Introducere

Refugiații reprezintă barometrul stabilității politice, al justiției și al ordinii în lume. Ei reprezintă evidența
eșecului sau succesului politic în societatea de astăzi. Un număr mare de refugiați care sunt stabiliți la un
anumit moment într-un anumit loc, reprezintă un indicator de bază al eșecului politic din țara lor de
origine, sau faptul că au devenit victime ale guvernului lor sau ale unui agresor străin.

Dezvoltarea legii internaționale a refugiaților începând cu cel de-al doilea Război Mondial, a stabilit prima
facia, o structură care permite refugiaților să fie definiți și protejați conform drepturilor omului. Protecția
refugiaților își are originile în perspectiva drepturilor omului iar Adunarea Generală a recunoscut
protecția internațională ca principală funcție a Înaltului Comisariat al Națiunilor unite pentru Refugiați.
În legea privind refugiații, noțiunea de protecție, cuprinde, nu doar o clasă bine definită de persoane dar
și o competență nelimitată în privința drepturilor omului.

Istoria legii refugiaților relevă faptul că nu a fost fondată doar pe principii umanitare sau pe avansarea
drepturilor omului, dar mai degrabă pentru a face un compromis cu privire la prerogativele suverane ale
statelor în vederea controlului imigrației pusă față în față cu realitatea migrației persoanelor aflate în
pericol. De aceea a fost proiectată, mai degrabă, în vederea guvernării perturbărilor ce ar putea apărea la
nivelul statelor, decât în interesul migranților.

Având în vedere compromisurile, există serioase goluri în structura legii, ceea ce duce la manipulări din
partea statelor, în lupta lor cu balansarea obligațiilor internaționale și interesele naționale. Calificările și
diferențele dintre Statutul Oficiului Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați din 1951 și
Convenția privind statutul Refugiaților din 1951, conspiră la introducerea ambiguităților de interpretare
sau a zonelor gri de interpretare privind aplicabilitatea legii internaționale. Goodwin-Gill prezintă succint
tensiunea opusă a sistemului observând că:

”cadrul legal pe care se bazează statutul refugiaților, este caracterizat pe de o parte de suveranitatea
statului și pe de cealaltă parte de principiile umanitare derivate din dreptul internațional”.

Pentru mulți refugiați viața în exil este la fel de rea sau dacă nu chiar mai rea decât în țara de origine.
Mulți dintre ei sunt închiși în centre de detenție sau tabere, care se află în aproprierea țării lor de origine,
unde sunt victime constante ale atacurilor de graniță. De asemenea depind de ajutorul internațional sau
privat pentru supraviețuire. Pentru acei refugiați care într-un final reușesc să fie realocați, din păcate
stabilitatea nu reprezintă o realitate, deoarece mulți dintre ei nu reușesc să iasă din sectoarele
marginalizate ale societății, suferind în continuare din cauza lipsei unui loc de munca și a neintegrării
sociale.

Prezența refugiaților în țările care îi acceptă, creează presiunii sociale și economice, cu precădere în țerile
din lumea a treia. Guvernele bala