În Grădina Ghetsemani

de Vasile Voiculescu
„Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.
În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-ncleștându-și, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă, Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Se coboară-mbiindu-l şi i-o ducea la gură... Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă... Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Dar nu voia s-atingă infama băutură. Şi uliii de seară dau roate după pradă.”

Tradiționalismul este o mișcare literară manifestată in perioada interbelică, a cărei ideologie se

cristalizează in jurul revistei „Gândirea”. Principalele trăsături ale acestui curent literar sunt: valorificarea
specificului național (istoria și folclorul) și componenta spirituală a sufletului țărănesc, conștiința
religioasă ortodoxă. Tradiționalismul gândirist surprinde particularitățile sufletului național prin
valorificarea miturilor autohtone, a credințelor străvechi.
Vasile Voiculescu este considerat un poet tradiționalist mai ales prin primele volume: „Poezii”,
„Din țara zimbrului”, „Poeme cu îngeri”. Odată cu volumul „Pârgă”, începe să primeze tema religioasă.
Una dintre temele majore ale liricii religioase este suferința și moartea lui Isus. Acesta este
nucleul poeziei „În Grădina Ghetsemani”, poem care face parte din volumul „Pârga”. Sursa de inspirație o
constituie motivul biblic al rugăciunii lui Isus pe Muntele Măslinilor, după Cina cea de taină. Prin jertfa și
patima sa pe cruce, Isus împlinește predicțiile Scripturii și preia păcatele omenirii, oferindu-i astfel
mântuirea.
Momentul rugăciunii este în noaptea de dinaintea arestării lui Isus de soldații romani adusi de
trădătorul Iuda. Bun cunoscător al textelor religioase poetul sintetizează într-o creație originală
informațiile din toate cele patru Evanghelii. Voiculescu nu face trimitere la fapte considerate cunoscute,
ci insistă asupra semnificației acestora prin forța sugestiei. El nu descrie starea ucenicilor pentru că
aceștia apartin condiției umane limitate, ci este preocupat doar de Isus, erou exemplar și de relevarea
zbuciumului său interior. Episodul rugăciunii marchează inceputul celei mai dramatice perioade din
scurta biografie pământeană a lui Isus. E vorba de o succesiune de evenimente tragice ce vor culmina cu
jertfa supremă. Pentru a oferi dramatism, poetul nu se oprește doar la momentul rugăciunii, ci sugerează
și patimile crucificării, precum și natura răvășită după moartea eroului.
Tema poeziei o reprezintă zbuciumul interior al lui Isus( dualitatea acestuia: ființă divină și ființă
umană) în fața morții. Întregul discurs poetic este concentrat în jurul figurii lui Isus, în jurul dualității
acestuia. În poezie, figura lui Isus este asociată temei durerii, a patimilor îndurate pentru a salva omenirea
de păcate.
Motivul literar principal al poeziei este rugăciunea lui Iisus, înainte de arestarea acestuia de
către escorta înarmată , condusă de Iuda, în Grădina Ghetsemani.. Fiind o poezie de inspiraţie religioasă ,
aparţine lirismului obiectiv, prin absenţa mărcilor lexicale ale prezenţei eului liric, dar gradarea
intensităţii suferinţei este marcată prin punctele de suspensie Isus lucra cu soarta și nu primea paharul…
şi propoziţia exclamativă Bătându-se cu moartea , uitase de viață!
Titlul nu fixează doar cadrul fizic al rugăciunii, ci denumeşte spaţiul sacru cu semnificaţie în plan
spiritual: locul purificării lui Iisus de patimi, prin virtuţi.
Poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, care surprind natura duală a lui
Isus: ființa trupească – ființa spirituală, accentuând conflictul dintre originea sa divină si limitele condiției
umane. Primele trei strofe surprind planul subiectiv, starea sufletească a lui Iisus, iar ultima amplifică
suferinţa, care se răsfrânge asupra planului exterior, al naturii.
1
 Poemul debuteaza printr-un vers in care Isus luptă cu moartea, refuzand semnele destinului:
„Isus lupta cu moartea și nu primea paharul”. Imaginea se dezvoltă prin gestul îngenuncherii și al
rugăciunii prin care invocă divinitatea, in singurul său moment de slăbiciune. Dualitatea lui Isus este
sugerată prin succesiunea de simboluri pe care se construiește sensul strofei: paharul (simbol al păcatelor
omenești), sudorile de sânge (suferința umană), in contrast cu „chipu-i alb ca varul”, imagine sacralizată
a spiritului. Verbele: „nu primea”, „căzut”, pun in evidență latura omenească a suferinței in fața unui
destin nemilos. Versul „și-amarnica-i strigare stârnea in slăvi furtuna” face trecerea spre planul ceresc pe
care Isus îl invocă. Verbele: lupta, nu primea, se-mpotrivea exprimă refuzul asumării unui destin
implacabil, în clipa de ezitare a Fiului lui Dumnezeu. Gestul îngenuncherii nu este al unui învins, ci al
rugăciunii (invocarea divinităţii şi asceza spirituală).
Strofele a doua şi a treia constituie a doua secvenţă poetică, realizată în jurul metaforei-simbol
„grozava cupă". Dramatismul este sugerat de valoarea de superlativ stilistic a epitetelor: „mână-
nendurată", „grozava cupă", iar rezistenţa la ispitire (cale a purificării spirituale), prin epitetele „sete
uriaşă", „infama băutură". Rezistenţa la ispitire implică suferinţa în plan fiziologic şi sufletesc: „Şi-o sete
uriaşă sta sufletul să-i rupă...".
Oximoronul relevă interiorizarea, trecerea la o altă etapă a purificării de patimi, de la lupta cu
lumea la lupta cu sinele: „În apa ei verzuie jucau sterlici de miere/ Şi sub veninul groaznic simţea că e
dulceaţă...". Versurile reiau imaginea infamei băuturi a ispitirii, sub forma jocului aparenţă-esenţă,
benefic-malefic. Imaginea artistică ,fălcile-ncleştându-şi exprimă gestul de refuz al jocului duplicitar,
halucinant. Versul „Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă" concentrează sensul luptei christice: moartea
trupului - viaţa de apoi.
Ultima strofa surprinde reacția naturii la evenimentul morții lui Isus. Natura se dezlănțuie,
măslinul devenind motiv religios. Lumea este in dezordine generală; se realizează aceeași antiteză intre
condiția umană materială „uliilor de seară” și planul divin „bătăi de aripi”. Strofa a patra constituie ultima
secvenţă poetică, proiecţia suferinţei interioare asupra cadrului natural. Se utilizează personificarea şi
hiperbola pentru descrierea elementelor decorului: „Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,/ Păreau
că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...". Imaginea apocaliptică este sugerată prin sintagma vraiştea
grădinii. Mesagerii divini, îngerii, nu însoţesc în mod explicit zbaterea omului, dar se remarcă metafora
bătăi de aripi care susţine ambiguitatea limbajului poetic: îngerii mântuirii sau îngerul morţii. Ultimul
vers, „Şi uliii de seară dau roate după pradă", întăreşte sugestia morţii prin simbolul „uliii de seară" şi
aceea a gestului: „dau roate după pradă". Ultima strofă a poeziei subliniază depășirea momentului critic
de către Isus, de îndoială în propria misiune divină ( asumarea păcatelor omenirii prin jertfă) și victoria
definitivă a spiritului asupra efemerei condiții umane.
Isus este un simbol, un erou mesianic, deoarece are conștiința misiunii sale, știe că trăiește sub
semnul destinului ce I-a fost hărăzit de Tatăl Ceresc. Lupta cu moartea este prezentată alegoric,
reliefându-se eternul conflict dintre trup și suflet, spirit-materie.Isus poate fi considerat un simbol al
umanității, în care există două lumi: o lume terestră și o lume umană.
La nivel morfosintactic , verbele la timpul imperfect ( lupta, nu primea etc.), modul indicativ (
curgeau, jucau )sau la modul gerunziu ( ținând, -ncleștându-și ) sugerează valoarea durativă a acţiunilor,
remarcându-se expresivitatea adjectivelor cu rol simbolic: „amarnica-i strigare", „grozava cupă, „veninul
groaznic, „sete uriaşă", „cu ultima putere".
La nivel lexico-semantic se remarcă prezenţa unor regionalisme: „sterlici; expresii populare: „pe
brânci, „fără tihnă" și a câmpului semantic al paharului: „grozava cupă", „infama băutură", „apa ei
verzuie" care intensifică dramatismul , sugerând lupta lui Isus cu moartea, cu condiția umană.

2
3