analizăm problemele lor comune. Pentru că, mai
mult decât o aglomerare umană, oraşul este un complex de aşteptări şi sentimente
organizate în aria urbană, o construcţie artificială, abiotică, implicată totuşi în
procesele vitale ale oamenilor care o populează.
3. Cadrul conceptual. Tipologii
Orice analiză a fenomenelor urbane, consideră sociologul român Dorel
Abraham, trebuie să se refere, într-un fel oarecare, la problemele definirii şi
delimitării graniţelor oraşelor. Interesul faţă de aceste aspecte nu este numai
formal, de identificare riguroasă a unităţii de observaţie, ci şi practic, deoarece
concluziile care se obţin depind de modul în care oraşele sunt definite şi de
metodologia folosită pentru a le delimita „frontierele”.
Statisticile oficiale disponibile pentru cele mai multe ţări se referă la una
dintre următoarele trei tipuri de organizare urbană: oraş, zonă metropolitană şi
5
aglomerare sau aglomeraţie urbană (zona metropolitană este foarte asemănătoare
cu aglomerarea urbană, cu precizarea că prima este desemnată în special ca unitate
administrativă, acoperind uneori şi anumite zone rurale din punctul de vedere al
caracteristicilor populaţiei). Când se vorbeşte despre oraş pentru a reprezenta o
aglomerare urbană, mărimea acesteia este în general subestimată. Aglomerarea
urbană este definită ca o zonă cu concentrare de populaţie care include de regulă,
un oraş central şi localităţile înconjurătoare urbanizate. Termenii de aglomerare
urbană şi zonă metropolitană sunt utilizaţi interşanjabil. O mare aglomerare poate
cuprinde câteva oraşe sau comune în graniţele suburbane.
În România, în mediul urban sunt incluse, ca unităţi administraţiv-teritoriale,
municipiile şi oraşele. În general, oraşul este definit ca fiind centrul de populaţie
mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-
gospodăresc. Conform prevederilor legislative, oraşele care au un număr mai
mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi
cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi
organizate ca municipii.
Sociologii propun definitii ale orasului care pot fi grupate, în esenţă, în
următoarele categorii: a) definiţii ale oraşului din perspectiva ecologiei sau
neoecologiei urbane, b) definiţii ale oraşului din punctul de vedere al modului de
viaţă urban sau/şi al imaginii pe care oamenii şi-o formează despre oraş şi c)
definiţii ale oraşului din perspectiva structurii sociale, a relaţiilor sociale sau a
„spaţiului social”.
Definirea oraşului din perspectivă ecologică a fost oferită cu precădere de
reprezentanţii Şcolii de la Chicago şi discipolii lor. Modelul explicativ al ecologiei
urbane dezvoltate de reprezentanţii acestei şcoli (în principal de Park, McKenzie şi
Burgess) se bazează pe evidenţierea relaţiilor dintre cadrul fizic al oraşului
(environment) şi comportamentul uman (înţeles atât din punct de vedere biologic
6
cât şi sociologic, dar determinat biogenetic). Oraşul este, din această perspectivă,
rezultatul procesului de adaptare a omului şi mediului său. Acest proces, respectiv,
competiţia care conduce la organizarea spaţiului, este determinat de factori
biogenetici sau de factori culturali – respectiv de relaţiile de cooperare.
Dezvoltarea organizării spaţiale în centrul căruia se află pattern-urile de utilizare a
terenului este guvernată de lupta pentru existenţă a organismelor vii. Astfel,
McKenzie apreciază că lupta pentru ocuparea unei poziţii în spaţiul social este
determinată de fenomenele de „invazie”, „competiţie”, „succesiune” şi
„acomodare”. Aplicând această concepţie, Burgess ajunge la concluzia că
organizarea spaţială a unui oraş bine constituit prezintă – în mod ideal – 5 zone
concentrice, care pleacă de la centrul oraşului: nucleul urban central (centrul de
afaceri); zona de tranziţie care-l înconjoară, care înglobează centre de industrii
uşoare şi de afaceri; zona ocupată de muncitorii industriali care au reuşit să scape
din zona de tranziţie aflată în deterioarare; zona rezidenţială, cu clădiri
unifamiliale unde locuiesc păturile înstărite şi zona de navetă care le înconjoară pe
toate, respectiv, zona de navetă (suburbană sau a oraşelor-satelit) aflată la o
distanţă de 30–60 minute de nucleul central de afaceri. În baza acestui model, sunt
explicate diferenţierea spaţială produsă prin competiţie, succesiune etc. în
interiorul oraşului precum şi fenomenele de patologie socială.
După al doilea război mondial, accentul este pus pe analiza
interdependenţelor funcţionale manifestate la nivelul relaţiilor şi proceselor de
organizare a spaţiului, precum şi pe rolul dezvoltării tehnologice în acest proces.
Astfel oraşul este definit ca organizare a spaţiului în funcţie de anumite
principii (interdependenţa, funcţia-cheie, diferenţierea, dominaţia şi
izomorfismul). Accentul în definirea oraşului cade de această dată nu pe conflict
sau competiţie, ci pe organizare, pe aspectele de cooperare şi adaptare a
comunităţilor la exigenţele unui mediu în continuă schimbare. Conform lui A.
7
Hawley, paradigma ecologică sociologică, sau ecologia sociologica umană
(Sociological Human Ecology), cum i se mai spune, utilizată în caracterizarea
oraşului are trei componente esenţiale: ecosistemul, populaţia şi „environmentul”
(mediul).
Adaptarea înseamnă stabilirea unei relaţii viabile, care tinde spre echilibru,
între cele trei componente în care enviromentul pune problema adaptării, populaţia
constituie elementul vital, iar ecosistemul este mecanismul adaptativ, răspunsul
populaţiei la necesitatea menţinerii unei relaţii functionale.
Evoluţia şi dezvoltarea oraşului se fac în funcţie de capacitatea sistemului de
a creşte şi a prelua noile elemente care apar (oameni, tehnologie, informaţie etc.).
Prin urmare, interacţiunea environment – populaţie – sistem social se manifestă
atât ca adaptare cât şi ca proces de dezvoltare. Hawley consideră oraşul o „unitate
teritorială permanentă, relativ dens locuită şi definită administrativ, ai cărei
rezidenţi îşi câştigă existenţa în primul rând prin specializarea într-o serie de
activităţi neagricole”. El precizează că la aceste elemente trebuie adăugate relaţiile
de „interdependenţă” şi „organizare” care au loc în cadrul respectivei aşezări.
Definirea oraşului ca mod de viaţă se bazează, în esenţă, pe analiza
activităţilor umane din urban şi a imaginilor pe care şi le formează indivizii despre
oraşe şi viaţa urbană. Majoritatea sociologilor urbani, inclusiv diferiţi reprezentanţi
ai Şcolii de la Chicago, au înţeles că oraşul înseamnă mai mult decât un proces de
adaptare a oamenilor la mediul înconjurător în anumite condiţii de densitate. Chiar
R. E. Park, unul dintre fondatorii ecologiei urbane, aprecia că oraşul este „... o
stare a minţii, un corp de obieceiuri si tradiţii, de atitudini organizate şi sentimente
care sunt implicate în aceste obiceiuri şi sunt transmise prin tradiţie. Oraşul nu
este, cu alte cuvinte, un simplu mecanism fizic şi o construcţie artificială. El este
implicat în procesele vitale ale oamenilor care-l compun”. Louis Wirth, un discipol

8
al Şcolii de la Chicago, este cel care a definit în mod expres oraşul prin modul său
de viaţă.
Concepţia sociologică modernă asupra oraşelor din perspectiva „modului de
viaţă” pleacă de la studiul lui Louis Wirth (1938) Urbanism as a Way of Life,
considerat de acum clasic în sociologia urbană. Definind oraşul ca o comunitate
permanentă relativ largă, caracterizată printr-o mare densitate şi eterogenitate,
Wirth determină o structură socială în care relaţiile de grup, primare, au fost
înlocuite cu altele, de tip nou, bazate în esenţă pe contacte secundare, devenite
impersonale, fragmentare, superficiale, tranzitorii şi adesea devastatoare în raport
cu natura.
Principalele sale constatări sociologice derivă din cele trei caracteristici care
definesc oraşul. Ca dimensiune, cu cât este mai mare oraşul, cu atât creşte
evantaiul variaţiilor individuale şi al diferenţierii sociale, ceea ce conduce la
slăbirea legăturilor comunitare şi la înlocuirea lor cu altele formale. Acestea
multiplică interacţiunile sau contactele sociale care sunt impersonale, superficiale,
tranzitorii şi segmentare, având ca efect caracterul „schizoid” al personalităţii
umane. Densitatea mare impulsionează diferenţierea internă deoarece, paradoxal,
cu cât apropierea fizică este mai mare, cu atât contactele sociale sunt mai formale,
în sensul că de cele mai multe ori nu are loc decât o „angajare” parţială, strict
necesară. Aceasta conduce la „relativism” şi „secularizare” în planul relaţiilor
comunitare. La rândul său, coabitarea fără posibilităţi reale de extindere are efecte
în planul agresivităţii.
Eterogenitatea socială a mediului urban generată de creşterea mobilităţii
sociale, diversificarea activităţii publice şi a vieţii politice provoacă degradarea
personalităţii umane, ceea ce explică, în parte, proliferarea crimei, sinuciderilor,
corupţiei, „nebuniei” din marile oraşe. Datorită noilor relaţii care se stabilesc între
oameni, locuitorii oraşului devin la rândul lor din ce în ce mai anonimi, izolaţi,
9
relativişti, raţionali şi sofisticaţi, ceea ce-i face tot mai depersonalizaţi şi atomizaţi.
În acelaşi timp, apar susceptibili de a fi modelaţi sub impactul sistemului
informaţiilor de masă şi al mişcărilor sociale.
Desigur, aspectele amintite, întâlnite în teoria lui Wirth şi valabile pentru
oraşele americane din acea perioadă, nu pot fi generalizate nici măcar pentru toate
oraşele industriale capitaliste şi cu atât mai puţin pentru cele precapitaliste sau cele
de tip postindustrial.
Dinamica urbană a ultimelor decenii, precum şi faptul că în societatea
modernă tipurile de aşezări umane (mai ales cele urbane) s-au diversificat, au
determinat apariţia a numeroase studii şi cercetări menite să completeze şi să
reconsidere teoria lui Wirth. În general, în literatura de specialitate s-au impus ca
probleme decurgând din reformularea teoriei lui Wirth: necesitatea distincţiei
dintre oraşul ca nucleu central şi împrejurimile sale, dintre ceea ce se cheamă
urbanism şi suburbanism ca moduri de viaţă; explicarea modului de viaţă urban şi
prin alte variabile, cum sunt: condiţia economică, caracteristicile culturale, ciclul
de viaţă, instabilitatea rezidenţială, participarea politică; modul de locuire etc.;
aprecierea rolului (mai redus) al factorilor fizici în explicarea modului de viaţă. De
altfel, în societatea modernă, viaţa omului este modelată mai cu seamă de
economie, cultură, de structura socială şi politică şi mai puţin de cadrul natural.
Relaţia omului cu natura tinde să devină indirectă, difuză şi adesea chiar lipsită de
relevanţă.
Desigur, oraşul nu poate fi caracterizat în toată complexitatea sa prin astfel
de imagini globale, oricât ar fi ele de relevante. Cu atât mai puţin poate fi explicată
dezvoltarea mediului urban prin efectele acestui proces asupra comportamentului
uman.
Definirea oraşului ca spaţiu social, sau „producţie socială a spaţiului”
presupune înţelegerea acestuia ca „proiecţie a societăţii pe sol”. Oraşul nu
10
constituie o masă nediferenţiată şi nici o colecţie întâmplătoare de clădiri şi
oameni. În structura rezidenţială a oraşului este reflectat un „mozaic al lumii
sociale”. Cu timpul, fiecare sector şi cartier al oraşului împrumută ceva din
caracterul şi calităţile locuitorilor săi. Diferenţierea rezidenţială a populaţiei urbane
are loc în diferite moduri. Cercetătorii preciază că în oraşele occidentale, aproape
orice criteriu care poate fi folosit pentru diferenţierea între indivizi şi grupuri poate
deveni element de bază pentru separarea lor în spaţiul urban. Procesul de
diferenţiere poate fi realizat forţat sau printr-o apropiere voluntară, ca o apărare
împotriva modului de locuire unifamilial sau ca o „salvare” de la persecuţie şi
discriminare. De asemenea, piaţa muncii are şi ea un rol important în această
segregare. De fapt, diferenţierea rezidenţială şi segregarea apar ca trăsături de bază
ale oraşului de-a lungul timpului. Cercetarea şi fundamentarea teoretică a
diferenţelor rezidenţiale şi sociale care intervin în cadrul spaţiului urban au fost
realizate într-o primă etapă de către reprezentanţii Şcolii de la Chicago dintr-o
perspectivă ecologică. Dinamica oraşelor din ultimele decenii a accentuat sau a
creeat diferenţe specifice în compoziţia spaţiului social urban. Astfel, tendinţa de
migrare a populaţiei înstărite din ţările capitaliste dezvoltate dinspre centrul
oraşului spre suburbii conduce la „repartiţia” categoriilor de populaţie favorizate
prin venit şi profesie în zone care asigură un standard înalt de viaţă, pe când
păturile sociale defavorizate sunt împinse fie spre centrul oraşului, cum este cazul
minorităţilor şi grupurilor etnice, fie în zonele periferice, unde costurile locuirii
sunt mai ieftine. Prin urmare, stratificarea socială, tradusă excesiv la nivelul
spaţiului urban, accentuează inegalitatea socială şi ameninţă echilibrul uman,
conducând la declinul „vecinătăţii” şi creând nenumărate probleme sociale şi
economice, înrăutăţind „calitatea vieţii” unor categorii de populaţie. În plus,
fenomenele de stratificare şi creştere a inegalităţii sociale se însoţesc uneori cu
fenomene de desocializare, aceste aspecte fiind caracteristice suburbiilor de tip
11
bidonville, unde relaţiile între membri grupurilor se reduc adesea la cele de la
locurile de muncă, fiind dominate deci de natura raporturilor între diferiţi agenţi de
producţie. În aceste condiţii, factorii principali ai modului de viaţă urban, ca de
altfel şi anumite fenomene sociale care apar în mediul urban, sunt în strânsă
legătură cu inegalitatea repartiţiei veniturilor, inegalitatea posibilităţilor de acces la
instrucţie şi cultură, ierarhia statusurilor sociale. În esenţă, oraşul este definit ca
proces social în care structura socială a omului reprezintă relaţiile sociale în spaţiul
urban.
Majoritatea oraşelor de tip ,,occidental” nu se pot sustrage acestui proces, el
afectând la fel de puternic şi unele oraşe din „Lumea a treia”. Astfel, cercetătorii
fenomenului urban din ţările Americii Latine apreciază că o problemă-cheie a
urbanismului latino-american este stratificarea socială şi că nu exisă o teorie a
urbanizării sau a urbanismului care să poată explica la fel, atât evoluţia oraşelor în
S.U.A. cât şi cazul Americii Latine .
4. Definiţia funcţiei urbane. Clasificarea acestora
Funcţia este profesiunea exercitată de oraş, este însăşi raţiunea sa de a fi,
este forma sub care este privită din exterior.
Termenul de funcţie a fost împrumutat din fiziologie, oraşele fiind
comparate cu un organ; el a fost introdus de F. Ratzel în 1891 şi preluat apoi de toţi
cercetătorii oraşului. Este vorba de activităţile oraşului ca organ care exercită o
funcţie într-un ansamblu.
Chauncy D. Harris distingea: 1. oraşe miniere; 2. oraşe industriale; 3. oraşe
comerciale; 4. centre de comunicaţie; 5. oraşe universitare; 6. capitale; 7. oraşe de
recreere; 8. oraşe cu funcţii diverse.
Gabriele Schwartz clasifică funcţiile urbane în patru categorii: 1. funcţii
politice; 2. funcţii culturale; 3. funcţii economice (târguri, centre de comunicaţie,
centre comerciale, centre industriale); 4. capitale. La toate acestea se mai poate
12
adăuga funcţia militară care astăzi nu mai are o valoare deosebită, dar ea a stat la
originea marilor oraşe. Aceste funcţii se suprapun mai mult sau mai puţin,
important în cercetarea oraşelor fiind determinarea funcţiei dominante. Singura
posibilitate de a stabili ponderea diverselor funcţii, consideră sociologii oraşului,
constă în compararea valorică a numărului de locuitori utilizaţi în aceste funcţii.
Un oraş industrial, de exemplu, este un oraş în care cea mai mare parte a populaţiei
active este ocupată în industrie, la fel va fi în cazul oraşelor comerciale,
administrative, turistice etc.
Cu toate acestera, rareori se întâmplă ca pe lîngă funcţia principală să nu se
dezvolte şi altă funcţie auxiliară. La Oxford, de exemplu, funcţia universitară a fost
dublată de o funcţie industrială etc.
1. Funcţia militară a oraşului
Majoritatea centrelor urbane antice s-au născut din necesităţi de apărare,
politice sau religioase, dezvoltând paralel şi necesităţile economice. Nevoia de
apărare a oamenilor se resimte în însuşi modul de organizare a aşezărilor, pe locuri
mai înalte sau mai ascunse. Această funcţie nu mai are astăzi raţiunea de a exista,
însă ea a stat la originea multor oraşe actuale. Numeroase oraşe au fost create în
scopuri militare. Oraşele pre-elenice, precum Micene, castelul medieval întărit,
unde se refugiau ţăranii din împrejurimi, au fost deseori leagănul unor oraşe. În
regiunile colonizate au fost construite oraşe-fortăreţe pentru administrare, dar şi
pentru supravegherea şi apărarea ţării. De asemenea, coloniile romane aparţineau
acestui tip; ele supravegheau graniţele imperiului şi au constituit nucleele în jurul
cărora s-au cristalizat oraşele.
2. Funcţia comercială
Apare deseori ca funcţie dominantă: nu se poate concepe un oraş care să nu
exercite un comerţ oarecare în afara lui

13
 Există oraşe care s-au născut din necesităţi comerciale, cum sunt târgurile unde
ţăranii au venit să-şi vândă produsele lor, porturile în care se acumulează mărfuri
aduse de peste mări. Dar chiar oraşele unde comerţul poate să nu fie activitatea
dominantă, oraşele industriale, centrele administrative, devin repede oraşe
comerciale, pentru comoditatea sau pentru creşterea nivelului de trai al locuitorilor.
Târgurile locale sunt fără îndoială primele forme ale vieţii urbane; din clipa în
care oamenii încetează să mai trăiască izolaţi şi pot concepe practicarea unor
raporturi paşnice, ei simt nevoia de a face schimburi pentru a-şi îmbunătăţi
condiţiile de viaţă. Prin aceste schimburi, oamenii depăşesc cercul îngust din care
fac parte. Economia sătească a evului mediu nu putea fi pe de-a-ntregul închisă:
anumite prestaţii feudale se plăteau în bani şi în consecinţă unele produse trebuiau
comercializate.
România se remarcă datorită poziţiei geografice, la răscrucea unor
importante drumuri de largă circulaţie: Dunărea a avut şi ea un rol deosebit, fiind
una din căile europene cele mai active, atât sub raportul circulaţiei, cât mai ales al
legăturilor politice dintre state. Pe acest fond, într-un cadru geografic cu trăsături
distincte, s-a dezvoltat continuu o viaţă materială şi spirituală autohtonă. În acest
context au apărut centre de schimb şi de târg, de popasuri sau de apărare, dintre
care unele au disparut, iar altele au progresat continuu sub formă de oraşe până azi.
Văile largi ale coroanei muntoase au permis popularea din timpuri stravechi, iar la
intrarea sau ieşirea drumurilor din munţi, la pasurile de culme, au apărut “centre de
supraveghere” de apărare, de vamă, situaţii care au generat multe din oraşele de azi
– oraşe “dublete”(oraşele târguri dublete sunt generate de funcţiile de schimb şi de
tranzit, cum sunt oraşele influenţate de poziţia lor faţă de Carpaţi; ex. Drobeta-
Turnu Severin – Orşova, Târgu Jiu – Haţeg), oraşe “poartă”. Câmpiile oferă
terenuri fertile, ceea ce creează astfel premise economice de importanţă deosebită
pentru orice categorie de oraş. Dealurile şi regiunile subcarpatice, bogate în resurse
14
ale subsolului, constituie zona de intensă concentrare a populaţiei, fiind atrasă de
exploatarea şi prelucrarea materiilor prime, de efectuarea schimburilor, de
pitorescul regiunii. Se adaugă zona litorală şi Valea Dunării care prin poziţia şi
importanţa lor în viaţa poporului român au favorizat apariţia, suprapunerea şi
succesiunea celor mai variate tipuri de centre urbane.
3. Funcţia industrială a oraşului
Evoluţia industriei este aceea care duce la formarea oraşelor, deoarece
industria tinde la concentrare. Meşteşugarii consideră la un moment dat că este
nevoie să se grupeze pentru a-şi procura mai uşor materia primă, care poate să nu
se găsească în zona respectivă. Maşinile au constituit, la rândul lor, unul din
principalele motive ale concentrării umane, astfel apărând atelierele care au animat
târgurile, acestea devenind astfel mici oraşe. Dar dacă industria duce la formarea
oraşelor, la rândul său, oraşul contribuie la dezvoltarea industriei.
a) Oraşele miniere
Sunt singurele care se supun unor condiţii imperioase de localizare: mina, de
cele mai multe ori, stă chiar la originile oraşului. Aici, concentrarea urbană este de
la început indispensabilă. Minele de minereuri preţioase sunt acelea care
concentrează cel mai rapid oamenii, în funcţie de beneficiile realizate.
b) Oraşele industriei prelucrătoare
Funcţia industrială a oraşului există ca atare în condiţiile în care oraşul nu-şi
produce doar strictul său necesar, ci produce şi pentru exterior. Industria apare în
numeroase cazuri ca o concesinţă a comerţului (cu materii prime), dar ea se
dezvoltă şi în mod autonom. Pe vremuri, mănăstirile erau deseori mici centre
industriale, iar aceste centre au constituit puncte de plecare pentru oraşe. De cele
mai multe ori, funcţia industrială a oraşelor este dată de vecinătatea faţă de
materiile prime. Este clasic exemplul oraşelor cu industria postavurilor care se
sprijineau pe oieritul din regiunile Reims, Sedan. Minele de fier au atras o industrie
15
siderurgică prin care s-au populat oraşele din văile Loirei. Vecinătatea materiilor
prime nu este întotdeauna necesară. Este suficient ca oraşul să primească fără
dificultate aceste materii prime. Unele materii prime au străbătut trasee imense
înainte de a ajunge la centrele de prelucrare; nichelul canadian, de exemplu, era
rafinat în Norvegia, iar pieile oilor din Argentina erau trimise pentru prelucrare la
Mazamet, în Franţa. Asistăm deseori la o diviziune a muncii. Materia primă suferă
o primă prelucrare pe loc; localizarea oraşului unde se desăvârşeşte transformarea
este în acest caz prea puţin importantă. Fierul suedez ajungea în Franţa sub formă
de fontă, iar oţelul din Lorena alimenta industriile mecanice din tot cuprinsul
Franţei.
Pe măsură ce vecinătatea materiei prime este mai puţin obligatorie, ceilalţi
factori ai localizării joacă un rol sporit. Materiile prime, energia sunt transportate
din ce în ce mai uşor. Omul devine astfel din ce în ce mai puţin dependent faţă de
condiţiile naturale şi, aparent, îşi poate amplasa industria după placul său. Există
însă elemente fizice care pentru anumite ramuri industriale sunt de primă
importanţă. Apa, de exemplu, care se transformă în vapori, cea care spală
impurităţile sau serveşte pentru răcire. Industria chimică foloseşte multă apă, ceea
ce implică necesitatea existenţei unui mare depozit de apă în apropiere.

4. Funcţia culturală a oraşelor

În cadrul oraşelor cu funcţii culturale distingem: oraşele universitare, centrele
literare şi artistice, oraşele- muzeu şi oraşele festivalurilor şi congreselor.
Oraşele universitare.
Funcţia universitară s-a asociat în trecut cu funcţia religioasă. Predarea teologiei
deţinea un rol important în universităţi. Oraşele universitare sunt în primul rând
oraşele facultăţilor şi ale şcolilor superioare. Ele sunt de două categorii. Există, mai
întâi, oraşele în care domină funcţia universitară. Aici au fost fondate universităţi,
16
cel mai adesea către sfârşitul evului mediu (Bologna, cea mai veche universitate
europeană, datează din secolul al XII-lea). Aceste oraşe, de mici dimensiuni, au
rămas credincioase Universităţii lor şi nu încearcă să-şi extindă activitatea în alte
domenii. În aceasta constă oarecum titlul lor de nobleţe. Lista acestor oraşe mici
care însă găzduiesc mari universităţi este lungă: Heidelberg, Göttingen, Erlangen,
Tübingen, Marburg în Germania; Bologna, Pisa în Italia; Salamanca în Spania;
Coimbra în Portugalia; Oxford, Cambridge în Anglia; Lund, Uppsala în Suedia;
Aarhus în Danemarca; Louvain în Belgia; Princeton în Statele Unite.
Toate aceste oraşe au un specific aparte: clădirile universitare reprezintă aici
ansamblurile cele mai grandioase, ele cuprind amfiteatre, săli de curs, biblioteci,
laboratoare etc. Au fost construite cămine universitare, restaurante etc. Dar aceste
universităţi se opun universităţilor din marile oraşe care cumulează funcţia
universitară împreună cu multe alte funcţii. Toate marile oraşe îşi au astăzi
propriile universităţi: Londra, Berlin, Moscova, Paris, New York ş.a. În aceste
situaţii, universitatea poate constitui un oraş în oraş, cartierele studenţeşti, prin
mărimea suprafeţelor, infrastructura alocată şi numărul studenţilor putând rivaliza
cu oraşe de dimensiuni mai mici din orice ţară. Funcţia universitară s-a dezvoltat
pe măsura dezvoltării ştiinţei, pe măsură ce tehnica începe să domine viaţa curentă,
oraşele care exercită această funcţie dobândind astfel prestigiu şi profit.
Centrele literare şi artistice
Funcţia culturală se exercită prin intermediul cărţilor, ziarelor, operelor de artă
oferite publicului de către oraş. Producţia artistică sau literară nu este un privilegiu
al oraşelor, de vreme ce izbutite capodopere s-au născut la ţară. Dar aici nu este
vorba numai de formarea artiştilor sau a oamenilor de litere, ci şi de consacrarea
lor, în acest domeniu, funcţia oraşului manifestându-şi întreaga ei valoare. Printre
funcţiile culturale treebuie enumerată cercetarea ştiinţifică, căreia numai condiţiile
din oraş îi asigură succesul. Bibliotecile joacă în ştiinţele umane un rol analog
17
laboratoarelor. Dar în timp ce laboratorul este dotat cu materiale şi aparatură
moderne, care se demodează repede, biblioteca presupune un fond care se
acumulează zi de zi: distrugerea unor biblioteci în timpul războaielor a cauzat
dezastre iremediabile. Din acest motiv, vom găsi marile biblioteci mai ales în
oraşele care şi-au asumat de multă vreme o funcţie culturală.

Oraşele-muzeu
Fiecare oraş are un muzeu al său, multe dintre localităţile urbane datorându-şi
faima şi atracţia anumitor comori artistice, culturale, pe care le deţine. Există însă
şi oraşe care, în ansamblul lor, constituie adevărate muzee. Veneţia este poate cel
mai reprezantativ exemplu, în acest sens. Funcţia oraşului-muzeu îşi are şi ea
exigenţele sale: oraşul în expansiune tinde să introducă autostrăzi, imobile prea
înalte, blocuri de locuinţe care contrasterază cu aspectul oraşului vechi, în timp ce
aspectul oraşului-muzeu tinde să se conserve. Un semnal de alarmă a fost lansat în
anii din urmă pentru salvarea Veneţiei.
Oraşele festivalurilor şi congreselor
Unele oraşe cu pretenţii în realizarea funcţiei culturale găzduiesc periodic
anumite festivaluri teatrale şi muzicale. Forma manifestărilor culturale temporare,
care se răspândeşte din ce în ce mai mult în zilele noastre, este cea a congreselor.
Oamenii contemporani resimt tot mai mult nevoia de a se reuni, de a discuta în
comun marile probleme ştiinţifice, profesionale, sociale, economice, aceste
reuniuni având deseori caracter internaţional.
Staţiunile balneare sunt deseori gazda congreselor în timpul sezonului mort. Ele
oferă, în afară de numeroase camere de hotel de toate categoriile, adevărate palate
ale congreselor, special amenajate cu amfiteatre încăpătoare, aparatură necesară
pentru proiecţii de filme, diapozitive etc. Condiţii optime pentru desfăşurarea unor

18
asemenea manifestări oferă şi unele oraşe mijlocii, bine plasate (Cannes, Evian,
Dijon, Liège, Bruxelles etc.), care au căpătat tradiţie şi faimă, în acest sens.

Rezumat
Premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării oraşelor au fost şi încă mai sunt
obiect de controversă între oamenii de ştiinţă: teoria apărării, teoría dezvoltării
sociale a muncii, teoria centrului politic şi religios, apariţia oraşului ca urmare a
dezvoltării comerţului şi activităţilor neagricole.
Cercetările de sociologie s-au concentrat asupra structurii sociale, profilului
uman, dimensiunii ecologice şi organizării teritoriale. Pornind de aici, sociologia
urbană s-a dezvoltat pe două direcţii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: în
Germania au fost iniţiate cercetări asupra organizării vieţii urbane şi structurii de
personalitate ale locuitorilor. Contribuţii importante au avut F. Tönnies care face
prima distincţie clară în sociologie între conceptele de comunitate şi societate şi
Max Weber, care, în lucrarea Oraşul defineşte comunitatea urbană ca unitate
caracterizată prin acţiuni şi relaţii, în cadrul cărora piaţa se constituie ca organism
legislativ şi de administraţie publică; Georg Simmel, în lucrarea Marele oraş şi
personalitatea umană, lansează ipoteza generării unei personalităţi urbane
standardizate şi a reducerii relaţiilor sociale la calculul monetar; Werner Sombart
formulează ideea potrivit căreia oraşul este un mediu artificial, construit împotriva
naturii şi impunând reguli formale de conduită.
O a doua direcţie este ilustrată de şcoala americană de sociologie, Şcoala de
la Chicago, afirmată la începutul secolului al XX-lea şi reprezentată prin R. Park,
D. McKenzie, E. Burgess, trei jurnalişti care au iniţiat cercetarea sociologică a
fenomenelor urbane deviante şi scriind cartea The City (1925), în care se
cercetează structura de locuire urbană (R. Park), fenomenele de ecologie urbană
(McKenzie), sistematizarea urbană (Burgess a elaborat teoria celor cinci inele de
19
organizare a oraşului, circumscriind în spaţiu structurile urbane şi funcţiile
oraşului).
Funcțiile orasului: funcţia militară , funcţia comercială, funcţia industrială ,
funcţia culturală.

Bibliografie

1. Abraham, Dorel Introducere în sociologia urbană, Editura Științifică,

1991
2. Tănase, Elena Elemente de sociologie generală și urbană, Editura
Universității Tehnice, 1996

20