Seminar Managementul SSM

GĂMAN G.
LUPU PUPĂZAN
ARTUR CONSTANTIN DANIEL
PROCEDURI ŞI REGULAMENTE
ALE FORMAŢIILOR DE INTERVENŢIE
ŞI SALVARE ÎN MEDII
TOXICE/EXPLOZIVE/INFLAMABILE
EDITURA INSEMEX
2009
Copyright © insemex, 2009
Editura INSEMEX
Adresa: str. G-ral Vasile Milea, nr. 32-34
Petroşani, jud. Hunedoara
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GĂMAN, GEORGE ARTUR
LUPU, CONSTANTIN
PUPĂZAN, DANIEL
Proceduri şi regulamente ale formaţiilor de intervenţie şi salvare în medii

toxice/explozive/inflamabile / George Artur Găman, Constantin Lupu, Daniel
Pupăzan. – Petroşani : Editura INSEMEX, 2009
Bibliogr.
ISBN 978 – 973 – 88753 – 6 – 4
2
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
Normativ privind organizarea activităţii de intervenţie şi salvare la unităţi
industriale cu pericol potenţial de emisiide gaze toxice şi/sau explozive…………….…..3
CAPITOLUL II
Aparate izolante de protecţie a respiraţiei …………………………………………..…..11
2.1 Aparate izolante…………………………………………………………………...…11
2.1.1 Aparate izolante ce funcţionează pe bază de oxigen…………………………...….12
2.1.2 Aparate izolante ce funcţionează pe bază de aer comprimat………………………34
CAPITOLUL III
Acordarea primului ajutor……………………………………………………………….48
3.1 Organizarea primului ajutor……………………………………………………...….48
3.2 Aparate de reanimare………………………………………………………………..68
CAPITOLUL IV
Atmosfere toxice/explozive/inflamabile………………………………………...………76
4.1 Aerul de mină………………………………………………………………..………76
4.2 Gaze industriale, prafuri combustibile, pulberi metalice
şi procese chimice cu pericol de incendiu……………………………………..…….…..87
CAPITOLUL V
Proceduri de intervenţie şi salvare…………………………………………………..….101
5.1 Intervenţia echipelor de salvare pentru industria extractivă……………………….103
5.2 Intervenţia echipelor de salvare pentru industria de suprafaţă……………………..118
CAPITOLUL VI
Regulament de intervenţie a formaţiilor de salvare.........................................................125
6.1 Industria extractivă....................................................................................................125
6.2 Industria de suprafaţă………………………………………………………...…….149
3
CUVÂNT ÎNAINTE
Prezenta lucrare reprezintă o versiune adusă la zi - în

lumina prevederilor Ordinului Ministrului Economiei şi
Finanţelor nr. 391 / 2007, Ordinului Ministrului Muncii, Familiei
şi Egalităţii de Şanse nr. 1637 / 2007 şi a procedurilor de aplicare
a acestora - a metodelor de intervenţie a formaţiilor de salvare,
atât din subteran cât şi de la suprafaţă.
Colectivul de autori, beneficiind de o vastă experienţă
practică în domeniu cât şi de calitatea de conducători de proiecte
de cercetare ştiinţifică vizând probleme de intervenţii şi salvare în
medii toxice / explozive / inflamabile, au transpus în paginile
acestei cărţi principalele rezultate ale cercetărilor efectuate de-a
lungul anilor.
În calitate de membri ai forului de decizie al Organismului
Internaţional de Salvare Minieră – înfiinţat în 2001 în Polonia –
autorii au materializat în regulamente, doctrine şi proceduri
specifice, cunoştinţele rezultate în urma fructuoaselor schimburi
de experienţă şi opinii cu reputaţi specialişti şi practicieni din
domeniul activităţii de salvare pe plan mondial.
Se dedică acestă carte memoriei temerarilor eroi, dispăruţi
prematur dintre noi în timpul acţiunilor de salvare a semenilor lor.
4
Colectivul de autori.
CAPITOLUL I
NORMATIV
privind organizarea activităţii de intervenţie şi salvare la unităţi industriale
cu pericol potenţial de emisii de gaze toxice şi/sau explozive
Actul Normativ privind organizarea activităţii de intervenţie şi salvare la

unităţi industriale cu pericol potenţial de emisii de gaze toxice şi/sau explozive a
fost promovat prin Ordinul 1637/2007 şi 391/2007 al Ministrului economiei şi finanţelor şi
Ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse, publicat în Monitorul Oficial 408/2007.
Art. 1
Prezentul normativ are drept scop stabilirea prevederilor generale pentru organizarea
activităţii de intervenţie şi salvare la unităţi industriale cu pericol de emisii de gaze
toxice/explozive/inflamabile.
Art. 2
Prezentul normativ se aplică la tuturor operatorilor economici a căror activitate este
susceptibilă de a genera evenimente, accidente de muncă sau incidente periculoase, ca
urmare a emisiilor accidentale de gaze toxice/explozive/inflamabile.
Art. 3
(1)În situaţia în care în timpul desfăşurării procesului de producţie există pericolul
apariţiei de gaze, vapori şi pulberi toxice, asfixiante, inflamabile sau explozive,
operatorul economic trebuie să organizeze la nivelul unităţii o staţie pentru intervenţii şi
salvare în medii toxice/explozive/inflamabile, denumite în continuare staţii de salvare.
(2)Este permisă funcţionarea numai a staţiilor de salvare autorizate şi supravegheate de
către Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Securitate Minieră şi Protecţie
Antiexplozivă - INSEMEX Petroşani, denumit în continuare INSEMEX.
5
(3)Pentru obţinerea avizului prevăzut la alin. (2), operatorii economici trebuie să depună
la INSEMEX o cerere însoţită de o documentaţie ce cuprinde în principal:
a)detalii privind spaţiul alocat staţiei de salvare;
b)structura de personal aferentă;
c)lista dotărilor necesare;
d)proceduri de alarmare rapidă şi intervenţie.
Art. 4
(1)Staţiile de salvare vor fi deservite de salvatori operativi, personal de control şi
coordonare şi mecanici staţie de salvare.
(2)Numărul acestora va reprezenta cel puţin 2% din efectivul unităţii.
Art. 5
Personalul care activează în cadrul staţiilor de salvare trebuie instruit şi autorizat de către
INSEMEX.
Art. 6
(1)În sensul prezentului normativ, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea
semnificaţie:
a)atmosferă explozivă - conform art. 2 alin. (1) lit. B din Hotărârea Guvernului nr.
752/2004 privind stabilirea condiţiilor pentru introducerea pe piaţă a echipamentelor şi
sistemelor protectoare destinate utilizării în atmosfere potenţial explozive;
b)atmosferă potenţial explozivă - conform art. 2 alin. (1) lit. C din Hotărârea Guvernului
nr. 752/2004;
c)atmosferă toxică - amestecul cu aer, în condiţii atmosferice al substanţelor toxice sub
formă de gaze, vapori, ceaţă sau pulberi care constituie pericol pentru sănătatea
lucrătorilor;
d)zonă afectată - aria de extindere a atmosferei toxice/explozive/inflamabile;
e)staţie de salvare - formaţia care cuprinde întregul personal de salvare al unei unităţi,
având la dispoziţie spaţiul, aparatura, echipamentele şi materialele specifice necesare
pentru intervenţiile în medii toxice/explozive/ inflamabile;
f)salvatori operativi - persoanele recrutate în mod voluntar din rândurile lucrătorilor
aparţinând operatorului economic, instruite şi autorizate în conformitate cu prevederile
prezentului normativ;
g)echipă de salvare - formaţia de salvare în medii toxice/explozive/inflamabile compusă
din minimum 3 salvatori operativi, având calificarea necesară intervenţiei;
h)grupă de salvare - formaţia de salvare în medii toxice/explozive/inflamabile compusă
din cel puţin 2 echipe de salvare;
i)mecanic staţie de salvare - persoana recrutată din rândurile lucrătorilor operatorului
economic, instruită şi autorizată în conformitate cu prevederile prezentului normativ;
j)aparate izolante - echipamentele individuale de protecţie respiratorie ce funcţionează pe
bază de oxigen comprimat sau aer comprimat, care permit salvatorilor operativi şi/sau
personalului de control şi coordonare deplasarea şi intervenţiile în spaţii în care
atmosfera a devenit irespirabilă, în condiţii de siguranţă;
6
k)aparate universale de control - aparatele cu ajutorul cărora se determină anterior
utilizării parametrii funcţionali esenţiali ai aparatelor izolante;
l)aparate de reanimare (pulmotoare şi inhalatoare) - aparatele destinate resuscitării
respiratorii a accidentaţilor surprinşi de emisiile de gaze toxice/asfixiante;
m)instruire - procesul de dobândire de către o persoană a cunoştinţelor teoretice şi
practice în vederea certificării pentru un anumit domeniu de activitate.
(2)Definiţiile termenilor şi expresiilor de la alin. (1) se completează cu definiţiile
prevăzute la art. 5 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006.
Art. 7
(1)Spaţiile alocate staţiei de salvare trebuie să asigure:
a)condiţii adecvate de instruire teoretică a personalului staţiei de salvare;
b)păstrarea aparatelor izolante, aparatelor de control, aparatelor de reanimare;
c)păstrarea materialelor de salvare şi a pieselor de schimb;
d)depozitarea recipienţilor transportabili sub presiune utilizaţi la aparatele de protecţie a
respiraţiei, cu respectarea prescripţiilor tehnice ISCIR aplicabile.
(2)Aparatele izolante şi de reanimare se vor păstra în dulapuri prevăzute cu vitrine de
sticlă sau în pupitre speciale la o temperatură cuprinsă între +15°C şi +22°C;
Art. 8
(1)Spaţiul alocat staţiei de salvare trebuie să fie situat într-un loc uşor accesibil atât
pentru salvatori, cât şi pentru autovehicule şi să aibă legătură telefonică cu operatorul
economic.
(2)Se interzice în staţiile de salvare:
a)accesul persoanelor fără atribuţii de serviciu;
b)desfăşurarea de activităţi ce nu sunt în legătură cu staţia de salvare.
Art. 9
Dotarea minimă a staţiilor de salvare constă din:
a)câte un aparat izolant în stare corespunzătoare de funcţionare pentru fiecare salvator şi
câte un aparat izolant de rezervă pentru fiecare 5 aparate izolante;
b)câte un aparat universal pentru control la fiecare 10 aparate izolante, dar nu mai puţin
de două;
c)câte un aparat de reanimare la fiecare 10 aparate izolante, dar nu mai puţin de două;
d)pentru fiecare aparat izolant, două butelii de oxigen comprimat (aer comprimat), ca
rezervă, încărcate;
e)câte o geantă trusă sanitară pentru fiecare echipă;
f)câte o centură de siguranţă cu frânghie prevăzută cu cârlige şi carabină, pentru fiecare 5
aparate izolante;
g)câte o targa la fiecare 5 aparate izolante.
Art. 10
(1)Condiţiile pentru încadrarea personalului la staţiile de salvare sunt următoarele:
a)să aibă vârsta între 20-50 de ani pentru personalul operativ şi până la 55 de ani pentru
personalul de control şi coordonare;
b)să respecte cerinţele art. 5;
7
c)să fie declarat apt din punct de vedere medical şi psihologic pentru a presta activităţi de
intervenţie şi salvare în medii toxice/explozive/inflamabile.
(2)Controlul şi coordonarea activităţii de salvare în timpul intervenţiilor se realizează de
către personal cu pregătire tehnică.
Art. 11
(1)Personalul operativ pentru activităţi de salvare constă în:
a)salvatorul operativ este persoana care îndeplineşte condiţiile de la art. 10;
b)şeful de echipă este persoana care conduce activitatea unei echipe operative de salvare;
c)şeful de grupă este persoana care conduce una din echipele de salvare ca şef de echipă
şi coordonează activitatea celorlalte echipe, răspunzând de îndeplinirea corectă a
sarcinilor primite de la şeful staţiei de salvare;
d)şeful staţiei de salvare este persoana care conduce activitatea acesteia.
e)adjunctul şefului de staţie este persoana care preia atribuţiunile de şef de staţie în lipsa
acestuia.
(2)Numirea şefului de echipă se face de către şeful staţiei de salvare. El răspunde de
îndeplinirea corectă a sarcinilor primite de la şeful de grupă sau de la şeful staţiei de
salvare.
(3)Numirea şefului de grupă se face de către şeful staţiei de salvare.
(4)Atât şeful staţiei de salvare, cât şi adjuncţii săi sunt numiţi prin dispoziţii scrise de
către conducătorul operatorului economic.
(5)Adjunctul şefului staţiei de salvare poate fi numit şi din rândul şefilor de grupă de
salvare.
(6)Salvatorii operativi şi personalul de control şi coordonare trebuie să efectueze periodic
antrenamentul practic pentru menţinerea condiţiei fizice.
Art. 12
(1)Operatorii economici au obligaţia instruirii periodice a personalului staţiei de salvare,
în scopul menţinerii cunoştinţelor/aptitudinilor de a realiza sarcinile specifice în cadrul
operaţiunilor de intervenţie şi salvare.
(2)Verificarea stării de sănătate a personalului staţiei pentru intervenţii şi salvare în medii
toxice/explozive/ inflamabile se face anual.
Art. 13
Este interzisă participarea la acţiunile de salvare a personalului la care s-a depăşit
termenul de valabilitate a autorizaţiei de salvator, a personalului aflat în zi de recuperare,
concediu de odihnă sau concediu medical, precum şi a celor la care este depăşită perioada
de valabilitate a dosarului medical.
Art. 14
Salvatorul care a absentat de 3 ori consecutiv de la orele de instructaj periodic prevăzut la
art. 12 alin. (1) nu va fi admis la intervenţii de salvare până când nu îşi redobândeşte
cunoştinţele practice şi condiţia fizică, lucru ce se va consemna de şeful staţiei de salvare
în tabelul prevăzut în anexa nr. 1.
Art. 15
8
(1)Şeful staţiei de salvare sau adjunctul acestuia împreună cu un medic vor permite
intrarea salvatorilor în zona afectată în condiţiile respectării prevederilor prezentului
normativ numai după ce au verificat dacă aceştia sunt apţi din punct de vedere fizic şi
psihic, precum şi dacă nu sunt sub influenţa băuturilor alcoolice, medicamentelor sau a
drogurilor.
(2)În cazul în care nu se poate asigura prezenţa unui medic, intrarea în zona afectată a
salvatorilor este permisă de şeful staţiei de salvare sau de adjunctul său asistat de şeful de
grupă/echipă.
(3)Înainte de începerea unei acţiuni de salvare sau al unui exerciţiu, salvatorii sunt
obligaţi să-şi verifice aparatul izolant asistaţi de şeful de echipă/grupă, semnând apoi în
registrul pentru verificarea aparatelor izolante cu care se intră în acţiune prevăzut în
anexa nr. 2.
Art. 16
(1)În zona afectată, lucrările de salvare şi intervenţie se efectuează în baza programului
de intervenţie întocmit de şeful staţiei de salvare sau de adjunctul său, conform planului
de acţiune elaborat de conducătorul responsabil pentru lichidarea evenimentului,
accidentului de muncă sau incidentului periculos.
(2)Programul de intervenţie al echipelor de salvare în zona afectată va cuprinde:
a)delimitarea zonei afectate şi a zonelor periclitate;
b)căile de acces şi evacuare ale salvatorilor;
c)puncte de pază;
d)modul de evacuare a personalului din zona afectată şi din zonele periclitate;
e)lucrările ce urmează să se execute în zona afectată pentru limitarea efectelor
evenimentului, accidentului de muncă sau incidentului periculos şi lichidarea acestora;
f)măsuri de siguranţă ce trebuie luate în timpul lucrului în zona afectată;
g)lista persoanelor care pot da dispoziţii în zona afectată în timpul intervenţiilor.
(3)La terminarea schimbului de intervenţie şeful de echipă/grupă întocmeşte un raport
detaliat care va cuprinde:
a)numărul de salvatori cu care s-a lucrat;
b)lucrările efectuate;
c)greutăţile întâmpinate şi concentraţiile de gaze din zona afectată;
d)comportamentul salvatorilor;
e)dacă s-a lucrat sau nu cu aparatul izolant în funcţiune;
f)observaţii, defecţiuni, propuneri.
(4)Programul de intervenţie şi raportul privind modul de desfăşurare a intervenţiei se vor
consemna în registrul prevăzut în anexa nr. 3.
(5)Salvatorii se consideră în acţiune din momentul prezentării la staţia de salvare.
(6)Salvatorii vor fi astfel programaţi la lucru încât să li se asigure timpul necesar pentru
odihnă.
(7)În cazul primei echipe de intervenţie, până la asigurarea numărului necesar de
salvatori pentru intervenţie se poate depăşi timpul de lucru de 8 ore, cu acceptul
salvatorului şi avizul medicului sau al şefului staţiei de salvare, în situaţia în care medicul
nu este prezent.
Art. 17
9
(1)Pe timpul exerciţiilor de alarmare şi al intervenţiilor, salvatorii sunt obligaţi a se pune
la dispoziţia staţiei de salvare până la încetarea alarmei sau intervenţiei.
(2)Alarmarea salvatorilor în vederea verificării stării de operativitate se face o dată pe
trimestru, de către conducătorul unităţii pe lângă care funcţionează staţia de salvare, cu
înştiinţarea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse - Inspecţia Muncii,
respectiv inspectoratul teritorial de muncă.
(3)În cazul în care un salvator suferă un accident legat de utilizarea aparatului izolant,
aparatul său se sigilează, butelia se închide, se citeşte presiunea oxigenului (aerului) şi se
transportă în staţia de salvare, în vederea expertizării tehnice ulterioare.
Art. 18
În zona afectată au acces numai persoanele nominalizate în programul de intervenţie.
Art. 19
(1)În cadrul staţiilor de salvare se ţin la zi următoarele documente:
a)tabel cu evidenţa instruirii periodice la operatorul economic, prevăzut în anexa nr. 1;
b)tabel cu verificarea aparatelor izolante cu care se intră în acţiune şi se păstrează la
staţia de salvare, prevăzut în anexa nr. 2;
c)tabel cu intervenţiile efectuate, prevăzut în anexa nr. 3;
d)tabel cu personalul staţiei, prevăzut în anexa nr. 4;
e)tabel cu inventarul aparaturii şi al materialelor din dotarea staţiei de salvare, prevăzut în
anexa nr. 5;
f)dosar personal care va cuprinde: certificatele medicale şi psihologice, autorizaţia de
salvator.
(2)La staţiile de salvare trebuie afişate vizibil, în camera de instruire, următoarele:
a)programul de instruire lunară;
b)instrucţiunile referitoare la manipularea aparatelor, instalaţiilor şi a tuturor aparatelor şi
materialelor necesare acordării primului ajutor;
c)tabel cu numele persoanelor care compun echipele de salvare, indicarea locurilor de
muncă, schimbul şi adresa acestora.
Art. 20
Pentru menţinerea în stare corespunzătoare de funcţionare a aparaturii din dotarea
staţiilor de salvare, se vor efectua verificări şi reparaţii curente la staţiile de salvare şi
verificări periodice şi reparaţii la unităţi service indicate de către producătorul aparaturii.
Art. 21
Întreţinerea, verificarea şi repararea aparaturii de salvare, transvazarea gazelor sub
presiune utilizate la aparatele izolante de la staţii de salvare de la unităţi se vor face
numai de către mecanici de staţie de salvare instruiţi şi autorizaţi, conform prevederilor
art. 5.
Art. 22
În aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) şi art. 5, INSEMEX va elabora proceduri
specifice.
10
ANEXA Nr. 1
Tabel cu evidenţa instruirii periodice la operatorul economic
Numele şi Observaţii în Viza

Data Programul ce Raportul
prenumele legătură cu modul de organului
instruirii se desfăşoară programului
celor instruiţi desfăşurare a programului de control
1 2 3 4 5 6

NOTĂ:
Persoana care întocmeşte programul în raportul său face observaţiile şi va semna în rubrica respectivă la
sfârşitul textului. Datele din tabele vor servi la completarea autorizaţiilor salvatorilor.
ANEXA Nr. 2
Tabel cu verificarea aparatelor izolante cu care se intră în acţiune
Nr. Seria şi numărul de

Numele şi prenumele Funcţia Schimbul Data verificării
crt. ordine ale aparatului
0 1 2 3 4 5

Rezultatele verificării
Viza şefului de
Semnătura celui
Etanşeitate Presiune oxigen echipă Observaţii
Dozaj (Di) care a verificat
(atmosfere) (grupă)
+ -
6 7 8 9 10 11 12

ANEXA Nr. 3
Tabel cu intervenţii executate
Raportul executării programului

Locul Conţinutul
Data Natura
zonei planului de Numele salvatorilor din Timp
intervenţiei evenimentului componenţa echipei lucrat Lucrări efectuate
afectate acţiune
(grupei) în ore
1 2 3 4 5 6 7

Viza
Observaţii
(mod de comportare a salvatorilor, propuneri, Conducătorului responsabil
greutăţi întâmpinate) Şefului de staţie cu lichidarea
evenimentului
8 9 10

NOTĂ:
Persoana care întocmeşte programa sau rapoartele va semna în rubrica respectivă la sfârşitul textului.
11
ANEXA Nr. 4
Tabel cu personalul staţiei de salvare
Anul intrării Funcţia în

Nr. Anul
Numele şi prenumele Ocupaţia în staţia de staţia de Domiciliul
crt. naşterii
salvare salvare
0 1 2 3 4 5 6

Nr. şi data Data

Numărul
eliberării valabilităţii Data Valabilitatea Data scoaterii
aparatului de Obs.
autorizaţiei autorizaţiei de reautorizării reautorizării din evidenţă
salvare
de salvator salvator
7 8 9 10 11 12 13

ANEXA Nr. 5
Tabel cu inventarul aparaturii şi al materialelor din dotarea staţiilor de salvare pe
anul .............
Denumirea Data
Nr. Model Numărul de Numărul de
obiectului de U.M. Cantitatea Seria ultimei
crt. (tip) inventar ordine
inventar verificări
0 1 2 3 4 5 6 7 8

Şef staţie de salvare,

..........................
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 408 din data de 19 iunie 2007.
12
CAPITOLUL II
APARATE IZOLANTE DE PROTECŢIE

A RESPIRAŢIEI
Atunci când în urma producerii unor avarii se degajă gaze toxice sau se schimbă
calitativ compoziţia aerului, este necesar să se protejeze căile respiratorii ale persoanelor
surprinse în această zonă şi ale celor care intră în zonă pentru evacuarea accidentaţilor şi
lichidarea avariei, cu aparate de protecţie a respiraţiei.
După modul în care se realizează această protecţie, aparatele izolante se împart
astfel:
- Alimentate : - cu aer comprimat;
- cu oxigen produs chimic;
- cu oxigen lichid ;
- cu oxigen comprimat.
- Regenerare: - fără regenerarea aerului expirat;
- cu regenerarea aerului expirat.
- Dozare : - cu dozare fixă;
- cu dozare prin automatul pulmonar;
- cu dozare prin suplimentare manuală.
Tradiţional, aparatele izolante folosite fac parte din grupa celor cu oxigen
comprimat, cu regenerarea aerului expirat şi dozaj combinat.
2.1 Aparate izolante
Funcţionează cu circuit închis şi oferă protecţie respiratorie, permiţând purtătorului

lor deplasarea pe spaţii largi, fără a ţine cont de natura sau concentraţia gazelor toxice.
Ele se folosesc la intervenţii în zone în care aerul a suferit modificări calitative şi nu
este respirabil în condiţii de siguranţă fără a asigura căile respiratorii cu un mijloc de
protecţie.
Tipuri de aparate izolante

13
Aparatele izolante folosite la staţiile de salvare din ţara noastră sunt următoarele :
- aparatul izolant tip MED117108 - 17128, cu funcţionare de 2-4 ore ;
- aparatul izolant tip MEDI 17017 - 17117, cu funcţionare de 1 oră;
- aparatul izolant tip BG-4, cu funcţionare de 4 ore ;
- aparat izolant cu aer comprimat tip DRAGER PA 90 cu funcţionare de 60 de
minute;
- aparat izolant cu aer comprimat tip ARIAC cu funcţionare de 15 - 60 de minute;
- aparatul izolant cu aer comprimat tip MEDI 16.005 - 16.216, cu funcţionare de 50
de minute.
2.1.1 Aparate izolante ce funcţionează pe bază de oxigen
Aparatul izolant MEDI 17108 - 17128
Tendinţa generală de modernizare a aparaturii de salvare, constând în realizarea unor

aparate cu gabarit şi greutate redusă, simple din punct de vedere constructiv şi funcţional, cu
posibilitatea de a fi folosite cât mai mult, a condus la realizarea acestui tip de aparat.
Este realizat de firma MEDIZINTECHNIK din Leipzig (Germania) şi funcţionează
pe următorul principiu :
Pe bază de oxigen comprimat, cu dozare combinată a acestuia, cu regenerarea
aerului expirat şi cu reţinerea bioxidului de carbon din aerul expirat.
Cântăreşte cca.14 kg, este mai plat decât vechiul tip de aparat, permiţând strecurarea
prin spaţii înguste, iar gabaritul său oferă posibilitatea înscrierii sale între umerii
salvatorului.
Fig. 2.1
14
Carcasa aparatului: este confecţionată din poliester şi fibră de sticlă, material care
permite o cedare mai rapidă a căldurii spre exterior.
Capacul carcasei nu este detaşabil, ci este fixat de aceasta printr-o montură metalică,
care pentru închidere trebuie pliată spre interior. Capacul carcasei este prevăzut cu nervuri
longitudinale care-i măresc rezistenţa la diverse solicitări, iar pe partea posterioară a carcasei
sunt practicate orificiile pentru ventilarea aparatului.
Butelia de oxigen : conţine sub presiune oxigenul necesar regenerării aerului expirat.
Este confecţionată din oţel aliat sau duraluminiu şi este de formă cilindrică, bombată
la ambele capete, la un capăt având o prelungire filetată interior pentru fixarea robinetului.
Este vopsită în albastru, culoarea convenţională a oxigenului, pentru a o deosebi de
buteliile încărcate cu alte gaze , care se vopsesc diferit, ca de exemplu : roşu - buteliile
pentru metan, negru - buteliile pentru bioxid de carbon, gri - buteliile pentru aer comprimat
etc.
Buteliile pentru oxigen nu pot fi puse în funcţiune până când nu au fost verificate de
către INSEMEX Petroşani.
Valabilitatea unei butelii este de 40 ani, după care, chiar dacă corespunde la
verificările periodice - nu mai poate fi folosită pentru oxigen, ci numai pentru alte gaze cu
presiunea de încărcare mai mică.
În butelie se găseşte cca. 98 % oxigen şi 2% azot.
Pe corpul buteliei sunt ştanţate următoarele :
- poinsonul (emblema) unităţii care a verificat-o şi care pentru buteliile cu
capacitatea de până la 10 1 este INSEMEX Petroşani;
- denumirea gazului din interior;
- capacitatea buteliei care este de 2 1;
- greutatea buteliei, care este de aproximativ 3 kg ;
- seria de fabricaţie ;
- evidenţa verificărilor periodice, care se fac din 4 în 4 ani sau din 5 în 5 ani.
Astfel, dacă de exemplu pe butelie se găseşte ştanţat 11.99.04, aceasta înseamnă că
butelia a fost verificată în luna noiembrie 1999 şi este valabilă până în luna noiembrie 2004.
Ştanţarea acestor date se face la capătul dinspre robinetul buteliei, unde peretele
acesteia este mai gros.
Dacă la verificările periodice se constată că butelia are o abatere în greutate mai mare
de 7,5 % din greutatea iniţială, ea nu se mai foloseşte pentru oxigen . Această abatere poate
să provină din cauza corodării interioare a buteliei, caz în care pereţii acesteia nu mai
prezintă garanţie la presiunile mari de încărcare.
Butelia se încarcă la presiunea de 150 atm sau 200 atm, înmagazinând astfel 300 -
400 l oxigen .
Cantitatea de oxigen conţinută în butelie se determină înmulţind capacitatea buteliei (
2 l) cu presiunea oxigenului în butelie (indicată de finimetru ).
Verificarea buteliei de oxigen se face la presiuni superioare presiunii de încărcare,
după cum rezultă din relaţia:
Pv = 1,5 x Pi (atm)
unde:
Pv - presiunea de verificare ( atm );
Pi - presiunea de încărcare ( atm );
15
1,5 - coeficientul de siguranţă .
Lucrând cu aparatul izolant în zone cu temperaturi ridicate în cazul focurilor,
incendiilor - oxigenul din butelie se dilată şi exercită pe pereţii acesteia o presiune
superioară, motiv pentru care butelia trebuie verificată la valori mai mari .
Robinetul buteliei asigură reţinerea oxigenului sub presiunea din recipient. Pentru
manevrare el este prevăzut cu o rozetă cu inel de cauciuc pe exterior. în partea opusă a rozetei
ventilul prezintă o terminaţie filetată exterior, care se racordează la reductorul de presiune prin
intermediul unei piuliţe hexagonale. O sită metalică deasă aşezată la ieşirea din butelie împiedică
antrenarea, odată cu oxigenul, a eventualelor particule de rugină, care ar putea obtura reductorul
de presiune .
Manipularea buteliilor de oxigen se face cu atenţie, evitând lovirea sau trântirea lor
şi fără ca persoana care le manevrează să aibă mâinile , hainele sau sculele unse cu grăsimi,
din cauza pericolului de explozie existent în toate aceste cazuri.
Reductorul de presiune :
Îndeplineşte două funcţii în aparatul izolant:
1 - reduce presiunea oxigenului din butelie la presiunea de lucru de 3 atm ;
2 - dozează oxigen pentru purtătorul aparatului izolant. Întreg ansamblul său este
prevăzut cu un singur sigiliu. De la reductor pleacă 2 conducte :
- conducta de alimentare , care merge direct în sacul de respiraţie, cu o presiune de 3
atm ;
- conducta finimetrică, care iese din aparat pe sub braţul drept al purtătorului, cu
presiunea existentă în butelie . Este prevăzută la partea superioară a reductorului cu o
supapă de reţinere care declanşează automat atunci când, accidental, conducta finimetrică se
agaţă şi se smulge. În această situaţie, salvatorul împreună cu întreaga formaţie - părăseşte
imediat zona, deoarece nu mai are control asupra presiunii oxigenului din butelie .
Acest tip de aparat are următoarele 3 feluri de dozaje :
1 - dozajul fix : are valoarea 1,5 ± 0,2 = 1,3 ÷ 1,7 l O2 / min şi intră în funcţiune în
momentul deschiderii buteliei de oxigen ;
2 - dozajul prin automatul pulmonar : are valoarea de 0 ÷ 50 l O 2 / min şi intră în
funcţiune atunci când salvatorul, depunând un efort intens, inspiră adânc din aparat în care
creează o depresiune. Când această depresiune se înscrie între 15 - 30 mm col H 2O
deformează o membrană aflată în interiorul reductorului, care face să declanşeze
dispozitivul de dozaj suplimentar.
3 - dozajul prin suplimentare manuală : are valoarea de 0-50 l O 2 / min şi intră în
funcţiune prin acţionare asupra unei clapete aflată în locul butonului de suplimentare .
Suplimentarea se face prin apăsări scurte şi se foloseşte şi atunci când una din supape
nu deschide normal.
Supapa de inspiraţie se găseşte aşezată la ieşirea aerului din sacul de respiraţie şi este
pusă în funcţiune la depresiunea de 2 mm col H2O.
Supapa de expiraţie se găseşte aşezată înainte de intrarea aerului în cartuşul filtrant şi
intră în funcţiune la presiunea de 2 mm col H2O .
Membranele acestor supape sunt confecţionate din plăcuţe de mică, ţinute în poziţie
„închis" de un arc fin care deschide la valorile menţionate mai sus.
16
Aşezată lateral faţă de sacul de respiraţie şi între cele două supape menţionate, se găseşte
supapa de preaplin, care intră în funcţiune la presiunea de 20 ÷ 40 mm col H 2O prin apăsarea
sacului asupra ei.
Cartuşul filtrant : are rolul de a reţine bioxidul de carbon din aerul expirat de
purtătorul aparatului izolant.
Aerul atmosferic conţine aproximativ 21% oxigen, concentraţie care trebuie menţinută
şi în interiorul aparatului izolant pentru a nu influenţa negativ asupra funcţionării organismului
purtătorului său .
Bioxidul de carbon din aerul expirat este reţinut în cartuşul filtrant, intercalat tocmai
în acest scop în circuitul aparatului izolant, iar aerul filtrat va fi în continuare îmbogăţit cu
diferenţa de până la 21% oxigen, care provine din butelia de oxigen unde se găseşte
comprimat, fiind dozat în cantităţile necesare prin intermediul reductorului de presiune .
Fig. 2.2
Cartuşul filtrant este confecţionat dintr-o cutie de tablă de formă ovală, în interiorul
căreia se găsesc site de sârmă ondulate şi plane între care sunt dispuse într-o anumită ordine
de mărime granule de hidroxid de sodiu (sodă caustică) , care reţine bioxidul de carbon,
rezultând carbonat de sodiu şi vapori de apă, după reacţia:
2NaOH + CO2 = Na2CO3 + H2O
Reacţia dintre hidroxidul de sodiu şi bioxidul de carbon având caracter exoterm,

aerul care iese din cartuş are în final o temperatură
de cca. 85 °C .
Dispunerea granulelor de hidroxid de sodiu se face într-o anumită ordine pentru a
realiza suprafeţe de contact mari şi pentru a nu opune rezistenţă mare la trecerea aerului
expirat; de aceea sensul montării cartuşului filtrant în aparatul izolant este indicat de săgeata
ştanţată pe cartuş, al cărei sens trebuie să coincidă cu sensul săgeţii imprimate pe aparat.
În cazul în care pe aparat această săgeată lipseşte, cartuşul se va monta cu săgeata în
sensul scurgerii aerului.
Cartuşul filtrant are la ambele capete câte un orificiu prevăzut cu căpăcele sigilate.
Un orificiu se cuplează la cutia supapelor şi altul la sacul de respiraţie.
17
Timpul de stocare al unui cartuş este de: 5 ani pentru cele fabricate în Germania, 2
ani pentru cele fabricate în Polonia şi Rusia, 3 ani pentru cele fabricate la ROMCARBON
Buzău .
Timpul de folosire al cartuşului în aparatul izolant este indicat de dimensiunile
acestuia astfel:
- cartuşele pentru 1 oră au dimensiunile 7 x 14 x 21(cm);
- cartuşele pentru 2 ore au dimensiunile 9 x 18 x 24(cm);
- cartuşele pentru 4 ore au dimensiunile 9 x 18 x 28(cm).
Pe cartuşul filtrant este aplicată o etichetă pe care sunt înscrise: ţara de provenienţă,
firma producătoare, seria de fabricaţie, termenul de garanţie , dimensiunile cartuşului şi
greutatea sa.
Dacă se constată o abatere în greutate a cartuşului mai mare de 40 gr faţă de
greutatea înscrisă pe etichetă acesta nu se mai foloseşte decât pentru exerciţii în aer curat, ca
de altminteri şi cartuşele care au termenul de garanţie depăşit.
Când montăm un cartuş filtrant în aparatul izolant, trebuie să observăm dacă :
- nu are termenul de garanţie depăşit;
- nu prezintă deformări ;
- este sigilat;
- prin scuturare prezintă un sunet uniform pe toată suprafaţa sa, ceea ce înseamnă că
hidroxidul de sodiu din interior nu s-a degradat prin transformarea sa într-o pastă albă
(NaC03) care colmatează sitele din interiorul cartuşului.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, se rupe sigiliul, se demontează căpăcelele
laterale împreună cu garniturile acestora, după care se scutură de câteva ori cartuşul la
ambele capete deasupra unui vas cu apă pentru a elimina eventualele particule fine de
hidroxid de sodiu provenite în urma transportului.
În timpul acestei operaţiuni, salvatorul va ţine capul întors într-o parte pentru a evita
contactul cu praful de hidroxid de sodiu care se poate ridica în suspensie, afectându-i căile
respiratorii sau ochii.
Cartuşul filtrant se montează în aparat numai atunci când acesta urmează a fi folosit.
Este complet greşită practica de a păstra în staţia de salvare aparatele izolante având
buteliile de oxigen şi cartuşele filtrante montate, într-o accepţiune eronată a creşterii
gradului de operativitate la intervenţii; odată desfăcut cartuşul începe să se degradeze,
nemaireţinând în totalitate bioxidul de carbon, ceea ce poate conduce la intoxicarea
salvatorului.
Cartuşul se montează în aparat personal de către fiecare salvator la aparatul propriu;
el se foloseşte o singură dată, chiar dacă nu a fost utilizat atât cât este indicat prin
dimensiunile sale .
După utilizare, se montează căpăcelele laterale la cartuşe şi acestea se depozitează în
locuri izolate, unde accesul persoanelor nu este posibil, departe de ape curgătoare .
După manipularea cartuşelor filtrante se spală bine mâinile cu apă şi săpun; în
apropierea cartuşelor nu se vor aşeza furtunele sau muştiucul.
Obs. : Este interzisă consumarea băuturilor alcoolice cu cel puţin 8 ore înainte de
folosirea aparatului izolant.
Vaporii de alcool, în afară de faptul că reduc sensibil proprietatea hidroxidului de
sodiu de a reţine bioxidul de carbon, sunt expiraţi în aparatul izolant, apoi din nou inspiraţi
18
(aparatul fiind cu circuit închis) şi cumulaţi cu bioxidul de carbon care nu mai este reţinut în
cartuş, produc senzaţii de vomă, dureri de cap, ameţeli şi apariţia timpurie a oboselii.
Sacul de respiraţie : este confecţionat din pânză cauciucată, are capacitatea de 4,5 1
şi în aparatul izolant îndeplineşte următoarele funcţii:
1 - este un rezervor de aer ( conţinutul de cca. 21% O2);
2 - condensează vaporii de apă din aerul expirat;
3 - răceşte aerul expirat;
4 - reţine eventualele impurităţi scăpate din cartuşul filtrant;
5 - serveşte pentru ca în interiorul său să se facă regenerarea cu oxigen a aerului
expirat;
6 - pune în funcţiune supapa de preaplin .
Furtunele de respiraţie sunt confecţionate din cauciuc gofrat, cu una sau două
inserţii de material textil în interior, pentru mărirea rezistenţei la rupere. Fiind gofrat,
cauciucul permite îndoirea furtunelor fără riscul de obturare şi face ca acestea să fie mai
flexibile, pentru a nu jena mişcările capului.
Furtunele de respiraţie se compun din :
- furtunul de inspiraţie, aflat la partea inferioară, alcătuit din două elemente
racordare între ele printr-o piesă metalică la care se găseşte fixată cutia de salivă. Aceasta
are rolul de a colecta saliva şi de a umezi aerul inspirat, de aceea, atunci când se montează
furtunele la aparat, cutia de salivă va fi orientată perfect în jos, pentru a nu deranja în timpul
lucrului şi pentru a umezi aerul inspirat ;
- furtunul de expiraţie, aflat la partea superioară.
Între ele, cele două furtune sunt cuplate printr-o piesă metalică la care se fixează
muştiucul sau masca de etanşare. Această piesă are două orificii interioare ce corespund
celor două furtune, orificiul corespunzător furtunului de expiraţie având un prag mai înalt,
obligând astfel saliva să circule numai prin furtunul de inspiraţie .
Cutia de salivă este prevăzută cu un buşon care se demontează numai atunci când se
spală furtunele .
O piesă din material plastic ţine apropiate între ele cele două furtune.
Furtunele de respiraţie se cuplează lateral la aparat, sunt protejate de braţul stâng al
purtătorului (pe sub care trec) şi nu incomodează mişcările capului şi ale braţelor, permiţând
transportarea pe umeri a diferitelor materiale .
În timpul lucrului salvatorul trebuie să fie atent pentru a nu agăţa furtunele în sârme,
aşchii, cuie etc. care le-ar putea străpunge, lucru deosebit de grav în activitatea de salvare .
Finimetrul: serveşte la măsurarea în orice moment a presiunii oxigenului din butelie.

Pentru aparatele izolante finimetrul indică valori ale presiunii între 0 - 300 atm.
Finimetrul este prevăzut cu un cap de racord la furtunul finimetric.
La închiderea şi deschiderea buteliei de oxigen, acul finimetrului trebuie să aibă
mişcări line, fără devieri bruşte, iar la închiderea buteliei să revină până în dreptul diviziunii
„0".
Citirea finimetrului se face la intervale de max. 10 - 15min., fiind sarcina
salvatorului şi solidar cu acesta, a şefului de formaţie, care trebuie să marcheze momentul
19
retragerii din zonă a întregii formaţii atunci când unul dintre salvatorii din subordine a ajuns
la limită cu rezerva de oxigen din butelie.
Şeful de formaţie face citirea finimetrului la aparatul propriu şi la finimetrele de la
aparatele izolante ale salvatorilor din subordine.
Referitor la cantitatea de oxigen pe care salvatorul este obligat să o păstreze pentru
parcurgerea traseului de retragere din zonă, se menţionează că aceasta trebuie să fie egală
cu dublul numărului de atmosfere utilizate pentru parcurgerea traseului de intrare în
zonă, dar niciodată să nu fie mai mică de 25 atm.
Harnaşamentul: este confecţionat din material textil de culoare gri şi se compune

din două curele umerare, centura de mijloc, cureaua de piept (confecţionată din piele) şi
triunghiul de spate.
Muştiucul este format dintr-o piesă metalică în formă de pipă, prevăzută cu o

membrană din cauciuc care se fixează între buze şi gingii şi două proeminenţe care se prind
între dinţi. De muştiuc este fixată clema pentru obturarea căilor nazale, respiraţia făcându-se
numai pe gură .
Un dop din cauciuc serveşte la închiderea muştiucului în stare de repaus,
împiedicând astfel pătrunderea impurităţilor.
Muştiucul are avantajul că :
- asigură o bună etanşare ;
- permite evaporarea transpiraţiei de pe faţă ;
- asigură o vizibilitate normală.
Dezavantajele folosirii muştiucului:
- nu permite respiraţia pe nas ;
- nu permite vorbitul în zonă ;
- provoacă salivarea abundentă şi uneori irită gingiile ;
- nu poate fi folosit de persoane cu deficienţe la dantură sau cu proteze dentare;
- clema nazală deranjează la nas la o folosire mai îndelungată.
Când se lucrează cu muştiucul în fum, ochii se vor proteja cu ochelari de protecţie. În
zonă este strict interzisă scoaterea muştiucului, a clemei nazale sau a măştii de etanşate .
Masca de etanşare este confecţionată din pânză cauciucată şi este prevăzută cu un

vizor panoramic din sticlă securit sau sticlă flexibilă şi cu orificiu de racordare la furtunele
de respiraţie. Are bretele reglabile de prindere a măştii pe figură.
Folosirea măştii prezintă avantajele :
- permite lucrul în curenţi de aer fierbinţi sau acizi;
- permite respiraţia pe gură şi pe nas şi vorbitul în zonă. Dezavantajele folosirii
măştii:
- reduce vizibilitatea laterală ;
- vizorul se abureşte după un timp ;
- după o folosire mai îndelungată bretelele de prindere jenează oasele craniene;
- nu se potriveşte la toate fizionomiile şi nu poate fi folosită de persoane care nu
sunt proaspăt bărbierite ;
- nu permite răcirea feţei.
20
Montarea muştiucului sau a măştii de etanşare se face, ca de altfel în cazul tuturor
subansamblelor, folosind garnituri şi prin strângere cu cheia, ele aşezându-se simetric faţă
de furtune (muştiucul - cu sprijinitoarea de bărbie în jos).
Fiecare aparat izolant este dotat cu o trusă care conţine o cheie fixă de 27 / 32 ,
utilizată numai pentru strângerea piuliţei de racord dintre butelia de oxigen şi reductorul de
presiune, o cheie fixă de 22 / 32, prevăzută cu o teşitură la una din extremităţi (pentru
strângerea şuruburilor de racord la cartuşul filtrant şi a piesei metalice de racord a furtunelor
de respiraţie la muştiuc, masca de etanşare sau aparatul universal de control), o cheie
specială pentru demontarea căpăcelelor laterale ale cartuşului şi un inel de lemn folosit la
blocarea supapei de preaplin .
Toate racordările din componenţa aparatului izolant trebuie făcute cu o cheie fixă,
adecvată acestui scop, folosindu-se garnituri la toate racordurile şi evitându-se contactul
„metal pe metal ", precum şi utilizarea garniturilor duble.
Verificarea aparatului izolant MEDI 17108-17128
Aparatele izolante protejează respiraţia persoanelor care intră în zone viciate atunci
când, într-adevăr, izolează în mod perfect organele de respiraţie de mediul înconjurător. De
asemenea, o persoană poate intra cu încredere într-o zonă viciată sub protecţia unui aparat
izolant, numai dacă este convinsă că aparatul respectiv nu permite intrarea gazelor în
interior.
Din aceste motive fiecare aparat izolant trebuie să fie temeinic verificat asupra
gradului de izolare, respectiv asupra etanşeităţii circuitului de respiraţie faţă de mediul
exterior.
Sunt cazuri în care unităţile de salvare se deplasează pe teren şi, ca de obicei, în
dotarea formaţiei se găseşte şi un aparat pentru controlul etanşeităţii , dar care, dintr-un
motiv oarecare, s-a defectat. Astfel, formaţia nu mai are cu ce să verifice aparatele izolante
şi conform instrucţiunilor de utilizare a acestor aparate, nu mai poate intra în zona viciată.
Dar situaţia avariei reclamă prezenţa echipelor pentru combaterea, respectiv lichidarea ei.
În asemenea cazuri, ca şi totdeauna când nu se dispune de nici un aparat pentru
controlul etanşeităţii, se aplică cea mai simplă metodă de control, şi anume prin scufundarea
în apă a aparatului izolant. Pentru aceasta, se montează complet aparatul cu toate piesele
componente, inclusiv butelia de oxigen, cartuşul filtrant, furtunele de respiraţie, fără însă a
se monta masca sau muştiucul. În locul acestora, pe orificiul de racord de pe furtunele de
respiraţie se montează etanş un căpăcel metalic livrat de firma producătoare .
Se blochează supapa de preaplin cu inelul metalic, se deschide butelia de oxigen, se
acţionează de câteva ori butonul de suplimentare manuală, iar după ce sacul de respiraţie s-a
umplut, se închide ventilul buteliei de oxigen .
Aparatul astfel pregătit, având capacul carcasei demontat, se prinde de curelele
umerare şi se scufundă complet într-un recipient cu apă curată .
Se agită de câteva ori aparatul în apă pentru a elimina eventualele bule de aer prinse pe
suprafaţa sa, după care se trece la observarea atentă a aparatului. În cazul când din unele puncte de
pe aparat (subansamble sau puncte de racord) se ridică spre suprafaţa apei bule de oxigen sub
forma unui şirag de mărgele, acesta este un indiciu că în acele puncte aparatul prezintă defecţiuni
21
de etanşeitate şi se va proceda la remedierea lor. Se repetă aceste operaţiuni până când aparatul va
fi etanş.
În afară de verificarea prin metoda scufundării în apă, etanşeitatea aparatelor izolante
se verifică, cu precizie mărită, cu ajutorul aparatelor universale de control . Aparatele
universale de control utilizate la staţiile de salvare din ţara noastră sunt de tipurile :
- MEDI 8805
- MEDI 51.018
Fig. 2.3
Aparatele universale de control de tip MEDI funcţionează pe următorul principiu :

- pe scurgerea unui fluid printr-o conductă în unitatea de timp (dozajul);
- pe deformarea unei membrane, sub acţiunea presiunii şi depresiunii create în aparat,
funcţie de care un ac indicator aflat în legătură cu o cremalieră, indică pe un cadran diferite valori
(etanşeitatea).
Verificarea aparatului izolant trebuie făcută pentru :
1 - verificarea dozajului : se face în scopul determinării cantităţii de oxigen pe care
aparatul izolant o eliberează în unitatea de timp (se măsoară în l O2 / min);
2 - verificarea etanşeităţii : se face pentru a determina dacă aparatul este bine strâns
la toate racordurile şi nu scapă sau nu primeşte aer din exterior (se măsoară în mm col H2O).
1. Verificarea dozajului : se face demontând conducta de alimentare de pe reductorul
de presiune. În locul ei se montează furtunaşul de legătură prevăzut cu piuliţă la unul din
capete.
Se fixează acul indicator al aparatului universal de control în dreptul diviziunii „zero
" şi se dă comutatorul acestuia pe poziţia D2, care este dozajul aproximativ sau de control.
Capătul opus al furtunaşului se fixează la aparatul universal de control.
Făcând citirea pe scara D2, trebuie ca acul indicator să nu depăşească diviziunea 1,8 .
Dacă este respectată această prevedere , se scoate furtunaşul de la aparatul universal de
control şi se dă comutatorul acestuia pe poziţia D3 (D1 în cazul aparatului universal MEDI
8805), care reprezintă dozajul fix.
22
Se montează înapoi furtunaşul la aparatul universal şi se face citirea pe scara D 3 (D1
la MEDI 8805 ). În acest caz acul indicator trebuie să se oprească în interiorul unui domeniu
marcat cu chenar roşu, cuprins între diviziunile 1,3 - 1,7 l O2/min.
După verificarea dozajului se închide butelia de oxigen, se demontează furtunaşul de
legătură şi se montează conducta de alimentare de pe reductorul de presiune .
2. Verificarea etanşeităţii : prin intermediul piesei de racord din dotare, se montează
furtunele de respiraţie la aparatul universal de control, poziţionându-le astfel încât să nu
împiedice acţionarea pompei acestuia , piesa de racord trebuie să fie strânsă bine la aparatul
universal.
Verificarea etanşeităţii la presiune: se fixează comutatorul aparatului universal pe
poziţia „ + " şi se blochează supapa de preaplin a aparatului izolant cu inelul metalic. Se
acţionează asupra pompei aparatului universal, introducând aer în circuitul aparatului
izolant, în care se creează o presiune, simulând astfel faza de expiraţie .
Se pompează până când acul indicator de la aparatul universal depăşeşte cu puţin
diviziunea + 100, după care se dă comutatorul pe poziţia „ zero", închizând circuitul
aparatului.
Cu ajutorul butonului de reglare fină se aduce acul indicator în dreptul diviziunii +
80, marcată cu o linie lungă roşie. Din acest moment cronometrăm timp de 1 minut,
perioadă în care acul indicator nu are voie să varieze mai mult de 10 mm col. H2O.
Verificarea etanşeităţii la depresiune: se fixează comutatorul aparatului universal pe
poziţia „ - " şi se scoate inelul metalic de la supapa de preaplin .
Se acţionează asupra pompei de la aparatul universal de control, scoţând aer din
circuitul aparatului izolant , în care se creează o depresiune, simulând astfel faza de
inspiraţie. Se pompează până când acul indicator depăşeşte cu puţin diviziunea „ - 100 ",
după care se fixează comutatorul pe poziţia „ zero", închizând circuitul aparatului.
Cu ajutorul butonului de reglare fină se aduce acul indicator în dreptul diviziunii -
80, marcată cu o linie lungă roşie. Din acest moment, cronometrăm timp de 1 min., perioadă
în care acul indicator nu are voie să varieze mai mult de 10 mm col H2O.
La verificarea aparatului izolant este obligatoriu să se facă, în ordinea de mai jos,
verificările :
1 - verificarea dozajului de control D2;
2 - verificarea dozajului fix D3 ( D1 la MEDI 8805);
3 - verificarea etanşeităţii la presiune „ + ";
4 - verificarea etanşeităţii la depresiune „ -".
Ordinea verificărilor este cea menţionată mai sus din următoarele motive: dacă se
verifică etanşeitatea înainte de a verifica dozajul, trebuie după aceea demontată conducta de
alimentare de pe reductorul de presiune, încă o dată verificată etanşeitatea , deoarece s-a
demontat conducta. Aceasta înseamnă consum inutil de timp, ceea ce în activitatea de
salvare poate avea urmări nedorite .
Se verifică mai întâi etanşeitatea la presiune pentru ca în timpul verificării ulterioare
(depresiunea) să se poată observa dacă eventual a fost uitată blocată supapa de preaplin cu
inelul metalic.
Montarea şi verificarea aparatului izolant sunt operaţiuni care se fac personal, de
către fiecare salvator în parte la aparatul propriu, în maxim 5 minute.
Rezultatele verificărilor se trec într-un registru în care salvatorul semnează, iar şeful
de formaţie care 1-a asistat contrasemnează.
23
Tabelul pentru consemnarea rezultatelor verificărilor aparatului izolant are următorul
format:
Tabelul nr. 2.1

Nr. Presiunea Dozaj Ds Etanşeitate Semnătura
crt. O2 (atm) (l O2 / min ) (mm col. H20 )
+ -
0. 1. 2. 3. 4. 5.
Se menţionează că este interzis să se plece cu aparatul izolant la intervenţie sau

exerciţiu, fără ca acesta să fi fost în prealabil verificat.
Şeful staţiei, adjuncţii săi sau mecanicul staţiei de salvare nu vor permite salvatorilor
să părăsească staţia de salvare până când nu au semnat în registrul de verificări.
Mecanicului staţiei de salvare îi revine sarcina efectuării următoarelor verificări :
Verificarea etanşeităţii aparatului universal de control
Se blochează cu un căpăcel metalic din dotare orificiul unde se montează piesa de
racord .
Se fixează comutatorul aparatului universal pe poziţia „+" şi se repetă operaţia de la
verificarea etanşeităţii la presiune, cu singura deosebire că în acest caz acul indicator nu are
voie, timp de 1 minut, să se deplaseze din dreptul diviziunii + 80.
Similar pentru verificarea etanşeităţii la depresiune, dar cu comutatorul fixat pe
poziţia „ -".
Verificarea funcţionării automatului pulmonar : pe spatele aparatului, între conducta
finimetrică şi clapeta de suplimentare manuală
se află un buton; în urma apăsării acestuia, atunci când butelia de oxigen
este deschisă, trebuie să se audă un zgomot de ieşire a oxigenului sub presiune, care certifică
funcţionarea automatului pulmonar.
Pentru deblocarea butonului este suficient să se stranguleze furtunele de respiraţie
sau, în cazul în care aparatul izolant este în funcţiune , să se reţină respiraţia.
Verificarea supapei de preaplin: se face cu butelia deschisă şi supapa de preaplin
deblocată. Se pune aparatul universal de control pe poziţia „ + " şi se racordează la el
aparatul izolant. Oxigenul debitat prin dozajul fix umple sacul de respiraţie, până când
acesta apasă supapa de preaplin, pe care o deschide. Presiunea necesară pentru aceasta este
de 20 - 40 mm col H2O .
Aparatul izolant MEDI 17128 diferă de aparatul MEDI 17108 doar printr-o
construcţie mai rezistentă a carcasei, prin culoarea neagră a harnaşamentului şi prin faptul
că are capacul carcasei detaşabil.
În rest, aparatul este identic cu MEDI 17108 şi se verifică exact ca acesta, atât la
dozaj, cât şi la etanşeitate .
24
Aparatul izolant MEDI 17017 - 17117
( cu funcţionare de 1 oră )
Aparatul se foloseşte cu precădere pentru evacuarea din zone cu gaze toxice sau la
lucrările de remediere de scurtă durată în mediu toxic, de la instalaţiile aflate la suprafaţă (în
industria chimică, metalurgică, energie electrică, alimentară etc.).
Aparatul gata montat cântăreşte cca. 10 kg şi prezintă următoarele caracteristici
principale:
- carcasa din poliester şi fibră de sticlă ;
- butelia de oxigen are capacitatea de 0,8 ÷ 1 l şi poate fi încărcată până la presiunea
de 200 atm .
Reductorul de presiune : identic cu cel de la MEDI 17108 .
Dozajul fix are valoarea 1,3 ± 0,1 = 1,2 ÷ 1,4 l O2 / min.
Dozajul prin automatul pulmonar are valoarea de 0 ÷ 50 l O2/min .
Fig. 2.4
Nu are suplimentare manuală pentru oxigen .

Se folosesc cartuşe filtrante de 1 oră cu dimensiunile de 7x14x21 (cm).
Supapa de preaplin deschide la presiunea de 20 ÷ 40 mm col H 2O, iar automatul
pulmonar intră în funcţiune la depresiunea de 10 ÷ 20 mm col H2O .
Supapele de inspiraţie şi expiraţie sunt plasate ca şi la aparatul izolant MEDI 17108
şi intră în funcţiune la depresiunea, respectiv presiunea de 5 mm col H2O .
Capacitatea sacului de respiraţie este de 4,5 l.
În rest, aparatul este identic cu aparatul izolant MEDI 17108 şi se verifică exact
ca acesta , atât la dozaj, cât şi la etanşeitate.
Aparat izolant BG-4
25
Este produs de firma Drager şi cântăreşte 13,6 kg, iar în cazul în care rezervorul de
gheaţă pentru răcirea aerului inspirat este umplut, are greutatea de 14,8 kg. Are dimensiunile
de 590 x 435 x 145 mm .
Aparatul poate fi folosit, în caz de efort moderat, cca .5 ore, iar în cazul depunerii
unui efort intens cca. 4 ore. Se utilizează butelie de oxigen cu capacitatea de 2 l care se
încarcă la presiunea de 200 atm, înmagazinând 400 litri oxigen.
Capacitatea sacului de respiraţie este de 5,5 litri. Dozajul fix al aparatului este
cuprins între 1,5 - 1,7 litri oxigen / minut.
Reţinerea bioxidului de carbon din aerul expirat de purtătorul aparatului izolant se
face de către un cartuş filtrant refolosibil, a cărui substanţă absorbantă este înlocuită după
folosire .
Fig. 2.5
Aparatul este prevăzut cu finimetru electronic, care realizează automat, o dată cu

deschiderea buteliei de oxigen, o serie de verificări ale aparatului, iar la atingerea unei
presiuni de oxigen prestabilită pentru a fi păstrată ca rezervă de întoarcere din zonă
realizează avertizare sonoră.
Se utilizează măşti de etanşare a feţei prevăzute cu ştergător de vizor, în cazul în
care acesta se abureşte .
Determinarea parametrilor aparatului de protecţie a respiraţiei tip BG-4 utilizând

echipamentul TEST IT 6100
1. Pregătire şi setări
La pornirea testerului acesta trebuie să indice pe ecran valoarea “00”
26
Fig. 2.6
Se pune aparatul de protecţie a respiraţiei în partea stângă şi testerul în partea

dreaptă.
Aceasta asigură că aparatul de protecţie a respiraţiei cu circuit închis este accesibil
testerului.
Testele trebuie efectuate în ordinea dată de producător.
2. Atenţionarea de presiune scăzută
Fig. 2.7
1. Se infiletează adaptorul R 50 028 în mufa de conectare a testerului. Se

îndepărtează capacul protector de la furtune şi se cuplează furtunele la adaptorul testerului.
Se setează testerul astfel încat să indice presiunea.
2. Se deschide supapa de închidere a testerului.
3. Se conectează partea cu presiune a pompei de mână la tester. Se pompează uşor.
4. Se urmăreste ecranul testerului: atenţionarea de presiune scăzută va fi activată
când presiunea scade sub 1,4 mbar.
Se eliberează presiunea din aparatul BG4 cu ajutorul testerului până atenţionarea de
presiune scăzută este oprită.
Atenţionarea de presiune scăzută, data de dispozitivul Bodyguard, în timpul acestui
test este irelevantă.
3. Verificarea supapei de inspiraţie
27
Fig. 2.8
1. Se strânge uşor furtunul de expiraţie cu mâna. Se poate folosi cheia cu cârlig R 33

777.
2. Se pompează uşor până când ecranul testerului indică 10 mbar. Daca sistemul nu
ajunge la 10 mbar, se înlocuieşte supapa de inspiraţie sau discul supapei de inspiraţie.
4. Verificarea supapei de expiraţie
Fig. 2.9
1. Se conectează partea cu depresiune a pompei de mână la tester.

2. Se strânge uşor furtunul de inspiraţie cu mâna. Se poate folosi cheia cu cârlig R 33
777.
3. Se pompează uşor până cănd ecranul testerului indică - 10 mbar. Daca sistemul nu
ajunge la - 10 mbar, se înlocuieşte supapa de expiraţie sau discul supapei de expiraţie.
5. Verificarea supapei de evacuare
Fig. 2.10
28
1. Se conectează partea cu presiune a pompei de mână la tester.
2. Se pompează uşor până când ecranul testerului indică 10 mbar.
3. În timpul pompării se fixează capacul protector R 22 086 peste supapa de preaplin
şi se ţine acolo până când este presat la locul lui de catre sacul de inspiraţie, care se unflă.
4. Supapa de preaplin nu trebuie să deschidă la valoarea de 10 mbar (nu este produs
sunetul puternic al debitului)
6. Testul de etanşeitate cu presiune pozitivă
Fig. 2.11
1. Se inchide supapa de închidere a testerului.

2. Se reduce presiunea din tester la valoarea 7 mbar.
3. Se porneşte cronometrul. Presiunea nu trebuie să se schimbe cu mai mult de 1
mbar timp de 1 minut. Se eliberează presiunea din aparatul BG 4 cu ajuorul testerului.
4. Se îndepărtează capacul protector R 22 086
7. Verificarea supapei de preaplin
Fig. 2.12

2. Se pompează uşor până când sacul de respiraţie atinge supapa de preaplin.
29
3. Supapa de preaplin se deschide (sunet puternic al debitului)
4. Presiunea de deschidere indicată pe ecranul testerului trebuie să fie între 2 şi 5
mbar.
5. Se deconectează pompa de la tester. Se eliberează presiunea din circuitul
aparatului BG 4 automat.
8. Testul de etanşeitate la înaltă presiune
Fig. 2.13
Fig. 2.14
1. Se închide supapa de închidere a testerului.

2. Se deschide robinetul buteliei de oxigen.
3. Se urmăreşte ecranul dispozitivului Bodyguard: este afişată presiunea oxigenului.
Obs:
Presiunea de pe ecranul dispozitivului Bodyguard este afişată în bar.
Pentru dispozitive cu o altă scală de măsurare, valoarea presiunii trebuie
transformată.
Dacă presiunea din butelia de oxigen este sub 165 bar, aceasta trebuie reincărcată.
Când presiunea din butelie depăşeşte 165 atm:
- pe ecran apare simbolul „închideţi ventilul buteliei de oxigen”
- alarma sună scurt de 2 ori.
Se închide ventilul buteliei de oxigen.
Scala grafică scade de la stânga la dreapta.
30
Când ecranul indică 15 bar, porneşte testul de etanşeitate la înaltă presiune:
- pe ecran apare simbolul „perioada de utilizare în minute”
- alarma sună scurt o dată
- scala grafică este indicată din nou şi scade de la stânga la dreapta
Rezultatul testului este afişat după 15 secunde.
Când aparatul BG 4 este ok:
- pe ecran apare simbolul „deschideţi ventilul buteliei de oxigen”
- alarma suna scurt de 2 ori
Se deschide ventilul buteliei de oxigen.
Testul de etanşeitate la înaltă presiune a fost realizat cu succes.
În cazul unei greşeli:
- pe ecran apare simbolul „X”
- alarma suna scurt de 4 ori
9. Verificarea dozajului fix
Fig. 2.15
1. Se conectează furtunul de dozaj.

2. Se setează testerul astfel încât să indice dozajul, măsurat în l/min.
4. Când sacul aparatului se umflă, se fixează capacul protector R 22 086 peste
supapa de preaplin şi se ţine acolo până când este presat la locul lui de către sacul de
inspiraţie.
5. Dozajul fix al aparatului BG 4 trebuie să fie între 1,5 şi 1,9 l/min.
10. Verificarea supapei de minim
31
Fig. 216
1. Se setează testerul astfel încăt să indice presiunea.

2. Se verifică dacă supapa de închidere a testerului este deschisă.
3. Se îndepărtează furtunul de dozaj şi se conectează partea cu depresiune a pompei
de mână la tester.
4. Se îndepărtează capacul protector R 22 086 de la supapa de preaplin. Se continuă
a se pompa până când supapa de preaplin deschide (sunet al debitului puternic)
Presiunea de deschidere indicată pe ecran trebuie să fie între 0,1 şi 2,5 mbar.
11. Verificarea supapei de suplimentare manuală
Fig. 2.17
1. Se închide supapa de închidere a testerului.

Pe spatele aparatului BG 4:
2. Se apasă uşor butonul roşu al supapei de suplimentare manuală. Oxigenul trebuie
să iasă cu presiune în circuit (sunet al debitului puternic)
3. Sacul de respiraţie se unflă.
12. Verificarea atenţionării de presiune reziduală
Fig. 2.18
1. Se închide ventilul buteliei de oxigen.

2. Se observă ecranul dispozitivul Bodyguard. Un avertisment va fi generat la
presiunea de 55 bar psi. Alarma sună intermitent şi ledul roşu licăreşte.
32
3. Se îndepărtează furtunele de respiraţie de la tester şi se montează la furtunele de
respiraţie capacul de protecţie.
Aparat izolant TIP W 2000
Este produs de firma FASER din Polonia, fiind conceput după aparatul W70. El este
destinat protecţiei respiraţiei pentru o durată de 4 h, fiind echipat cu mască de etanşare, iar
constructiv îndeplineşte cerinţele standardului european EN 145.
Construcţia sa modernă permite o asamblare, dezasamblare şi curăţire uşoară a
componentelor, precum şi service-ul operativ al aparatului. W2000 - fig. 2.19 –
funcţionează pe bază de oxigen comprimat, lucrează în circuit închis, cu reţinerea CO 2 şi
regenerarea aerului expirat prin aport de oxigen.
Fig. 2.19
Aparatul funcţionează cu presiune pozitivă si aceasta este menţinută în circuitul

interior prin comprimarea sacului de respiraţie cu ajutorul unor arcuri. Acest sistem asigură
protecţie împotriva pătrunderii accidentale în aparat a aerului atmosferic conţinând gaze
toxice, în cazul unei neetanşeităţi.
Aparatul are dimensiunile de 440 x 580 x 185 mm şi cântăreşte 16 kg, fiind echipat
cu o butelie de oxigen cu capacitatea de 2 l, încărcată la 200 atm şi un cartuş filtrant ce
poate fi reîncărcat după fiecare utilizare cu substanţă absorbantă (calce sodată). Presiunea de
ieşire din reductor este de 4 ± 0,1 atm., aceasta asigurând un dozaj fix al oxigenului de 1,5 ±
0,1 l/min. Prin supapa de trecere (la o presiune mai mare de 50 atm. în butelie), aparatul
asigură un debit de 80 l O2/min.
Sacul de respiraţie are volumul de 6,5 l. fiind realizat din pânză cauciucată. Aparatul
prezintă o rezistenţă la respiraţie (pentru o frecvenţă de 25 respiraţii / min. şi un volum de 2 l /
respiraţie) la inspiraţie mai mare de 0 mm col. H 2O iar la expiraţie mai mică de 70 mm col.
33
H2O. Aparatul este prevăzut cu un răcitor cu gheaţă care are greutatea de 1 kg şi asigură o
temperatură redusă a aerului inspirat.
O bună funcţionare a aparatului este asigurată cu ajutorul unui sistem de supraveghere
electronic ESN-1 care a fost destinat pentru citirea continuă a presiunii oxigenului din butelie,
precum şi pentru monitorizarea simultană a funcţionării aparatului, fiind prevăzut cu sistem de
alarmare a salvatorului în cazul unor neetanşeitaţi a aparatului sau când presiunea oxigenului din
butelie este redusă.
Sistemul ESN-1 este alimentat de la o baterie de 9V, arătând clar pe monitor
presiunea oxigenului din butelie, consumul de oxigen, precum şi timpul scurs de la
începutul acţiunii.
Aparatul se utilizează cu mască de etanşare MT 827 ANKA, prevăzută cu ştergător
interior al vizorului şi poate fi utilizat în medii cu temperatura cuprinsă între -6  +300C,
presiunea atmosferică 900 ÷ 1200 mm col. H 2O şi umiditate 0  100%, fiind fabricat în
concordanţă cu EN ISO 90001/1994.
Aparat izolant BIOMARINE BIO PAK 240
BioPak 240 (fig. 2.20 ) este un aparat izolant de protecţie a

respiraţiei, cu dimensiunile de 620 x 400 x 200 mm şi greutatea
de 15,75 kg, fiind produs de firma Biomarine Incorporation din
SUA.
Aparatul funcţionează în circuit închis, pe bază de oxigen
comprimat cu reţinerea CO2 din aerul expirat într-un recipient cu
agent absorbant ,,Rexorb“ (calce sodată sub formă de granule),
substanţă ce este înlocuită după fiecare utilizare a aparatului.
Butelia de oxigen este confecţionată din aluminiu şi fibră de
sticlă, fiind foarte uşoară, are capacitatea de 2,5 l şi presiunea de
încărcare de 205 atm., înmagazinând aproximativ 500 l O2 care
asigură aparatului o autonomie de lucru de 4 ore.
Aparatul are un dozaj fix de 1,78  0,13 l O2/min. şi un dozaj
prin suplimentare manuală ce este folosit în caz de necesitate,
fiind certificat în 1986 de NIOSH ca aparat ce funcţionează cu
presiune pozitivă.
Fig. 2.20 Sacul de respiraţie este identic cu cel de la modelele BioPak 45
şi 60 are capacitatea de 5 l, fiind situat în spatele cartuşului filtrant ce are formă cilindrică şi este
prevăzut cu o membrană cu arc ce realizează presiunea pozitivă în circuitul aparatului. În cazul
unui consum redus de aer, membrana acţionează supapa de preaplin, eliberând în atmosferă
surplusul de aer. După ieşirea din sacul de respiraţie, aerul trece printr-un răcitor cu gheaţă
pentru a fi redusă temperatura.
Standardele NIOSH şi MSHA din SUA stipulează că temperatura aerului inspirat la
aparatele de protecţie a respiraţiei cu durata de utilizare de 4 ore să fie de maxim 35 0C,
aparatul fiind conceput să corespundă acestora.
Aparatul este prevăzut cu un sistem de alarmă ce intră în funcţiune atunci când
rezerva de oxigen din butelie a scăzut la aproximativ 25% din capacitatea de încărcare.
34
Supapele de inspiraţie şi expiraţie sunt amplasate la racordul
furtunelor de respiraţie la masca de etanşare în zona feţei, pentru a reduce la minim aşa-
numita ,,zonă moartă“ a aparatului.
Masca de etanşare este cu vizor panoramic, confecţionat special din geam securizat,
dublu, pentru a reduce la minim aburirea acestuia.
Sistemul de răcire a aerului inspirat este de tip ,,Blue Ice“, se montează imediat
înaintea utilizării aparatului (în cca. 30“), menţinând aerul la o temperatură convenabilă.
Întreţinerea aparatului se face destul de uşor, dezavantajele lui fiind dimensiunile
mari, greutatea şi sistemul de testare care nu este foarte comprehensiv.
Masca de etanşare are încorporată o lentilă pentru vederea clară şi dezaburire.În
timpul utilizării aparatului se aplică sita de dezaburire pe vizor şi altfel este asigurată vederea
bună timp de 4 ore.
Acest model este utilizat în SUA, Canada, Franţa, Australia şi Pakistan.
Aparat izolant AIR ELITE
Este produs de MSA / AUER , fiind un aparat izolant de protecţie a respiraţiei ce

funcţionează pe bază de oxigen legat chimic şi este destinat lucrului efectiv a salvatorilor în
zone avariate.
Air Elite (fig. 2.21) are dimensiunile 570 × 370 × 170 mm, cântăreşte 12 kg şi are
durata de utilizare în funcţie de efortul depus de utilizator, astfel aceasta poate fi de 2 ore, la
un consum de 40 l aer/minut şi de maxim 4 ore în condiţiile unui efort redus la un consum
de 20 l aer/minut, volumul de aer respirabil generat de aparat fiind de 4800 litri.
Fig. 2.21
Substanţa chimică ce generează aerul respirat este peroxid de potasiu KO 2 ce este

stocat în 2 recipienţi reîncărcabili, prevăzuţi cu o manta de răcire şi starteri pentru generarea
oxigenului necesar respiraţiei la începutul perioadei de lucru, până se acţionează substanţa
35
din aparat, starterii fiind activaţi rapid cu ajutorul unui buton aflat pe piesa de cuplare a
furtunelor aparatului la piesa facială, iar rezistenta la inspiraţie în cazul unui consum de 40 l
aer/minut, fiind de maxim 20 mm col. H2O.
Aerul expirat vine prin furtunul de expiraţie şi prin supapa de expiraţie, intră în sacul
cu aer expirat pe care se află amplasată supapa de prea plin ce trebuie să deschidă la
valoarea de 30 mm col. H2O. De aici trece printr-un distribuitor de aer în recipienţii cu KO 2
care generează O2 şi reţine CO2, după care aerul bogat în oxigen se acumulează în sacul de
respiraţie, de unde prin supapa de inspiraţie şi furtunul de inspiraţie merge la purtator.
Temperatura aerului inspirat este între 20 ÷ 400C, iar umiditatea între 20 ÷ 50%, nivelul
consumului de substanţă chimică fiind indicat de un dispozitiv electronic ce semnalizează
procentual capacitatea de absorţie remanentă. Nivelul de consum este indicat de semnale
luminoase şi sonore ce avertizează atunci când se ating nivelele de alarmă a capacităţii reziduale
de 20% şi respectiv 5%.
Acest sistem electronic de măsurare şi control este alimentat de la o baterie de 9 V,
aparatul fiind realizat în construcţie antiexplozivă cu indicele de protecţie IP 54, şi a fost
certificat în conformitate cu Normativele Europene ca aparat destinat utilizării în subteran sau la
suprafaţă.
2.1.2 Aparate izolante ce funcţionează pe bază de aer comprimat
Aparat izolant cu aer comprimat

MEDI 16.005-16.215
Aparţine grupului de aparate izolante alimentate cu aer comprimat, fără regenerarea

aerului expirat, cu dozare fixă .
Aparatul (a cărui schiţă este prezentată în fig. 2.22) oferă protecţie la lucru într-o
atmosferă în care există gaze, pulberi sau vapori în concentraţii care depăşesc valoarea
concentraţiei maxime admise de norme .
Durata sa de utilizare este determinată de rezerva de aer comprimat din cele 2 butelii
şi de consumul de aer al purtătorului, corelat cu efortul depus .
La un efort mediu şi o presiune de încărcare a celor două butelii de 200 atm, durata
de funcţionare a aparatului este de' aproximativ 50 minute, în aceasta incluzându-se şi
durata de utilizare după deschiderea dispozitivului de siguranţă.
36
Fig. 2.22
Aparatul constă dintr-o ramă de metal uşor (2), cu o pernă de spate din burete
sintetic, două curele umerare (3) din material textil şi centura de mijloc (4).
În partea inferioară a ramei se află protectorul împotriva şocurilor şi agăţărilor şi
reductorul de presiune (5), cu dispozitivul de siguranţă .Reductorul de presiune este
prevăzut cu câte un racord (8) pentru cele două butelii de aer comprimat cu capacitatea de
câte 4 l, precum şi câte un racord pentru furtunul de joasă presiune (10) şi furtunul de înaltă
presiune (11).
Ventilele celor 2 butelii (12), cu dispunere orizontală a rozetei, se află la înălţimea
mijlocie a purtătorului.
Furtunul de joasă presiune (10) leagă printr-un racord intermediar (13) automatul
pulmonar (14) sub formă de cutie de reductorul de presiune. Automatul pulmonar este
protejat împotriva şocurilor printr-o carcasă de cauciuc. El se racordează direct la masca de
etanşare printr-un racord cu piuliţă .
Furtunul de înaltă presiune (11) leagă finimetrul (15) cu partea de înaltă presiune a
reductorului. Finimetrul este fixat de cureaua umerară stângă printr-un cuplaj (16) care
poate fi desprins, pentru a fi adus în raza vizuală a purtătorului.
Pentru completarea echipamentului se utilizează măşti de etanşare a feţei prevăzute
cu supapă de expiraţie .
Funcţionarea aparatului
Aparatul conţine în două butelii a câte 4l fiecare aer comprimat la 200 atm în
compoziţie atmosferică .
La deschiderea robinetului buteliei aerul comprimat se scurge spre cele 2 racorduri
(8) şi determină, datorită presiunii, ca garniturile montate la racorduri să etanşeze legăturile
dintre acestea şi ventilele buteliilor (12).
Prin cele 2 racorduri (8) aerul comprimat ajunge în spaţiul de înaltă presiune al
reductorului. Furtunul de înaltă presiune leagă acest spaţiu de finimetru .
37
Dispozitivul de siguranţă, dispus tot în spaţiul de înaltă presiune al reductorului, constă
dintr-o supapă cu arc, care se menţine deschisă sub acţiunea presiunii aerului comprimat care
vine din butelie. În momentul în care presiunea aerului comprimat din butelie scade la
aproximativ 40 atm, supapa cu arc începe să se închidă, iar purtătorul aparatului simte o
rezistenţă crescândă la inspiraţie . În această situaţie pârghia dispozitivului de siguranţă (6)
trebuie întoarsă astfel încât capătul ei liber să fie îndreptat spre spatele purtătorului.
Acest proces determină deschiderea mecanică a supapei cu arc, moment din care
restul rezervei de aer comprimat stă la dispoziţia purtătorului, fără rezistenţă la inspiraţie,
acesta urmând să părăsească imediat zona.
Obs. La aparatele izolante cu aer comprimat de tipurile 16.105, 16.115, 16.205, 16.215 ,
atingerea rezervei de 40 ± 5 atm este evidenţiată printr-un semnal sonor strident care nu
încetează decât la epuizarea completă a aerului din butelie, sau la creşterea presiunii în spaţiul
de înaltă presiune al reductorului, prin deschiderea celei de-a doua butelii (în cazul în care
aceasta nu a fost încă utilizată).
Aerul comprimat din butelie, trecând prin reductorul de presiune, îşi reduce
presiunea, ajungând în furtunul de joasă presiune la valoarea de 3 atm. Prin furtunul de joasă
presiune, aflat sub braţul stâng al purtătorului, aerul cu presiunea de 3 atm ajunge în
automatul pulmonar.
În faza de inspiraţie, în interiorul automatului pulmonar se creează o depresiune, sub
acţiunea căreia membrana automatului pulmonar se deformează şi deschide un ventil
basculant de alimentare, care cedează purtătorului cantitatea de aer necesară pentru
umplerea plămânilor. La sfârşitul fazei de inspiraţie ventilul de alimentare se închide sub
acţiunea unui arc.
În faza de expiraţie , aerul expirat este evacuat în atmosferă prin supapa de expiraţie
montată pe masca de etanşare.
Racordul intermediar (13) serveşte la intercalarea unui „T" metalic, prin intermediul
căruia la aparat pot fi montate două segmente de furtun de joasă presiune, prevăzute fiecare
cu automat pulmonar şi mască de etanşare, în cazul în care trebuie evacuat personal din
zona cu aer viciat.
Verificarea aparatului, înainte de intrarea în acţiune, se realizează cu ajutorul
aparatelor universale de control de tip MEDI.
Verificarea etanşeităţii automatului pulmonar.

Automatul pulmonar se racordează la aparatul universal de control, al cărui
comutator se fixează pe poziţia „+". Se creează prin
pompare o depresiune de 100 mm col H2O, după care se fixează comutatorul pe poziţia
„zero", închizând circuitul aparatului. Automatul pulmonar se consideră etanş dacă timp de
1 minut variaţia de presiune nu depăşeşte 5 mm col H2O.
Verificarea depresiunii de deschidere a automatului pulmonar

Având automatul pulmonar racordat la aparatul universal şi comutatorul acestuia
fixat pe poziţia „ – " se deschide ventilul uneia din butelii.
Creându-se depresiune prin pompare, ventilul automatului pulmonar se deschide,
auzindu-se scurgerea aerului. Fenomenul se observă şi pe cadranul aparatului universal,
când acul indicator se deplasează spre diviziunea „zero".
38
Depresiunea de deschidere trebuie să se încadreze între limitele -15  -35 mm col
H2O .
Verificarea etanşeităţii circuitului de înaltă presiune

Pentru această verificare se deschide pentru scurt timp ventilul uneia din buteliile de
aer comprimat. După închiderea ventilului, presiunea indicată la finimetru nu are voie să
scadă în decurs de 1 minut.
Verificarea funcţionării dispozitivului de siguranţă
Se deschide pentru scurt timp ventilul uneia din butelii, se inspiră din automatul
pulmonar, observând în acelaşi timp finimetrul. La o presiune indicată de acesta de 40 ± 5
atm, rezistenţa la inspiraţie trebuie să crească sensibil sau, după caz (în funcţie de tipul de
aparat), trebuie să intre în funcţiune avertizarea sonoră.
Aparatul izolant cu aer comprimat seria PA 90
Este produs de firma Drager şi aparţine grupului de aparate izolante alimentate cu aer
comprimat, fără regenerarea aerului expirat, cu presiune pozitivă (fig. 2.23).
Aparatul oferă protecţie la lucru într-o atmosferă în care există gaze, pulberi sau
vapori în concentraţii care depăşesc valoarea concentraţiei maxime admise de norme .
Durata sa de utilizare este determinată de rezerva de aer comprimat din butelii şi de
consumul de aer al purtătorului, corelat cu efortul depus .
La un efort mediu şi o presiune de încărcare a buteliei de 300 atm, durata de
funcţionare a aparatului este de aproximativ 60 minute, în aceasta incluzându-se şi durata de
utilizare după deschiderea dispozitivului de siguranţă.
Fig. 2.23
Aparatul se compune dintr-un:
39
- suport dorsal confecţionat din fibră de carbon , material foarte rezistent termic şi
mecanic – fig.2.24
- harnaşamentul textil din materiale rezistente la ardere – fig 2.25
- un reductor de presiune compact ce reduce presiunea la 7,5 atm. fiind prevăzut cu
supapă de siguranţă ce deschide la 13 atm. – fig. 2.26
Fig. 2.24 Fig. 2.25
Fig. 2.26
- una sau doua butelii cu capacităţi între 4 şi 12 l, având presiunea de încărcare între
200 ÷ 300 atm realizate din oţel sau materiale compozite cu fibră de carbon – fig. 2.27.
Pentru montarea la reductor a două butelii, aparatul este livrat cu o piesă suplimentară în
formă de Y ce permite acest lucru.
40
Fig. 2.27
Dimensiunile aparatului sunt 620x320x150 mm, cântăreşte 3 kg.

Greutatea aparatului şi durata de funcţionare sunt în funcţie de materialul din care
sunt confecţionate, numărul şi capacitatea buteliilor.
- manometrul aparatului este fixat cu un element elastic, cadranul fiind marcat
fosforescent, iar pe conducta acestuia se află montat sistemul de avertizare sonoră, ce intră
în funcţiune la presiunea de 55 ± 5 atmosfere – fig. 2.28.
Fig. 2.28
- detentorul – fig. 2.29, poate asigura un debit de 250 l aer/min şi asigură o presiune
pozitivă în interiorul măştii de etanşare de maxim 50 mm col H2O, fiind prevăzut cu un
buton de blocare a debitului de aer atunci când aparatul este pus în stare de funcţionare dar
nu îl utilizăm. Sistemul se deblochează automat în cazul în care în interiorul măştii se
creează depresiune de maxim 10 mm col H2O, după care sistemul de presiune pozitivă intră
în funcţiune
- mască pentru presiune pozitivă – fig. 2.30
Fig. 2.29
41
Fig. 2.30
Montarea aparatului.
Este recomandabil ca butelia, supapa la cerere (detentor) si masca sa fie montate
într-un spatiu cu aer curat, de exemplu într-un spatiu situat în afara spaţiului în care urmează
să fie utilizat echipamentul de protecţie.
- Se montează butelia cu aer comprimat la aparatul de protecţie a respiraţei.
- Se verifica daca robinetul buteliei, componentele de reducere a presiunii si filetele
acestora sunt sau nu avariate. Se verifica, de asemenea, daca garnitura circulara este dispusa
in pozitia corespunzatoare. Se verifica si daca aceasta garnitura este uzata sau avariata.
- Aparatul se afla în poziţie orizontală. Se trece tubul prin banda de sustinere a
acestuia, situata in partea de sus a partii posterioare. Acesta se deplaseaza spre racordul
reductorului de presiune.
- Se face racordul intre robinetul reductorului de presiune si robinetul buteliei.
Operatia se efectueaza manual.
- Banda de sustinere a tubului se fixeaza usor pe tub. Banda se trece si prin spatele
tubului, astfel incat acesta sa fie fixat corespunzator.
- Capatul liber al benzii se fixeaza ferm in catarama.
Racordarea supapei la cerere la masca - racordare prin împingere

Se vor verifica garniturile de la nivelul mastii si de la nivelul supapei. Aceste
garnituri nu trebuie sa fie murdare si nici avariate.
Se impinge supapa in componenta de sustinere a acesteia, existenta la nivelul mastii,
pana in momentul in care se aude un zgomot.
42
Fig. 2.31
Se va verifica daca supapa este fixata corespunzator la nivelul mastii. Se trage, in

acest sens, de supapă. In momentul in care se trage de supapa, nu este admisibil sa se
inregistreze vreo miscare axiala.
Verificarea etanşeităţii în condiţii de presiune ridicată

Se va deschide robinetul buteliei, se presurizează aparatul după care se închide
robinetul. Se citeşte manometrul aparatului, pierderea maximă admisă va fi de 5 bari timp
de un minut.
Verificarea dispozitivului de avertizare sonoră

Cu aparatul presurizat si cu robinetul buteliei închis, se apasă uşor butonul de
suplimentare manuală de la automatul pulmonar. Se urmăreşte manometrul aparatului, iar
atunci când acesta indică o valoare cuprinsă între 50-60 bar, dispozitivul de avertizare
sonoră trebuie să intre în funcţiune.
Intrarea în acţiune
Aparatul se fixeaza la nivelul umerilor cu ajutorul hamurilor. Centura trebuie safie
desfacuta.
Se strange centura pe solduri si se fixeaza, astfel incat echipamentul sa fie dispus
confortabil si sigur. Capetele hamurilor si ale centurii se fixeaza in catarame.
Hamurile de la nivelul umerilor se trag în jos, pana în momentul în care
echipamentul este dispus confortabil. Capetele acestor hamuri se fixeaza la nivelul centurii.
Componenta de control presiune se ţine în mana stanga, iar cu mana dreapta se se
roteste pana la maxim robinetul buteliei.
Nu se va utiliza niciodata o butelie care este încarcată la mai putin de 80 % din
capacitate.
Pentru a se efectua verificarea etanseitatii in conditii de presiune ridicata, se închide
robinetul buteliei. Nu este admisibil ca presiunea sa scada cu mai mult de 10 bar timp de un
minut.
Se deschide la maxim robinetul buteliei.
Se indeparteaza elementele de fixare de la nivelul mastii. Parul trebuie sa fie
pieptanat peste cap. Se dispune masca pe figura. Elementele de fixare se dispun pe cap si se
strang benzile, mai intai cele inferioare, apoi cele superioare, astfel incat sa se asigure faptul
ca acestea au fost trase inapoi si nu lateral.
Se va verifica daca masca dispune de toate elementele de etansare si ca acestea se
afla intr-o stare corespunzatoare. Se va verifica, de asemenea, daca componenta pentru
avertizare sonora functioneaza in momentul in care presiunea ajunge la o anumita valoare
prestabilita.
43
După fixarea măştii, se închide robinetul buteliei, utilizatorul trebuie sa respire foarte
lent, astfel incat sa fie asigurata treptat eliminarea aerului din sistem.
Componenta pentru avertizare sonora trebuie sa functioneze in momentul in care
presiunea ajunge la cote situate intre 50 si 60 bar.
Utilizatorul va continua sa respire. In momentul in care componenta de control
presiune indica zero, utilizatorul isi va tine respiratia. Daca etansarea este corespunzatoare,
masca se va lipi de figura utilizatorului.
Se deschide robinetul buteliei complet, aparatul fiinda gata de funcţionare.
La anumite intervale de 10 minute se va citi presiunea pe manometru.
Componenta pentru avertizare sonora emite un semnal sonor scurt in momentul
in care presiunea aerului comprimat a ajuns la un anumit nivel prestabilit.
Utilizatorul va parasi incaperea in care se afla inainte de a se ajunge in situatia
in care componenta pentru avertizare sonora incepe sa emita semnale sonore repetate.
ATENTIE
Perioada de timp necesara iesirii din incapere cuprinde si perioada care îi este
necesara utilizatorului pentru a ajunge la punctul prin care poate iesi din incaperea
respectiva
Aparatul izolant cu aer comprimat ARIAC 2000
Aparţine grupului de aparate izolante alimentate cu aer comprimat, fără regenerarea

aerului expirat. Durata sa de utilizare este determinată de rezerva de aer comprimat din
butelii şi de consumul de aer al purtătorului, corelat cu efortul depus.
La un efort mediu şi o presiune de încărcare a buteliilor de 200 atm, durata de
funcţionare a aparatului este de aproximativ 50 minute, în aceasta incluzându-se şi durata de
utilizare după deschiderea dispozitivului de siguranţă
Fig. 2.32
Aparatul se compune din:

- Suport dorsal – fig. 2.33 de care sunt prinse chingile de umar şi centura.
- Reductor – fig. 2.34, prins de suportul dorsal, este prevăzut cu două ieşiri de
medie presiune, una pentru supapa la cerere (pe acest circuit se află montată şi supapa de
suprapresiune), cealaltă pentru cupla rapidă ce dă posibilitatea cuplării unui alt consumator
44
la aparat, precum şi cu alte două ieşiri de înaltă presiune, una pentru manometrul ce indică
presiunea aerului din butelii, cealaltă pentru fluier (dispozitivul de avertizare sonoră).
Intrarea în reductor se face printr-un racord de legătură.
- Furtun de joasă presiune – fig. 2.35, acesta leagă printr-un racord intermediar
automatul pulmonar – fig. 2.37 sub formă de cutie de reductorul de presiune. El se
racordează direct la masca de etanşare – fig. 2.38 printr-un racord cu piuliţă .
- Furtun de înaltă presiune, acesta leagă finimetrul – fig. 2.36 cu partea de înaltă
presiune a reductorului. Finimetrul este fixat de cureaua umerară stângă printr-un cuplaj.
Fig. 2.33 Fig. 2.34
Fig. 2.35 Fig. 2.36
Fig. 2.37 Automat pulmonar Fig. 2.38 Masca de etanşare
Funcţionarea aparatului
Prin deschiderea robinetelor buteliilor, aerul comprimat circulă prin racorduri
ajungând în compartimentul de înaltă presiune al reductorului de presiune, care are rolul de
a reduce presiunea până la 8+0,5 bar. Supapa la cerere are rolul de a asigura aer respirabil la
cerere şi cu un debit suficient.
45
Consumul de aer depinde în măsură foarte mare de tipul de activitate desfăşurat şi de
intensitatea efortului depus
În funcţie de tipul de efort (şi de nivelul de antrenament al personalului de
intervenţie) consumul de aer creşte atât prin mărirea frecvenţei respiraţiei cât şi a volumului
acesteia.
Pentru calculul teoretic al duratei de utilizare a aparatului de respiraţie autonom cu
circuit deschis, de către un om în activitate, se poate aplica următoarea formulă:
T = (p - t) V /C
unde:
T - este durata de utilizare rămasă până la consumarea întregii rezerve de aer;
p - presiunea existentă în rezervorul de aer la un moment dat;
t - 55+5 bari;
V- volumul total al buteliilor (ex.: 4 ltr.x 1 = 4 ltr.);
C - consumul de aer, în litri pe minut, necesar respiraţiei şi corespunzător categoriei de
efort.
Pregătirea şi verificarea aparatului pentru intervenţie

Utilizarea aparatelor se va face numai de către personal special instruit şi antrenat.
Înainte de fiecare utilizare, personalul ce foloseşte aparatul trebuie să-l verifice
pentru a preîntâmpina folosirea unui aparat în stare tehnică necorespunzătoare.
Constatarea oricărei deficienţe duce la declararea aparatului inapt de serviciu.
Echiparea şi verificarea pentru intervenţie se vor face în felul următor:
- după îndepărtarea ambalajului se controlează în carnetul aparatului perioada scursă
de la ultima verificare, ce nu trebuie să depăşească trei luni;
- se va face o verificare vizuală generală a aparatului ce trebuie să fie complet şi să
nu prezinte urme de loviri sau deteriorări ce pot împiedica buna funcţionare. Se vor urmări
în mod deosebit asamblările diferitelor racorduri, prinderea reductorului de suport;
DACĂ SE INTERVINE ÎN ZONE CU ATMOSFERĂ POTENŢIAL EXPLOZIVĂ,
SE VERIFICĂ, PRIN CITIREA ETICHETEI DE PE SUPORTUL DORSAL (ARIAC-2000
Ex) ŞI A MARCAJULUI DE PE FURTUNUL DE ALIMENTARE ("ANTISTATIC"),
ALEGEREA CORECTĂ A VARIANTEI DE APARAT UTILIZAT!
- se verifică harnaşamentul, strângerea acestuia, precum şi poziţia chingilor în
catarame;
- se verifică furtunul şi manometrul. Furtunul nu trebuie să prezinte rosături,
exfolieri, porozităţi, umflături, fisuri sau orice alt defect ce poate duce la spargere ori
pierderi de aer. Manometrul trebuie să fie acoperit cu carcasa de protecţie din cauciuc,
geamul să fie în perfectă stare şi să nu aibă joc, iar acul indicator să fie la gradaţia zero şi
foarte uşor vizibil;
- se verifică strângerea corectă al buteliilor pe spătarul aparatului cu ajutorul chingii
şi cataramei.
- se verifică montajul corect al buteliilor în aparat racordarea corectă la aparat,
strângerea până la capăt a piuliţelor de racordare. După strângerea acestor piuliţe cu mâna,
racordul nu trebuie să aibă nici un fel de joc în robinet;
- se pune aparatul în spatele utilizatorului urmărindu-se poziţia chingilor, a
furtunului pentru manometru (pe sub braţul stâng) şi a furtunului de medie presiune.
46
Furtunul de medie presiune, ce face legătura între reductor şi supapa la cerere, trebuie să
permită mişcarea nestingherită a capului în orice direcţie;
- se urmăreşte poziţia manometrului şi se verifică posibilitatea citirii prin aducere în
câmpul vizual. În poziţie normală, manometrul trebuie să fie cu faţa spre utilizator;
- se verifică etanşeitatea circuitului respirator. Această operaţie trebuie efectuată
astfel: Prin supapa la cerere neracordată la mască, se aspiră aerul din circuitul de medie
presiune, expirându-se pe nas, până la crearea unei mici depresiuni în circuit. În funcţie de
volumul pulmonar al utilizatorului care face testul, pot fi necesare mai multe inspirări. Se
consideră că aparatul este etanş dacă, după menţinerea depresiunii cca. 10 sec., la o nouă
încercare de inspirare, circuitul de aer opune rezistenţă. Această probă se face cu robinetele
buteliilor închise;
- se deschid robinetele buteliilor şi se citeşte presiunea la manometru;
- se verifică funcţionarea supapei la cerere inspirând de câteva ori aer, din racordul
de medie presiune. Zgomotul specific pătrunderii aerului trebuie să se audă numai în
momentul inspirării. Debitul de aer în momentul inspirării trebuie să fie suficient pentru o
inspiraţie profundă şi rapidă;
- se verifică aspectul exterior al măştii. Părţile din cauciuc ale măştii trebuie să fie
lucioase, fără pori, fisuri, înţepături, exfolieri sau sufluri. Cauciucul măştii trebuie să nu
prezinte semne de îmbătrânire. Se va verifica cu deosebită atenţie racordarea blocurilor de
supape (de expiraţie şi respectiv de inspiraţie) şi ale vizorului cu părţile din cauciuc ale
măştii. Vizorul trebuie să fie perfect transparent, fără spărturi, fisuri, zgârieturi sau mătuiri.
Deasemenea vizorul nu trebuie să producă aberaţii (deformări) optice;
- se verifică integritatea şi buna funcţionare a supapelor de inspiraţie şi expiraţie
precum şi cele ale semimăştii interioare;
- se curăţă interiorul măştii şi se îmbracă pe cap. Dacă masca nu este bine curăţată la
interior, în timpul folosirii aparatului corpurile străine (praf, etc.) pot pătrunde în orificiile
respiratorii ale utilizatorului, producând reflexul de scoatere a măştii;
- se verifică etanşeitatea măştii la depresiune prin astuparea cu palma a supapei de
inspiraţie şi crearea unei depresiuni în mască. Masca trebuie să rămână lipită pe faţa
servantului până la expiraţie;
- se racordează supapa la cerere la mască, asigurându-se o strângere suficientă
pentru etanşare ;
- se deschid robinetele şi se fac câteva probe de respiraţie, după care utilizatorul este
pregătit pentru intervenţie
Reguli obligatorii de utilizare

La începutul folosirii, presiunea din butelii trebuie să fie cea nominală (200/300 bari)
sau de cel puţin 80% din presiunea nominală.
Utilizatorul aparatului se va retrage imediat din zona de lucru dacă va constata:
- o rezistenţă deosebită la inspiraţie ;
- pierderea rapidă a rezervei de aer;
- spargerea manometrului sau a furtunului de legătură;
- pătrunderea substanţelor nocive din mediul de lucru în circuitul de aer (în cazul în
care nu se datoreşte dezetanşării măştii pe figură şi nu poate fi înlăturată prin reaşezarea
acesteia sau în cazul în care substanţele nocive sunt periculoase în doze reduse).
47
La încheierea operaţiei, după scoaterea măştii de pe figură, închiderea buteliilor şi
demontarea supapei la cerere de la mască, va fi eliminat tot aerul remanent în aparat prin
manevrarea butonului de purjare al supapei la cerere.
Masca exterioară se execută din cauciuc rezistent la acţiunea substanţelor toxice şi
asigură o mulare şi o etanşare perfectă pe cap cu ajutorul bridelor de ajustare (etanşarea este
asigurată şi de o ramă din cauciuc, care urmăreşte conturul feţei). Aerul furnizat de supapa
la cerere spală vizoarele prin interior la fiecare ciclu respirator, iar aerul expirat nu vine în
contact cu acestea, fiind evacuat prin supapa de expiraţie cu care este dotată masca.
Separarea între fluxurile de aer (de inspiraţie, respectiv de expiraţie) se realizează prin
intermediul măştii interioare şi previne aburirea vizorului.
Aparat izolant PSS – 500
DRÄGER Man PSS 500 (fig. 2.39) este realizat de firma DRÄGER fiind un aparat
ce funcţionează pe bază de aer comprimat şi la obţinerea lui au concurat noile inovaţii şi
înalta tehnologie, având ca rezultat un aparat sigur ce reduce solicitarea în acţiune şi oferă
purtătorului mobilitate şi manevrabilitate.
Rezerva de aer a aparatului este stocată în trei butelii sferice, realizate dintr-un aliaj
metalic, placat cu fibră de carbon; acestea spre deosebire de buteliile cilindrice obişnuite,
permit o formă compactă a aparatului cât şi
apropierea centrului de greutate a acestuia de
centrul de greutate a corpului purtătorului care
va depune astfel un efort minim în timpul
lucrului. Astfel, calculul inerţiei aparatelor cu
aer comprimat în funcţie de tipul recipientului
este dat în tabelul de mai jos.
Buteliile de aer au capacitatea de 2 litri
fiecare şi se încarcă la 300 atm., rezultând o
rezervă de aer de 1800 litri care asigură aparatului
o autonomie de 60 minute. Legătura rapidă
Quick-Conect permite schimba-rea pachetului de
sfere în câteva secunde, iar pentru iniţierea
alimentării cu aer, aparatul este prevăzut cu o
supapă patentată Quick-Lock care se roteşte doar
la 900 şi în mod automat se acţionează un sistem
de blocare ce împiedică închiderea accidentală a
acesteia.
Fig. 2.39
Tabelul nr. 2.2
Tipul / Material Cilindru Cilindru Pachet sfere
oţel (CFK) (CFK)
Volumul 6l 6,8 l 5l
Presiune 300 atm 300 atm 300 atm.
48
Distanţa ,,r” 375 mm 400 mm 300 mm
Greutatea ,,m” 11,75 kg 7,0 kg 7,0 kg
I = m  r2 1582031 1120000 630000
Reducerea momentului
0% 29% 60%
de inerţie
CFK - aliaj cu fibră de carbon

I - momentul de inerţie
Pachetul de sfere şi componentele pneumatice sunt protejate de o carcasă realizată

dintr-o materie primă aliată cu fibră de carbon, material extrem de rezistent , insensibil la
temperaturi ridicate cât şi faţă de substanţele chimice. Capacul carcasei este neted şi rotunjit,
fapt ce împiedică agăţarea accidentală a acestuia în timpul acţiunii, iar harnaşamentul,
rezistent la flacără şi substanţe chimice, permite aşezarea aparatului într-o poziţie cât mai
ergonomică.
Componentele pneumatice şi automatul pulmonar sunt din cele utilizate la celelalte
aparate din familia DRÄGER Man PSS, astfel că procedurile de întreţinere şi testare sunt
aceleaşi.
Aparatul este prevăzut cu un manometru electronic Bodyguard şi sirenă de
avertizare, fiind echipat totodată şi cu un dispozitiv de racordare a celui de al doilea automat
pulmonar cât şi cu un dispozitiv de umplere directă a buteliilor cu aer, operaţie ce se poate
executa în timpul lucrului, în zona avariată, direct de la un recipient sursă, încărcat cu aer
comprimat.
Aparat izolant LITTON LITPAC II
Litpac II (fig. 2.40) este un aparat cu presiune pozitivă, cu gaz comprimat (39% O 2) şi
funcţionează în circuit închis, cu un cartuş filtrant reîncărcabil cu substanţe absorbantă de CO 2.
El a fost certificat în 1994 ca aparat de 2 ore, fiind destinat în special serviciilor de
pompieri şi alţi utilizatori care lucrează în medii cu
gaze toxice, depunând un efort mare. Aceşti
utilizatori au nevoie de protecţie a respiraţiei pe
perioade mai lungi de timp decât cele furnizate de
aparatele cu circuit deschis, dar nu este necesar să
aibă un nivel ridicat al oxigenului în circuitul de
respiraţie. Acest aparat a fost proiectat pentru
utilizarea de către pompieri, îndeplinind standardul
american al aparatelor cu circuit închis, pentru
această categorie de personal. Aparatul cântăreşte
aprox. 13,6 kg, are 2 butelii încărcate la 300 atm.
care conţin 1.036 l de gaz, acesta fiind destinat
numai pentru suplimentare, 20% din fiecare
inspiraţie venind din butelii printr-o supapă ce se
acţionează la presiune pozitivă.
Fig. 2.40
49
Acelaşi procent din aerul expirat este eliminat din circuitul aparatului, după fiecare
expiraţie, printr-o supapă de evacuare. Această metodă conduce la prelungirea duratei de
exploatare a cartuşului filtrant şi reducerea dimensiunilor acestuia, reducerea temperaturii
aerului inspirat care este mult mai rece decât la aparatele ce funcţionează în circuit închis, însă
presupune o cantitate mare de gaz de rezervă.
Dacă se consideră că un aparat cu circuit deschis foloseşte 100% gaz din butelii
pentru fiecare respiraţie, iar un aparat cu circuit închis pe bază de oxigen comprimat doar
4%, atunci Litton Litpac II ar putea fi văzut ca o combinaţie între un aparat cu circuit închis
şi unul în circuit deschis.
Aerul expirat în masca de etanşare, trece prin furtunul de expiraţie într-un mecanism
format dintr-o supapă de expiraţie şi o supapă de suprapresiune, ambele fiind acţionate de
câte un arc şi de presiunea aerului din circuitul aparatului.
Aerul expirat iese din circuitul aparatului prin supapa de suprapresiune sau intră în
sacul de intrare al epuratorului de gaz. Din acest sac, aerul trece în recipientul absorbant de
CO2, apoi iese din acesta intrând în sacul de ieşire a epuratorului după care intră în sacul
vasului de presiune care face legătura între cele două butelii cu gaz comprimat.
Urmează al IV-lea sac, de dimensiuni reduse, făcut dintr-un material gros care are
rolul mai mult de conductă de trecere ce face legătura între sacul vasului de presiune şi
regulator. În timpul inspiraţiei, aerul este luat din sacii de respiraţie şi din buteliile cu aer.
CAPITOLUL III
ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR
3.1. Organizarea primului ajutor.
Numim urgenţe stările de alterare gravă a sănătăţii organismului, apărute în urma

acţiunii brutale a unui factor nociv asupra integrităţii corporale.
Primul ajutor reprezintă un complex de măsuri de urgenţă, care se aplică în cazuri de
accidente, intoxicaţii sau îmbolnăviri, înaintea intervenţiei cadrelor medicale de specialitate.
Organizarea primului ajutor la locul accidentului are o deosebită importanţă pentru
salvarea accidentaţilor.
1. In primul rând se vor lua măsurile necesare pentru crearea unui climat disciplinat
prin combaterea panicii şi a aglomeraţiei din jurul accidentatului. Concomitent cu acordarea
primului ajutor, se vor lua măsuri pentru înştiinţarea celei mai apropiate unităţi medicale
sau a „Salvării".
50
2. Degajarea accidentatului. Accidentatul va fi menajat la maximum. Se vor evita
gesturile brutale şi mobilizarea lui excesivă. Scoaterea accidentatului de sub dărâmături sau
din autovehiculul avariat se va face cu cea mai mare blândeţe, procedându-se la degajare
prin eliberarea metodică, la nevoie, cu sacrificarea materialelor ce îl acoperă.
Este interzisă exercitarea de tracţiuni asupra părţilor vizibile (membre, cap,
veşminte) pentru degajarea accidentatului. Uneori, pentru ridicarea corpurilor grele, poate fi
nevoie chiar de o macara.
În primul rând vor fi degajate capul, faţa şi toracele, în vederea creării posibilităţii de
a institui respiraţia artificială şi masajul cardiac extern, dacă este nevoie. Coloana vertebrală
şi capul se vor lăsa, pe cât posibil, în poziţia găsită iniţial. în timpul mobilizării victimei se
va asigura menţinerea fixă a axului cap-ceafă-torace.
Mobilizarea excesivă a accidentatului este cauza principală a declanşării şocului şi a
apariţiei unor complicaţii.
3. După degajare, victima va fi întinsă cu blândeţe pe o pătură sau pe nişte haine. Ea
va sta pe spate, cu capul aşezat mai jos decât toracele.
4. Cei accidentaţi grav sunt de obicei fără cunoştinţă. Primul gest al salvatorului va fi
să controleze respiraţia şi bătăile inimii. Datoria principală a oricărui salvator este de a ajuta
sau de a menţine aceste funcţii majore ale organismului uman.
Nu vor fi abandonaţi accidentaţii cu semne aparente de deces, deoarece, ei pot fi
salvaţi prin aplicarea rapidă a măsurilor de respiraţie artificială şi masaj cardiac extern. Până
la sosirea „Salvării" sau a personalului medico-sanitar, accidentaţii grav nu vor fi mişcaţi
sau deplasaţi în mod inutil, ci numai atât cât este nevoie pentru instituirea măsurilor de
menţinere a funcţiilor vitale (respiraţia şi bătăile inimii).
5. În funcţie de starea accidentatului, măsurile de prim ajutor se vor institui într-o
anumită ordine.
Respiraţia artificială.
Masajul cardiac extern.
Oprirea respiraţiei este urmată, în câteva minute, de oprirea inimii. De asemenea,
stopul cardiac este urmat repede de oprirea respiraţiei. Viaţa accidentatului se hotărăşte în
aceste prime momente, deoarece stopul cardio-respirator neredresat determină, după 5 până
la 10 minute de la instalare, leziuni grave în organele vitale, incompatibile cu viaţa.
Oprirea hemoragiilor.
Pansarea rănilor.
Imobilizarea fracturilor.
De cele mai multe ori, primul ajutor decide succesul asistenţei de urgenţă şi
recuperarea accidentatului.
6. Asigurarea unui transport rapid şi netraumatizant.
În cazul în care este necesar a se acorda primul ajutor, în acelaşi timp, unui număr
mare de accidentaţi, trebuie făcut un triaj al cazurilor, în funcţie de starea fiecăruia, astfel :
– cazurile de primă urgenţă sunt cele în care accidentatul prezintă stop cardio-
respirator, hemoragii mari, care nu pot fi oprite prin garou, hemoragii ale organelor interne,
plăgi mari la nivelul plămânilor, stare de şoc;
51
– cazurile din urgenţa a doua sunt reprezentate de accidentaţii cu hemoragii arteriale
care pot fi oprite prin garou, plăgi mari abdominale, amputaţii de membre şi mari distrugeri
osoase şi musculare, accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa;
– cazurile din urgenţa a treia sunt reprezentate de accidentaţii cu traumatisme
cranio-cerebrale, vertebro-medulare şi de bazin, însoţite de fracturi şi de leziuni ale
organelor interne, fracturi deschise, plăgi profunde, hemoragii de tot felul;
– ceilalţi accidentaţi intră în categoria urgenţelor obişnuite. În funcţie de categoria de
urgenţă se acordă primul ajutor şi. se asigură transportul accidentaţilor.
3.1.1. Primul ajutor în plăgi provocate de diferiţi agenţi.
De felul cum am făcut primul pansament depinde modul de vindecare a rănii.

Pentru tratarea locală a unei răni se vor întreprinde următoarele acţiuni:
1. Spălarea mâinilor şi asigurarea pe cât posibil a sterilizării instrumentelor
necesare.
2. Oprirea hemoragiei cu ajutorul mijloacelor cunoscute – garou, comprese sterile –
în funcţie de intensitatea şi locul hemoragiei.
3. Controlul rănii. Rănitul va fi dezbrăcat sau se va recurge la tăierea hainelor în
zona rănii pentru a se putea aprecia locul unde se află rana, întinderea şi aspectul ei.
4. Curăţirea rănii. In rană pot rămâne deseori corpuri străine (pământ, nisip, bucăţele
de stofă, cioburi) ce trebuie înlăturate cu ajutorul unei pense sterile. Cea mai bună curăţire a
plăgii se realizează turnând pe rană apă oxigenată, soluţie 3%. În spuma ce se ridică, se
antrenează majoritatea corpilor străini ce se găsesc eventual în plagă.
5. Spălarea şi antiseptizarea rănii şi a zonei din jur. O regulă esenţială în această
acţiune este de a nu lucra dinspre zonele vecine, spre rană, pentru a nu aduce microbii de pe
pielea intactă în plagă. Rana se spală cu o soluţie de apă oxigenată 3% sau soluţie de
Rivanol 1‰. Spălarea se va face folosind o bucată de tifon sterilă. După ce se spală rana, se
trece la spălarea pielii din jur. Se face apoi o dezinfecţie a pielii, prin badijonare cu tinctură
de iod sau cu alcool. Atenţie! Niciodată nu se dă cu tinctură de iod pe rană!
6. Executarea pansamentului.
Timpul I – Dacă avem la îndemână praf de sulfamidă sau Saprosan, se poate presăra
pe plagă. In lipsa lui este de preferat să nu punem nimic pe rană. În nici un caz nu vom pune
ulei, Jecozinc, unguent sulfamidat sau alte grăsimi, deoarece acestea pot fi dăunătoare.
Timpul II – Aplicarea peste rană a câtorva comprese sterile, în aşa fel încât suprafaţa
rănii să fie complet acoperită. Dacă nu dispunem de comprese sterile putem folosi bucăţi de
cârpă curată.
În cazul în care rana este mică, se poate recurge la câteva fâşii de leucoplast care să
menţină pansamentul.
Dacă plaga este mare, trebuie ca accidentatul să fie transportat pe targă până la locul
acordării unui tratament de specialitate.
52
Fig. 3.1
Timpul III – Peste compresele sterile punem un strat nu prea gros de vată.
Timpul IV – Executarea bandajării. Un bandaj corect trebuie să respecte următoarele
reguli: – să fie făcut cu mişcări uşoare, fără a provoca dureri; – să acopere în întregime şi
uniform rana şi o zonă de cca. 15 cm în jurul ei; – să nu aibă excesiv de multe straturi de
faşă ; – să nu fie prea strâns pentru a nu stânjeni circulaţia sângelui în sectorul respectiv ; –
să nu incomodeze rănitul.
3.1.2 Hemoragia şi hemostaza
Volumul sângelui la o persoană reprezintă aproximativ 8% din greutatea corpului

omenesc, ceea ce înseamnă cca. 5 l la bărbaţi şi 4 l la femei.
Scurgerea sângelui în afara vaselor sanguine se numeşte hemoragie. Putem deosebi
mai multe feluri de hemoragii:
a) Hemoragiile externe – în care sângele se scurge în afara organismului datorită
secţionării unor vase de sânge. În funcţie de vasele care au fost secţionate, putem deosebi:
– hemoragii arteriale, în care sângele, de o culoare roşu-aprins, ţâşneşte într-un jet
sacadat, în acelaşi ritm cu pulsaţiile inimii;
– hemoragii venoase, în care sângele, având o culoare roşu-închis, curge lin,
continuu ;
– hemoragii capilare, în care curgerea sângelui se observă pe toată suprafaţa rănii,
având o intensitate redusă.
b) Hemoragiile interne – în care sângele care curge rămâne în interiorul
organismului (ex.: în cavitatea abdominală etc.). O categorie deosebită o pot forma
hemoragiile interne exteriorizate, în care sângele ajunge în afara corpului după ce a trecut
printr-o cavitate naturală care face comunicarea organismului cu exteriorul. În cadrul
hemoragiilor exteriorizate putem cuprinde: epistaxisul (curgerea sângelui din nas), otoragia
(curgerea sângelui din urechi), hematemeza (vărsăturile cu sânge), hemoptizia (tusea urmată
de eliminări de sânge din plămâni), hematuria (eliminarea de sânge prin urină) şi melena
(eliminarea de sânge prin scaun, situaţie în care fecalele capătă o culoare neagră, lucioasă).
În funcţie de cantitatea de sânge pierdută, putem distinge:
I. Hemoragii mari, mortale, când se pierde mai mult de jumătate din cantitatea totală
de sânge.
II. Hemoragii mijlocii, când se pierde 1/3 din cantitatea totală de sânge.
53
III. Hemoragii mici, când se pierde o cantitate de 500–600 ml de sânge.
Hemoragiile externe şi cele exteriorizate sunt uşor de recunoscut. Hemoragiile
interne sunt însoţite de o serie de semne prin care se pot bănui şi diagnostica. Aceste semne
sunt: ameţeala, creşterea numărului de bătăi ale inimii pe minut, creşterea numărului de
respiraţii pe minut. Pulsul bolnavului este slab, iar tensiunea sa arterială scade mult sub cifra
normală. Bolnavul este neliniştit, palid, vorbeşte repede, are transpiraţii reci şi este chinuit
de o sete deosebit de mare.
Oprirea unei hemoragii se numeşte hemostază. Hemostaza se poate realiza în două
feluri: natural sau artificial. Hemostaza naturală se datorează capacităţii sângelui de a se
coagula în momentul în care a venit în contact cu mediul exterior. Acest fel de hemostază se
produce în cazul unor hemoragii mici, capilare, în care intensitatea curgerii sângelui este
mică. În cazul unor hemoragii mai mari este nevoie de o intervenţie specială pentru oprirea
sângerării.
Oprirea rapidă şi cu competenţă a unei hemoragii este una din acţiunile decisive
care trebuie executată de către cel care acordă primul ajutor.
Cel mai simplu mod de a face o hemostază provizorie este aplicarea unui pansament
compresiv. Câteva comprese aplicate pe plagă, o bucată de vată şi un bandaj ceva mai strâns
sunt suficiente pentru a opri o sângerare medie.
Dacă hemoragia nu se opreşte, vom face imediat comprimarea vasului – fig. 3.2 prin
care curge sângele. În hemoragia arterială, comprimarea se face într-un punct situat cât mai
aproape de rană şi mai sus, între rană şi inimă, deoarece trebuie oprită ieşirea sângelui care
vine de la inimă prin vasul deschis. În hemoragiile venoase, comprimarea se face sub rană
pentru a opri venirea sângelui de la periferie către inimă. Comprimarea vaselor se face mai
bine în locurile în care ele sunt mai aproape de un plan osos şi se poate face direct, cu
degetul sau cu toată mâna, însă numai pentru o hemostază de scurtă durată.
Fig. 3.2 Fig 3.3
În cazul în care nu se poate menţine comprimat vasul un timp îndelungat, se recurge

la aplicarea garoulu. – fig. 3.3. Garoul este un tub sau o bandă elastică de cauciuc. La
nevoie, el poate fi improvizat dintr-o cameră de bicicletă, o faşă, o bucată de pânză, o curea
sau orice altceva care poate fi răsucit şi strâns pe braţ sau pe picior. Garoul se strânge până
la oprirea hemoragiei. Din acest moment, toată circulaţia sângelui, dincolo de garou,
încetează, toate ţesuturile situate în regiunea respectivă nemaiprimind oxigen şi nemaifiind
hrănite. Pentru aceste motive, menţinerea unui garou nu poate depăşi 1 oră, timp în care
54
accidentatul trebuie să ajungă la o unitate medicală. Ori de câte ori se aplică un garou,
trebuie să se noteze ora şi data la care a fost pus pentru evitarea unor accidente grave din
cauza lipsei de sânge din teritoriul de sub garou. Dacă este necesar ca accidentatul să fie
transportat un timp mai îndelungat, se slăbeşte uşor garoul, pe perioade scurte de timp,
pentru a împrospăta sângele din ţesuturile de sub garou.
Dintre hemoragiile exteriorizate, cea mai uşor de oprit este hemoragia nazală
(epistaxisul). Bolnavul trebuie aşezat pe un scaun, cu capul înclinat pe spate, sprijinit de
spătar şi departe de sobă sau de calorifer. I se va scoate cravata şi i se vor desface legăturile
din jurul abdomenului. Dacă epistaxisul este mic, se opreşte spontan sau prin simpla apăsare
a aripii nazale respective. Această apăsare se poate face şi după ce, în prealabil, s-a introdus
în nară un tampon de vată îmbibat cu soluţie de apă oxigenată sau de antipirină. Nu trebuie
să ne grăbim cu scoaterea tamponului. În acest mod putem opri sângerarea în circa 5–10
minute.
Toţi ceilalţi bolnavi care prezintă hemoragii exteriorizate trebuie imediat culcaţi şi lăsaţi
liniştiţi. Se va chema de urgenţă medicul.
Bolnavii la care se bănuie o hemoragie internă trebuie bine înveliţi, încălziţi cu sticle
cu apă caldă la mâini şi la picioare şi li se va da să bea ceaiuri dulci. Intervenţia medicului
este strict necesară.
3.1.3 Primul ajutor în fracturi, luxaţii, entorse
Fracturile sunt ruperi totale sau parţiale ale unui os, determinate de cauze
accidentale.
De cele mai multe ori, se rup oasele lungi ale membrelor, fracturile apărând mult
mai uşor atunci când osul este bolnav, sau la bătrâni, la care oasele sunt rarefiate.
Fracturile pot fi de mai multe feluri. În funcţie de poziţia capetelor de fractură
putem distinge: fracturi fără deplasare, în care fragmentele osului rupt rămân pe loc, şi
fracturi cu deplasare, când capetele de fractură se îndepărtează unul de celălalt. În funcţie de
comunicarea focarului de fractură cu exteriorul putem distinge: fracturi închise, în care
pielea, în regiunea fracturii, rămâne intactă şi fracturi deschise, la care ruptura osului se
însoţeşte şi de o rană a pielii şi a muşchilor din regiunea respectivă. În cazul fracturilor
deschise, pericolul de infecţie este foarte mare dacă nu se iau imediat măsuri de protecţie.
Uneori, fracturile deschise pot fi însoţite de o hemoragie externă, de astuparea unor vene din
jur (tromboză venoasă) sau de embolii grăsoase sau gazoase. În funcţie de numărul de
fragmente osoase rezultate din fractura se pot distinge: fracturi simple, care au numai două
fragmente osoase şi fracturi cominutive, în care osul este fărâmat în mai multe fragmente. O
fractură cu aspect particular se poate întâlni mai ales la copiii mici, la care oasele sunt mai
flexibile – este vorba de aşa-numita fractură „în lemn verde".
Semnele după care putem recunoaşte o fractură se pot împărţi în două categorii:
semne de probabilitate şi semne de certitudine.
Semnele de probabilitate ale unei fracturi sunt:
55
– durerea locală care apare brusc, în momentul accidentului, este situată exact la
locul fracturii, se exagerează prin apăsarea focarului de fractură şi diminuează după
imobilizarea corectă;
– deformarea locală, care ţine de deplasarea fragmentelor din focarul de fractură şi
poate apare în lungul osului (încălecare) sau laterală (unghiulară);
– impotenţa funcţională (imposibilitatea folosirii membrului fracturat), care este
totală, în fracturile cu deplasare şi relativă, în fracturile fără deplasare sau în fracturile la un
singur os, la segmentele de membru compuse din două oase (antebraţ, gambă);
– echimoza (vânătaia) locală care apare mai târziu, a doua sau a treia zi de la
accident.
Semnele de siguranţă ale unei fracturi sunt:
– mobilitatea anormală la nivelul focarului de fractură, în funcţie de axele osului
respectiv;
– frecătura osoasă (zgomot caracteristic, de pârâitură, care apare la mişcarea sau
lovirea capetelor fracturate);
– lipsa de transmitere a mişcării la distanţă (mişcarea imprimată la unul din capetele
osului nu se transmite la celălalt capăt);
– întreruperea traiectului osos, care se poate pune în evidenţă doar la oasele care se
găsesc imediat sub piele.
Atenţie ! Nu se insistă prea mult la cercetarea semnelor de siguranţă ale unei fracturi
deoarece mobilizarea capetelor osoase poate provoca rănirea unor artere sau a unor nervi din
vecinătate.
În fracturile deschise, în afara semnelor descrise mai sus, apare şi rana.
Diagnosticul unei fracturi se pune cu certitudine numai cu ajutorul examenului
radiologic. De aceea, cea mai corectă atitudine în faţa unei fracturi sau a unei suspiciuni de
fractură este transportarea accidentatului la unitatea sanitară specializată, imediat după
acordarea primului ajutor.
Prima măsură pe care trebuie să o luăm în cadrul primului ajutor este verificarea
atentă a stării accidentatului şi căutarea unor alte leziuni existente. în cazul în care
accidentatul are o hemoragie puternică, se procedează de urgenţă la oprirea acesteia. în
cazul unei fracturi închise, se trece la imobilizarea şi transportul bolnavului. În cazul unei
fracturi deschise, membrul fracturat se va menţine în poziţia găsită, fără a încerca punerea în
poziţie normală a oaselor, pentru a nu agrava leziunile sau pentru a evita infectarea plăgii.
Se face hemostaza. Se face curăţirea rănii şi se aplică un pansament steril. Se imobilizează
fractura şi se transportă accidentatul.
Imobilizarea unei fracturi se face de cele mai multe ori provizoriu, cu mijloacele pe
care le găsim la îndemână. Se pot folosi atele din orice material (lemn, metal, carton).
Pentru membrul superior: pentru claviculă se utilizează doi colaci de pânză răsuciţi
şi legaţi la spate; pentru braţ se utilizează 1–2 atele aplicate pe braţ şi apoi legarea braţului
de torace; pentru antebraţ se utilizează 1–2 atele aplicate pe antebraţul respectiv şi
suspendarea antebraţului, cu ajutorul unei feşi legate de gât.
Pentru membrul inferior: de obicei imobilizarea cuprinde în întregime membrul
respectiv. Pentru aceasta, în cazul în care avem 2 atele, acestea se aşează faţă în faţă, pe
părţile laterale ale piciorului, în cazul în care nu avem decât o atelă, o aşezăm pe partea
laterală a piciorului şi folosim, ca a doua atelă, celălalt picior, legând strâns picioarele
accidentatului. Se mai pot folosi: un cearşaf îndoit în formă de jgheab sau o pătură.
56
Pentru fixarea oricărui fel de atelă, trebuie să avem grijă ca aceasta să nu apese pe
răni sau să producă dureri accidentatului. în acest scop, orice obiect folosit drept atelă va
trebui să fie înfăşurat în faşă, în brâu sau în pânză.
Ca regulă generală, orice atelă bine aşezată trebuie să depăşească şi deasupra şi
dedesubt ambele articulaţii ale osului fracturat.
Fig.3.4
Pentru orice accidentat suspect de o leziune a coloanei vertebrale se iau

următoarele măsuri:
– se urmăreşte menţinerea permanentă a coloanei vertebrale în linie dreaptă, capul
fiind ţinut ceva mai jos decât picioarele, atât în timpul ridicării cât şi al transportului sau al
diferitelor examene ce urmează să se facă;
– capul şi gâtul accidentatului se menţin într-o poziţie care să asigure permeabilitatea
căilor respiratorii superioare şi pentru aceasta îi va fi aplicat un guler cervical – fig. 3.5,
orice accidentat traumatizat fiind suspect de fractură a claviculei cervicale;
– dacă avem posibilităţi, putem folosi, la nevoie, oxigen;
Fig. 3.5
– imobilizarea unui accidentat cu leziuni ale coloanei vertebrale se face pe un plan

tare – fig. 3.6 (uşă, scândură lată ş.a.), pe care bolnavul este aşezat cu faţa în sus, între
perne, ghemuri de haine sau saci cu nisip, pentru a evita deplasările laterale. în acelaşi scop,
accidentatul va fi legat pe deasupra cu feşi late.
57
Fig. 3.6
Luxaţiile sunt poziţii vicioase ale oaselor care alcătuiesc o articulaţie şi se produc de
obicei în acelaşi mod ca şi fracturile. De cele mai multe ori, luxaţia traumatică este însoţită
de ruptura capsulei şi a ligamentelor articulare.
Semnele caracteristice ale unei luxaţii sunt:
– durerea locală;
– deformarea regiunii respective, comparativ cu regiunea simetrică;
– limitarea mişcărilor ;
– atitudinea anormală a membrului luxat;
– scurtarea sau lungirea membrului lezat.
Primul ajutor trebuie să se rezume doar la imobilizarea provizorie şi, dacă este cazul,
la pansarea unei plăgi.
Atenţie ! Nu vom încerca sub nici un motiv să „punem la loc" oasele luxate. Această
manevră trebuie făcută numai de un cadru medical de specialitate.
Entorsele. Sub denumirea de entorsă se înţelege ansamblul unor leziuni produse într-
o articulaţie ca urmare a unei mişcări forţate de torsiune. Uneori, se poate produce şi ruptura
ligamentelor.
Cauzele acestor accidente sunt aceleaşi ca la fracturi sau la luxaţii.
Cele mai frecvente sunt entorsele la nivelul extremităţilor (degete, pumni, glezne).
Semnele unei entorse sunt:
– durerea intensă ce apare imediat după traumatism;
– umflătura regiunii respective;
– imposibilitatea folosirii membrului lezat.
Primul ajutor în entorse cuprinde doar imobilizarea provizorie şi transportul
accidentatului la unitatea medico-sanitară cea mai apropiată.
3.1.4 Funcţiile vitale (respiraţia şi circulaţia sângelui). Recunoaşterea opririi

lor şi reanimarea respiratorie şi cardiaca
De cele mai multe ori, accidentaţii grav îşi pierd cunoştinţa. Deci, în mod categoric,
primul gest al celui care acordă primul ajutor va fi controlul funcţiilor respiratorii şi
circulatorii, iar datoria majoră a oricărei persoane care acordă primul ajutor este menţinerea
funcţiilor vitale ale victimei.
Controlul respiraţiei se poate face în două moduri. Dacă privim toracele
accidentatului se pot observa mişcările respiratorii. Curentul de aer care intră şi iese prin nas
sau prin gură se poate evidenţia cu ajutorul unei coli de hârtie sau cu o oglindă pusă în faţa
gurii sau a nasului victimei. Mişcările hârtiei sau aburirea oglinzii arată că respiraţia se
menţine. Acelaşi lucru se poate simţi cu ajutorul podului palmei.
Controlul circulaţiei sângelui se face prin ascultarea inimii şi prin căutarea pulsului.
Ascultarea bătăilor inimii se va face punând urechea pe toracele accidentatului, în regiunea
inimii. Pulsul se poate simţi la nivelul arterei radiale, adică la nivelul articulaţiei pumnului,
58
la baza degetului mare. Dacă pulsul este slăbit, el poate fi simţit mai uşor la nivelul arterei
carotide, pe partea laterală a gâtului.
Semnele care denotă o suferinţă a respiraţiei (insuficienţa respiratorie) sunt:
– mişcările respiratorii sunt foarte slabe şi neregulate sau lipsesc cu desăvârşire;
– buzele şi unghiile se învineţesc;
– pielea extremităţilor şi a feţei capătă o culoare pământie.
Semnele de suferinţă ale aparatului circulator (insuficienţa circulatorie) sunt:
– pulsul se percepe cu foarte mare greutate sau nu poate fi perceput;
– extremităţile sunt reci şi livide;
– bătăile inimii nu se mai pot percepe;
– hemoragiile din plăgi încetează.
La scurt timp după oprirea respiraţiei şi a circulaţiei sângelui apar tulburări ale
sistemului nervos central. Astfel, accidentatul este inconştient şi nu mai răspunde la
întrebări, nu reacţionează la durere (ciupitul pielii), nu are reflexul corneean (atingerea
corneei nu determină clipirea) şi, de asemenea, reflexul pupilar lipseşte (pupila nu se mai
îngustează la creşterea intensităţii luminii).
Absenţa mişcărilor respiratorii şi a bătăilor inimii determină oprirea schimburilor de
aer şi a irigării cu sânge a organelor vitale şi a centrilor nervoşi.
La categoriile de accidentaţi la care funcţiile vitale sunt oprite, primul ajutor va
începe, în mod obligatoriu, cu reanimarea respiraţiei şi a inimii.
Respiraţia artificială urmăreşte redresarea schimburilor de aer de la nivelul
plămânilor.
Metoda cea mai eficace este insuflarea aerului din plămânii salvatorului în plămânii
accidentatului prin respiraţia „gură la gură". Avantajul acestei metode constă în faptul că
nu necesită echipament special şi nici manevre obositoare.
Accidentatul este întins pe spate, cu faţa în sus.
Se controlează căile respiratorii superioare pentru a avea siguranţa că nu sunt blocate
cu sânge, secreţii, noroi sau alţi corpi străini şi, în cazul blocării, se recurge la desfundarea
cu ajutorul degetelor.
Salvatorul se aşează în genunchi, lângă capul victimei.
Se trece mâna stângă pe sub ceafa accidentatului şi se împinge în sus, în aşa fel încât
să se realizeze o extensie a cefei şi o împingere a capului pe spate. Această manevră asigură
eliberarea căilor respiratorii superioare care pot fi astupate de limbă, ştiut fiind faptul că, la
accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa, limba cade în fundul gâtului. Tot pentru eliberarea
căilor respiratorii superioare se poate recurge şi la împingerea înainte a maxilarului inferior
şi menţinerea sa în această poziţie.
După aceste manevre de pregătire, care trebuie să se desfăşoare cât mai rapid,
salvatorul trage cu putere aer în piept şi, aplicându-şi gura pe gura deschisă a accidentatului,
insuflă aerul din plămânii săi în cei ai victimei. În acest timp, nările accidentatului trebuie
astupate cu ajutorul mâinii drepte, pentru a se împiedica refularea aerului.
In timpul insuflării, pentru a se controla eficacitatea manevrei, se va privi toracele
victimei, urmărindu-se umflarea sa de câtre aerul insuflat.
După fiecare insuflare, în timp ce salvatorul inspiră, se vor lăsa libere nasul şi gura
accidentatului. În acest fel, aerul introdus în plămânii victimei este eliminat datorită
elasticităţii cutiei toracice şi a ţesutului pulmonar.
59
Dacă aspectul victimei creează reţineri, putem efectua respiraţia „gură la gură" prin
intermediul unui tifon sau al unei batiste curate, aplicate pe gura accidentatului.
Ritmul efectuării insuflărilor va fi de 10–16 pe minut şi va fi menţinut până în
momentul când apar mişcările respiratorii autonome.
Dacă victima are gura încleştată, se poate recurge la respiraţia „gură la nas", în care
salvatorul îşi aplică gura pe nările accidentatului.
În cazul în care nu putem aplica nici una din cele două metode directe, arătate mai
sus, putem recurge la o metodă indirectă de respiraţie artificială.
Vom descrie metoda Holger-Nielsen.
Accidentatul este culcat pe burtă, cu capul întors într-o parte şi pus pe braţe.
Salvatorul se aşează în genunchi, înaintea capului victimei şi îşi aplică ambele mâini
pe spatele acesteia, sub omoplaţi.
Se exercită o presiune progresivă prin lăsarea greutăţii corpului pe mâini, apoi,
alunecând peste omoplaţii victimei şi peste umeri, mâinile se deplasează spre coatele
acesteia, pe care le ridică în sus.
Se revine la poziţia iniţială.
Ciclul trebuie să aibă 10–16 apăsări pe minut.
Greşeli mai frecvente şi care trebuie evitate:
– insuflări de aer fără eficacitate datorită aşezării incorecte a capului victimei (ceafa
neextinsă);
– necontrolarea permeabilităţii căilor respiratorii superioare;
– insuflarea nu se face cu suficientă putere.
La cei accidentaţi şi care au leziuni ale cutiei toracice sau ale organelor interne nu se
va aplica altă metodă decât cea „gură la gură".
Masajul cardiac extern urmăreşte reanimarea bătăilor cardiace în cazul în care inima
a încetat să mai bată. Metoda constă din aplicarea unor presiuni ritmice asupra inimii, prin
intermediul cutiei toracice.
Accidentatul este culcat pe spate, pe un plan tare, cu capul mai jos decât restul
corpului.
Salvatorul îşi aşează palmele suprapuse pe locul corespunzător inimii în cutia
toracică, adică în stânga extremităţii de jos a sternului (osul pieptului).
Palmele salvatorului vor exercita presiuni ritmice, în aşa fel încât toracele victimei să
fie turtit cu 3–4 centimetri, într-un ritm de 60 de apăsări pe minut.
Compresiunile şi decompresiunile ritmice suplinesc astfel activitatea muşchiului
cardiac, menţinând funcţia de pompare a sângelui în vasele sanguine.
În mod obişnuit, la scurtă vreme după aplicarea masajului, inima îşi reia activitatea
spontană. Reluarea activităţii inimii se poate recunoaşte după reapariţia pulsului şi colorarea
pielii şi a mucoaselor. Accidentatul îşi recapătă cunoştinţa, iar reflexele reapar.
În cazurile combinate, de stop cardiac şi respirator, este necesar să se execute
concomitent şi respiraţia artificială şi masajul cardiac extern.
În aceste situaţii, este nevoie de doi salvatori care să execute concomitent ambele
manevre. Alternarea mişcărilor va fi următoarea: la patru compresiuni de masaj cardiac – o
insuflare de aer. In eventualitatea că nu există decât un singur salvator, acesta va efectua, în
ritmul amintit mai sus, ambele manevre. Dacă există trei salvatori, unul dintre ei va ridica
picioarele victimei, realizând astfel un aflux crescut de sânge la nivelul creierului.
60
La copii, compresiunile pentru masajul cardiac extern se vor face doar cu două
degete şi cu blândeţe.
Executarea respiraţiei artificiale şi a masajului cardiac extern trebuie făcută cu multă
perseverenţă şi timp îndelungat. Pentru a evita oboseala salvatorului este bine ca acesta să
execute manevrele respective ajutându-se, la apăsare, de greutatea corpului pe mâinile
aplicate pe torace, printr-un balans uşor al trunchiului, pe picioare şi palme, din şolduri.
3.1.5 Primul ajutor în caz de electrocutare
În electrocutări, primul ajutor urmăreşte scoaterea victimei de sub influenţa

curentului electric şi menţinerea funcţiilor vitale, în cazul în care acestea au avut de suferit.
Acţiunea curentului electric asupra organismului are efecte diferite de la individ la
individ, precum şi în funcţie de intensitatea, tensiunea şi frecvenţa curentului.
Periculozitatea creşte începând de la intensitatea de 15–30 de miliamperi şi de la tensiunea
de 25 de volţi. Curentul menajer (110–220 volţi) poate provoca electrocutări. De asemenea,
curentul alternativ este de patru ori mai periculos decât curentul continuu. Curenţii de joasă
tensiune (350–500 volţi), datorită şi utilizării lor pe scară largă, dau cele mai frecvente
accidente mortale.
Efectele curentului electric sunt mai intense la cei suferinzi de boli care slăbesc
rezistenţa organismului (anemii, debilitate, hipertiroidie, cardiopatii ş.a.) şi, de asemenea,
oboseala, emoţiile, frigul sau umezeala pielii sau a îmbrăcămintei măresc efectele nocive ale
curentului electric.
Totodată, traseul curentului electric prin organism are o mare importanţă. Cele mai
grave electrocutări se produc atunci când victima apucă conductorul electric cu ambele
mâini, în acest caz, curentul trecând prin inimă şi putând provoca fibrilaţia sau oprirea
acesteia. Trecând prin creier, curentul electric poate determina pierderea instantanee a
cunoştinţei, cu căderea la podea. De aceea, electrocutările pot fi însoţite şi de fracturi, dintre
care cele mai frecvente interesează oasele craniului, bazinul şi colul femural. Dacă firul
electric este apucat cu două degete, curentul are o acţiune mai puţin dăunătoare, deoarece,
scurgerea sa se face numai prin degetele respective.
Pericolul major al electrocutărilor este reprezentat de oprirea reflexă a respiraţiei şi a
inimii. În astfel de situaţii, respiraţia artificială şi masajul cardiac extern apar ca măsuri de
mare urgenţă.
Primul gest al celui care acordă primul ajutor este eliberarea victimei de contactul cu
sursa electrică. Această acţiune este destul de dificilă, accidentatul putând strânge în mod
reflex conductorul electric. Salvatorul se poate expune şi el la electrocutare dacă nu ia unele
măsuri de protecţie. Procedeul cel mai simplu şi eficace este oprirea curentului de la
întrerupător sau deşurubarea contactelor de la tabloul electric. Dacă acest lucru nu este
posibil, se va încerca ruperea conductorului cu un băţ, cu un topor sau cu o lopată cu mâner
de lemn. În caz că nu se reuşeşte întreruperea curentului electric, se va trece la desprinderea
accidentatului de conductorul electric. Pentru a nu risca să fie electrocutat, salvatorul trebuie
să stea pe o scândură sau alt material izolant şi să nu atingă nici o parte neacoperită a
victimei. El va folosi mănuşi de cauciuc sau îşi va înfăşura mâna şi braţul într-o haină.
61
În cazul în care electrocutatul şi-a pierdut cunoştinţa, însă continuă să respire, se va
supraveghea libertatea căilor respiratorii, prin evitarea căderii limbii, menţinând capul
accidentatului în extensie şi împingându-i înainte maxilarul inferior.
Dacă electrocutatul este conştient, i se va da să bea un pahar cu apă în care s-a
dizolvat o linguriţă de bicarbonat.
In cazul opririi funcţiilor vitale se vor lua măsuri de reanimare.
De instituirea măsurilor de prim ajutor în primele minute depinde în mare măsură
salvarea vieţii electrocutatului. Dacă instituirea acestor măsuri se face în primul minut de la
producerea electrocutării (în cazul curenţilor de joasă tensiune) se obţin rezultate bune în
90% din cazuri.
3.1.6 Primul ajutor în intoxicaţiile acute
Intoxicaţiile sunt stări de îmbolnăvire produse accidental sau intenţionat, prin

pătrunderea în organism a unei substanţe toxice, putând fi cronice sau acute, doar acestea
din urmă prezentând interes pentru instruirea salvatorilor.
Pentru acordarea unui ajutor eficace este foarte important să aflăm cât mai repede
care este toxicul declanşator al intoxicaţiei. în acest scop, vom culege toate informaţiile
legate de accident, furnizate de accidentat sau de cei care îl însoţesc. Pe lângă aceste
informaţii, ne mai putem orienta după unele semne pe care le prezintă intoxicatul.
În general, tulburările ce apar într-o intoxicaţie acută se instalează brusc, după
contactul cu substanţa toxică (inhalarea de gaze toxice, consumarea unor alimente în care
există substanţe toxice, contactul pielii cu o substanţă toxică sau înghiţirea unor
medicamente care, în cantităţi mari, sunt toxice).
Răspunsul exact îl poate da laboratorul. Pentru a avea date cât mai complete, este
obligatoriu să păstrăm orice indiciu care ar putea lămuri cazul. Vom trimite laboratorului
orice aliment sau medicament găsit la locul accidentului, precum şi vărsăturile, urina sau
fecalele celui intoxicat.
Măsurile de prim ajutor general valabile în cazul unei intoxicaţii acute sunt:
– întreruperea cât mai rapidă a contactului între cel intoxicat şi toxicul respectiv;
– blocarea acţiunii toxicului şi, dacă este cazul, luarea măsurilor de urgenţă pentru
menţinerea funcţiilor vitale ale celui intoxicat;
– tratarea leziunilor produse de toxic;
– transportul intoxicatului la cea mai apropiată unitate medicala.
Intoxicaţiile acute pe cale respiratorie se produc prin inhalarea unor substanţe
toxice sub formă de gaze, de ceaţă, de vapori sau de pulberi foarte fine. Ele se manifestă cu
ameţeli, dureri de cap, vărsături, palpitaţii, puls accelerat, respiraţie superficială, uneori stop
cardio-respirator. Majoritatea toxicelor cu acţiune pe aparatul respirator produc iritaţii şi
chiar arsuri la nivelul ochilor şi nasului. De aceea, în mod obligatoriu, în toate cazurile de
intoxicaţii acute cu substanţe iritante se vor controla şi ochii accidentatului. Există toxice
care au o acţiune brutală la nivelul plămânilor, leziunile determinate putând ajunge până la
edem pulmonar acut toxic.
Primul ajutor în acest fel de intoxicaţii constă din:
a) scoaterea intoxicatului din atmosfera toxică (scoaterea la aer sau aerisirea
încăperii);
62
b) în cazul în care leziunile s-au produs numai la nivelul căilor respiratorii superioare
(nas, faringe, gură), este suficient să i se instaleze în orificiul nazal 10–20 de picături de
soluţie de bicarbonat de sodiu 5% sau să se facă o gargară cu această soluţie. Pentru spălarea
ochilor se poate folosi ser fiziologic, ceai de muşeţel sau apă simplă;
c) în caz de stop respirator sau de stop cardiac, se face respiraţie artificială sau masaj
cardiac extern, accidentatul fiind aşezat cu capul mai jos decât restul corpului.
Intoxicaţiile acute pe cale digestivă se pot produce prin înghiţirea unor substanţe
toxice, a unor cantităţi exagerate de medicamente sau a unor alimente contaminate sau
otrăvitoare.
Ingerarea accidentală a acizilor: azotic (apă tare), clorhidric, sulfuric, fenic (crezol,
lizol) sau a unor baze (amoniac, sodă caustică,. salicilat de sodiu), determină senzaţia de
arsură a gurii, dureri la înghiţire şi de-a lungul esofagului până la nivelul stomacului,
salivaţie abundentă, vărsături, uneori cu firişoare de sânge. Bolnavul este palid, are ameţeli,
tulburări respiratorii şi slăbirea pulsului. Pe buze, în gură se observă urme de arsură sub
formă de pete gălbui sau albicioase şi uneori miros caracteristic (de amoniac, de migdale
amare).
Primul ajutor în intoxicaţiile acute cu substanţe bazice constă din:
a) administrarea a 2-3 litri de apă caldă, lapte, sucuri de fructe sau de suspensie de
cărbune animal;
b) după administrarea acestor lichide, care se face fracţionat, câte 250–300 ml odată,
pentru a evita dilataţia stomacului şi forţarea pătrunderii toxicului în intestin, vom încerca să
provocăm vărsături prin atingerea fundului gâtului cu un apăsător de limbă, o coadă de
lingură sau cu degetele. Nu se vor produce vărsături dacă, de la ingerarea toxicului au trecut
mai mult de 2–3 ore (deci substanţa toxică a ajuns în intestin) sau dacă intoxicatul este
inconştient, dacă este cardiac (pericol de colaps) sau dacă este vorba de o femeie gravidă
(pericol de avort).
Primul ajutor în intoxicaţiile acute cu substanţe acide constă din:
a) administrarea a 2–3 litri de lapte sau apă în care au fost bătute 8–10 ouă şi s-au
adăugat 1–3 linguri de magnezie calcinată sau de hidroxid de aluminiu ;
b) badijonarea cu un tampon de vată muiat în glicerină boraxată a leziunilor
mucoasei bucale;
c) nu se vor produce vărsături şi, de asemenea, nu se vor administra carbonaţi sau
bicarbonaţi, deoarece aceştia, prin degajarea de bioxid de carbon, destind stomacul şi
favorizează perforaţiile.
Şi în cazul intoxicaţiilor cu substanţe bazice, şi în cazul celor cu substanţe acide,
bolnavul va fi transportat de urgenţă la spital.
Intoxicaţiile acute cu somnifere de tip hipnotic (luminal, ciclo-barbital ş.a.) se manifestă
prin somnolenţă sau somn liniştit dar adânc sau chiar comă profundă în care respiraţia este
superficială, pulsul accelerat, faţa congestivă sau de nuanţă albăstruie. Cel intoxicat nu mai
reacţionează la înţepături, ciupituri sau alţi stimuli externi.
Primul ajutor constă din:
a) eliberarea fundului gâtului de eventualele mucozităţi sau resturi alimentare
provenite din vărsături;
b) respiraţia artificială (dacă este cazul);
c) nu se vor administra substanţe cu acţiune excitantă a sistemului nervos central sau
vomitive. Nu se va încerca reîncălzirea
63
corpului cu sticle calde, termofoare ş.a.;
d) în cazul intoxicaţiilor cu substanţe de tipul meprobramatului, napotonului sau
diazepamului, primul ajutor constă din provocarea de vărsături, urmată de administrarea
unui purgativ salin (Sulfat de sodiu - 30 de grame), reanimare cardio-respiratorie (dacă este
cazul).
Intoxicaţiile alimentare se produc prin contaminarea alimentelor cu substanţe toxice
sau cu microbi. Cele mai frecvente intoxicaţii se produc cu peşte, produse din carne şi
ciuperci.
Semnele intoxicaţiei apar după 10–12 ore, uneori chiar după 48 de ore. Intoxicatul
prezintă dureri de stomac, sete, uscăciune a gurii, greaţă, tulburări de înghiţire, salivaţie
abundentă, vărsături, dureri de cap, ameţeli, diaree, somnolenţă, tulburări cardio-respiratorii,
creşterea temperaturii, tulburări de vedere.
a) administrarea de apă călduţă (300 de grame), toată odată;
b) provocarea de vărsături;
c) dacă au trecut 2–3 ore de la ingerarea toxicului se pot administra purgative.
Intoxicaţiile acute produse în urma pătrunderii toxicului prin piele se pot produce
mai ales în industria chimică şi petrolieră, precum şi în agricultură (folosirea insecto-
fungicidelor).
a) îndepărtarea imediată a hainelor contaminate cu substanţa toxică şi spălarea cu
multă apă şi săpun a pielii celui intoxicat, în porţiunile în care a venit în contact cu toxicul;
b) neutralizarea toxicului se poate face cu o soluţie 5–10% de bicarbonat de sodiu. În
nici un caz nu vom folosi alcool pentru ştergerea pielii, deoarece am putea grăbi absorbţia
toxicului. Trebuie să avem grijă să spălăm bine, cu multă apă, ochii intoxicatului.
În cazul oricărei intoxicaţii acute, prezenţa medicului este absolut necesară, având
caracterul de primă urgenţă.
În ceea ce priveşte intoxicaţiile cu insectofungicide, trebuie să subliniem diversitatea
manifestărilor, în funcţie de toxicul incriminat. Actualmente, se folosesc în agricultură mai
multe tipuri de insecto-fungicide ca: Parathion-ul, DDT-ul, substanţele nicotinice,
substanţele pe bază de mercur etc. Parathion-ul (Verdele de Paris) şi alte substanţe cu
însuşiri chimice asemănătoare se găsesc în comerţ sub diferite denumiri: Dipterex, Ecatox,
E 605, Fosfotox, Malathiol, Folidol etc., acestea fiind deosebit de toxice.
În intoxicaţiile cu substanţe de tipul Parathion-ului, semnele caracteristice sunt:
micşorarea pupilei, dureri de cap, dureri de ochi, transpiraţii, greutate în respiraţie, tuse,
contracturi musculare, rărirea pulsului.
Dacă intoxicaţia s-a produs pe cale digestivă, apar greţuri, vărsături, dureri
abdominale.
În cazul pătrunderii toxicului prin piele, apar mai întâi transpiraţii abundente şi
contracturi musculare locale.
Dacă intoxicaţia s-a produs pe cale respiratorie, primul ajutor constă din:
a) scoaterea rapidă a intoxicatului din mediul toxic;
b) spălarea cu apă şi săpun a corpului victimei şi spălarea ochilor cu multă apă;
c) eventual, măsuri de reanimare respiratorie şi cardiacă; dacă intoxicaţia s-a produs
pe cale digestivă, în primul moment trebuie să recurgem la administrarea de apă călduţă, cu
64
cărbune animal (8 tablete la 1 litru). La accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa nu li se va
da nimic de băut şi nu li se vor provoca vărsături;
d) provocarea de vărsături accidentatului, prin administrarea de apă călduţă, sărată (3
linguriţe de sare la 1 pahar de apă) ;
e) se poate administra un purgativ salin. Nu se dă ulei de ricin sau alt purgativ uleios.
Prezenţa medicului în caz de intoxicaţii cu insectofungicide are un caracter de primă
urgenţă (10–20 de minute de la apariţia primelor semne de intoxicaţie).
Desigur, cel mai eficace mijloc de luptă contra intoxicaţiilor acute este prevenirea
lor. Ca măsuri de prevenire amintim:
– folosirea echipamentului de protecţie ori de câte ori se manipulează substanţe
toxice;
– păstrarea tuturor medicamentelor şi a altor substanţe toxice în ambalaje etichetate
şi în locuri în care copiii nu pot ajunge;
– educarea copiilor spre a nu bea şi a nu mânca alimente,
medicamente, plante sau boabe găsite în diverse locuri, fără permisiunea părinţilor sau a
celor care îi supraveghează;
– asigurarea unei bune ventilaţii în încăperile în care se lucrează cu lichide volatile
pentru curăţat (benzină, neofalină ş.a.);
– ferirea tuturor vaselor şi tacâmurilor folosite în bucătărie, de contaminarea cu
substanţe toxice (insecticide, otrăvuri pentru şobolani ş.a.);
– interzicerea consumului unor alimente care nu au aspect normal.
3.1.7 Intoxicaţiile accidentale profesionale
Diagnosticul şi tratamentul de urgenţă, în caz de intoxicaţii accidentale profesionale,

sunt condiţionate de natura agentului toxic şi de modalitatea sa de a acţiona asupra
organismului.
I. Intoxicaţia cu substanţe iritante
În această categorie intră un număr mare de substanţe care pot produce asupra
organismului fenomene de iritaţie a căilor aeriene superioare, pneumonie toxică şi chiar
edem pulmonar acut. Putem enumera: acetona, acidul azotic, clorhidric, sulfuric, acetic,
formic, amoniacul, bioxidul de sulf, oxizii de azot, hidrogenul sulfurat ş.a,
De asemenea, pneumonia chimică poate fi produsă de beriliu, cadmiu, acid cromic,
mangan, benzină ş.a.
Semnele intoxicaţiei: în cazurile simple este vorba de o iritaţie a căilor respiratorii
superioare manifestată prin strănut, tuse, jenă în respiraţie, sufocare, dureri de cap, jenă în
înghiţire. Uneori, în intoxicaţiile acute mai grave, aceste semne pot fi foarte puţin marcate,
instalarea edemului pulmonar acut sau a pneumoniei chimice făcându-se brusc. Alteori,
între manifestările iniţiale de iritare a căilor respiratorii superioare şi manifestările grave ale
pneumoniei chimice sau ale edemului pulmonar acut există o fază de latenţă (de vindecare
aparentă) ce poate dura ore sau chiar zile. în cazurile grave, intoxicatul poate începe să
expectoreze o spută rozalie, de aspectul albuşului de ou bătut, are mâinile şi picioarele reci
şi se sufocă.
65
– scoaterea intoxicatului din mediul toxic. Atenţie ! Cei ce acordă primul ajutor
trebuie să fie echipaţi cu mijloace de protecţie a respiraţiei şi costume de protecţie;
– dezbrăcarea intoxicatului şi spălarea pielii, dacă situaţia o permite;
– instilarea nazală a unei soluţii de bicarbonat de sodiu 5% şi gargară cu aceeaşi
soluţie;
– dezobturarea căilor respiratorii superioare, dacă este necesar;
– administrarea de oxigen sub presiune;
– repaus absolut;
– evitarea condiţiilor care uşurează apariţia edemului pulmonar acut (efortul, fuga de
la locul accidentului etc.);
– transportul de urgenţă al accidentatului, învelit în pături, la unitatea medico-
sanitară cea mai apropiată. Căldura şi repausul sunt cerinţe majore, orice solicitare a
organismului crescând nevoia de oxigen.
II. Intoxicaţii cu substanţe toxice având acţiune predominantă asupra sistemului
nervos central
In raport cu acţiunea toxicelor, sunt mai multe grupuri de substanţe:
a) In primul grup intră substanţele a căror acţiune se caracterizează prin aceea că pot
produce stări ebrio-narcotice (asemănătoare beţiei alcoolice) care pot merge până la
pierderea cunoştinţei şi chiar la pierderea vieţii accidentatului.
Dintre substanţele toxice din această grupă menţionăm: benzenul şi omologii
acestuia, tetraclorura de carbon, bromura sau clorura de metil, alcoolul (etilic, metilic,
amilic), bioxidul de carbon ş.a.
Primele semne ale intoxicaţiei cu aceste substanţe constau din lipsa de coordonare a
mişcărilor, a mersului, dureri de cap, euforie, ameţeli. Dacă pătrunderea substanţei în
organism continuă survin: tremur al limbii şi al buzelor, tulburări de vedere, greutate în
vorbire, lăcrimare, tuse cu caracter spastic, greaţă, vărsături, somnolenţă, convulsii şi poate
surveni moartea.
– scoaterea intoxicatului din mediul contaminat;
– dezbrăcarea accidentatului şi spălarea pielii cu apă şi săpun, în cazul în care toxicul
este reprezentat de un lichid volatil care poate pătrunde prin piele, cum sunt alcoolul metilic,
fenolul ş.a.;
– respiraţie artificială şi oxigenoterapie, la nevoie;
– transportul de urgenţă la unitatea medico-sanitară cea mai apropiată sau la staţia de
degazare a întreprinderii, având grijă să învelim accidentatul cu pături, haine etc., deoarece,
în acest timp, este necesar ca accidentatul să fie menţinut în condiţii de temperatură
constantă între 18–20 °C.
b) În al doilea grup de substanţe toxice cu acţiune asupra sistemului nervos central
sunt cuprinse toxicele care produc encefalopatie toxică.
Dintre toxicele acestui grup menţionăm: compuşii organici ai plumbului (oxizi,
pulberi de metal), plumb tetraetilic, bromura de etil, cadmiul, compuşii organici ai staniului,
nichelul carbonil lichid ş.a.
Intoxicaţia cu una dintre aceste substanţe se manifestă cu delir, agitaţie, mişcări
exagerate, tremurături, convulsii, comă.
66
– îndepărtarea accidentatului din mediul contaminat;
– schimbarea hainelor de lucru şi spălarea pielii cu apă caldă şi săpun, pentru
înlăturarea toxicului;
– instituirea respiraţiei artificiale, la nevoie;
– transportul de urgenţă la o unitate medicală. Transportul se va face în poziţie
culcată, eventual cu capul mai jos decât linia corpului.
c) în al treilea grup de substanţe cu acţiune asupra sistemului nervos sunt cuprinse
substanţele care produc acţiune convulsivantă (de la simple tresăriri şi mişcări bruşte ale
muşchilor, până la accesul de epilepsie şi comă).
Dintre toxicele care pot produce acest tip de intoxicaţii, menţionăm: insecticidele
(DDT, Aldrin, Gamexan), raticide, combustibili utilizaţi pentru motoarele cu reacţie şi
rachete, unele explozibile.
Intoxicaţia cu una dintre aceste substanţe se manifestă prin fenomene de
excitabilitate crescută. ameţeli, dureri în muşchi care preced contracţiile involuntare ale
extremităţilor, dureri ale cefei, tremurături etc.
– în timpul crizei convulsive, intoxicatul va fi lăsat pe loc, luându-se măsuri pentru a
nu se accidenta prin mişcările dezordonate pe care le face;
– desfacerea legăturilor care îi jenează respiraţia (cravata, cămaşa, centura), cu
blândeţe, pentru a nu accentua convulsiile;
– se încearcă deschiderea gurii şi fixarea între arcadele dentare a unui obiect moale
(batistă răsucită, tifon, cauciuc, material plastic) pentru a evita ca accidentatul să-şi muşte
limba;
– schimbarea hainelor de lucru şi spălarea cu apă şi săpun (în cazul intoxicaţiilor cu
insectofungicide);
– respiraţie artificială şi administrare de oxigen, la nevoie;
– respectarea pe cât este posibil a unor condiţii de temperatură constante, între 18–
20°C;
– transportul de urgenţă la unitatea medico-sanitară cea mai apropiată.
III. Intoxicaţii cu substanţe toxice care acţionează asupra respiraţiei prin folosirea
deficitară a oxigenului, care, fie că nu poate fi transportat la ţesuturi, fie că nu poate fi
utilizat la acest nivel.
In grupa substanţelor toxice care produc oprirea respiraţiei prin acţiunea la nivelul
sângelui, menţionăm : oxidul de carbon, compuşii cianici, oxizii de azot, nitroderivaţii
hidrocarburilor aromatice.
Oxidul de carbon
Intoxicaţia se manifestă astfel: în formele uşoare, dureri de cap sub forma unor
zvâcnituri în tâmple, greaţă, câteva vărsături, slăbiciune generală, tendinţa la ameţeală,
mai ales la eforturi; după scoaterea intoxicatului la aer curat, fenomenele dispar. într-o
fază mai avansată, apare o stare de oboseală mai accentuată, agitaţie şi o slăbire a
memoriei, uneori, culoare roză a pielii. În acest caz, bolnavii se restabilesc în câteva
zile. În intoxicaţii grave, la concentraţii mari de oxid de carbon, respiraţia devine rapidă,
67
pulsul frecvent şi neregulat, musculatura devine rigidă. Poate surveni moartea prin
oprirea respiraţiei şi a circulaţiei.
În intoxicaţia cu oxid de carbon se întâlnesc modificări importante la nivelul sângelui.
Astfel, oxidul de carbon formează cu globulele roşii carboxihemoglobina, o substanţă care nu
mai permite transportul şi cedarea oxigenului către ţesuturile organismului, realizând o stare de
asfixie. Legătura dintre oxidul de carbon şi globulele roşii nu este fixă, aşa încât, la contactul cu
aerul curat sau cu oxigenul pur, oxidul de carbon se desprinde de pe globulele roşii, lăsându-le
să-şi reia funcţia normală de cărăuşi ai oxigenului la ţesuturi.
– intoxicatul va fi culcat şi învelit;
– dacă este nevoie, se face respiraţie artificială şi se administrează oxigen, chiar şi
după revenirea respiraţiei normale;
– transportul intoxicatului se face numai după ce şi-a revenit. Nu se pierde timpul cu
transportul dacă este nevoie de o intervenţie imediată.
Substanţe methemoglobinizante
Nitroderivaţii hidrocarburilor ciclice, aminoderivaţii, esterii acidului azotic, oxizii de
azot, hidrogenul arseniat pot produce intoxicaţii şi pe cale respiratorie şi pe cale cutanată.
Semnele intoxicaţiei sunt: coloraţie albastru-cenuşie a pielii şi în special a buzelor,
dureri de cap, ameţeli, tulburări de vedere, stare confuzională, pierderea cunoştinţei. Trebuie
avut în vedere că aceste semne apar mai târziu, uneori după o baie fierbinte, la ieşirea de la
lucru sau după consumul de băuturi alcoolice.
Primul ajutor trebuie instituit foarte rapid:
– îndepărtarea intoxicatului de substanţa toxică;
– dezbrăcarea şi spălarea pielii cu apă şi săpun. Spălarea trebuie repetată până la
dispariţia completă a toxicului de pe piele;
– transportul de urgenţă la o unitate medicală.
Compuşii cianici:
Sunt reprezentaţi de: acidul cianhidric, cianuri de potasiu, calciu, sodiu,
acetocianhidrina ş.a.
Semnele intoxicaţiei: la început, accidentatul resimte o iritaţie în fundul gâtului şi are
senzaţia că este sugrumat. Gura se umple de salivă, dureri de cap, valuri de căldură, ameţeli.
Dacă expunerea continuă, urmează pierderea cunoştinţei, stop respirator şi stop cardiac.
Primu1 ajutor trebuie instituit foarte rapid:
– în cazurile uşoare, fără pierderea cunoştinţei şi fără tulburări respiratorii, trebuie
să-1 scoatem pe cel intoxicat din mediul toxic, să-1 dezbrăcăm şi să-i spălăm pielea cu apă
şi săpun.
Atenţie ! Pentru scoaterea accidentatului din mediul toxic, cei ce vor acorda primul
ajutor vor purta echipamente de protecţie a respiraţiei – dacă este vorba de substanţe
gazoase.
– în cazuri grave, respiraţie artificială, eventual oxigen;
– se administrează din 5 în 5 minute o fiolă de nitrit de amil sau de nitrit de propil –
al cărei conţinut se varsă pe o bucată de tifon sau pe o batistă care se ţine la gura şi nasul
accidentatului;
– după luarea măsurilor de mai sus, intoxicatul va fi transportat la spital.
68
3.1.8 Transportul accidentaţilor
Ridicarea, deplasarea, urcarea în „Salvare" şi transportul accidentaţilor au o importanţă

deosebită. Multe complicaţii pot apare tocmai din cauza unor greşeli comise cu ocazia ridicării
şi transportului, mai ales în cazul politraumatizaţilor şi al marilor traumatizaţi.
In timpul mobilizării, accidentatul trebuie manevrat cu atenţie şi. blândeţe. Geamătul
victimei trebuie să oprească manevrele şi gesturile care le determină. Accidentaţii care şi-au
pierdut cunoştinţa nu mai reacţionează la durere, ceea ce ne obligă la mai multă atenţie în
vederea evitării gesturilor traumatizante, care contribuie la agravarea, tulburărilor
funcţionale existente. În aceste cazuri, agravarea se poate constata prin modificarea pulsului
şi a ritmului respirator, precum şi, prin accentuarea palorii.
Este bine ca ridicarea accidentatului şi aşezarea sa pe targă să se facă cu concursul
mai multor persoane care se vor aşeza la capul şi la picioarele celui ce trebuie ridicat. Una
din ele va introduce braţele sub umerii victimei, alta sub bazin şi cealaltă pe sub picioare.
Toţi odată, la o anumită comandă, ridică rănitul cu 30–40 de centimetri, atât cât este necesar
pentru a permite introducerea tărgii dedesubt. Tot prin mişcări sincronizate, rănitul va fi pus
pe targă. Axul corpului, format din cap-gât-torace-bazin, va fi menţinut în bloc unitar, tot
timpul în acelaşi plan.
După aşezarea pe targă, se va face un nou inventar al leziunilor, se vor imobiliza
eventualele fracturi, se va controla hemostaza. Rănile peretelui abdomenului, prin care apar
intestinele, se vor acoperi cu pansamente sterile, după introducerea conţinutului în abdomen.
Plăgile toracice penetrante se vor pansa etanş, cu comprese fixate cu ajutorul unor benzi de
leucoplast. Salvatorul va evita să abordeze probleme care depăşesc posibilităţile sale de
înţelegere şi de rezolvare. Improvizaţiile sau inovaţiile care depăşesc cunoştinţele
salvatorului sunt periculoase. Ceea ce se urmăreşte este ca, în primul rând să nu facem mai
rău victimei.
Transportul victimei se face la comandă, capul accidentatului fiind ţinut pe direcţia
mersului. Purtătorii din spate vor supraveghea permanent faţa accidentatului şi mişcările
respiratorii ale acestuia. Targa va fi menţinută numai în poziţie orizontală şi se va păstra un
pas sincronizat pentru evitarea balansului şi zdruncinarea rănitului.
Dacă victima a pierdut mult sânge, va fi aşezată cu capul mai jos decât restul
corpului. în traumatismele toracice, capul şi toracele victimei vor fi aşezate mai sus.
Accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa vor fi aşezaţi cu capul întors într-o parte pentru a
se evita sufocarea prin vărsături. La fel şi cei care sângerează din nas sau din gură. Sub
ceafa accidentatului se va introduce un sul făcut dintr-un cearşaf sau din nişte haine.
Dacă bănuim existenţa unei fracturi de coloană, cunoscând pericolul secţionării
măduvei spinării accidentatului, acesta trebuie ridicat şi transportat după anumite reguli:
– în timpul ridicării, umerii şi bazinul trebuie menţinuţi la acelaşi nivel;
– dacă este posibil, pentru ridicarea accidentatului să folosim 4 ajutoare, care, în
picioare, se plasează deasupra accidentatului, cu câte un picior de o parte şi de alta a
acestuia. Un ajutor se situează în dreptul picioarelor, privind spre cap şi bagă o mână sub
coapse şi o mână sub gambe. Al doilea ajutor se situează în dreptul bazinului, privind tot
spre cap, introducând mâinile sub şale, ţinându-le faţă în faţă, fără a le decala. Cel de-al
treilea ajutor se aşează în dreptul capului, privind spre picioarele accidentatului şi apucă cu
mâinile fiecare umăr. Cel de-al patrulea ajutor se aşează lângă cap şi îl fixează cu o mână pe
frunte şi una la ceafă, pentru a preveni mişcările capului;
69
– la comandă, accidentatul este ridicat şi aşezat pe un plan dur (uşă, scândură lată
etc.), între perne, ghemuri de haine, pentru a evita deplasările laterale. În acelaşi scop,
accidentatul va fi fixat deasupra cu feşi late. Traumatismele care presupun o fractură a
coloanei cervicale (în regiunea gâtului) se vor transporta pe spate, capul fiind imobilizat cu
gulere cervicale, între doi saci cu nisip sau două bucăţi de lemn înfăşurate în haine;
– accidentatul va fi învelit cu o pătură, mai ales pe vreme friguroasă.
La nevoie, targa poate fi improvizată din două beţe solide, vergele metalice sau ţevi.
Acestea trebuie să fie mai lungi decât corpul rănitului şi se pot lega sau fixa cu frânghii
trecute în opt, cu o manta sau cu o pătură. La nevoie, se poate folosi drept targă, o scară, o
scândură lată sau chiar o uşă. Înainte de a întrebuinţa orice targă improvizată, trebuie să i se
încerce rezistenţa la greutatea victimei.
Dacă sunt de urcat scări sau pante, se va evita înclinarea tărgii. Pentru aceasta,
purtătorul din faţă va coborî targa, iar cel din spate o va ridica. În acelaşi mod, la coborârea
pantelor sau a scărilor, purtătorul din faţă va ridica targa iar cel din spate o va coborî. Este
bine ca, în timpul coborârii, victima să fie transportată cu capul înspre partea mai ridicată a
tărgii.
Aşezarea tărgii în autosanitară se face pe uşa din spate. Accidentatul este introdus cu
capul înainte. Este indicat ca purtătorii laterali să se urce în maşină şi să preia mânerele din
faţă ale tărgii. Ceilalţi purtători ridică partea din spate a tărgii la orizontală şi o împing
înainte.
În lipsa autosanitarei se va apela la un autocamion sau la un alt autovehicul care oferă
condiţii pentru aşezarea tărgii în poziţie orizontală.
3.2 Aparate de reanimare

3.2.1 Dispozitive de reanimare
Pentru a evita contactul direct între salvator şi accidentat în cazul efectuării

respiraţiei „ gură la gură ", există anumite dispozitive speciale, dintre care amintim :
Semimasca Laerdal (fig. 3.7), este prevăzută cu membrană flexibilă cu rol de
supapă, ce dirijează aerul expirat direct în atmosferă. Semimasca este realizată din silicon
transparent şi poate fi fixată pe figura accidentatului cu ajutorul unei bretele elastice.
Fig. 3.7
70
Există, de asemenea , aparate simple confecţionate din tuburi de cauciuc gofrat, cu
muştiuc la ambele capete, dotate cu supape de inspiraţie şi expiraţie. Efectuarea respiraţiei
artificiale cu acest aparat este mai comodă, igienică şi mai suportabilă pentru salvator.
Respiraţia artificială prin insuflare se poate executa şi manual cu diferite aparate, ca
de exemplu cu „aparatul pentru respiraţie artificială cu burduf" (dotat cu mască, supape de
inspiraţie şi expiraţie, cu posibilitate de racordare la butelia de oxigen ), balonul tip Ruben,
fabricat de firma AMBU din Danemarca, Laerdal din Suedia, Spencer din Italia, baloane
Resutator 2000 produse de firma Dräger din Germania ori cele realizate de
„ Electrometalica Ploieşti".
Balonul de respiraţie artificială RESUTATOR 2000
Este destinat acordării primului ajutor prin respiraţia artificială, fiind utilizat în spitale
dar mai ales în afara acestora, ca un aparat de bază. El poate fi folosit în medii cu temperatura
cuprinsă între - 34 ÷ +500 C, în atmosferă cu aer respirabil sau cu gaze toxice, caz în care este
nevoie de o sursă de oxigen, acţionarea lui făcându-se manual.
RESUTATOR 2000 (fig. 3.8) este realizat din silicon şi este compus din trei
componente de bază: un ventil, o semimască şi o pungă cilindrică întinsă, care poate fi
prinsă în mână cu uşurinţă pentru a fi apăsată din toate părţile, asigurând astfel un volum
stabil de aer introdus în plămânii accidentatului.
Ventilul este unitatea centrală a aparatului, fiind realizat dintr-o carcasă transparentă şi
este prevăzut cu două supape, una pentru aspirarea aerului atmosferic, iar alta de inspiraţie
pentru accidentat.
Dispozitivul ventilului permite racordarea aparatului la o sursă de oxigen, putându-
se administra accidentatului oxigen 100%.
Fig. 3.8
Aerul expirat este eliberat în atmosferă, fiind condus separat, printr-un canal
prevăzut cu supapă de expiraţie, spaţiul mort al ventilului fiind de 8 ml aer.
Punga de silicon, de formă cilindrică, are un volum de 1700 ml, asigurând un debit mediu de
aer la inspiraţie de 870 ml şi permite o frecvenţă respiratorie de peste 60 respiraţii / minut.
71
Semimasca, formată dintr-o singură piesă din silicon transparent, are un suport
pentru bărbie, putând fi aplicată cu uşurinţă şi de către persoanele mai puţin instruite şi
etanşează perfect pe orice configuraţie a feţei.
Unitate de aspiraţie L. S. U.
L. S. U. (Laerdal Sunction Unit) (fig. 3.9) este

un aparat cu ajutorul căruia se execută
degajarea căilor respira-torii ale accidentatului
de diferite impurităţi, corpuri străine sau secreţii
ce au rezultat în urma accidentului. Aparatul
este uşor de utilizat, puterea de absorbţie fiind
reglabilă, cu ajutorul unui comutator între 0 şi
500 mm col Hg putând aspira cu un volum
maxim de 25 l/min.
Mânerul aparatului protejează paharul
decantor împiedicând răsturnarea accidentală a
acestuia, iar pompa, la valoarea maximă a
debitului aspirat, produce un zgomot redus < 65
dB.
Alimentarea aparatului se face de la o baterie
Fig. 3.9 sau reţeaua de curent şi acesta este prevăzut cu un
sistem de indicare optică a
depresiunii de aspirare, nivelul de încărcare a bateriei alimentare de la reţea, indicator de
insuficienţă şi indicator de putere, funcţionarea corectă a aparatului putând fi testată automat
prin acţionarea unui buton.
Unitatea este prevăzută cu furtun şi sonde de aspirare din plastic iar paharul decantor
poate fi scos şi înlocuit cu uşurinţă.
Pentru evitarea inconvenientelor pe care le implică efectuarea respiraţiei artificiale prin
metodele directe sau indirecte au fost realizate aparate de reanimare cu funcţionare automată şi
semi-automată, a căror folosire este relativ simplă şi nu presupune o pregătire de specialitate, ci
doar un instructaj scurt, ce se cere repetat periodic.
Aceste aparate se împart în două grupe :
a. Pulmotoare: sunt aparate de reanimare cu ajutorul cărora se introduce în plămânii
accidentatului o cantitate de aer îmbogăţit în oxigen, în mod forţat, şi se scoate din plămânii
săi, aerul sărac în oxigen, tot în mod forţat, independent de voinţa sa, el găsindu-se în stare
de stop respiratoriu.
b. Inhalatoare: sunt aparate de reanimare din care accidentatul, având respiraţie proprie
dar fiind slăbit, inspiră singur o cantitate de aer bogat în oxigen pentru a-şi reveni mai repede la
starea normală.
3.2.2 Pulmotoare
Pulmotorul MEDI 437 ( 42006)
72
Pulmotorul MEDI 437 (42006) (fig. 3.10 şi fig. 3.11) este de producţie germană şi se
compune dintr-o carcasă (1) asemănătoare cu carcasa aparatului izolant MEDI 494 B/400
(MEDI 17128 ) în care se găsesc montate următoarele subansamble:
- butelia de oxigen (3): se folosesc butelii de oxigen cu capacitatea de 2 l, de tipul
cunoscut;
- reductorul de presiune (4): reduce presiunea oxigenului din butelie la presiunea de
lucru de 3 atm ;
- finimetrul (5): indică presiunea oxigenului din butelie ;
- camera de distribuţie, prevăzută în capăt cu o supapă de siguranţă care declanşează
la presiunea de 4 atm, în cazul în care se defectează reductorul de presiune pentru a nu
introduce presiune prea mare în plămânii accidentatului. La pulmotorul de tip MEDI 42006,
această supapă se găseşte aşezată pe spatele reductorului.
Fig. 3.10
Fig. 3.11
Camera de distribuţie este prevăzută cu trei robinete (15,16,17) care corespund la :

- piesa de dozare (6);
- piesa de inhalare (7);
73
- dispozitivul pentru curăţirea căilor respiratorii, dotat cu pahar decantor (18) pentru
depunerea impurităţilor absorbite din căile respiratorii ale accidentatului.
Aparatul este prevăzut cu o piesă metalică în formă de T(14), pentru racordarea a
două butelii de oxigen când avem mai mult de lucru cu accidentatul şi nu trebuie întrerupt
ciclul de acordare a primului - ajutor (se poate monta chiar şi o butelie de 40 l).
Ca anexe, pe capacul carcasei (2) sunt fixate următoarele:
- două semimăşti de talii diferite (12, 13 ), prevăzute cu ştuţuri pentru umflare;
- un inel din cauciuc (11) armat metalic la interior şi care se aşează sub ceafa
accidentatului, pentru ca prin intermediul bretelelor de prindere cu care este dotat, să fixeze pe
figura acestuia semimasca;
- o cutie (10) în care se găsesc : sonde din cauciuc de diferite mărimi care se introduc
pe căile respiratorii ale accidentatului atunci când le curăţăm în profunzime ;
- piese în formă de pipă, din plastic sau cauciuc (pipe Guedell), care se introduc în gura
accidentatului, fixându-i limba şi împiedicându-l astfel să şi-o înghită, pentru a nu se autosufoca.
Prin canalul central al acestor piese se introduc sondele pe căile respiratorii ale accidentatului şi
astfel dacă acesta , în spasmele lui, strânge dinţii, nu poate obtura sonda.
Aparatul mai are ca anexe :
- o piesă din lemn în formă de căluş, care se introduce între măselele accidentatului
pentru a-i deschide în mod forţat gura ;
- o foarfecă cu pensă la capăt (8) pentru manevrarea limbii accidentatului;
- un cleşte pentru deschiderea gurii accidentatului (9).
Aparatul cântăreşte 13 kg, din care piesa de dozare reprezintă cca. 0,6 kg, şi este
prevăzut cu garnituri pneumatice, autoetanşabile, drept pentru care strângerea buteliei şi a
piesei în formă de T se face cu mâna, acestea neputând fi demontate atâta timp cât pe
circuitul aparatului mai există oxigen sub presiune.
Când lucrăm cu două butelii de oxigen prin folosirea piesei în formă de T sau montăm o
butelie de 40 l, toate subansamblele pulmotorului se demontează şi se aşează în afara
carcasei aparatului.
Funcţionarea pulmotorului
Se deschide butelia de oxigen şi robinetul corespunzător dispozitivului pentru
curăţirea căilor respiratorii (17). Prin orificiile de la partea superioară a tubului metalic
aşezat deasupra acestui robinet, oxigenul iese cu viteză în atmosferă, dând naştere la o
depresiune în cotul situat pe tubul metalic. Această depresiune se extinde pe conducta de
plastic fixată pe cot, până la pipeta din capătul acesteia pe unde se absorb impurităţile din
căile respiratorii, care se depun în paharul decantor în care se va găsi puţină apă.
Atunci când se curăţă în profunzime căile respiratorii, la pipetă se va ataşa sonda de
cauciuc, care prin intermediul piesei în formă de pipă se trece prin gura accidentatului chiar
până la laringe, sau prin nas spre trahee.
După ce căile respiratorii au fost bine curăţate se închide robinetul (17) şi se
deschide robinetul (15) corespunzător piesei de dozare. Prin intermediul semimăştii piesa de
dozare se fixează pe figura accidentatului. Semimasca se fixează cu ajutorul bretelelor de
prindere ale inelului de cauciuc, care va sta sub ceafa accidentatului.
În funcţionarea piesei de dozare putem întâlni următoarele 4 situaţii:
1 La funcţionare normală piesa de dozare are 12 ÷ 16 bătăi/minut.
74
2. Dacă piesa de dozare nu bate deloc, înseamnă că semimasca nu este etanşă pe
figura accidentatului şi o vom etanşa cu puţină vată sau tifon umezit.
3. Dacă piesa de dozare bate repede, înseamnă că accidentatul mai are încă înfundate
căile respiratorii.
4. Dacă piesa de dozare bate în contratimp, înseamnă că accidentatului începe să-i
revină respiraţia proprie.
Cu ajutorul piesei de dozare introducem în plămânii accidentatului aer care conţine
38% O2.
Raportul dintre faza de inspiraţie şi faza de expiraţie, ca durată de producere este de
1 : 1,4.
Schimbarea fazelor de inspiraţie şi expiraţie cu piesa de dozare, se realizează astfel:
În piesa de dozare (fig. 3.12) oxigenul intră printr-o scurtă conductă metalică (1),
care la capătul interior îşi reduce secţiunea. Debitul rămânând constant şi micşorându-se
secţiunea, al treilea factor - viteza - va creşte, dând naştere în jurul capătului de ieşire a
oxigenului la o depresiune (principiul ejectorului).
În faza de inspiraţie, depresiunea creată va absorbi aer din atmosferă prin supapa de
admisie (2), aer care va fi luat de jetul de oxigen venit pe conducta de alimentare şi trecut în
camera de amestec (3), de unde prin supapa de inspiraţie (4) merge în camera de comandă
(5). iar de aici prin semimască este împins în plămânii accidentatului.
În acest fel se umplu plămânii accidentatului şi camera de comandă cu aer bogat în
oxigen. Când în camera de comandă presiunea aerului atinge valoarea de 150 - 180 mm col.
H2O, aceasta va acţiona asupra membranei de cauciuc (6), împingând - o în sus şi printr-un
sistem de pârghii, tije şi arcuri (7,8,9), cu care membrana este în legătură, va face să se
închidă supapele de admisie şi inspiraţie şi să se deschidă supapele de expiraţie (10) şi
evacuare (11), trecându-se astfel la faza de expiraţie.
Fig. 3.12
În faza de expiraţie, depresiunea creată nu mai poate absorbi aer prin supapa de
admisie, aceasta fiind închisă, astfel că va scoate aerul din plămânii accidentatului şi din
75
camera de comandă prin supapa de expiraţie (10); acest aer este luat de jetul de oxigen şi
prin supapa de evacuare (11) este trimis în atmosferă. Astfel se golesc plămânii
accidentatului şi camera de comandă de aerul sărac în oxigen. Când în camera de comandă
se va crea o depresiune de 90 ÷ 120 mm col. H2O, presiunea atmosferică va apăsa pe
membrana de cauciuc (6), împingând-o în jos şi determinând, prin sistemul de pârghii, tije şi
arcuri, închiderea supapelor de expiraţie şi evacuare şi deschiderea supapelor de admisie
şi inspiraţie, trecându-se astfel din nou la faza de inspiraţie, ş.a.m.d.
Respiraţia artificială cu pulmotorul trebuie continuată până la revenirea respiraţiei
sau apariţia certă a morţii clinice. De îndată ce s-a aplicat respiraţia artificială unui
accidentat trebuie anunţat un medic care, de altfel, este şi persoana ce constată şi declară
decesul.
La respiraţia artificială cu pulmotorul trebuie să se evite ca aerul să ajungă prin
esofag în stomacul accidentatului deoarece prin umflarea acestuia, diafragma care se ridică
stânjeneşte dilatarea plămânilor. Închiderea esofagului se face prin apăsarea uşoară cu
degetul a cartilajului inelar de pe trahee, din porţiunea de mijloc a gâtului. Prin această
apăsare traheea nu-şi micşorează secţiunea dar, lăsându-se mai în spate, obturează secţiunea
esofagului, oprind trecerea în stomac a aerului trimis de pulmotor.
Fig. 3.13
Dacă în timpul aplicării respiraţiei artificiale se observă că, din timp în timp,
pulmotorul face câteva mişcări repezi, apoi intră din nou în frecvenţa normală de
administrare a aerului oxigenat (12÷16 bătăi/minut) este un indiciu că la accidentat începe
să reapară reflexul respiraţiei. În continuare se va supraveghea atent apariţia acestui reflex,
pentru ca în cazul apariţiei pronunţate a respiraţiei accidentatului, acestuia să i se aplice
piesa de inhalare până ta revenirea completă la starea normală.
Pentru aceasta, se închide robinetul (15) şi se deschide robinetul (16). corespunzător
piesei de inhalare, care se fixează la semimasca de pe figura accidentatului.
Piesa de inhalare (fig. 3.13) este prevăzută cu trei supape. Oxigenul vine prin
furtunul de alimentare în plămânul artificial, de unde este luat prin supapa de inspiraţie (1)
şi se amestecă cu aerul inspirat din atmosferă prin supapa de inspiraţie (2), mergând apoi
prin semimască la plămânii accidentatului.
Aerul expirat este evacuat în atmosferă prin supapa de expiraţie (3), aflată la partea
superioară a piesei de inhalare.
76
Într-un minut de lucru cu piesa de inhalare se folosesc 8,5 ± 1 litri O 2, completat cu aer
proaspăt inhalat de accidentat.
Lucrul cu pulmotorul nu este limitat ca timp, putând să dureze de la câteva minute la
câteva zeci de minute, în funcţie de:
- gradul de accidentare;
- constituţia fizică a accidentatului;
- îndemânarea salvatorului.
Atunci când avem mai mult de lucru cu accidentatul, prin
intermediul piesei în formă de T (fig. 3.14) racordăm la pulmotor
2 butelii de 2 l sau chiar 2 butelii de 40 litri.
În interiorul acestei piese se găseşte o bilă care glisează,
obturând orificiul de la extremitatea la care schimbăm butelia
goală, permiţând astfel lucrul fără întreruperea acordării
primului - ajutor.
După folosirea pulmotorului, piesele componente se curăţă şi
se dezinfectează, pregătindu-se aparatul pentru intervenţie.
Fig. 3.14 Pulmotorul OXYLOG
Este realizat de firma Dräger, cântăreşte cca. 2 kg şi are dimensiunile de 200 x 80 x

200 mm (fig. 3.15).
Funcţionează pe bază de oxigen comprimat sau aer comprimat, putând fi folosit chiar şi
în medii toxice, prin fixarea comutatorului pe poziţia „No Air Mix". Frecvenţa de respiraţie,
care este reglabilă, variază de la 10 - 35 respiraţii/minut ± 20%, având raportul dintre faza de
inspiraţie şi faza de expiraţie (ca durată) de 1 : 1,5 ± 10 %. Atunci când comutatorul este fixat pe
poziţia „ No Air Mix ", concentraţia de oxigen insuflată accidentatului este de 100 %. Când
comutatorul este pe poziţia „ Air Mix ", iar potenţiometrul „MV" este fixat la peste 7 l/min,
accidentatul primeşte aer cu concentraţia de 80 % O 2; având comutatorul fixat pe „Air Mix" şi
potenţiometrul „MV" sub 7 l/min, se realizează o concentraţie de 55 % O2.
Fig. 3.15 Pulmotorul Oxylog
77
CAPITOLUL IV
ATMOSFERE
TOXICE/EXPLOZIVE/INFLAMABILE
4.1 Aerul de mină

4.1.1 Compoziţia aerului atmosferic
Pentru crearea condiţiilor optime de lucru, locurile de muncă trebuie aerisite în mod
continuu cu aer proaspăt, care este luat din atmosferă şi va fi condus până la cele mai
îndepărtate locuri de muncă, după care este evacuat iarăşi în atmosferă.
Aerul atmosferic are următoarea compoziţie :
- azot (N2) : 78,09 % în vol;
- oxigen (O2) : 20,95% în vol;
- argon (Ar) : 0,92 % în vol;
- bioxid de carbon (CO2) : 0,03 % în vol;
- alte gaze ( Ne,He,Kr,Xe,O3, H;) : 0,01 % în vol.
Circulând prin hale, încăperi, pe la locurile de muncă, sau lucrări miniere subterane,
aerul atmosferic suferă o serie de transformări fizico-chimice, schimbându-şi atât
78
compoziţia cât şi proprietăţile fizice. Astfel, scade conţinutul de oxigen şi creşte conţinutul
în bioxid de carbon şi azot, apar gaze noi, creşte conţinutul de praf silicogen şi exploziv.
Calitativ, aerul este de două feluri : aer proaspăt şi aer viciat.
Aerul proaspăt este aerul curat introdus de la suprafaţă fără să fi suferit vreo
schimbare calitativă, iar aerul viciat este cel care şi-a modificat compoziţia.
Cauzele schimbării compoziţiei aerului sunt : activitatea industrială sau din subteran
(lucrul cu materiale explozive, motoare cu ardere internă, respiraţia oamenilor) şi degajările
din roci, etc.
Indiferent care este tendinţa de modificare a compoziţiei aerului la toate locurile de
muncă şi în întreaga reţea de lucrări miniere subterane trebuie asigurată o astfel de atmosferă
care să excludă pericolul de intoxicare, explozie, îmbolnăviri profesionale, etc. Prin măsurile
luate trebuie ca valorile concentraţiilor de gaze în atmosfera de mină să fie menţinute în limitele
prevăzute de norme.
Componenţii gazoşi care pot să apară în aerul viciat sunt:
- nepericuloşi: oxigenul şi azotul;
- toxici: oxizii de azot, hidrogenul sulfurat, bioxidul de sulf, amoniacul, bioxidul de
carbon, monoxidul de carbon ;
- explozivi: monoxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, hidrogenul, metanul.
- radioactivi: radonul şi thoronul.
Oxigenul (O2). Este un gaz incolor, fără gust sau miros, care întreţine arderea şi
respiraţia.
Oxigenul este un element foarte activ, cu afinitatea cea mai mare pentru substanţele
simple şi compuse, care se combină direct sau indirect cu toate elementele, cu excepţia
gazelor rare, dând naştere la fenomene de oxidare, ca :
- oxidarea lentă (respiraţia, putrezirea lemnului, etc.);
- arderea vie sau combustia (arderea în oxigen a cărbunelui, fosforului, sulfului,
etc.);
- reacţia de oxidare violentă (explozia).
Oxigenul este un component esenţial al aerului atmosferic, necesar vieţii şi arderilor
de orice fel. Deficitul de oxigen din aer atrage după sine o serie de efecte fiziologice
negative asupra organismului, cum ar fi:
- la concentraţia de 12 ÷ 10 % O2 - ameţeală, respiraţie accelerată, puls rapid,
cianoza buzelor, tulburări de cunoştinţă, tulburarea ritmului respirator;
- la concentraţia de 10 ÷ 8 % O2 - greaţă, vărsături, paliditate, pierderea cunoştinţei,
moarte ;
- la concentraţia de 4 % O2 - după o expunere de 40sec se instalează coma, apar
crampe musculare, spasm respirator şi moarte instantanee.
În condiţii normale, consumul de oxigen necesar omului depinde în special de starea
de tensiune nervoasă şi musculară, dar şi de anumiţi factori particulari, cum ar fi: greutatea
corporală, înălţime, constituţia organismului, etc. Un om consumă în condiţii normale, în
starea de repaus, 0,2 litri O2 pe minut, iar în cazul unei activităţi fizice intense, consumul
poate ajunge până la 3,3 litri O2 pe minut.
Orice descreştere a conţinutului normal de oxigen sub 19% din atmosfera subterană
este denumită ,,deficienţă de oxigen” şi poate fi datorată următoarelor cauze:
- îndepărtarea oxigenului din aer prin absorbţie, adsorbţie şi oxidare;
79
- apariţia altor gaze ca urmare a exploziilor, focurilor, lucrărilor de împuşcare sau
emanaţiilor din zăcământ;
- combinaţii ale acestor două cauze.
Primul ajutor în accidentele cauzate de lipsa de oxigen constă în scoaterea rapidă a
accidentatului din zona viciată, reanimarea respiratorie, oxigenoterapie până la revenirea la
normal, transportul accidentatului la unitatea sanitară.
Azotul (N2)
Este un gaz incolor, fără gust şi miros, solubil în apă. Este inert în sensul că nu
întreţine arderea şi respiraţia şi micşorează explozivitatea metanului (10 % metan şi 90 %
azot nu formează cu aerul un amestec exploziv).
Cauzele care duc la creşterea conţinutului de azot în aerul de mină sunt:
- descompunerea substanţelor organice ;
- lucrări de împuşcare cu explozivi;
- degajările din rocă ;
- scăderea concentraţiei de oxigen.
În lucrările miniere curente, concentraţia azotului variază în jurul valorii de 79%. În
lucrările miniere părăsite, închise, se formează aerul mort, în care concentraţia azotului,
poate să ajungă până la 95%. Este periculos când creşte peste 81%, deoarece paralel cu
aceasta scade cantitatea oxigenului din aer.
De obicei, creşterea concentraţiei azotului peste 81 % în aerul de mină se asociază cu
prezenţa unor gaze toxice (CO2, H2S, SO2, etc.) şi scăderea concentraţiei de oxigen.
În consecinţă primul ajutor depinde de concentraţia de azot, dar în principiu constă
din :
- scoaterea accidentatului din mediul toxic ;
- reanimarea cardiorespiratorie;
- oxigenoterapie ;
- transportarea accidentatului la unitatea sanitară cea mai apropiată.
Bioxidul de carbon ( C02)

Este un gaz fără culoare şi miros, cu gust acrişor înţepător, slab acid. Datorită
densităţii mari se acumulează la vatra lucrărilor miniere şi la partea de jos a lucrărilor
descendente. Nu arde şi nu întreţine arderea.
Cauzele apariţiei bioxidului de carbon în aerul de mină sunt:
- procesele de descompunere a unor roci, oxidarea lentă a cărbunelui;
- procesele de descompunere a substanţelor organice ;
- degajarea din rocile înconjurătoare împreună cu alte gaze ;
- lucrul cu materiale explozive ;
- respiraţia oamenilor;
- funcţionarea motoarelor cu combustie internă.
Efectele inhalării de bioxid de carbon se manifestă începând de la concentraţia de 1 ÷ 2
% prin adâncirea respiraţiei. Concentraţiile de 3 % provoacă o jenă respiratorie marcată, însoţită
uneori de o senzaţie de sufocare, sporirea ritmului cardiac, hipertensiunea arterială moderată,
scăderea acuităţii vizuale şi auditive. La concentraţia de 5 % apar greţuri şi vărsături , peste 5 %
survin cefalee, vâjâieli în urechi, ameţeli, iar la 8 % apare o respiraţie îngreunată, puls rapid,
80
cefalee intensă, agitaţie, scăderea forţei fizice, convulsii musculare şi pierderea cunoştinţei. La
15 % dezorientarea apare în câteva secunde, urmată imediat de convulsii cronice şi de
inconştienţă. La concentraţii de peste 20 % , câteva respiraţii pot să provoace imediat moartea.
În unele intoxicaţii grave, moartea se produce după 1 ÷ 5 zile de comă. Persoanele asfixiate
cu CO2 au culoarea pielii albastru - cenuşiu.
Intoxicaţii salvaţi la timp îşi revin repede, dar persistă frecvent tulburarea memoriei,
diminuarea capacităţii de efort fizic şi psihic, durerile de cap, tulburări de vorbire, senzaţie
de contracţie toracică, spută cu sânge, dureri abdominale, febră.
Primul ajutor constă din :
- scoaterea accidentatului din mediul viciat;
- reanimarea cardiorespiratorie. În caz de stop respirator ar fi ideală administrarea
oxigenului în concentraţie de 100 % ; nu se va administra oxigen în amestec cu CO2;
- transportarea accidentatului până la unitatea sanitară cea mai apropiată.
Concentraţia maximă admisă în aerul de mină este de 1 % CO2.
Monoxidul de carbon ( CO )
Monoxidul de carbon, denumit frecvent dar impropriu ,,gazul alb”, este un produs al
arderii incomplete a materialelor solide, lichide sau gazoase, care conţin carbon. Termenul
de ,,gaz alb” este impropriu deoarece monoxidul de carbon este un gaz fără culoare şi, prin
urmare, invizibil. De asemenea, este un gaz fără gust şi miros, cu densitatea de 1,250 kg/m 3 şi în
comparaţie cu aerul, în condiţii normale de presiune şi temperatură, este puţin mai uşor, fapt
pentru care într-o atmosferă stagnantă îl găsim întotdeauna la tavanul lucrărilor miniere. Orice
mişcare a curentului de aer determină prezenţa acestui gaz în tot profilul lucrărilor miniere şi
deci în compoziţia aerului de mină. Este un gaz greu solubil în apă şi arde cu o flacără
albăstruie. În amestec cu aerul este exploziv, la concentraţii cuprinse între 13 ÷ 74% CO, cu
temperatura de aprindere a amestecului de 630 ÷ 810 0C, având intensitatea maximă a exploziei
la un conţinut de 30% CO.
Cauzele apariţiei monoxidului de carbon în aerul de mină sunt:
- funcţionarea motoarelor cu ardere internă ;
- lucrul cu explozivi;
- focurile şi incendiile subterane ;
- exploziile de metan şi praf de cărbune ;
- degajarea sa împreună cu alte gaze din zăcământ şi rocile înconjurătoare.
În subteran, sesizarea acestui gaz este foarte dificilă deoarece nu are culoare, gust,
miros şi din această cauză constituie în permanenţă un pericol potenţial pentru sănătatea şi
chiar viaţa întregului personal.
Monoxidul de carbon reprezintă o otravă foarte puternică şi extrem de periculoasă
pentru organism. Acest gaz îşi exercită acţiunea sa prin înlocuirea oxigenului din combinaţia cu
hemoglobina din sânge, substanţă care în mod normal absoarbe oxigenul din aer la nivelul
plămânilor şi îl livrează sub formă de oxihemoglobină diferitelor ţesuturi ale organismului.
Afinitatea monoxidului de carbon pentru hemoglobină este de 200 - 300 ori mai mare decât cea
a oxigenului.
81
Prin urmare, dacă numai o mică cantitate de monoxid de carbon este prezentă în aer,
hemoglobina îl va absorbi, preferându-l oxigenului existent. Compusul format de către
monoxidul de carbon cu sângele este cunoscut sub denumirea de carboxihemoglobină.
Importanţa intoxicaţiei profesionale cu CO rezultă atât din frecvenţa (60 % din
intoxicaţiile profesionale), cât şi din gravitatea acestei îmbolnăviri, deoarece CO provoacă
mai multe accidente mortale decât toate celelalte gaze toxice la un loc.
Mai mult, deoarece monoxidul de carbon şi oxigenul sunt în competiţie pentru
hemoglobina sângelui, o descreştere a conţinutului de oxigen în aerul respirat va oferi
monoxidului de carbon mai multe şanse să se combine cu hemoglobina. Astfel, expunerea la
o atmosferă mai săracă în oxigen, care conţine o concentraţie dată de monoxid de carbon va
produce un procentaj mai mare de saturare a sângelui cu acest gaz, decât o atmosferă cu
aceeaşi concentraţie de monoxid de carbon, dar cu un conţinut normal de oxigen.
În intoxicaţia acută fără pierdere de cunoştinţă ( COHb sub 50 %) recuperarea
completă are loc după câteva ore până la 1÷2 zile.
La concentraţia de 66% COHb moartea este iminentă prin
deprimarea activităţii cardiace şi respiratorii.
Peste 70 % COHb moartea este rapidă, iar culoarea pielii este cireşie.
În cazul inhalării monoxidului de carbon, simptomele intoxicării în funcţie de procentul
de carboxihemoglobină sunt redate în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 4.1
Saturaţia procentuală
a hemoglobinei cu Simptomele intoxicaţiei
monoxidul de carbon
Fără efecte perceptibile, eventual în cazul unei
10
munci grele, pot apare tulburări ale respiraţiei
Apar uşoare tulburări ale respiraţiei şi
20
palpitaţii la inimă
Dureri de cap, irascibilitate, oboseală,
30
tulburări intelectuale, vărsături
40 - 50 Dureri mari de cap, slăbiciune, leşin la efort fizic
60 - 70 Leşin, iar după scurt timp moartea
peste 80 Moartea intervine în câteva clipe
Simptomele intoxicării cu monoxid de carbon sunt : dureri de cap (la tâmple), se

instalează apoi o senzaţie de greutate la cap, respiraţie dezordonată, mersul devine legănat cu
senzaţie de lipsă de echilibru, vomă, pierderea cunoştinţei conform tabelului următor:
Tabelul nr. 4.2

Concentraţia de
Simptomele intoxicaţiei,
monoxid de carbon
în funcţie de timp
% vol.
Fără efecte
0,005
(nu însă şi pentru munca fizică foarte grea)
Uşoare dureri de cap şi greutăţi în respiraţie,
0,01
după 2-3 ore
Dureri de cap, deficienţă respiratorie şi
0,02
tahicardii după 2 ore
82
Dureri mari de cap, capacitate vizuală redusă şi
0,05
senzaţie de vomă după cca. 1 oră
0,1 Expunerea mai mare de o oră poate cauza moartea
1 Pericol de moarte după 3-5 minute
Pentru saturaţia totală a globulelor roşii din organism cu monoxidul de carbon este
necesară o cantitate de 1,1 litri CO, dar simptomele serioase ale otrăvirii cu acest gaz pot
apărea şi la inhalarea a 0,3 litri de CO.
La o concentraţie de 1% CO este mortal după câteva inspiraţii. Intoxicarea cu CO
poate avea caracter tardiv.
Primul ajutor trebuie să fie foarte prompt şi constă din :
- scoaterea accidentatului din mediul toxic;
- reanimarea cardio-respiratorie;
- oxigenoterapie.
În caz de stop respirator, paralel cu respiraţia artificială, este ideală administrarea
oxigenului în concentraţie de 100%. Dacă avem la dispoziţie un pulmotor atunci îl punem în
funcţiune, însă acest aparat asigură oxigen numai în concentraţie de 38%. Dacă apare
respiraţia spontană, oxigenoterapia se va continua cu inhalatorul O - 52 (sau , dacă
dispunem, de un pulmotor Oxylog), până la dispariţia durerii de cap.
Dacă intoxicatul are respiraţia spontană atunci, deja în mediul toxic îi vom aplica
obligatoriu aparatul pentru protecţia respiraţiei tip AU-9 D cu circuit închis, care satisface
nevoile de oxigen ale organismului timp de 60 de minute.
Se face transportul intoxicatului la unitatea sanitară cea mai apropiată.
Normele de protecţia muncii prevăd că limita maximă admisă de CO în aerul de
mină este 0,002 %.
Oxizii de azot
Azotul formează cu oxigenul şase feluri de oxizi: protoxidul de azot ( N 2O ), oxidul
nitric (NO), bioxidul de azot (NO2), trioxidul de azot (N2O3 ), tetraoxidul de azot (N2O4),
pentaoxidul de azot (N2O5).
Oxizii de azot au efect toxic asupra plămânilor, provoacă o iritaţie slabă a
conjunctivitelor şi a căilor respiratorii, dilatarea vaselor sanguine, scăderea tensiunii arteriale,
ameţeli, scăderea forţei musculare, tuse, edem glotic, edem pulmonar şi în final oprirea
respiraţiei.
În formele uşoare (concentraţia sub 0,002 %) revenirea este rapidă, intoxicatul
refăcându-se în câteva zile.
În formele foarte grave (concentraţii mai mari de 0,08 %) apare un bronhospasm şi
stop respirator sau se instalează rapid un edem glotic şi edem pulmonar, care sunt fatale.
Efectele intoxicării cu oxizi de azot au caracter tardiv, manifestându-se la cca. 12÷24
ore de la inhalare.
- repaus absolut. Este interzisă orice mişcare activă, deoarece orice efort fizic
periclitează viaţa accidentatului;
- reanimarea respiratorie. În caz de respiraţie îngreunată, accidentatul va fi aşezat în
poziţie semi-şezândă;
83
- oxigenoterapia;
- în caz de iritaţie a căilor respiratorii se face gargară şi/sau aerosol cu soluţie de
bicarbonat de sodiu 2 % ;
- transportarea de urgenţă a accidentatului la unitatea sanitară cea mai apropiată.
Concentraţia maximă admisă de oxizi de azot în aerul de mină este de 0,00048%.
Hidrogenul sulfurat (H2S )

Este un gaz incolor, cu miros caracteristic de ouă alterate, care permite detectarea sa
chiar în concentraţii foarte mici în aer.
Arde cu o flacără albastră. În aerul de mină, la o concentraţie de 4,5 ÷ 45% formează
un amestec exploziv cu temperatura de aprindere de 370° C.
Cauzele formării hidrogenului sulfurat în aerul de mină sunt:
- descompunerea substanţelor organice ;
- descompunerea piritei şi a gipsului în cazul focurilor de mină ;
- degajări din cărbune ;
- degajări din masiv în minele de sulf;
- explozie incompletă la arderea fitilului Bickford.
Toxicitatea H2S este foarte mare. Intoxicaţia se datorează acţiunii sale directe asupra
sistemului nervos central, pe care, după o primă fază de stimulare îl deprimă, moartea
producându-se prin oprirea respiraţiei. Simptomele intoxicaţiei depind de concentraţiile
inhalate : în caz de concentraţii mici apare iritaţia mucoaselor, în caz de concentraţii mai
mari apar manifestările asfixice. În concentraţie de 0,1 ÷ 0,2 % moartea este instantanee.
Concentraţiile mai mici produc o succesiune de fenomene destul de caracteristice. Apar
întâi semnele de iritaţie gravă din partea conjunctivelor oculare, cu roşeaţă puternică şi
lăcrimare, apoi arsuri şi secreţie nazală mucoasă şi o senzaţie de arsură intensă în faringe.
Acţiunea iritantă asupra mucoaselor căilor respiratorii declanşează accese puternice de tuse cu
expectoraţie mucoasă, eventual sângerândă, putându-se dezvolta consecutiv şi procese
bronhopneumonice. Treptat se instalează şi manifestări asfixice, întâi apar ameţeli şi cefalee,
mers nesigur şi diaree. Mai târziu respiraţia devine superficială, pulsul rapid, tensiunea arterială
se prăbuşeşte şi în final survine pierderea cunoştinţei şi oprirea respiraţiei. După un scurt
interval se opreşte şi inima.
Detectarea organoleptică este cu totul insuficientă, deoarece tocmai la concentraţiile
mari mirosul îşi pierde din valoarea avertizoare, prin inhibarea receptorului olfactiv.
În consecinţă, dacă se suspectează prezenţa hidrogenului sulfurat la un loc de
muncă, orice activitate trebuie să fie organizată cu maximă prudenţă. Protecţia individuală
trebuie să fie asigurată - de la caz la caz - cu măşti filtrante speciale sau cu aparate izolante
cu circuit închis.
- îndepărtarea imediată a accidentatului din zona contaminată de toxic;
- reanimarea cardiorespiratorie asociată cu oxigenoterapie;
- clătirea ochilor cu apă curată sau ser fiziologic timp de 10 ÷15 minute, după care se
aplică un unguent cu hidrocortizon şi cu un antibiotic (unguent Corticin), respectiv un
pansament ocular steril pentru protejarea şi calmarea ochilor, iar în caz de dureri se
administrează 1-2 tablete de Algocalmin;
84
Concentraţia maximă admisă de hidrogen sulfurat în aerul de mină este de 0,00097
%.
Bioxidul de sulf ( SO2)

Este un gaz incolor cu miros iritant, înţepător caracteristic şi cu gust acid.
Cauzele apariţiei bioxidului de sulf în aerul de mină sunt
- arderea sulfului;
- incendiile şi exploziile subterane, în special în minele de
sulf şi pirite cuprifere bogate în sulf;
- în minele de cărbune datorită degajărilor din masiv împreună cu metanul.
Toxicitatea gazului este foarte mare. Intoxicaţiile au loc pe cale respiratorie, având o
acţiune puternic iritantă asupra căilor respiratorii şi ochilor.
Intoxicaţia acută accidentală evoluează dramatic, în cazul expunerii la concentraţii
mari sufocare, accese de tuse chinuitoare cu expectoraţie adesea sanguinolentă,
imposibilitatea de a înghiţi, puls rapid. transpiraţie abundentă. La nivelul ochilor se observă
o iritaţie puternică la cornee, conjunctivă, şi apar leziuni dermice datorită arsurilor chimice.
Spasmul glotic şi edemul laringian sunt posibile. Fenomenele evoluează progresiv până la
moarte, care survine rapid prin paralizia centrului respirator, precedată uneori de confuzie
mintală şi halucinaţii.
Intoxicaţia subacută este forma clinică cea mai frecventă, cu fenomene de bronşită
spastică, iritaţie conjunctivală şi tulburări digestive.
- reanimarea cardiorespiratorie, inclusiv oxigenoterapie, până la dispariţia completă
a tuturor simptomelor;
- în cazurile grave, repaus absolut pe brancardă sau la pat;
- clătirea ochilor cu soluţie de bicarbonat de sodiu 2 %;
- în caz de iritaţie a căilor respiratorii superioare, se face gargară cu soluţie de bicarbonat
de sodiu 2 %;
- transportarea de urgenţă a accidentatului la unitatea sanitară cea mai apropiată.
Amoniacul (CH3)
Este un gaz incolor, cu miros caracteristic înţepător şi sufocant, uşor solubil în apă şi
slab inflamabil, iar în amestec cu oxigenul este exploziv.
Cauza apariţiei amoniacului în aerul de mină o constituie descompunerea
substanţelor organice.
Produce iritaţia căilor respiratorii sau digestive după felul de pătrundere în organism,
excitaţia sistemului nervos central şi a centrului respirator, irită conjunctivele oculare, iar în
concentraţii mari şi pielea.
În caz de intoxicaţie prin inhalare în concentraţii mici provoacă iritaţia
conjunctivelor oculare şi mucoasei bronşice.
În cazuri de concentraţii mai mari, amoniacul poate declanşa o tuse chinuitoare,
expectoraţie spumoasă, cianoză, edem glotic şi edem pulmonar, ulterior se instalează
bronhopneumonia.
85
Evoluţia poate fi rapid mortală în cazurile cu expunere masivă (3000 mg/m 3), fie
prin stop respirator, fie prin edem pulmonar, cu moarte în câteva minute.
Expectoraţia sanguinolentă şi iritaţia bronşică pot persista câteva luni după o
expunere severă.
Amoniacul poate produce afecţiuni oculare grave, ulceraţie corneană şi consecutiv
orbire.
Pielea este sensibilă la amoniac: în concentraţie de 1% în aer provoacă o iritaţie ,
dacă pielea este umedă. O concentraţie de peste 3%, după o expunere de câteva minute,
poate produce arsuri chimice cu veziculaţie.
Intoxicaţia prin ingerare provoacă leziuni caustice pe tractul gastro-intestinal.
- reanimarea respiratorie;
- oxigenoterapie (se va administra oxigenul barbotat printr-o soluţie de acid acetic 7% în
care s-au dizolvat câteva cristale de mentol);
- îndepărtarea îmbrăcămintei îmbibate cu amoniac;
- spălarea (clătirea) ochilor şi pielii cu apă curată din abundenţă;
- în caz de edem pulmonar se impune repaus absolut, poziţia semişezândă şi
administrarea oxigenului cu suprapresiune de 2-3 atmosfere în cameră hiperbară sau cu
tanc de suprapresiune;
Concentraţia maximă admisă de amoniac în aerul de mină este, conform normelor în
vigoare, de 30 mg/m3.
Hidrogenul (H2)
Este un gaz fără culoare şi gust, inert din punct de vedere fiziologic. Este uşor
inflamabil şi în compoziţie de 4 ÷ 74% în aer formează un amestec exploziv, explozia
maximă având loc la 28,6 % hidrogen şi 71,4% aer, iar temperatura de aprindere a
hidrogenului este de 100° ÷ 200°C.
El apare în minele de cărbune brun, huilă, săruri de potasiu şi se degajă frecvent sub
formă de suflaiuri, fiind însoţit de azot, bioxid de carbon, metan etc. De asemenea, se degajă
în camerele de încărcare a acumulatorilor pentru locomotive şi se formează prin disocierea
termică a metanului la explozie.
Fiind mai uşor decât aerul de 14,5 ori se separă la partea superioară a lucrărilor
miniere.
Concentraţia maximă admisă de hidrogen în aerul de mină este de 0,5 %.
Gazele radioactive
Radonul (Rn): este un gaz care se formează în rocă, putând rămâne inclus sau
eliberat în fisuri, de unde pătrunde în lucrările miniere. Radonul inclus se poate elibera după
explozie. Ajuns în atmosfera locului de muncă se dezintegrează, dând atomi de corpi solizi
care, fiind în suspensie, sunt captaţi de pulberi şi aerosoli din aer, astfel încât în aceste mine
pulberea este radioactivă. Apa care circulă prin fisurile masivului dizolvă radonul şi-1
restituie în aer când ajunge în lucrările miniere.
86
Concentraţia maximă admisă este de 10-10 curie/l aer la o expunere de 24 de ore şi de 2 .
10 -10
curie/l aer la o expunere de 8 ore.
Thoronul (Th) : este un gaz rar, analog cu radonul şi derivă din thoriu. Limita
maximă admisă este similară cu a radonului.
La expuneri de durată, atât la radon cât şi la thoron, este atacată pielea, părul, ficatul,
plămânii, apare acţiunea de anchilozare a încheieturilor. Ambele gaze sunt incolore, fără
gust şi fără miros.
Metanul (CH4)
Metanul este unul dintre cele mai periculoase şi frecvente
gaze componente ale aerului de mină. El este întâlnit în general în rocile sedimentare şi în
cantităţi mai mari în minele de cărbuni.
Metanul chimic pur este un gaz incolor, fără miros şi fără gust, însă gazul metan care
se degajă în minele de cărbuni şi sare nu este chimic pur, ci este însoţit în majoritatea
cazurilor şi de alte hidrocarburi (etan, propan, butan ), precum şi de alte gaze ( bioxid de
carbon, azot, hidrogen, hidrogen sulfurat, bioxid de sulf şi urme de monoxid de carbon ).
Din acest motiv, gazul de mină are uneori un miros specific, asemănător celui de mere
coapte.
Este inflamabil şi în amestec cu aerul sau cu oxigenul, devine exploziv. Cu ocazia
exploziei gazului metan se degajă o mare cantitate de bioxid de carbon (dacă concentraţia
metanului este de 9 - 10% ) sau monoxid de carbon (dacă concentraţia metanului este peste
10%).
Limitele de explozie a metanului în amestec cu aerul sunt cuprinse între 5 - 15 %
metan, explozia maximă producându-se la concentraţia de 9,5 % metan în aer. Temperatura
de aprindere a metanului este de 650° C.
Metanul se formează împreună cu cărbunele în procesul de incarbonificare şi se
înmagazinează în următoarele forme : liber şi legat ( adsorbit, absorbit şi chemabsorbit).
După intensitatea şi cantitatea de metan care se degajă în lucrările miniere subterane,
se deosebesc:
a) degajări lente, care sunt aproape permanente în minele de cărbune, de pe întreaga
suprafaţă dezvelită din masiv, respectiv din porii, fisurile şi crăpăturile acestuia, la o presiune
foarte scăzută şi fără efecte sonore, în absenţa apei, precum şi din rocile înconjurătoare în zonele
exploatate, sau din cărbunele dislocat. Se consideră că cea mai mare cantitate de metan se
degajă sub această formă.
b) degajarea metanului sub formă de suflai reprezintă o manifestare dinamică şi
concentrată a gazului aflat sub presiune în fisurile, crăpăturile şi golurile existente în masiv,
care au fost interceptate de lucrările miniere sau găurile de mină, fiind însoţite de efecte
sonore. Suflaiurile se manifestă brusc, fără semne prevestitoare, şi au o durată de existenţă
de la câteva ore la câteva zile, uneori şi mai mult.
Suflaiurile pot fi:
- suflaiuri primare (de origine tectonică), cauzate de interceptarea accidentelor
tectonice în care gazul se află sub presiune mare;
- suflaiuri secundare, cauzate de executarea lucrărilor miniere şi eliberarea gazului
acumulat în crăpăturile şi fisurile din roci la o presiune mai scăzută decât în cazul
suflaiurilor primare.
87
Durata de existenţă a unui suflai este în funcţie de mărimea spaţiului în care se află
metanul şi de cantitatea sa. Poate conduce la creşterea concentraţiei de metan peste 1 % vol.
în pânză sau profil.
c) scurgerile de cărbune însoţite sau nu de degajări de gaze sunt fenomene dinamice,
cauzate de forţele gravitaţionale şi au următoarele elemente caracteristice:
- se produc în cazul pachetelor de roci cu înclinări mari;
- rocile de coeziune redusă şi tărie mică prezintă tendinţă de curgere liberă (exemplu:
nisipuri, cărbune friabil, etc.);
- golul rămas în urma curgerii prezintă forme caracteristice
erupţiilor.
d) loviturile de mină, însoţite sau nu de degajări de gaze, sunt de asemenea
fenomene dinamice violente şi pot apare în următoarele condiţii:
- lucrările miniere se execută în roci de tărie medie sau mare, cu tendinţă de
acumulare a energiei şi cu posibilităţi de detensionare bruscă la atingerea limitei de
elasticitate;
- rocile înconjurătoare din vecinătatea lucrărilor miniere sunt de tărie mare şi
prezintă un grad ridicat de tectonizare;
- presiunea minieră are valori ridicate.
Loviturile de mină sunt cauzate de distrugerea bruscă a stării de echilibru din
masivul de roci, cu aruncarea dinamică în lucrările miniere a rocilor sau cărbunilor,
fenomen însoţit de efecte sonore, unde de presiune şi fisurări în masiv.
Loviturile de mină pot provoca la rândul lor pericole suplimentare (degajări de gaze,
incendii, erupţii de apă, etc.).
e) erupţiile de gaze şi roci sunt fenomene dinamice deosebit de violente, rocile
sterile sau cărbunii sunt aruncate brusc din masiv, sub acţiunea presiunii miniere şi, după
caz, a presiunii gazelor.
Odată cu crearea fisurilor în masiv, poate începe şi eliberarea gazului liber sub
presiune, iar deplasarea rocilor se efectuează de către gazul eliberat.
Datorită vitezelor mari de ejecţie a gazului şi a rocii, apar forţe de frecare care
conduc la formarea unei cantităţi însemnate de praf, de dimensiuni coloidale, ce se depune
pe traseul lucrărilor miniere afectate de erupţie.
Elementele caracteristice unei erupţii sunt:
- producerea unei detunături şi a unui suflu puternic de gaze cu efecte dinamice;
- aruncarea cu viteze mari a materialului mărunt în lucrarea minieră şi aşezarea
acestuia după un taluz alungit (  < 200), cu umplerea profilului lucrării miniere pe distanţe
mari;
- prezenţa canalelor de erupţie atât în materialul depus cât şi în pereţii golului format
în masiv, semn al participării gazului adsorbit;
- distrugerea parţială sau totală a susţinerii lucrărilor miniere.
În minele de minereuri degajarea metanului este de tipul emanaţiilor lente; metanul
provine din formaţiunile sedimentare, apariţia sa în rocile eruptive fiind consecinţa migrării
pe suprafaţa de contact dintre aceste formaţiuni, precum şi pe fracturile filoniene, pe falii
sau pe crăpăturile existente în masiv.
Metanul se poate acumula sub trei forme :
- în profilul lucrării miniere, pe o înălţime mai mare de 1/3 din înălţimea lucrării;
88
- în cuib, ocupând golurile din tavan al căror volum maxim este de 1 m 3, ca şi
acumulările care nu îndeplinesc condiţiile de pânză ;
- în pânză, pe o înălţime mai mică de 1/3 din înălţimea lucrării miniere, având lungimea
mai mare decât grosimea. Pânzele de metan sunt foarte periculoase, ele putând propaga flacăra
pe distanţe mari.
Fitilele de metan reprezintă pânze de metan cu concentraţii mai mari de 5%,
grosimea de 1 cm şi lungimea de peste 10 m. Aceste fitile pot transmite flacăra, dar nu pot
iniţia o explozie de metan.
În funcţie de cantitatea de metan care se degajă în 24 de ore raportată la producţia
extrasă în acelaşi interval de timp (debit relativ m3/1/24 ore) pentru o mină, normele de
protecţia muncii în minerit clasifică minele în 5 categorii, cărora - diferenţiat - le corespund
măsuri tehnico-organizatorice obligatorii în vederea evitării perturbaţiilor în procesul de
producţie, cauzate de prezenţa metanului. Lucrările miniere în care există pericolul unor
fenomene gazo-dinamice intense (suflaiuri, scurgeri de cărbune, scurgeri de hidrocarburi
lichide, etc.) se declară „ lucrări cu măsuri speciale de siguranţă".
În curentul general de ieşire al aerului, conţinutul maxim admis de metan înainte de
intrarea în canalul ventilatorului va fi de 0,75 % ; în curenţii de ieşire de la sectoare 1 %; în
curentul de ieşire din abataj 1 %; în curentul de ieşire din abataje 1,5 %, cu condiţia
efectuării continue a controlului concentraţiei de metan cu instalaţii automate cu alarmare şi
decuplarea energiei electrice la atingerea acestui conţinut.
În minele grizutoase şi cu praf de cărbune exploziv, lucrările de împuşcare se
execută numai dacă concentraţia de metan are următoarele valori:
a. - La utilizarea explozivilor de siguranţă şi a capselor electrice instantanee sau cu
întârziere de milisecunde :
- sub 1 % măsurat cu detectorul în profil sau pânză (cu ventilatorul în funcţiune);
- până la 2 % măsurat cu detectorul în cuib (cu ventilatorul în funcţiune).
b. - La utilizarea explozivilor ordinari şi a capselor detonante electrice cu întârzieri
mari :
- sub 1 % metan măsurat în profil, pânză sau cuib 4 zile consecutiv, cu ventilatorul
oprit timp de 15 minute.
La concentraţii de 2 % metan se opreşte locul de muncă şi se evacuează personalul
de la front, se anunţă maistrul minier, care va lua măsuri de intensificare a aerajului.
Se menţionează că la concentraţii de 20 - 24 % CH 4 respiraţia omului devine greoaie
iar la 40 % CH4 intervine pericolul mortal din cauza lipsei oxigenului.
- scoaterea accidentatului din mediul toxic ;
- reanimarea cardiorespiratorie, inclusiv oxigenoterapie;
- în caz de explozie de gaz metan, dacă accidentatul are arsuri
şi diferite leziuni corporale, îi acordăm un prim - ajutor complex, conform celor descrise în
capitolul respectiv. În acest caz - dacă accidentatul este conştient - îi administrăm una sau
două tablete de Algocalmin pentru calmarea durerilor;
- transportarea accidentatului în condiţii optime la unitatea sanitară cea mai
apropiată.
89
4.2 Gaze industriale, prafuri combustibile, pulberi metalice şi procese chimice
cu pericol de incendiu
4.2.1 Gaze industriale cu pericol de incendiu
Hidrogenul
Hidrogenul prezintă un accentuat pericol de incendiu şi explozie, are limite de explozie
foarte largi, ele fiind cuprinse între 4 şi 75% hidrogen în aer. În amestec cu aerul, în proporţie DE
17-60%, detonează cu uşurinţă atunci când vine în contact cu o sursă de aprindere.
Arderea hidrogenului în oxigen provoacă o reacţie în lanţ, care se propagă cu viteză
ridicată prin radicalii liberi care se formează.
Viteza de propagare depinde de: temperatură, presiune, proporţia dintre hidrogen şi
oxigen, prezenţa unor molecule de gaz inert, etc.
Pentru aprinderea amestecului de hidrogen-aer, la temperatura obişnuită este necesară o
sursă de aprindere care să iniţieze reacţia în lanţ. La un amestec de 27—30% hidrogen în aer,
aprinderea poate fi iniţiată de scântei electrice cu energii foarte reduse.
Sub acţiunea căldurii, amestecurile de hidrogen-aer se aprind la temperaturi variind
între 400 şi 580°C, în funcţie de presiune.
Hidrogenul având cel mai mic volum molecular, în atmosferă deschisă se risipeşte
uşor şi în spaţii închise el se acumulează sub plafon.
Explozia poate fi favorizată de impurificarea hidrogenului cu oxigen, de coroziunea
recipientelor sau de nerespectarea măsurilor de
prevenire a incendiilor.
Oxigenul
Oxigenul este unul dintre cele mai active elemente chimice. Are proprietatea de a
forma foarte uşor şi energic combinaţii chimice cu toate elementele. Reacţiile care se produc
în prezenţa oxigenului
se numesc reacţii de oxidare.
Procesele de ardere care au loc în oxigen decurg mult mai energic.
Limitele inferioare de explozie ale gazelor combustibile în amestec cu oxigenul sunt
mai coborâte faţă de amestecurile cu aerul.
Combustibilii solizi cu structura poroasă (turbă, cărbune, etc.) dacă se îmbibă cu
oxigen lichid produc explozii puternice atunci când se aprind în spaţii închise.
Oxigenul se transportă şi se foloseşte comprimat în recipiente la presiunea de 150
atm.
De reţinut posibilitatea producerii de explozii în compresoarele de oxigen, atunci
când oxigenul comprimat vine în contact cu uleiul (explozia uleiului). Explozia este cu atât
mai puternică, cu cât presiunea şi temperatura sunt mai ridicate, deci oxidarea se face mai
intens.
Metanul
Metanul se aprinde cu uşurinţă de la o scânteie sau de la foc deschis. Flacăra care ia
naştere se propagă cu mare viteză în masa gazului, fenomenul respectiv producându-se
instantaneu.
Temperatura de autoaprindere a metanului este de 650°C în aer şi de 556°C în
oxigen.
90
Metanul este mai uşor ca aerul (densitatea faţă de aer 0,55), ceea ce permite o
aerisire uşoară a spaţiilor închise.
Deoarece metanul nu are miros, pentru a putea fi recunoscut cu uşurinţă se adaugă
substanţe puternic mirositoare ca de exemplu etil-mercaptan.
Acetilena
Acetilena este un gaz incolor, combustibil, cu miros caracteristic. Densitatea în
raport cu aerul este de 0,907. Acetilena este o hidrocarbură nesaturată cu triplă legătură, care
se descompune
cu uşurinţă în elementele sale constitutive: carbon şi hidrogen.
Cele mai multe din reacţiile acetilenei sunt reacţii de adiţie în care moleculele altor
substanţe se alipesc celei de acetilenă.
Acetilena formează cu aerul amestecuri explozive destul de periculoase a căror
limite sunt mult mai largi decât a celorlalte hidrocarburi.
Amestecurile explozive cuprinse între 7 şi 13% explodează prin încălzire la
temperaturi peste 500°C şi mai ales prin comprimare la presiuni de peste 3 atm.
Varietatea condiţiilor în care se produce explozia acetilenei se explică în parte prin
faptul că la ridicarea temperaturii, descompunerea ei este precedată de polimerizare.
Amoniacul
Amoniacul este un gaz combustibil incolor cu miros caracteristic puternic, cu
densitatea în raport cu aerul de 0,771. Puterea calorifică este de 4450 kcal/kg. Este solubil în
apă 40% la 10°C şi 18,5% la 50°C, cu formare de hidroxid de amoniu.
În stare gazoasă nu arde în aer, la temperaturi obişnuite fiind considerat adeseori
inofensiv din punct de vedere al pericolului de incendiu şi explozie.
Temperatura de inflamabilitate este de -20C, iar cea de autoinflamare de 6300C.
Prezenţa uleiului sau a altor materiale combustibile măreşte pericolul de incendiu. În
contact cu bioxidul de clor se poate aprinde sau exploda.
Chiar şi în lipsa aerului, amoniacul gazos se descompune în elementele componente
– azot şi hidrogen – prin încălzire la temperaturi de peste 800°C sau datorită unor descărcări
electrice. Amoniacul gazos atacă organele respiratorii şi distruge glandele lacrimale. În aer,
concentraţia maximă admisă este de 0,02 g/m3.
Amoniacul se transporta în vase închise în stare lichidă.
Clorul
Clorul este un gaz de culoare galbenă - verzuie, cu miros puternic iritant,
incombustibil, mai greu ca aerul (densitatea în aer
2,49). Majoritatea produselor combustibile reacţionează cu clorul.
Amestecurile de metan şi clor sunt explozive între limitele de la 6 până la 63% în vol.
Amestecurile de benzen şi clor sunt explozive într-un interval de explozie larg: limita inferioară
de explozie este 8,3 - 9,2%, iar limita superioară de la 32,6% până la 35%.
La combinarea clorului cu hidrogenul pentru a forma acidul clorhidric se produce o
explozie la încălzirea amestecului de gaze sau la o iluminare puternică.
91
Cu acetilena clorul formează amestecuri care pot exploda numai sub acţiunea
luminii.
Clorul este un gaz otrăvitor. Atacă căile respiratorii, iar la concentraţii mai mari
poate provoca asfixierea. Concentraţia maximă admisa pentru halele de fabricaţie este de
0,01 mg Clg/l aer.
Efectele provocate de inspiraţia aerului la diferite concentraţii de clor sunt:
- de la 0,001 până la 0,006 mg/l aer; se produc efecte iritante;
- de la 0,00834 mg/l aer degajă miros neplăcut, simptome după 1-2 ore;
- 0,035.0 mg/l aer reprezintă cantitatea minimă care cauzează iritaţia imediată a
gâtului;
- 2,80 mg/1 aer provoacă moartea.
Clorul se depozitează şi se transportă în stare lichefiată la presiunea de 6 at. în tuburi
de oţel.
Gaze petroliere lichefiate

Sub denumirea de gaze lichefiate se înţeleg, în general, amestecurile de hidrocarburi
volatile care în limitele de temperatură de la - 40°C până la 40°C, respectiv la presiuni de
0,2 at până la 15 at se găsesc în stare lichefiată.
La temperatură şi presiune atmosferică normale gazele lichefiate se prezintă în stare
gazoasă. Ele se pot însă lichefia chiar şi la presiune relativ scăzută. Un gaz lichefiat sub
presiune are întotdeauna tendinţa să treacă în stare gazoasă.
Pericolul este mare când rezervorul de gaz lichefiat este supus, în cazul incendiului,
unei creşteri permanente a temperaturii.
Când temperatura creşte, gazul lichefiat se dilată, putându-se ajunge ca întregul
volum al rezervorului să fie umplut cu gaz lichefiat, fără să mai existe vreun spaţiu de gaz.
Începând din acest moment, la creşterea temperaturii, presiunea creşte mult mai rapid decât
conform curbei presiunii de vapori. Mărirea presiunii este de 7 până la 8 at. pentru fiecare
grad de creştere a temperaturii.
Ca urmare a compresibilităţii reduse a gazului lichefiat şi a capacităţii elastice de
dilatare, de asemenea mică, a pereţilor rezervoarelor, acestea explodează.
Între gazele lichefiate se citează: propanul, butanul, propilena, izobutanul,
butilenele, butadiena, precum şi amestecurile acestor hidrocarburi în diferite proporţii.
Gazele petroliere lichefiate sunt uşor inflamabile. Temperatura de autoaprindere este
de 430 - 455°C. Temperatura de ardere a gazelor lichefiate este de aproximativ 1950°C.
Greutatea specifică mare (de 1,5 - 2 ori mai grele decât aerul) măreşte considerabil pericolul
de incendiu şi explozie, deoarece se acumulează în părţile inferioare ale încăperilor.
Densitatea în stare lichefiată variază între 0,45 şi 0,60.
Gazele lichefiate formează cu aerul amestecuri explozive.
Limita inferioară de explozie variază între 1,5 şi 2%, iar cea superioară între 8,5 şi
9,5%.
4.2.2 Prafuri combustibile
Praful şi pulberea de cărbune
92
Prin praf de cărbune se înţeleg particulele de cărbune cu o granulaţie sub 0,5 mm,
care pot fi antrenate de aer.
Temperaturile de aprindere pentru cele mai diferite categorii de prafuri combustibile
sunt arătate în tabelul următor.
Temperaturile de aprindere ale unor prafuri de cărbune:
Tabelul nr. 4.3
Natura prafului Temperatura de aprindere [0C]
Lignit (cărbune brun) 320-390
Cocs de cărbune brun 375-640
Turbă 427-486
Mangal 525-623
Huilă 600-900
Cocs de huilă 700-900
Antracit 800-900
Grafit Peste 900
Funingine Peste 900
Praful de cărbune depus pe diferite instalaţii se poate aprinde de la scântei provenite

din frecare, sudură sau tăiere cu flacără şi arde cu incandescenţă.
Exploziile de praf de cărbune se produc numai atunci când nu sunt înlăturate
depunerile şi suspensiile de praf, curenţii puternici de aer şi sursele de aprindere.
Temperatura care se dezvoltă în timpul exploziei este destul de înaltă, iar fenomenul
exploziei are loc de obicei în trepte.
În cele mai multe cazuri, în urma răbufnirii se produc vârtejuri formate din praful depus
pe instalaţii, maşini, piese etc, care formează amestecuri explozive susceptibile la explozii în
contact cu o sursă de aprindere de capacitate corespunzătoare.
Praful de lemn
Particulele cele mai fine de praf de lemn pot forma cu aerul amestecuri explozive.
Pericolul formării acestor amestecuri creşte dacă praful depus este uscat şi se turbionează.
Dintre toate prafurile de lemn, cel mai exploziv este cel cu dimensiunea particulelor
sub 100 m. La această dimensiune limita inferioara de explozie este de aproximativ 40
g/m3.
Explozia se produce numai la un anumit raport între temperatura sursei de aprindere şi
densitatea norului de praf, deoarece posibilitatea transferului de căldură de la un strat la altul
este determinată de o anumită distanţă critică între particulele de praf.
Praful de lemn supus încălzirii timp îndelungat la o temperatură de 100°C se
carbonizează şi formează aşa numitul cărbune piroforic care în contact cu aerul se
autoaprinde.
Praful de zahăr
Granulele cu dimensiuni de peste 0,25 mm nu sunt explozive. Cele cu dimensiuni
sub 0,2 mm, care reprezintă 1 - 3% dintr-un amestec de praf de zahăr, se pot aprinde numai
93
în cazul prezenţei unei surse violente de aprindere. Energia unei scântei cu o lungime de 4
mm nu este suficientă pentru a provoca o astfel de aprindere.
Posibilitatea apariţiei de explozii în lanţ apare numai la granule sub 0,25 mm şi la
concentraţii minime de 30 g/m3.
Presiunea care se formează în urma exploziei amestecului de praf de zahăr-aer este
de 4 kgf/cm2, ea crescând odată cu fineţea şi cu mărimea suprafeţei specifice a particulelor
de praf, iar temperatura de explozie de 540 - 645°C.
Fenomenul de aprindere este influenţat şi de faptul că prin încălzire la 135°C zahărul
se descompunea treptat, iar dacă încălzirea este de durată, apare o pojghiţă de zahăr topit,
care se aprinde instantaneu, în cazul unei oxidări intense.
La limita inferioară de explozie a prafului de zahăr (20 g/m 3) vizibilitatea este de 1
m, iar la 50 g/m3 lumina dată de o lampă de 25 W nu mai poate fi văzută clar de la o distanţă
de 3 m.
Temperatura de aprindere a prafului de zahăr este de 410°C.
Praful de cereale şi de făină

Mărimea particulelor de făină prezintă oscilaţii mai mici decât cea a particulelor de
zahăr. Particulele cu pericol de explozie au
întotdeauna dimensiuni mai mici de 100 . Praful de cereale şi de tărâţe este mai periculos
decât praful de făină. În cazuri cu totul deosebite, făina proaspătă de grâu şi de secară poate
să producă explozii şi răbufniri.
Intervalul de explozie al prafului de cereale şi de făină, practic, este cuprins între 20 şi
2000 g/m3.
Concentraţiile de praf cele mai mari se produc, în general la însăcuirea produselor
finite şi a deşeurilor, scuturarea şi repararea sacilor, încărcarea în vagoane a corpurilor
străine, a tărâţelor şi făinii, precum şi la silozurile de grâu.
Temperatura de aprindere a particulelor de făină în suspensie este de 400-500°C.
Într-un depozit de făină, pericolul de explozie se poate constata practic după vizibilitatea
existentă. Astfel, în momentul când nu se mai vede la o distanţă de peste l m în condiţii de
iluminaţie normală, înseamnă că s-a depăşit limita inferioară de explozie.
Prezenţa de picături de ulei măreşte pericolul de incendiu, uşurând apariţia unor
autoaprinderi la temperaturi scăzute de 200 - 230°C.
Praful de amidon
Praful de amidon după unii specialişti este mai puţin exploziv decât cel de făină, el
având limita inferioară de explozie de 22 g/m3, la o umiditate relativă sub 8%, particulele
fiind în marea majoritate sub 60 .
Amidonul de orez, dat fiind conţinutul lui relativ mare de cenuşă, este mai puţin
periculos decât amidonul de grâu sau cei de porumb.
După pericolul de explozie şi incendiu pe care îl prezintă, s-a stabilit următoarea
succesiune a felurilor de amidon: de porumb, de grâu, de orez, de secară şi de cartofi.
Praful de textile
94
Praful de textile este format, aproape în majoritatea cazurilor, din particule foarte
fine. Într-un gram de praf de bumbac există, de exemplu, peste 3.000.000 particule mai mici
de 50 .
Particulele fine de textile în suspensie în aer rămân nemişcate timp de aproape 24
ore.
În întreprinderile de profil, praful de bumbac se poate găsi sub formă de aerosoli
când particulele sunt mici şi în cantitate redusă şi depus local pe maşini şi în jurul lor,
acestea fiind relativ în cantităţi mari.
Praful de materiale plastice

În general, particulele de materiale plastice sub 77  prezintă cel mai mare pericol de
explozie, intervalul de explozie fiind destul de larg.
Pulberile de materiale plastice, datorită suprafeţei lor specifice foarte mari,
reacţionează puternic cu oxigenul din aer. Ele se topesc înainte de a ajunge la incandescenţă.
Prafurile plastice încălzite pot degaja gaze de pirogenare combustibile, care
formează cu aerul amestecuri explozive. în cazul unei încălziri excesive, practic toate
pulberile plastice degajă gaze inflamabile.
Indicii pericolului de explozie pentru unele prafuri de materiale plastice:

Tabelul nr. 4.4
Temperatura
Limita inferioară de
amestecului exploziv
Presiunea maximă a
Energia minimă de
de ardere
Sensibilitatea la
explozie [gâm3]
aprindere [mJ]
[0C]
Severitatea
[kgf/cm2]
exploziei
ardere
(suspensie)
Natura pulberii
Strat
Nor
Poliformaldehidă 6,5 1,9 440 – 0,02 36,7 6

Metacrilat de metil 0,9 480 – 0,02 31,5 5,7
7
polimer
Acetat de celuloză 8 1,6 420 – 0,015 42 5,75
Nailon-poliamidă din 1,8 500 430 0,02 31,5 6,46
6,7
fibre
Policarbonat 4,5 1,9 710 – 0,025 26,2 5,3
Polietilenă de presiune 1,4 450 380 0,03 21 5,3
7,5
înaltă
Polietilenă de presiune 1 420 – 0,06 21 5,57
4
joasă
95
Polipropilenă fără 2 420 – 0,03 21 5,16
8
antioxidant
Polistiren transparent 1,7 0,5 490 – 0,12 21 5,58
Poliacetat de vinil 0,6 0,4 550 – 0,16 42 4,7
PVC fin 0,1 0,1 66 400 – – 1,9
Poliuretan spumă 1,5 510 440 0,02 31,5 5,9
6,6
neignifugat
Răşini fenol 1,4 580 – 0,015 26,2 5,23
9,3
formaldehidice
Poliuretan spumă 1,7 550 390 0,015 26,2 5,23
9,8
ignifugat
Răşini epoxidice 2,7 540 – 0,015 21 5
12,4
nemodificate
Negrul de fum
Particulele de negru de fum au o suprafaţă specifică foarte mare (1 g de negru de
fum are o suprafaţă de 10 până la 250 m2), motiv pentru care procesul de oxidare pe unitatea
de volum poate fi destul de intens.
Autoaprinderea negrului de fum este consecinţă acţiunii reciproce dintre suprafaţa
carbonului şi oxigenul din aer.
Dacă temperatura pe timpul procesului tehnologic este de 270–300°C, autoaprinderea
este posibil să se producă după 5—10min.
Praful de sulf
Sulful fin divizat, produs în decursul măcinării şi pulverizării, este periculos la
explozie.
În funcţie de puritate, sulful se topeşte la temperatura de 119 0C sau la o temperatură mai
redusă.
Temperatura de aprindere a norilor de praf de sulf este mai mare de 119°C.
Prin adăugare de praf inert de caolin în proporţie de 65%, amestecul nu prezintă
pericol până la concentraţia de 176 g/m3.
Prafuri şi pulberi combustibile folosite în industria chimică şi farmaceutică

În industria chimică şi farmaceutică se folosesc pulberi care, datorită proprietăţilor
lor combustibile, prezintă pericol de incendiu şi explozie când nu se respectă măsurile de
prevenire a incendiilor pe timpul depozitării şi manipulării. Unele dintre aceste prafuri şi
pulberi se aprind uşor, chiar de la un chibrit cum este de exemplu acetatul de celuloză
(temperatura de aprindere 320°C), altele se descompun prin încălzire şi marea majoritate
formează amestecuri explozive cu intervalul de explozie cuprins între 5 şi 192 g/m3.
Una din cauzele cele mai frecvente este descărcarea electrostatică. Ea poate să producă
până la 40% din totalul incendiilor şi exploziilor provocate în mediile praf-aer de materiale
plastice.
4.2.3 Pulberi metalice
96
Pulberea (praful) pe aluminiu
Pulberile de aluminiu se aprind şi ard cu degajare foarte mare de căldură, având o
mare afinitate pentru oxigen. Ele au o suprafaţă specifică destul de mare.
Combinarea chimică a pulberii de aluminiu cu oxigenul dă naştere la o reacţie
puternic exotermică. Efectul termic este de doua ori mai mare decât cel rezultat din oxidarea
cărbunelui.
Umiditatea poate juca un rol important în creşterea pericolului de incendiu.
Aluminiul reacţionează cu apa conform reacţiei:
2Al + 6H20  2Al(OH)3 + 3H2

Hidrogenul, în combinaţie cu aerul formează un amestec detonant.
Impurităţile din aluminiu (ca de exemplu fosforul), pot forma cu aerul hidrogenul
fosforat (PH3) care se autoaprinde.
Puterea calorifica ă pulberii de aluminiu este de 7 000 kcal/kg. Dacă se depăşeşte
temperatura de topire (659,7°C), pulberea de aluminiu se aprinde cu uşurinţă. Temperatura
de aprindere a pulberii de aluminiu este considerata a fi 645°C.
Pulberea fină de aluminiu reacţionează violent cu hidrocarburile halogenate, fiind
necesară numai o încălzire de iniţiere de 150°C.
Impurificarea pulberii de aluminiu măreşte pericolul de incendiu, în special când se
găseşte depozitată în grămezi sau straturi.
Pulberea de aluminiu se aprinde cu uşurinţă de la sursele obişnuite cum sunt:
flăcările, scânteile mecanice sau electrice, ţigări, scurtcircuite etc.
Pulberile de aluminiu aflate în suspensie în aer pot forma concentraţii, explozive.
Cele mai frecvente explozii se pot produce la instalaţiile de pulverizare, unde se obţin
majoritatea pulberilor de aluminiu cu granulaţie peste 0,5 mm şi la cele de măcinare unde se
produc pulberi lamelare foarte fine.
Pulberile de aluminiu care nu se găsesc în stare de suspensie nu reprezintă un
material exploziv.
Limita inferioară de explozie pentru pulberea cea mai fină sub formă de nor, în aer,
s-a stabilit a fi de 43 g/m3, la o temperatură de 900°C. Presiunea maximă de explozie este de
0,3 kgf/cm2, iar viteza de creştere a presiunii medii este de 246 kgf/cm2s.
Pulberea de magneziu
Magneziul sub formă de bandă, aşchii cu muchii ascuţite sau praf degajat la şlefuire se
poate aprinde de la o scânteie sau de la flacăra unui chibrit. Spre deosebire de alte metale,
magneziul arde şi în atmosferă de dioxid de carbon sau azot.
Autoaprinderea particulelor de magneziu se poate produce în 3 cazuri: oxidare în
aer, reacţie. datorită umidităţii şi prezenta impurităţilor care favorizează degajarea unor gaze
autoinflamabile.
Temperatura de aprindere a prafului (pulberii) de magneziu în aer liber este de 450-
482°C, în atmosferă de CO2 de 715°C, în CO de 705°C, iar în vaporu de apă de 5050C.
Praful de magneziu poate forma concentraţii explozive; limita inferioară de explozie
este de 20—30g/m3, presiunea maximă de explozie în aer fiind de 5 kgf/cm2. Energia
minimă de aprindere în aer a prafului de magneziu. este de 20 mJ.
97
Pulberea (praful) de titan
Titanul este un metal rezistent, moale, ductil şi este cu circa 60% mai greu decât
aluminiul.
În anumite condiţii, titanul este combustibil. Pericolul de aprindere apare cu prilejul
topirii sau executării operaţiilor mecanice de aşchiere, al fabricării pulberii de titan.
Temperatura de aprindere a pulberii de titan este de 460 —510OC în aer, 5500C în
dioxid de carbon şi 760°C în azot. Pulberea de titan fin divizată, prin încălzire într-un curent
de oxigen se aprinde la 25°C.
Particulele de titan cu dimensiunile de 10  se autoaprind la 397°C, iar cele mai mari
se autoaprind în aer între 330 şi 590°C
Particulele fine de titan în contact cu uleiurile minerale sau vegetale se pot
autoaprinde.
Pulberea (praful) de zirconiu

Pulberea de zirconiu este combustibilă, temperatura de aprindere fiind de 210°C. Se
cunosc cazuri când pulberea şi praful de zirconiu s-au aprins la temperaturi mai scăzute, în
jur de 146°C.
Particulele de zirconiu, cu dimensiunile de 3  au temperatura de autoaprindere de
190°C, iar amestecul-aer-pulbere se autoaprinde la 20°C.
Într-o atmosferă de dioxid de carbon, pulberea de zirconiu se aprinde la o
temperatură în jur de 650°C, iar în azot la 790°C.
Pulberea şi praful de zirconiu pot forma amestecuri explozive, limita inferioară de
explozie fiind de 40—60g/m3.
El are proprietatea de a reţine hidrogen în mari cantităţi, ceea ce măreşte"pericolul
de incendiu si explozie.
Pulberea (praful) de zinc

Praful umed de zinc reacţionează lent cu apa, degajând hidrogen. Dacă se degajă
suficientă căldură, aprinderea prafului este posibilă.
Norii de praf de zinc în aer se aprind la aproximativ 600 °C. Eventualele urme de
cloruri, conţinute în zinc, constituie catalizatorul care contribuie la reacţiile de oxidare şi de
aprindere. Pulberea de zinc lipsită de cloruri se aprinde la 470°C, iar cea care conţine cloruri
se aprinde prin încălzire la numai 4400C.
Temperatura de autoaprindere a pulberii de zinc aflată în strat depinde, într-o bună
măsură, de mărimea particulelor.
Cu aerul, pulberea de zinc formează amestecuri explozive, limita inferioară de
explozie fiind de 500 g/m3, pentru iniţierea aprinderii amestecului este nevoie de o energie
minimă de 900 mJ.
Pulberea (praful) de nichel

Pulberea de nichel are capacitatea de a absorbi o cantitate mare de hidrogen.
În contact cu azotatul de amoniu, pulberea de nichel, dacă este încălzită,
reacţionează energic.
98
Temperatura de aprindere a pulberii de nichel în strat este de 455—540°C, iar în
stare de dispersie de 480—5750C.
Pulberea de nichel poate forma cu aerul amestecuri explozive, limita inferioară de
explozie fiind de 30—46 mg/m3.
Pulberea (praful) de fier

Pulberea de fier, în raport de dimensiunile particulelor, de forma reţelei cristaline, de
gradul de umiditate şi de impurităţi etc. se poate autoaprinde între 260 şi 470°C, iar
suspensia în aer se autoaprinde la 4200C.
Fierul reacţionează cu clorul, fosforul, carbonul sulful, etc.
Pulberea de fier formează cu aerul amestecuri explozive care au limita inferioară de
explozie 105 g/m3, energia minimă de aprindere fiind de 20 mJ.
Pulberea (praful) de uraniu

Uraniul este deosebit de reactiv când este supus la temperaturi ridicate. El
reacţionează cu hidrogenul, sulful, seleniul, azotul, ca de altfel şi cu halogenii, apa, şi acidul
azotic.
În urma reacţiei uraniului cu acidul azotic se produc explozii puternice.
Dacă se găseşte sub formă de bucăţi mici, fărâmiţat sau pulbere se poate autoaprinde în
contact cu aerul; în urma arderii se dezvoltă o cantitate redusă de căldură. Pe timpul prelucrării
barelor de uraniu, datorită degajării căldurii, se poate produce aprinderea acestora.
Particulele de uraniu de 10  se pot autoaprinde între 100 şi 270°C, iar când se
găsesc în suspensie în aer, temperatura de autoaprindere scade la 20°C.
Pulberea de uraniu formează cu aerul amestecuri explozive cu limita inferioară de
explozie de 60 g/m3, iar energia de aprindere este de 45 mJ.
Pulberea (praful) de cupru

Pulberile de cupru sunt clasificate în pulberi cu capacitate redusă de aprindere.
Particulele de pulbere de cupru mai mici de 44 , dacă se găsesc în suspensie în aer,
se pot autoaprinde la circa 700°C, iar cele foarte fine depuse în straturi, au temperatura de
autoaprindere cuprinsă între 500 şi 1 000°C.
Pulberea de cupru reacţionează energic cu hidrogenul sulfurat, cu degajare de
hidrogen.
Pulberea (praful) de tantal

Pulberea de tantal, în raport de dimensiunile particulelor, are temperatura de
autoaprindere cuprinsă între 290 şi 300°C. Când se găseşte în suspensie în aer, se poate
autoaprinde la 630°C.
Pulberea de tantal poate forma cu aerul amestecuri explozive, limita inferioară de
explozie fiind de 200 g/m3, iar energia de aprindere de 120 mJ.
4.2.4 Procese chimice cu pericol de incendiu
Procese de descompunere termică
99
Procesele de descompunere prezintă pericole mari de incendii şi explozii datorită
naturii substanţelor ce intervin şi condiţiilor severe de temperatură la care are loc reacţia.
În toate procesele de descompunere termică rezultă în diferite proporţii gaze
combustibile ca: hidrogen, oxid de carbon, metan, acetilena şi hidrocarburi superioare. De
asemenea, în cursul diferitelor procese de descompunere termică se formează produse
lichide uşor inflamabile ca: metanol şi acetonă la distilarea cărbunilor, benzină de piroliză la
piroliza hidrocarburilor, precum şi p serie de gudroane combustibile. Separarea acestor
lichide volatile din fracţiunile brute prin distilare fracţionată sau absorbite în uleiuri im-plică
pericole mari de incendiu.
Materia primă se încălzeşte până la temperatura de descompunere, prin arderea unui
combustibil în cuptoare speciale.
Temperatura de descompunere variază de la 400°C, în cazul distilării uscate a
lemnului, până la 850°C la piroliza benzinei şi peste 10000C la fabricarea acetilenei şi a
negrului de fum. Principala problemă constă în realizarea rapidă şi uniformă a transferului
unei cantităţi apreciabile de căldură, fapt impus de nivelul ridicat de temperatură necesar,
pentru a obţine conversii convenabile în produsele dorite.
Procese de oxidare
Cele mai întâlnite reacţii de oxidare sunt arderile în care substanţa organică este
oxidată complet până la dioxid de carbon.
În industria chimică se folosesc reacţii de oxidare incomplete care permit separarea
unor compuşi intermediari de mare însemnătate.
Se cunosc reacţii de oxidare în faza gazoasă şi în faza lichidă. Oxidările în faza
gazoasă se pot face cu aer, oxigen pur sau diluat cu azot şi cu ozon.
La oxidările în faza lichidă se foloseşte oxigenul ca şi alţi agenţi de oxidare,
substanţe care cedează oxigen în timpul reacţiei.
Din punct de vedere termodinamic, reacţiile de oxidare în faza gazoasă sunt
realizabile la temperaturi cuprinse între 400 şi 700°C.
Cele mai frecvente oxidări sunt: oxidarea metanului la formaldehidă, a naftalinei la
anhidridă ftalică, a etilenei în etilenoxid, a izopropilbenzenului pentru fabricarea fenolului şi
acetonei etc.
Pe timpul oxidărilor, în faza gazoasă şi în faza lichidă, se pot forma amestecuri
explozive.
În afara pericolului de incendiu datorită prezenţei amestecurilor explozive, în
procesele de oxidare se pot produce explozii fără să existe o cauză exterioară (scântei
electrice, flacără etc.) datorită unor reacţii care duc la formare de produşi instabili, care se
descompun exploziv.
Procese de hidrogenare
Sunt considerate procese de hidrogenare acele reacţii în care are loc introducerea
unuia sau mai multor atomi de hidrogen în molecula substanţelor.
Reacţiile de hidrogenare sunt exoterme, degajându-se mari cantităţi de căldură.
Pericolul de incendiu şi explozie în procesele de hidrogenare este legat de folosirea
hidrogenului, de condiţiile de temperatură şi presiunea în care decurge procesul, precum şi
de utilizarea catalizatorilor.
100
Datorită vitezei mari de difuziune a hidrogenului, în încăperile în care se lucrează cu
hidrogen există un pericol permanent de formare a amestecurilor explozive.
Procese de hidroformilare
Procesele de hidroformilare prezintă un pericol însemnat de incendiu şi explozie,
atât datorită substanţelor folosite, cât şi condiţiilor în care are loc reacţia.
Procesul de hidroformilare se realizează în condiţii extrem de severe (temperaturi
până la 2000C şi presiuni de 250 - 300 at), în prezenţa unui catalizator (tetracarbonil de
carbon) cu un raport oxid de carbon/hidrogen de aproximativ 1 / 1.
Procese de clorurare
Reacţiile de clorurare pot avea loc în faza gazoasă sau în faza lichidă. Ca agent de
clorurare se foloseşte în general clor sau compuşi cloruraţi ca acid clorhidric sau acid
hipocloros.
În general reacţiile de clorurare sunt exoterme degajând cantităţi mari de căldură.
Din punct de vedere chimic, reacţiile de clorurare se împart în reacţie de adiţie şi
reacţii de substituţie.
Un mare pericol de incendiu apare pe timpul operaţiei de distilare a soluţiilor
clorurate, în scopul îndepărtării substanţelor organice sau a produselor de clorurare
incompletă.
Procese de polimerizare
Cele mai multe reacţii de polimerizare au loc prin mecanismul reacţiilor în lanţ.
Radicalii liberi iniţiatori ai lanţului pot lua naştere prin activarea monomerului pe cale termică
sau fotometrică sau pot proveni din descompunerea în mediul de reacţie a unor substanţe
denumite iniţiatori, cum sunt de exemplu peroxizii, azoderivaţii, clorura de etil aluminiu, sodiul
metalic etc. După iniţiere, reacţiile în lanţ se propaga cu viteze foarte mari. Adeseori viteza de
propagare creşte atât de rapid, încât reacţia nu mai poate fi controlată, putând duce la
descompuneri explozive („ambalarea reacţiei").
Toate reacţiile de polimerizare sunt exoterme, cu degajări importante de căldură.
Având loc o micşorare apreciabilă de volum, reacţiile de polimerizare sunt favorizate din
punct de vedere termodinamic de presiuni înalte şi temperaturi joase. Presiunea de lucru nu
depăşeşte însă 6 - 8 at., cu excepţia polimerizării etilenei care se produce la 2000 at.
Temperatura de reacţie variază între limite largi. De exemplu, polimerizarea
izobutilenei se produce la -100°C, în timp ce polietilena polimerizează la 260°C.
Gazele pot ajunge în atmosfera locurilor de muncă prin neetanşeităţi la organele în
mişcare ale utilajelor (agitatoarelor, reactoarelor, axelor pompelor, pistoanelor,
compresoarelor, etc.), prin neetanşeităţi la îmbinările conductelor, deschiderile supapelor de
siguranţă, la creşterea presiunii şi temperaturii în vasele de reacţie.
Un pericol deosebit îl prezintă catalizatorii de alchilaluminiu (clorura de etil
aluminiu), care se utilizează la polimerizarea etilenei şi propilenei după procedeul Ziegler,
de joasă presiune.
Procese de dezalchilare
Prin procese de dezalchilare se înţeleg reacţiile în care alchilaromatele (toluen,
xileni) sunt convertite la benzen în prezenţa hidrogenului.
101
Procesul de dezalchilare prezintă pericolul de incendiu şi explozie prin faptul că se
lucrează cu substanţe inflamabile la temperaturi de 600 - 640°C şi la presiuni de 60 - 70 at.,
în prezenţa unui exces mare de hidrogen.
Procese de adiţie la acetilenă

Cele mai multe dintre reacţiile acetilenei sunt reacţii de adiţie, în care moleculele
altor substanţe se adiţionează la molecula acetilenei. Aceasta se datoreşte desfacerii triplei
legături dintre atomii de carbon şi saturării lor cu atomi sau radicali ai moleculelor
adiţionate.
Spre deosebire de alte hidrocarburi, acetilena se poate descompune cu explozie chiar
în absenţa oxigenului, datorită nestabilităţii ei termodinamice. Descompunerea spontană a
acetilenei în hidrogen şi carbon se produce sub acţiunea unor factori ca: temperatură
ridicată, presiuni peste 2 at., contactul cu substanţe foarte reactive faţă de acetilenă
(exemplu clorul), descompunerea unor substanţe chimice explozive etc. Reacţia de
descompunere se produce în lanţ, fiind urmată de creşterea puternică a temperaturii şi
implicit a presiunii (de 12 ori presiunea iniţială).
Procese de nitrare
Cel mai întrebuinţat agent de nitrare este acidul azotic singur sau în amestec cu
acidul sulfuric. Oxizii de azot, hipoazotita (NO2) şi tetraoxidul de azot (N2O4) pot da reacţii
de nitrare în prezenţa acidului sulfuric sau a unor catalizatori.
Toate reacţiile de nitrare sunt puternic exoterme. În timpul procesului trebuie să se ţină
seama şi de efectele termice datorită unor reacţii paralele posibile (oxidare, cracare etc.), cât şi
de căldura de dezvoltare şi de diluare a reactanţilor. Prin diluarea acidului azotic cu apa se
degajă cantităţi însemnate de căldură. De asemenea, dizolvarea acidului sulfuric în apă este
însoţită de o mare cantitate de căldură.
Temperatura de nitrare variază în limite largi (de la -10 până la 120°C). Scăderea
temperaturii sub un anumit nivel micşorează viteza de reacţie şi. provoacă acumularea de
amestec nitrant; această acumulare poate produce, la o nouă ridicare a temperaturii, explozii
violente.
Procese de sulfonare
Procesele de sulfonare sunt reacţiile în care se introduc prin substituţie sau prin
adiţie grupa - SO3H în compuşi organici.
Ca agenţi de sulfonare se utilizează: oleum, acidul sulfuric (H 2SO4), acidul
clorsulfuric, anhidrida sulfurică şi într-o măsură mai mică bioxidul de sulf.
Efectul termic în reacţiile de sulfonare variază în limite largi cu natura agentului de
sulfonare utilizat, cu natura compusului supus sulfonării şi cu condiţiile de lucru. La o
concentraţie sub 93% în recipiente de fier, apare fenomenul de coroziune; prin corodarea
fierului se degajă hidrogen.
Coroziunea favorizează apariţia fisurilor şi deci neetanşeitatea aparaturii, ceea ce
conduce la scurgeri de lichide inflamabile.
102
CAPITOLUL V
PROCEDURI DE INTERVENŢIE
ŞI SALVARE
Obiectivele formaţiilor de salvare
Majoritatea oamenilor asociază ,,salvarea” cu ,,salvarea de vieţi”. Deşi salvarea

vieţilor este cea mai importantă parte a activităţii de salvare, activitatea este mult mai
complexă. O definiţie mai completă a salvării poate fi:,,un răspuns specializat la o situaţie
de urgenţă dintr-o unitate ce pune în primejdie vieţi, bunuri materiale şi o funcţionare
continuă a acesteia”.
103
Principiile de salvare
Activitatea de salvare implică o mare varietate de sarcini. Pot fi evidenţiate 4

principii fundamentale pentru o operaţie de salvare eficientă.
Aceste principii, în ordinea importanţei, sunt:
1. Asigurarea propriei securităţi a formaţiei de salvare;
2. Întreprinderea de acţiuni de salvare sau de asigurare a securităţii persoanelor
surprinse de eveniment;
3. Protejarea patrimoniului unităţii de avariile produse de incendii, surpări, etc.;
4. Reinstaurarea condiţiilor de siguranţă pentru o bună funcţionare a instalaţiilor.
Îndatoririle formaţiei de salvare:
Funcţionând pe baza a 4 principii fundamentate, câteva din îndatoririle formaţiei de

salvare în timpul unei operaţii de salvare sunt:
• explorarea zonei afectate;
• acordarea primului ajutor;
• resuscitarea victimelor;
• administrarea de O2;
• determinarea proporţiei pagubelor;
• determinarea conţinutului de gaze şi a condiţiilor de aeraj;
• cartografierea anumitor zone de către echipa de salvatori;
• localizarea şi stingerea incendiilor;
• construirea de baraje provizorii şi/sau permanente;
• izolarea zonei cu foc endogen sau incendiu;
• îndepărtarea surpărilor, pomparea apei şi instalarea de susţineri provizorii;
• mutarea echipamentului;
• evacuarea răniţilor;
• reabilitarea aerajului prin recuplarea curentului şi a ventilatoarelor mobile, etc.
Trebuie acordată o atenţie deosebită:
- metodelor utilizate şi cantităţii de muncă pe care se aşteaptă ca echipa să o
realizeze;
- cum poate utiliza cel mai bine formaţia aparatele izolante;
- evaluarea balanţei între avantajele operaţiei şi pericolele la care urmează să fie
supusă formaţia;
- metoda optimă pentru lucrul în siguranţă;
- ce metode oferă cele mai bune şanse de a salva pe cei prinşi în subteran.
Principii de bază în acordarea primului ajutor
Numim urgenţe stările de alterare gravă a sănătăţii organismului, apărute în urma

acţiunii brutale a unui factor nociv asupra integrităţii corporale.
104
Primul ajutor reprezintă un complex de măsuri de urgenţă, care se aplică în cazuri de
accidente, intoxicaţii sau îmbolnăviri, înaintea intervenţiei cadrelor medicale de specialitate.
Organizarea primului ajutor la locul accidentului are o deosebită importanţă pentru
salvarea accidentaţilor.
1. In primul rând se vor lua măsurile necesare pentru crearea unui climat disciplinat
prin combaterea panicii şi a aglomeraţiei din jurul accidentatului. Concomitent cu acordarea
primului ajutor, se vor lua măsuri pentru înştiinţarea celei mai apropiate unităţi medicale
sau a „Salvării".
2. Degajarea accidentatului. Accidentatul va fi menajat la maximum. Se vor evita
gesturile brutale şi mobilizarea lui excesivă. Scoaterea accidentatului de sub dărâmături sau
din autovehiculul avariat se va face cu cea mai mare blândeţe, procedându-se la degajare
prin eliberarea metodică, la nevoie, cu sacrificarea materialelor ce îl acoperă.
Este interzisă exercitarea de tracţiuni asupra părţilor vizibile (membre, cap,
veşminte) pentru degajarea accidentatului. Uneori, pentru ridicarea corpurilor grele, poate fi
nevoie chiar de o macara.
În primul rând vor fi degajate capul, faţa şi toracele, în vederea creării posibilităţii de
a institui respiraţia artificială şi masajul cardiac extern, dacă este nevoie. Coloana vertebrală
şi capul se vor lăsa, pe cât posibil, în poziţia găsită iniţial. în timpul mobilizării victimei se
va asigura menţinerea fixă a axului cap-ceafă-torace.
Mobilizarea excesivă a accidentatului este cauza principală a declanşării şocului şi a
apariţiei unor complicaţii.
3. După degajare, victima va fi întinsă cu blândeţe pe o pătură sau pe nişte haine. Ea
va sta pe spate, cu capul aşezat mai jos decât toracele.
4. Cei accidentaţi grav sunt de obicei fără cunoştinţă. Primul gest al salvatorului va fi
să controleze respiraţia şi bătăile inimii.
Datoria principală a oricărui salvator este de a ajuta sau de a menţine aceste funcţii
majore ale organismului uman.
Nu vor fi abandonaţi accidentaţii cu semne aparente de deces, deoarece, ei pot fi
salvaţi prin aplicarea rapidă a măsurilor de respiraţie artificială şi masaj cardiac extern. Până
la sosirea „Salvării" sau a personalului medico-sanitar, accidentaţii grav nu vor fi mişcaţi
sau deplasaţi în mod inutil, ci numai atât cât este nevoie pentru instituirea măsurilor de
menţinere a funcţiilor vitale (respiraţia şi bătăile inimii).
5. În funcţie de starea accidentatului, măsurile de prim ajutor se vor institui într-o
anumită ordine.
Respiraţia artificială.
Masajul cardiac extern.
Oprirea respiraţiei este urmată, în câteva minute, de oprirea inimii. De asemenea,
stopul cardiac este urmat repede de oprirea respiraţiei. Viaţa accidentatului se hotărăşte în
aceste prime momente, deoarece stopul cardio-respirator neredresat determină, după 5 până
la 10 minute de la instalare, leziuni grave în organele vitale, incompatibile cu viaţa.
Oprirea hemoragiilor.
Pansarea rănilor.
Imobilizarea fracturilor.
105
De cele mai multe ori, primul ajutor decide succesul asistenţei de urgenţă şi
recuperarea accidentatului.
6. Asigurarea unui transport rapid şi netraumatizant.
În cazul în care este necesar a se acorda primul ajutor, în acelaşi timp, unui număr
mare de accidentaţi, trebuie făcut un triaj al cazurilor, în funcţie de starea fiecăruia, astfel :
– cazurile de primă urgenţă sunt cele în care accidentatul prezintă stop cardio-
respirator, hemoragii mari, care nu pot fi oprite prin garou, hemoragii ale organelor interne,
plăgi mari la nivelul plămânilor, stare de şoc;
– cazurile din urgenţa a doua sunt reprezentate de accidentaţii cu hemoragii arteriale
care pot fi oprite prin garou, plăgi mari abdominale, amputaţii de membre şi mari distrugeri
osoase şi musculare, accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa;
– cazurile din urgenţa a treia sunt reprezentate de accidentaţii cu traumatisme
cranio-cerebrale, vertebro-medulare şi de bazin, însoţite de fracturi şi de leziuni ale
organelor interne, fracturi deschise, plăgi profunde, hemoragii de tot felul;
– ceilalţi accidentaţi intră în categoria urgenţelor obişnuite. În funcţie de categoria de
urgenţă se acordă primul ajutor şi. se asigură transportul accidentaţilor.
5.1 Intervenţia echipelor de salvare pentru industria extractivă

5.1.1 Intrarea salvatorilor în acţiune
Pregătirea formaţiei înainte de a intra în acţiune

Membrii formaţiei trebuie să cunoască pe cât posibil în întregime condiţiile din zona
avariată sau subteran şi ceea ce se aşteaptă de la ei, înainte de a părăsi baza de la suprafaţă.
Şedinţa cu formaţia va avea loc după ce s-au luat toate hotărârile legate de operaţie. Acest
lucru va împiedica eventualele divergenţe în legătură cu etapele ce trebuie parcurse în cadrul
şedinţei. Dacă este posibil, şedinţa se va desfăşura într-o încăpere liniştită, unde se pot pune
întrebări şi se poate explica clar munca ce urmează să fie desfăşurată.
Şeful formaţiei va asculta doar ordinele date de conducătorul comandamentului
pentru lichidarea avariei. Toate instrucţiunile pertinente vor fi date în scris.
În timpul şedinţei, formaţia trebuie să primească toate informaţiile relevante
disponibile. Înainte de demararea operaţiei, formaţia va trebui să aibă răspunsuri la
următoarele întrebări:
- S-a terminat operaţia de evacuare ?
- Ce persoane lipsesc ? Care este localizarea lor cea mai probabilă ?
- A fost verificată şi asigurată galeria de abataj din aval de zona accidentului ?
- Ce se ştie legat de cauzele dezastrului ?
- Este această formaţie prima care intră în zona avariată ? Mai există alte formaţii
intrate în acţiune?
- Există pază la toate intrările în mină ?
- Care este metoda de lucru a formaţiei ?
- Care este gradul de extindere a activităţii de exploatare şi lucru realizate de
formaţiile anterioare ?
- Funcţionează sistemul de aeraj ?
106
- Intrarea formaţiei se face prin calea de intrare a aerului proaspăt sau prin cea de
evacuare a aerului viciat ? Care sunt concentraţiile de gaz măsurate şi care este debitul de
aer ?
- Care este obiectivul formaţiei ?
- Care este limita de timp a formaţiei pentru operaţiunea respectivă ?
- Care sunt condiţiile cunoscute din subteran ?
- Funcţionează sistemele de comunicaţie din mină ?
- Există sau nu curent electric în zona afectată ?
- În ce stare sunt conductele de apă şi de aeraj ?
- Există echipament de transport cu alimentare pe baterie sau cu motor Diesel sau
staţii de încărcare în zona afectată ?
- De ce echipamente este nevoie sau care sunt deja disponibile ? Unde se găsesc
acestea ?
- Ce tip de echipamente de intervenţie la incendii există în mină ? Unde se găsesc
acestea ?
- Ce scule, echipamente de salvare şi provizii există disponibile? Unde se găsesc
acestea ?
- Există depozite de combustibil, uleiuri, oxigen, acetilenă sau explozivi în zonele ce
urmează să fie explorate ?
- Există anumite condiţii sau echipamente speciale pe care formaţia de salvare ar
trebui să le cunoască ?
Intrarea în acţiune a salvatorilor începe din momentul în care aceştia au fost alarmaţi
prin una din metodele de alarmare dinainte stabilite. Imediat ce au fost alarmaţi, toţi
salvatorii trebuie să se prezinte la staţia de salvare, din acest moment fiind în subordinea
directă a şefului de staţie.
Cei care sunt bolnavi, sunt stăpâniţi de un sentiment de teamă sau au consumat băuturi
alcoolice, vor înştiinţa pe şeful de staţie despre aceste lucru, ei putând eventual fi programaţi pe
alte schimburi.
Salvatorii care au primit dispoziţia de intrare în acţiune vor trece de urgenţă la

îmbrăcarea echipamentului de protecţie, funcţie de natura avariei şi îşi vor pregăti aparatul
izolant prin montarea şi verificarea acestuia (la dozaj şi etanşeitate). Rezultatele verificării
aparatului izolant, se înscriu într-un registru în care salvatorii semnează, iar şeful de formaţie
contrasemnează, evitându-se astfel intrarea în zonă cu aparate neverificate sau cu defecte.
Fiecare salvator va lua ca rezervă un cartuş filtrant şi o butelie de oxigen, ambele introduse într-
o geantă care se poartă pe umăr, astfel încât ambele mâini să fie libere. Salvatorul cu
responsabilităţi sanitare va lua cu el trusa de prim ajutor, iar un alt salvator va duce un aparat
universal de control şi registrul pentru evidenţa controlului aparatelor izolante.
Salvatorii vor lua cu ei lămpi electrice portative cu acumulatori, după care se
grupează pe formaţii pentru a primi sarcini şi indicaţii de la şeful staţiei de salvare.
Înainte de plecarea de la sediul staţiei de salvare , salvatorii vor verifica reciproc
aparatele izolante, observând dacă:
- buteliile sunt încărcate la presiunea nominală;
- cartuşul filtrant este montat corect;
- supapa de preaplin nu este blocată;
- pârghia automatului pulmonar este racordată la sacul de respiraţie;
107
- în aparatul izolant nu se găsesc obiecte ca de ex. pachete de mâncare, truse de chei,
etc.
Şeful de echipă: care intră în zonă, îşi va monta şi verifica aparatul izolant (la dozaj
şi etanşeitate ), supraveghind în acelaşi timp modul în care salvatorii din subordine îşi
montează şi îşi verifică aparatele izolante. El semnează în registru asupra rezultatelor
verificării, şi contrasemnează pentru salvatorii din subordinea sa. Când toţi salvatorii sunt
gata echipaţi, şeful de echipă va controla dacă au îmbrăcămintea completă şi
corespunzătoare, funcţie de natura avariei la care urmează să se intervină (salopetă
obişnuită, costum cauciucat sau termoizolant, cizme, bocanci sau încălţăminte specială,
cască de protecţie, cojocel, etc.) şi dacă aparatele izolante sunt montate corect pe spate şi
echipate corespunzător. Verifică de asemenea starea muştiucului, a clemei nazale, prezenţa
ochelarilor de protecţie (în cazul focurilor sau incendiilor) şi dacă salvatorii sunt dotaţi cu
căpăstru pentru fixarea muştiucului pe figură.
Şeful de echipă este controlat referitor la cele menţionate mai sus, de către un alt şef
de echipă sau de către şeful de grupă. Unul din şefii de grupă va lua cu sine un aparat de
telecomunicaţie, dotat cu conductori de legătură.
De asemenea, şeful de echipă trebuie să aibă asupra sa o schiţă cu lucrările din care
în care s-a produs avaria, un carneţel şi un creion pentru a-şi face însemnări în zonă. Va
avea de asemenea asupra sa şi o cretă cu care va însemna prin săgeţi indicatoare, făcute pe
pereţi traseul parcurs, care în mod obligatoriu va fi acelaşi atât la intrare cât şi la ieşire - cu
excepţia cazurilor de forţă majoră - şi de asemenea va face numerotarea locurilor de muncă
(acolo unde este cazul).
Şeful de grupă: la sosirea în staţia de salvare se prezintă la şeful de staţie, pentru a

se informa asupra avariei, precum şi pentru a lua la cunoştinţă prin semnătură despre
dispoziţiile de lucru în acţiunea de salvare.
Dispune salvatorilor ce echipament şi aparatură trebuie să ia la intervenţie după care
se echipează, îşi montează şi verifică aparatul izolant (la dozaj şi etanşeitate) trecând
rezultatele verificării în registrul în care semnează, iar un alt şef de grupă care l-a asistat, sau
şeful de staţie contrasemnează. În acelaşi timp îi asistă pe şefii de echipă care-şi verifică
aparatele izolante contrasemnând pentru ei. Şeful de echipă se dotează cu interferometru sau
metanometru, detector de gaze şi dacă este cazul şi cu un anemometru.
El trebuie să aibă asupra sa un carnet şi un creion, pentru a-şi face însemnări în zonă
în legătură cu constatările făcute, în vederea elucidării diferitelor probleme ridicate în calea
lichidării cât mai operative a avariei
Va avea de asemenea un ceas, ruletă şi o cretă. În baza ordinului primit de la şeful de
staţie, şeful de grupă dispune plecarea formaţiilor de salvare spre locul avariei.
Mecanicul staţiei de salvare se îngrijeşte ca aparatura de salvare cu care se pleacă

la intervenţie să fie în perfectă stare de funcţionare, dă materialele şi cele necesare din
magazia staţiei de salvare.
Ia măsurile ce se impun pentru asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen
îmbuteliat, necesar pentru aparatele izolante, pulmotoare , inhalatoare.
Execută controlul, dezinfectarea şi eventualele reparaţii la aparatele izolante cu care
s-a lucrat la intervenţie, pentru a asigura funcţionarea ireproşabilă a acestora.
108
Medicul staţiei de salvare: se ocupă cu controlul stării sănătăţii personalului de
salvare înaintea intrării în acţiune, verificând împreună cu şeful staţiei tensiunea şi pulsul
fiecărui salvator, neadmiţând intrarea în zonă pentru persoanele la care se constată depăşirea
limitelor prescrise de normele fiziologice.
În cazul intervenţiilor în condiţii grele de lucru (lucrări în apropiere de suprafeţe
mari incandescente, medii cu temperaturi şi umiditate mare, curenţi fierbinţi, etc.) va face
salvatorilor examenul medical suplimentar pentru a preveni eventuala îmbolnăvire a
acestora. Toate rezultatele controalelor medicale trebuie ţinute în evidenţă.
Medicul staţiei de salvare asigură acordarea primului ajutor pentru accidentaţii scoşi
din zonă şi pentru salvatorii accidentaţi, iar în cazul catastrofelor solicită ajutor medical la
cele mai apropiate centre sanitare.
Adjunctul şefului de staţie de salvare: va sta tot timpul la dispoziţia şefului de

staţie; în cazul avariilor de lungă durată va prelua toate atribuţiile şefului de staţie pe unul
din schimburi, pe celălalt schimb putând fi numit un şef de grupă.
Şeful staţiei de salvare: în afară de obligaţiile prevăzute în „Regulamente şi

instrucţiuni de ordine interioară ", şi de dispoziţiile primite de la conducătorul tehnic al
exploatării (unităţii) la care s-a produs avaria, mai are şi următoarele atribuţii:
- se îngrijeşte de formarea echipelor de salvare şi repartizarea lor pe schimburi, în
conformitate cu necesarul de forţe pentru o intervenţie eficace, şi în funcţie de amplasarea
acesteia ;
- organizează transportul aparatelor, sculelor, materialelor şi dispozitivelor
necesare, la baza salvatorilor. În primă urgenţă va trimite în zonă pături şi tărgi pentru
accidentaţi, lăzi cu butelii de oxigen, cartuşe de rezervă, cel puţin un pulmotor, 2-3 lămpi
electrice cu acumulatori, ca rezervă, scule necesare. Transportul acestor materiale se face de
către personal auxiliar, căruia i se va asigura prioritate pe căile de acces;
- organizează reţeaua de telecomunicaţii între bază şi staţia de salvare, respectiv
comandamentul pentru lichidarea avariei;
- primeşte, prin intermediul şefului bazei, raportul şefilor de formaţie de salvare
informând pe conducătorul tehnic, despre mersul lucrărilor de lichidare a avariilor;
- urmăreşte asigurarea bazei cu materiale;
- urmăreşte evidenţa controlului gazelor din zonă, informând pe conducătorul tehnic,
- în limitele timpului disponibil şi obligatoriu în cazurile mai dificile, va controla
personal stadiul lucrărilor de lichidare a avariei în zonă ;
- permite intrarea în zona avariată, cu aparate izolante, doar pentru acele persoane
din afara staţiei de salvare care posedă „certificatul de salvator", au instructajul periodic şi
vizita medicală la zi şi au sarcini concrete în controlul şi expertiza zonei avariate, şi
lichidarea acesteia;
- fixează locul pentru bazele subterane ale salvatorilor în funcţie de raportul primit
de la echipele de cercetare a zonei avariate;
- se îngrijeşte de aprovizionarea cu alimente şi apă carbogazoasă a bazei.
Şeful staţiei de salvare se consideră în acţiune, pe un schimb, tot timpul cât durează
avaria.
109
Intrarea echipelor de salvare în subteran
După ce au fost controlaţi de medic, asistat de şeful staţiei de salvare, cu privire la
starea generală a sănătăţii, salvatorii pleacă în subteran în formaţie compactă, sub
conducerea şefului de echipă (grupă) în lipsa medicului, controlul stării generale a sănătăţii
salvatorilor va fi efectuată de şeful staţiei de salvare asistat de adjunctul său, sau de un şef
de grupă.
Toţi angajaţii din cadrul sectorului (compartimentului) de transport, au sarcina de a
asigura cu prioritate transportul salvatorilor în subteran, atât la intrarea cât şi la ieşirea din
schimb.
La transportul salvatorilor cu mijloace de transport ca de ex. maşini, cărucioare,
colivii, etc., se va ţine cont de prezenţa aparaturii de salvare, drept pentru care numărul
salvatorilor în aceste mijloace de transport va fi de jumătate faţă de numărul de persoane
care se transportă în mod normal. În mijloacele în care se transportă salvatori, nu este
permis accesul persoanelor străine de activitatea de salvare.
Intrarea în subteran se face în pas normal, fără a se forţa ritmul. În apropierea zonei
avariate, într-o zonă cu aer curat (nişe, camere subterane), în locul indicat de şeful staţiei de
salvare minieră, salvatorii depun rezervele, materialele, sculele etc. Aici se va amenaja baza
subterană a salvatorilor.
În cadrul acţiunilor de salvare sunt trei feluri de baze :
a - baza de la suprafaţă, organizată la localul staţiei de salvare;
b - baza principală din subteran ;
c - baze auxiliare din subteran, în cazul în care avaria a cuprins spaţii largi.
Baza subterană se amenajează de preferinţă într-un loc mai ferit de circulaţie sau
transport, în vederea asigurării securităţii aparaturii şi materialelor de salvare.
Baza subterană serveşte pentru :
- păstrarea în bune condiţii a aparaturii de salvare, în funcţie şi în rezervă ;
- loc de verificare a aparatelor izolante ;
- loc pentru acordarea primului ajutor accidentaţilor;
- loc pentru odihna salvatorilor ieşiţi din zonă, de aceea baza subterană va fi dotată
cu pături, cojoace;
- punct de comandă şi legătură cu salvatorii aflaţi în acţiune;
- punct de legătură cu comandamentul format pentru lichidarea avariei;
- punct de păstrare a materialelor, sculelor, dispozitivelor şi utilajelor folosibile
în acţiunea de salvare şi a apei carbogazoase pentru salvatori.
La baza subterană, se va găsi o hartă a zonei avariate pe care se vor însemna toate
modificările şi lucrările realizate după producerea avariei.
Baza subterană se realizează prin construirea din scânduri a unor planşee cu lăţimea
de cca. 1 m în lungul peretelui pe care se face circulaţia. Înălţimea de la vatră a planşeului
va fi de 0,3 - 0,5 m, iar lungimea în funcţie de numărul salvatorilor şi al aparatelor de
salvare. La baza subterană a salvatorilor se va găsi o persoană care să facă de pază şi de
serviciu la telefon, pentru cazul în care toate echipele se află în zonă. La avariile de amploare
la lichidarea cărora participă un număr mare de salvatori, la baza subterană a salvatorilor se va
afla în permanenţă un mecanic de staţie, pentru a remedia pe loc eventualele defecţiuni ale
aparaturii de salvare. În acest caz, mecanicul este persoana care face de pază şi de serviciu la
telefon. Baza subterană a salvatorilor va fi condusă de un cadru tehnico-ingineresc care are şi
110
calificarea de salvator, şi care este subordonat direct şefului de staţie de salvare. El este singura
persoană din subteran, care are dreptul de a trasa sarcini direct către şefii de grupă (echipă).
Şeful bazei subterane a salvatorilor are următoarele obligaţi:
- ţine o evidenţă strictă a persoanelor care intră şi ies din zonă;
- trasează către şefii de echipă (grupă) sarcinile primite de la conducătorul tehnic al
exploatării miniere. Supraveghează personal ca lucrările de salvare să se desfăşoare în afara
oricărui pericol evident, verificând şi gradul de executare a acestor lucrări.
Organizează menţinerea bazei în ordine, face detectarea periodică a gazelor în zona
bazei şi repartizează însoţitori pentru echipele de salvare sosite de !a alte unităţi.
Locul bazei subterane trebuie astfel ales, încât personalul care se află în rezervă să
fie asigurat contra unor eventuale pericole ca de exemplu explozia gazelor din zonă,
inversarea curenţilor de aer, etc.
Şeful formaţiei de salvare, odată ajuns la baza subterană, are obligaţia de a prezenta
şefului bazei subterane lista cu salvatorii sosiţi.
Intrarea în zonă a formaţiilor de salvare

Salvatorii aflaţi în acţiune sunt subordonaţi şefului bazei subterane căruia îi
comunică toate informaţiile referitoare la:
- modul, metoda şi gradul de rezolvare a sarcinilor primite;
- observaţiile efectuate în timpul lucrărilor de salvare ;
- modul de aprovizionare cu materiale, scule, dispozitive şi utilaje a formaţiilor de
salvare ;
- propuneri cu privire la eventualele modificări de executare a lucrărilor în funcţie de
condiţiile din zonă, care să permită o mai operativă lichidare a avariei.
Înainte de intrarea în zonă, salvatorii trebuie să fie instruiţi cu privire la traseul care
trebuie parcurs în zonă şi care trebuie să fie acelaşi atât la intrare cât şi la ieşire (excepţie
cazurile de forţă majoră), dificultăţile ce le vor întâmpina, măsurile luate, timpul de
rămânere în zonă, etc.
Echipa care intră în zonă trebuie să facă verificarea funcţionării aparatelor izolante,
controlând în primul rând funcţionarea supapelor. Pentru aceasta obturează prin îndoire
furtunul de expiraţie şi inspiră din aparat având grijă să sesizeze eventuala jenă la ciclul de
inspiraţie. Se verifică apoi expiraţia, când se va constat imposibilitatea trimiterii aerului prin
supapa de inspiraţie. Se obturează furtunul de inspiraţie a aerului şi se încearcă a se inspira
aer prin furtunul de expiraţie. Dacă nu se primeşte aer pe aici , înseamnă că supapa de
expiraţie lucrează bine. Se deschide apoi ventilul buteliei de oxigen, verificându-se dacă
finimetrul indică presiunea de 150 sau 200 atm. În caz contrar butelia se va schimba cu o
alta plină. Se deschide capacul aparatului izolant şi concomitent cu verificarea obligatorie a
modului în care s-a montat aparatul izolant respectiv, şeful de echipă va acţiona scurt pe
pârghia automatului pulmonar ca şi pe butonul de suplimentare manuală, pentru a le verifica
modul de funcţionare.
Se închide ventilul buteliei de oxigen, după care se evacuează aerul din sacul de
respiraţie, pentru a preveni ridicarea concentraţiei de azot din circuitul aparatului izolant. Se
deschide din nou ventilul buteliei de oxigen, învârtind până la refuz , după care se roteşte o
tură înapoi. Se face verificarea funcţionării în ansamblu a aparatului izolant. Pentru aceasta,
se fixează muştiucul şi clema, după care se inspiră şi se expiră de câteva ori adânc în
111
aparatul izolant apoi timp de 1 - 2 min, se fac scurte exerciţii fizice, pentru a obişnui
organismul cu aparatul izolant şi pentru a-i verifica funcţionarea.
Salvatorii care utilizează mască completă de faţă, după ce au slăbit toate bretelele
acesteia, îşi vor fixa masca pe figură şi vor strânge bretelele simetric şi simultan pentru a se
asigura o bună etanşare, punctul în care acestea se întâlnesc trebuind să fie în creştetul
capului salvatorului. Odată fixată pe figură, se obturează cu podul palmei orificiul prin care
se face legătura cu aparatul izolant şi se inspiră profund. Dacă masca rămâne lipită pe faţa
salvatorului, înseamnă că este etanşă.
Dacă aparatul funcţionează perfect, salvatorii astfel pregătiţi intră în zonă. La
intrarea în zonă, şeful de formaţie va avea schiţat în carnetul său lucrările miniere din zona
afectată. Dacă echipa care intră în zonă este venită de la altă unitate minieră, ea va avea în
componenţa sa, în mod obligatoriu, un salvator de la unitatea la care s-a produs avaria.
Intrarea în zonă se face în formaţie de 3-5 persoane. În timpul circulaţiei sau lucrului în
zonă, cu aparatul izolant în funcţiune, salvatorii vor fi întotdeauna în formaţie completă,
fiind strict interzis a se despărţi în caz de defectare a unui aparat sau de indisponibilitatea
unui salvator. În aceste situaţii, întreaga formaţie va însoţi pe salvatorul care pleacă din
zonă.
Scoaterea muştiucului , a clemei sau a măştii este interzisă în zonă între ei, salvatorii
se vor înţelege după un cod dinainte stabilit, sau prin notări făcute în carnetul şefului de
echipă. În timpul circulaţiei în zonă se va observa cu mare atenţie starea susţinerii lucrărilor
miniere, netrecându-se mai departe până când nu se asigură înapoierea din zonă în deplină
siguranţă.
La circulaţia prin zonă, în faţă va merge călăuza (dacă este cazul) sau şeful formaţiei de
salvare, iar ultimul va fi adjunctul şefului de formaţie, care va observa cu atenţie pe fiecare
membru al formaţiei.
În cazul în care vizibilitatea este redusă din cauza fumului din lucrările miniere,
salvatorii se vor lega între ei cu o frânghie subţire pentru a nu se rătăci la ramificaţii. Se
recomandă ca la intrarea în zonă traseul parcurs să fie însemnat cu săgeţi indicatoare făcute
cu creta pe pereţii lucrării miniere.
La intrarea în zonă, şeful de formaţie şi respectiv fiecare salvator în parte, fac citirea
presiunii oxigenului din butelie şi prin diferenţă calculează numărul de atmosfere folosite
pentru parcurgerea drumului la intrare. În momentul scurgerii aproximativ a două ore de la
intrarea în zonă sau atunci când unul dintre salvatori va avea la finimetru dublul numărului
de atmosfere folosite pentru parcurgerea drumului de intrare în zonă (dar nu mai puţin de 25
atm) şeful de echipă ordonă ieşirea din zonă. În zonă, salvatorii fac citirea finimetrului la
intervale de max. 10-15 min. aceasta fiind o sarcină şi a şefului de echipă (grupă) pentru cei
din subordine.
În prima fază salvatorii evacuează din zonă pe eventualii accidentaţi, acordându-le
şi prim ajutor. Dacă găsesc victime nu au voie să le mişte din loc, nici hainele, sculele,
lămpile etc. acestora până la sosirea comisiei de anchetă în zonă.
Şeful de formaţie va observa cu atenţie pe toţi membrii formaţiei sale, starea locului
de muncă, va face detectarea periodică a gazelor de la locul de muncă şi de pe traseu.
Viteza de deplasare (m/min.):

Tabelul nr. 5.1
112
Direcţia de Înălţ. Unghiurile de înclinare a lucrărilor miniere :
deplasare lucrării
min. (m) 0° 10° 15° 20° 30° 35° 40° 45°
Coborâre 0,8 18,00 9,0 7,5 6,5 5,0 4,0 4,0 1,5
1,0 22,5 14,0 11,5 9,5 7,0 6,6 5,5 2,5
1,3 31,5 21,0 17,0 14,5 10,00 9,0 8,0 3,0
1,4 36,5 23,0 19,5 16,0 11,5 11,0 8,5 4,0
1,7 38,0 29,5 24,0 20,0 15,0 13,0 11,0 5,0
2,0 45,0 36,0 29,0 25,0 18,0 16,0 13,5 6,0
Urcare 0,8 18,0 11,5 9,0 7,5 5,5 4,5 4,0 1,5
1,0 22,5 14,0 11,0 9,5 7,0 6,0 5,0 2,0
1,3 29,0 18,0 14,5 12,0 9,0 7,5 6,5 3,0
1,4 31,5 19,0 16,0 13,0 9,5 8,0 7,0 3,0
1,7 38,0 23,0 18,5 15,5 11,0 9,5 8,0 3,5
2,0 45,0 27,0 22,0 18,0 13,0 11,0 8,5 4,0
Se vor observa cu cea mai mare atenţie efectele avariei, urmele lăsate de aceasta,
pentru ca raportate celor care conduc operaţia de lichidare a avariei, să se poată trage
concluzii exacte asupra cauzelor care au produs-o, pentru evitarea pe viitor a unor astfel de
evenimente.
Salvatorii au de parcurs şi căi de acces înclinate (ascendent sau descendent), lucru de
care va trebui să se ţină seama. Orientativ, se dau unele valori în legătură cu vitezele de
deplasare în aceste lucrări, funcţie de înclinarea şi înălţimea lor.
Pentru comunicarea din zonă la baza salvatorilor, se foloseşte un cod dinainte stabilit
prin bătaie pe conducte de apă, de rambleu, pe tuburi de aeraj, şină de c.f. Se recomandă ca
cel puţin şeful de echipă (grupă), să fie dotat cu mască-telefon cu ajutorul căreia să poată
ţine o legătură permanentă cu baza subterană.
Aparatele ce funcţionează pe bază de aer comprimat, sunt utilizate doar cu mască de
etanşare, ceea ce uşurează comunicarea salvatorilor între ei permiţând respiraţia pe nas şi pe
gură,asigurând totodată o răcire continuă a feţei utilizatorului, Aparatele prevăzute cu semi-
mască asigură un spaţiu redus a zonei cu ‚‚aer mort’’.
La ieşirea din zonă, la baza subterană salvatorii sunt obligaţi ca mai întâi să-şi
pregătească aparatele pentru o nouă intervenţie, prin montarea unui nou cartuş şi a unei noi
butelii la aparatele cu circuit închis,apoi să-şi verifice aparatul izolant la dozaj şi etanşeitate
trecând rezultatele în registru, în care semnează, iar şeful de formaţie care i-a asistat
contrasemnează, şi abia după aceea trec la odihna regulamentară fiind astfel pregătiţi să dea
ajutor în caz de nevoie echipei din zonă. Timpul de odihnă şi de lucru se stabileşte de la caz
la caz, funcţie de situaţia existentă la locul de muncă şi de condiţiile de lucru, de către şeful
de formaţie.
În timpul pauzei, salvatorii nu pot fi obligaţi să execute alte lucrări, acest timp fiind
afectat refacerii potenţialului fizic şl psihic. Transportul materialelor necesare în zonă se
face de către personal auxiliar, până la baza salvatorilor, de unde va fi luat de salvatori şi
transportat în zonă.
În timpul pauzei, salvatorii se hrănesc consistent, pe măsura efortului depus, fiind
contraindicate alimentele care produc gaze sau sete (ceapă, ridichi, brânză, etc.). Se
recomandă folosirea apei carbogazoase, care să înlocuiască sărurile pierdute din organism
prin transpiraţia în exces, evitând astfel apariţia timpurie a oboselii.
113
Salvatorii vor fi astfel planificaţi la lucru, încât să li se asigure orele necesare pentru
odihna regulamentară.
În cazul în care un salvator a suferit un accident în zonă, şeful bazei va lua de
urgenţă măsurile care se impun.
Aparatul accidentatului se va sigila, se va citi presiunea oxigenului în momentul
accidentării. Aparatul scos la suprafaţă va fi examinat de către comisie. În afară de aceasta,
se mai iau două cartuşe filtrante sigilate din aceeaşi serie cu cartuşul din aparatul celui
accidentat care vor fi supuse controlului.
Intrarea în acţiune a echipelor de cercetare a zonei avariate

Din momentul prezentării la staţia de salvare şi până la ieşirea din acţiune, membrii
echipelor de cercetare a zonei avariate vor respecta toate regulile care se cer îndeplinite de o
echipă de salvare.
Echipele de cercetare a zonei avariate au ca principale sarcini să dea prim ajutor
oamenilor accidentaţi în zonă, de a evacua personalul surprins în zonă în curentul de aer
proaspăt, fac controlul zonei avariate, delimitând-o şi în cazul în care avaria nu este de
proporţii, o lichidează cu forţe proprii.
Pentru ca aceste echipe să ia hotărâri pe loc, să observe competent zona avariată şi să
poată face constatări obiective, ele vor fi formate din personal tehnic - ingineresc şi personal
cu o înaltă calificare profesională, cu experienţă în domeniu.
Echipele de cercetare vor căuta în locurile în care se presupune că au rămas oameni
izolaţi, îndreptându-i pe cei pe care-i găsesc, spre curentul de aer proaspăt şi controlând
dacă aceştia folosesc masca de autosalvare sau alt mijloc de protecţie a respiraţiei.
Stabilirea posibilităţii de trecere spre locul avariei, cade tot în sarcina acestor echipe
care vor observa cu atenţie starea construcţiilor şi instalaţiilor de aeraj, barajele cu praf inert
sau apă, etc. şi influenţa pe care deteriorarea acestora o are asupra aerajului.
Aceste echipe determină natura şi concentraţia gazelor toxice în aerul din zonă, direcţia
şi viteza aerului, a fumului, etc.
În sarcina acestor echipe, cade executarea lucrărilor indispensabile în legătură cu
lichidarea avariei, ca de ex. : manevrarea uşilor de aeraj, ridicarea surpărilor mici care împiedică
trecerea aerului şi a oamenilor, plasarea semnelor care să marcheze traseul de intrare în zonă,
pentru a uşura sarcina formaţiilor de salvare ce urmează să intre în acţiune.
Toate observaţiile se vor trece în carneţele însoţite de schiţe explicite, pentru ca la
prelucrarea datelor să se poată trage concluzii asupra cauzelor avariei, numărul
accidentaţilor şi victimelor, modul de lichidare a avariei şi forţele necesare pentru acestea.
Aceste echipe trebuie să parcurgă cu mare atenţie traseele care le-au fost repartizate,
urmând semnele lăsate de oameni la locul de muncă, pentru depistarea accidentaţilor sau a
locurilor în care s-au putut retrage. În zonele cu surpări, dărâmături, se va bate pe şina de
cale ferată, conducte, tuburi, ce fac legătura cu zona închisă, pentru a se depista eventualii
supravieţuitori izolaţi.
Se va cerceta efectul dinamic (în cazul exploziilor), direcţia în care au fost mişcate
armăturile,utilajele, instalaţiile, pentru a stabili punctul de unde s-a declanşat explozia şi
intensitatea acesteia. Se vor cerceta punctele de intersecţie a lucrărilor miniere sau intrările
în diferite camere , unde flacăra fiind alimentată cu mai mult aer dezvoltă un efect dinamic
mult mai mare decât în alte porţiuni ale lucrărilor.
114
Se vor întări provizoriu acele elemente de susţinere care ar putea periclita securitatea
salvatorilor la circulaţia prin zonă.
5.1.2 Prevederi specifice în funcţie de natura avariei
Indiferent de natura avariei, la lichidarea acesteia salvatorii vor respecta toate

prevederile privind modul general de comportament al salvatorilor în zonă.
La combaterea incendiilor prin metode directe - active - se va ţine seama de:
a) apa sub formă de jet se foloseşte la stingerea substanţelor combustibile solide. Sub
formă de picături sau pulverizată, apa se poate folosi şi la stingerea substanţelor lichide (în
cazuri extreme);
b) sub formă de jet, apa nu se aruncă direct în centrul focarului, ci în cercuri
concentrice începând de la periferie spre centrul focarului, evitându-se exploziile de vapori
de apă;
c) salvatorul care stropeşte cu apă va sta întotdeauna în faţa focului în sensul de
circulaţie al aerului, evitându-se astfel opărirea sa;
d) pentru reducerea temperaturii în lucrările miniere cu foc, se vor stropi cu apă
pereţii şi tavanul acestora;
e) la incendiile produse la utilaje sau instalaţii aflate sub tensiune, nu se folosesc apa
sau stingătoare cu spumă chimică sau mecanică din cauza pericolului de electrocutare. În
acest caz se decuplează întâi energia electrică şi după aceea se foloseşte apa ca mijloc de
stingere sau, dacă acest lucru nu se poate face operativ, se foloseşte nisipul, praful inert sau
stingătoarele cu praf;
f) la executarea lucrărilor în apropierea suprafeţelor care radiază căldură, salvatorii
vor purta masca în locul muştiucului, combinat cu capişon din material greu inflamabil şi
termoizolat, pentru protecţia capului. De asemenea, mâinile vor fi protejate cu mănuşi.
Salvatorul care operează cu jet de apă asupra focului va fi stropit cu apă de un alt
coechipier, iar ceilalţi stropesc pereţii şi tavanul lucrării miniere pentru a reduce din
temperatura mediului.
Stingătoarele cu tetraclorură de carbon nu se folosesc în subteran (generează
fosgen).
În prezenţa carbidului şi a metalelor alcaline, nu se foloseşte apa ca mijloc de
stingere a unui incendiu.
Curentul de aer care trece prin zonă va fi astfel dirijat, încât să se evite inundarea
minei cu fum şi gaze.
Pentru strangularea provizorie a curentului de aer spre zone incendiate sau cu foc
endogen se vor folosi perne de etanşare ce vor fi fixate în profilul galeriei, baloane de
etanşare (BIM) de tip minier sau paravane din pături umezite, respectiv blindul de scândură
muruită.
În cazul în care există acces la zăcământul care arde, de excavează jarul, care se
încarcă în vagoneţi cu apă. Concomitent, se va lucra la răcirea zonei cu şpriţuri de apă,
spumă mecanică sau chimică, injectarea apei în masiv, etc.
Atunci când la minele cu regim negrizutos se lucrează la lichidarea incendiilor sau
focurilor de mină, trebuie să se respecte aceleaşi reguli ca la minele cu regim grizutos,
115
deoarece apar gaze de ardere care formează cu aerul amestecuri explozive, chiar în afara
zonei avariate.
La minele de sulf şi pirită, salvatorii trebuie să aibă protejate mâinile şi faţa atunci
când lucrează cu jet de apă deoarece se formează acizi sulfuroşi sau sulfurici.
Dacă prin acţiune directă un foc sau un incendiu de mină nu pot fi stinse, se izolează
zona afectată, se decuplează energia electrică şi aerul comprimat.
Lucrările care se execută în mină pentru combaterea sau lichidarea unui incendiu sau
foc de mină, precum şi cele pentru redeschiderea zonei izolate, se vor efectua numai cu
formaţii de salvatori.
Atunci când atmosfera locului de muncă permite să se lucreze la lichidarea focurilor
şi incendiilor fără aparate izolante, plasarea locului de muncă se recomandă să se facă cu o
echipă de salvare, odată cu aparate izolante şi cu necesarul pentru intervenţie şi controlul
atmosferei.
La lichidarea avariilor produse de exploziile de gaze şi/sau pulberi explozive,
salvatorii au sarcina de a identifica zona în care s-au manifestat efectele exploziilor şi zonele
învecinate, unde este pericol de pătrundere a gazelor rezultate de la explozie.
Salvatorii au sarcina de a reface construcţiile şi instalaţiile de aeraj, restabilind
aerajul parţial ca şi aerajul general în zonă, până la realizarea posibilităţii lucrului în condiţii
normale.
Salvatorii vor observa cu atenţie prezenţa crustelor şi picăturilor de cocs, care indică
o explozie de praf de cărbune, în special pe elementele metalice din lucrările miniere, la
intersecţii de galerii şi în punctele de deversare a cărbunelui.
Salvatorii vor observa de asemenea, prezenţa funinginii care indică o explozie de
metan şi este rezultatul disocierii termice a acestui gaz.
Se vor observa cu atenţie bucăţile de reofori arşi, hârtie sau aşchii de lemn arse,
elemente de susţinere pârlite de flacără, rezultate din efectele termice ale exploziei.
La lichidarea avariilor produse de erupţii de gaze şi material mărunt se lucrează
pentru restabilirea aerajului parţial şi la refacerea lucrărilor miniere în vederea reluării
lucrului în condiţii normale.
La lichidarea surpărilor produse în caz de explozii de gaze sau pulberi explozive, sau
erupţii de gaze şi material mărunt şi când este afectată, din punct de vedere calitativ,
compoziţia aerului de mină, se lucrează numai cu salvatorii, deoarece circulaţia aerului fiind
obturată, pot apare gaze toxice şi poate să scadă conţinutul procentual de oxigen.
La lichidarea avariilor produse de inundaţii subterane, salvatorii lucrează numai
după evacuarea apelor din zonă.
În cazul în care în zona inundată au rămas oameni izolaţi care trebuie să fie salvaţi,
se intervine cu formaţiuni de salvatori - scufundători, compuse din 5 persoane, dotate cu
costume de scafandru autonom şi aparate cu aer comprimat. Atunci când apa a ocupat în
întregime profilul lucrării miniere este interzis scufundatul în apă cu aparat izolant deoarece
presiunea apei acţionează asupra sacului de respiraţie şi nu permite inspiraţia sau expiraţia
salvatorului.
Având în vedere că vizibilitatea sub apă este redusă din cauza suspensiilor, se
recomandă o mare atenţie din partea salvatorilor şi acţiuni numai pentru salvarea de oameni.
5.1.3 Proceduri de urmat de către formaţiile de salvare

116
Fiecare intervenţie de salvare este diferită. Fiecare implică factori necunoscuţi şi
prezintă propriile riscuri şi dificultăţi. Este dificil de precizat dinainte ce trebuie să facă
exact o formaţie de salvare.
Câteva proceduri acceptate şi dezvoltate de-a lungul anilor au devenit o practică standard
pentru formaţiile de salvare în timpul operaţiilor de intervenţie. Sunt utilizate pe post de ,,indicaţii”
şi mai puţin ca ,,reguli”, deoarece nici o procedură nu se potriveşte exact la o anumită situaţie.
• Verificarea formaţiei şi a echipamentului acesteia.
Verificarea formaţiei va trebui făcută ori de câte ori este posibil după ce formaţie
părăseşte baza de la suprafaţă, atunci când intră în zona cu atmosferă periculoasă. Aceste
verificări vor trebui făcute la intervale de 15 - 20 minute. Prin aceste verificări se urmăreşte să se
verifice:
- dacă fiecare membru al formaţiei poate continua intervenţia;
- dacă aparatele membrilor formaţiei funcţionează bine;
- dacă formaţia s-a odihnit destul.
De obicei, şeful formaţiei sau adjunctul acestuia verifică formaţia: se opresc şi
întreabă fiecare membru al formaţiei cum se simte. Şeful sau adjunctul şefului notează ora
când s-a făcut verificarea şi presiunea din butelii.
• Disciplina.
Nu trebuie încurajat vorbitul excesiv. Toţi membrii formaţiei se vor concentra la
operaţiile pe care trebuie să le efectueze.
• Securitatea formaţiei.
Este de cea mai mare importanţă. Este primul principiu în activitatea de salvare.
Prima prioritate a şefului de formaţie este
asigurarea securităţii întregii formaţii.
Echipa ce intră în subteran pentru un caz de urgenţă îşi asumă un risc calculat. Şefii
de formaţie vor trebui să încerce să ia în considerare fiecare situaţie posibilă, înainte de a
începe operaţia de salvare. Securitatea formaţiei este pe primul loc !!
Şeful de formaţie va trebui să-şi conducă echipa cu mare atenţie. Va acorda atenţie
deosebită acoperişului, pereţilor laterali şi concentraţiilor de gaze periculoase din atmosferă.
Membrii formaţiei vor trebui să aibă perioade regulate de odihnă şi vor fi verificaţi constant
pentru a sesiza eventualele semne de epuizare sau probleme de sănătate. Munca va fi
împărţită cât mai egal cu putinţă, astfel încât nici un membru al formaţiei să nu devină
excesiv de obosit. O alergare (un mers alert) excesivă va obosi formaţia, iar în anumite
situaţii poate pune în primejdie chiar viaţa.
• Căi de acces.
Formaţia de salvare va trebui să exploreze zona prin căile de acces cu aer proaspăt
ori de câte ori este posibil. Există 2 motive pentru această practică:
1. Scade pericolul la care este expusă echipa de explorare.
2. Baza salvatorilor poate fi localizată mai aproape în caz de urgenţă.
Totuşi, circumstanţele pot face imposibil accesul prin căile de intrare a aerului
proaspăt. Şeful formaţiei trebuie să se asigure întotdeauna că există o cale de retragere
sigură. Dacă se va ajunge în subteran prin punctul de evacuare a aerului viciat, trebuie să se
asigure că salvatorul are şi ştie să folosească aparatura de protecţie a respiraţiei.
O formaţie de salvare va trebui întotdeauna să-şi marcheze adecvat ruta pe care
merge, astfel încât:
117
– retragerea formaţiei să se facă în bune condiţii, fără ca vreun membru să se piardă
datorită unei vizibilităţi scăzute sau datorită unui sistem de lucrări miniere foarte complicat;
– dacă formaţia de salvare are probleme şi nu mai poate ieşi din zona avariată, o altă
formaţie de salvare de rezervă să poată veni din urmă pe ruta marcată.
Calea de acces va fi marcată clar prin orice metodă posibilă aleasă de formaţia de
salvare. Aceste metode includ:
- închiderea căilor de acces pe care nu s-a intrat cu ajutorul unor bariere fizice;
- desenarea unei săgeţi cu cretă sau vopsea în zona intrării pe care a ales-o formaţia,
din punctul de intersecţie către baza subterană. Săgeata va trebui să aibă o lungime de cca.
10 cm şi va trebui desenată pe peretele drept, cam la nivelul ochiului;
- întinderea unui fir de linie de comunicaţie;
- deschiderea punctelor de macaz în direcţia de mers;
- folosirea de baghete luminiscente.
Zonele cu intersecţii scurte nu vor fi marcate, dacă partea frontală a acestora a fost
explorată şi datată de către şeful de formaţie. De asemenea, vor fi marcate şi datate toate locurile
de retragere ale formaţiei de salvatori. Acestea pot fi capătul unei căi de acces, nişă, izolaţie, uşă.
Dacă formaţia se va retrage pe acelaşi drum, aceste marcaje vor fi şterse. Toate
detaliile şi metodele utilizate pentru marcare vor fi şterse de echipa de rezervă.
Toţi membrii formaţiei de salvare vor trebui să rămână în contact vizual unii cu alţii pe tot
parcursul operaţiei. Dacă acest lucru nu este posibil datorită unei vizibilităţi scăzute, membrii
formaţiei trebuie să păstreze contactul între ei prin corzi de legătură, ţinându-se de mână, etc.
Trebuie acordată o mare atenţie atunci când accesul până la locul accidentului se
face în condiţii de vizibilitate scăzută.
Atunci când formaţia efectuează o lucrare (de exemplu construiesc baraje, copturesc,
etc.), şeful de formaţie sau adjunctul acestuia vor trebui să stea de pază pentru sesizarea
eventualelor pericole ce ar putea afecta sănătatea sau securitatea membrilor formaţiei.
• Ordinea de înaintare.
Şeful formaţiei va circula întotdeauna în fruntea acesteia. Practica standard este ca
şeful de formaţie să intre primul în zonele neexplorate încă pentru a verifica condiţiile
terenului, atmosfera şi temperatura din zonă.
În primul rând şeful formaţiei va inspecta zona unde urmează să intre formaţia
pentru a se asigura că accesul este posibil. După această verificare, şeful de formaţie va
permite accesul în zonă şi va conduce lucrările ce trebuie efectuate în respectiva zonă.
Adjunctul şefului de formaţie va fi întotdeauna ultimul în linie. Din această poziţie îi
va putea urmări mai uşor pe toţi membrii formaţiei şi va ordona oprirea în cazul în care apar
probleme.
Se recomandă ca formaţia să folosească cea mai puţin obturată cale de acces şi să
rămână, pe cât posibil, în zona cu aer proaspăt. În minele cu mai multe orizonturi, formaţia va
explora fiecare orizont în parte, prima dată galeriile în săpare, apoi galeriile de subetaj şi
abatajele.
În minele cu un singur orizont şi exploatare prin camere şi pilieri, procedeul standard
este de a se explora sistematic toate intersecţiile şi intrările adiacente pe măsură ce acestea sunt
întâlnite. Astfel, formaţia nu se va afla niciodată în faţa unei zone neexploatate care ar putea
conţine gaze toxice, fum sau care le-ar putea bloca retragerea.
• Viteza de deplasare
Viteza cu care formaţia va circula în zonă depinde de mai mulţi factori, inclusiv de:
118
- vizibilitate (fum);
- urcarea sau coborârea pe suitoare, rampe, instalaţii;
- obstrucţionarea căilor de acces datorită:
- unor echipamente;
- suporţi;
- apei, etc.
- dacă sunt sau nu disponibile vehicule pentru transport;
- cantitatea de lucru ce trebuie efectuat;
- sarcina pe care formaţia de salvare va trebui să o care (echipamente, materiale,
diverse, etc.).
Şeful formaţiei va imprima un ritm de avans în funcţie de condiţiile găsite. Va trebui
să nu uite că dacă formaţia a efectuat o activitate obositoare, vor fi mult mai obosiţi şi vor
avea nevoie de mai multe perioade de odihnă în drumul de întoarcere la bază.
• Deplasarea prin mediu cu fum
Acest tip de deplasare este întotdeauna dificil. Fumul nu va reduce doar viteza de
avans a formaţiei, dar va ascunde şi pericole. Fumul poate fi atât de dens încât membrii
formaţiei să nu poată să observe capetele libere ale unor cabluri, maşini sau echipamente,
resturi de materiale, etc.
Din acest motiv se recomandă ca membrii formaţiei de salvare să utilizeze permanent o
coardă de legătură. Şeful formaţiei va trebui să utilizeze o bară de vizitare pentru ,,pipăirea”
locului şi pentru a descoperi eventualele pericole sau obstrucţii. Dacă formaţia explorează o
intrare mai largă şi nu are o targă, sau atunci când caută persoane rănite, se recomandă ca toţi
membrii acesteia să poarte bare de vizitare.
Formaţia care lucrează în fum dens se va confrunta cu un fenomen
denumit ,,dezorientare spaţială”. Fumul dens va ascunde lateralele, spatele sau alte puncte
de referinţă ce sunt utilizate în mod normal ca reper. Astfel se produce o dezorientare,
pierzându-se simţul direcţiei şi echilibrul. Este foarte posibil ca în acest caz membrii
formaţiei să se rănească, lovindu-se de obstacolele din jur.
Vizibilitatea poate fi îmbunătăţită dacă lampa se scoate de pe cască şi este adusă cât
mai aproape de nivelul solului. În unele situaţii este folositoare şi utilizarea de surse de
lumină de mare intensitate, purtate de membrii formaţiei sau suspendate de vehicule.
Purtarea pe cască poate prezenta dezavantajul că fumul reflectă lumina înapoi către faţă,
ceea ce înseamnă că purtătorul este orbit.
• Avansarea prin apă
Atunci când formaţia întâlneşte o porţiune de apă, decizia referitoare la modul cum
poate fi abordată această situaţie se va lua împreună cu comandamentul.
Dacă apa nu este prea adâncă iar formaţia poate să treacă fără pericol, se va continua
înaintarea. Pe de altă parte, dacă este posibil, este optim să se evite apa, prin utilizarea unor
rute ocolitoare.
Trebuie acordată atenţie problemelor pe care le poate provoca o inundaţie, inclusiv:
- ce efecte ar avea apa asupra echipamentului electric?
- a adus apa cu ea gaze toxice sau inflamabile, cum ar fi H2S?
- este în creştere debitul de apă?
- trebuie pompat imediat?
- este apa atât de adâncă încât să ajungă până la aparatele de respiraţie?
• Securitatea electrică
119
Doar cei cu calificare în domeniul electric vor avea dreptul să instaleze,
construiască, schimbe, repare sau să întreţină echipamentul electric.
Pentru a cupla sau decupla curentul:
1. Nu se va sta chiar în faţa cutiei de distribuţie;
2. Când se va mişca comutatorul, se vor feri ochii pentru a se evita expunerea la
posibile flame.
Întreaga formaţie va sta mai în spate, în afara posibilei raze de acţiune a cutiei de
distribuţie. Şeful formaţiei trebuie să se asigure că se cunosc toate urmările înainte de a
cupla / decupla curentul şi că persoana coordonatoare de la comandamentul pentru
intervenţie a luat la cunoştinţă această decizie.
Nu se va decupla curentul într-o atmosferă explozivă; acest lucru se va face de la
depărtare.
• Tehnici de explozie
Salvatorii minieri vor trebui să aibă cunoştinţe de bază din domeniul tehnicilor de
împuşcare, inclusiv agenţi de explozie şi detonatorii utilizaţi într-o mină.
• Controlul rocilor înconjurătoare
Măsurile adecvate pentru controlul acoperişului şi a pereţilor laterali pot reduce, într-
o mare măsură, pericolele pe care le poate întâlni o formaţie de salvatori.
• Inspectare şi testare
Formaţia de salvare va trebui să inspecteze vizual zona înainte de a intra într-un
abataj.
Atât acoperişul cât şi pereţii laterali vor fi verificaţi pentru a se observa:
- fisuri de presiune în acoperiş, culcuş sau pereţii laterali;
- orice formaţiune anormală de rocă;
- orice loc care în trecut era uscat iar în prezent este umed;
- mici aşchii sau coji de lemn pe lângă cadrele de lemn;
- umezeală sau fisuri ce pot apare în acoperiş, la mult timp după ce zona a avut
susţinere.
• Copturirea - verificarea zonei laterale şi spate
Membrii formaţiei de salvare vor trebui să efectueze inspecţii vizuale constante ale
zonelor laterale şi posterioare pentru a descoperi eventualele deteriorări ale rocilor
înconjurătoare. Împreună cu inspecţiile vizuale, se recomandă sondarea zonelor posterioare
atunci când:
- vizibilitatea slabă nu permite o bună verificare vizuală;
- bucăţi rupte din acoperiş sau din pereţii laterali se găsesc în culcuş;
- formaţia intenţionează să ridice o lucrare de izolare;
- se înaintează sau se lucrează în zone cu sol afectat.
Dacă formaţia întâlneşte zone cu suprafeţe afectate, va trebui să efectueze operaţii de
copturire, susţinere sau va trebui să le ocolească. Zonele cu pericol vor trebui marcate pe
planul minei aflat în posesia şefului de formaţie.
Susţinerile vor fi inspectate pentru a observa:
- stâlpi sau grinzi care sunt îndoite sau sunt sub presiune ridicată;
- susţineri ale acoperişului care indică semne de presiune ridicată;
- suprafeţe superioare îndoite peste stâlpi;
- susţineri de lemn care s-au deteriorat în timp.
120
5.2 Intervenţia echipelor de salvare pentru industria de suprafaţă
Pregătirea formaţiei înainte de a intra în acţiune

Înainte de demararea operaţiei, formaţia va trebui să aibă răspunsuri la următoarele
întrebări:
- S-a terminat operaţia de evacuare ?
- Lipsesc oameni ? Care este localizarea lor cea mai probabilă?
- Ce se ştie legat de cauzele dezastrului ?
- Este această formaţie prima care intră în mină ? Mai există alte formaţii în zonă ?
- Există pază la toate intrările în zonă ?
- Care este metoda de lucru a formaţiei ?
- Care este gradul de extindere a activităţii de exploatare şi lucru realizate de
formaţiile anterioare ?
- Funcţionează sistemul de ventilaţie ?
- Care sunt concentraţiile de gaz măsurate şi care este debitul de aer ?
- Care este obiectivul formaţiei ?
- Care este limita de timp a formaţiei pentru operaţiunea respectivă ?
- Care sunt condiţiile cunoscute din zonă ?
- Funcţionează sistemele de comunicaţie ?
- Există sau nu curent electric în zona afectată ?
- În ce stare sunt conductele de apă ?
- Există echipament cu alimentare pe baterie sau cu motor Diesel sau staţii de
încărcare în zona afectată ?
- De ce echipamente este nevoie sau sunt deja disponibile ? Unde se găsesc acestea ?
- Ce tip de echipamente de intervenţie la incendii există ? Unde se găsesc acestea ?
- Ce scule, echipamente de salvare şi provizii există ? Unde se găsesc acestea ?
- Există depozite de combustibil, uleiuri, oxigen, acetilenă sau explozivi în zonele ce
urmează să fie exploatate ?
- Există anumite condiţii sau echipamente speciale pe care formaţia de salvare ar
trebui să le cunoască ?
Intrarea în acţiune a salvatorilor începe din momentul în care aceştia au fost alarmaţi
prin una din metodele de alarmare dinainte stabilite. Imediat ce au fost alarmaţi, toţi
salvatorii trebuie să se prezinte la staţia de salvare, din acest moment fiind în subordinea
directă a şefului de staţie.
Cei care sunt bolnavi, sunt stăpâniţi de un sentiment de teamă sau au consumat
băuturi alcoolice, vor înştiinţa pe şeful de staţie despre aceste lucru, ei putând eventual fi
programaţi pe alte schimburi.
Salvatorii care au primit dispoziţia de intrare în acţiune vor trece de urgenţă la

îmbrăcarea echipamentului de protecţie, funcţie de natura avariei şi îşi vor pregăti aparatul
izolant prin montarea şi verificarea acestuia.
Înainte de plecarea de la sediul staţiei de salvare , salvatorii vor verifica reciproc
aparatele izolante, observând dacă butelia de aer comprimat este încărcată la 200 sau 300
atm.
121
Rezultatele verificării aparatului izolant, se înscriu într-un registru în care salvatorii
semnează, iar şeful de formaţie contrasemnează, evitându-se astfel intrarea în zonă cu
aparate neverificate sau defecte.
Şeful de echipă: care intră în zonă, îşi va monta şi verifica aparatul izolant,
supraveghind în acelaşi timp modul în care salvatorii din subordine îşi montează şi îşi
verifică aparatele izolante. El semnează în registru asupra rezultatelor verificării, şi
contrasemnează pentru salvatorii din subordinea sa.
Când toţi salvatorii sunt gata echipaţi, şeful de echipă va controla dacă au
îmbrăcămintea completă şi corespunzătoare, funcţie de natura avariei la care urmează să se
intervină şi dacă aparatele izolante sunt montate corect pe spate şi echipate corespunzător.
Seful de echipă trebuie să aibă asupra sa o schiţă cu zona în care s-a produs avaria,
un carneţel şi un creion pentru a-şi face însemnări în zonă. Va avea de asemenea asupra sa şi
o cretă cu care va însemna prin săgeţi indicatoare, traseul parcurs, care în mod obligatoriu
va fi acelaşi atât la intrare cât şi la ieşire - cu excepţia cazurilor de forţă majoră - şi de
asemenea va face numerotarea locurilor de muncă (acolo unde este cazul).
Şeful de grupă: la sosirea în staţia de salvare se prezintă la şeful de staţie, pentru a

se informa asupra avariei, precum şi pentru a lua la cunoştinţă prin semnătură despre
dispoziţiile de lucru în acţiunea de salvare.
Dispune salvatorilor ce echipament şi aparatură trebuie să ia la intervenţie după care
se echipează, îşi montează şi verifică aparatul izolant trecând rezultatele verificării în
registrul în care semnează, iar un alt şef de grupă care l-a asistat, sau şeful de staţie
contrasemnează. În acelaşi timp îi asistă pe şefii de echipă care-şi verifică aparatele izolante
contrasemnând pentru ei.
Şeful de grupă se dotează cu interferometru sau metanometru, detector de gaze şi
dacă este cazul şi cu un anemometru.
El trebuie să aibă asupra sa un carnet şi un creion, pentru a-şi face însemnări în zonă
în legătură cu constatările făcute, în vederea elucidării diferitelor probleme ridicate în calea
lichidării cât mai operative a avariei
Va avea de asemenea un ceas, ruletă şi o cretă. În baza ordinului primit de la şeful de
staţie, şeful de grupă dispune plecarea formaţiilor de salvare spre locul avariei.
Mecanicul staţiei de salvare se îngrijeşte ca aparatura de salvare cu care se pleacă

la intervenţie să fie în perfectă stare de funcţionare, dă materialele şi cele necesare din
magazia staţiei de salvare.
Ia măsurile ce se impun pentru asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de aer
comprimat îmbuteliat, necesar pentru aparatele izolante.
Execută controlul şi eventualele reparaţii la aparatele izolante cu care s-a lucrat la
intervenţie, pentru a asigura funcţionarea ireproşabilă a acestora.
Medicul staţiei de salvare se ocupă cu controlul stării sănătăţii personalului de

salvare înaintea intrării în acţiune, verificând împreună cu şeful staţiei tensiunea şi pulsul
fiecărui salvator, neadmiţând intrarea în zonă pentru persoanele la care se constată depăşirea
limitelor prescrise de normele fiziologice.
122
Medicul staţiei de salvare asigură acordarea primului ajutor pentru accidentaţii scoşi
din zonă şi pentru salvatorii accidentaţi, iar în cazul catastrofelor solicită ajutor medical la
cele mai apropiate centre sanitare.
Adjunctul şefului de staţie de salvare va sta tot timpul la dispoziţia şefului de

staţie; în cazul avariilor de lungă durată va prelua toate atribuţiile şefului de staţie pe unul
din schimburi, pe celălalt schimb putând fi numit un şef de grupă.
Şeful staţiei de salvare In afară de dispoziţiile primite de la conducătorul tehnic al

unităţii la care s-a produs avaria, mai are şi următoarele atribuţii:
- se îngrijeşte de formarea echipelor de salvare şi repartizarea lor pe schimburi, în
conformitate cu necesarul de forţe pentru o intervenţie eficace, şi în funcţie de amplasarea
acesteia ;
- organizează transportul aparatelor, sculelor, materialelor şi dispozitivelor
necesare, la baza salvatorilor. În primă urgenţă va trimite pături şi tărgi pentru accidentaţi,
lăzi cu butelii de aer comprimat, cel puţin un pulmotor, scule necesare. Transportul acestor
materiale se face de către personal auxiliar, căruia i se va asigura prioritate pe căile de acces;
- organizează reţeaua de telecomunicaţii între baza şi staţia de salvare, respectiv
comandamentul pentru lichidarea avariei;
- primeşte, prin intermediul şefului bazei , raportul şefilor de formaţie de salvare
informând pe conducătorul tehnic, despre mersul lucrărilor de lichidare a avariilor;
- urmăreşte asigurarea bazei materiale ;
- urmăreşte evidenţa controlului gazelor din zonă, informând pe conducătorul tehnic;
- în limitele timpului disponibil şi obligatoriu în cazurile mai dificile, va controla
personal stadiul lucrărilor de lichidare a avariei în zonă ;
- permite intrarea în zonă, cu aparate izolante, doar pentru acele persoane din afara
staţiei de salvare care posedă „certificatul de salvator ", au instructajul periodic şi vizita
medicală la zi şi au sarcini concrete în controlul şi expertiza zonei avariate, şi lichidarea
acesteia;
- se îngrijeşte de aprovizionarea cu alimente şi apă carbogazoasă a bazei de
suprafaţă.
Şeful staţiei de salvare se consideră în acţiune, pe un schimb, tot timpul cât durează
avaria.
Intrarea echipelor de salvare în zonă

Salvatorii pleacă în acţiune în formaţie compactă, sub conducerea şefului de echipă
(grupă)
La transportul salvatorilor cu mijloace de transport se va ţine cont de prezenţa
aparaturii de salvare, drept pentru care numărul salvatorilor în aceste mijloace de transport
va fi de jumătate faţă de numărul de persoane care se transportă în mod normal.
În mijloacele în care se transportă salvatori, nu este permis accesul persoanelor
străine de activitatea de salvare.
Intrarea în acţiune se face în pas normal, fără a se forţa ritmul. În apropierea zonei
avariate, într-o zonă cu aer curat în locul indicat de şeful staţiei de salvare , salvatorii depun
rezervele, materialele, sculele etc. Aici se va amenaja baza de suprafaţă.
123
Baza de suprafaţă se amenajează de preferinţă într-un loc mai ferit de circulaţie sau
transport, în vederea asigurării securităţii aparaturii şi materialelor de salvare.
Baza de suprafaţă serveşte pentru :
- păstrarea în bune condiţii a aparaturii de salvare, în funcţie şi în rezervă ;
- loc de verificare a aparatelor izolante ;
- loc pentru acordarea primului ajutor accidentaţilor;
- loc pentru odihna salvatorilor ieşiţi din zonă;
- punct de comandă şi legătură cu salvatorii aflaţi în acţiune;
- punct de legătură cu comandamentul format pentru lichidarea avariei;
- punct de păstrare a materialelor, sculelor, dispozitivelor şi utilajelor folosibile în
acţiunea de salvare şi a apei carbogazoase pentru salvatori.
La baza suprafaţă se va găsi o persoană care să facă de pază şi de serviciu la
telefon, pentru cazul în care toate echipele se află în zonă. La avariile de amploare la
lichidarea cărora participă un număr mare de salvatori, la baza se va afla în permanenţă un
mecanic de staţie, pentru a remedia pe loc eventualele defecţiuni ale aparaturii de salvare. În
acest caz, mecanicul este persoana care face de pază şi de serviciu la telefon.
Baza salvatorilor va fi condusă de un cadru tehnico-ingineresc care are şi calificarea
de salvator, şi care este subordonat direct şefului de staţie de salvare.
El este singura persoană care are dreptul de a trasa sarcini direct către şefii de
grupă (echipă).
Locul bazei trebuie astfel ales, încât personalul care se află în rezervă să fie asigurat
contra unor eventuale pericole ca de exemplu explozia gazelor din zonă, inversarea
curenţilor de aer, etc.
Intrarea în zonă a formaţiilor de salvare
Salvatorii sunt subordonaţi şefului bazei căruia îi comunică toate informaţiile
referitoare la:
- modul, metoda şi gradul de rezolvare a sarcinilor primite;
- observaţiile efectuate în timpul lucrărilor de salvare ;
- modul de aprovizionare cu materiale, scule, dispozitive şi utilaje a formaţiilor de
salvare ;
- propuneri cu privire la eventualele modificări de executare a lucrărilor în funcţie de
condiţiile din zonă, care să permită o mai operativă lichidare a avariei.
Înainte de intrarea în zonă, salvatorii trebuie să fie instruiţi cu privire la traseul care
trebuie parcurs în zonă şi care trebuie să fie acelaşi atât la intrare cât şi la ieşire (excepţie
cazurile de forţă majoră), dificultăţile ce le vor întâmpina, măsurile luate, timpul de
rămânere în zonă, etc.
Echipa care intră în zonă trebuie să facă verificarea funcţionării aparatelor izolante.
Se deschide ventilul buteliei de aer comprimat, învârtind până la refuz , după care se
roteşte o tură înapoi şi se verifică dacă finimetrul indică presiunea de 200 sau 300 atm. În
caz contrar butelia se va schimba cu o alta plină.
Se face verificarea funcţionării în ansamblu a aparatului izolant. Pentru aceasta, se
fixează masca de etanşare pe figură, după care se inspiră şi se expiră de câteva ori adânc în
aparatul izolant apoi timp de 1 - 2 min, se fac scurte exerciţii fizice, pentru a obişnui
organismul cu aparatul izolant şi pentru a-i verifica funcţionarea
Intrarea în zonă se face în formaţie de 3-5 persoane. În timpul circulaţiei sau
lucrului în zonă, cu aparatul izolant în funcţiune, salvatorii vor fi întotdeauna în formaţie
124
completă, fiind strict interzis a se despărţi în caz de defectare a unui aparat sau de
indisponibilitatea unui salvator. În aceste situaţii, întreaga formaţie va însoţi pe salvatorul
care pleacă din zonă.
Scoaterea măştii este interzisă în zonă, salvatorii se vor înţelege după un cod
dinainte stabilit, sau prin notări făcute în carnetul şefului de echipă.
În cazul în care vizibilitatea este redusă din cauza fumului, salvatorii se vor lega
între ei cu o frânghie subţire pentru a nu se rătăci la ramificaţii. Se recomandă ca la intrarea
în zonă traseul parcurs să fie însemnat cu săgeţi indicatoare făcute cu creta pe pereţii.
La intrarea în zonă, şeful de formaţie şi respectiv fiecare salvator în parte, fac citirea
presiunii aerului comprimat din butelie şi prin diferenţă calculează numărul de atmosfere
folosite pentru parcurgerea drumului la intrare. În zonă, salvatorii fac citirea finimetrului la
intervale de max. 10-15 min. aceasta fiind o sarcină şi a şefului de echipă (grupă) pentru cei
din subordine.
În prima fază salvatorii evacuează din zonă pe eventualii accidentaţi, acordându-le
şi prim ajutor. Dacă găsesc victime nu au voie să le mişte din loc, nici hainele, sculele,
lămpile etc. acestora până la sosirea comisiei de anchetă în zonă.
Şeful de formaţie va observa cu atenţie pe toţi membrii formaţiei sale, starea locului
de muncă, va face detectarea periodică a gazelor de la locul de muncă şi de pe traseu.
Se vor observa cu cea mai mare atenţie efectele avariei, urmele lăsate de aceasta,
pentru ca raportate celor care conduc operaţia de lichidare a avariei, să se poată trage
concluzii exacte asupra cauzelor care au produs-o, pentru evitarea pe viitor a unor astfel de
evenimente.
La ieşirea din zonă, la baza , salvatorii sunt obligaţi ca mai întâi să-şi monteze o
nouă butelie, să-şi verifice aparatul izolant trecând rezultatele în registru, în care semnează,
iar şeful de formaţie care i-a asistat contrasemnează, şi abia după aceea trec la odihna
regulamentară. Sunt astfel pregătiţi să dea ajutor în caz de nevoie echipei din zonă.
În timpul pauzei, salvatorii nu pot fi obligaţi să execute alte lucrări, acest timp fiind
afectat refacerii potenţialului fizic şl psihic.
În timpul pauzei, salvatorii se hrănesc consistent, pe măsura efortului depus, fiind
contraindicate alimentele care produc gaze sau sete .
Se recomandă folosirea apei carbogazoase, care să înlocuiască sărurile pierdute din
organism prin transpiraţia în exces, evitând astfel apariţia timpurie a oboselii
Intrarea în acţiune a echipelor de cercetare a zonei avariate
Echipele de cercetare a zonei avariate au ca principale sarcini să dea prim ajutor
oamenilor accidentaţi în zonă, de a evacua personalul surprins în zonă în curentul de aer
proaspăt, fac controlul zonei avariate, delimitând-o şi în cazul în care avaria nu este de
proporţii, o lichidează cu forţe proprii.
Verificarea formaţiei şi a echipamentului acesteia.
Verificarea formaţiei va trebui făcută ori de câte ori este posibil după ce formaţie
părăseşte baza de la suprafaţă, atunci când intră în zona cu atmosferă periculoasă. Aceste
verificări vor trebui făcute la intervale de 15 - 20 minute.
Prin aceste verificări se urmăreşte să se verifice:
- dacă fiecare membru al formaţiei poate continua intervenţia;
- dacă aparatele membrilor formaţiei funcţionează bine;
- dacă formaţia s-a odihnit destul.
125
De obicei, şeful formaţiei sau adjunctul acestuia verifică formaţia: se opresc şi
întreabă fiecare membru al formaţiei cum se simte. Şeful sau adjunctul şefului notează ora
când s-a făcut verificarea şi presiunea din butelii.
Disciplina. Nu trebuie încurajat vorbitul excesiv. Toţi membrii formaţiei se vor
concentra la operaţiile pe care trebuie să le efectueze.
Securitatea formaţiei. Este primul principiu în activitatea de salvare. Prima
prioritate a şefului de formaţie este asigurarea securităţii întregii formaţii.
Securitatea formaţiei este pe primul loc !! Şeful de formaţie va trebui să-şi conducă
echipa cu mare atenţie. Membrii formaţiei vor trebui să aibă perioade regulate de odihnă şi
vor fi verificaţi constant pentru a sesiza eventualele semne de epuizare sau probleme de
sănătate. Munca va fi împărţită cât mai egal cu putinţă, astfel încât nici un membru al
formaţiei să nu devină excesiv de obosit.
Toţi membrii formaţiei de salvare vor trebui să rămână în contact vizual unii cu alţii
pe tot parcursul operaţiei. Dacă acest lucru nu este posibil datorită unei vizibilităţi scăzute,
membrii formaţiei trebuie să păstreze contactul între ei prin corzi de legătură, ţinându-se de
mână, etc.
Atunci când formaţia efectuează o lucrare , şeful de formaţie sau adjunctul acestuia
vor trebui să stea de pază pentru sesizarea eventualelor pericole ce ar putea afecta sănătatea
sau securitatea membrilor formaţiei.
Ordinea de înaintare. Şeful formaţiei va circula întotdeauna în fruntea acesteia.
Practica standard este ca şeful de formaţie să intre primul în zonele neexplorate încă pentru
a verifica condiţiile terenului, atmosfera şi temperatura din zonă.
În primul rând şeful formaţiei va inspecta zona unde urmează să intre formaţia
pentru a se asigura că accesul este posibil. După această verificare, şeful de formaţie va
permite accesul în zonă şi va conduce lucrările ce trebuie efectuate în respectiva zonă.
Adjunctul şefului de formaţie va fi întotdeauna ultimul în linie. Din această poziţie îi
va putea urmări mai uşor pe toţi membrii formaţiei şi va ordona oprirea în cazul în care apar
probleme.
Se recomandă ca formaţia să folosească cea mai puţin obturată cale de acces şi să
rămână, pe cât posibil, în zona cu aer proaspăt.
Viteza de deplasare. Viteza cu care formaţia va circula depinde de mai mulţi
factori, inclusiv de:
- vizibilitate (fum);
- urcarea sau coborârea pe suitoare, rampe;
- obstrucţionarea căilor de acces
- dacă sunt sau nu disponibile vehicule pentru transport;
- cantitatea de lucru ce trebuie efectuat;
- sarcina pe care formaţia de salvare va trebui să o care
Deplasarea prin mediu cu fum. Acest tip de deplasare este întotdeauna dificil.
Fumul nu va reduce doar viteza de avans a formaţiei, dar va ascunde şi pericole. Fumul
poate fi atât de dens încât membrii formaţiei să nu poată să observe capetele libere ale unor
cabluri, maşini sau echipamente, resturi de materiale, etc.
Se recomandă ca membrii formaţiei de salvare să utilizeze permanent o coardă de
legătură. Şeful formaţiei va trebui să utilizeze o bară de vizitare pentru ,,pipăirea” locului şi
pentru a descoperi eventualele pericole sau obstrucţii. Dacă formaţia explorează o intrare
126
mai largă şi nu are o targă, sau atunci când caută persoane rănite, trebuie ca toţi membrii
acesteia să poarte bare de vizitare.
Avansarea prin apă. Dacă apa nu este prea adâncă iar formaţia poate să treacă fără
pericol, se va continua înaintarea. Pe de altă parte, dacă este posibil, este optim să se evite
apa, prin utilizarea unor rute ocolitoare.
Trebuie acordată atenţie problemelor pe care le poate provoca o inundaţie, inclusiv:
- ce efecte ar avea apa asupra echipamentului electric?
- a adus apa cu ea gaze toxice sau inflamabile, cum ar fi H2S?
- este în creştere debitul de apă?
- trebuie pompat imediat?
- este apa atât de adâncă încât să ajungă până la aparatele de respiraţie?
Securitatea electrică. Doar cei cu calificare în domeniul electric vor avea dreptul să
instaleze, construiască, schimbe, repare sau să întreţină echipamentul electric.
Pentru a cupla sau decupla curentul:
1. Nu se va sta chiar în faţa cutiei de distribuţie;
2. Când se va mişca comutatorul, se vor feri ochii pentru a se evita expunerea
la posibile flame.
Întreaga formaţie va sta mai în spate, în afara posibilei raze de acţiune a cutiei de
distribuţie. Şeful formaţiei trebuie să se asigure că se cunosc toate urmările înainte de a
cupla / decupla curentul şi că persoana coordonatoare de la comandamentul pentru
intervenţie a luat la cunoştinţă această decizie.
Nu se va decupla curentul într-o atmosferă explozivă.
CAPITOLUL VI
REGULAMENT DE INTERVENŢIE
A FORMAŢIILOR DE SALVARE
6.1 Industria extractivă
A. Consideraţii generale
Prezentul Regulament detaliază modul de acţiune al salvatorilor minieri atunci când

lucrează în subteran pentru lichidarea avariilor şi/sau evacuarea persoanelor surprinse de
acestea în zonele afectate.
127
În industria minieră activitatea de salvare este asigurată prin staţii proprii de salvare
la fiecare unitate cu activitate de subteran, prin staţii centrale de salvare minieră sau prin
contract (unde este cazul).
1. Salvatorul minier trebuie să aibă o pregătire complexă, să fie calificat într-una din
meseriile reprezentative din subteran. Pe lângă cunoştinţele necesare în meseriile de mai sus
trebuie să cunoască următoarele :
 prevederile planului de lichidare a avariilor de la unităţile miniere ;
 informaţii referitoare la inversarea curenţilor de aeraj din mină;
 compoziţia aerului atmosferic. Descrierea gazelor de mină: CH4, CO2, CO, H2S,
etc. ( influenţa fiecărui gaz asupra organismului uman, modul în care se formează aceste
gaze, controlul lor şi pericolul pe care îl prezintă asupra organismului uman ) ;
 cauzele care produc avarii miniere : incendii subterane, focuri de mină, explozii de
metan şi praf de cărbune, surpări mari, erupţii de gaze şi material din zăcământ, inundaţii ;
 manifestările caracteristice unor avarii ca de exemplu : cocs, funingine, foc,
efectele dinamice ale exploziei asupra susţinerii, starea construcţiilor de aeraj ;
 prelevarea probelor de aer din atmosferă în urma unor avarii şi de după diguri ;
 prevenirea şi stingerea incendiilor şi focurilor endogene. Utilizarea materialelor
contra incendiilor, ca : extinctoare, injectări în masiv, perdele de apă, dopuri de spumă,
utilizarea gazelor inerte pentru combaterea focurilor şi incendiilor ;
 apa ca mijloc de stingere. Folosirea dotării pentru stingerea incendiilor cu ajutorul
apei ( furtune de pompieri, furtune cu spirală, hidranţi, perdele de apă ) ;
 dopurile de spumă, mod de producere, perne pneumatice. Montarea şi demontarea
rapidă a acestora ;
 schimbarea aerajului în timpul incendiului sau focului de mină (depresiune
termică, inversarea curenţilor de aeraj, focuri secundare, evacuarea fumului, etc.) ;
 principii pentru efectuarea diverselor intervenţii de salvare după natura avariei şi a
diverselor condiţii ;
 obligaţiile salvatorului, şefului de echipă, de grupă, de staţie de salvare în timpul
acţiunii de salvare;
 obligaţiile şefului de bază subterană şi utilizarea acesteia ;
 construcţii de izolare provizorie şi definitive, diguri de ciutaci, zidărie, scânduri,
rambleu, roci, perne pneumatice, etc. ;
 alarmarea salvatorilor , modul de comunicare în subteran între membrii unei
formaţii, comunicarea între formaţii şi baza subterană ;
 intrarea salvatorilor în mină : retragerea din zonă, timpul de lucru efectiv şi odihna
efectivă;
 modul de acţiune a salvatorilor în cazul incendiilor la instalaţiile electrice ;
 descrierea aparatelor izolante în ansamblu şi pe subansamble, cunoaşterea fiecărei
piese componente ;
 descrierea diverselor tipuri de aparate pentru controlul etanşeităţii şi a modului de
verificare a aparatului izolant ;
 descrierea măştilor de autosalvare în ansamblu şi pe subansamble, modul de
folosire ;
 defecţiuni care pot apărea în funcţionarea aparatului izolant şi remedierea acestora;
128
 pregătirea aparatului izolant pentru intervenţie;
 trecerea prin spaţii înguste cu aparatul izolant ;
 amenajarea bazei subterane, a legăturii telefonice cu suprafaţa şi zona avariată ;
 acordarea primului ajutor în zona avariilor şi la baza subterană;
 executarea barajelor cu praf inert ;
 executarea diferitelor lucrări de izolare a lucrărilor miniere ;
 măsurători de aeraj ( debite, temperatură, umiditate), controlul gazelor de
mină,prelevări de probe de aer ;
 exerciţii de stingere a unui incendiu simulat ( cu utilizarea apei, extinctoarelor,
agregatelor);
 cunoaşterea deservirii instalaţiilor mecanice ( trolii, transportor, semnalizare la
puţuri ) ;
 cunoştinţe generale privind anatomia şi fiziologia corpului omenesc ;
 metode de acordare a primului ajutor prin respiraţie artificială, aparatura folosită :
- acordarea primului ajutor în caz de fracturi, hemoragii, arsuri, etc.
- primul ajutor dat în zonă salvatorilor accidentaţi ;
- transportul accidentaţilor prin atmosfera viciată de la locul avariei până la
baza subterană a salvatorilor ;
- acordarea primului ajutor prin metode clasice : pregătirea accidentatului,
metoda Schafer şi Szilveszter, metoda înecatului, metoda gură la gură, gură la nas,
masajul cardiac ;
- trusa de prim ajutor .
B. Conducerea lucrărilor de salvare şi lichidare a avariilor
1. Conducătorul care răspunde de lucrările pentru lichidarea avariilor este

conducătorul tehnic al unităţii miniere la care s-a produs avaria sau persoana care îl
înlocuieşte. Până la sosirea conducătorului responsabil cu lichidarea avariei, funcţiile
acestuia le îndeplineşte inginerul sau tehnicianul cu gradul cel mai mare care se află la
unitate în momentul producerii avariei şi care poartă întreaga răspundere pentru realizarea
măsurilor prevăzute în planul de lichidare a avariilor.
2. La întocmirea programului de lichidare a avariei, conducătorului lucrărilor îi
revin următoarele principale sarcini :
- stabilirea extinderii zonei avariate ce prezintă pericol, numărului de persoane şi a
locurilor din zona respectivă unde se presupune că se află aceştia, precum şi luarea
măsurilor de evacuare a lor ;
- stabilirea măsurilor de lichidare a efectelor avariei ;
- stabilirea mijloacelor pentru menţinerea legăturii cu personalul de intervenţie,
primirea rapoartelor asupra modului de desfăşurare a lucrărilor şi verificarea ducerii la
îndeplinire a sarcinilor trasate ;
- înscrierea într-un registru special a tuturor dispoziţiilor date, precum şi a
rapoartelor asupra modului cum acestea au fost executate .
3. Conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei se află permanent la punctul de
comandă şi conducere a activităţii persoanelor care participă la lichidarea avariei şi care se
constituie într-un „ Comandament pentru lichidarea avariei ”. Nici o persoană din cadrul
129
comandamentului pentru lichidarea avariei nu are voie să îndeplinească sarcini
primite de la altcineva decât de la conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei.
Conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei are voie să părăsească punctul de
comandă, numai după ce a desemnat o persoană competentă care să-l înlocuiască şi care este
pregătită pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor ce-i revin. Această înlocuire se va consemna
în registrul operativ sub luare de semnătură.
4. Conducătorul persoanei juridice, sau reprezentanţii acestuia are dreptul să-l
schimbe pe conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei atunci când acesta este depăşit de
evenimente, consemnând acest lucru în registrul operativ.
5. Responsabilul lucrărilor de salvare minieră este şeful staţiei de salvare minieră de
la unitatea la care s-a produs avaria.
6. Directorul sau inginerul şef, au dreptul să schimbe de la îndatoririle sale pe
conducătorul lucrărilor de salvare minieră dacă acesta este depăşit de evenimentele din
subteran şi să ia asupra lor sau să însărcineze o altă persoană cu conducerea lucrărilor de
salvare minieră, consemnând acest lucru în registrul operativ, cu acordul scris al
conducătorului lucrărilor de lichidare a avariei.
7. Conducătorul lucrărilor de salvare minieră se va afla în permanenţă la punctul de
comandă.
În cazul în care este necesar să coboare în subteran pentru a rezolva diferite
probleme, pe toată perioada ce absentează, el predă comanda lucrărilor de salvare minieră
unuia dintre adjuncţii săi, consemnând acest lucru în registrul operativ.
8. În cazul diferendelor între conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei şi
conducătorul lucrărilor de salvare minieră, obligatorie de îndeplinit este hotărârea luată de
primul.
Părerea separată a conducătorului lucrărilor de salvare minieră apărută din diferende
se va consemna în registrul operativ.
9. În caz de necesitate, pot fi cooptaţi în comandamentul pentru lichidarea avariilor
specialişti pe profil din cadrul unităţilor de cercetare ştiinţifică sau învăţământ superior
minier, pentru elaborarea de recomandări privind cele mai eficiente procedee de lichidare a
avariei în condiţii de securitate.
Specialiştii cooptaţi în comandament se află la dispoziţia conducătorului responsabil
cu lucrările de lichidare a avariei.
10. Conducătorul responsabil cu lucrările de lichidare a avariei şi conducătorul
lucrărilor de salvare minieră, primesc recomandări privind efectuarea lucrărilor de salvare
minieră de la persoanele cu funcţie superioară şi specialiştii din exterior cooptaţi în
comandament, dar aceasta nu îi absolvă de răspunderile pe care le au în conducerea
corespunzătoare şi la timp a lucrărilor de salvare şi lichidare a avariei.
11. Persoanele cu funcţii superioare prezente la unitatea unde a avut loc avaria,
indiferent de subordonarea departamentală, ca şi specialiştii, nu au dreptul de a da dispoziţii
în afara celor trasate de conducătorul responsabil cu lucrările de lichidare a avariei şi
conducătorul lucrărilor de salvare minieră .
12. Comandamentul pentru lichidarea avariei îşi are sediul la „ punctul de comandă ”
(P.C.) organizat şi condus de conducătorul responsabil cu lucrările de lichidare a avariei, şi
este organul de comandă al tuturor celor care iau parte la lucrările de salvare şi lichidare a
avariei.
130
Punctul de comandă se amplasează fie în biroul conducătorului tehnic al unităţii sau
în altă parte dotată cu legături telefonice sau alte instalaţii de comunicare necesare pentru
conducerea operativă a lucrărilor de salvare şi lichidare a avariei.
La punctul de comandă se permite să se afle doar conducătorul lucrărilor de lichidare
a avariilor, conducătorul lucrărilor de salvare minieră, persoanele care intră în componenţa
comandamentului pentru lichidarea avariei, specialiştii de la unităţile de cercetare şi
învăţământ, precum şi cei care vin să primească sarcini operative.
13. Sarcina principală a comandamentului pentru lichidarea avariei constă în
organizarea lucrărilor de salvare a oamenilor surprinşi de avarie, evacuarea decedaţilor,
lichidarea avariei şi a urmărilor acesteia şi conducerea acestor lucrări. De asemenea asigură
condiţiile de securitate în desfăşurarea lucrărilor în sectorul avariat şi în zonele învecinate în
timpul desfăşurării lucrărilor de lichidare a avariei.
14. Pentru îndeplinirea sarcinilor menţionate mai sus, comandamentul are
următoarele atribuţii :
 face recomandări privind salvarea oamenilor, evacuarea decedaţilor, lichidarea
avariei care vor fi analizate de conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei împreună cu
specialiştii din comandament ;
 stabileşte numărul persoanelor surprinse de avarie şi locul în care se presupune că
se află aceştia, organizează salvarea lor şi acordarea ajutorului medical necesar ;
 organizează lucrările de lichidare a avariei şi urmărilor acesteia, cercetarea şi
culegerea de informaţii cu privire la evoluţia avariei ;
 elaborează planuri operative de salvare a oamenilor, evacuarea decedaţilor,
lichidare a avariei şi urmărilor ei ;
 organizează lucrările de salvare în subteran în conformitate cu planurile operative
de lichidare a avariei şi controlează îndeplinirea sarcinilor ;
 organizează controlul permanent asupra avariei din mină, starea lucrărilor miniere,
a regimului de gaze şi temperatura în zonele avariate şi cele învecinate ;
 analizează sistematic informările cu privire la evoluţia avariei şi eficienţa măsurilor
luate şi pe această bază ia hotărâri cu privire la efectuarea în continuare a lucrărilor de
salvare minieră ;
 asigură cooperarea specialiştilor de la unităţile de cercetare şi învăţământ superior
minier pentru elaborarea propunerilor cu privire la metodele cele mai eficiente de salvare a
oamenilor şi lichidare a avariei în condiţii de securitate ;
 organizează funcţionarea neîntreruptă a serviciilor auxiliare de lichidare a avariei
( analize gaze, serviciul de comunicaţii la suprafaţă şi în subteran, de înregistrare a
depresiunii şi conţinutului de gaze, aprovizionare tehnico-materială, etc.) ;
 elaborează regimul de lucru în condiţii de securitate în diferite zone din subteran
pe perioada desfăşurării lucrărilor de lichidare a avariei ;
 efectuează lucrările stabilite în cadrul documentării tehnico-operative.
 constituirea unui centru de legătură al comandamentului de lichidare a avariei cu
mass media şi comunitatea locală. Acest centru va fi subordonat direct conducătorului
comandamentului.
15. Lucrările în cadrul comandamentului de lichidare a avariei funcţionează fără
întrerupere ( 24 ore/zi) din momentul apariţiei avariei şi până la terminarea completă a
lucrărilor de salvare.
131
16. Conducătorului lucrărilor de salvare minieră în caz de avarie îi este interzisă
abaterea de la îndeplinirea îndatoririlor sale directe, inclusiv informarea altor organe sau
persoane decât cele abilitate prin prezentul regulament despre situaţia din zona avariată şi
cum decurg lucrările de salvare.
Conducătorul lucrărilor de salvare minieră se află la dispoziţia conducătorului pentru
lichidarea avariei, răspunzând de executarea lucrărilor de salvare conform programului
întocmit, stabilind împreună cu cel de mai sus modul de menţinere a legăturii cu personalul
de intervenţie. În afara de acestea, conducătorul lucrărilor de salvare minieră mai are
sarcinile următoare :
 formarea şi repartizarea pe schimburi a echipelor de salvare în conformitate cu
necesarul de forţe ;
 organizează transportul aparaturii, rezervelor, sculelor, materialelor şi
dispozitivelor necesare la baza subterană a salvatorilor ;
 primeşte prin intermediul şefului bazei subterane a salvatorilor, raportul şefilor de
echipă ( grupă ) care au ieşit din zonă, informând despre aceasta pe conducătorul lucrărilor
de lichidare a avariei ;
 se îngrijeşte de asigurarea bazei materiale pentru salvatorii din subteran ;
 în limita timpului disponibil şi obligatoriu în cazurile mai dificile, controlează
personal stadiul lucrărilor din zonă ;
 fixează locurile pentru bazele subterane ale salvatorilor în funcţie de informaţiile
primite de la echipele de cercetare a zonei avariate ;
 permite intrarea în subteran cu aparate de protecţie a respiraţiei doar acelor
persoane care posedă „ Autorizaţia de salvator minier ” în termen de valabilitate, au
instructajul periodic şi vizita medicală efectuată la zi, şi au sarcini concrete în lichidarea
avariei, controlul şi expertiza zonei avariate.
 conducătorul lucrărilor de salvare se consideră în acţiune, pe toată durata
intervenţiei, indiferent de natura acesteia.
17. În cazul avariilor cu durată mai mare de o zi, conducătorul de lichidare a avariei
şi conducătorul lucrărilor de salvare minieră au dreptul ca în perioada lor de odihnă sau când
intră în subteran să numească în loc o altă persoană, pregătită şi competentă pentru
îndeplinirea acestor îndatoriri, cu înscrierea acestor schimbări în registrul operativ al
unităţii. Persoana care ia asupra sa temporar conducerea lucrărilor de salvare în caz de
avarie, se foloseşte de drepturile celui pe care îl înlocuieşte şi poartă toată răspunderea
acţiunilor pe care le întreprinde.
18. Reprezentanţii persoanei juridice, în perioada lichidării avariei :
 acordă ajutor pentru asigurarea unităţii cu forţele, mijloacele tehnice, utilajele şi
materialele necesare ;
 controlează modul de desfăşurare a lucrărilor de lichidare a avariilor şi a acţiunilor
conducătorilor lucrărilor de salvare minieră ;
 elaborează recomandări de sporire a eficienţei lucrărilor pentru lichidarea avariei,
organizează grupe de consultanţi ştiinţifici şi tehnici .
19. Serviciile de situaţii de urgenţă care participă, după caz, la lichidarea avariei
primesc sarcini de la conducătorul responsabil cu lucrările de lichidare a avariei, prin
conducătorul lor.
132
20. Pentru primirea informaţiilor din zonele avariate sau cele învecinate şi
transmiterea recomandărilor către salvatori, se va utiliza legătura telefonică sau interfonul.
Convorbirile e recomandabil a se înregistra .
21. Persoana de serviciu la centrala telefonică a unităţii miniere la care s-a produs
avaria, are obligaţia de a acorda deplină prioritate punctului de comandă cu subteranul, cu
serviciile unităţii şi cu exteriorul.
Evenimentele din sectorul avariat se aduc imediat la cunoştinţă conducătorului
lucrărilor de salvare minieră, chiar dacă acesta are în acest timp o convorbire telefonică cu o
altă persoană.
22. Pe toată durata lucrărilor de salvare şi lichidare a avariei se va asigura serviciul
telefonic permanent ( 24 ore ) la centrala telefonică şi la posturile telefonice de legătură de
la baza subterană şi la punctele de la suprafaţă care au tangenţă cu lucrările de salvare şi
lichidare a avariei.
23. Conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei poate cere de la conducerea
persoanei juridice organizarea unei comisii de expertiză pentru elaborarea de recomandări
pentru salvarea oamenilor şi lichidarea avariilor, sau pentru consultanţă separată în anumite
probleme privind aceste două situaţii.
24. Recomandările experţilor, specialiştilor sunt examinate de conducătorul
lucrărilor de lichidare a avariei şi conducătorul lucrărilor de salvare minieră şi după
adoptarea lor sunt trecute în planul operativ de lichidare a avariilor.
25. Planul de lichidare a avariei se elaborează după îndeplinirea măsurilor
primordiale ale planului operativ de lichidare a avariei, de la mină, şi în continuare se
reexaminează, se precizează sau se reîntocmeşte în toate cazurile când se schimbă situaţia în
zona avariată sau după realizarea măsurilor prevăzute în acesta.
Planurile de lichidare se numerotează în ordinea întocmirii şi imediat se aduc la
cunoştinţă ( sub luare de semnătură ) persoanelor care răspund de îndeplinirea măsurilor
prevăzute în el.
26. La punctul de comandă se vor găsi următoarele evidenţe de salvare minieră :
 planul de lichidare a avariei ;
 registrul operativ ;
 graficul zilnic ( 24 ore ) al ordinii de desfăşurare a lucrărilor de salvare ;
 copiile permiselor pentru accesul în zona avariată.
La registrul operativ se anexează scheme şi schiţe care se întocmesc cu privire la
desfăşurarea operaţiunilor de lichidare a avariilor, ca şi toate planurile operative de lichidare
a avariilor întocmite în timpul efectuării operaţiunilor de salvare minieră.
În timpul lichidării avariei, la punctul de comandă se ţin documentele :
În cazul lichidării unor avarii complexe şi de lungă durată se întocmesc grafice de
serviciu pentru personalul tehnico-ingineresc de la mină, tabele şi grafice cu rezultatele
analizelor aerului de mină în punctele cele mai reprezentative, situaţia aerajului, etc.
27. Pentru luarea unei hotărâri cu privire la metoda şi mijloacele de lichidare a
avariilor, conducătorul lucrărilor de salvare minieră trebuie să precizeze comandamentului
de lichidare a avariei:
 locul, natura şi momentul apariţiei avariei ;
 numărul persoanelor surprinse de avarie şi locul de muncă ;
 măsurile luate pentru lichidarea avariei ;
133
 dotarea cu mijloace de combatere a avariei ;
 starea în care se găsesc lucrările miniere din sectorul avariat ;
 situaţia aerajului din zonă, natura şi concentraţia gazelor de aici.
În cazul în care nu dispune de toate aceste date, conducătorul lucrărilor de salvare
minieră, în cursul lucrărilor de cercetare a zonei avariate ia măsuri pentru obţinerea acestora,
prin consultarea martorilor care au fost în zonă, studierea tuturor documentelor referitoare la
avarie, etc.
28. La repartizarea sarcinilor către şefii de echipe (grupe), conducătorul lucrărilor de
salvare minieră trebuie să le comunice :
- locul avariei, natura acesteia, numărul de persoane surprinse în subteran de avarie
şi locul unde se presupune că acestea se află, situaţia aerajului minei şi a zonei avariate ;
- traseul pe care vor circula salvatorii şi eventual limitele zonei avariate ;
- sarcina concretă pentru echipa ( grupa ) respectivă, ca şi sarcinile date altor echipe
( grupe ) care acţionează în zona respectivă sau în zonele alăturate, modul şi ordinea
transmiterii rapoartelor şi informaţiilor, locul de amplasare a bazei subterane.
29. Intervenţia formaţiilor de salvare în medii potenţial explozive este strict interzisă.
30. În cazul în care se presupune că în zona avariată sau adiacentă acesteia,
atmosfera este potenţial explozivă şi acolo se pot afla persoane a căror stare nu este
cunoscută cu exactitate, este permisă intervenţia formaţiilor de salvare, cu consimţământul
expres al acestora şi în număr cât mai redus posibil.
31. În situaţia în care se cunoaşte că în subteran se află persoane decedate într-o zonă
cu atmosferă potenţial explozivă este interzisă intervenţia pentru evacuarea acestora până la
restabilirea unei compoziţii a aerului de mină în afara limitelor de explozivitate.
32. Odată cu repartizarea sarcinilor se înmânează şi harta zonei avariate, lista
aparatelor şi materialelor care trebuie luate suplimentar în mină, locul de amplasare a bazei
subterane. Intinerarul deplasării este notat pe hartă printr-o linie continuă ( colorată viu ).
Conţinutul în rezumat a sarcinilor date echipelor ( grupelor ) se va trece în registrul
operativ iar aceştia vor semna de luare la cunoştinţă.În cazul în care pe parcurs apar
eventuale situaţii neprevăzute în evoluţia avariei, conducătorul lucrărilor de salvare
informează despre acesta în mod operativ pe salvatori din subteran şi propune măsurile pe
care aceştia trebuie să le ia, informând concomitent despre aceasta pe conducătorul
lucrărilor de lichidare a avariei, care va decide în consecinţă.
C. Modul de intervenţie al salvatorilor în subteran
1. Intrarea salvatorilor minieri în acţiune începe din momentul în care s-a dat alarma.
Fiind gata echipaţi, salvatori minieri operativi din schimbul respectiv sub conducerea
şefului de grupă, în cel mai scurt timp de la darea alarmei trebuie să plece din incinta staţiei
de salvare minieră.
2. În acest timp, salvatorii duc aparatele şi materialele din dotare lângă lucrarea
minieră prin care se face accesul în subteran. Până la sosirea şefului de echipă de la punctul
de comandă, salvatorii îşi verifică presiunea oxigenului din butelie şi suplimentarea
manuală, după care butelia se închide.
În mod obligatoriu presiunea oxigenului în butelie trebuie să fie 150 sau 200 atm.
134
3. Astfel pregătiţi, salvatorii sunt gata pentru intrarea în subteran, având prioritate la
mijloacele de transport, în care numărul lor va fi de jumătate faţă de numărul de personal
care se transportă în condiţii normale. În mijloacele de transport în care se află salvatori, nu
se vor transporta persoane străine de această activitate.
4. În timpul circulaţiei în subteran, la intrare, în faţă merge şeful de echipă ( grupă )
care se orientează după hartă, sau în cazuri deosebite, persoana repartizată ca însoţitor
( salvator de la unitatea la care s-a produs avaria ). Salvatorii circulă în şir indian în mers
normal.
5. Ajunşi la baza subterană a salvatorilor ( dacă aceasta s-a constituit) , şeful de
echipă ( grupă ) prezintă şefului bazei subterane permisul pentru accesul în zona avariată, iar
acesta îi va înscrie în „ registrul cu evidenţa persoanelor care au acces în zona avariată ”, şi
din acest moment salvatorii vor primi dispoziţii numai de la şi prin intermediul şefului bazei
subterane.
6. Salvatorii care trebuie să intre în acţiune îşi verifică funcţionarea aparatului
izolant, constatând dacă presiunea în butelia de oxigen este de 150-200 atm., după care şeful
de echipă verifică la toţi salvatorii din subordinea sa.
Se deschide ventilul buteliei de oxigen la refuz, după care se dă o tură înapoi.
Salvatorul verifică funcţionarea în ansamblu a aparatului izolant. Pentru aceasta
introduce muştiucul în gură şi-l fixează cu ajutorul căpăstrului şi clema pe nas.
7. Din momentul intrării în zona avariată şi până la ieşirea în aer proaspăt, salvatorii
vor trebui să respecte cu stricteţe următoarele reguli:
 nu se scoate clema, muştiucul sau masca de etanşare de pe figură ;
 se citeşte finimetrul la intrevale de max.10-15 min. de către fiecare salvator pentru
aparatul propriu şi de către şeful de echipă ( grupă ) pentru aparatul său şi al celor din
subordine ;
 se calculează rezerva de oxigen necesară pentru parcurgerea traseului la ieşirea din
zonă;
 în caz de indisponibilitate a unui salvator, întreaga echipă iese cu acesta din zonă ;
 în timpul circulaţiei prin zonă se va observa cu mare atenţie starea susţinerii
lucrărilor miniere şi nu se va trece mai departe dacă nu este asigurată înapoierea din zonă ;
 la intrarea în zonă şeful de echipă ( grupă ) va merge în faţa formaţiei, iar la ieşire
va fi în spate.
8. Dacă în timpul circulaţiei prin zona avariată salvatorii găsesc persoane decedate,
înainte de a le evacua la suprafaţă, vor face o schiţă amplă cu poziţia şi distanţa decedatului
faţă de diverse repere, ca de exemplu: front de lucru, coloană de aeraj, transportor, combină,
etc.
9. După ieşirea la baza subterană, salvatorii mai întâi îşi montează o nouă butelie şi
un cartuş în aparatul izolant pe care-l verifică la dozaj şi etanşeitate, trec rezultale în
registrul de verificări în care semnează iar şeful de formaţie care i-a asistat contrasemnează.
10. Şeful bazei subterane va fi ţinut în permanenţă la curent cu evenimentele şi
stadiul lucrărilor din zonă, cu conţinutul de gaze, etc.
11. Salvatorii vor fi astfel programaţi la lucru încât să li se respecte timpul de odihnă
regulamentar.
135
D. Cercetarea zonei avariate
1. Cercetarea zonei avariate se organizează :

- pentru depistarea şi salvarea persoanelor surprinse de avarie ;
- pentru elucidarea diferitelor probleme apărute în zona avariată, ca de ex. :
caracterul ( natura ) şi aria de extindere a avariei, starea susţinerii lucrărilor miniere şi a
aerajului, existenţa mijloacelor de lichidare a avariei, natura şi concentraţia gazelor, etc.
2. Conducătorul lucrărilor de salvare, organizează cercetarea zonei avariate conform
cu prevederile planului operativ de lichidare a avariilor şi ale planului de lucru înscris în
registrul operativ al staţiei, pe care-l întocmeşte şi îl supune aprobării conducătorul
lucrărilor de lichidare a avariilor.
3. Conducătorul lucrărilor de salvare, are în acest caz obligaţiile:
- să informeze în amănunt şi cu exactitate pe şeful de formaţie operativ referitor la
cerinţele pe care la are faţă de acesta şi salvatorii pe care-i conduce ;
- să verifice dacă sarcina trasată a fost corect înţeleasă.
4. Echipa ( grupa ) care merge în cercetare, trebuie să cunoască :
 sarcina principală a cercetării zonei ;
 zona avariată şi natura avariei ;
 direcţiile posibile de extindere a avariei ;
 regimul de aeraj stabilit în cadrul măsurilor ce s-au luat sau se vor lua după
declanşarea avariei ;
 traseul de intrare a salvatorilor care este acelaşi şi la ieşire, cu excepţia cazurilor
de forţă majoră ;
 numărul de oameni care se presupune că au fost surprinşi de avarie şi locul în care
s-ar putea afla, locul în care se intenţionează pentru început să se stabilească baza subterană
a salvatorilor .
5. In tot timpul cercetării, precum şi pe măsura îndeplinirii sarcinilor primite, şeful
de echipă ( grupă ) trebuie să-l informeze în limita posibilităţilor tehnice pe conducătorul
lucrărilor de salvare despre rezultatele obţinute, prin mijloacele de comunicare existente, iar
la ieşirea din mină, personal.
6. Cercetarea în scopul găsirii persoanelor surprinse în zonă şi a salvării acestora se
organizează cu ajutorul primelor echipe ( grupe ) ieşite de la Staţia de salvare minieră.
Seful de echipă ( grupă ) va organiza deplasarea subordonaţilor prin aşezarea în faţă
a persoanei care cunoaşte cel mai bine zona, se vor cerceta bine lucrările miniere înclinate
sau verticale întâlnite în cale, dacă se presupune că acolo ar putea să se găsească
supravieţuitori sau decedaţi.
7. Echipa care a găsit supravieţuitori în zonă îi va scoate în curentul de aer proaspăt,
iar dacă găseşte accidentaţi îi transportă la baza subterană a salvatorilor, unde le acordă
primul ajutor.
După ce accidentatul a primit primele îngrijiri, el este predat celor aflaţi în curentul
de aer proaspăt, iar echipa de salvare se înapoiază în zonă pentru a-şi continua îndeplinirea
sarcinilor încredinţate.
8. La locul în care s-a găsit una sau mai multe persoane accidentate mortal, se va
consemna în scris poziţia exactă a acesteia faţî de anumite repere fixe, urmând ca după
136
finalizarea acţiunilor de cercetare a zonei avariate, aceste persoane să fie evacuate spre baza
subterană.
9. Evacuarea supravieţuitorilor din zona avariată în lucrările miniere cu aer proaspăt
se face pe calea cea mai scurtă. Este interzis să se folosească salvatorii pentru transportul
accidentaţilor prin zona cu aer proaspăt, atunci când în zonă se mai află persoane care mai
au nevoie de ajutor. Cu evacuarea oamenilor prin lucrările cu aer proaspăt se vor însărcina
lucrători ai unităţii la care s-a produs avaria, care nu sunt autorizaţi ca salvatori.
10. În timpul salvării persoanelor surprinse de surpări, viituri de apă cu particule în
suspensie, erupţii de gaze, este necesar :
 să se stabilească locul unde se află oamenii surprinşi de avarie şi numărul acestora;
 să se determine metoda de apropiere şi acces în zonă şi să se treacă la efectuarea
lucrărilor care asigură ajungerea rapidă la oameni şi acordarea ajutorului necesar. În tot
acest timp se va menţine o permanentă legătură cu aceştia şi se va asigura alimentarea cu aer
proaspăt ( utilizarea conductelor existente în zonă, forarea găurilor de sondă, etc. ).
11. În timpul deplasării echipei (grupei) prin lucrările miniere, este necesar :
 să se folosească toate metodele posibile pentru ajungerea cât mai rapidă la oameni
izolaţi în zonă ;
 pentru asigurarea înapoierii din zona avariată se montează armături provizorii, în
locurile în care susţinerea a fost deteriorată.
12. Pentru evacuarea oamenilor din lucrări miniere verticale care nu sunt amenajate
cu compartimente cu scări sau cu instalaţii de extracţie, se vor utiliza trolii cu dispozitive de
prindere pentru ridicarea sau coborârea oamenilor, sau alte dispozitive de extracţie ;
Pentru accelerarea lichidării avariei este necesar să fie folosit la maximum
personalul de la unitatea minieră în vederea efectuării operaţiilor în lucrările miniere cu aer
proaspăt.
13. Pentru clarificarea situaţiei la locul de producere a avariei, în scopul stabilirii
celor mai eficiente măsuri de lichidare a acesteia, conducătorul lucrărilor de salvare minieră
va organiza cercetarea zonei avariate.
14. Cercetarea se face cu echipa (grupa) aflată în primele momente la ispoziţia
conducătorului lucrărilor de salvare minieră. Echipa (grupa) în timpul ercetării zonei variate,
stabileşte :
 locul şi amploarea avariei ;
 direcţia de extindere şi căile de acces în zonă ;
 gradul de împrăştiere a fumului, concentraţia gazelor, temperatura aerului, starea
susţinerii lucrărilor miniere pe traseele de acces ; dotarea cu mijloace necesare lichidării
avariei, mijloace de comunicaţie, instalaţii de aeraj şi starea acestora, etc.
15. Cercetarea lucrărilor miniere cu un grad de vizibilitate redusă, se va efectua cu
respectarea următoarelor condiţii :
- salvatorii vor fi legaţi între ei cu coarde de prindere pentru a nu se rătăci la
intersecţii de lucrări miniere, sau a nu cădea în guri de rostogol, jompuri, suitori, etc. ;
Se recomandă ca şeful echipei va purta mască de etanşare cu membrană vorbitoare ;
se recomandă acelaşi lucru şi pentru salvatorii din subordinea sa.
16. În cazul cercetării unei zone în care a avut loc o explozie, salvatorii vor stabili
concentraţia gazelor şi natura acestora, locurile în care s-au produs surpări şi mărimea
acestora, starea construcţiilor şi instalaţiilor de aeraj, a echipamentelor electrice, direcţia de
137
deplasare a produselor datorate exploziei şi răspândirea lor prin lucrările miniere,
intensitatea aerajului, pezenţa focarelor de incendiu.
17. În cazul cercetării unei zone în care a avut loc o surpare ( sau mai multe ) se
stabileşte :
 locul şi mărimea surpării ;
 starea aerajului în sectorul avariat ;
 prezenţa şi starea conductelor de aer comprimat şi a mijloacelor de comunicaţie ;
 prezenţa la locul respectiv a materialelor de susţinere ;
 volumul orientativ al lucrărilor de salvare ;
 stabilirea punctelor de pază care să restricţioneze accesul în zonă.
18. În cazul cercetării unei zone în care a avut loc inundarea cu apă a lucrărilor
miniere, se stabileşte :
 locul viiturilor de apă ;
 cantitatea aproximativă şi direcţia de deplasare a apei ;
 gradul de inundare a lucrărilor miniere şi starea instalaţiilor de pompare ;
 locurile şi gradul de erodare a lucrărilor miniere ;
 locurile şi dimensiunile surpărilor care au avut loc ;
 compoziţia aerului de mină ;
 intensitatea aerajului şi starea construcţiilor şi instalaţiilor de aeraj.
E. Lichidarea focurilor şi incendiilor de mină
1. Se efectuează prin folosirea următoarelor metode de bază :

 metode active când se acţionează direct asupra focarului ;
 metode pasive, când zona cu foc se închide prin construcţii de izolare ( diguri ) în
scopul întreruperii sau limitării accesului aerului spre foc ;
 metode combinate : în perioada localizării focului cu diguri, în zonă se pot
introduce ( de la distanţă sau direct ) apă, spumă, gaze inerte, pulberi stingătoare.
2. În cadrul alegerii metodelor de stingere a focului se va ţine seama de locul
izbucnirii şi de caracterul dezvoltării focului, lungimea lucrărilor miniere în care s-a extins,
forţele şi mijloacele existente pentru combaterea focului, durata orientativă necesară pentru
lichidarea acestuia, printr-o metodă sau alta. Organizarea operaţiilor de stingere a focului în
lucrările miniere, ca şi trecerea de la o metodă la alta se stabilesc de către comandamentul
pentru lucrările de lichidare a avariilor, ţinând seama de situaţia din zonă.
3. În timpul stingerii focului, în subteran trebuie să se stabilească un regim de aeraj
care să contribuie la prevenirea extinderii produselor gazoase de ardere în lucrări miniere în
care se găsesc oameni, reducerea caracterului activ al focului, realizarea condiţiilor celor
mai prielnice pentru stingerea sa, şi evitarea exploziei gazelor din zonă.
4. Pentru salvarea oamenilor în cazul incendiilor apărute la intrarea curenţilor de aer
în mină ( clădirile de deasupra puţului, rampele subterane ale acestuia ) , cel mai eficace este
regimul prin care se face inversarea curentului de aer la scara întregii zone aerisite de acest
curent.
138
5. În cazul apariţiei focului în zonă mediană de circulaţie a curentului de aer, se
stabilesc regimuri de aeraj care să împiedice pătrunderea produselor de ardere în lucrări
miniere în care lucrează oameni.
6. Ţinând seama de locul de declanşare a focului în mină, se prevede următoarea
ordine de trimitere a echipelor de salvare, la acţiune:
 în cazul incendiilor în puţurile prin care se introduce aer proaspăt în mină şi în
clădirile de la suprafaţă ( deasupra puţului ) prima echipă va fi trimisă la stingerea
incendiului iar a doua la evacuarea oamenilor aflaţi în zona avariată ;
 în cazul incendiilor apărute în rampele puţurilor prin care se introduce aer în mină,
ca şi în lucrările miniere principale situate la baza curentului de aer, prima grupă va merge
la stingerea incendiului iar a doua la salvarea oamenilor aflaţi în zona avariată ;
 în cazul incendiilor sau focurilor apărute în sectoare ( galerii direcţionale şi
transversale de bază, abataje, direcţionale de aeraj, lucrări miniere de legătură, suitori, etc. )
când acestea sunt în pericol de inundare cu gaze, prima echipă merge pe calea cea mai
scurtă în lucrările miniere cu aer viciat pentru evacuarea oamenilor, iar a doua echipă pe
calea de intrare a aerului pentru lichidarea focarului ;
 în cazul incendiilor în planele înclinate, lucrări miniere de aeraj care au ieşire la
suprafaţă şi în rampele puţurilor de evacuarea aerului din subteran, prima grupă este trimisă
în mină pentru salvarea oamenilor, iar cea de a doua pentru stingerea incendiului.
Celelalte grupe sunt trimise acolo unde acţiunile lor sunt necesare.
Se va menţine sensul normal de circulaţie al curentului de aer care merge la focar,
dacă aceasta nu conduce la inversarea aerajului sub acţiunea tirajului natural, sau dacă nu
constituie o sursă de formare în zona focului a unei concentraţii explozive de gaze de ardere.
7. Pentru stingerea incendiilor în puţuri şi alte lucrări miniere cu ieşire la suprafaţă,
ca şi în clădirile de deasupra puţurilor trebuie să fie chemate şi formaţiile de pompieri.
Organizarea lucrărilor efectuate de salvatori şi pompieri în timpul stingerii incendiilor de la
suprafaţă, se face prin planuri de cooperare dintre aceştia.
Conducătorul lucrărilor de salvare minieră este obligat să ţină legătura cu
comandantul formaţiei de pompieri, iar în caz de necesitate, să trimită în ajutorul formaţiei
de pompieri forţele şi mijloacele necesare. Comandantul formaţiei de pompieri este
subordonat în acest caz conducătorului lucrărilor de lichidare a avariilor şi cooperează cu
şeful lucrărilor de salvare minieră.
8. Pentru evitarea activării focului, debitul de aer care se introduce în mină se reduce
prin închiderea uşilor de protecţie contra incendiului, sau prin alte procedee care se pun în
aplicare, la recomandarea dată de conducătorul lucrărilor pentru lichidarea avariei ( dacă
aceste măsuri nu provoacă formarea în zona incendiului a unei concentraţii explozive de
gaze ).
Stingerea incendiilor în puţuri, indiferent de sensul de circulaţie al curentului de aer,
se efectuează de sus în jos cu spumă mecanică sau cu pulberi pentru stingerea incendiilor, în
condiţiile asigurării securităţii salvatorilor.
Altfel se intrezice trimiterea salvatorilor pentru stingerea incendiilor în lucrări
miniere verticale.
9. În cazul incendiilor în lucrări miniere înclinate se asigură regimul de aeraj care va
asigura securitatea salvatorilor şi lichidarea avariilor.
139
În cazul incendiilor în lucrări miniere cu aeraj ascendent se vor construi diguri sau
uşi de protecţie sub focar, pentru reducerea intensităţii acestuia şi preîntâmpinarea
recirculării produselor de ardere.
În cazul incendiilor în lucrări miniere cu aeraj descendent se iau măsuri pentru
evitarea inversării spontane a curentului de aer sub depresiunea termică, prin mărirea
rezistenţei ramificaţiilor paralele de aer, mărirea depresiunii şi a debitului ventilatorului
principal. Dacă pe parcursul lucrărilor de stingere a focului apare pericolul de inversare a
curentului de aer, salvatorii se retrag în loc sigur şi se iau măsuri de realizare a unui aeraj
stabil.
În lucrări miniere cu aeraj descendent se interzice acţiunea salvatorilor pentru
stingerea focului de sus în jos, excluzând cazurile în care focarul este în apropierea zonei de
aer proaspăt şi când curentul de aer descendent este stabil. În acest timp nu se face nici o
manevră la uşile de aeraj. Când se lucrează de jos în sus, trebuie să se ia măsuri de prevenire
a căderii rocilor şi a obiectelor fierbinţi ( montarea unor poduri de siguranţă, a unor
apărători, paravane, etc.).
Dacă în lucrarea minieră înclinată transportul se face cu cablul, vasele de extracţie se
vor fixa la rampele inferioară şi superioară.
10. În cazul stingerii incendiului în lucrarea minieră înclinată se vor lua măsuri de
evitarea ieşirii focului la orizonturile inferior şi superior ( sau intermediar ) şi în lucrările
miniere alăturate ( instalarea perdelelor de apă, închiderea uşilor de protecţie contra
incendiilor, construirea de diguri ignifuge ).
11. Când nu există căi de acces la focar, stingerea acestuia se va efectua cu
pulverizatoare de apă coborâte în lucrarea minieră în vagoneţi sau schipuri, precum şi cu
spumă mecanică în amestec cu aer, şi alte mijloace de stingere de la distanţă.
12. Pentru preîntâmpinarea extinderii incendiului în lucrările miniere, pe traseul
acestora se vor instala perdele de apă, se vor realiza diguri sau se vor manevra curenţii de
aer.
Când nu este posibilă stingerea focului dinspre curentul de aer proaspăt, stingerea se
va face din partea opusă, după inversarea curentului de aer.
Inversarea se face după evacuarea tuturor persoanelor din zonă şi luarea de măsuri
pentru prevenirea răspândirii incendiului pe care după inversare vor ieşi produsele de ardere.
13. În cazul lichidării unui incendiu sau foc în subteran, trebuie să se efectueze
controlul aerului de mină, privind conţinutul de oxigen, bioxid de carbon, monoxid de
carbon, metan, hidrogen şi alte gaze ( ca cele de ardere) şi să se facă măsurarea temperaturii
aerului din zonă, ca şi stabilirea debitelor de aer.
14. Echipele ( grupele ) trimise pentru a stinge focarele existente în zonă, trebuie să
folosească la maximum mijloacele de stingere existente în mină.
Conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei şi conducătorul lucrărilor de salvare
minieră trebuie să ia imediat măsuri pentru alimentarea cu apă a zonei avariate.
15. Stingerea activă a focului, de regulă, se efectuează din partea pe unde intră
curentul de aer.
În acelaşi timp trebuie luate măsuri de preîntâmpinare a extinderii focului în
curentul de aer viciat, prin amenajarea unor perdele de apă, dopuri de spumă, realizarea unor
construcţii de izolare provizorie din materiale necombustibile.
140
Pentru prevenirea extinderii focurilor prin golurile din spatele susţinerii lucrărilor
miniere, se va scoate de aici material combustibil şi se vor amenaja dopuri de spumă solidă,
ori se vor rambleia cu gips, piatră, beton sau alte materiale necombustibile.
16. Se permite stingerea focului din spatele acesteia ( în sensul de scurgere a aerului)
dar în apropiere de curentul de aer proaspăt, atunci când temperatura aerului şi perdeaua de
fum permit efectuarea lucrării în condiţii de securitate.
17. Dacă în timpul arderii în mină apare pericolul incendierii unor obiective
însemnate (puţuri, nişe pentru păstrarea explozivului, camere subterane cu instalaţii
electrice, sau pompe) atunci principalele forţe şi mijloace tehnice trebuie îndreptate spre
oprirea extinderii focului spre acestea, dacă însă până în acel moment s-a încheiat acţiunea
de salvare a oamenilor.
18. În cazul stingerii incendiilor în camere subterane, în funcţie de destinaţia
acestora, conducătorul lucrărilor de salvare minieră şi şefii de echipă ( grupă ) care execută
aceste lucrări sunt obligaţi să ia următoarele măsuri :
- din nişele de materiale explozive să fie evacuate materialele explozive - în primul
rând capsele. Dacă acest lucru nu este posibil, se vor retrage salvatorii în zonele lipsite de
pericol;
- în garajul locomotivelor cu acumulatori, pentru preîntâmpinarea exploziei
hidrogenului se întrerupe încărcarea acumulatoarelor şi se va intensifica aerajul, sau se va
schimba sensul de circulaţie al aerului şi se scot bateriile din încăpere.
Schimbarea regimului de aeraj în timpul lichidării avariei, are loc numai la indicaţia
conducătorului lucrărilor de lichidare a avariilor.
19. În timpul lichidării focului trebuie luate toate măsurile de preîntâmpinare a
intensificării acestuia, sau căderea jarului care ar putea bloca ieşirea salvatorilor de la locul
de muncă. Este interzisă stingerea focului dinspre front, în cazul lucrărilor în fund de sac.
20. Dacă în timpul acţiunii de stingere a focului cu apă se formează vapori
supraîncălziţi care pun în pericol pe salvatori, aceştia se retrag în locuri lipsite de risc.
22. Pentru preîntâmpinarea vaporizării abundente şi a unei posibile explozii de
hidrogen în timpul stingerii focului cu apă, jetul nu se dirijează în centrul focarului, unde în
contact cu temperaturile mari se disociază brusc în elementele componente, ci se aruncă în
cercuri concentrice începând de la periferia focului spre focar, căruia i se reduce din
temperatură.
23. Nu este admisă efectuarea lucrărilor în vecinătatea focului (indiferent de
caracterul acestuia : endogen sau exogen) în timpul introducerii de apă sau pulpă (argilă sau
cenuşă de termocentrală) şi nici amplasarea salvatorilor sau a posturilor de pază şi control în
apropierea digurilor care izolează câmpul minier aferent zonei de instrumentare. In caz de
strictă necesitate a efectuării unor lucrări în vecinătatea acestor zone, se întrerupe
instrumentarea cu apă sau pulp..
24. Stingerea cu apă sau spumă a cablurilor electrice, a utilajelor sau instalaţiilor
electrice aflate sub tensiune se va efectua după decuplarea energiei electrice.
25. Nisipul şi praful inert sau stingătoarele portabile cu praf, nu au restricţii în
utilizarea lor la stingerea focurilor - incendiilor de mină. Ele se folosesc şi la stingerea
hidrocarburilor lichide sau chiar şi apa - dar numai pulverizată.
26. Dacă avem acces la zăcământul care arde, se va excava jarul. În tot acest timp se
vor lua toate măsurile care asigură securitatea salvatorilor în zonă şi stropirea pereţilor şi
vetrei cu apă, controlul sistematic al compoziţiei aerului de mină.
141
27. Dacă focarul se află în spaţiul exploatat sau în zone greu accesibile, localizarea
ca şi stingerea sa se face prin injectarea prin găuri de sondă ( date în zona focarului ) a apei,
spumă sau alte mijloace de stingere. În perioada instrumentării prin injectare (cu apă sau
pulpă) se retrage personalul salvator la baza subterană a salvatorilor şi se vor lua măsuri de
control sau reamplasare a posturilor de pază, astfel încât acestea să nu fie afectate de o
eventuală explozie.
28. Folosirea metodelor pasive de închidere a zonei cu foc prin lucrări de izolare se
face dacă :
 acţiunea directă este ineficientă sau prezintă pericol pentru salvatori ;
 focarul este inaccesibil ;
 mijloacele de stingere sunt insuficiente ;
 măsurile de acţionare directă nu sunt economice.
Locurile de amenajare a digurilor se vor alege în zone cu roci stabile şi ţinându-se
seama ca volumul spaţiului izolat să fie cât mai mic.
31. Când se lucrează în condiţii de temperatură ridicată şi fum dens, se vor realiza
mai întâi lucrări de izolare provizorie (perdele din pături sau prelate umede, blinduri din
scânduri, panouri din prefabricate uşoare, etc.) şi la adăpostul lor salvatorii lucrează pentru
realizarea digurilor definitive. Construcţiile de izolare provizorie se realizează şi atunci când
trebuie să dirijăm fumul şi gazele pe anumite trasee.
32. În timpul realizării digurilor de izolare definitive este necesar:
 controlul calităţii aerului, al gazelor combustibile, temperaturii;
 decuplarea şi astuparea conductelor şi coloanelor de tuburi în zona de acces la dig
şi îndepărtarea cablurilor electrice ;
 montarea în dig a conductei pentru colectarea probelor de aer din zonă ca şi a unei
conducte ,,gât de lebădă pentru evacuarea apei din zonă ;
 consolidarea susţinerii pe o distanţă de 5-7 m în ambele părţi ale digului.
După izolarea unei zone cu foc cu diguri definitive se interzice accesul în zonă timp
de 24 de ore (inclusiv şi pentru salvatori).
33. Dacă nu se poate asigura o bună etanşare în izolarea zonei avariate, stingerea focului
se va face printr-un alt procedeu care urmează să fie stabilit cu colaborarea specialiştilor
cooptaţi de comandamentul pentru lichidarea avariilor (utilizarea gazelor inerte, spumei,
inundarea cu apă, etc.).
34. Izolarea zonei pentru stingerea focului prin inundarea cu apă se realizează prin
construirea unor diguri rezistente la presiune, prevăzute cu manometre pentru controlul
presiunii apei asupra acestor construcţii de izolare.
35. Toate detaliile tehnice privind amplasarea, natura şi numărul construcţiilor de
izolare sunt de competenţa comandamentului pentru lichidarea avariei.
36. În cazul în care în timpul operaţiei de stingere a focului apare pericolul
acumulării metanului (sau gazelor combustibile) care poate ajunge la focar, trebuie să se
intensifice aerajul lucrării miniere, şi se iau măsuri de degazare.
Dacă după măsurile luate conţinutul de gaze din zona avariată se menţine în limite
potenţial explozive, conducătorul lucrărilor de salvare minieră evacuează salvatorii din zona
respectivă la baza subterană şi informează pe conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei.
Reluarea lucrărilor de salvare va fi făcută numai după restabilirea condiţiilor de securitate
pentru personalul din zonă.
142
37. Dacă în spaţiul exploatat sau în zonele greu accesibile au început să aibă loc
aprinderi sau explozii, care nu încetează după intensificarea aerajului în zona avariată sau
folosirea altor măsuri, se vor opri lucrările de lichidare activă a focului şi se va evacua
personalul la o distanţă în care să fie în siguranţă, iar membrii comandamentului vor stabili
o metodă nepericuloasă de lichidare a focului.
38. În acele cazuri când situaţia din zonă s-a complicat ca urmare a apariţiei
exploziilor în zona cu foc, lucrările de lichidare a avariilor vor fi oprite şi salvatorii evacuaţi
în zone lipsite de pericol.
Reînceperea lucrărilor în zona avariată va fi admisă numai după luarea măsurilor
care exclud posibilitatea repetării exploziilor (intensificarea aerajului, degazarea, etc.). Dacă
luarea acestor măsuri nu dă rezultatele dorite şi exploziile continuă, zona se izolează cu
lucrări de siguranţă care se execută la distanţe nepericuloase sau dacă este posibil, se inundă
cu apă.
39. Izolarea zonelor cu foc se va efectua, de regulă, în următoarea ordine :
 se determină debitul de aer necesar a fi introdus în zona avariată pe tot parcursul
desfăşurării lucrărilor de izolare, necesar pentru diluarea gazelor explozive din zonă şi
stabilirea perioadei de formare a concentraţiei de metan cu pericol de explozie după
închiderea breşelor din diguri ;
 se stabilesc ordinea şi locurile de realizare a digurilor de siguranţă (rezistente la
explozie) ;
 se realizează diguri în lucrările miniere laterale a căror închidere nu reduce aerajul
zonei avariate ;
 se pozează furtune speciale sau se adaptează conductele existente pentru luarea de
probe de aer de la distanţă, din locuri lipsite de pericol ; capătul absorbant al furtunului se
ataşează la tavanul lucrării miniere, la 1/3 din înălţimea acesteia ;
 se fac lucrări de reducere a depresiunii din zonă ;
 se iau probe de aer şi în baza rezultatelor se stabileşte modul şi momentul închiderii
digurilor ;
 toate aceste operaţiuni se execută în baza dispoziţiilor date de conducătorul
lucrărilor de lichidare a avariei, împreună cu conducătorul lucrărilor de salvare minieră.
40. În cazul în care în zonă există depuneri de praf cu pericol de explozie, trebuie să
se procedeze la şistificarea sau anihilarea prin stropire cu apă.
Dacă din cauza fumului dens sau a temperaturii ridicate nu se pot realiza aceste
măsuri, atunci calculul distanţei de amplasare a digurilor se face ţinând cont de gradul de
prăfuire. Operaţiile de şistificare sau de stropire a lucrărilor miniere se execută înainte de
realizarea digurilor de siguranţă.
41. Lucrările în zona avariată se vor desfăşura în baza unui plan operativ elaborat în
scopul :
 efectuării explorării pentru determinarea parametrilor ce caracterizează stadiul
focului şi elaborarea măsurilor de lichidare ale acestuia ;
 continuarea lucrărilor de stingere a focului ;
 reducerea volumului lucrărilor miniere izolate.
În cazul agravării situaţiei privind concentraţia de gaze sau creşterile temperaturii
din zonă, personalul se retrage în locuri lipsite de pericol.
143
Reluarea lucrărilor poate fi admisă doar după luarea măsurilor care exclud
probabilitatea repetării exploziilor ; dacă aceste măsuri nu dau rezultate pozitive şi
exploziile se repetă, focul se izolează de la distanţă sau se inundă cu apă.
42. În cazul lichidării focurilor în lucrări miniere în fund de sac, cu emanaţii de gaze
şi aerisite cu ventilatoare de aeraj local, se vor lua în considerare :
 riscul nerespectării aerajului frontului în fund de sac, cu posibilitatea acumulării unui
conţinut de gaze combustibile cu pericol de explozie în cazul opririi ventilatorului sau
deteriorării coloanei de aeraj ;
 prezenţa metanului în golurile din spatele susţinerii lucrărilor miniere în zona
focului sau în zonele în care s-a acumulat metan ;
 absenţa căilor de acces către focar ;
 efectuarea lucrărilor pentru lichidarea activă a focului sau izolarea doar în zona în
care circulă curentul de ieşire, în zona cu temperatură mare sau fum ;
 posibilitatea limitată de obţinere a informaţiilor cu privire la conţinutul de gaze în
zona incendiului şi la evoluţia acestuia.
43. În procesul de stingere a incendiului la lucrarea minieră în fund de sac se va
asigura funcţionarea neîntreruptă a ventilatorului pentru aerajul local şi controlul gazelor din
zonă. Frecvenţa şi locul de control se stabilesc de conducătorul lucrărilor de salvare minieră.
Se vor monta în acelaşi timp şi instalaţiile pentru realizarea perdelelor de apă pentru evitarea
răspândirii focului în lucrarea minieră.
44. Dacă măsurile luate nu sunt eficiente sau temperatura ridicată împiedică
pătrunderea salvatorilor, se organizează introducerea de la distanţă a materialelor pentru
stingerea focului (pulberi fin dispersate, spumă, etc.) pe tuburile existente de aeraj, conducte
anterior pozate în lucrarea minieră, etc.
Indiferent de metoda folosită pentru lichidarea incendiului în lucrarea în fund de sac,
trebuie să se facă şi lucrări de izolare prin construcţii de izolare de siguranţă, dintre care cele
mai eficiente şi operativ de realizat sunt barajele din saci de nisip sau alte materiale.
Dacă în timpul operaţiilor care se desfăşoară în lucrarea minieră în fund de sac
(stingere incendiu, pozare furtun pentru luare de probe de la distanţă, etc.), conţinutul de
metan a ajuns la 2% şi continuă să crească, toate operaţiile vor fi oprite şi se vor retrage
oamenii în locuri lipsite de pericol şi se va intensifica aerajul, sau se va inertiza zona. Dacă
nici aceste măsuri nu dau rezultatele scontate se va izola zona la o distanţă nepericuloasă.
45. Dacă în momentul sosirii echipei de salvare în lucrarea minieră în fund de sac
incendiată, aceasta nu se aeriseşte şi există informaţii certe că în zonă concentraţia de gaze
nu a atins limita inferioară de explozie, se va porni ventilatorul care aeriseşte această lucrare
şi se face cercetarea zonei avariate.
Dacă în situaţia de mai sus, nu există informaţii privind concentraţia de gaze, echipa
de salvare nu va trimisă în zonă. În acest caz, lucrarea se izolează cu un dig provizoriu,
realizat rapid mai înainte ca în lucrare, metanul să se adune în concentraţii explozive.
46. În lucrările miniere în fund de sac, cu lungimi mai mari de 500 m, operaţiile de
salvare pentru lichidarea urmărilor incendiilor, exploziilor sau erupţiilor de cărbune şi gaze
se efectuează folosind mijloace individuale de protecţie împotriva temperaturilor ridicate.
47. Toate calculele care se efectuează la comandament (punct de comandă), legate
de determinarea distanţelor nepericuloase pentru efectuarea lucrărilor de salvare minieră,
pentru aerajul zonei avariate, a debitelor de aer şi concentraţii de gaze, trebuie să aibă
144
aprobarea conducătorului lucrărilor de lichidare a avariei şi viza conducătorului lucrărilor de
salvare minieră.
F. Lichidarea urmărilor exploziilor de gaze şi/sau praf de cărbune
1. Principalele sarcini ale salvatorilor în cazul lichidării urmării exploziilor de gaze

şi/sau praf de cărbune, constau în salvarea oamenilor surprinşi de avarie, stingerea focarelor
de incendiu care au izbucnit şi restabilirea aerajului.
2. Pentru acordarea ajutorului oamenilor surprinşi de acest gen de avarie, în subteran
se vor trimite alte echipe, încât să poată fi acordat ajutor rapid şi eficient fiecărui accidentat.
În zonele inundate cu produsele provocate de explozie, se trimit câte două echipe :
 prima echipă pe traseul de ieşire a aerului ;
 a doua echipă pe traseul de intrare a acestuia.
Traseele de deplasare a grupelor se stabilesc în funcţie de situaţie. În cazul
deplasării, se vor parcurge toate traseele pe care se presupune că se mai găsesc
supravieţuitori care au nevoie de ajutor.
În cazul exploziilor în mine cu o reţea întinsă de lucrări miniere, pentru evacuarea
rapidă a accidentaţilor din zonele avariate se vor folosi mijloacele de transport ale minei.
3. În cazul exploziei, odată cu măsurile luate pentru salvarea oamenilor, se va trece
imediat la restabilirea aerajului în zona avariată, de majorare a cantităţii de aer care se
introduce în locurile în care se presupune că se găsesc supravieţuitori.
4. Pentru aerisirea rapidă a zonei avariate, trebuie ca în primul rând să fie refăcute
construcţiile şi instalaţiile de aeraj deteriorate. Dacă refacerea nu este posibilă în timp scurt,
atunci se vor amenaja construcţii provizorii de izolare (perdele din pături sau prelate,
blinduri din scânduri şi argilă, panouri pneumatice, etc.).
5. În cazuri deosebite, generate de prezenţa focului şi a gazelor explozive de mină,
aerajul şi celelalte operaţii se vor efectua pe baza unui program elaborat de comandamentul
pentru lichidarea avariei, aprobat de conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei şi vizat de
conducătorul lucrărilor de salvare minieră.
6. În timpul deplasării prin zona afectată de explozie, la minele de cărbune, salvatorii
vor observa cu atenţie prezenţa unor cruste sau perle de cocs pe elemente metalice, la
intersecţii de lucrări miniere şi în punctele de deversare a cărbunelui, care indică o explozie
de praf de cărbune sau de CH4 la care a participat şi praful de cărbune.
De asemenea vor observa prezenţa unor pânze ca de păianjen, care atârnă la tavanul
lucrărilor miniere şi indică o explozie de gaz metan.
G. Lichidarea urmărilor avariilor cauzate de surpări produse în lucrările

miniere
1. În cazul surpărilor în lucrările miniere, acţiunea salvatorilor va fi îndreptată în

scopul salvării oamenilor şi restabilirii aerajului.
De regulă, prima echipă merge la locul avariei dinspre curentul de aer proaspăt, iar a
doua echipă dinspre curentul de ieşire a aerului viciat.
145
2. În timpul operaţiilor de salvare a oamenilor, sunt necesare :
 stabilirea numărului persoanelor surprinse de avarie şi locul în care s-ar putea afla
aceştia, prin analiza informaţiilor primite de la personalul tehnic şi de la muncitorii care s-au
refugiat din zonă, precum şi cu ajutorul apelurilor prin bătăi în masiv, în conducte sau
coloane, pe şina de cale ferată, etc. ;
 să se menţină o legătură (oarecare) cu oamenii surprinşi de avarie ;
 să se treacă imediat la ridicarea surpării sau la săparea unei lucrări cu profil mic şi
viteză mare de avansare, pentru accesul la cei izolaţi ;
 să se asigure alimentarea cu aer proaspăt a celor izolaţi şi dacă este posibil cu
hrană şi apă şi pentru aceasta se vor utiliza conductele existente în zonă sau se vor fora găuri
de sondă.
3. Lucrările legate de evacuarea materialului provenit de la surpare şi săparea unor
lucrări de cercetare în zona avariată se vor executa concomitent, din mai multe puncte, la
aceste operaţii fiind folosiţi minerii cei mai experimentaţi. Nu se vor săpa în tot acest timp,
lucrări amplasate deasupra sau dedesubtul zonei surpate.
4. În timpul ridicării surpării sau a săpării lucrărilor miniere de ocol, salvatorii vor
urmări în permanenţă manifestările presiunii, starea susţinerii lucrărilor miniere, a tavanului,
pentru a se evita repetarea surpării.
În cazul apariţiei unor concentraţii ridicate de gaze, se vor lua măsuri pentru
aerisirea zonei avariate.
5. În cazul în care se lucrează la salvarea oamenilor prinşi în spatele surpării, se
interzice oprirea alimentării cu aer comprimat a zonei avariate.
În timpul efectuării operaţiilor de salvare în lucrări miniere înclinate sau verticale, se
vor folosi centuri de siguranţă şi scări mobile.
Se interzice folosirea explozivului în timpul efectuării operaţiilor pentru salvarea
oamenilor prinşi în surpări.
H. Lichidarea urmărilor viiturilor de apă în lucrările miniere
1. În cazul inundării cu apă a lucrărilor miniere, salvatorii se trimit în acţiune pentru

acordarea de ajutor oamenilor surprinşi de avarie, protejarea lucrărilor miniere împotriva
inundării în continuare şi realizarea unui aeraj corespunzător în cazul unor concentraţii
ridicate de gaze.
2. În cazul pericolului de inundare a rampei puţului la orizontul inferior, oamenii
sunt dirijaţi din sectoarele care prezintă pericol, către orizontul superior, pentru ieşirea la
suprafaţă.
3. Pentru evitarea inundării instalaţiilor de pompe, apa va fi dirijată prin lucrări
miniere înclinate sau verticale, la orizontul inferior, după ce toţi oamenii au fost evacuaţi din
această zonă.
Dacă nu s-a făcut evacuarea oamenilor din lucrările miniere de la orizontul inferior,
iar instalaţia principală de evacuare a apei este în pericol, se vor izola camera pompelor şi
lucrările miniere care fac legătura cu orizontul inferior, cu ajutorul unor construcţii de
izolare de rezistenţă.
146
4. Pentru prevenirea inundării camerelor pompelor în cazul viiturilor de apă, se
amenajează diguri provizorii din saci umpluţi cu argilă sau praf inert, sub protecţia cărora se
realizează diguri definitive din beton.
5. Se interzice utilizarea aparatului izolant cu circuit închis dacă nivelul apei
depăşeşte 1 m. Se vor folosi echipe de salvatori care au în dotare echipament de scafandru
autonom.
6. Dacă viiturile de apă pun în pericol instalaţiile de pompe iar oamenii au fost deja
evacuaţi în locuri nepericuloase, atunci salvatorii vor executa lucrări de protejare a
instalaţiilor de pompe, contra inundării.
7. Când salvatorii sunt trimişi în contra sensului de circulaţie a apei prin lucrările
miniere care în cadrul traseului de circulaţie nu au ieşire de rezervă la orizontul superior,
trebuie să se lase la baza subterană a salvatorilor o echipă de rezervă care să urmărească
creşterea nivelului de apă în rampa puţului şi să semnaleze echipei care lucrează, momentul
înapoierii la bază.
În caz că apare pericolul inundării rapide a lucrărilor miniere şi când nu există ieşire
de rezervă la orizontul superior, salvatorii se vor retrage imediat la bază.
8. La intervenţiile care trebuie să se efectueze sub apă, se folosesc echipe de
salvatori scufundători dotaţi cu aparate cu aer comprimat şi costum de scafandru autonom.
9. În alte cazuri de viituri de apă şi borchiş intervenţia echipelor de salvare va fi
stabilită prin programme de lucru.
I. Lichidarea urmărilor avariilor produse de erupţiile de gaze şi material
mărunt
1. În cazul erupţiilor bruşte de gaze şi material mărunt, acţiunile salvatorilor trebuie
în primul rând să fie dirijate spre salvarea oamenilor şi aerisirea lucrărilor miniere cu
conţinut ridicat de gaze. Se va introduce fără întrerupere aer comprimat pe reţea, în zona în
care se găsesc oamenii.
2. Pentru salvarea oamenilor surprinşi de avarie, prima echipă este trimisă pe calea
cea mai scurtă spre aceştia, prin lucrări miniere în care circulă curentul de aer ce iese din
zonă, iar a doua echipă prin lucrări miniere prin care circulă aerul care intră în zonă.
3. Curentul de aer cu conţinut ridicat de gaze, va fi dirijat spre curentul general de
ieşire pe calea cea mai scurtă, ocolind sectoarele în care se găsesc oameni la lucru. În
sectorul avariat se va introduce o cantitate cât mai mare de aer proaspăt, inclusiv prin
conducta de aer comprimat.
4. Pentru preîntâmpinarea exploziilor de metan şi praf de cărbune, în timpul
desfăşurării lucrărilor de salvare minieră este necesar:
 să nu se folosească scule care conduc la formarea scânteilor ;
 în locurile cu formare intensă a prafului să se ia măsuri de sedimentare a acestuia ;
 să se ia măsuri care să împiedice autoaprinderea cărbunelui rezultat din erupţie ;
 să nu se admită folosirea locomotivelor electrice în zonele cu conţinut ridicat de
gaze.
J. Intervenţia salvatorilor în condiţii de temperatură şi umiditate ridicate, sau

în zone cu temperaturi negative
147
Nr. Temperatura Timpul de 75% din timpul Temperatura
crt. efectivă toleranţă de toleranţă (Obs.)
( C)
0
(min.) (0C)
1. 30 78 59 35
2. 31 67 50 36
3. 32 63 48 37
4. 33 58 43 38
5. 34 49 37 39
6. 35 42 32 40
7. 36 36 27 41
8. 37 31 23 42
9. 38 27 20 43
10. 39 23 17 44
11. 40 20 15 45
12. 41 17 13 46
13. 42 15 11 47
14. 43 13 10 48
15. 44 11 8 49
16. 45 9 7 50
17. 46 8 6 51
1. Dacă temperatura aerului într-o lucrare minieră depăşeşte 30 0C, durata acţiunii de
salvare (timpul de toleranţă) se limitează conform tabelului de mai jos. În cazul în care în
lucrarea minieră fumul dens impietează asupra salvatorilor, se va rămâne în zonă o perioadă
de timp care reprezintă 75 % din timpul de toleranţă.
2. La temperaturi efective peste 420C - 430C în lucrările miniere, efectuarea
acţiunilor de salvare este oprită cu excepţia celor legate de salvarea vieţilor omeneşti.
3. Operaţiunile de lichidare a avariilor în condiţii de temperatură şi umiditate ridicată
se vor executa numai de către salvatorii instruiţi şi autorizaţi pentru aceasta de către
INSEMEX Petroşani.
4. Înainte de intrarea în acţiune, salvatorii care lucrează în condiţii de temperatură şi
umiditate ridicată vor fi supuşi unui control medical, ce vizează pulsul, tensiunea şi
temperatura sublinguală şi cutanată. Se cere opinia fiecărui salvator referitor la starea
generală a sănătăţii sale.
5. Şeful echipei de salvare minieră, care lucrează în condiţii grele de microclimat
minier, va calcula timpul de rămânere în zonă, funcţie de temperatură, prin aşezarea unui
termometru sau psihrometru la înălţimea de cca 1,5 m de la vatra lucrării miniere, care se citeşte
la intervale de 5 minute.
Dacă în timp de 5 minute temperatura aerului creşte brusc (cu 3 0C sau mai mult)
echipa de salvatori se retrage la bază sau într-o zonă cu temperatură normală.
6. Şeful de echipă va supraveghea atent în timpul lucrului pe cei din subordinea sa,
pentru a decide momentul în care aceştia trebuie scoşi din zonă înainte de apariţia
148
manifestărilor de hipertermie, având drept criteriu starea generală şi opinia fiecărui salvator
în parte. Dacă un singur salvator din echipă reclamă o stare de indisponibilitate, întreaga
formaţie se va retrage la baza subterană a salvatorilor.
7. Timpul de rămânere în subteran este de 8 ore, cu respectarea duratei timpului de
lucru şi pauzei, care se stabilesc de către şeful de echipă. Durata pauzei este în funcţie de
revenirea la normal a parametrilor fiziologici. Se face menţiunea că limitele de saturaţie ale
proceselor de termoreglare sunt :
 temperatura sublinguală : 38,20C ;
 temperatura cutanată : 370C ;
 frecvenţa cardiacă : 150 pulsaţii / minut.
8. Se interzice trimiterea în acţiune a echipei care, după perioada de pauză, are în
componenţă un salvator la care unul sau mai mulţi parametrii fiziologici nu au revenit la
normal.
9. Se interzice efectuarea operaţiilor de salvare în lucrări miniere cu o temperatură
ridicată dacă nu există o echipă de rezervă, ca şi o legătură permanentă cu baza subterană a
salvatorilor, cu excepţia cazurilor când se acţionează pentru salvarea de vieţi omeneşti.
10. Se vor lua măsurile posibile pentru evitarea supraîncălzirii salvatorilor, ca de
exemplu :
 folosirea unei îmbrăcăminţi uşoare din ţesătură de bumbac ;
 organizarea unor baze intermediare (în locuri cât mai posibil apropiate de zona cu
microclimat greu) ;
 răcirea artificială a aerului cu folosirea unor aeratoare sau a unor aparate mobile de
condiţionare a aerului ;
 folosirea mijloacelor de transport a minei pentru deplasarea echipei şi materialelor
- utilajelor necesare la lucrul în zonă.
11. În timpul efectuării lucrărilor de cercetare sau a altor lucrări în zona cu
temperatură şi umiditate ridicată, se interzice combaterea cu apă sau înnămolirea focului
pentru evitarea formării unei cantităţi mari de vapori fierbinţi care să prezinte pericol pentru
salvatori.
12. Pe toată durata efectuării lucrărilor în zone cu temperatură şi umiditate ridicate,
la baza subterană se vor găsi în permanenţă apă carbogazoasă, sucuri de fructe, băuturi
răcoritoare şi vitaminizate, pături şi îmbrăcăminte uscată.
13. În cazul acţiunilor de salvare în zone cu temperaturi scăzute, este necesar :
 aparatele se păstrează şi transportă în mijloace de transport încălzite ;
 bazele subterane se vor amplasa în lucrări miniere cu temperatură pozitivă ;
Se interzice folosirea aparatului izolant, dacă acesta a stat nefolosit o durată de timp
mai mare de 15 minute la temperatura de zero la -50C şi 5 minute la o temperatură mai mică de
-50C.
K. Bazele de la suprafaţă şi din subteran ale salvatorilor
1. În perioada lucrărilor de salvare - lichidare a avariei, se organizează 3 feluri de

baze :
 baza de la suprafaţă ;
149
 baza principală din subteran ;
 baze auxiliare, atunci când avaria a cuprins zone largi, şi care se organizează şi se
conduc exact ca baza principală, cu care vor avea legătură telefonică.
Amplasarea, organizarea, deplasarea şi desfiinţarea bazelor subterane ale salvatorilor
se fac prin dispoziţia conducătorului lucrărilor de salvare minieră în baza informaţiilor
primite din subteran şi după consultarea membrilor comandamentului de lichidare a avariei.
2. Baza de la suprafaţă se organizează pentru aprovizionarea permanentă cu
materiale, scule, dispozitive şi utilaje a salvatorilor din subteran. Ea se amplasează într-o
încăpere specială, repartizată de conducerea unităţii unde s-a produs avaria, într-un loc uşor
accesibil. Natura şi cantitatea dotării aflate la baza de la suprafaţă se stabilesc de către şeful
lucrărilor de salvare minieră.
Conducătorul lucrărilor de salvare minieră îl va desemna prin dispoziţie scrisă, pe
şeful bazei de la suprafaţă, care este însărcinat cu :
 transportul în timp util la bază a materialelor, sculelor, dispozitivelor şi utilajelor
necesare în zonă ;
 evidenţa sosirii, consumului şi stocului unor rezerve de materiale de bază ;
 distribuirea celor necesare către echipele de salvare din subteran ;
 informarea la timp a conducătorului lucrărilor de salvare minieră despre stocul
existent şi necesităţile imediate ;
 asigurarea pazei şi legăturii telefonice a bazei cu comandamentul pentru lichidarea
avariei (P.C.) şi centrala telefonică a minei.
3. La baza de la suprafaţă trebuie asigurată permanenţa cu mecanici staţie salvare
pentru repararea aparaturii de salvare, conducătorii auto de pe autospecialele de salvare, etc.
4. Baza subterană a salvatorilor se organizează pentru conducerea lucrărilor de
salvare în mină, organizarea operativă a acestora şi pentru o strânsă legătură între subteran şi
punctul de comandă de la suprafaţă, ca şi între bază şi salvatorii aflaţi în zonă.
5. Baza subterană se amplasează într-un loc ferit de circulaţie sau transport, cât mai
aproape de zona avariată, într-un loc cu aer proaspăt, de preferinţă într-o nişă, cameră
subterană.
Ea trebuie să fie astfel amplasată, încât personalul aflat la bază să fie asigurat contra
unor eventuale pericole, ca de exemplu : explozia gazelor din zona avariată, inversarea
curenţilor de aeraj, explozii de vapori de apă, etc.
6. Baza subterană a salvatorilor serveşte pentru :
 păstrarea în condiţii bune a aparaturii de salvare ;
 loc pentru verificarea aparatelor înainte de intrarea în acţiune ;
 loc pentru odihna salvatorilor ieşiţi din zonă, de aceea la bază se vor găsi pături,
cojoace, echipament de protecţie de rezervă ;
 punct de comandă şi legătură cu echipele de salvatori în acţiune ;
 punct de informare şi legătură cu punctul de comandă de la suprafaţă şi cu baza de
la suprafaţă ;
 punct de acordare a primului ajutor ;
 păstrarea materialelor auxiliare şi a celor necesare salvatorilor la lucrul în zonă ;
 punct pentru păstrarea hranei şi apei carbogazoase pentru salvatori.
7. În permanenţă, la baza subterană se va găsi o persoană care să facă de pază şi de
serviciu la telefon.
150
La bază se va găsi o hartă cu lucrările miniere din zona avariată pe care se trec toate
modificările intervenite în timpul lichidării avariei. De asemenea, registrul pentru
verificarea în subteran a aparatelor izolante şi registrul de evidenţă a persoanelor care intră
şi ies din zonă şi care se completează de către şeful bazei subterane.
8. La avariile la care participă un număr mare de salvatori, la bază se va găsi şi un
mecanic staţie salvare, care să facă pe loc remedierile la aparatura de salvare. În acest caz el
face şi de serviciu la telefon. Permanenţă la baza subterană va fi asigurată de o persoană cu
atribuţii precise.
La bază se vor găsi : aparate izolante de rezervă, aparate universale de control,
butelii şi cartuşe, tărgi, pături, aparate de reanimare în perfectă stare de funcţionare, truse de
prim ajutor, etc.
9. Baza subterană a salvatorilor este condusă de o persoană cu funcţii tehnico-
inginereşti de la unitatea unde s-a produs avaria, care are şi calitatea de salvator, fiind
subordonat direct conducătorului lucrărilor de salvare minieră. Toate dispoziţiile care se dau
salvatorilor din subteran trec pe la acesta, el având în subordinea sa pe toţi salvatorii veniţi
la acţiune. El este numit
prin dispoziţie scrisă de conducătorul lucrărilor de salvare minieră.
10. Şeful bazei subterane a salvatorilor are următoarele sarcini :
 ţine o evidenţă strictă a persoanelor care intră şi ies din zonă şi nu admite accesul
decât pentru aceia care prezintă permisul eliberat de conducătorul lucrărilor de salvare
minieră, având sarcini concrete în lichidarea avariei, controlul şi expertiza zonei avariate ;
 trasează sarcinile primite de la punctul de comandă şi de la conducătorul lucrărilor
de salvare, către şefii de echipă (grupă) care acţionează în zonă ;
 verifică personal gradul de îndeplinire a sarcinilor trasate şi supraveghează ca
lucrările din zonă să se desfăşoare în afara oricărui pericol evident ;
 face detectarea periodică a gazelor din zona bazei subterane.
 se ocupă de completarea dotării cu materiale, scule, dispozitive şi utilaje pentru
salvatorii din zonă, butelii de oxigen de rezervă şi cartuşe filtrante. Transportul acestora
până la bază se face de către personalul auxiliar.
 va coordona echipele auxiliare de lucrători care asigură aprovizionarea echipelor
de salvatori aflate în zonă.
6.2 Industria de suprafaţă
A. Consideraţii generale
Prezentul Regulament detaliază modul de acţiune al salvatorilor aflaţi în acţiune de

lichidare a avariilor şi/sau evacuarea persoanelor surprinse de acestea în zonele afectate.
În industria de suprafaţă activitatea de salvare este asigurată prin staţii proprii de
salvare la fiecare unitate sau prin contract (unde este cazul).
1. Salvatorul trebuie să fie calificat într-una din meseriile reprezentative din cadrul
agentului economic unde este organizată staţie de salvare. Deasemenea, el trebuie să
cunoască următoarele :
 planul de intervenţie operativă în caz de avarii ;
151
 compoziţia aerului atmosferic. Descrierea gazelor periculoase: CH 4, CO2, CO, H2S,
etc. ( influenţa fiecărui gaz asupra organismului uman, modul în care se formează aceste
gaze, controlul lor şi pericolul pe care îl prezintă asupra organismului uman ) ;
 prevenirea şi stingerea incendiilor;
 apa ca mijloc de stingere. Folosirea dotării pentru stingerea incendiilor cu ajutorul
apei ( furtune de pompieri, furtune cu spirală, hidranţi, perdele de apă ) ;
 principii pentru efectuarea diverselor intervenţii de salvare după natura avariei şi a
diverselor condiţii ;
 obligaţiile salvatorului, şefului de echipă, de grupă, de staţie de salvare în timpul
acţiunii de salvare;
 obligaţiile şefului bazei de suprafaţă şi utilizarea acesteia ;
 alarmarea salvatorilor , modul de comunicare între membrii unei formaţii,
comunicarea între formaţii şi baza de suprafaţă ;
 intrarea salvatorilor în acţiune : retragerea din zonă, timpul de lucru efectiv şi
odihna efectivă;
 modul de acţiune a salvatorilor în cazul incendiilor la instalaţiile electrice ;
 descrierea aparatelor izolante în ansamblu şi pe subansamble, cunoaşterea fiecărei
piese componente ;
 descrierea aparaturii de reanimare şi a modului în care se execută respiraţia
artificială ;
 descrierea diverselor tipuri de aparate pentru controlul etanşeităţii şi a modului de
verificare a aparatului izolant ;
 defecţiuni care pot apărea în funcţionarea aparatului izolant şi remedierea acestora;
 pregătirea aparatului izolant pentru intervenţie;
 trecerea prin spaţii înguste cu aparatul izolant ;
 acordarea primului ajutor în zona avariilor şi la baza de suprafaţă;
 executarea diferitelor lucrări de izolare a zonei avariate ;
 controlul gazelor, prelevări de probe de aer ;
 exerciţii de intervenţie la toate punctele vulnerabile;
 cunoştinţe generale privind anatomia şi fiziologia corpului omenesc ;
 metode de acordare a primului ajutor prin respiraţie artificială, aparatura folosită :
- acordarea primului ajutor în caz de fracturi, hemoragii, arsuri, etc.
- primul ajutor dat în zonă salvatorilor accidentaţi ;
- transportul accidentaţilor prin atmosfera viciată de la locul avariei până la
baza de suprafaţă a salvatorilor ;
- acordarea primului ajutor prin metode clasice : pregătirea accidentatului,
metoda Schafer şi Szilveszter, metoda înecatului, metoda gură la gură, gură la nas, masajul
cardiac, etc ;
B. Conducerea lucrărilor de salvare şi lichidare a avariilor
1. Conducătorul care răspunde de lucrările pentru lichidarea avariilor este

conducătorul tehnic al unităţii la care s-a produs avaria sau persoana care îl înlocuieşte. Până
152
la sosirea conducătorului responsabil cu lichidarea avariei, funcţiile acestuia le îndeplineşte
inginerul sau tehnicianul cu gradul cel mai mare care se află la unitate în momentul
producerii avariei şi care poartă întreaga răspundere pentru realizarea măsurilor prevăzute în
planul de lichidare a avariilor.
2. La întocmirea programului de lichidare a avariei, conducătorului lucrărilor îi
revin următoarele principale sarcini :
- stabilirea extinderii zonei avariate ce prezintă pericol, numărului de persoane
surprinse de aceasta şi a locurilor din zona respectivă unde se presupune că se află aceştia,
precum şi luarea măsurilor de evacuare a lor ;
- stabilirea măsurilor de lichidare a efectelor avariei ;
- stabilirea mijloacelor pentru menţinerea legăturii cu personalul de intervenţie,
primirea rapoartelor asupra modului de desfăşurare a lucrărilor şi verificarea ducerii la
îndeplinire a sarcinilor trasate ;
- înscrierea într-un registru special a tuturor dispoziţiilor date, precum şi a
rapoartelor asupra modului cum acestea au fost executate .
3. Conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei se află permanent la punctul de
comandă şi conducere a activităţii persoanelor care participă la lichidarea avariei şi care se
constituie într-un „ Comandament pentru lichidarea avariei ”. Nici o persoană din cadrul
comandamentului pentru lichidarea avariei nu are voie să îndeplinească sarcini
primite de la altcineva decât de la conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei.
Conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei are voie să părăsească punctul de
comandă, numai după ce a desemnat o persoană competentă care să-l înlocuiască şi care este
pregătită pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor ce-i revin. Această înlocuire se va consemna
în registrul operativ sub luare de semnătură.
4. Conducătorul persoanei juridice, director general sau director general adjunct are
dreptul să-l înlocuiască pe conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei atunci când acesta
este depăşit de evenimente, consemnând acest lucru în registrul operativ.
5. Responsabilul lucrărilor de salvare este şeful staţiei de salvare de la unitatea la
care s-a produs avaria.
6. Conducătorul lucrărilor de salvare se va afla în permanenţă la punctul de
comandă.
În cazul în care este necesar să intre în zona avariată pentru a rezolva diferite
probleme, pe toată perioada ce absentează, el predă comanda lucrărilor de salvare unuia
dintre adjuncţii săi, consemnând acest lucru în registrul operativ.
7. În cazul diferendelor între conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei şi
conducătorul lucrărilor de salvare, obligatorie de îndeplinit este hotărârea luată de primul.
Părerea separată a conducătorului lucrărilor de salvare apărută din diferende se va
consemna în registrul operativ.
8. În caz de necesitate, pot fi cooptaţi în comandamentul pentru lichidarea avariilor
specialişti pe profil din cadrul unităţilor de cercetare ştiinţifică sau învăţământ superior,
pentru elaborarea de recomandări privind cele mai eficiente procedee de lichidare a avariei
în condiţii de securitate.
Specialiştii cooptaţi în comandament se află la dispoziţia conducătorului responsabil
cu lucrările de lichidare a avariei.
9. Conducătorul responsabil cu lucrările de lichidare a avariei şi conducătorul
lucrărilor de salvare, primesc recomandări privind efectuarea lucrărilor de salvare de la
153
persoanele cu funcţie superioară şi specialiştii din exterior cooptaţi în comandament, dar
aceasta nu îi absolvă de răspunderile pe care le au în conducerea corespunzătoare şi la timp
a lucrărilor de salvare şi lichidare a avariei.
10. Persoanele cu funcţii superioare prezente la unitatea unde a avut loc avaria,
indiferent de subordonarea departamentală, ca şi specialiştii, nu au dreptul de a da alte
dispoziţii în afara celor trasate de conducătorul responsabil cu lucrările de lichidare a avariei
şi conducătorul lucrărilor de salvare .
11. Comandamentul pentru lichidarea avariei îşi are sediul la „ punctul de comandă ”
(P.C.) organizat şi condus de conducătorul responsabil cu lucrările de lichidare a avariei, şi
este organul de comandă al tuturor celor care iau parte la lucrările de salvare şi lichidare a
avariei.
Punctul de comandă se amplasează fie în biroul conducătorului tehnic al unităţii sau
în altă parte dotată cu legături telefonice sau alte instalaţii de comunicare necesare pentru
conducerea operativă a lucrărilor de salvare şi lichidare a avariei.
La punctul de comandă se permite să se afle doar conducătorul lucrărilor de lichidare
a avariilor, conducătorul lucrărilor de salvare, persoanele care intră în componenţa
comandamentului pentru lichidarea avariei, specialiştii de la unităţile de cercetare şi
învăţământ, precum şi cei care vin să primească sarcini operative.
12. Sarcina principală a comandamentului pentru lichidarea avariei constă în
organizarea lucrărilor de salvare a oamenilor surprinşi de avarie, evacuarea decedaţilor,
lichidarea avariei şi a urmărilor acesteia şi conducerea acestor lucrări. De asemenea, asigură
condiţiile de securitate în desfăşurarea lucrărilor în sectorul avariat şi în zonele învecinate în
timpul desfăşurării lucrărilor de lichidare a avariei.
13. Pentru îndeplinirea sarcinilor menţionate mai sus, comandamentul are
următoarele atribuţii :
 face recomandări privind salvarea oamenilor, evacuarea decedaţilor, lichidarea
avariei, care vor fi analizate de conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei împreună cu
specialiştii din comandament ;
 stabileşte numărul persoanelor surprinse de avarie şi locul în care se presupune că
se află aceştia, organizează salvarea lor şi acordarea ajutorului medical necesar ;
 organizează lucrările de lichidare a avariei şi urmărilor acesteia, cercetarea şi
culegerea de informaţii cu privire la evoluţia avariei ;
 elaborează planuri operative de salvare a oamenilor, evacuarea decedaţilor,
lichidare a avariei şi urmărilor ei ;
 organizează lucrările de salvare în conformitate cu planurile operative de lichidare
a avariei şi controlează îndeplinirea sarcinilor ;
 analizează sistematic informările cu privire la evoluţia avariei şi eficienţa măsurilor
luate şi pe această bază ia hotărâri cu privire la efectuarea în continuare a lucrărilor de
salvare ;
 asigură cooperarea specialiştilor de la unităţile de cercetare şi învăţământ superior
pentru elaborarea propunerilor cu privire la metodele cele mai eficiente de salvare a
oamenilor şi lichidare a avariei în condiţii de securitate ;
 organizează funcţionarea neîntreruptă a serviciilor auxiliare de lichidare a avariei
( analize gaze, serviciul de comunicaţii, aprovizionare tehnico-materială, etc.) ;
 efectuează lucrările stabilite în cadrul documentării tehnico-operative.
154
 asigură constituirea unui centru de legătură al comandamentului de lichidare a
avariei cu mass media şi comunitatea locală. Acest centru va fi subordonat direct
conducătorului comandamentului.
14. Lucrările în cadrul comandamentului de lichidare a avariei funcţionează fără
întrerupere ( 24 ore/zi) din momentul apariţiei avariei şi până la terminarea completă a
lucrărilor de salvare.
15. Conducătorul lucrărilor de salvare se află la dispoziţia conducătorului pentru
lichidarea avariei, răspunzând de executarea lucrărilor de salvare conform programului
întocmit, stabilind împreună cu cel de mai sus modul de menţinere a legăturii cu personalul
de intervenţie. În afara de acestea, conducătorul lucrărilor de salvare mai are sarcinile
următoare :
 formarea şi repartizarea pe schimburi a echipelor de salvare în conformitate cu
necesarul de forţe ;
 organizează transportul aparaturii, rezervelor, sculelor, materialelor şi
dispozitivelor necesare la baza de suprafaţă a salvatorilor;
 primeşte, prin intermediul şefului bazei de suprafaţă a salvatorilor, raportul şefilor
de echipă ( grupă ) care au ieşit din zonă, informând despre aceasta pe conducătorul
lucrărilor de lichidare a avariei ;
 se îngrijeşte de asigurarea bazei materiale pentru salvatori;
 în limita timpului disponibil şi obligatoriu în cazurile mai dificile, controlează
personal stadiul lucrărilor din zonă ;
 fixează locurile pentru bazele de suprafaţă ale salvatorilor în funcţie de informaţiile
primite de la echipele de cercetare a zonei avariate ;
 permite intrarea în zona avariată cu aparate de protecţie a respiraţiei doar acelor
persoane care posedă „ Autorizaţia de salvator ” în termen de valabilitate, au instructajul
periodic şi vizita medicală efectuată la zi, şi au sarcini concrete în lichidarea avariei,
controlul şi expertiza zonei avariate.
16. În cazul avariilor cu durată mai mare de o zi, conducătorul de lichidare a avariei
şi conducătorul lucrărilor de salvare au dreptul ca, în perioada lor de odihnă sau când intră
în zona avariată, să numească în loc o altă persoană, pregătită şi competentă pentru
îndeplinirea acestor îndatoriri, cu înscrierea acestor schimbări în registrul operativ al
unităţii. Persoana care ia asupra sa temporar conducerea lucrărilor de salvare în caz de
avarie, se foloseşte de drepturile celui pe care îl înlocuieşte şi poartă toată răspunderea
acţiunilor pe care le întreprinde.
17. Reprezentanţii persoanei juridice, în perioada lichidării avariei :
 acordă ajutor pentru asigurarea unităţii cu forţele, mijloacele tehnice, utilajele şi
materialele necesare ;
 controlează modul de desfăşurare a lucrărilor de lichidare a avariilor şi a acţiunilor
conducătorilor lucrărilor de salvare ;
 elaborează recomandări de sporire a eficienţei lucrărilor pentru lichidarea avariei,
organizează grupe de consultanţi ştiinţifici şi tehnici .
18. Serviciile de situaţii de urgenţă care participă, după caz, la lichidarea avariei
primesc sarcini de la conducătorul responsabil cu lucrările de lichidare a avariei, prin
conducătorul lor.
155
19. Pentru primirea informaţiilor din zonele avariate sau cele învecinate şi
transmiterea recomandărilor către salvatori, se va utiliza legătura telefonică sau interfonul.
Convorbirile e recomandabil a se înregistra .
20. Evenimentele din sectorul avariat se aduc imediat la cunoştinţă conducătorului
lucrărilor de salvare, chiar dacă acesta are în acest timp o altă convorbire telefonică.
21. Pe toată durata lucrărilor de salvare şi lichidare a avariei se va asigura serviciul
telefonic permanent ( 24 ore ) la centrala telefonică şi la posturile telefonice de legătură de
la baza de suprafaţă la punctele care au tangenţă cu lucrările de salvare şi lichidare a avariei.
22. Conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei poate cere de la conducerea
persoanei juridice organizarea unei comisii de expertiză pentru elaborarea de recomandări
privind salvarea oamenilor şi lichidarea avariilor, sau pentru consultanţă separată în anumite
probleme privind aceste două situaţii.
23. Recomandările experţilor, specialiştilor sunt examinate de conducătorul
lucrărilor de lichidare a avariei şi conducătorul lucrărilor de salvare şi după adoptarea lor
sunt trecute în planul operativ de lichidare a avariilor.
24. În timpul lichidării avariei, la punctul de comandă se ţin documentele :
 planul de lichidare a avariei ;
 registrul operativ de lichidare a avariei ;
 copiile permiselor pentru accesul în zona avariată.
25. Planul de lichidare a avariei se elaborează după îndeplinirea măsurilor
primordiale ale planului operativ de lichidare a avariei, şi în continuare se reexaminează, se
precizează sau se reîntocmeşte în toate cazurile când se schimbă situaţia în zona avariată sau
după realizarea măsurilor prevăzute în acesta.
Planurile de lichidare se numerotează în ordinea întocmirii şi imediat se aduc la
cunoştinţă ( sub luare de semnătură ) persoanelor care răspund de îndeplinirea măsurilor
prevăzute în el.
26. La punctul de comandă se vor găsi următoarele documente de evidenţă :
 registrul operativ ;
 graficul zilnic ( 24 ore ) al ordinii de desfăşurare a lucrărilor de salvare ;
 registrul cu intervenţiile efectuate ;
La registrul operativ se anexează scheme şi schiţe care se întocmesc cu privire la
desfăşurarea operaţiunilor de lichidare a avariilor, ca şi toate planurile operative de lichidare
a avariilor întocmite în timpul efectuării operaţiunilor de salvare .
27. Pentru luarea unei hotărâri cu privire la metoda şi mijloacele de lichidare a
avariilor, conducătorul lucrărilor de salvare trebuie să precizeze :
 locul, natura şi momentul apariţiei avariei ;
 numărul persoanelor surprinse de avarie şi locul de muncă ;
 măsurile luate pentru lichidarea avariei ;
 dotarea cu mijloace de combatere a avariei ;
 situaţia ventilaţiei din zonă, natura şi concentraţia gazelor.
În cazul în care nu dispune de toate aceste date, conducătorul lucrărilor de salvare, în
cursul lucrărilor de cercetare a zonei avariate ia măsuri pentru obţinerea acestora, prin
consultarea martorilor care au fost în zonă, studierea tuturor documentelor referitoare la
avarie, etc.
156
28. La repartizarea sarcinilor către şefii de echipe ( grupe ), conducătorul lucrărilor
de salvare trebuie să le comunice acestora:
- locul avariei, natura acesteia, numărul de persoane surprinse în avarie şi locul unde
se presupune că acestea se află, situaţia gazelor în zona avariată ;
- traseul pe care vor circula salvatorii şi eventual limitele zonei avariate ;
- sarcina concretă pentru echipa ( grupa ) respectivă, ca şi sarcinile date altor echipe
( grupe ) care acţionează în zona respectivă sau în zonele alăturate, modul şi ordinea
transmiterii rapoartelor şi informaţiilor, locul de amplasare a bazei de suprafaţă.
29. Intervenţia formaţiilor de salvare în medii potenţial explozive este strict interzisă.
30. În cazul în care se presupune că în zona avariată sau adiacentă acesteia,
atmosfera este potenţial explozivă şi acolo se pot afla persoane a căror stare nu este
cunoscută cu exactitate, este permisă intervenţia formaţiilor de salvare, cu consimţământul
expres al acestora şi în număr cât mai redus posibil.
31. În situaţia în care se cunoaşte că în zona avariată se află persoane decedate într-o
zonă cu atmosferă potenţial explozivă este interzisă intervenţia pentru evacuarea acestora
până la restabilirea unei compoziţii a aerului de mină în afara limitelor de explozivitate.
32. Odată cu repartizarea sarcinilor se înmânează şi harta zonei avariate, pe care sunt
indicate ora predării sarcinilor, locul în care se pun în funcţiune aparatele izolante, lista
aparatelor şi materialelor care trebuie luate suplimentar în zona avariată, locul de amplasare
a bazei de suprafaţă. Intinerarul deplasării este notat pe hartă printr-o linie continuă
( colorată viu ).
Conţinutul în rezumat a sarcinilor date echipelor ( grupelor ) se va trece în registrul
operativ. Înregistrarea datelor în registrul operativ nu trebuie însă să ţină pe loc trimiterea
operativă a salvatorilor în zona avariată. Aceasta referitor la prima echipă ( grupă ) care
intră în acţiune, deoarece următoarele echipe ( grupe ) vor intra numai după ce şeful lor va
semna de luare la cunoştinţă.
În cazul în care pe parcurs apar eventuale situaţii neprevăzute în evoluţia avariei,
conducătorul lucrărilor de salvare informează despre acesta în mod operativ pe salvatori din
zona avariată şi indică măsurile pe care aceştia trebuie să le ia, informând concomitent
despre aceasta pe conducătorul lucrărilor de lichidare a avariei.
C. Modul de intervenţie al salvatorilor
1. Intrarea salvatorilor în acţiune începe din momentul în care s-a dat alarma.
Fiind gata echipaţi, salvatorii operativi din schimbul respectiv sub conducerea
şefului de grupă, trebuie să plece din incinta staţiei de salvare.
2. Astfel pregătiţi, salvatorii au prioritate la mijloacele de transport, în care numărul
lor va fi de jumătate faţă de numărul de personal care se transportă în condiţii normale. În
mijloacele de transport în care se află salvatori, nu se vor transporta persoane străine de
această activitate.
3. În timpul circulaţiei, la intrare, în faţă merge şeful de echipă ( grupă ) care se
orientează după hartă, sau în cazuri deosebite, persoana repartizată ca însoţitor ( salvator de
la unitatea la care s-a produs avaria). Salvatorii circulă în şir indian în mers normal.
4. Ajunşi la baza de suprafaţă a salvatorilor ( dacă aceasta s-a constituit) , şeful de
echipă ( grupă ) prezintă şefului bazei permisul pentru accesul în zona avariată, iar acesta îi
157
va înscrie în „ registrul cu evidenţa persoanelor care au acces în zona avariată ”, şi din acest
moment salvatorii vor primi dispoziţii numai de la şi prin intermediul şefului bazei.
5. Salvatorii care trebuie să intre în acţiune îşi verifică funcţionarea aparatului
izolant, constatând dacă presiunea în butelia de oxigen este de 150-200 atm., după care şeful
de echipă verifică la toţi salvatorii din subordinea sa.
Se deschide ventilul buteliei de oxigen la refuz, după care se dă o tură înapoi.
Salvatorul verifică funcţionarea în ansamblu a aparatului izolant. Pentru aceasta
fixează masca de etanşare pe faţă sau introduce muştiucul în gură şi-l fixează cu ajutorul
căpăstrului şi clema pe nas.
Pentru aparatele pe bază de aer comprimat se deschide ventilul buteliei (buteliilor) la
maxim după care se fixează masca de etanşare pe faţă.
6. Din momentul intrării în zona avariată şi până la ieşirea în aer proaspăt, salvatorii
vor trebui să respecte cu stricteţe următoarele reguli:
 nu se scoate clema, muştiucul sau masca de etanşare de pe figură ;
 se citeşte finimetrul la intrevale de max.10 min. de către fiecare salvator pentru
aparatul propriu şi de către şeful de echipă ( grupă ) pentru aparatul său şi al celor din
subordine ;
 se calculează rezerva de oxigen necesară pentru parcurgerea traseului la ieşirea din
zonă;
 în caz de indisponibilitate a unui salvator, întreaga echipă iese cu acesta din zonă ;
 la intrarea în zonă şeful de echipă ( grupă ) va merge în faţa formaţiei, iar la ieşire
va fi în spate.
7. După ieşirea la baza de suprafaţă, pentru aparatele pe bază de oxigen comprimat,
salvatorii mai întâi îşi montează o nouă butelie şi un cartuş în aparatul izolant pe care-l
verifică la dozaj şi etanşeitate, trec rezultatele în registrul de verificări în care semnează iar
şeful de formaţie care i-a asistat contrasemnează. Pentru aparatele pe bază de aer comprimat
se înlocuieşte butelia (buteliile), se trec rezultatele în registrul de verificări în care semnează
iar şeful de formaţie care i-a asistat contrasemnează.
8. Şeful bazei de suprafaţă va fi ţinut în permanenţă la curent cu evenimentele şi
stadiul lucrărilor din zonă.
9. Salvatorii vor fi astfel programaţi la lucru încât să li se respecte timpul de odihnă
regulamentar.
D. Cercetarea zonei avariate
1. Cercetarea zonei avariate se organizează :

- pentru depistarea şi salvarea persoanelor surprinse de avarie ;
- pentru elucidarea diferitelor probleme apărute în zona avariată, ca de ex. :
caracterul ( natura ) şi aria de extindere a avariei, existenţa mijloacelor de lichidare a avariei,
natura şi concentraţia gazelor, etc.
2. Conducătorul lucrărilor de salvare organizează cercetarea zonei avariate conform
cu prevederile planului operativ de lichidare a avariilor şi ale planului de lucru înscris în
registrul operativ al staţiei, pe care-l întocmeşte conducătorul lucrărilor de lichidare a
avariilor.
158
3. Conducătorul lucrărilor de salvare, are în acest caz obligaţiile:
- să informeze în amănunt şi cu exactitate pe şeful de formaţie operativ referitor la
cerinţele pe care la are faţă de acesta şi salvatorii pe care-i conduce ;
- să verifice dacă sarcina trasată a fost corect înţeleasă.
4. Echipa ( grupa ) care merge în cercetare, trebuie să cunoască :
 sarcina principală a cercetării zonei ;
 zona avariată şi natura avariei ;
 direcţiile posibile de extindere a avariei ;
 regimul de ventilaţie stabilit în cadrul măsurilor ce s-au luat sau se vor lua după
declanşarea avariei ;
 traseul de intrare a salvatorilor care este acelaşi şi la ieşire, cu excepţia cazurilor
de forţă majoră ;
 numărul de oameni care se presupune că au fost surprinşi de avarie şi locul în care
s-ar putea afla, locul în care se intenţionează pentru început să se stabilească baza de
suprafaţă a salvatorilor .
5. In tot timpul cercetării, precum şi pe măsura îndeplinirii sarcinilor primite, şeful
de echipă (grupă) trebuie să-l informeze pe cât posibil pe conducătorul lucrărilor de salvare
despre rezultatele obţinute, prin mijloacele de comunicare existente, iar la ieşirea zona
avariată, personal.
6. Cercetarea în scopul găsirii persoanelor surprinse în zonă şi a salvării acestora se
organizează cu ajutorul primelor echipe (grupe) constituite de la Staţia de salvare.
Seful de echipă (grupă) va organiza deplasarea subordonaţilor prin aşezarea în faţă a
persoanei care cunoaşte cel mai bine zona; se va cerceta cu atenţie întreaga zonă, dacă se
presupune că acolo ar putea să se găsească supravieţuitori sau decedaţi.
7. Echipa care a găsit supravieţuitori în zonă îi va scoate în afara zonei avariate, iar
dacă găseşte accidentaţi îi transportă la baza de suprafaţă a salvatorilor, unde le acordă
primul ajutor.
După ce accidentatul a primit primele îngrijiri, el este predat celor aflaţi la baza de
suprafaţă, iar echipa de salvare se înapoiază în zonă pentru a-şi continua îndeplinirea
sarcinilor încredinţate.
8. La locul în care s-a găsit una sau mai multe persoane accidentate mortal, se va
consemna în scris poziţia exactă a acesteia faţă de anumite repere fixe, urmând ca după
finalizarea acţiunilor de cercetare a zonei avariate, aceste persoane să fie evacuate spre baza
de suprafaţă.
9. Evacuarea supravieţuitorilor din zona avariată se face pe calea cea mai scurtă.
Este interzis să se folosească salvatorii pentru transportul accidentaţilor în aer proaspăt,
atunci când în zonă se mai află persoane care au nevoie de ajutor. Cu transportul acestora se
vor însărcina lucrători ai unităţii la care s-a produs avaria, care nu sunt autorizaţi ca
salvatori.
10. În timpul salvării persoanelor surprinse de surpări, viituri de apă cu particule în
suspensie, erupţii de gaze, este necesar :
 să se stabilească locul unde se află oamenii surprinşi de avarie şi numărul acestora;
 să se determine metoda de apropiere şi acces în zonă şi să se treacă la efectuarea
lucrărilor care asigură ajungerea rapidă la oameni şi acordarea ajutorului necesar. În tot
159
acest timp se va menţine o permanentă legătură cu aceştia şi se va asigura alimentarea cu aer
proaspăt ( utilizarea conductelor existente în zonă, forarea găurilor de sondă, etc. ).
11. În timpul deplasării echipei ( grupei ), este necesar să se folosească toate
metodele posibile pentru ajungerea cât mai rapidă la oameni izolaţi în zonă ;
12. Pentru clarificarea situaţiei la locul de producere a avariei, în scopul stabilirii
celor mai eficiente măsuri de lichidare a acesteia, conducătorul lucrărilor de salvare va
organiza cercetarea zonei avariate.
13. Cercetarea se face cu echipa ( grupa ) aflată în primele momente la
dispoziţia conducătorului lucrărilor de salvare.
Echipa ( grupa ) în timpul cercetării zonei avariate, stabileşte :
 locul şi amploarea avariei ;
 direcţia de extindere şi căile de acces în zonă ;
 gradul de împrăştiere a fumului, concentraţia gazelor, temperatura aerului, traseele
de acces ; dotarea cu mijloace necesare lichidării avariei, mijloace de comunicaţie, instalaţii
de ventilaţie şi starea acestora, etc.
14. Cercetarea zonelor cu un grad de vizibilitate redusă, se va efectua cu respectarea
următoarelor condiţii :
- salvatorii vor fi legaţi între ei cu coarde de prindere pentru a nu se rătăci ;
Se recomandă ca şeful echipei să utilizeze mască de etanşare cu membrană
vorbitoare ; se recomandă acelaşi lucru şi pentru salvatorii din subordinea sa.
15. În cazul cercetării unei zone în care a avut loc o explozie, salvatorii vor stabili
concentraţia gazelor şi natura acestora, locurile în care s-au produs surpări şi mărimea
acestora, starea construcţiilor şi instalaţiilor de ventilaţie, a echipamentelor electrice, direcţia
de deplasare a produselor datorate exploziei şi răspândirea lor prin zona avariată,
intensitatea ventilaţiei, pezenţa focarelor de incendiu.
16. În cazul cercetării unei zone în care a avut loc inundarea cu apă a unei zone, se
stabileşte :
 locul viiturilor de apă ;
 cantitatea aproximativă şi direcţia de deplasare a apei ;
 compoziţia aerului din zona avariată.
E. Intervenţia salvatorilor în condiţii de temperatură şi umiditate ridicate, sau

în zone cu temperaturi negative
1. Dacă temperatura aerului într-o zonă depăşeşte 300C, durata acţiunii de salvare
(timpul de toleranţă) se limitează conform tabelului de mai jos. În cazul în care în zonă
fumul dens impietează asupra salvatorilor, se va rămâne în zonă o perioadă de timp care
reprezintă 75% din timpul de toleranţă.
Nr. Temperatura Timpul de 75% din Temperatura

crt. efectivă toleranţă timpul de (Obs.)
(0C) (min.) toleranţă (0C)
1. 30 78 59 35
2. 31 67 50 36
160
3. 32 63 48 37
4. 33 58 43 38
5. 34 49 37 39
6. 35 42 32 40
7. 36 36 27 41
8. 37 31 23 42
9. 38 27 20 43
10. 39 23 17 44
11. 40 20 15 45
12. 41 17 13 46
13. 42 15 11 47
14. 43 13 10 48
15. 44 11 8 49
16. 45 9 7 50
17. 46 8 6 51
2. La temperaturi efective peste 420C - 430C, efectuarea acţiunilor de salvare este

oprită cu excepţia celor legate de salvarea vieţilor omeneşti.
3. Operaţiunile de lichidare a avariilor în condiţii de temperatură şi umiditate ridicată
se vor executa numai de către salvatorii instruiţi şi autorizaţi pentru aceasta de către
INSEMEX Petroşani.
4. Înainte de intrarea în acţiune, salvatorii care lucrează în condiţii de temperatură şi
umiditate ridicată vor fi supuşi unui control medical, ce vizează pulsul, tensiunea şi
temperatura sublinguală şi cutanată. Se cere opinia fiecărui salvator referitor la starea
generală a sănătăţii sale.
5. Şeful echipei de salvare, care lucrează în condiţii grele de microclimat, va calcula
timpul de rămânere în zonă, funcţie de temperatură, prin utilizarea unui psihrometru, care se
citeşte la intervale de 5 minute.
Dacă în timp de 5 minute temperatura aerului creşte brusc (cu 3 0C sau mai mult)
echipa de salvatori se retrage la bază sau într-o zonă cu temperatură normală.
6. Şeful de echipă va supraveghea atent în timpul lucrului pe cei din subordinea sa,
pentru a decide momentul în care aceştia trebuie scoşi din zonă înainte de apariţia
manifestărilor de hipertermie, având drept criteriu starea generală şi opinia fiecărui salvator
în parte. Dacă un singur salvator din echipă reclamă o stare de indisponibilitate, întreaga
formaţie se va retrage la baza de suprafaţă a salvatorilor.
7. Timpul de rămânere în zona avariată este de 8 ore, cu respectarea duratei timpului
de lucru şi pauzei, care se stabilesc de către şeful de echipă. Durata pauzei este în funcţie de
revenirea la normal a parametrilor fiziologici. Se face menţiunea că limitele de saturaţie ale
proceselor de termoreglare sunt :
 temperatura sublinguală : 38,20C ;
 temperatura cutanată : 370C ;
 frecvenţa cardiacă : 150 pulsaţii / minut.
8. Se interzice trimiterea în acţiune a echipei care, după perioada de pauză, are în
componenţă un salvator la care unul sau mai mulţi parametrii fiziologici nu au revenit la
161
normal. Stabilirea locului de odihnă a salvatorilor se rezolvă de către conducătorul lucrărilor
de salvare.
9. Se interzice efectuarea operaţiilor de salvare în zone cu o temperatură ridicată
dacă nu există o echipă de rezervă, ca şi o legătură permanentă cu baza de suprafaţă a
salvatorilor, cu excepţia cazurilor când se acţionează pentru salvarea de vieţi omeneşti.
10. Se vor lua măsurile posibile pentru evitarea supraîncălzirii salvatorilor, ca de
exemplu :
 folosirea unei îmbrăcăminţi uşoare din ţesătură de bumbac ;
 organizarea unor baze intermediare (în locuri cât mai posibil apropiate de zona cu
microclimat greu) ;
 răcirea artificială a aerului cu folosirea unor aeratoare sau a unor aparate mobile de
condiţionare a aerului ;
 folosirea mijloacelor de transport pentru deplasarea echipei şi materialelor -
utilajelor necesare la lucrul în zonă.
11. Pe toată durata efectuării lucrărilor în zone cu temperatură şi umiditate ridicate,
la baza de suprafaţă se vor găsi în permanenţă apă carbogazoasă, sucuri de fructe, băuturi
răcoritoare şi vitaminizate, pături şi îmbrăcăminte uscată.
12. În cazul acţiunilor de salvare în zone cu temperaturi scăzute, se impun
următoarele:
 aparatele se păstrează şi transportă în mijloace de transport încălzite ;
 baza de suprafaţă se va amplasa în zone cu temperatură pozitivă ;
 buteliile aparatelor izolante să se încarce cu oxigen uscat ;
 să se verifice minuţios toate conductele aparatului izolant, în vederea depistării
eventualelor dopuri de gheaţă.
Se interzice folosirea aparatului izolant, dacă acesta a stat nefolosit o durată de timp
mai mare de 15 minute la temperatura de zero la -50C şi 5 minute la o temperatură mai mică de
-50C.
F. Baza de suprafaţă a salvatorilor
1. Amplasarea, organizarea, deplasarea şi desfiinţarea bazelor de suprafaţă ale

salvatorilor se fac prin dispoziţia conducătorului lucrărilor de salvare în baza informaţiilor
primite din zona avariată şi după consultarea membrilor comandamentului de lichidare a
avariei.
2. Baza se organizează pentru conducerea lucrărilor de salvare în zona avariată,
organizarea operativă a acestora şi pentru o strânsă legătură între zona avariată şi punctul de
comandă de la suprafaţă, ca şi între bază şi salvatorii aflaţi în zonă pentru aprovizionarea
permanentă cu materiale, scule, dispozitive şi utilaje a salvatorilor din zona avariată.
Conducătorul lucrărilor de salvare îl va desemna prin dispoziţie scrisă, pe şeful bazei
de suprafaţă, care este însărcinat cu :
 transportul în timp util la bază a materialelor, sculelor, dispozitivelor şi utilajelor
necesare în zonă ;
 evidenţa sosirii, consumului şi stocului unor rezerve de materiale de bază ;
 distribuirea celor necesare către echipele de salvare din zona avariată ;
162
 informarea la timp a conducătorului lucrărilor de salvare despre stocul existent şi
necesităţile imediate ;
 asigurarea pazei şi legăturii telefonice a bazei cu comandamentul pentru lichidarea
avariei şi centrala telefonică a unităţii.
3. La baza de la suprafaţă trebuie să se afle în permanenţă : un om de serviciu,
mecanici staţie salvare pentru repararea aparaturii de salvare, conducătorii auto de pe
autospecialele de salvare.
4. Baza se amplasează într-un loc ferit de circulaţie sau transport, cât mai aproape de
zona avariată, într-un loc cu aer proaspăt.
Ea trebuie să fie astfel amplasată, încât personalul aflat la bază să fie asigurat contra
unor eventuale pericole, ca de exemplu : explozia gazelor din zona avariată, explozii de
vapori de apă, etc.
5. Baza serveşte pentru :
 păstrarea în condiţii bune a aparaturii de salvare ;
 loc pentru verificarea aparatelor înainte de intrarea în acţiune ;
 loc pentru odihna salvatorilor ieşiţi din zonă, de aceea la bază se vor găsi pături,
cojoace, echipament de protecţie de rezervă ;
 punct de comandă şi legătură cu echipele de salvatori în acţiune ;
 punct de informare şi legătură cu punctul de comandă de la suprafaţă şi cu baza de
la suprafaţă ;
 punct de acordare a primului ajutor ;
 păstrarea materialelor auxiliare şi a celor necesare salvatorilor la lucrul în zonă ;
 punct pentru păstrarea hranei şi apei carbogazoase pentru salvatori.
6. În permanenţă, la baza se va găsi o persoană care să facă de pază şi de serviciu la
telefon.
La bază se va găsi o hartă cu zona avariată pe care se trec toate modificările
intervenite în timpul lichidării avariei. De asemenea, registrul pentru verificarea aparatelor
izolante şi registrul de evidenţă a persoanelor care intră şi ies din zonă şi care se
completează de către şeful bazei.
7. La avariile la care participă un număr mare de salvatori, la bază se va găsi şi un
mecanic staţie salvare, care să facă pe loc remedierile la aparatura de salvare. În acest caz el
face şi de serviciu la telefon.
La bază se vor găsi : aparate izolante de rezervă, aparate universale de control,
butelii de oxigen, respectiv aer comprimat, cartuşe, tărgi, pături, aparate de reanimare în
perfectă stare de funcţionare, truse de prim ajutor, etc.
8. Baza de suprafaţă a salvatorilor este condusă fie de şeful staţiei de salvare, fie de o
persoană cu funcţii tehnico-inginereşti de la unitatea unde s-a produs avaria, care are şi
calitatea de salvator, fiind subordonat direct conducătorului lucrărilor de salvare. Toate
dispoziţiile care se dau salvatorilor din zona avariată trec pe la acesta, el având în
subordinea sa pe toţi salvatorii veniţi la acţiune. El este numit prin dispoziţie scrisă de
conducătorul lucrărilor de salvare.
9. Şeful bazei are următoarele sarcini :
 ţine o evidenţă strictă a persoanelor care intră şi ies din zonă şi nu admite accesul
decât pentru aceia care prezintă permisul eliberat de conducătorul lucrărilor de salvare,
având sarcini concrete în lichidarea avariei, controlul şi expertiza zonei avariate ;
163
 trasează sarcinile primite de la punctul de comandă şi de la conducătorul lucrărilor
de salvare, către şefii de echipă (grupă) care acţionează în zonă ;
 verifică personal gradul de îndeplinire a sarcinilor trasate şi supraveghează ca
lucrările din zonă să se desfăşoare în afara oricărui pericol evident ;
 face detectarea periodică a gazelor din zona bazei de suprafaţă.
 se ocupă de completarea dotării cu materiale, scule, dispozitive şi utilaje pentru
salvatorii din zonă, butelii de oxigen, aer comprimat de rezervă şi cartuşe filtrante.
Transportul acestora până la bază se face de către personalul auxiliar.
G. Evacuarea persoanelor
1. Evacuarea - scoaterea organizată a persoanelor şi a bunurilor din spaţiile în care

incendiul, explozia sau vreo catastrofă naturală poate provoca moartea, afecta sănătatea
oamenilor sau produce pierderi de bunuri materiale.
2. Evacuarea se realizează prin căile de evacuare care constituie un ansamblu de uşi, scări,
coridoare şi încăperi care asigură ieşirea în exterior din clădiri, în caz de incendiu, a persoanelor
din interiorul acestora. Căile de evacuare trebuie să asigure, în caz de incendiu, evacuarea
persoanelor în exterior la nivelul terenului sau a unor suprafeţe circulabile în timpul cel mai scurt
posibil şi în deplină siguranţă.
3. Cerinţe pentru o evacuare sigură: alegerea drept cale de ieşire a traseelor care
sunt construite din materiale incombustibile; asigurarea capacităţii de ieşire pentru toate
persoanele aflate la orice etaj, ieşirile şi căile de acces către acestea nu trebuie să aibă
unghiuri sau culoare moarte; căile de acces către ieşire trebuie astfel alese, încât să nu
conducă în spaţii cu pericol de incendiu; ieşirile trebuie să conducă direct în stradă, curte
sau în alte spaţii deschise, din care să poată ajunge în exterior cu siguranţa; uşile rotative nu
se folosesc pentru evacuare.
4. Evacuarea persoanelor din clădiri se face sub formă de fluxuri (şiruri de persoane
aşezate una în spatele celeilalte), care se deplasează prin căile de evacuare către exteriorul
clădirii.
Numărul de fluxuri prin care se evacuează un număr de persoane se determină
cu relaţia:
F=N/C;
F – numărul de fluxuri rezultat prin calcul;
N – numărul de persoane care trebuie să treacă prin calea de evacuare;
C – capacitatea de evacuare a unui flux, definită ca numărul total de persoane, care se
evacuează prin fluxul respectiv pe durata evacuării.
Lăţimea liberă minimă necesară pentru trecerea fluxului de persoane în raport de
numărul acestora este prevăzuta astfel:
Lăţimea minimă pentru trecerea fluxurilor
Numărul de fluxuri 1 2 3 4 5
Lăţimea liberă 0,90 1,10 1,60 2,10 2,50
164
Lungimea şi lăţimea căilor de evacuare sunt în funcţie de timp. Timpul limită admis
pentru evacuare este:
tlim = K  tcr
K – un coeficient mai mic ca 1, care ţine seama de posibilitatea aba-terii mărimii factorilor
care influenţează organismul omului în timpul incendiului, de regulă K=0,8;
tcr – timpul critic de evacuare, după consumarea căruia efectul factorilor care influenţează
organismul omului în timpul incendiului face imposibilă evacuarea în condiţii
organizate.
La calculul timpului de evacuare se va ţine seama de relaţia:

t  tlim [min];
t – timpul de evacuare dintr-o încăpere, determinat prin calcul [min];
tlim – timpul limită admis pentru evacuare [min].
5. Viteza de deplasare pe traseele orizontale se consideră egală cu 0,4 m/s> pe
traseele orizontale şi fără panică, iar pe cele verticale la coborâre de 0,3m/s.
6. La o evacuare forţată, circulaţia oamenilor făcându-se înghesuit, viteza de
deplasare ajunge la circa 0,2 m/s. Rezultă necesitatea dimensionării lăţimii în funcţie de
numărul maxim de persoane care urmează a se evacua. Pentru calculul deplasării fluxului de
persoane, trebuie să se ţină seama de vârsta, îmbrăcămintea şi greutatea purtată în mâini.
7. Capacitatea de evacuare a unui flux C, în funcţie de destinaţia clădirilor se arată în
tabelul următor:
Capacitatea de evacuare a unui flux în funcţie de destinaţia clădirilor.
Nr. Destinaţia clădirii sau a porţiunii de clădire pentru care se Capacitatea de evacuare a
crt. calculează evacuarea unui flux
[nr. de pers.]
1. Clădiri de producţie şi depozitare:
– din categoriile A şi B pericol de incendiu 65
– din categoria C pericol de incendiu 75
– din categoriile D şi E pericol de incendiu 90
2. Construcţii care adăpostesc persoane incapabile de a se
evacua singure: maternităţi, staţionare medicale, clădiri 50
pentru copii de vârstă preşcolară, ospicii pentru alienaţi,
cămine pentru bătrâni şi infirmi
3. Săli în care se adună public, însă nu se încadrează ca săli
aglomerate (săli de adunări, auditorii, magazine, expoziţii,
spaţii pentru alimentaţie publică, săli de lectură, săli de sport,
săli de aşteptare etc.), care au o capacitate mai mică decât
limita pentru a fi săli aglomerate
Clădiri care nu se încadrează ca săli aglomerate: pentru 75
învăţământul de toate gradele; clădiri administrative; grupuri
sociale (vestiare), indiferent dacă sunt alipite sau nu de
construcţia de producţie sau de depozitare; clădiri care
adăpostesc laboratoare de cercetări şi analize, studiouri
165
cinematografice şi ale radioteleviziunii (nefrecventate de
public)
4. Clădiri de locuit: hoteluri, cămine, cabane, blocuri de 90
locuinţe etc.
5. Săli aglomerate de tip S1 în clădiri:
– de gradul I, II rezistenţă la foc 50
– de gradul III rezistenţă la foc 35
– de gradul IV, V rezistenţă la foc 25
6. Săli aglomerate de tip S2 în clădiri:
– de gradul I, II rezistenţă la foc 65
– de gradul III rezistenţă la foc 50
– de gradul IV rezistenţă la foc 35
– de gradul V rezistenţă la foc 25
8. La elaborarea planului de evacuare este necesar să se ţină seama de: starea

construcţiei; sarcina termică; numărul de persoane existente în interiorul încăperilor; căile
de acces şi de evacuare pentru persoane şi bunuri; ordinea evacuării; persoana (persoanele)
care conduce operaţiile de evacuare şi salvare, precum şi persoanele care au sarcini pe
această linie; mijloacele şi utilajele folosite pentru evacuarea bunurilor în special a celor
valoroase, care au greutăţi mari; locurile stabilite pentru evacuarea persoanelor şi
depozitarea materialelor evacuate; mijloacele de dare a semnalului de alarmă; atribuţiile ce
revin fiecărei persoane în timpul evacuării, funcţie de rolul pe care trebuie să-1
îndeplinească, de traseele ce trebuie urmate; asigurarea zonelor de evacuare, punctele de
adunare şi efectuare a apelului persoanelor evacuate; transportarea urgenta a persoanelor
care nu se pot deplasa singure.
9. De asemenea, în planul de evacuare trebuie să se mai includă şi unele date
referitoare la clădirea respectivă, ca: numărul de ieşiri, lăţimea scărilor, lăţimea totală a
tuturor ieşirilor; distanţa dintre diferite încăperi şi scări; lăţimea coridoarelor; ieşirile de
salvare; natura iluminatului; posibilitatea de propagare a incendiului, posibilitatea de
defectare a unor instalaţii (ventilare etc.); posibilitatea de a se apela la alte unităţi din
apropiere, modul de alarmare a lor. Pentru o evacuare reuşită se impune o bună organizare,
ordine şi disciplină.
10. La hoteluri, vor fi luate în considerare existenţa schiţelor cu planul etajului pe
care se indică poziţia încăperilor şi traseele ce trebuie urmate până la scările de evacuare.
Aceste schiţe sunt completate prin reguli de prevenire a incendiilor şi cu indicaţii
asupra modului în care persoanele trebuie să procedeze în diferite situaţii.
11. Avertizarea persoanelor trebuie să se realizeze într-un timp scurt, printr-un
sistem fiabil, bine audibil, şi a cărei semnificaţie să fie neconfundabilă pentru oameni, în
special la hoteluri şi care să nu poată fi declanşat intempestiv.
12. Pentru orientarea persoanelor care urmează să se evacueze din clădiri este
necesar să se execute marcări prin indicatoare a poziţiei uşilor şi scărilor de evacuare, pentru
străini să se utilizeze indicatoare cu texte în limbi de mare circulaţie internaţională.
13.Cele mai eficiente căi de evacuare sunt coridoarele şi scările interioare care
trebuie să fie în permanenţă libere. În unele situaţii persoanele din interior se mai pot evacua
şi cu ajutorul scărilor exterioare fixe sau mobile.
166
H. Salvarea persoanelor
1. Când nu este posibil să se realizeze evacuarea persoanelor se trece la pregătirea şi

executarea salvării acestora.
Prin noţiunea de salvare se înţelege ajutorul ce trebuie acordat persoanelor care
datorită incendiului sau vreunui alt eveniment neprevăzut, îşi au viaţa sau sănătatea în
pericol pe care nu-l pot înlătura singure.
2. Pentru buna reuşită a salvării se impune: să se stabilească poziţia în care se află
persoanele periclitate; numărul de persoane aflate în primejdie într-un anumit loc;
posibilitatea de folosire pentru salvare a coridoarelor, scărilor şi a celorlalte locuri de
trecere; pericolul direct existent pentru persoanele periclitate; dacă a apărut panica pentru
oameni şi în ce grad; gradul de iluminare a locurilor de trecere.
3. Procedeele şi mijloacele de salvare practicate, în special din clădirile înalte, sunt:
coborârea pe trepte prin casa scărilor, în mod deosebit de către persoanele aflate sub etajul
(etajele) incendiat; coborârea pe o scară fixă sau pe o coardă (frânghie), pe laturile
exterioare ale clădirii înalte; coborârea cu o cabină care alunecă pe şine sau pe cabluri fixe
pe lafurile exterioare ale clădirii; coborârea cu ajutorul unui dispozitiv cu troliu; alunecarea
pe un tobogan sau tub expandat; săritura din clădire pe o pernă de salvare; coborârea cu
ascensorul atunci când sunt create condiţiile necesare; salvarea cu ajutorul elicopterelor;
folosirea autoscărilor mecanice.
4. Folosirea eficientă a autoscărilor mecanice depinde de posibilităţile de acces la
ferestrele sau balcoanele încăperilor în care se află blocate persoanele.
O utilizare mai raţională se obţine atunci când la fiecare etaj se prevăd încăperi (zone
de refugiu) unde oamenii care nu se mai pot evacua pe scările clădirii se adăpostesc în
acestea şi aşteaptă forţele de intervenţie.
5. Securitatea persoanelor din clădiri depinde de buna armonizare a măsurilor
constructive cu măsurile de prevenire a incendiilor, corelarea dintre ambele domenii fiind
absolut necesară.
I. Substanţe de stingere
1. Stingerea incendiilor cu apa se realizează prin:

– răcirea materialului care arde;
– izolarea suprafeţei incendiate de oxigenul din aer;
– acţiunea mecanică, în special când apa se foloseşte sub formă de jet compact.
2. Apa poate fi folosită la stingerea incendiilor de materiale solide, de lichide
combustibile miscibile cu apa, şi la alte materiale, când se află sub formă pulverizată sau
abur. Dacă apa nu poate stinge complet un incendiu, se foloseşte adesea împreună cu alte
substanţe stingătoare (pulberi stingătoare etc.).
3. Proprietăţile apei care-i limitează domeniul de utilizare:
– densitatea relativ mare (la 40C are greutatea specifică de 1 gf/cm 3, iar la 100°C de
0,958 gf/cm3);
– bună conducătoare de electricitate;
167
– reacţionează cu o serie de substanţe chimice, generând după caz, hidrogen sau
oxigen;
– reacţionează la temperaturi joase cu unele metale ca sodiul, potasiul, putându-se
ridica temperatura local până la 600°C şi degajă, în unele cazuri, hidrogen;
– reacţionează cu carbura de calciu, exotermic, cu degajare de acetilenă.
4. Apa se refulează asupra zonelor de ardere sub formă de jet compact şi jet
pulverizat (ceaţă sau ploaie), soluţii de apă neumectate şi soluţii ale substanţelor apoase ale
sărurilor.
Jetul compact se caracterizează prin viteze mari a curentului neîntrerupt de lichid,
printr-o însemnată forţă de şoc, prin concentrarea unei mari mase de apă pe o suprafaţă mică
şi prin posibilitatea de refulare la distanţă mare.
Capacitatea de pătrundere a jetului de apă în focarul incendiului depinde de
dimensiunile picăturilor, de presiunea dinamică a jetului, de presiunea flăcărilor, a curenţilor
de aer şi a produselor de ardere, de viteza de mişcare a picăturilor şi de gradul de evaporare
a apei în zona flăcărilor.
Jetul compact se foloseşte la stingerea incendiilor de substanţe solide, gazoase şi
lichide.
Jetul pulverizat este alcătuit din picături de apă cu diametrul de 1 mm. Cerinţa este
ca la o presiune de 5 N/cm2 jetul să atingă, distanţa de 8–9m.
Faţă de jetul compact, jetul pulverizat prezintă următoarele avantaje: măreşte de mai
multe ori randamentul de stingere; micşorează simţitor consumul de apă; nu provoacă
deteriorarea obiectelor; poate fi folosit în încăperi unde există praf combustibil.
5. Pulverizarea apei până la ceaţă se poate realiza prin:
– folosirea aerului comprimat;
– folosirea înaltei presiuni, de la 50 până la 120 at;
– folosirea unei presiuni reduse, de la 2 până la 10 at.
6. Pentru stingerea incendiilor în încăperi este nevoie de circa 5 l/m2 suprafaţă a
pardoselii şi de 2,5 până la 7,3 l/m2 pentru incendiile de motorină în rezervoare. Jeturile
pulverizate se folosesc pentru stingerea incendiilor de lichide combustibile nemiscibile,
insolubile în apă şi cu densitatea mai mică decât aceasta şi care au temperaturi de
inflamabilitate superioară valorii de 60°C.
7. Apa pulverizată se mai foloseşte şi la:
– dispersarea în atmosferă a gazelor şi vaporilor combustibili grei;
– precipitarea fumului rezultat din arderea substanţelor incendiate;
– protecţia personalului care acţionează la incendiu, în zone cu temperaturi mari;
– răcirea elementelor de construcţie şi a celor metalice.
8. Apa îmbunătăţită chimic măreşte puterea de pătrundere a apei în masa
materialelor cu care vin în contact s-a acţionat asupra tensiunii superficiale a acesteia.
Practic, există posibilitatea de a reduce simţitor tensiunea superficială a apei prin tratarea ei
cu diverşi detergenţi.Utilizarea apei îmbunătăţite chimic duce la scăderea cu 35-50% a
cantităţilor de apă folosite la stingerea incendiilor.
9. Apa îmbunătăţită chimic este recomandabil a se folosi la stingerea incendiilor de
materiale bogate în celuloză, cum sunt lemnul, textilele, bumbacul, hârtia etc.
10. Intensitatea de refulare a apei la stingere - cantitatea de substanţă stingătoare [l
sau kg] refulată în unitatea de timp [s sau min] pe unitatea de suprafaţă incendiată [m 2], a
perimetrului [m] sau a volumului [m3] pentru stingerea incendiului.
168
11. Valorile acestei intensităţi în raport de natura materialelor şi substanţelor
combustibile se arată în tabelul următor:
Intensitatea de refulare a
apei
Denumirea materialelor, obiectelor Pe suprafaţă În
şi natura incendiilor [l/s şi m ] perimetru
2
[l/s şi m
liniar]
Mobilă şi la incendii în interiorul clădirilor 0,06 - 0,10 ––
Pereţi exteriori la clădiri combustibile, şoproane de lemn,
depozite de materiale solide la o intensitate medie a 0,08 - 0,10 0,40 - 0,50
incendiului
Acoperişuri mari combustibile din lemn rotund în stive (cu
spaţii intermediare de 10 m): 0,13 - 0,15 0,65 - 0,75
– peste 30% umiditate – –
– sub 30% umiditate – –
Scânduri în stive:
– peste 30% umiditate 0,21 –
– sub 30% umiditate 0,45 –
Stive de scânduri cu următoarele spaţii intermediare:
– până la 10 m
– până la 25 m – 0,20
– până la 40 m – 0,60
– 0,20
Instalaţii de pe cheiuri 0,08 - 0,20 0,40 - 1,00
Incendii în interiorul navelor 0,08 - 0,20 –
Incendii la suprastructura navelor 0,18 - 0,20 –
Incendii la corpul avioanelor 0,20 - 0,30 –
Textolit, carbolit şi deşeuri de mase plastice 0,60 - 0,10 –
Hârtie înfoiată 0,07 - 0,10 –
Stive de cauciuc şi produse tehnice din cauciuc 0,16 - 0,18 0,8 - 0,9
Folii din celuloid 0,06 - 0,20 –
Incendii în pivniţele clădirilor de gradul II de rezistenţă la foc 0,30 - 0,10 –
Clădiri de producţie de gradul III, IV şi V de rezistenţă la foc 0,06 - 0,20 –
Săli de teatru (spectacole) 0,10 - 0,20 –
Garaje 0,05 - 0,14 –
Alcool etilic (incendii la depozitele de în fabrici de alcool) 0,20 - 0,40 –
Pentru reuşita stingerii incendiilor trebuie îndeplinită condiţia:

ir > inec
ir şi inec reprezintă intensitatea reala şi respectiv cea necesară de
refulare a substanţei de stingere.
169
J. Substanţe de stingere prin izolare
1. Spuma chimică este formata dintr-o masă de bule de dimensiuni reduse, fiecare
bulă fiind învelită într-o membrană lichidă umplută cu dioxid de carbon, care se formează
pe cale chimică în urma reacţiei dintre substanţele care generează spuma (substanţă acidă şi
substanţă bazică). Substanţa acidă este formată, de regulă, din sulfat de aluminiu sau acid
sulfuric de o anumită concentraţie, iar cea bazică din bicarbonat de sodiu sau potasiu.
2. Ca stabilizatori, care se adaugă soluţiilor, se folosesc: glucoză, saponină, extractul de
lemn dulce; spumanţi pe bază de albumine etc.
3.Pentru instalaţiile fixe şi semifixe se foloseşte praful unic (amestec format din
sulfat de aluminiu, bicarbonat de sodiu şi stabilizatori).
4.Pentru stingătoare, substanţele chimice din care se obţine spuma sunt cunoscute sub
numele de încărcături: A (acid) şi B (bază).
5. Spuma fizică sau mecanică se obţine prin dispersarea aerului în soluţii din
spumanţi în apă, şi ale căror concentraţii de natură chimică sunt determinate de
caracteristicile lor fizico-chimice. Aceste spume sunt formate din bule, al căror înveliş
conţine molecule de spumant umplute cu aer. Spumele fizice sau spumele mecanice sunt
mai persistente, necorozive. Ca spumant se foloseşte spumogenul lichid sau spumogenul
praf. Cel mai bun spumogen se obţine din proteine (făină de copite şi coarne).
6. În raport de coeficientul de înfoiere se obţin următoarele spume:
– spuma grea, cu coeficientul de înfoiere până la 20;
– spuma medie, la care coeficientul de înfoiere este 20 - 200;
– spuma uşoară, la care coeficientul de înfoiere este 200 - 1000.
7. Spumele mecanice şi chimice se folosesc la stingerea substanţelor lichide aprinse,
care nu distrug învelişul de lichid al bulelor spumei, precum şi a substanţelor solide, care nu
reacţionează cu soluţiile apoase ale sărurilor, ca şi de gaze în regim redus de presiune.
Spuma se mai poate folosi la protecţia materialelor şi elementelor de construcţie,
împotriva căldurii radiate.
8. Lichidarea incendiilor se realizează prin jeturi de spumă, refulate pe suprafaţa
combustibililor care ard, prin deversarea din utilaje generatoare special construite.
9. Efectul de stingere al spumei constă în realizarea unui strat de o anumită grosime,
care provoacă răcirea parţială a suprafeţei aprinse, împiedică ieşirea vaporilor în zona de
flăcări sau accesul oxigenului atmosferic.
10. Moduri de refulare a spumei pe suprafeţele incendiilor:
– sub formă de jet sau tangent la suprafaţa incendiului;
– deversare lină, pe planuri verticale sau înclinate, în zona de ardere;
– refularea spumei de la distanţă, din tunuri de stins incendii pe suprafaţa incendiată.
11. Spuma trebuie să aibă următoarele calităţi: fluiditate, coeficient de înfoiere;
densitate; persistenţă; aderenţă; timp de stingere minim etc. Eficienţa spumei depinde de:
caracteristicile instalaţiilor existente pe maşinile speciale de incendiu; presiunea apei;
proporţia de spumă şi apă; temperatura mediului ambiant. Spuma trebuie să fie dirijata cu
vântul în spate, pentru a se putea scurge încet.
12. Spuma cu coeficient mare de înfoiere sau spuma uşoară se utilizează pentru
stingerea incendiilor izbucnite în încăperi prin inundarea acestora, în magaziile navelor, în
subsoluri, în canale de cabluri, la stingerea incendiilor de materiale combustibile solide şi
lichide.
170
13. Apa uşoară se obţine dintr-un spumant fluorurat. Se refulează asupra lichidelor
nemiscibile cu apa, formând la suprafaţa acestora o peliculă care împiedică evaporarea lor;
volatilitatea lichidului aprins scade până la valori ce reduc aproape total intensitatea arderii.
Apa uşoară cu coeficient redus de înfoiere se poate folosi şi la stingerea incendiilor de
aeroporturi.
14. Când substanţa tensioactivă pe bază de fluor se amestecă cu o substanţă
spumantă proteinică, apa uşoară are mare eficienţă la stingerea incendiilor.
15. Apa uşoară cu coeficient mediu de înfoiere are efect mai mare la stingerea
incendiilor de lichide combustibile declanşate pe suprafeţe mari. Ea persistă mult şi asigura
o regenerare permanentă a peliculei pe o durată mare de timp.
16. Apa uşoară este compatibilă cu spuma proteinică şi într-o oarecare măsură şi cu
pulberile stingătoare. În general, pelicula de apă uşoară poate rezista pe suprafaţa lichidului
timp de 5-6 min, după care este indicat ca lichidul să fie acoperit cu spumă proteinică.
Efectul de stingere al apei uşoare trebuie obţinut, în decurs de 5 min.
17. Pulberi stingătoare - componentul de bază este bicarbonatul de sodiu. În afara
pulberii pe bază de bicarbonat de sodiu se mai fabrică pulberi pe bază de bicarbonat de
potasiu, sulfat de amoniu, carbonat de sodiu, uree şi din diferiţi compuşi ai borului.
Pulberea pe bază de bicarbonat de potasiu este cu 30-50% mai eficace la stingerea
incendiilor, decât pulberea pe bază de bicarbonat de sodiu.
18. Pulberile stingătoare trebuie să îndeplinească condiţiile de: eficacitate mare de
stingere, determinată de proprietăţi chimice şi de gradul de dispersie; fluiditate bună în
conducte; capacitate de a forma un nor compact în suspensie în aer; stabilitate la umezire;
stabilitate termică; conductibilitate termică redusă.
K. Substanţe folosite la reducerea conţinutului maxim de oxigen
1. Dioxidul de carbon, introdus în încăperea în care a izbucnit incendiul înlătură

aerul, micşorează viteza de ardere, viteza de degajare a căldurii şi scade temperatura de
ardere şi în final procesul de oxidare se întrerupe. CO 2 acţionează asupra focarului şi prin
efectul de înnăbuşire şi răcire. Efectul de răcire a 1 kg CQ2 corespunde cu 15% din efectul
de răcire a 1 Kg apă (629 kcal/kg).
2. Calităţile dioxidului de carbon, ca agent de stingere, sunt: pătrunde în orificiile
obiectului aprins, fiind mai greu decât aerul (greutatea specifică 1,53); nu distruge obiectele
şi materialele asupra cărora se refulează; nu este conducător de electricitate; nu se
deteriorează pe timp de conservare îndelungată; nu este sensibil la acţiunea temperaturilor
scăzute.
3. Cea mai eficace acţiune de stingere se obţine în spaţiu închis. În medie se
consideră că pentru stingerea incendiilor la majoritatea substanţelor este suficientă o
concentraţie de 30-35% în volum de CO 2 în aer. Dioxidul de carbon se foloseşte ca
substanţă stingătoare refulată prin intermediul instalaţiilor fixe de stingere, ca agent de
vehiculare a pulberilor stingătoare din stingătoarele de incendiu şi maşini speciale de stins
incendii.
4. Pentru stingerea incendiilor, dioxidul de carbon se foloseşte la: depozite de
materiale amenajate în încăperi cu suprafaţă redusă; încăperi cu documente de importanţă
deosebită (arhive, muzee, biblioteci, laboratoare etc.); maşini şi aparate electrice amplasate
171
în încăperi închise; transformatoare şi generatoare electrice; staţii de distribuţie; centrale
telefonice; centre de calcul; încăperi de producţie fără supraveghere continuă a producţiei;
instalaţii sau utilaje de mare volum cu un rol important economic; recipiente cu lichide
combustibile cu o temperatură de inflamabilitate a vaporilor scăzută, având un volum de
maximum 500 m3, magazii din navele maritime. Nu se utilizează la incendii de: sulf, metale
uşoare ca magneziu, titan, plutoniu, uraniu, toriu, în apropierea cianurilor pentru că
reacţionează cu acestea.
5. Azotul - se foloseşte la stingerea incendiilor izbucnite în instalaţii tehnologice,
fiind refulat din instalaţii fixe speciale de stins incendii. Concentraţia de stingere ajunge
până la 31% în volum
6. Aburul este folosit în industria chimică, petrochimică, de lacuri şi vopsele, în
camere de uscare, în staţii de pompe şi la unele instalaţii tehnologice.
Efectul de stingere al aburului se bazează mai ales pe diluarea concentraţiei de
oxigen, până la limita la care continuarea arderii devine imposibilă.
Concentraţia eficienta pentru stingerea incendiului este de până la 35% în volum. Se
foloseşte atât abur saturat, cât şi cel supraîncălzit.
Aburul ca substanţă de stingere se foloseşte în instalaţii fixe, semifixe, în special
acolo unde există permanent o instalaţie tehnologică de abur.
7. Apa fin pulverizată - ca substanţă de stingere prin reducerea conţinutului de
oxigen, trebuie să aibă particulele până la 100 , obţinute prin pulverizarea apei sub înaltă
presiune sau prin utilizarea unor ţevi pulverizatoare speciale. Efectul de stingere depinde de
uniformitatea apariţiei picăturilor în flux şi de densitatea jetului de apă.
L. Substanţe de stingere prin inhibiţie chimică
1. Hidrocarburile halogenate au punctul de fierbere coborât, stabilitatea termică

scăzută cu formarea radicalilor si atomilor, care la încălzire trec uşor în stare gazoasă.
2. Stingerea incendiilor cu hidrocarburi halogenate se poate face cu: jet compact, jet
pulverizat, sub formă de aerosoli. Hidrocarburile halogenate se refulează asupra incendiului
din stingătoare şi din instalaţii fixe. Procesul de întrerupere a arderii se datoreşte: vaporizării
picăturilor de substanţe stingătoare; amestecării vaporilor substanţei stingătoare cu vapori de
combustie; interacţiunii fizico-chimice dintre vaporii de haloni şi vaporii de combustibili.
Cu cât concentraţia de stingere este atinsă mai repede, cu atât stingerea se realizează într-un
timp mai scurt, iar descompunerea hidrocarburilor halogenate este mai redusă.
3. Din cauza toxicităţii, utilizarea hidrocarburilor la stingerea unor categorii de
incendii se restrânge din ce în ce mai mult.
M. Propagarea şi evacuarea fumului şi gazelor din clădiri
1. Fumul care se degajă pe timpul unui incendiu este format din elemente care se
afla sub 3 forme de agregare a materiei El se compune din gaze de combustie, particule
lichide şi solide în suspensie. în cantităţi mari şi în spaţii închise creează condiţii improprii
supravieţuirii persoanelor.
172
2. Pe timpul procesului de ardere rezultă oxid de carbon, dioxid de carbon,, acid
clorhidric etc., care alături de lipsa de oxigen face, uneori, viaţa imposibilă.
3. În afara pericolului pentru persoane, apare şi pericolul pentru bunuri, Fumul fiind
cald reprezintă un factor important al propagării incendiului. Acţiunea corozivă a unora din
compuşi, de exemplu a acidului clorhidric, reprezintă un pericol pentru elementele
construcţiei, ca şi pentru bunurile aflate în încăperea care trebuie protejată.
3. Folosirea tot mai mult a materialelor plastice şi sintetice, care de regulă, produc
mult fum, fac ca pericolul creat de fum să fie din ce în ce mai mare
4. Se impune ca alături de sarcina termică să se ia în considerare şi sarcina de fum,
atunci când se calculează ventilaţia caselor de scări, a puţurilor de ascensoare la clădirile cu
mai multe etaje. Drept sarcină de fum se consideră cantitatea totală de fum degajată în
timpul arderii materialelor care se găsesc în zona incendiului şi reprezintă cantitatea de fum
produsă pe unitatea de suprafaţă.
5. Apariţia fumului în cazul unui incendiu reduce vizibilitatea pe căile de evacuare,
pericolul pentru oameni crescând atunci când i se asociază căldura, gazele de combustie şi
cele toxice. Concentraţiile periculoase ale fumului pe căile de evacuare clasice executate din
materiale incombustibile se pot forma în timp scurt de cel mult 3-4 min.
6. Pentru utilizarea în condiţii de securitate a cailor de evacuare se apreciază ca fiind
necesară o vizibilitate de 10-15m.
7. Mişcarea fumului depinde în cea mai mare măsură de diferenţele de presiune ce se
produc, precum şi de existenţa posibilităţilor de curgere a gazelor, pe verticală de jos în sus,
de la un nivel la altul. Pe orizontală fumul se propaga de la casa scării, de-a lungul
coridoarelor de evacuare la partea superioară a acestora, cu viteza pasului normal sau de la o
încăpere la alta.
8. Într-o clădire înaltă fumul se propagă foarte rapid datorită următorilor factori:
expansiunea gazelor de ardere; efectului de coş (tirajului); influenţa exterioară a vântului;
mişcarea forţată (mecanică) a aerului în clădire.
9. Tirajul depinde de temperaturile exterioară şi interioară, de vânt, de planul
etajelor, de etanşeitatea uşilor şi ferestrelor, de funcţionarea trapelor şi altor sisteme de
evacuare a fumului. Cu cât este mai mare diferenţa dintre temperatura interioară şi cea din
exteriorul clădirii, cu atât tirajul este mai puternic.
10. În condiţii de vară (când temperatura aerului exterior este mai ridicată decât în
clădiri), direcţia curenţilor de aer în timpul incendiului se inversează. În acest caz apare
pericolul de umplere cu fum a etajelor şi căilor de evacuare din clădire sub etajul incendiat,
mai ales dacă focarul de incendiu se află la un etaj situat deasupra planului presiunii neutre
(egale).
11. În timp de iarnă ca şi pe timp de vara în cazul unui incendiu într-o clădire înaltă,
efectul de coş (tirajul) poate avea presiuni destul de ridicate care vor depăşi presiunea
produsă de incendiu şi astfel aerul din exterior va fi forţat să circule către zona focarului fapt
ce nu va permite fumului şi căldurii să fie îndepărtate.
Vântul poate influenţa procesul de răspândire a fumului, creând condiţii de circulaţie
orizontală a aerului.
12. Acţiunea de evacuare a fumului trebuie să conducă la: menţinerea unei
vizibilităţi suficiente; împiedicarea creşterii temperaturii în spaţiul incendiat; scăderea
concentraţiei de gaze toxice din atmosferă; păstrarea unui procent acceptabil de oxigen.
173
Declanşarea acţiunii de evacuare a fumului trebuie făcută imediat după izbucnirea
incendiului, aceasta pentru a se puţea evacua persoanele în bune condiţii.
13. Dispozitivele pentru evacuarea fumului produs în caz de incendiu vor avea o
suprafaţă liberă însumată (acţiunea de trecere a fumului prin deschidere), de minimum 0,2%
din aria încăperilor sau a compartimentelor respective şi se amplasează în acoperişul
clădirilor, sau cât mai sus posibil la partea superioară a pereţilor exteriori, judicios
repartizate. Acţionarea acestor dispozitive se face prin mijloace uşor accesibile în caz de
incendiu (automat şi manual).
14. Dispozitivele (trapele) mici pentru evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi vor fi
dispuse cât mai uniform, ele fiind preferabile unei singure trape de ventilare de aceeaşi
suprafaţă, deoarece într-un eventual incendiu este posibil ca deasupra focarului sau în
apropierea acestuia să se găsească vreo trapă. De asemenea, riscul de nefuncţionare la un
număr mai mare de trape mici de ventilare este mai redus decât atunci când există o singură
trapă de ventilare de aceeaşi suprafaţă.
15. La clădirile etajate, evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi se asigură separat
pentru fiecare nivel. Canalul de evacuare poate fi folosit cu succes atunci când există un tiraj
natural şi numai în cazul în care etajele nu au geamuri, de exemplu în subsoluri.
BIBLIOGRAFIE
1. A G Găman Salvare în medii toxice, 1997

2. A G Găman Tehnici şi metode privind intervenţiile operative şi salvarea
persoanelor în medii toxice şi explozive, 2003
3. A G Găman Ghidul salvatorului şi al mecanicului staţiei de salvare, 2005
4. A G Găman Principii, tehnici şi proceduri de intervenţie şi salvare în
medii toxice/explozive/inflamabile
5. XXX Prospecte firma DRÄGER
6. XXX Prospecte firma FASER
7. XXX Prospecte firma MSA-AUER
8. XXX Prospecte firma SPENCER
9. XXX Prospecte firma LAERDAL
10. XXX Prospecte firma SPASCIANI
11. XXX Prospecte firma PROSALV
12. XXX Prospecte firma TETHYS
13. XXX Prospecte firma DTI
14. XXX Prospecte firma Industrial Scientific Corp.
15. XXX Prospecte firma Romcarbon
16. R. Barbu Intoxicaţii acute
Bucureşti, 1979
17. Gh. Cadariu ş.a. Igiena muncii
Bucureşti, 1967
174
18. P. Mann Medicina muncii
Bucureşti, 1975
19. S. Mănescu Tratat de igienă
Bucureşti, 1984
20. V. Papilian Anatomia omului
Bucureşti, 1972
21. I. Pilat, ş.a. Bolile profesionale
Bucureşti, 1982
22. T. Kuna Materiale documetnare
1975
23. A. Firică Primul ajutor
Bucureşti, 1990
24. N. Pilat Bolile profesionale
Bucureşti, 1976
25. X X X Manualul grupei sanitare
Bucureşti, 1982
175

Seminar Managementul SSM

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Seminar Managementul SSM

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GĂMAN G.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Proceduri şi regulamente ale formaţiilor de intervenţie şi salvare în medii

Prezenta lucrare reprezintă o versiune adusă la zi - în

Actul Normativ privind organizarea activităţii de intervenţie şi salvare la

Numele şi Observaţii în Viza

Nr. Seria şi numărul de

Raportul executării programului

Anul intrării Funcţia în

Nr. şi data Data

Şef staţie de salvare,

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 408 din data de 19 iunie 2007.

APARATE IZOLANTE DE PROTECŢIE

2.1 Aparate izolante

Funcţionează cu circuit închis şi oferă protecţie respiratorie, permiţând purtătorului

Tipuri de aparate izolante

2.1.1 Aparate izolante ce funcţionează pe bază de oxigen

Aparatul izolant MEDI 17108 - 17128

Tendinţa generală de modernizare a aparaturii de salvare, constând în realizarea unor

2NaOH + CO2 = Na2CO3 + H2O

Reacţia dintre hidroxidul de sodiu şi bioxidul de carbon având caracter exoterm,

Finimetrul: serveşte la măsurarea în orice moment a presiunii oxigenului din butelie.

Harnaşamentul: este confecţionat din material textil de culoare gri şi se compune

Muştiucul este format dintr-o piesă metalică în formă de pipă, prevăzută cu o

Masca de etanşare este confecţionată din pânză cauciucată şi este prevăzută cu un

Verificarea aparatului izolant MEDI 17108-17128

Aparatele universale de control de tip MEDI funcţionează pe următorul principiu :

Tabelul nr. 2.1

Se menţionează că este interzis să se plece cu aparatul izolant la intervenţie sau

Nu are suplimentare manuală pentru oxigen .

Aparat izolant BG-4

Aparatul este prevăzut cu finimetru electronic, care realizează automat, o dată cu

Determinarea parametrilor aparatului de protecţie a respiraţiei tip BG-4 utilizând

Se pune aparatul de protecţie a respiraţiei în partea stângă şi testerul în partea

2. Atenţionarea de presiune scăzută

1. Se infiletează adaptorul R 50 028 în mufa de conectare a testerului. Se

3. Verificarea supapei de inspiraţie

1. Se strânge uşor furtunul de expiraţie cu mâna. Se poate folosi cheia cu cârlig R 33

4. Verificarea supapei de expiraţie

1. Se conectează partea cu depresiune a pompei de mână la tester.

5. Verificarea supapei de evacuare

6. Testul de etanşeitate cu presiune pozitivă

1. Se inchide supapa de închidere a testerului.

7. Verificarea supapei de preaplin

1. Se deschide supapa de închidere a testerului.

8. Testul de etanşeitate la înaltă presiune

1. Se închide supapa de închidere a testerului.

9. Verificarea dozajului fix

1. Se conectează furtunul de dozaj.

10. Verificarea supapei de minim

1. Se setează testerul astfel încăt să indice presiunea.

11. Verificarea supapei de suplimentare manuală

1. Se închide supapa de închidere a testerului.

12. Verificarea atenţionării de presiune reziduală

1. Se închide ventilul buteliei de oxigen.

Aparat izolant TIP W 2000

Aparatul funcţionează cu presiune pozitivă si aceasta este menţinută în circuitul

Aparat izolant BIOMARINE BIO PAK 240

BioPak 240 (fig. 2.20 ) este un aparat izolant de protecţie a

Aparat izolant AIR ELITE

Este produs de MSA / AUER , fiind un aparat izolant de protecţie a respiraţiei ce

Substanţa chimică ce generează aerul respirat este peroxid de potasiu KO 2 ce este

2.1.2 Aparate izolante ce funcţionează pe bază de aer comprimat