Cuprins

Cum a fost prins ursul Filipok

Creanga de alun Cei trei ursi
Baietelul care nu a fost la oras
Batranul si nepotul Pisoiul
 Șoricelul i-a răspuns :
- Cel rău se tot învârte prin curte. Are picioare negre, moț roșu, ochi
holbați și cioc încovoiat. Când am trecut pe lângă el, a căscat gura, a
ridicat un picior și a strigat așa de tare, că de spaimă nici n-am știut
încotro s-o apuc.
Un băiețel s-a jucat și a spart în nebăgare de seamă o ceașcă - Acela-i cocoșul -a spus șoricioaica cea bătrână. Nu face rău nimănui,
scumpă. Nu l-a văzut nimeni. A venit tata și l-a întrebat: de el să nu te temi. Ei, dar celălalt?
- Cine a spart-o? - Celălalt stătea culcat și se încălzea la soare. Are gâtul alb și piciorușele
Băiețelul, deși tremura de frică a răspuns: moi, cenușii. Își lingea blănița de pe piept și când se uita la mine abia
- Eu. mișca din codiță.
Tatăl lui a spus atunci: Șoricioaica cea bătrâna a spus :
- Îți mulțumesc că ai spus adevărul. - Tare mai ești prost. Apoi acela e chiar motanul.

Doi țărani s-au dus împreună la vânătoare. Unul se coborî într-o

văgăună și strigă de acolo celuilalt :
A plecat odată capra pe câmp, după mâncare, iar pe iezi i- a - Vino-ncoace, am prins un urs!
închis în colibă și le-a poruncit să nu deschidă nimănui. Le-a spus așa : - Trage-l până aici!
- Numai când o să auziți glasul meu, atunci să deschideți. - Da’ n-am să-l pot trage!
Lupul a ascultat tot, a venit la ușă și și-a prefăcut glasul după al caprei: - Atunci vino-ncoace singur!
- Copilași, deschideți, a venit mama și v-a adus de mâncare. - Păi nu-mi dă drumul,
Copilașii sau uitat pe fereastră și au spus : vrea să mă mănânce.
- Glasu-i al mamii, dor picioarele-s ale lupului; să nu-i deschidem!

Un șoricel a ieșit la plimbare. S-a plimbat prin Pisica s-a culcat pe acoperiș și și-a strâns lăbuțele sub ea. O
curte și apoi s-a întors iar la maică-sa : păsărică s-a așezat alăturea.
- Să știi măicuță, că am văzut două animale : unul rău - Nu sta aproape, păsărico,
de tot și altul bun. pisicile sunt viclene!
Mama l-a întrebat :
- Cum erau animalele astea?
 Creanga de alun
A fost odată un negustor bogat, care avea trei fete. Într-un rând s-a facut. A gatit-o pe fata ciobanului si a dus-o ursului. Acesta a asezat-o in
pregătit el să plece dupămarfă şi a întrebat pe fete ce vor să le aducă. Cea
mai mare l-a rugat să-i aducă mărgele, adoua a cerut un inel, iar cea mică
a spus:
- Nu-mi trebuie nimica. De-ţi vei aduce aminte de mine, adu-mi şi
mie o creangă de alun.
A plecat negustorul. Şi-a terminat treburile şi a cumpărat fetei celei mai
mari mărgele, iar celei de-a doua un inel. Trece el la întoarcere printr-
o pădure mare şi-şi aduce aminte că fata cea mică n-a cerut altceva decât
o creangă de alun. Coboară din căruţă să rupă una.
Deodată zăreşte într-un tufiş o creangă de alun, dar nu una
obişnuită, ci cu alune de aur pe ea. Îşi spune atunci negustorul:―Iată un
dar frumos şi pentru fata mea cea mică şi cuminte‖. A aplecat creanga şi
a rupt-o. Pe dată a răsărit, ca din pământ, un urs, l-a apucat pe negustor
de mână şi i-a spus:
- Cum ai îndrăznit să rupi creanga mea?
Acum am să te mănânc.
Negustorul s-a speriat si i-a raspuns:
– N-as fi luat creanga, daca nu m-ar fi rugat
fata mea cea mai mica.
Se razgandi atunci ursul:
– Du-te acasa, dar tine minte: cine te va intampina
intai, pe acela ai sa mi-l dai mie.
Negustorul i-a fagaduit si ursul i-a dat drumul. Pe urma, negustorul a
pornit mai departe si a ajuns acasa.
Cum a intrat in curtea casei sale, i-a iesit fuga inainte fata lui cea
mica si iubita. Negustorul si-a adus aminte de fagaduiala data ursului si i
s-au muiat picioarele. El a povestit apoi tot ce s-a intamplat si toti au
inceput sa planga.
– Nu plangeti – spuse atunci mama – stiu eu ce-i de facut. Când o să vie
ursul dupa fata noastră, noi o să gătim pe fata ciobanului și i-o dăm pe ea
în loc.
Intr-o zi pe când se aflau cu toții acasă, iată intră în curte o trăsură. Și ce cresc și-i învață să joace. După aceea merg cu ursul prin sate. Unul îl
să vezi? Se coboara din ea un urs, se apropie de negustor și ii spune:
– Dă-mi fata.
Negustorul nu știa ce să răspundă. Mama însă a priceput îndată ce are de
trasura si a plecat. Cum au pornit, ursul a inceput sa mormaie si a vrut sa
o manance. Atunci, ea a marturisit ca-i fata ciobanului si nu a
negustorului. Ursul s-a intors la negustor si i-a spus:
– M-ai inselat, da-mi-o pe fata cea adevarata!
Din nou s-au pornit cu totii pe plans. Au gatit fata, si-au luat ramas bun
de la ea si au dat-o ursului. Ursul a asezat-o in trasura si au plecat. Au
mers ei cat au mers, au ajuns intr-o padure mare si s-au oprit. Ursul s-a
dat jos din trasura si a spus:
– Aici e casa noastra, vino dupa mine!
Ursul a coborat intr-o groapa, iar fata
s-a dus dupa el. Dupa aceea, ursul a deschis
o usa mare, a tras-o pe fata intr-un beci intunecos
si a spus:
– Vino dupa mine!
Fata tremura de spaima si se gandea ca i-a sosit
sfarsitul, dar tot s-a dus dupa urs.
Deodata se auzi un bubuit ca un tunet. Se facu lumina si fata vazu ca nu-i
intr-un beci, ci intr-un palat bogat. Peste tot lumini, muzica; oameni
frumos imbracati o intampina si i se inchina, iar langa ea – un print tanar.
Printul s-a apropiat de fata si i-a spus:
– Nu sunt urs, sunt prinț si vreau să mă însor cu tine.
Pe urma au trimis dupa parintii fetei, au poftit oaspeti si au facut nunta.
Si au trait fericiti, iar creanga de alun au pastrat-o cu mare grija.
Cum a fost prins ursul
În gubernia Nijegorod sunt mulți urși. Țăranii prin puii de urs, îi
duce, iar al doilea se îmbracă într-o piele de capră, joacă și bate toba.
Odată, un țăran a venit cu ursul la iarmaroc. Îl întovărășea nepotul lui, cu
pielea de capră și cu toba. La iarmaroc era multă lume și toți se opreau să
privească ursul și apoi dădeau țăranului bani. Seara țăranul și-a dus ursul
în fața crâșmei și l-a pus să joace. Cei din jur i-au dat din nou bani și vin.
A băut țăranul, a dat și tovarășului său să bea, ba chiar și ursului i-a dat
un pahar întreg.
După ce s-a înnoptat,
țăranul cu neptul și cu ursul
s-au dus să doarmă afară în
câmp, pentru că sătenii se
temeau să primească un urs în
curte. Au ieșit ei din sat și s-au
oprit sub un copac. Țăranul a
legat lanțul ursului de brâul lui
și s-a culcat. Era cam beat și a
adormit repede. La fel de repede a adormit și nepotul lui. Amândoi au
dormit așa de adânc, că până dimineață nu s-au mai trezit. Dimineața,
când țăranul se deșteptă, văzu că ursul nu mai este lângă dânsul. Și-a
trezit nepotul și au alergat amândoi să caute ursul.
Iarba era mare și se cunoșteau urme de labe. Ursul trecuse peste
câmp, în pădure. Țăranii s-au luat iute pe urmele lăsate. Pădurea era
deasă, așa că era greu de mers prin ea. Nepotul spuse :
- Unchiule, noi nu vom găsi ursul. Și chiar de-l vom găsi, n-o să-l
putem prinde. Să ne întoarcem înapoi.
Dar țăranul nu s-a învoit .
- Ursul ne hrănește și de nu-l găsim, ajungem cerșetori. Nu mă
întorc în sat, îl caut cât m-or ține puterile.
Au mers ei mai departe și către seară au ajuns într-o poiană.
Începuse să se întunece. Obosiți din cale-afară s-au așezat să se
odihnească. Deodată auziră pe aproape un zornăit de lanț. Țăranul a sărit
în sus și a șoptit :
- El este. Să ne furișăm și să-l prindem.
Și s-au îndreptat spre locul de unde se auzea zornăitul lanțului. Când, ce
să vadă! Ursul trăgea cu labele de lanț și vroia să-l smulgă de pe el. Când
l-a văzut pe țăran, a început să mormăie furios șisă-și arate colții.
Nepotul s-a speriat și a vrut să fugă, însă țăranul l-a apucat de mână și
împreună s-au apropiat de urs.
Ursul a mormăit și mai tare și a fugit în pădure. Țăranul s-a
încredințat că singur n-o să-l poată prinde. A poruncit atunci nepotului să
îmbrace pielea de capră, să joace și să bată toba, iar el a început să strige
cu glasul care striga când punea ursul să joace. Ursul s-a oprit deîndată,
a tras cu urechea la glasul stăpânului, s-a ridicat pe labele de dinapoi și a
început să se învârtească. Țăranul s-a apropiat mai tare de el, strigând
mereu. Iar nepotul juca înainte și bătea toba. Când țăranul a ajuns foarte
aproape de urs, s-a repezit la el și l-a apucat de lanț. Atunci, ursul a
mormăit înfricoșător și s-a smucit să fugă, dar țăranul nu i-a mai dat
drumul și a început iar să-l poarte prin sate și să-l pună să joace.
Cei trei urși
Într-o bună zi, fetiță a plecat de acasă și s-a dus în pădure. S-a
rătăcit și a început să caute drumul spre casă, dar nu l-a găsit. Umblând
așa prin pădure, s-a pomenit în fața unei căsuțe. Usa era deschisa. Fetita
s-a uitat inauntru, a vazut ca nu-i nimeni si a intrat. In casuta aceea
locuiau trei ursi. Unul din ursi era tatal si il chema Mihail Ivanovici. Era
mare si avea blana latoasa. Al doilea era ursoaica. Era mai mica si-i
zicea Nastasia Petrovna. Al treilea era ursuletul lor cu numele de
Mituska. Ursii nu erau acasa: se dusesera la plimbare in padure.
Casuta avea doua incaperi: una in care mancau, alta in care dormeau.
Fetita a intrat in cea dintai incapere si a vazut pe masa trei strachini cu
ciorba: una mare de tot, a lui Mihail Ivanovici, a doua, putin mai mica,
era a Nastasiei Petrovna, si a treia, o strachinuta albastra, a lui Mituska.
Langa fiecare strachina era cate o lingura: una mare, una mijlocie si una
mititica. Fetita a luat mai intai lingura cea mai mare si a gustat din
strachina cea mai mare; apoi a luat lingura mijlocie si a gustat din
strachina mijlocie; la urma a luat lingura cea mai mica si a gustat din
strachinuta albastra. Si mancarea lui Mituska i s-a parut cea mai grozava. scanceasca cu glas subtire:
Fetita a vrut sa se aseze si a vazut langa masa trei scaune. Unul mare
de tot, al lui Mihail Ivanovici, al doilea, putin mai mic, al Nastasiei
Petrovna, si al treilea, mic de tot, cu pernuta albastra, al lui Mituska.
Fetita a vrut sa se urce pe scaunul cel mare, dar a cazut, dupa aceea s-a
asezat pe scaunul mijlociu, dar nu i-a venit la indemana. La urma s-a
asezat pe scaunasul cel mititel si s-a bucurat: asa ii era de bine! A luat
strachinuta albastra pe genunchi si a inceput sa manance. Dupa ce a
mancat tot, a prins sa se legene cu scaunul.
Scaunasul s-a rupt si fetita a cazut. S-a sculat de jos, a ridicat scaunasul fereastra. Fereasta era deschisa. Fetita a sarit pe fereastra si a rupt-o la
si a trecut in odaita cealalta. Acolo se aflau trei paturi: unul mare de tot, fuga … Si ursii n-au mai putut s-o prinda.
al lui Mihail Ivanovici, al doilea mijlociu, al Nastasiei Petrovna, si al
treilea, mititel, al lui Mituska.
Fetita s-a culcat in patul cel mai mare, dar I s-a parut prea lat; s-a culcat
in cel mijlociu – ii era prea inalt; la urma s-a culcat si in cel mititel;
patucul parca era facut anume pentru ea si fetita a adormit numaidecat.
La amiaza, ursii s-au intors acasa flamanzi si au vrut sa manance. Ursul
cel mare si-a luat strachina, s-a uitat la ea si a inceput sa mormaie cu glas
cumplit:
- Cine a mancat din strachina mea?
Natasia Petrovna s-a uitat si ea in strachina ei si a mormait, dar nu
chiar asa de tare:
- Cine a mancat din strachina mea?
Iar Mituska a vazut ca strachinuta lui era goala si a inceput sa
- Cine a mancat din strachina mea si a mancat tot?
Mihail Ivanovici s-a uitat la scaunul lui si a mormait cu glas cumplit:
- Cine a stat pe scaunul meu si l-a mutat din loc?
Nastasia petrovna s-a uitat si ea la scaunul ei si a mormait, dar nu
chiar asa de tare:
- Cine a stat pe scaunul meu si l-a mutat din loc?
Mituska s-a uitat la scaunasul lui rupt si a scancit:
- Cine a stat pe scaunul meu si mi l-a stricat?
Dupa aceea, ursii au intrat in cealalta odaita.
- Cine s-a culcat in patul meu si a botit asternutul? A mormait Mihail
Ivanovici cu glas cumplit.
- Cine s-a culcat in patul meu si a botit asternutul? A mormait
Nastasia Petrovna, dar nu chiar asa de tare.
Iar Mituska a tras un scaunas langa patul lui, a vrut sa se urce in patuc
si a scancit cu glas subtire:
- Cine s-a culcat in patul meu?
Si deodata a dat cu ochii de fetita si a inceput sa strige atat de tare, de
parca l-ar fi taiat cineva cu cutitul:
- Uite-o! Uite-o! Puneti mana pe ea! Uite-o! Aoleu! Tineti-o!
Si a vrut s-o muste. Fetita a deschis ochii, a vazut ursii si s-a repezit la
Filipok
Era odata un baietel pe care il chema Filip. Intr-o zi vazu copiii
indreptandu-se spre scoala. Filip isi lua caciula si vru sa se duca si el cu
ei. Dar maica-sa il intreba:
- Incotro te duci, Filipok?
- La scoala.
- Esti mic si nu poti sa te duci! Si mama il opri acasa.
Toti copiii erau dusi la scoala. Tata a plecat inca de dimineata la padure,
iar mama s-a dus sa lucreze cu ziua. Au ramas acasa numai Filipok si
bunica sus pe cuptor.
Lui Filip i s-a urat sa stea singur. Si cand bunica a adormit, el s-a
apucat sa-si caute caciula. Pe-a lui n-a gasit-o si a luat una veche de-a lui
taica-sau; pe urma a plecat la scoala. Scoala era la capatul celalalt al
satului, langa biserica. Cat a mers Filipok pe ulita lui, cainii i-au dat
pace, il cunosteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curtilor straine, a sarit
Jucika si a inceput sa latre; dupa Jucika a sarit si Volciok, un caine mare
de tot. Filipok a luat-o la fuga, cainii dupa el. Filipok a incaput sa tipe, s-
a impiedicat si a cazut. Dintr-o curte a iesit un mujic, a alungat cainii si
s-a rastit la copil:
- Incotro alergi asa singur, neastamparatule?
Filipok n-a raspuns nimic; si-a sumes poalele hainei si a inceput sa fuga
din rasputeri. A ajuns langa scoala. In cerdac nu era nimeni, dar
dinauntru razbea larma copiilor. Pe Filipok l-a cuprins frica: ―Daca
invatatorul ma alunga?‖. Se tot gandeste ce sa faca. Sa se intoraca, vor
sari cainii iar la el; sa intre in scoala, ii e frica de invatator. Tocmai
atunci trece pe langa scoala o femeie cu donita in mana si-l intreaba:
- Tu de ce stai aici, cand toti invata?
Filipok n-a mai avut ce face si a intrat.
In pridvor si-a scos caciula si a deschis usa .
Scoala era plina de copii. Fiecare spunea
ceva cu glas tare, iar invatatorul, care purta
un fular rosu la gat, se plimba prin mijlocul lor.
- Tu ce vrei? l-a intrebat el pe Filipok.
Filipok si-a strans cu putere caciula la piept
si nu a raspuns nimic.
- Cine esti?
Filipok tacea mai departe.
- Nu cumva esti mut?
Filipok s-a speriat asa de tare, ca n-a mai putut scoate o vorba.
- Ei, daca nu vrei sa vorbesti, pleaca acasa.
Tare ar fi vrut Filipok sa raspunda, dar spaima ii inclestase gura. S-a
uitat la invatator si a incaput sa planga. Atunci invatatorului i s-a facut
mila de el. L-a mangaiat pe cap si a intrebat pe copii cine-i baietelul
acela.
- E Filipok, fratele lui Kostiuska. De mult vrea sa mearga la scoala, dar
mama lui nu-l lasa, si atunci a venit la scoala pe furis.
- Hai, asaza-te in banca langa fratele tau; si am s-o rog pe maica-ta sa te
lase la scoala.
Apoi, invatatorul a inceput sa-i arate literele, dar Filipok le stia de mai
inainte, ba putea sa si citeasca putin.
- Ia sa te vad cum iti silabisesti numele?
Si Filip incepu:
- Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc.
Copiii rasera.
- Bravo!a spus invatatorul. Cine te-a invatat sa citesti?
Filip a prins curaj si a raspuns:
- Kostiuska. Eu sunt destept si dintr-o data am priceput tot! Sunt grozav
de destept!
Invatatorul l-a intrerupt si a spus:
- Nu te grabi cu lauda; mai intai invata.
De atunci Filipok a inceput sa mearga si el cu copiii la scoala.
Povestea unui băiețel care
n-a fost luat la oraș
Văzând că tata se pregatește să plece la oraș, l-am rugat :‖Tătucă,
ia-mă și pe mine‖. Dar el mi-a răspuns :
- Ai să îngheți acolo, nu-i de tine‖.
Am întors capul, m-am pornit pe plâns
și m-am dus în chelar. Am plâns cât am plâns
și am adormit. Și am avut un vis : se făcea că
din satul nostru pornește un drumeag care ducea
la o troiță, și pe drumeag mergea tata. L-am ajuns
din urmă și ne-am dus amândoi la oraș. Cum mergeam,
văd fumegând înaintea noastră un cuptor. Spun:
- Ăsta-i orașul, tată?‖ Și tata îmi răspunde :
- Chiar orașul.
Ajungem la cuptor și văd că acolo se coc colăcei. Spun :
- Cumpără -mi un colăcel.
Tata a cumpărat unul și mi l-a dat. Atunci m-am trezit, m-am sculat,
m-am încălțat, mi-am luat mănușile și am ieșit pe uliță.
Acolo copii se dădeau pe gheață, în lădițe goale sau în săniuțe.
M-am dat și eu pe derdeluș cu ei, m-am tot dat, până m-a răzbit frigul.
Abia mă întorsesem acasă și mă băgasem după cuptor și aud pe tata, care
se întorcea de la oraș. Bucuros, am sărit jos și i-am spus :
- Tată mi-ai cumpărat un colăcel?
- Ți-am cumpărat, mi-a zis el și mi-a dat colăcelul.
Am sărit pe laviță și de bucurie am început să țopăi.
Bunicul cel bătrân și nepoțelul
Bunicul era bătrân tare. Picioarele nu-l mai țineau, ochii nu mai
vedeau, urechile nu mai auzeau, dinți nu mai avea. Și când mânca, îi
curgea toată mâncarea de pe lături. Fiu-său și noră-sa nu-l mai așezau cu
ei la masă și îi dădeau să mănânce după cuptor. Odată i-au dus prânzul
într-o strachină. Moșneagul a vrut să o tragă mai aproape, dar a scăpat-o
și a spart-o. Noră-sa a prins să-l ocărască, zicând că strică tot ce are în
casă, că sparge străchinile și că de acum înainte o să-i aducă mâncarea
într-o troacă. Moșneagul doar a suspinat și a tăcut.
Într-o zi, pe când bărbatul și nevasta erau acasă, au
văzut că băiețașul lor se joacă pe podea cu niște
scândurele, meșterind ceva.
- Ce faci, Mișa?, l-a întrebat tatăl.
- Fac o troacă, i-a răspuns Mișa, să am în ce să
vă dau de mâncare când veți fi bătrâni tu și cu mama.
Bărbatul și nevasta s-au uitat lung unul la altul și le-a dat lacrimile. Li
s-a făcut rușine că-l batjocoriseră așa de rău pe moșneag; și de atunci,
l-au așezat la masă cu ei și i-au purtat de grijă.
Pisoiul
Vasea şi Katia erau fraţi şi aveau o pisică. Primăvara, pisica s-a
pierdut. Copiii au căutat-o peste tot, dar n-au putut-o găsi. Odată se jucau
lîngă hambar şi au auzit, de undeva de sus, un mieunat subţire. Vasea s-a
urcat pe scară, în podul hambarului, iar Katia sta jos şi întreba mereu:
— Ai găsit-o? Ai găsit-o?
O bucată de vreme Vasea nu i-a răspuns. În sfîrşit i-a strigat:
— Am găsit-o! E pisica noastră... şi are şi pisoi. Sunt aşa de frumoşi!
Vino încoace repede!
Katia a alergat în casă, a făcut rost de lapte şi i-a dus pisicii.
Erau cinci pisoi. După ce au mai crescut puţin şi au început să se mişte
din colţul lor, copiii şi-au ales un pisoi cenuşiu, cu lăbuţe albe, şi l-au
luat în casă. Pe ceilalţi pisoi mama i-a dăruit, iar pe acesta l-a lăsat
copiilor. Copiii îl hrăneau, se jucau cu el şi-l culcau în pat cu dînşii.
Într-un rînd au ieşit să se joace în drum şi au luat pisoiul cu ei.
Vîntul spulbera paiele de pe drum şi pisoiul se juca cu firele de
paie, iar copiii făceau haz privindu-l. Mai apoi, au găsit pe marginea
drumului măcriş, s-au apucat să-l culeagă şi au uitat de pisoi. Deodată au
auzit pe cineva strigînd tare: „înapoi, înapoi!‖ şi au văzut un vînător
venind în goana calului. Înaintea lui, doi cîini alergau să apuce pisoiul.
Prostuţ cum era, pisoiul, în loc să fugă, s-a lăsat la pămînt, şi-a încovoiat
spinarea şi privea ţintă către ei.
Katia s-a speriat de cîini, a început să ţipe şi a fugit. Vasea s-a repezit
într-un suflet spre pisoi şi a ajuns lîngă el odată cu cîinii. Cînd cîinii erau
cît pe ce să înşface pisoiul, Vasea s-a trîntit cu burta peste el şi l-a urcă în ea și începu să caute prin fân. Caii, văzându-l, se smuciră, de
acoperit. Tocmai atunci s-a apropiat şi vînătorul şi a alungat cîinii, iar lângă și o luară la goană. Ursul se prinse cu labele de loitre și nu știa ce
Vasea a dus pisoiul acasă şi de atunci nu l-a mai luat la cîmp. să mai facă.
Iar caii din ce alergau, din ce se
înfierbântau mai tare. Ursul se ținea
mereu cu labele dinainte de loitre,
își sucea doar capul când la dreapta,
Cum a urnit mujicul un pietroi când la stânga. Din când în când, caii
mai aruncau câte o privire înapoi și
goneau și mai nebunește pe drumul
În piața unui târg se afla un pietroi uriaș care încurca drumul. Au întins, peste dealuri și văi... Trecătorii
fost chemați ingineri și întrebați cum ar putea fi îndepărtat pietroiul și cât abia aveau timp să se ferească. Cei trei
ar costa asta. Unul dintre ingineri spuse că pietroiul trebuie sfărmat cu cai în spume zburau, iar ursul, în căruță se ținea de loitre și privea uluit
pulbere și cărat apoi bucată cu bucată și că totul ar costa opt mii de ruble, în toate părțile. Apoi simți primejdia de moarte și începu să urle. Caii și
altul își dădu cu părerea că sub pietroi trebuie vârît un tăvălug mare, pe mai repede...
care pietroiul să alunece și că asta ar costa șase mii de ruble. Au alergat cât au alergat și au ajuns în sat, acasă la stăpânul lor.
Se amestecă și un mujic : Lumea se uita buimacă, cine o fi gonind așa? Caii se opriră în fața
- Scot eu pietroiul din piață pentru o sută ogrăzii, la poartă. Nevasta surugiului ieși mirată să vadă ce se petrece:
de ruble, zise el. s-o fi întors stăpânul beat? Dar din căruță nu a coborât bărbatul ei, ci
Lumea îl întrebă cum o să facă. ursul, care a sărit jos și a luat-o peste câmp, spre pădure.
- Sap lângă pietroi o groapă mare, îi lămuri
mujicul, pământul din groapă îl împrăștii în piață,
împing pietroiul în gropă și acopăr totul cu
pământ.
Zis și făcut. Mujicul capătă suta de ruble și încă Cum s-a dat hoțul în vileag
o sută pe deasupra pentru iscusita lui născocire.
Un hoț s-a strecurat noaptea în podul unui negustor. Și-a ales
blănuri și pânzeturi și tocmai voia să se dea jos, când s-a împiedicat de
un căprior și făcu zgomot. Negustorul auzi că bufnește ceva sus,
deasupra capului, trezi argatul și se duse cu o lumânare în pod. Argatul,
Ursul în căruță toropit de somn, îi spuse :
- Ce să ne mai uităm, o fi vreo pisică!
Un ursar se oprise în fața unei cârciumi, legase ursul de poartă și Dar negustorul tot s-a dus în pod. Cum auzi hoțul că vine cineva, puse
intrase să bea un pahar de rachiu. Un surugiu trase cu troica tot acolo , blănurile și pânzeturile de unde le luase și căută un loc, să se ascundă.
priponi mijlocașul și intră și el. În căruță, surugiul avea niște colaci. Deodată văzu o grămadă. Era un morman de foi de tutun.
Ursul simți miros de pâine, se smulse din lanț, se apropie de căruță, se Hoțul își făcu loc în grămadă, se vârî în ea și se acoperi de tutun.
 Apoi aude cum intră doi inși, cum se plimbă de colo-colo și vorbesc lângă dânsul, punându-şi capul pe laba lui. De atunci căţeluşa a trăit cu
între ei. Negustorul spunea : leul, în aceeaşi cuşcă. El mânca ce i se aducea şi nu se atingea de
- Am auzit o bufnitură grea. căţeluşă, uneori se juca cu ea şi dormeau împreună.
- Ce să bufnească, nu poate fi decât o pisică sau poate duhul casei,
spuse argatul.
Negustorul trecu pe lângă mormanul
de tutun, fără să bage nimica de seamă
și în cele din urmă spuse:
- Așa-i, se vede că mi s-a părut,
- nu-i nimeni, hai să mergem.
Hoțul îi auzi plecând și se gândi: acum Odată un domn a vizitat menajeria şi şi-a recunoscut căţeluşa. El
adun iar tot și ies pe fereastră. l-a rugat pe proprietarul menajeriei să i-o dea. Stăpânul s-a învoit şi a
Și în aceeași clipă simți că-l gâdilă chemat căţeluşa să o scoată din cuşcă. Dar leul şi-a zbârlit coada şi a
în nări tutunul și că-i vine să strănute. Își astupă gura cu palma, dar îl răcnit. Aşa au trăit leul şi căţeluşa un an întreg în aceeaşi cuşcă. După un
gâdilă și mai rău; în cele din urmă, nemaiputându-se stăpâni, strănută. an însă, căţeluşa s-a îmbolnăvit şi a murit. În ziua aceea leul nu s-a atins
Negustorul și argatul tocmai dădeau să iasă, când colo aud că strănută de mâncare, mereu mirosea căţeluşa şi o pipăia cu labele. Când a înţeles
cineva într-un colț : ‖Hapciu! Hapciu! ‖S-au întors și l-au prins pe hoț. că a murit, a sărit în sus ca ars, s-a zbârlit, a început să-şi biciuiască
coapsele cu coada, s-a năpustit în peretele cuştii şi a prins să roadă
zăvoarele şi podeaua.
Toată ziua s-a frământat, s-a zbătut în cuşcă şi a urlat, apoi s-a
întins lângă căţeluşa moartă şi părea că s-a liniştit. Dar când stăpânul
Leul și cățelușa menajeriei a vrut să scoată căţeluşa, leul n-a îngăduit nimănui să se
apropie de ea. Închipuindu-şi că leul îşi va uita durerea dacă va căpăta o
altă căţeluşă, stăpânul i-a vârât în cuşcă una vie. Leul însă a sfâşiat-o
La Londra se deschisese o menajerie. Pentru vizitarea ei se cereau imediat. După aceea a cuprins în braţe căţeluşa moartă şi a zăcut aşa
bani ori câini şi pisici, spre a hrăni sălbăticiunile aduse. Cineva a vrut să cinci zile. A şasea zi a murit şi leul.
vadă animalele; a prins pe stradă o căţeluşă şi a dus-o la menajerie. I s-a
dat drumul înăuntru să viziteze menajeria, iar pe căţeluşă au luat-o şi au
aruncat-o în cuşca unui leu, să o mănânce. Căţeluşa şi-a adunat coada şi
s-a ghemuit într-un colţ al cuştii. Leul s-a apropiat de ea şi a prins să o Ariciul și iepurele
miroasă.
Căţeluşa s-a întins cu labele în sus şi a început să dea din codiţă. Iepurele îl întâlni pe arici şi-i spuse:
Leul a întors-o pe partea cealaltă. Căţeluşa a sărit şi s-a aşezat în faţa – Toate le ai frumoase, ariciule, numai picioarele ţi-s strâmbe şi se
leului pe lăbuţele de dinapoi. Leul a privit-o, a scuturat din cap şi n-a cam împleticesc.
atins-o. Când stăpânul i-a aruncat în cuşcă porţia de carne, leul a rupt o Ariciul se supără:
bucată şi i-a dat căţeluşei. Seara, când leul s-a culcat, căţeluşa s-a întins -Degeaba râzi, picioarele mele cele strâmbe sunt mai iuţi decât ale tale
cele drepte. Să trec numai o clipă pe-acasă şi-apoi să ne luăm la s-au sleit puterile. În cele din urmă, iepurele se dădu bătut şi spuse că
întrecere! de acum înainte nu va mai înfrunta pe nimeni.
Ariciul trecu pe acasă şi spuse nevesti-si:
-Am avut o neînţelegere cu iepurele şi vrem să ne luăm la întrecere, ca să
se vadă care dintre noi aleargă mai repede.
– Se vede că ţi-ai ieşit din minţi, îi spuse aricioaica.
Cum o să te iei la întrecere cu iepurele? El e iute de Vrabia și rândunelele
picior, iar labele tale sunt strâmbe şi parcă tocite.
– O fi el iute de picior, dar eu sunt mai iute la minte
Odată stăteam în curtea casei și priveam cuibul rândunelelor de
– spuse ariciul. Iar tu să faci ce ţi-oi spune eu. Hai
sub strașină. Chiar atunci cele două rândunele își luaseră zborul de acolo,
la câmp.
lăsând cuibul pustiu.
Sosiră pe arătură, ariciul îi spuse nevesti-sii:
În lipsa lor o vrabie care ședea pe acoperiș zbură în toate părțile și sfârr
– Tu ascunde-te la capătul ăsta al brazdei, iar iepurele şi cu mine vom
- dispăru înlăuntrul lui; după care treabă scoase capul afară și prinse a
porni din capătul celălalt.
ciripi.
Când iepurele îşi va fi luat bine avânt, eu o să mă întorc la locul de
Nu mult supă aceea una din rândunele se întoarse la cuib.
plecare, iar când va sosi el la capătul dinspre tine, ieşi de după brazdă şi
Vrând să intre într-însul și dând cu ochii de nepoftitul
spune-i: „De când te aştept!‖ N-o să te poată deosebi de mine şi va crede
musafir, țipă speriată, zvâcni din aripioare și, pe-aici
că sunt eu. Când iepurele îşi luă bine avânt, ariciul se întoarse la locul de
ți-e drumul! Vrabia ciripea într-una, fără a se
plecare şi se ascunse. Iepurele sosi în goana mare la capătul celălalt al
sinchisi. Deodată se ivi un stol de rândunele. Rând
brazdei: şi ce să vezi?! – nevasta ariciului aştepta acolo. Când îl zări pe
pe rând se roteau prin fața cuibului cercând parcă să-l vadă pe nepoftit și
iepure, îi spuse:
se depărtau iar.
Vrabia nu se intimidă, sucea capul după ele și ciripea de zor.
– De când te aştept!
Rândunelele veniră iar, acum zburând chiar
Iepurele nu o deosebi pe aricioaică de arici şi
spre cuib și făcându-și de lucru
se gândi: „Mare minune! Cum de m-a întrecut?‖
la el. De fapt, iată ce ce făceau: fiecare rândunică
– Dacă-i aşa, spuse el, hai să mai alergăm odată!
aducea în cioc un stroi de noroi și astupa cu el,
– Hai!
puțin câte puțin, intrarea în cuib.
Iepurele o luă înapoi cât putu de repede, ajunse la
celălalt capăt, şi ce să vezi? Ariciul era acolo: Era un du-te-vino necontenit. Rândunelele lipeau cu sârg orificiul și
– Ehei, frate, abia acum ai venit, eu sunt demult aici! acesta devenea din ce în ce mai strâmt.
„Ei, minunăţie! – se gândi iepurele – doar am fugit straşnic, cum de m- La început se putea vedea capul și pieptul vrabiei, apoi numai capul,
a-ntrecut?‖ apoi numai ciocul, apoi nu se mai văzu nimic. Rândunelele o zidiseră în
– Hai să mai alergăm odată, acum nu mă mai întreci. cuib, se ridicară în văzduh și prinseră a se roti vijelios în jurul casei.
– Hai!
Iepurele fugi de-i scăpărau călcâiele, însă degeaba!Ariciul şedea în faţa
lui şi-l aştepta. Şi aşa a fugit iepurele dintr-un capăt într-altul, până i

Rechinul
Corabia noastră ancorase la tărmul Africii. Era o zi minunată şi
dinspre mare bătea un vânt răcoros. Spre seară, însă, vremea s-a
schimbat; s-a făcut zăduf şi, ca dintr-un cuptor încins, bătea spre noi
aerul fierbinte al pustiului Sahara. Înainte de apusul soarelui, căpitanul
ieşi pe punte şi strigă:
- Faceţi baie!
Într-o clipă, marinarii săriră în apă, coborâră o pânză şi o legară în aşa
fel ca să alcătuiască o piscină.
Cu noi, pe corabie, erau şi doi băieţandri. Ei au sărit cei dintâi în
apă, însă locul de scăldat era prea strâmt şi au hotărât să iasă şi să se
întreacă la înot în larg. Se strecurau prin unde ca nişte şopârle şi înotau
din toate puterile spre geamandura de deasupra ancorei. Unul dintre ei a
trecut înaintea tovarăşului său, dar apoi a început să rămână în urmă.
Tatăl băiatului, un bătrân artilerist, stătea pe punte şi se uita cu plăcere la
copii. Cînd acesta a început să rămînă în urmă, tatăl i-a strigat:
— Nu te lăsa! Ține-te bine!
Deodată cineva pe punte scoase un strigăt:
Rechinul! Și îndată văzurăm şi noi, ceilalți, pe luciul apei, spinarea
dihaniei.
Rechinul înota drept spre băieţi.
Înapoi! Înapoi! Întoarceți-vă! Rechinul!
începu să strige artileristul. Însă copiii nu-l
auzeau. Înotau mai departe, râzând şi ţipând
tot mai tare şi cu mai mare plăcere.
Artileristul, alb ca varul, se uita neclintit la copii.
Marinarii coborâră o barcă, se aruncară în ea şi, vâslind din toate
puterile, se îndreptară spre băieţi; însă erau încă foarte departe, pe cînd
rechinul ajunsese la douăzeci de paşi depărtare de copii.
La început, băieţii nu văzuseră rechinul, nu înţelegeau strigătele.
Pe urmă, însă, unul din ei privi indărăt şi toţi auzirăm un ţipăt ascuţit şi
văzurăm că amândoi încep să înoate în direcţii diferite. Ca şi cum acel
ţipăt l-ar fi trezit, artileristul s-a smuls din loc şi a alergat la tunuri.
Răsuci ţeava tunului, se lipi de ea, puse fitilul şi ochi. Toţi câţi ne aflam
pe corabie încremenisem şi aşteptam să vedem ce se va întâmpla. Cînd
se auzi bubuitura, îl văzurăm pe artilerist prăbuşindu-se lângă tun şi
acoperindu-şi faţa cu mâinile. La început n-am putut vedea ce se
întâmplase cu rechinul şi cu băieţii, din pricina fumului din jur.
Dar după ce fumul se împrăştie deasupra apei, se auzi un
murmur, la început înăbuşit, apoi din ce în ce mai tare, şi, în sfârşit,
izbucni din toate părţile un strigăt puternic de bucurie. Bătrînul artilerist
îşi descoperi fața, se ridică şi privi spre mare. Pe valuri se legăna
pîntecele galben al rechinului mort. Peste câteva minute barca ajunse
lângă băieţi şi-i aduse nevătămaţi la corabie.
Povestea băiețelului pe care l-a prins furtuna in pădure
Când eram mic, m-au trimis odată în pădure după ciuperci. După
ce am ajuns în pădure, am cules ciupercile și am vrut să mă întorc acasă.
Deodată s-a făcut întuneric, a început să plouă și să tune. M-am speriat și
m-am așezat sub un stejar mare. A scăpărat un fulger așa de tare, că m-
au durut ochii și i-am închis. Deasupra mea a trosnit ceva și a tunat. Pe
urmă m-a lovit ceva în cap. Am căzut cu fața la pământ și am rămas așa
până ce a stat ploaia. Când mi-am venit în fire, picurau stropi din copaci,
cântau păsărelele și strălucea soarele.
Stejarul cel mare fusese doborât și din trunchul lui ieșea fum.
Împrejurul meu erau numai așchii de stejar.
Hainele îmi erau ude și lipite de trup;
în cap aveam un cucui și mă cam durea.
Mi-am găsit șapca, am luat ciupercile și
am alergat acasă. Acasă nu era nimeni.
Am luat pâine de pe masă și m-am urcat
pe cuptor. Când m-am trezit, am văzut
de pe cuptor că ciupercile mele erau gata
fripte, puse pe masă și că ai mei se pregăteau
să le mănânce. Am strigat:
- Da' de ce mâncați fără mine? Mălinul
Cei din casă au răspuns:
- Păi de ce dormi? Vino repede și mănâncă.
Intr-un alunis, pe o mica alee, crescuse un malin care inabusea
tufele de anin. M-am gandit mult daca sa-l tai sau nu: mie-ra mila.
Fetita si ciupercile Malinul acesta nu crestea ca un arbust, ci lua chip de copac: gros de vreo
sase degete, inalt de vreo patru stanjeni, ramuros ca frunzisul bogat si
presarat cu flori dese, stralucitor de albe, si nespus de inmiresmat, incat
Două fetiţe se întorceau cu ciuperci acasă. In drum, ele au trebuit le simteai aroma de departe.
să treacă peste o cale ferată. Crezînd că trenul e departe, s-au urcat pe Pana la urma l-as fi crutat daca unul din lucratori (ii spusesem sa taie
terasament, ca să treacă peşte şine. Deodată a şuierat locomotiva. Fetiţa toti malinii) n-ar fi inceput sa-l taie in lipsa mea. Cand am venit, il
mai mare a fugit înapoi, iar cea mică a trecut în fugă linia ferată. retezase pe jumatate si in crestatura facuta seva mustea de cate ori izbea
Sora cea mare i-a strigat celei mici: cu toporul. ―N-am ce-i mai face, se vede ca asta i-a fost soarta‖ – ma
— Nu veni îndărăt! gandii; si luand si eu un topor, incepui sa lovesc cu mujicul.
Insă locomotiva era atît de aproape şi pufăia atît de tare, încît fetiţa cea Orice munca e placita; si sa tai copaci e placut. Iti place sa infigi
mică n-a auzit; a crezut că-i strigă să se întoarcă îndărăt. A alergat înapoi toporul piezis si adanc, sa retezi apoi drept bucata crestata si sa intre din
peste şine, s-a împiedicat, a scăpat ciupercile pe jos şi s-a apucat să le ce in ce mai adanc in inima copacului.
adune. Locomotiva era aproape. Maşinistul şuiera din răsputeri. Uitasem cu totul de malin si nu ma gandeam decat cum sa-l dobor mai
Fetiţa cea mare striga întruna: repede. Cand incepui sa rasuflu greu, lasai jos toporul, ma opintii o data
— Lasă ciupercile! cu mujicul in copac si incercai sa-l dobor. L-am clatinat o data;
Cea mică însă înţelese că-i cere să le strîngă şi se tîra pe jos după frunzisul copacului se cutremura tot; cazura pe noi picurii de roua si
ele. Maşinistul n-a putut opri locomotiva. Şuierînd din toate puterile, a cursera petalele albe, inmiresmate, ale florilor.
trecut peste fetiţă. Fetiţa cea mare ţipa şi plîngea. Călătorii priveau în- In acelasi timp, se auzi un trosnet in miezul trunchiului, parca ar fi gemut
groziţi de la ferestrele vagoanelor, iar conductorul alergă la celălalt capăt cineva; ne proptiram mai tare – miezul parai – ai fi zis ca a inceput
al trenului să vadă ce s-a întîmplat cu fetiţa. După ce trenul a trecut, toţi copacul sa planga si liliacul se prabusi. Se rupse in dreptul taieturii si,
văzură că fetiţa stătea întinsă între şine cu faţa la pămînt şi nu se mişca. clatinandu-se, isi culca ramurile si florile pe iarba. Dupa cadere,
De abia cînd trenul s-a depărtat de tot, fetiţa a ridicat capul, s-a sculat în crengutele si florile tremurara o vreme, apoi se linistira.
genunchi, a adunat ciupercile şi a alergat la sora ei. ―Frumos copac! spuse mujicul. Pacat de el!‖ Iar mie imi parea atat de
rau, incat m-am indepartat in graba spre muncitorii ceilalti.