„înaintea noastră se-nal- ță,

strălucitor in bataia lunei, podul. In

liniștea nopții, sub cerul limpede și
înstelat, frumusețea și măreția
acestei puternice întrupări a geniului
romî- nesc ne dau impresia căi
sîntem într-o lume de vrăji, în fața
unuia din acele minunate poduri de
argint, de care ne vorbeau poveș-
tile-n copilărie. Picioarele de sprijin,
zidite-n piatră, sînt așa de departe
unele de altele ș-atît de înalte, încît
toată uriașa împletitură de fier, pe
care aleargă zguduitoarele trenuri,
pare că plutește-n aer, ușoară ca o
dantelă".
A. Vlahuțâ:
„ROMÎNIA PITOREASCĂ"
ION CRIȘAN

SALIGNY
19 5 9
DITURA TINERETULUI
CAPITOLUL I
DESPRE O FAMILIE PLECATĂ ÎN PRIBEGIE ȘI
DESPRE URMAȘII STABILIȚI IN ȚARA
MOLDOVEI
STRĂMOȘII LUI A. Saligny, omul de numele căruia se
leagă o serie de remarcabile realizări tehnice, au trăit cu
secole în urmă în departamentul Allier, un ținut cu
vegetație bogată, cu pămînt rodnic.
Iată însă că o serie de împrejurări schimbă cursul
obișnuit al vieții de pînă acum și vine să tulbure liniștea
castelului Saligny. întâmplarea are loc în anul 1685, în
timpul domniei regelui absolut Ludovic al XlV-lea.
Ca urmare a revocării edictului de la Nantes și a
persecuțiilor religioase ce se dezlănțuie, familia Saligny este
obligată să-și părăsească patria și să plece în pribegie prin
țări străine.
De la împrejurarea aceasta purcede tot ce vom povesti
mai departe și ceea ce avea să alcătuiască, mai tîrziu, un
important capitol în istoria realizărilor tehnice, la
începuturile Romîniei moderne.
Găsind azil în Prusia, strămoșii pribegi ai celui care va
ilustra cu două veacuri mai tîrziu tehnica romînească se
stabilesc acolo. Timp de aproape două sute de ani, nici un
document nu mai pomenește nimic despre această familie
pornită pe drumurile bejeniei. Abia către sfîrșitul celui de-
al XlX-lea veac se vorbește despre un urmaș al acestei
familii, și anume despre Alfred Saligny, care, nevoit să-și
cîștige existența, ajunge prin meleagurile noastre, adus
fiind de niște boieri moldoveni pentru instruirea odraslelor
lor.
Anul precis cînd vine, ca dascăl sau preceptor în țara
Moldovei, Alfred Saligny' nu se cunoaște. Numai atît se știe,
că familiile la care el se tocmește pentru învățătura copiilor
erau ale boierilor Ghica și Șuțu, acesta din urmă efor în
acea vreme al școlilor din Moldova. Se mai știe, de
asemenea, că soția dascălului venit de departe era de
origine poloneză, chemîndu-se, pe numele ei de fată,
Ezarschi și înrudindu-se prin alianță cu familia Dobjanschi,
presărată prin județele din nordul Moldovei — romîni, dar
tot de origine poloneză și ei.
Amîndoi erau instruiți, vorbeau bine limba germană și
pe cea franceză și mai cunoșteau și arta de a cînta la pian,
amănunt nelipsit in metodele de educare a odraslelor
înstărite din acea vreme. Cu pregătirea aleasă pe care o
avea, nu era greu ca dascălul venit din Prusia să fi fost pe
placul celor care îl tocmeau. Numai că, pe atunci, munca
aceasta nu se cumpăra cu ora sau cu' luna, ci cu toptanul.
Cel care se angaja într-o astfel de treabă intra cu totul la
stăpîn pentru un timp, dacă nu pentru o viață întreagă. Se
prea poate deci, ca felul de trai fără stăpîn al celui venit să-
și cîștige aci existența, să nu se fi împăcat prea bine cil
obiceiul pămîntului. De aceea, cum școli erau puține la noi
pe atunci, Alfred Saligny reușește, cu timpul, să scape de
povara de simbriaș cu învățătura pe la curțile boierești,
deschizînd o școală pentru instruirea copiilor.
Și așa se stabilește în Moldova tînăra familie,
închegîndu-și un rost pentru traiul de toate zilele și pentru
creșterea modestă, dar îngrijită, a copiilor, care puteau să
vină pe lume. Iar, după Unirea Țărilor Romîne, cînd s-a
cerut străinilor stabiliți în țară să declare care voiesc să
devină cetățeni romîni, familia Saligny ceru încetățenirea.
în primele zile din luna mai a anului 1854. se anunțase
un iarmaroc lîngă Focșani. Tînărul dascăl și soția sa,
aflîndu-se în drum spre iarmaroc, sînt prinși de o ploaie
torențială și obligați să se adăpostească în comuna
Șerbănești. Drumurile desfundate din cauza ploilor îi
împiedică în ziua următoare să-și continue călătoria,
obligîndu-i să poposească la un han. Acolo, și în această îm-
prejurare, se naște cel de-al doilea copil al lui Alfred
Saligny, care primește numele de Anghel și care avea să fie
un geniu al tehnicii romînești.. Ploaia a durat cîteva zile și
apele care pătrunseseră în han au ridicat pe sus patul
noului născut. Bătrînele de prin partea locului, cu felul lor
de a interpreta toate amănuntele petrecute la nașterea
pruncilor, au luat drept o prevestire faptul acesta,
prorocind că noul născut va avea de luptat în viață cu apele.
Multe se pot întîmpla într-o viață de om dacă ai sta să le
depeni. Și nu e nimic extraordinar că unele întîmplări se
potrivesc uneori cu evenimentele prevestitoare de la
naștere, deși între unele și celelalte nu este absolut nici o
legătură. Fapt este că, în lunga sa carieră, Anghel Saligny a
avut mult de luptat cu apele. Cu apele mării, în timpul
lucrărilor portuare de pe țărmul nostru maritim; cu apele
Prahovei, Tro- tușului și Șiretului, în lucrările de poduri și
căi ferate; cu apele de o înfricoșătoare măreție ale Dunării,
la Giurgiu, la Brăila și mai ales la Cernavoda. Luptă aprigă,
ca toate cele care se poartă între forțele naturii și iscusimea
minții omenești — luptă din care natura iese domolită și
stăpînită de către truditorii eroi ai progresului.
Și copilul care s-a născut într-o odaie de han din satul
Șerbănești, peste care se întindeau cit cuprinzi cu privirea
moșiile lui Ion Ghica, a fost unul dintre aceștia, indiferent
de ce ar fi povestit localnicii fără știință de carte sau de ce
or fi bolborosit imaginarele ursitoare din poveste.
După cum am văzut, noul născut nu era primul,
deoarece cu un an mai înainte venise pe lume un frate, cu
numele de Alfons, și avea să-i urmeze o soră, cu numele de
Sofia.
Deși mai nevîrstnic decît fratele său, micul Anghel se
vădea a fi, de la o vîrstă fragedă, voluntar și plin de
inițiativă. El era cel care dădea porunci la joacă și urmărea
cu tenacitate tot ce își propunea. Trecînd anii prunciei
neștiutoare și venind vremea învățăturii, părinții l-au luat
să învețe carte în propria lor școală pe care o înte- meiaseră
la Focșani. învățătura copiilor putea să fie astfel, în același
timp, mai temeinică și mai puțin costisitoare.
Cele patru clase primare, așadar — și apoi patru ani de
liceu — Anghel Saligny i-a petrecut la Focșani. înscris în
prima serie, la înființarea liceului, împreună cu fratele său
mai mare, el are colegi de clasă pe cei ce aveau să fie mai
tîrziu inginerul Ștefan Gheorghiu și profesorul Suchianu.
După mărturisirile colegilor săi, tînărul Anghel. Saligny nu
se prea omora în primii ani cu învățătura. învăța numai cît
să poată lua note de trecere la toate materiile. Dar dintre
obiectele de studiu, băiatul zburdalnic și fără prea mult
ghes la carte, începe să îndrăgească în chip deosebit
matematica. Spre deosebire de Anghel, fratele său Alfons se
arăta a fi sîrguincios și totdeauna cel dinții la învățătură.
Atît de puțin promitea Ânghel în primii ani de școală,
încît profesorul Suchianu povestește, mai tîrziu, că mulți
ani după terminarea studiilor auzise despre un inginer
Saligny, care realiza construcții importante în țară, dar
credea că este vorba de un inginer străin, așa după cum
erau toți cei cărora li se încredințau pe atunci lucrări mari.
Abia după inaugurarea podului de la Cer-, navoda, peste
Dunăre, a descoperit că Saligny era fostul său coleg de
școală.
Dar dacă la carte nu se prea trecea cu firea în anii
primelor zburdălnicii, la șotii și boroboațe agerimea minții
lui se arăta în toată bogăția ei. Se pare că cel mai mult a
avut a se plînge de pe urma acestora o profesoară pe care
frații Saligny nu o puteau suferi și care ținea totdeauna în
gură două bile de ceară pentru a ascunde uscățimea
obrajilor și zbîrciturile pielii. Grija ei cea mai mare era să
nu-i cadă bilele, de aceea vorbea rar și cu măsură. Plăcerea
lui Anghel era s-o necăjească : așa, o făcea să țipe și să
vorbească repede, pierzîndu-și bilele din gură.
Cît de diferite apar aceste aplecări ale copilăriei, față de
seriozitatea și austeritatea de mai tîrziu ale lui Anghel
Saligny ! Nici zburdălnicia, nici lipsa de interes la
învățătură nu s-au prelungit peste vîrsta de la care
personalitatea începe să se contureze, lăsînd să se întrevadă
omul de mai tîrziu.
O dată cu primele griji și răspunderi, perspectivele
interioare se schimbă și intrăm în alt capitol al vieții, care
începe să definească structura omului și posibilitățile sale
în ceea ce privește viitoarele realizări.
CAPITOLUL II
ÎN CARE UN TlNĂR ÎȘI GĂSEȘTE DRUMUL ÎN
VIAȚĂ
ANII COPILĂRIEI se deapănă repede din ca- ierul
vremii.
Pe nesimțite au crescut copiii dascălului de la Focșani
și s-au apropiat de vîrsta cînd încep să se pună gravele
probleme ale înclinărilor. O dată cu absolvirea primelor
clase secundare, devin actuale toate aceste întrebări. De
aceea, la terminarea primelor clase de liceu, adică pe la 14
ani, părinții se hotărăsc să trimită pe băieți, pe Anghel și pe
Alfons, în Prusia, la Potsdam, pentru continuarea liceului
și, mai tîrziu, a studiilor superioare.
Copiii au plecat la învățătură cu agoniseala pe care o
putuseră înjgheba părinții lor. Dar posibilitățile tatălui erau
atît de reduse, încît ceea ce li se trimitea, abia le putea
ajunge. Cei doi frați au fost nevoiți să ia de timpuriu în
piept greutățile vieții și să cunoască privațiunile.
Din primele zile ale sosirii în Prusia, începe o existență
plină de neplăceri. Lipsiți de grija prevenitoare a părinților
și mai ales de mijloace materiale, cei doi copii caută o gazdă
care să se mulțumească cu puținul pe . care puteau ei șă-l
ofere. Locuința era mai mult decît modestă. An- ghel
Saligny povestea mult mai tîrziu, aducîn- du-și aminte de
anii aceștia grei, că în odaia lor era uneori atît de frig, încît
le îngheța cerneala în călimară.
Banii de la părinți erau așteptați întotdeauna cu
înfrigurare. într-o zi cînd, după o mare întîrziere, mult
așteptați! bani au sosit în sfîrșit, cei doi frați, care nu își
puteau permite nici una dintre micile dar — pentru ei —
costisitoarele plăceri ale tinereții, au luat hotărîrea, nu
numai îndrăzneață, dar de-a dreptul eroică, să meargă să
bea bere. Întîmplarea — ceasul rău, cum spuneau ei — a
făcut ca unul dintre profesori să-i vadă în berărie. Cu
severitatea lui aulică, profesorul prusac s-a grăbit să scrie
părinților, ca să-i încunoștințeze despre această abatere.
Pesemne că tonul scrisorii era destul de grav, deoarece
bieții părinți s-au speriat peste măsură. După ce s-ău
tînguit mai întîi și s-au sfătuit în chip și fel, au hotărit să
vîndă bruma de lucruri ce adunaseră prin casă și degrabă
au plecat cu toată familia la băieți, pentru â-i supraveghea
și „să nu-i mai lase de capul lor“ în locuri străine. Luînd cu
ei și fata, o înscriu și pe ea la Conservatorul de muzică din
Berlin, unde la 15 ani obține premiul I pentru pian.
Ca și în țară, ei continuă să se ocupe îndeaproape de
educația și învățătura copiilor. După cîțiva .ani, cei doi
părinți grijulii socot că pericolul a trecut și prezența lor nu
mai este atît de necesară acolo. De aceea fac calea întoarsă
către țară, luînd cu ei și fata.
Fratele cel mare, Alfons Saligny, se înscrie pentru
studiul chimiei la Berlin, iar la terminarea facultății revine
în țară, unde este numit profesor la Școala națională de
poduri și șosele, funcționând pînă în anul 1903, cînd
încetează din viață. Se poate spune că a fost dintre primii
chi- miști, întorși în țară după strălucite studii în
străinătate.
Anghel se hotărăște să studieze astronomia, înscriindu-
se tot la Universitatea din Berlin. Actul de înscriere este
semnat de cel mai mare matematician de atunci al
Germaniei, profesorul Karl Theodor Weierstrass. în el se
confirmă că tînărul Anghel Saligny, romîn, depunînd
jurămîntul potrivit obiceiurilor și legilor Universității, a
fost înscris printre studenții regulați ai școlii.
Iată cum este redactat în limba latină actul original :
„...Rectore Carolo Theodoro Weierstrass, philo-
sophiae doctore matheseos professore. P.C. dat, vir
juvenis ornatissimus Angelo de Saligny, Romanius
studiousus Philos, data dextre jurisiurandiloco legi- bus
magistratibusque academicis fidem, obedientism,
reverentiam pollicitus, numere civium Universitatis
Friedericae Guilelmae Berolinensis legitima adscrip- tus
est. Cuis Rei testes hasce litterae sigille Universitatis et
Rectoris mânu suscriptas accepit".1
Weierstrass
 Iar certificatul de frecventare a cursurilor, redactat tot
în limba latină, este semnat de marele fizician german A.
Helmholtz : I
„Virum juvenem ornatissimum Angelo de Saligny,
civibus Universitatis litterariae Friedericae Gu- ilelme
legitime adscriptum numen apud facultatem
philosophicam 5.13743 — rite professum esse tes- tatur.
Dr. A. Helmholtz
Decanus et professores Facultatis philosophiae
Universitatis Friedericae Gulielme“ II
Sînt singurele acte care s-au păstrat din perioada de
studii a lui Anghel Saligny. Documentele acestea ne apar
importante din mai multe puncte de vedere. In primul rînd
ele arată că cei doi renumiți oameni de știință germani au
fost maeștrii principali în perioada de început a studenției
lui Saligny — fapt' însemnat, fiindcă influența lor se va
resimți mai tîrziu în metoda sa de cercetare și de lucru și în
cunoștințele sale temeinice și multilaterale în domeniul
științelor fizico-matematice. Mai sînt importante cele două
documente fiindcă ne vorbesc despre formațiunea și
preocupările de început, prea puțin cunoscute, ale lui
Anghel Saligny și, în sfîrșit, pentru că atestă clar
naționalitatea sa, de care avea să se lege mai tîrziu o
campanie de presă interesată și calomnioasă, stîrnită de
meschinele pasiuni politicianiste, pe care Saligny le-a
ignorat toată viața lui.
. Seducția studiului și a cercetărilor științifice este atît de
mare, încât în mintea și sufletul ele-
vului indiferent de odinioară, care în liceul de la Focșani șe

I .......In timpul rectorului Karl Theodor Weierstrass, doctor

în filozofie, profesor de științe fiind P. C. Cet., distinsul tînăr Angelo de
Saligny, romîn, aVînd rîvnă pentru filozofie șl pro- mițînd, cu Jurămint,
credință, ascultare și respect regulamentelor academice și profesorilor a fost
înscris în mod legal printre cetățenii Universității Frledrlch Wilhelm, din
Berlin. Drept mărturie pentru acest lucru primește prezenta diplomă
prevăzută cu sigiliul Universității șl semnătura rectorului”.
(Semnătura)
II „Confirmăm că distinsul tînăr, Angelo de Saligny, înscris în mod legal
printre cetățenii Universității de litere Friedrich Wilhelm, a frecventat
facultatea de filozofie, sub numărul 5.13743”.
(Semnătura)
Decanul și profesorii Facultății de Filozofie din Universitatea Friedrich
Wilhelm
limita să împuște cîte o notă de trecere, se operează o totală
prefacere. De data aceasta, idealul nu mai este diploma sau
certificatul de absolvire, ci cunoașterea în sine. Pasiunea
calmă și reținută pentru adevărurile științei îi deschide
mereu alte și alte perspective pentru disciplinele învecinate.
■
In această perioadă, în care Anghel Saligny se află în
Germania la studii, izbucnește războiul dintre Prusia și
Franța, la 1870. Armatele împăratului Napoleon al III-lea
sînt repede înfrînte de prusaci și, după dezastrul de la
Sedan, unde însuși împăratul este făcut prizonier, urmează,
victoria decisivă a Prusiei. Puterea, prestigiul și veniturile
statului prusian sporesc simțitor și aceasta antrenează o
mare mișcare în dezvoltarea tehnică și economică a
imperiului german. Marile construcții, mai ales de fabrici și
de căi ferate, care se realizează acum și care trebuiau să ser-
vească interesele capitalismului german în plină
desfășurare a forței sale, schimbă cu desăvîrșire fața acestei
țări. Dacă despăgubirile de război au putut fi sporite prin
ajutorul dat de prusaci lui Thiers, la înecarea în sînge a
eroicei comune din Paris, cu atît mai bine pentru tînăra și
lacoma burghezie germană.
Sensul evenimentelor politice din Prusia și din Franța
nu este realizat de învățăcelul romîit de lă Berlin. Doar
inteligența lui practică este viu solicitată și de la pasiunea
de a cunoaște, ea începe să se deschidă către perspectivele
creației. Mai mult decît atît, sentimentele sale romîneștî îl.
fac să vadă rât de folositor ar putea fi țării sale în această
direcție.
. - Minat de aceste gînduri, se înscrie ca student și la .
Școala tehnică superioară din Charlot- tenburg, lîngă
Berlin. Cu rîvnâ sporită se avîntă în studiul construcțiilor,
muncind foarte mult și Serios, așa cum o dovedesc caietele
cu note și cu schițe luate la cursuri șt care erau ținute cu
mare îngrijire. La instruirea și formarea sa ca inginer au
contribuit în special doi maeștri renumiți : profesorul de
poduri Schweider și profesorul de construcții hidraulic^
Franzius. Deseori, Anghel Saligny le vorbea elevilor săi de
la Școala politehnică din București, cu multă admirație,
despre abești doi maeștri. Data sigură cînd termină cursu-
rile Școlii tehnice superioare din Charlottenburg nu se
cunoaște. Din unele certificate, însă, de la practica făcută în
Prusia pe lîngă cîteva construcții, se deduce că și-ar fi
încheiat studiile în anul 1874.
în ultimii ani de învățătura, eforturile se dublează și
munca devine cu adevărat istovitoare.' •Orele unei zile nu
mai sînt de ajuns ; de aceea, activitatea se prelungește pînă
tîrziu în noapte, lăsîndu-i din ce în ce mai puțin timp de
odihnă. JSTumai grație voinței de fier și unei pasiuni rar
întîlnite reușește Anghel Saligny să învingă și ■greutățile
materiale, și oboseala, nelăsîndu-se copleșit de nimic și
căutînd să-și ducă la bun sfîrșit învățătura. Atît de istovit
era de muncă, încît la ■banchetul de încheiere a studiilor,
din cauza oboselii, a căzut cu capul în compotul de afine. A-
ceastă întîmplare, de care s-a rîs mult timp, ne dă în chip
expresiv măsura eforturilor depuse, care aveau să rodească
mai tîrziu pe pămîntul ■țării sub forma unor mari realizări,
rămase mărturie pînă în zilele noastre.
Perioada aceasta de studii, de acumulare a unor solide
cunoștințe tehnice și de formare' a. unei metode de
cercetare și studiere a soluțiilor — în care se vede influența
celor doi maeștri de poduri și de construcții hidraulice,
arătați mai sus — este în același timp perioada de formare a
stilului său în muncă.
In timpul lucrărilor de la Cottbus — ultimele înainte de
întoarcerea în țară — cînd împlinise 20 de ani, vîrsta de
aur, primăvara vieții, tînărul, care pînă atunci trudise din
greu prin universitățile germane, ia parte la o petrecere
câmpenească școlară.
Era toamnă. Copacii din marginea cîmpului începuseră
să îngălbenească. Soarele se lăsa încet, dînd cerului o
culoare de un roșu aprins. Larma tinerilor umplea geana de
pădure lîngă care se așezaseră. Anghel stătea întins pe un
pled și mînca, cu gîndurile la lucrările sale. Cineva i se
adresă. Anghel întoarse privirea și rămase cu ea ațintită pe
o față albă, prelungă, pe niște ochi mari și codați. Stăpîna
ochilor se uita și ea la el și câteva secunde privirile lor se
întîlniră.
— îmi cer scuze — spuse tînăra într-un tîr— ziu —- am
crezut că sînteți altcineva.
Anghel nu-și lua ochii de la ea.
— Și eu sînt cineva. Mă cheamă Anghel.
— Anghel ? ‘
—Da, Anghel!
— Curios nume! observă ea, cu privirea în altă parte.
Nu sînteți german ?
— Nu. Nu sînt german.
— Ce sînteți atunci ?
— Sînt romîn — răspunse Saligny.
— Da ?... Și ce faceți în Germania ?
— Studiez și construiesc.
Cei doi tineri au rămas de vorbă pînă seara tîrziu. Pe
fată o chema Thereza Kohna, avea 15 ani și locuia în
apropiere cu mama ei. Tatăl murise. Voia să știe o groază
de lucruri despre țara lui Anghel și despre el. Cu
repeziciunea cu care se iau marile hotărâri la vîrsta aceea —
peste puțin timp — cei doi tineri se logodesc. Anghel venea
regulat în casa familiei Kohna. își alesese tovarășa de viață,
de care nu se va mai despărți niciodată.
CAPITOLUL III
ÎNCEPUTUL CARIEREI UNUI TÎNAR INGINER
ROMÎN ÎN GERMANIA
PREA MULTE AMĂNUNTE despre această perioadă
din viața lui Anghel Saligny nu se cunosc. Arareori, în vreo
clipă de răgaz, așternea pe hîrtie, după zile de muncă
istovitoare, cîteva rînduri către cei de acasă, înștiințîndu-i
modest, așa cum a făcut-o o viață întreagă, că e sănătos,
lucrează mult, nu contenește să învețe și nădăjduiește a-i
revedea în curînd. Sînt trăsături de caracter ale unui om
care se deosebesc fără prea multă silință, încă din primii
ani ai tinereții. Lui Saligny nu i-a plăcut să vorbească
elogios sau chiar într-alt chip, despre munca și activitatea
lui. Pentru Saligny, vorbește opera sa. Scrisorile din acea
epocă sînt foi „cuminți“, impersonale s-ar spune, din care
respiră o anumită sfială, scrisori asemănătoare prin
concizie cu ale multor adolescenți plecați la învățătură
peste hotare.
în realitate, viața tînărului inginer practicant nu se
scurgea atît de tihnit cum păreau a arăta misivele sale și
cum poate s-ar fi așteptat cei ce nu deslușiseră încă, sub
învelișul firii cumpănite
și al deprinderilor de silință, puternica energie a unei
gîndiri creatoare. Munca îl pasiona, era fericit că are
prilejul să se inițieze în tainele profesiunii sub îndrumarea
unui tehnician de seamă ca Mehrtens și să participe la
lucrări de amploarea căii ferate Cottbus—Frankfurt și la
lucrările hidraulice din nordul Prusiei, unde se angajase ca
inginer după terminarea studiilor. Profesorul Mehrtens, de
la Școala politehnică din Dresda, îl remarcă imediat și îl
utilizează pe numeroase șantiere, apreciindu-i seriozitatea,
ingenioasele și surprinzătoarele soluții pe care le dădea di-
feritelor probleme dificile de construcție. începe să fie
tatonat în vederea semnării unui contract, oferindu-i-se
condiții ispititoare pentru a rămînea în Germania. Tînărul,
însă, refuză categoric. Era acolo ca să învețe și ca să cîștige
experiență. Nu venise pentru a-și căuta un rost, îl rodea
dorul de pămîntul pe care se născuse, dorința de a nu se
cheltui pe meleaguri străine, de a aduce înapoi
cunoștințele și experiența, cîte erau adunate cu sîrg prin
aule universitare și șantierele din Prusia și Saxonia. De cîte
ori, plim- bîndu-se pe străzile orașului Cottbus sau visînd
la picioarele vechiului turn Stremberg — unic vestigiu al
întăriturilor la adăpostul cărora se închegase în evul mediu
orașul — nu-i va fi zburat gîndul la Focșanii copilăriei lui,
la cele două mii de case înecate în praf, la hanul lui
Halghen, la acel Focșani care îi părea un sat cu hotare
nedefinite, cu străzi fără nume, la acel Focșani de care se
simțea atît de legat. Dar el era acum departe, într-un oraș
străin. Cottbus-ul era în plină dezvoltare ; manufacturile
de postav și de covoare, devenite renumite mai tîrziu, își
începeau în vremea aceea cariera.. Iar la tîrgurile de vite,
faimoasele tîrguri de la Cottbus, rînduite la zile fixe, se
înghesuiau să vîndă și să cumpere țărani veniți din toate
așezările întinsului ținut agricol, în mijlocul căruia se afla
orașul. Se vor fi mirat, desigur, obișnuiții acelor tîrguri,
dînd cu ochii de tî- nărul orășean, pe deasupra și străin,
cum îl arăta vorba, care se amesteca printre ei, căutînd
parcă ■ceva. Și, într-adevăr, căuta și regăsea poate aici, în
praful și în agitația multicoloră, atmosfera iar- maroacelor
din Moldova lui natală.
Profesorul Mehrtens îl chemă într-o zi în biroul său.
Bătrînul dascăl, cu părul cărunt și ținuta rigidă, era știut
pentru zgîrcenia cu care își precupețea aprecierile. Un om
distant, rece, necomunicativ. îl pofti să șadă. în cuvinte
puține, întrerupte de pauze lungi, bătrînul îi arătă care îi
sînt perspectivele în Germania și care îi vor fi în înapoiata
țară care îi era patrie. „Nu ai să poți să lucrezi. Nu vei avea
condițiile. Știi bine că eii nu arunc cu cuvintele, dar
dumneata ai calități care ies din comun și despre care,
dacă vei rămîne aici, istoria tehnicii contemporane va
vorbi“. Și profesorul Mehrtens tăcu, continuînd a se
plimba prin birou și așteptînd un răspuns. Nici lui Saligny
nu-i plăcea să vorbească mult. Răspunse scurt : „Nu,
domnule profesor, nu pot să rămîn“. Și tăcu și el. în
cameră se auzeau numai pașii profesorului, care continuau
să lovească ritmic podeaua. După un timp, Mehrtens se
așeză la birou, înmuie pana în călimară și începu să scrie.
Făcea o scrisoare de recomandație apreciind, cu
laconismul său caracteristic, pe care de altfel o să-1 preia și
Saligny, activitatea tînărului inginer : „Lucrările sale au
fost remarcabile și au făcut dovada nu numai a priceperii
sale, ci mai cu seamă a deosebitelor sale cunoștințe
teoretice."
Anghel Saligny nu s-a lăsat tentat; vădind o conștiință
matură, remarcabilă la un tînăr care abia adăuga al
douăzeci și unulea an la șiragul vieții, neîmbătat de
prețuirea ce i se arată și de perspectivele unei eventuale
cariere în străinătate, se hotărăște să se înapoieze fără
întîrziere în țară.
CAPITOLUL IV
AȘA ARATA ȚARA ÎN ANII ACEIA...
SÎNTEM ÎN ANUL 1875. In manualele de școală, ca și
în literatură, burghezia romînească s-a străduit
întotdeauna să zugrăvească în culori pastelate peisajul
politic al ultimului pătrar din veacul al XlX-lea. Lăsînd cu
bună știință în umbră tot ceea ce ar fi putut tulbura tabloul
idilic, ea a înfățișat acei ani sub semnul exclusiv al
războiului pentru independența națională, invocînd „mo-
dernizarea", „civilizarea" și „înstărirea țării", o dată cu
instaurarea regalității. Istoria are însă o anumită cruzime.
Ea este așa cum este și nu așa cum ar vrea să o prezinte
iscusita și înșelătoarea pană a condeierilor burghezi.
Solidare în rapacitatea cu care exploatau masele de
truditori, boierimea și burghezia — care multă vreme
alternaseră sau se asociaseră la guvern într-o permanentă
mișcare de cadril, de la conservatori la liberali și înapoi —
adoptă și în problema independenței naționale o poziție
corespunzătoare intereselor lor de clasă, nesocotind cu
desăvîrșire nevoile majore ale țării. Simțin-
du-se la largul ei în tovărășia imperiului otoman absolutist,
care nu părea’ că constituie o amenințare pentru relațiile
feudale și. marea proprietate moșierească, boierimea
trădătoare și uitătoare de neam era ostilă oricărei acțiuni
menită să ducă la înlăturarea jugului turcesc. Angrenată în
monstruoasa coaliție cu moșierimea, burghezia a practicat
și imprimat o politică de pretinsă neutralitate, care
echivala de fapt cu trădarea intereselor naționale —
subordonate de ea politicii unor țări capitaliste din centrul
și apusul Europei, de care era legată prin complicitatea
cîștigurilor. Anglia și Austro-Ungaria nu vedeau cu ochi
buni eventuala cucerire a independenței romînești, cea
dinții pentru că avea poziții puternice în Turcia, cea de-a
doua, pentru că eliberarea popoarelor din Balcani de jugul
otoman putea să molipsească prin exemplul ei multele
popoare pe grumazul cărora apăsa jugul imperiului
Habsburgilor.
Legată de țările capitaliste printr-o adevărată
complicitate a cîștigurilor, coaliția burghezo- moșierească
a preferat să nu sprijine răscoalele naționale din Bulgaria,
Serbia și Muntenegru, să prigonească pe revoluționarii
refugiați care căutau adăpost pe teritoriul romînesc
„neutru". O infimă parte a burgheziei, cu capitaluri
investite în tînăra industrie națională, care abia prindea a
se încropi, întrevedea nevoia de a fi stăpînă pe o piață
proprie și ca atare milita pentru înlăturarea jugului
otoman. Unui ochi lucid nu îi venea prea greu să
deslușească, sub fardul înșelător al ostentativei dragoste de
țară, adevăratul chip al oamenilor politici aflați la putere.
în acel timp a venit în Romînia cunoscutul publicist englez
W. Beatty Kynystong, trimis de ziarul „Daily Tele- graph".
Ziaristul englez mai fusese pe meleagurile noastre. încîntat
de peisaj și familiarizat cu limba țării și cu moravurile ei, el
cunoaște personal pe mulți dintre... „oamenii zilei“.
Concluzia lui e definitorie și neechivocă : „O clasă
dominantă, incapabilă și lipsită de patriotism".
Tabloul real al acestui pătrar de veac, în care tînărul
inginer Anghel Saligny și-a început activitatea, este brăzdat
de dese frămîntări țărănești și de căutările răzlețe și
confuze încă ale unor, cercuri revoluționare socialiste. '
Răbdarea țăranilor, a răbdătorilor țărani valahi, trecuse
dincolo de limită. Răzmerițele izbucnesc ici și colo, cu
focare mai puternice în Ilfov, Vlașca și Dolj, mocnesc un
timp surd, apoi iau iar amploare, în- tinzîndu-se din
Botoșani pînă în Mehedinți, prevestind zguduitorul 1907,
care avea să însîngereze țara.
Un proletariat puternic numericește și care să
constituie un factor social, unitar și eficient, nu exista încă
pe atunci la noi. Industria făcea abia primii pași, de altfel
sub „oblăduirea" marilor firme și bănci străine. Totuși,
prin 1875, în cercurile revoluționare ce se constituie
vremelnic la București, la Iași sau la Galați, se întîlnesc nu-
meroși muncitori. Ideile revoluționare care se coceau în
Rusia răzbat — prin mijlocirea unor oameni ca Zubcu
Codreanu, doctorul Russel și mai apoi Gherea — și în
Romînia, unde găsesc un teren prielnic încolțirii lor.
Stimulați de pilda ideologică și practică a proletariatului
din Rusia, muncitorii înființează tot mai des asociații care
activează alături de cercurile socialiste ale intelectualilor.
în această atmosferă generală, clasa dominantă nu voia
să se angajeze în războiul de independență. Dacă totuși,
într-un tîrziu, a făcut-o, aceasta s-a întîmplat sub
presiunea maselor care nădăjduiau că, o dată cu
neatîmarea, vor putea purcede la împlinirea revendicărilor
lor sociale. Să adăugăm la aceasta unele interese în dezvol-
tarea industriei, în interior, iar în exterior sprijinul hotărî
tor dat de Rusia ; aceștia au fost factorii cărora li se
datorează intrarea în război a Romîniei împotriva Turciei
pentru independența națională.
Peste toată această epocă flutură, întunecoasă și
apăsătoare ca un blestem, imaginea capului încoronat. O
dinastie al cărei „șef“ se mărturisea el însuși un fel de
arendaș pe pămîntul țării; un domnitor care devenise o
gazdă de hoți, un negustor cu aspect de feldwebel cu
complici, procente și plocoane, un străin care fusese în
stare să ceară puterilor protectoare aprobarea pentru a
abroga constituția, socotită de el „prea înaintată pentru
spiritul și virtuțile civice ale poporului romîn !“ Curentul
de opinie antimonarhic s-a reflectat frecvent în publicațiile
epocii. Condeiele cele mai valoroase, mințile cele mai
luminate, oamenii cei mai cinstiți s-au angrenat împotriva
domnitorului hrăpăreț.
Hașdeu, Gh. Pană, Constantin Miile, N. T. Orășanu,
Vlahuță ca și Coșbuc, Macedonski și ati- ția alții au fost în
primele rînduri ale acelor care au înțeles necesitatea luptei
antimonarhice. Toate genurile au fost folosite : pamfletul,
canțoneta sau cîntecul, parodia, alegoria sau basmul cu
tîlc. Bogdan Petriceicu Hașdeu desprinde din Miron Cbstin
constatări și pilde pentru prințul străin : „om neștiutor
rîndului și obiceiurilor țării, fără limbă de țară, care lucru
mai greu nu poate fi, cînd nu știe domnul limba țării unde
domnește”. Și mai departe, ca o sentință care avea să se
împlinească în vremurile noastre, „ci domnie neștiutoare
rin- dului tău și lăcomia sînt pricina pieirii tale, că nu căuta
să agonisească sieși nume bun în țară, ci căuta desfrînat în
avere să strîngă, care apoi totuși se risipește și încă cu
primejdia casei lor“.
Va fi apucat, desigur, Saligny, tînăr inginer constructor
întors de pe meleaguri străine, și vestitele alegeri pentru
Cameră din anul 1875, cînd guvernul conservator al lui
Lascăr Catargiu măsluind rezultatele, obține un rezultat
favorabil. Din partea opoziției coalizate, campania
electorală era condusă de ziarele „Romînul", organ al lui C.
A. Rosetti și „Alegătorul liber“, unde îl aflăm ca girant
responsabil pe viitorul mare scriitor I. L. Caragiale. în acele
zile agitate, tineretul intelectual din opoziție se strînsese la
gară și îi făcuse o primire călduroasă poetului Alexandru
Mace- donski, adus sub strașnică pază polițienească din
Craiova, unde fusese arestat din cauza unei poezii satirice
cu intenție antimonarhică.
Saligny — ascuns între cărțile sale de știință — auzea
uimit și puțin speriat povestindu-se despre toate acestea,
ca și despre ciocnirile bandelor de ciomăgași ale partidelor
burghezo-moșierești. Liberalii aveau ca „animator" un
cucernic slujitor al bisericii, pe popa Grigore Musceleanu.
Cu nimic mai prejos, conservatorii își asiguraseră de mult
serviciile unei alte vrednice fețe bisericești, popa Tache. Pe
acesta, contemporanii îl descriu ca o brută de o forță
neobișnuită, cu o frunte cît o dungă, și lipsit total de
inteligență. Popa Tache făcuse cîrdășie cu alți doi indivizi
din drojdia societății : Ilie Geambașu și Temelie Trancă.
Bătăuși fioroși, de fapt niște răufăcători de rînd, ei
terorizau de ani de zile cartierele mărginașe ale
Bucureștiului, furînd, necinstind femeile, adesea omorînd.
La alegerile pentru Cameră, au „operat" la mai multe secții
de vot, pînă ce au nimerit beți într-o circiumă pe calea
Șerban Vodă, în vecinătatea primăriei. Acolo li s-a împlinit
sorocul. Dîn- du-se de știre că bătăușii se află în circiuma
cu pricina, o mulțime de oameni s-au adunat cit ai clipi din
ochi, au năvălit înăuntru, s-au năpustit asupra celor doi
ticăloși și i-au ucis. Alt leac pentru a scăpa orașul de urgia
lor nu exista, de vreme ce mîna proteguitoare a guvernului
le acoperea fărădelegile.
1875 este anul ratificării convenției comerciale cu
Austro-Ungaria, care lovește puternic ’n meseriile și
industria incipientă din țara noastră. Avantajate prin
convenție, fabricatele austriece năpădesc țara în dauna
producției naționale, care nici nu apucase bine să se
înjghebeze temeinic. Tăbăcăriile sînt ruinate, orășenii
poartă numai încălțăminte austriacă și, culmea nerușinării,
începem să importăm din Austro-Ungaria pînă și făină,
făcută — firește — în mare parte din grîu romînesc. Cu
prilejul ratificării convenției, porturile franco Galați și
Brăila sînt desființate. Ziarul ,,Romînul“ apare încadrat în
doliu. în sfîrșit, ne- înțelegînd să rămînă mai prejos,
Germania bis- marckiană pretinde curînd o convenție
similară care, pe deasupra, prevedea pentru o perioadă de
șaisprezece ani o taxă obligatorie pentru grînele romînești
la intrarea pe teritoriul imperiului german. Marii
latifundiari realizaseră ceea ce doreau : o Romînie
„eminamente agricolă", semicolonie a țărilor dezvoltate
din Europa Centrală și Apuseană. în sfîrșit, tot în 1875 se
votează concesionarea liniilor ferate Predeal—Ploești și Tg.
Ocna—Adjud, firmei Crawley & Co. din Londra. Dar de
problema scandaloaselor concesiuni de căi ferate,
practicate de guvernele „patriotice" cu participarea de loc
dezinteresată a „casei domnitoare", ne vom ocupa pe larg
mai tîrziu, cînd îl vom însoți pe Anghel Saligny de-a lungul
anevoioaselor începuturi ale activității lui în țară.
CAPITOLUL V
IN ANII CÎND ȚARA ȘI-A CUCERIT
INDEPENDENȚA DE STAT
CĂLĂTORUL VENIT DE PESTE HOTARE în țările
romînești avea în acei ani prilejul să fie purtat pe
drumurile cu hîrtoape de obișnuitul vehicul al Poștei,
poștalionul, cu cinci cai mărunți și iuți. Vizitiul avea capul
strîns într-o cealma, după datina turcească, conducea caii
aprig, îmboldindu-i mai cu vorba, mai cu biciul, lăsînd în
urmă ha- rabalele încărcate cu grîu boieresc și minate de
țărani trudiți. Cînd glodul frămîntat de ploaie nu silea
Poșta să se oprească în vreun sat, așezările țărănești pitice
și sărace erau străbătute în goana cailor, stîrnind volburi
de praf. Opririle se făceau doar la hanurile din micile
orășele. Acolo, dacă îi dădea ghes inima, călătorul putea
să-și desmor- țească încheieturile, cercetând dughenele de
pe strada tîrgului : case joase, acoperite cu șindrilă, cu
ferestrele fără geamuri, peste care se lăsau noaptea
obloanele de lemn. Pe acest drum ajunge Saligny în
capitală.
Trăit din fragedă tinerețe în marile orașe germane, el
se va fi simțit, de bună seamă, stingher în Bucureștiul
anilor acelora, pe care îl descoperea, la drept vorbind,
pentru prima oară. Orașul înfățișa un ciudat amestec de
lîncezeală, de înapoiere și de semne ale pătrunderii
civilizației modeme. Dar binefacerile aduse de începutul
dezvoltării industriei alimentau cu precădere huzurul celor
înstăriți.
Pe vremea aceea, Dîmbovița necanalizată își șerpuia
apele puțin adînci chiar la nivelul străzilor ; cheiuri nu
erau, doar pe alocuri, împrejmuiri de uluci și niște amărîte
poduri de lemn, întortocheate și putrezite ; la vaduri,
sacagiii scoteau apa pe care o vindeau apoi la casele „abo-
naților", cu 50 de bani sacaua, sau o desfăceau pe străzi,
strigîndu-și marfa de-a valma cu toți negustorii ambulanți.
Străzile podite cu lemn erau cînd străjuite de clădiri
impunătoare, hoteluri, case boierești, palate de beizadele,
clădiri publice, cînd tivite de zidurile neregulate,
sărăcăcioase, ale unor adevărate maghernițe, printre ele cu
foarte multe locuri virane. Dar, în ciuda lor, vizitatorii
străini se lăsau adesea furați de luxul ,,apusean" care se
desfășura pe străzile centrale : șirul de birje, carete, trăsuri
— cele de clasa I arborînd numere roșii, cele de clasa a Il-a
numere albe — ieșeau la plimbare spre seară, îndreptîndu-
se către Herăstrău sau Tei, dacă nu o luau cumva spre
izvorul de ape presupuse a întineri, de la Văcărești, acela
care i-a inspirat lui Millo „ingenioasa piesă" (așa scria pe
afiș) „Apele de la Văcărești". Anghel Saligny obișnuia din
cînd în cînd să se ducă la spectacole, dar nu la operă —
unde putea fi văzută „lumea bună", venită să aplaude mai
ales cîntă- reți străini — ci la teatre, unde protipendada nu
se prea înghesuia : niciodată o familie boierească nu s-ar fi
compromis pînă într-atît încît să fie văzută la teatrul,
romînesc. Mulți burghezi îi maimuțăreau și în asta pe
boieri.
în acel întîi an al șederii lui la București, după cum
povestește Saligny mai tîrziu, a gustat din plăcerea
mustăriilor de la răspîntii, lîngă care răsăreau întotdeauna
și grătarele cu cîrnați încinși. A cunoscut plimbările cu
sania, care lua locul birjei pe străzile înfășurate în mantaua
de zăpadă și străbătute de veselele chemări ale zurgălăilor.
Erau plăceri pe care și le puteau îngădui și tinerii fără prea
multă stare, ca el.
Activitatea profesională în țară Anghel Saligny și-o
începe la Ministerul Lucrărilor Publice. E numit „inginer
ordinar clasa a III-a“ în Serviciul de poduri și șosele.
Funcția modestă, cu titulatura aidoma, i se părea de-a
dreptul impunătoare tînă- rului inginer. Toate elogiile și
prețuirea oamenilor de știință și tehnicienilor din
Germania nu-1 în- cîntaseră atît. De cum i se înmînează
hîrtia cu numirea, nu-și mai găsește astîmpăr. In mintea
lui se țeseau fel de fel de planuri mărețe. Mergea pe strada
plină de praf și în cadența pașilor auzea parcă pufăitul surd
al unor locomotive. Se trăgea de nasturii jiletcei și i se
perindau prin fața ochilor imagini din anii de învățătură.
Păstrase o bună amintire lunilor petrecute pe șantierele
din Germania : colegii, profesorii, învățase multe de la ei —
apoi Therese... Acum însă era cu totul altceva : ceasurile
multe pe care le va petrece în biroul său, făcînd calcule, sau
aplecat asupra unor proiecte de plan, se vor măsura în
construcții, în lucrări realizate de el în țară. Aștepta de
mult această clipă. „Trebuie neapărat să-i scriu
profesorului Mehrtens ! Să știe. Spunea că la noi nu sînt
perspective !... O să vadă... O să vadă... Voi construi... Am
să croiesc drumuri de fier, poduri... Am să arunc drum
peste ape... Am să...“
Saligny grăbea pasul, tot pipăindu-și cu un gest
mecanic buzunarul hainei în care era plicul cu pricina. Pe
dreapta străzii, o dugheană cu flori; n-ar strica să-i ducă un
buchet mamei. Pentru tata, o pungă cu tutun, din acela mai
bun. Iar lui Alfons și Sofiei, are de gînd să le facă- o
surpriză : îi invită la teatru. Poate că au să și cineze în oraș
după spectacol. O să cam coste, nu-i vorbă : dar poate
cineva să-i ia în nume de rău dacă se arată și el o dată
nesocotit — doar de potimîine intră în slujbă 1 Dar amicii
cu care reluase legătura de când se înapoiase în țară, foști
colegi de liceu sau fiii unor cunoștințe ale familiei ?
Trebuie să le spună și lor 1 Un gînd îl opri : cu modestia și
rezerva lui firească, se temu să nu fie greșit înțeles, să nu se
creadă că își dă aere. Totuși, nu-1 răbdă inima. îh după
masa aceleiași zile, își uimi cunoscuții printr-o scurtă
apariție la cafenea, la biliard. Unde mai pui că se arătă
neobișnuit de sociabil și vorbăreț : intenționa să întîrzie
doar atît cît, între două lovituri, . trecînd cu creta peste
vîrful tacului, să strecoare știrea numirii lui.
 — Cine știe cînd o să ne mai putem vedea ?... Acum
încep să lucrez la minister... *
— Ce spui ?! De cînd ? Unde ? îl năpădiseră întrebările
celorlalți.
— De poimîine. La Lucrările Publice, ca inginer...
Dar fu întrerupt :
— Așa, la Lucrările Publice! Bravos, te-ai aranjat ! Să
știi, dragă Anghel, că ai procedat cu cap. Din partea ta, nici
nu mă așteptam la atîta înțelepciune, parol !
Și, temîndu-se, pe semne, ca vorbele lui să nu fie luate
drept o glumă, cel care vorbise pre- ciză :
— Cînd te auzeam perorînd despre „cîte sînt de făcut",
desnre „nevoile țării", „perspectivele tehnicii" și altele
asemănătoare, îți plîngeam de milă în sinea mea...
— Dar nu peroram de loc, spuneam ce gîn- desc — se
apără nedumerit Saligny.
— Mă rog, voia dumitale... în definitiv, o dată ce ai
făcut prostia să nu accepți oferta lui Mehrtens, parcă așa
spuneai că-1 cheamă, nu ? și te-ai înapoiat în țară, nici nu-
ți rămîne altceva de spus. Trebuie și dumneata să-ți faci o
platformă, nu ?! '
Tînărul își puncta cuvintele cu lovituri seci de tac,
bilele se ciocneau — era foarte îndemînatic la joc — și în jur
se auzeau murmure aprobatoare : nu era prea limpede,
dacă pentru lovituri sau pentru ceea ce spunea. Oricum,
peste buna dispoziție a lui Saligny s-a așternut o umbră.
Nedumerit și parcă absent, urmărea spusele
interlocutorului său.
— Ce vrei să spui ?
— Vreau să spun că patriotismul dezinteresat este o
foarte bună carte de vizită... cu condiția să nu abuzezi de
ea. Dar să lăsăm asta. Principalul e că intri la Lucrările
Publice ; e într-adevăr un minister cu perspective !
— Așa mi s-a părut și mie — aprobă Saligny.
— Sigur, acolo ai de-a face cu lucrări de anvergură,
concesiuni... După o scurtă pauză, urmă mai apăsat :
Licitații... înțelegi ? N-are a face că nu ești încă prea mare
acolo, ce spuneai că te-au numit ? '
 — Inginer ordinar clasa a IlI-a.
— Așa, așa... Nu știi vorba veche ? ,,Pînă la Dumnezeu
te mănîncă sfinții !“ Ei, tu ai să fii unul dintre „sfinți" și
sper că ai să ne peimiți și nouă să aruncăm cîte o căutătură
în rai, nu?
Partida în curs fusese abandonată, era mai pasionantă
discuția. Saligny îl privi, căzut pe gin- duri și întristat.
 — înțeleg, cum de nu... Licitațiile... Ei bine, poate că
o să vă mire, dar eu nici o clipă nu m-am gîndit la asta...
Nu vreau să „perorez", cum spuneai, așa că am să vă spun
scurt, că perspectivele Ministerului Lucrărilor Publice eu
le văd cam altfel.
Se duse să pună un tac la locul lui — simțul ordinei
nu-1 părăsea nici chiar în cele mai neînsemnate
împrejurări — își îmbrăcă repede paltonul, își luă pălăria
și îndreptîndu-se spre ușă se opri o clipă pentru a adăuga :
— Eu vreau să construiesc!
Din fericire, în sînul familiei găsi înțelegerea la care se
așteptase.
Peste două zile își începu activitatea la minister.
Firește, printre colegi — mai ales printre cei tineri — erau
destui pasionați ai meseriei, harnici, doritori să pună în
practică cunoștințele. Se înțelegea bine cu ei, legă prietenii
noi. Firea lui rezervată și blajină cucerea simpatii, umorul
lui sec era gustat, seriozitatea, conștiinciozitatea, înalta lui
pregătire impuneau repede respect, după cum surprindea
nebănuita energie de care dădea dovadă în susținerea
unor proiecte îndrăznețe. Bineînțeles, prezența lui Saligny
nu întîrzie să devină supărătoare pentru o altă categorie —
din nenorocire foarte numeroasă — de tehnicieni și
funcționari ai ministerului : șmecherii și carieriștii.
Saligny lucra operativ și cu simț de răspundere.
— îmi place, domnule Saligny, să știi că-mi place...
— spunea, cu vădită ironie, șeful biroului în care lucra -—
îți dai silință... Ca mîine o să-ți ridicăm o statuie...
— Ești neserios, mon cher, parol — îl admonesta un
altul, deținător al funcției foarte lucrative de secretar al
directorului — ai făcut niște referate la ultima ofertă
pentru licitația aia cu pie-
33
3 Anghel Saligny
truirea străzilor, că m-ai speriat, nu alta ! Doar îți
spusesem că omul în cauză nu se uită la cheltuială... Acum,
m-ai băgat la apă, c-am luat un acont, spune și dumneata,
se face, între colegi ?!
Dar Saligny își vedea de treabă. Desprins de poftele
carieriste, atașat de meseria lui, se cufunda cu seriozitate în
cercetarea condițiilor și stării tehnico-economice specifice
din țară. E greu de presupus că se va fi rătăcit cumva în
mijlocul societății franțuzite de la Capșa sau din magazinul
pălărierului francez Jobin, care a adus în București primele
pălării înalte, cărora, de altfel, le-a rămas și numele de
joben. După lucru, se oprea într-unul din birturile
frecventate de funcționari și studenți, unde porția de
mîncare costa numai 40 de bani, iar la nevoie se servea și
jumătate de porție. Din cînd în cînd, cina cu colegii de
breaslă în șandramaua din Covaci, unde se adăpostea un
restaurant vestit pentru bucătăria gustoasă, curat
romînească ; va fi făcut haz, desigur, și el de lista de bucate
a localului care introducea pentru în- tîia oară niște
termeni, împămînteniți de nu știm unde : cîrnați mici —
mititei; cîrnați mari — patricieni; ocaua de vin cu borviz la
răcitoare — baterie ; cafeaua neagră — turcească...
Dar prea mult răgaz să guste din plăcerile
Bucureștiului nu a avut Saligny. Făcîndu-se repede
remarcat, deși foarte tînăr, i se dă o misiune în străinătate..
Este trimis la Fraga, unde urma să recepționeze material
rulant pentru rețeaua de căi ferate ce se construia în țară.
Tînărul serios și modest impune celor care trebuiau să-
i predea materialul prin competența sa. Privit la început cu
scepticism și puțină ironie de bătrînii ingineri din Fraga, el
reușește în scurt timp să cîștige aprecierea unor tehnicieni
cu vastă experiență. în orele libere, în puținele ore libere,
rătăcește pe sub castanii „orașului de aur“, privind la
zidurile bătrîne, la drumul Hradcinului, admiră podul
construit de Carol la 1357, cu statuile lui impunătoare și
poposește mai mult la vechea Universitate Carolină,
fondată în anul 1348, care „încă în secolul al XV-lea avea
zece mii de studenți“. Tot ce vedea, tot ce i-a plăcut
vreodată peste hotarele țării sale, se gîndea să realizeze a-
casă; să construiască drumuri de fier, să îmblîn- zească
apele și să arunce peste grumazul lor poduri făcute de nună
omenească. Străzile bătrînului oraș, drepte și curate, îl
făceau să se gîndească la prăpăditele drumuri din
București, cele mai multe cu hîrtoape și cu bolovani, sau cu
podeli șubrede.
înapoiat în țară, în prima după-amiâză liberă sugerează
fratelui său Alfons și unui prieten comun, și el inginer,
coleg de minister, să facă o plimbare la șosea. Lui Saligny îi
plăcea mult să facă plimbări lungi; în Germania, în orele
libere, bătuse nenumărate drumuri, ajungînd să cunoască
orașele și împrejurimile mai bine decât localnicii. „Te
pomenești că ai de gînd să te faci ghid ?“ îi spuneau colegii.
Așa încît, acum, propunerea lui nu-i surprinse pe ceilalți
doi. E drept că o formulase pe un ton ciudat, parcă solemn,
și adăugase :
•— Vreau să vă arăt ceva... ceva ce am adus de lâ Praga.
Către orele cinci și jumătate, cei trei tineri se'
îndreptară spre șoseaua Kiseleff. Cititorul de astăzi trebuie
să știe că pe atunci o plimbare într- acolo semăna cu o
primă etapă de excursie. Se ducea omul „în afara" orașului,
tocmai dincolo de capătul principalei artere : Podul
Mogoșoaiei. Acolo începeau să se arate mici crînguri
despărțite prin porțiuni de teren viran, luînd adesea
aspectul unor adevărate maidane. Pe alocuri staționau,
lîngă o fîn'tînă sau în jurul unui umbrar unde se vindea vin,
căruțele țăranilor veniți la tîrg să-și desfacă produsele
gospodăriei. După ce treceai de această porțiune, te
pomeneai în sfîrșit pășind pe acea largă și îmbietoare cale
de plimbare, cu care, încă din 1832, se gîndise să înzestreze
Bucureștiul generalul rus Kiseleff. Ici-colo, chioșcuri,
umbrare unde se aciuau turci purtînd tăvi mari, încărcate
cu zaharicale și fructe, alții cu căni de apă proaspătă sau
siropuri, și țigănci meștere la datul în ghioc, în cărți sau la
ghicitul în palmă. Forfotă de lume, vorbe, rîsete. Cei care
mergeau pe jos, oameni nevoiași, zvîrleau priviri mînioase
privilegia- ților care se lăfăiau în trăsuri particulare sau în-
chiriate cu ora — cunoscutele droști. Femei elegante,
bărbați sclivisiți, cu înfățișarea plictisită, treceau în goana
cailor minați fie \de un droșcar de rînd, fie de un vizitiu în
haină lungă de catifea, cu brîu lat de mătase. Biciurile
împodobite cu canafuri de mătase roșie sau panglici
multicolore, pocneau și șfichiuiau. ‘
— E un peisaj pitoresc — remarcă Alfons.
— ...dacă nu te uiți și mai încolo, uite, dincolo de
șirurile acelea de bănci sau de rotonda pe lîngă care ocolesc
trăsurile cînd fac cale-întoarsă — spuse Saligny apăsat,
drept răspuns la exclamațiile admirative ale tovarășilor lui
de plimbare.
Apoi, trăgîndu-i spre o bancă mai izolată, continuă :
— Haideți să ne așezăm aici. Vreau să stăm puțin de
vorbă.
— Spuneai că ai să ne arăți ceva — îi aminti fratele său
Alfons, curios.
. — Da, tocmai despre asta... și, spunînd aceste
cuvinte, Saligny scoase din buzunar o carte. Am cumpărat-
o într-o prăvălie de cărți la Fraga. E scrisă de un francez, G.
Le Clerc și se intitulează „La Moldo-Valachie — Ce qu’elle a
ete, ce qu’elle
est, ce qu’elle pourrait etre". Vă atrag atenția asupra
ultimelor cuvinte : „ce qu’elle pourrait etre" — „ce-ar putea
să fie“. Nu vi se pare că este puțin cam penibil, să vezi că un
străin îți face într-o formă politicoasă, ocolită, o mustrare ?
„Ce-ar putea să fie“, cu alte cuvinte, ce-ați putea face voi,
ro- mînii, dacă... '
. ■— Mda, cam așa ceva... — răspunse, căzut pe gînduri,
prietenul, în vreme ce fratele lui Saligny răsfoia cu
curiozitate cartea.
— Ah — exclamă el deodată — uite că scrie despre
București : „Bucureștiul este un tîrg imens, clădit la voia
întîmplării, fără aliniere, fără canalizare, fără una măcar
din acele simple amenajări pe care le găsim la orășelele
noastre... Un lucru e sigur : aici s-a descoperit arta de a
muta din loc noroiul, nu însă de a-1 face să dispară..."
— Nu-i devărat ? întrebă Anghel.
 •— Ascultă mai departe : „In perimetrul Bucu- reștiului
s-ar putea lesne găzdui un milion de locuitori... Nouă
zecimi din suprafața totală reprezintă teren irosit..."
Urmă o scurtă tăcere ; cei trei tineri se simțeau
stînjeniți, ca și cum cineva le-ar fi descoperit un secret de
familie, un păcat pe care toți îl cunosc, dar despre care o
falsă bună-cuviință cere să nu se vorbească. Deodată,
Anghel se sculă, îi apucă de braț cu un gest brusc pe cei doi
tovarăși ai săi și-i trase după el, mai departe de alee și de
rîndul de bănci.
— Ei, acum unde ne mai duci? se supără fratele lui.
încolo doar nu e nimic !
— „Nimic", încă ar fi bine — interveni rîzînd prietenul
său. Dar e o adevărată junglă !... Și ce mirosuri !... De fapt,
francezul acela al tău să știi că are dreptate, Anghel. Cît
teren irosit ! Ei, ce să-i faci ! Asta e, și gata !
— Totuși trebuie făcut ceva. Nu poate să meargă la
infinit așa. Voi v-ați suit vreodată în foișor ? Nu ? Ei bine,
eu am avut curiozitatea asta : în două rînduri. Prima dâtă,
după cîteva zile de ploaie; priveliștea era'jalnică ! Degeaba
ne lăudăm noi că vara orașul e înecat în verdeață — asta,
bineînțeles, numai pentru că nu se construiește sistematic,
nu dintr-o preocupare anume. Ce am văzut eu atunci era o
adevărată rețea de mlaștini, de îngrămădiri de noroi, în
imediata vecinătate a arterelor principale, sau chiar aici, în
dreapta și în stînga șoselei noastre, în „jungla“ de care
vorbeai mai adineauri. A doua escaladare am întreprins-o
într-o după-amiază, cam pe la ora asta după ce nu căzuse
picătură de ploaie timp de patru, cinci zile. Ei bine, peste
tot orașul plutea un nor de praf, stîmit de trăsuri, căruțe și
vînt. Mi-am amintit de asta cînd mă plimbam pe aleile din
Praga. Nici nu mai vorbesc de canalizare, pavare etc. Astea-
s operații de mai mare anvergură. Dar, în definitiv, parcă
mare greutate ar fi să ne punem puțin pe lucru, să lărgim
frumusețea asta de loc de plimbare, să asanăm și să
despădurim terenul împrejmuitor, să croim străzi, să
înmulțim aleile, să dăm bucureșteanului un colț unde să
respire în voie, să-i poată zburda copiii și unde, pe urmă, să
se și construiască locuințe. Să mai întindem orașul în
direcția asta, să ne apropiem de lacuri, că Dîmbovița, o fi ea
„apă dulce" în rîntec, dar în adevăr, tare-i murdară și
nesănătoasă !
— Mare greutate nu-i — se învoi Alfons și prietenul îl
aprobă urmărind cu luare-aminte cuvintele lui Anghel.
Acesta continuă :
— Știți ce observație justă am mai citit eu în această
carte a călătorului francez ? — de altfel, pe lîngă o
sumedenie de prostii și inexactități, mai ales cînd se află în
treabă să scrie despre firea țăranului, se vede cit de colo că
nu l-a cunoscut bine ! Dar într-un loc zice așa : „Cîte nu se
lasă așteptate în țara asta în materie de lucrări publice !“ Și
are dreptate !
— Ascultă, Anghel — interveni prietenul lui — multora
li s-ar părea ciudat să te audă pledînd cu atîta foc pentru
niște amărîte de alei, tu, un tînăr inginer de viitor ! Drept
să-ți spun, chiar și pe mine mă surprinde...
— Nu-i chiar așa „minoră" problema. Aici trăim cu
toții... E capitala țării...
— Pesemne că ai tu ceva dreptate. Dar, ia spune, te-ai
lăsa totuși sustras de la studiile tale, te preocupă atît de
mult problema căilor noastre de comunicație, ca să te
îngrijești de o chestiune... edilitară ?...
— Da, fără îndoială. Sînt constructor.
— Atunci, uite ce să faci. Sînt informat că primăria
discută de la un timp posibilitatea' amenajării acestui
sector... Bineînțeles, faza „discuțiilor de principii" se
eternizează pentru că fondul de bani alocat nu este destul
de important, ca să ispitească un nume cu răsunet. Dacă tu
ai fi dispus să...
— Sînt dispus ! Nu am nume cu răsunet, dar sînt
dispus. Aveți dreptate ! Am să încerc să-i conving... Ei, și
acum că mi-am vărsat năduful, ce-ar fi să ne îndreptăm
spre chioșcul lui kir Hassan ? Găsim la el un șerbet de toată
bunătatea !...
Peste puțin timp, Saligny supune primăriei proiectul
pentru amenajarea aleilpr de pe lîngă șosea, care este
întîmpinat cu unanime aprecieri.
Tot atunci, tînărul inginer, al cărui nume și reputație
încep să crească, este chemat să facă parte din grupul
tehnicienilor romîni, însărcinat să exercite un control din
partea statului asupra modului cum decurg lucrările pe
șantierul liniei ferate Plo- ești-Predeal, concesionate firmei
Crawley.
Inginerii englezi își dau seama repede că din tot grupul
romînesc, cel mai pregătit era tînărul nu prea înalt, care
venea tot timpul pe șantier, studia dosarele, mergea pe
traseu și, din cînd în cînd, punea întrebări ce trădau o
pricepere superioară în ale tehnicii.
Neîncrederea în posibilitățile noastre se vădea
pretutindeni. Saligny o simțea la cei din conducerea
statului, în fiecare dispoziție, în fiecare hîrtie pe care o
primea. De fapț, era o neîncredere în capacitatea creatoare
a poporului, un fel de dispreț organic. Saligny se gîndea :
„Ce pretenții să avem de la străini, dacă stăpînirea noastră
gîndește astfel ?“
într-o zi bătu la ușa casei unde locuia ingine- rul-șef al
firmei engleze. Interiorul era romînesc, cu scoarțe frumos
colorate și geamurile împodobite cu perdele, prinse cu
panglici la colțuri. Englezul stătea la masă. Se sculă în
picioare și veni în în- tîmpinarea tînărului. Era un om ca de
50 de ani, înalt, cu părul aproape alb, dar cu fața încă
tînără.
— Am venit din partea statului romîn pentru
verificarea lucrărilor. Mă numesc Saligny.
Englezul se uită curios, distant și puțin absent, apoi, cu
o politețe rece, îl pofti să ia loc, iar el se așeză din nou la
masă.
— Numele meu e Smith. Sînt inginerul-șef al
șantierului. Vă ascult.
— Domnule inginer... eu am verificat cîteva lucrări și aș
vrea să vă formulez observațiile mele. Și tînărul își
continuă calm și documentat expunerea în fața inginerului-
șef, care, după scuzele de rigoare, își sorbea imperturbabil,
în continuare, supa. Pe măsură însă ce tînărul vorbea,
lingura se deplasa din ce în ce mai rar din farfurie la gură și
în cele din urmă rămase undeva, la mijloc... Indiferența
inițială făcu loc unei surprize evidente.
— Dumneavoastră, domnule...
— Saligny e numele meu...
— Domnule Saligny, sînteți inginer ?
— Da, inginer...
•— Inginer romîn ?!
— Da, inginer romîn...
Smith lăsă supa, se ridică de la masă și îl pofti în salon.
— Observațiile dumneavoastră trădează un om foarte
bine pregătit... Totuși, sînteți încă destul de tînăr... Dacă nu
sînt indiscret, unde ați urmat politehnica ?
— Politehnica am urmat-o în Germania, domnule
Smith. Am fost studentul profesorului Mehrtens.
— Al profesorului Mehrtens?!... Da... Serviți o cafea ?...
Aș vrea să mai discutăm. Sînteți primul inginer romîn cu
care stau de vorbă mai îndelung. Vă mărturisesc foarte
sincer, și vă rog să n-o luați ca o jignire, că sînt foarte
surprins... De altfel, sînt în general surprins de poporul
dumneavoastră.
Saligny privi’la ochii pătrunzători ai străinului elegant,
care stătea în fața lui umplîndu-și pipa cu tutun, și după o
scurtă pauză, îi răspunse dus pe gînduri :
— Nici eu n-aș dori să vă jignesc. Dar Occidentul dă
dovadă de o ignoranță totală în ce ne privește. Uneori
veniți la noi ca-n colonii... Repet, n-aș vrea să vă jignesc,
dar... Am să revin însă la problemele de construcții. Dacă
îmi dați voie, voi continua...
Smith l-a reținut pînă seara tîrziu. II asculta atent, -îi
urmărea ideile, îi punea întrebări și înțelegea că are în fața
lui un admirabil tehnician.
Din acea zi lucrau adesea împreună și din cînd în cînd
se vedeau, la o cafea.
— Sînt convins că țara noastră se va dezvolta rapid — îi
spunea adesea tînărul inginer — avem resurse naturale și
vom crea ingineri capabili.
 — Nu aveți industrie, și fără industrie...
— O vom crea. Vom crea și cadre. Priviți la țăranii care
lucrează pe șantierul dumneavoastră. Nici unul n-a fost
lucrător. Au învățat acum...
— E adevărat. Sînt elemente dotate.
După cîteva săptămîni, Smith fu chemat de
reprezentantul firmei, un englez bătrîn, înalt, cu ochelari
groși și cu o ținută foarte rigidă.
— Bună ziua, domnule Smith, ce mai faci, cum merge ?
— Merge...
— Te-am chemat să stăm de vorbă în privința unui
inginer romîn, care își cam bagă nasul în treburile noastre.
Am fost pe la minister și, mă rog... pus în gardă de amicii
noștri..., înțelegi...
Smith își purtă mîna prin părul argintiu, își aruncă
ochii pe chipul buhăit al bătrînului administrator, scoase
pipa din buzunar, o îndesă tacticos cu tutun și începu să
vorbească cu vocea lui reținută :
— Mi se pare că știți că eu sînt inginer. Nu sînt om de
afaceri. în afacerile dumneavoastră nu mă bag. Acest
Saligny, așa se numește inginerul despre care vorbiți, este
un tînăr cu o pregătire remarcabilă. Pot să vă spun că toate,
dar absolut toate observațiile lui, sînt întemeiate. Desigur,
pe mine nu mă interesează cheltuielile statului romîn... Dar
el e romîn și pe el îl interesează.
— Romîni sînt și prietenii noștri din minister. Și pe ei
îi. interesează...
— îi interesează procentele...
— în orice caz, indiferent de ce îi interesează, pot să te
anunț că inginerul dumitale va fi mutat. Am primit toate
asigurările.
— Eram convins. Afacerile sînt afaceri. Dumneavoastră
vă întîlniți cu cei care primesc procente, și eu cu cei care
construiesc. îmi dați voie să-mi pară rău că mă despart de
el. Eu personal, l-ași lua cu mine imediat și consider că aș
face un imens serviciu societății Crawley.
— De ce nu încerci ?
-— Cred că e inutil. Nu-și părăsește țara... Nu vă
supărați dacă vă spun... știți... patrioți nu sîntem numai
noi, englezii...
Se ridică în picioare, își luă pardesiul din cuier și, cu o
dîră de dispreț în glas, se adresă administratorului :
— Am onoarea să vă salut.
După cîteva zile, tînărul inginer Anghel Saligny a fost
mutat.
Sîntem în anul 1876 ; după tergiversările pe care le
cunoaștem, țara intră în război alături de Rusia ; poporul e
hotărît să-și cucerească independența. Soldați! romîni —
vestiții „curcani", vînă- tori și dorobanți, țărani și fii de
țărani — au scris cu sîngele lor file glorioase în istoria
poporului ro- mîn. Cot la cot cu vitezele trupe rusești, ei
înfrîng atît împotrivirea înverșunată a turcilor, la Grivița,
cît și chinurile unei ierni timpurii și geroase, agravate de
incuria administrației militare romînești, care, după ce îi
trimisese pe front cu echipament și armament
neîndestulător, nu le asigura nici cele mai elementare
mijloace de îngrijire medicală. De altfel, și acasă, în țară,
povara războiului o îndura în primul rînd țărănimea,
datorită unei abuzive politici de rechiziții, care golea fără
milă gospodăriile țăranilor, luîndu-le pînă și ultima vacă
din ogradă, sau ultimul sac de mălai din cămară. Cum au
fost răsplătite aceste jertfe de cîrmuirile bur- ghezo-
moșierești care au urmat, o știm prea bine. ,,Oamenii cu
inimile sterpe11, cum i-a înfierat Va- sile Alecsandri pe
conducătorii din acea vreme ai țării, nu s-au sfiit să-i lase
cerșetori pe acei care își vărsaseră sîngele pentru
independență. Eroii de la Plevna și Grivița au fost azvîrliți
în închisori, cînd la înapoierea acasă au îndrăznit să ceară
pîine și pămînt.
Lupta comună a însemnat o nouă etapă în relațiile
dintre poporul romîn și cel rus, etapă cimentată de
eroismul ostașilor celor două armate. Atît în lunile
premergătoare războiului, cît și în timpul lui,
corespondența diplomatică schimbată între Petersburg și
București se înscrie în șirul documentelor doveditoare a
prieteniei tradiționale ce leagă popoarele noastre. După ce
rușii trataseră cu Romînia „ca stat cu stat“, îndatorîndu-se
să respecte și să apere legile, comandamentul militar rus
adresează poporului romîn, cu prilejul trecerii Prutului, o
proclamație în care se spune printre altele: „...venim la voi
ca vechi prieteni și voitori de bine...“, iar în cursul
războiului, cu toate că era firesc ca trupele rusești, mai
numeroase, mai bine echipate și organizate, să hotărască
asupra operațiilor comune, inițiativa comandamentului
romî- nesc a fost permanent respectată.
încercările războiului luau sfîrșit.
CAPITOLUL VI
ÎNCEPUTURI. PRIMELE DURERI. PRIMELE
IZBlNZI
DAR SĂ NU ne pripim. Istoria țărilor și a popoarelor
calcă, ce-i drept, cu pași mari, măsurînd cu ușurință
deceniul, dar hronicul vieții unui om se migălește din zile.
De aceea, îl vom relua mai din urmă, poposind — cu
Saligny, firește —• la Cîm- pina mai întîi, unde proaspătul
asistent la secția a Il-a a liniei ferate Ploești-Predeal, aflate
în construcție, își alesese reședința în gară.
Fotografiile din acea vreme ni-1 arată a fi un tînăr mai
degrabă scund, a cărui față reține din prima clipă atenția
datorită ochilor mari, strălucitori, cu o privire intensă și
totodată visătoare sub dîra întunecată a sprâncenelor
groase, îmbinate la rădăcina nasului, urcînd mult spre
tîmple, cobo- rînd apoi iar subțiate și imprimînd chipului
bărbăție matură — în ciuda obrajilor încă bucălați, de
adolescent — și o ciudată expresie întrebătoare, de
curiozitate. Expresia asta surprinde esența firii lui Saligny,
a acelei energii neastîmpărate, a pasiunii pentru muncă,
pentru creație, care l-a caracterizat toată viața. Mustața cu
vîrfurile ușor ră-
sucite nu ascundea decît în parte gura frumos arcuită, cu
buzele pline.
în pofida tinereții (avea 22 de ani), Saligny se
familiarizase repede cu activitatea practică de organizare a
construcției feroviare. Dar aici, la Cîm- pina, începe pentru
el o nouă ucenicie, mult mai însemnată, care îi solicita
întreaga ființă, nu numai aptitudinile și cunoștințele
profesionale. Era vorba de afirmarea capacităților
personalului tehnic ro- mîn „admis“ sau, mai bine-zis,
tolerat — să supravegheze lucrările de construcție pe linia
ferată concesionată firmei engleze Crawley & Co.
Este aproape de necrezut ce mașinații întortocheate și
ce jaf neobrăzat au precedat și au însoțit amenajarea celor
dintîi căi de comunicație modeme din țara noastră, în a
doua jumătate a veacului trecut. Fără prea multă
osteneală, cercetătorul află aci un vast material demascator
de un puternic dramatism și o galerie de personaje diverse,
mer- gînd pînă la marele profitor împăunat cu titluri de
domnie. într-adevăr, în a doua jumătate a secolului trecut,
statul național constituit prin Unirea de la 1859, devenise
un „codru“ prielnic pentru tîlharii capitalului străin. Sub
forma împrumutului sau a concesiunilor — deopotrivă de
oneroase, pînă la urmă, pentru bugetul național —
capitalurile străine se infiltrau, înlesnind în aparență
efectuarea marilor lucrări necesare dezvoltării economice a
țării. în realitate, însă, frînau această dezvoltare, deoarece
îi imprimau o orientare și-i stabileau limite în funcție de
propriul interes, asigurîndu-și astfel dominația economică
și, evident, politică. Din prisosul beneficiilor pe care le
obțineau, capitaliștii străini plăteau cu destulă dărnicie
complicități interne pe toate treptele ierarhiei birocratice
bur- ghezo-moșierești și împărțeau comisioane conser-
vatorilor și liberalilor, fără nici o discriminare, lucru de
care atît unii cit și ceilalți se arătau în- cîntați. Nu este locul
să prezentăm cititorului o hartă economico-politică sui
generis a concesiunilor străine din țările romîne, oricît ar fi
de interesant. Vom aminti totuși de cel mai scandalos
dintre toate aceste matrapazlîcuri : afacerea Strousberg, al
cărei dosar înaintat spre dezbatere Camerei în 1871, 'a
compromis grav o seamă de personalități în frunte cu
„vodă Carol“.
în 1868, lucrările de construire a liniei ferate Roman-
București-Vîrciorova sînt concesionate unei firme
berlineze, în care cuvîntul — a se citi capitalul — hotărîtor
îl deține bancherul Strousberg. Condițiile : costul
kilometrului de cale ferată — 270.000 lei cu 7,50%
dobîndă anual, asupra capitalului investit. în societate era
interesat și Carol, iar în Germania, principalul susținător al
lui Strousberg nu era nimeni altul decît Bismarck,
„cancelarul de fier“. Ca urmare a unor operații incorecte,
bancherul dă faliment la începutul anului 1871, ceea ce
determină guvernul romîn siă-i retragă concesiunea.
Povestea nu s-a sfîrșit aici. Sim- briaș credincios al lui
Bismarck, vodă Carol, personal foarte compromis și în
afacerile lui Strousberg, nu se sfiește să intervină direct
pentru a-1 salva pe bancherul german. Indignarea opiniei
publice din țară crește și presa atacă violent dinastia ; pe
de altă parte, printre intimii domnitorului „ofensat” se
vîntură posibilitatea abdicării...
Pînă la urmă, datorită presiunilor lui Bismarck,
deținătorii obligațiilor Strousberg, constituiți în
„Societatea Rornînă” (!), ai acțiunilor drumului de fier
obțin de la statul romîn să li se plătească o dobîndă anuală
de 20.250 lei de km linie ferată ! Mai tîrziu, în pragul
războiului de independență, Berlinul va condiționa
atitudinea sa față de poziția Romîniei, de beneficiile ce vor
fi asigurate acționarilor fostei societăți Strousberg. Iar în
1879, guvernul va fi obligat să răscumpere pe un preț ge-
neros căile ferate aparținînd acestor acționari, pentru ca,
în schimb, să obțină recunoașterea independenței
Romîniei de către Germania.
„Operația Strousberg" a fost cea mai... reprezentativă,
dar nicidecum singura afacere de acest fel. Și, ca și cum
enormitatea pretențiilor formulate de firmele străine n-ar
fi fost de ajuns, li se mai adăuga un alt aspect : lucrările
executate nu îndeplineau adesea nici cele mai elementare
condiții tehnice. Materialele de construcție erau necores-
punzătoare, iar în cazul liniilor ferate, plata făcîn- du-se pe
kilometru, ele prezentau nenumărate curbe și bucle inutile,
menite doar să lungească traseul; în schimb, proiectanții
străini nu-și luau osteneala să ocolească terenurile
inundabile sau fugitive; consolidările erau făcute de
mîntuială ; pe vechea linie Cernavoda-Constanța, făcută de
concesionari înainte de a se fi construit podul peste
Dunăre, șinele plesneau la trecerea locomotivelor,
necesitînd reparații neîncetate. Cît despre poduri... la
prima sau a doua viitură se desfăceau din încheieturi de
parcă ar fi fost încropite din surcele ! Firește, acestea nu
erau lucruri care puteau fi ținute secret ; tehnicienii cinstiți
priveau indignați și neputincioși cum afacerile criminale
ale concesionarilor erau tolerate, ba chiar proteguite de
autorități. Anevoie și după multe stăruinți s-a obținut
instituirea unui control asupra mersului lucrărilor din
partea personalului tehnic romîn, numai pe linia Ploești-
Predeal.
Pasionat de profesiunea lui, nu e de mirare că Anghel
Saligny n-a cunoscut multe clipe de răgaz în noua sa
funcție. Dar nu întotdeauna, cînd lumina slabă a lămpii de
gaz întîrzia a se stinge în cămăruța lui, el își apleca fruntea
peste tomuri ști-
ințifice sau rigle și hîrtie de calc. Miezul nopții îl găsea
adesea scriind de zor, cu gîndul departe, rîn- duri către
tînăra fată cu care se logodise în Germania și care îl
aștepta cu încredere de aproape doi ani. Tare surprinși ar
fi fost, desigur, colegii lui, dacă ar fi aflat că sobrul Saligny
scrie... versuri. Talentatul inginer scria Therezei poezii în
limba germană, căci altfel, destinatara nu avea cum să le
înțeleagă. Cazna despărțirii ia curînd sfîrșit : Saligny
pleacă pentru scurtă vreme în Germania, unde se
căsătorește cu Thereza Kbhne.
Modestă, rezervată, răspîndind în jur căldură și
echilibru, Therese a fost pentru Saligny o neprețuită
tovarășă de viață ; se înțelegeau de minune ; ea a știut să
creeze acea ambianță de liniște și armonie de care avea
nevoie atît pentru munca lui de concepție, cît și pentru a se
destinde. „Mama voastră a fost o sfîntă. Dacă nu era atît de
bună, eu n-aș fi putut ajunge unde am ajuns“ — așa
obișnuia să le spună copiilor săi, la bătrînețe, Saligny.
îndată după căsătorie, tînăra pereche s-a înapoiat în
țară, poposind întîi și întîi la Ploești. Aduceau cu ei un
cîine mare de vînătoare, pe care voiau să-1 dăruiască unuia
dintre colegii mai vîrst- nici ai lui Anghel. Pînă însă a
ajunge să-1 încredințeze viitorului stăpîn, s-au ales cu o
seamă de ponoase din pricina lui : pasămite, dumnealui
clinele, s-a apucat să mănînce covoarele hotelului, iscînd
zarvă mare și reclamațiile proprietarului.
Mai rău,l-au necăjit pe bietul Saligny lacrimile soției în
primele zile petrecute la Ploești. Deprinsă cu ordinea
meticuloasă și curățenia, sărmana Therese arunca priviri
speriate în jurul ei : la pereții cam afumați ai camerei, la
fața de masă pătată pe care chelnerul o întorcea cu
nepăsare pe partea
49
4 Angliei Saligny
cealaltă și la tacîmurile cam ruginite. Noroc că șederea la
hotelul din Ploești nu a fost de lungă durată ; s-au instalat
curînd la Breaza, tot pe traseul căii ferate. Acolo, Theresei
Saligny i-au plăcut căsuțele spoite în alb și pitite în
cotloane de verdeață. Au închiriat și ei una la fel.
Aveau două odăi, bucătărie și un cerdac închis cu
geamlîc, care a încîntat-o pe Therese, pentru că era potopit
de flori și dădea spre o priveliște minunată : cît vedeai cu
ochii, o întindere vălurită de verdeață, tăiată de firul
argintiu al Prahovei. '
Mobila au cumpărat-o la Brașov, „din străinătate", cum
s-ar spune —• să nu uităm că pe vremea aceea Predealul
era punct de graniță ! S-au pornit într-o zi, dis-de-
dimineață, și după cîteva ore de drum, au coborît în piața
centrală a „Kronstadt-ului“ (acesta era numele germanic
sub care vechiul oraș figura pe atunci pe hărți și în scriptele
oficiale). După ce au găsit gazdă — gîndeau să întîrzie
două-trei zile în oraș — și s-au odihnit după drum, au
plecat să cutreiere străzile și prăvăliile.
— îmi place aici ! exclamă Therese. Ce frumos se văd
munții, de jur împrejur, aproape, și totuși nu așa de
înfricoșători ca la Predeal. Acolo, parcă stau să se prăvale,
nu ?
— Sigur că nu — rîse îngăduitor Saligny. Dar tu vii
dintr-o regiune unde omul nu e atît de deprins cu muntele
ca pe aici. Mie, priveliștile Carpaților noștri mi se par cît se
poate de firești. Dar, uite ce e, o dată ce ne aflăm aici, eu zic
să lăsăm cumpărăturile pe mîine, să închiriem o trăsură și
să-ți fac cunoștință cu orașul.
Au cutreierat ziua aceea vechiul oraș, cu fizionomia lui
specifică de burg medieval, peste care s-ar fi suprapus un
tîrg modern, cu străzi, drepte și largi în centru, case cu cel
mult un cat și numeroase prăvălii. Au stat o bucată de vre-
me să urmărească acel du-te-vino al mulțimii care
însuflețea piața mare; Saligny i-a arătat Theresei cele mai
interesante edificii, vestigiile zidurilor de apărare de pe
vremuri, apoi, pe cărări șerpuite, mărginite de brazi, a dus-
o pe un platou înalt, de unde li se desfășura înaintea
ochilor panorama orașului. Pe cînd luau o gustare, el a
încercat să-i spună câte ceva Theresei despre trecutul
Brașovului și al regiunii; pe nesimțite, s-a lăsat furat de
subiect, s-a, ridicat de la locul lui și s-a pomenit făcînd
tinerei soții o expunere rezumativă a istoriei Transilvaniei.
—• Știi, Anghel, tu ar trebui să fii profesor — îl asigură
Therese. Atît de clar se înlănțuie ceea ce spui, incit atunci
când te ascult, mi se pare că singură gîndesc și înțeleg
totul, fără nici un efort.
— Profesor?!... Drept să-ți spun, mi-ar plăcea !... Ei,
draga mea, cine știe... Poate cînd voi fi bătrîn, gîrbov și cu
vocea tremurîndă...
— Vai de mine ! Tu n-ai să arăți niciodată așa ! se
împotrivi ea, rîzînd și prefăcîndu-se speriată. Dar de ce
crezi că nu poți ajunge profesor și înainte ? Eu am mai
multă încredere decit tine ; sînt sigură că am dreptate și în
ziua cînd vei fi numit, am să-ți amintesc convorbirea
noastră de aci, herr Professor !
Țelul principal al călătoriei fiind cumpărarea
mobilierului, firește că au umblat prin prăvălii. Voiau o
mobilă care să întrunească tot felul de calități : să fie
simplă, practică, plăcută la vedere și..; ieftină. Lucru greu
de găsit ! Ca să iasă la socoteală, au mai renunțat la cîte
ceva. în schimb, nu s-au uitat la cheltuială cînd a fost vorba
de o masă de lucru pentru Anghel, de rafturile pentru cărți
și de văsărie. în privința acesteia din urmă, Therese a găsit
o sfătuitoare pricepută în persoana gazdei lor, demnă
matroană unguroaică, pe care tinerețea ei o înduioșase.
Așa încît, în vreme ce Anghel a petrecut o după- amiază la
taifas cu soțul gazdei, ea a însoțit-o pe Therese în oraș, de
unde s-au înapoiat încărcate de pachete. Iar în seara aceea,
Therese a mai întîrziat mult în sufragerie, înscriind cu grijă
într-un caiet cu scoarțe groase, albastre, tot felul de rețete
pe care i le dicta inimoasa matroană.
— ...Nu e la fel ca la voi, mîncarea. Trebuie să învățați
—■ o încuraja aceasta, ori de cîte ori ,,eleva" se oprea din
scris, nedumerită la auzul unei combinații alimentare
străine artei culinare germane...
 S-au înapoiat la Breaza și tînăra femeie și-a petrecut
multe zile rînduind — cînd într-un fel, cînd în altul, mobila,
pînă a potrivit-o, spre mulțumirea ei și a soțului. Anghel
era plecat mai toată ziua : cînd verifica calculele planurilor
pe o masă înjghebată în pripă din cîteva scînduri, în aer
liber, cînd se deplasa pe traseu spre a supraveghea,
împreună cu colegii săi, felul în care se executau lucrările.
Condițiile de lucru erau proaste și reprezentanții
concesionarilor' străini îi puneau cu bună știință pe
inginerii romîni în- tr-o situație de inferioritate.
Doar seara, cînd se înapoia frînt de oboseală, mai
apuca Saligny să schimbe o vorbă cu soția lui, pe care era
nevoit să o lase de una singură să-și facă ucenicia de
gospodină romîncă. Nu era prea ușor — graiul, obiceiurile,
locurile, toate erau străine. Va fi zîmbit, desigur, îngăduitor
Anghel, în seara cînd Therese i-a mărturisit ce spaimă
trăsese în ziua aceea, nimerind în. mijlocul unei cirezi de
bivoli. Bietele animale pașnice și molcome, atît de firesc
contopite cu peisajul ținuturilor noastre, îi păruseră a fi
niște namile vrăjmașe, aparținînd unei alte ere. In
Germania nu văzuse unele asemănătoare decît la Grădina
Zoologică ! Și pe urmă nopțile, cînd tînăra femeie asculta
cu încordare zgomotele ce păreau că umplu întunericul :
auzise că mișună pe acolo tot felul de hoți, tîlhari — și,
îngrozită, nu-și găsea liniște, priveghind somnul soțului ei.
Duminicile erau plăcute. Saligny, care pînă atunci nu
știuse ce înseamnă „zi de odihnă" și nu-și cruțase tinerețea,
lucrînd și mai ales studiind duminica de-a valma cu
celelalte zile ale săptămînii. își fixă singur o regulă, de la
care nu s-a mai abătut decît cu foarte rare excepții, în- tot
cursul vieții : ziua de odihnă era rezervată familiei. Nu
stătea de pomană ; într-o gospodărie nouă ca a lor, se găsea
mereu de trebăluit, cînd în grădină, cînd prin casă. Lui
Saligny îi plăcea să lucreze sistematic, nu numai în
profesiunea lui, dar și în gospodărie. Lucrul la întîmplare
nu era pe gustul lui.
■— Duminica asta potrivesc pămîntul și să- mînța în
ghivecele de flori cele noi — spunea el, de pildă. Cumpărase
de la țărani oale de lut cu desene meșteșugite, atît de
frumoase, încât The- resei nici nu-i venea a crede că
minunățiile acelea ieșiseră din mîna țăranilor.
Sau :
— Mîine e rîndul cotețului, trebuie să-i bat niște șipci.
Iar după-masă, înscriem cărțile în registrul pe care l-am
adus de la Ploești.
Și asta făcea.
înainte de a se însura, și-ar fi lăsat colegii cu gura
căscată dacă le-ar fi mărturisit că scrie poezii; acum,
uimirea lor era tot atît de mare văzîndu-1 pe Saligny cum
se ocupă nu numai de-ale gospodăriei, dar chiar de-alș
bucătăriei ! Ba, într-o duminică, și-a suflecat mînecile că-
mășii, și-a încins înainte un șorț al Theresei și a purces, cu
toată seriozitatea, să o inițieze pe soția lui în tainele
confecționării moldoveneștilor alivenci, sau „poale-n brîu“,
numire pe care The- rese, amuzată, o prefera pentru
pitorescul ei. Lecția s-a desfășurat conform tuturor
prescripțiilor pedagogice și curînd eleva și-a întrecut das-
călul — fapt ce nu are a ne mira.
Singura umbră care le întunecă acele prime luni de
viață conjugală au fost simptomele unei boli de inimă la
Anghel. Din nenorocire, medicii consultați au fost
categorici. Tînăra pereche maturizată și mai strîns unită de
cînd înfrunta, împreună, această încercare grea, nu se lăsă
abătută. Se născură la Breaza primii din șirul de opt copii
cîți aveau să aibă soții Saligny și dintre care numai trei au
atins vîrsta maturității.
între bucurii și necazuri, cu încetul lucrurile s-au
așezat, viața tinerilor a intrat pe un făgaș firesc. Therese a
prins să învețe romînește, să lege cunoștințe, ba chiar să
descopere un gust bun pîinii adesea mucegăite.
Izbucnise războiul.
Saligny nu a fost trimis pe front din pricina bolii. Un
timp s-a simțit umilit, de parcă nu ar fi fost în rînd cu toți
oamenii. L-a ajutat Therese să treacă peste aceste clipe
grele, să înțeleagă că poate fi folositor chiar fără a ține o
pușcă în mînă. Și avea dreptate !
 Cît a durat războiul, lucrările propriu-zise Ia linia
ferată au fost întrerupte, dar lui Saligny i s-a lăsat de către
autoritățile romînești grija întreținerii lor.
Munca și răspunderea i-au redat tînărului in giner
echilibrul obișnuit. în cele din urmă tunurile au tăcut și
iată-1 pe Anghel Saligny venit în București, amestecîndu-se
în mulțimea care în ziua de 8 octombrie se grăbește să
întîmpine trupele romînești la intrarea lor triumfală în
București. Se sculase devreme, se îmbrăcase îngrijit și,
emoționat, ieșise pe stradă-. Orașul își luase haina de
sărbătoare, drapelele fluturau de la ferestre și balcoane și o
puzderie de lampioane colorate înveseleau peste zi aspectul
străzii, urmînd ca seara să se aprindă, rețea de licurici,
peste capetele mulțimii adunate la răscruci. Ani de zile
după aceea avea să povestească nepoților săi : „La ora 8
dimineața s-au tras douăzeci și una de lovituri de tun, la
începutul șoselei Kiseleff a fost ridicat un arc de triumf și
pe ambele părți erau înșiruite garda orășenească și
societățile de tir. Pe Podul Mogoșoaia nu se mai putea cir-
cula..." Atunci s-au schimbat numele unor artere și străzi
centrale; Podul Mogoșoaia a devenit Calea Victoriei...
La reluarea lucrărilor, Saligny este înaintat; firesc ar fi
ca acum să aibă prilejul să-și desfășoare puterea de muncă
și excepționalele aptitudini și cunoștințe tehnice. în
realitate, însă, fiecare nou proiect aprobat, fiecare nouă
lucrare inițiată reprezintă o bătălie mereu reluată. Trebuie
să lupte împotriva delăsării și incuriei, împotriva
ignoranței sau a incorectitudinii : mai de fiecare dată,
victoria este obținută cu prețul unor nenumărate stăruințe
și eforturi, fiind adesea nevoit să suporte, fără a protesta,
ironiile, insinuările, refuzurile jignitoare ale multora dintre
șefii lui ierarhici. Din fericire, i se alătură tot mai mulți
tehnicieni tineri din generația lui, pe care exem- piui
dîrzeniei lui, lipsite de ostentație, îi însuflețește. Prestigiul
moral al lui Saligny crește...
Mai ales podurile, executate după indicațiile și sub
supravegherea lui personală, impun numele foarte
tînărului inginer în cercurile tehnicienilor din țara noastră.
în 1881 este numit in Serviciul de poduri și șosele,
încredințîndu-i-se curînd construcția liniei ferate Adjud—
Tg. Ocna. Anghel Saligny părăsește, după o ședere de a-
proape trei ani, ținuturile prahovene și se mută în noile
locuri, luînd de. astă dată cu el și părinții.
în acest sector al economiei țării — ca îr: atîtea altele —
corpul tehnic romînesc se afla abia la cele dinții inițiative
de sine stătătoare, urmînd de aci înainte să facă dovada
posibilităților sale. E drept, temeiuri care să îndreptățească
încrederea existau. Fără a mai pune la socoteală activitatea
meritorie depusă de inginerii romîni detașați pe lîngă
concesiunea Crawley, se cere amintit aci un alt. fapt.
în primăvara anului 1879, o echipă de ingineri romîni
este însărcinată cu proiectarea și construirea liniei ferate
Buzău—Focșani—Mără- șești. Terminată înainte de
termen, în vara anului 1881, aceasta a fost prima linie
ferată realizată în întregime cu forțe romînești.
îndeplinindu-se absolut toate prevederile tehnice, costul
mediu al unui kilometru a fost sub 100.000 lei, în vreme ce
străinii executau • lucrări nesatisfăcătoare din punct de
vedere tehnic la prețul de 270.000 lei kilometrul.
Inaugurarea solemnă a liniei s-a făcut la Focșani, la 18
octombrie 1881. Erau Focșanii aceștia un tîrg cu fizionomie
proprie — și nu dintre' cele mai atrăgătoare. O îngrămădire
întîmplătoare de case, despărțită de-a lungul prin „artera
principală", care se intitula Strada Unirii, cetățenii
urbei voind probabil să consemneze astfel așezarea
Focșanilor la punctul de îmbinare al celor două foste țări
surori. „Noi am fost la mijloc", se grăbeau să se fălească
noului venit, ca și cum așezarea geografică prielnică ar fi
fost un merit al lor. Amănunt pitoresc : de o parte și de alta
a „străzii mari“ erau două... hai să le spunem cartiere, pe
care localnicii continuau să le numească „Moldova" și
„Muntenia". N-ai găsit postav cafeniu aici ? Nu spune ! Eu
am luat ieri de la negustorul acela chel și cu barbă, din
Muntenia". Sau : „Nu cumva l-ai văzut pe omul meu în tîrg,
vecină ? Zicea că are de lucru prin Moldova". '
. Din nenorocire, strada evocatoare a marelui
eveniment istoric era o înșiruire jalnică de du- ghene
îmbîcsite de praf: lucrările de pietruire executate de
mîntuială, în cinstea Unirii, se deterioraseră, în interstițiile
mai mari sau mai mici dintre pietre făcîndu-și locașul tot
felul de buruieni și mai cu seamă praf, cît mai mult praf.
Din „strada mare" se răsfirau un număr de străzi mai
înguste, șerpuinde, peste care era așternută ziua o tăcere
mohorîtă. Doar seara se isca o oarecare însuflețire, pentru
că atunci gospodinele se adunau la zăplazuri ca să
sporovăiască, iar copiii se ațineau pe lîngă ele, făcînd un
zgomot monoton și asurzitor. Din cînd în cînd se alegeau
cu o chelfăneală, ceea ce le dădea ghes să țipe și mai vîrtos.
Bărbații, plecați toată ziua după treburi, nu se zăreau nici
seara, fie că stăteau în casă, prinși cu socotelile, fie că
dădeau o raită „prin centru".
Focșanii erau așezați într-o regiune agricolă și mai ales
viticolă —• Putna — pe care și-o împărțiseră mai demult
cîteva familii de moșieri. Toți aceștia aveau ia Focșani case
frumoase, cu ogrăzi și grădini întinse, adăpostite înapoia
unor împrejmuiri înalte din piatră și fier forjat. Existența
acestor locuințe nu o puteai bănui măcar, dacă te plimbai,
ca străin, pe Strada Unirii, deoarece aristocrația cedase
„centrul" norodului, trăind foarte distanțată de el. Ba nici
cu trăsura nu circulau pe acolo, decît la mare nevoie, prefe-
rind să ocolească pe cine știe unde, pentru a ieși la drumul
mare, spre moșie sau la tradiționala plimbare de la Crîng,
„Șoseaua" Focșanilor. Se găsea, însă, și printre ei cîte un
original, ca acel ciocoi, fiul unui moșier, care zilnic, pe
înserate, se îmbrăca în ținută ecvestră, ca și cum ar fi fost
așteptat la Hyde Park, pe Rotten Row, locul de întîlnire al
călăreților snobi din Londra, și executa câteva paradări
călare pe Strada Unirii. Cînd trecea în trap, zăngăneau
geamurile și, pe alocuri, călărețul depășea cu capul
acoperișul du- ghenelor pitice.
 De fapt, Focșanii, deși socotit oraș și încă unul cu
așezare atît de prielnică, era mai curînd o suburbie a
moșiilor putnene, un fel de centru administrativ al
acestora.
în puținele luni pe care le petrecea aici — între șederea
la moșie și vie și călătoriile în străinătate — protipendada
avea totuși două locuri de reuniune publică. Unul era
cafeneaua „La Napoleon" — completă, cu biliard și table —
celălalt, cofetăria „La Hamei". Acesteia din urmă i se
dusese faima pînă la Iași și pînă la București, pentru
prăjiturile ei, mai cu seamă cele botezate „alcazar" și
„ecossaise" !
în după-amiaza memorabilei zile de 18 octombrie 1881,
Anghel Saligny a nimerit la „Hamei" și iată de ce : în seara
aceleași zile urma să aibă loc un banchet care să încheie
festivitatea inaugurării. Fusese amenajată în acest scop
ma-
gazia de mărfuri a gării, care, deși lipsită de eleganță,
prezenta două avantaje: era încăpătoare și simbolică
pentru evenimentul sărbătorit. Un banchet presupune
hrană și băutură din belșug — și bune ; de acestea se
îngrijiseră alții, lui Sa- ligny, ca unuia dintre cei mai tineri
revenindu-i „verificarea11 torturilor comandate, bineînțeles,
la ,,Hamel“. După o plimbare, care îl întristase, prin oraș,
tînărul inginer se achită conștiincios de îndatoririle lui
culinare, zăbovind apoi o bucată de vreme în cofetărie, spre
a gusta dintr-o băutură răcoritoare. între timp, își făcură
intrarea doi domni. Saligny recunoscu doi membri
marcanți ai protipendadei Focșanilor, care fuseseră pre-
zenți la ceremonia inaugurării. Firește intrară în vorbă. .
— Domnule... hm... Saligny — spuse la un moment dat
unul dintre ei — noi doi am venit într-adevăr la ceremonie,
cum ai avut bunăvoința să-ți amintești, dar o spunem pe
față : din simplă curiozitate. De luat în serios, nu o putem
lua, crede-ne !
— Ce anume nu puteți lua în serios, domnilor ? se miră
inginerul.
— Toată agitația asta, cu „prima linie ferată construită
cu forțe proprii" — răspunse al doilea interlocutor, un
bărbat tînăr, cam de o vîrstă cu Saligny, înalt, cu înfățișare
impunătoare și cu o expresie inteligentă, dar părînd în
permanență plictisit. Și acum vorbea parcă în scîrbă. Vă
întreb : ei și ? Mai întîi, n-aș vrea să te jignesc, dumneata
personal pari un om foarte simpatic și cu care se poate sta
de vorbă, așa în- cît... cum spuneam, mai întîi, eu unul nici
nu am încredere în capacitatea noastră de a executa lucrări
tehnice complicate. N’est-ce pas ? se întoarse el spre
însoțitorul lui, căutînd la el o aprobare ce nu întîrzie. în al
doilea rînd, nu e bine, dragă domnule, să ne certăm cu
amicii din străinătate. Cine știe rînd o să avem nevoie de ei
și ne-om pomeni că ne reproșează că am fost, cum să
spun... prezumțioși. N’est-ce pas ? și iar se întoarse spre
amicul cu care venise. Ei, și la urma urmelor, ce atîta
înflăcărare?! „Forțe proprii"! „Victoria tehnicienilor
romîni“... vorbe... vorbe... dar vorbele de acest fel sînt ca
mustul, domnul meu, le sorbi fără a le simți altceva decît
dulceața și dintr-o dată ți se urcă la cap și te îmbată. Ascul-
tă-mă pe mine, domnule inginer, că am 150 de hectare de
vie lîngă Panciu și știu ce spun ! Ha ! Ha !...
Mulțumit de sine, ca și de comparația pe care o găsise,
domnul își aprinse un trabuc, nu fără a-i fi oferit înainte o
țigară și lui Saligny. Acesta ascultase într-adevăr cuvintele
lui, la început cu nedumerire, apoi cu un ciudat amestec de
dispreț și de amuzament :
— Nici eu nu aș vrea să vă jignesc, dar trebuie să vă
spun că argumentele dumneavoastră le-am mai auzit, nu
sînt originale. Pesemne că dumneavoastră v-ați înțelege
foarte bine cu unii dintre șefii noștri...
— Allons donc! se amestecă cel care tăcuse pînă atunci.
îi știu eu, niște retrograzi, domnii conservatori ! Noi, aici,
avem idei mai largi, mai moderne !
— Totuși, să știți că eu nu văd nici o deosebire între
spusele lor și ale domniilor voastre, îmi pare foarte rău
pentru creditul de simpatie ce mi l-ați acordat, dar trebuie
să vă dezamăgesc : cu mine nu se poate „sta de vorbă" așa
cum înțelegeți dumneavoastră... Vă sînt îndatorat pentru
că mi-ați permis să dezleg un mister : mă întrebam de ce
nu au asistat la ceremonie personalitățile orașului, afară de
oficialii obligați să vină. Acum am înțeles. Nu-i nimic.
Precum vedeți, linia ferată a fost construită; o să mai
construim și altele. Mai ciudat e că, pînă la urmă,
dumneavoastră veți fi cei care veți profita, materialicește
vreau să spun, de pe urma lor. Eu sînt un simplu tehnician,
nu mă pricep decît în construcții și planuri. Dar de atîta
lucru pot să-mi dau seama și eu : e la mijloc o nedreptate...
îi salută scurt pe cei doi domni care îl priveau amuzați
și fără a mai aștepta continuarea conversației, ieși din
local. Drumul pînă la gară era destul de lung, ca să-și poată
potoli enervarea ce pusese stăpînire pe el. Acolo, între
colegii de muncă, își regăsi curînd calmul, ba chiar uită de
discuția avută. îi fu dat să-și aducă aminte de ea abia după
mulți ani, într-o împrejurare pe care o vom relata la timpul
său.
De banchetul din magazia de mărfuri de la Focșani se
leagă un eveniment memorabil.
într-o atmosferă sărbătorească, tehnicienii care
participaseră la ceremonie — unii, mai înainte, și la lucrări
— au hotărît să constituie o asociație de ingineri și
arhitecți. Așa a luat ființă „Societatea Politehnică", iar
printre cei cincizeci și doi de membri fondatori se afla și
tînărul inginer Anghel Saligny în vîrstă de douăzeci și șapte
de ani. în decursul vieții, Saligny a deținut, timp de
aproape opt ani, funcția de președinte al Societății,
prestigiul personalității lui contribuind nu în mică măsură
la sporirea rapidă a numărului membrilor ei (prima oară
cînd a fost ales în această calitate, în 1893—1894,
societatea a dobîn- dit numai în cîteva luni optzeci și unu
de noi aderenți).
Pe Saligny l-a preocupat continuu necesitatea creării
unui corp tehnic romînesc. Pentru aceasta a luptat
permanent cu indiferența autorităților administrative și
ignoranța forurilor conducătoare.
înscrierile mergeau greu. Tehnicienilor romîni li se
puneau tot felul de piedici. într-o seară, sîcîit de indolența,
apatia și obscurantismul care-1 înconjurau, îi comunică
Theresei că va pleca la București să vorbească cu Brătianu.
„Trebuie să întreprind ceva, așa nu mai merge ! îl preocupă
numai interesele străinilor".
Brătianu l-a primit într-un birou impozant, privind cu
un dispreț, abia reținut la tînărul cu figura inteligentă, care
intrase în cabinet.
— Mă numesc Saligny, domnule prim-mi- nistru.
— Știu. Mi s-a vorbit de dumneata. Ia loc.
Tonul lui Brătianu era distant și plictisit.
— Dumneata te agiți în legătură cu tehnicienii romîni ?
— Dă, domnule prim-ministru. Nu numai eu, ci și alți
ingineri romîni, încercăm să sprijinim...
Din spatele biroului, ochii bătrînului sclipeau răutăcios
și rece. îl întrerupse :
— Ce avem nevoie de tehnicieni romîni ? La ce bun ?
Nouă ne trebuie agricultori. Sîntem și vom rămîne o țară
agrară. Ingineri găsim în străinătate cîți avem nevoie.
Tînărul îl privi în față pe Brătianu și fără a da
cuvintelor sale un ton polemic, îi răspunse calm :
— Știți, fiecare țară care vrea să progreseze, își creează
propriile ei cadre de tehnicieni. Țara noastră are bogate
resurse naturale. Agricultura singură nu se poate dezvolta.
Se opri o clipă din vorbă.. Pe obraz îi trecu un zîmbet
imperceptibil. Apoi continuă:
— Și pe urmă, știți, inginerii străini costă mult mai
scump... .
Ochii primului-ministru sclipiră curios. Era un
argument la care era sensibil. Tînărul avea dreptate. Marfa
din țară putea fi mai bine exploatată. Era o logică care îl
atingea pe Brătianu. Logica banilor, a exploatării. Cadre
naționale ? Da. în măsura în care puteau să umple
buzunarele stăpînirii...
Saligny s-a întors apoi acasă și s-a pus pe lucru cu
perseverență și tenacitate. Tehnicienii romîni trebuiau să
se afirme prin lucrări.
Răspunderea era foarte mare : traseul Adjud— Tg.
Ocna, căruia i s-a adăugat apoi și linia Bîr- lad—Vaslui,
ridica multe, mari și felurite probleme, solicitîndu-i cu
prisosință aptitudinile inovatoare. Astfel, la Urechești și
Onești, el a proiectat și construit primele poduri combinate
de șosea și cale ferată din țara noastră, strunind apele
capricioase ale Trotușului.
Puține erau orele de' destindere pe care Saligny își
putea îngădui să le petreacă în cercul familial, cu toate că
locuința sa se afla întotdeauna în imediata vecinătate a
șantierului. în schimb, șantierul era departe de oraș, așezat
între dealuri, pe drumuri aproape impracticabile. Muncea
de dimineață pînă seara fără odihnă. în- tr-una din zile,
Therese văzu că unul dintre copii are febră. Micuțul se
zvîrcolea și halucina. Obrajii îi erau aprinși și ochii
injectați. îi puse comprese și trimise după Anghel. Mîngîia
copilul, încercînd zadarnic să-1 liniștească. O ploaie deasă,
măruntă și rece și un vînt puternic vesteau începutul
toamnei. Saligny veni în fugă, trecînd peste traversele
așezate anapoda pe drum. Intră în casă ■și aruncă
mantaua pe pat. Therese piîngea ince:. înțelese imediat că
situația era desperată.
— Trebuie să chemăm un medic.
Therese ridică ochii spre el. O deznădejde mută era
ascunsă în ei. O deznădejde sfîșietoare, grea.
— Un medic ?... Un medic... durează șase- șapte ore
pînă vine...
— Totuși, un medic ne trebuie. Am să plec după el...
Plec chiar acum...
O șaretă cu un cal intra în beznă, înfruntînd glodul, să
aducă salvarea. Omul lovea calul fără milă. Ploaia și vîntul
izbeau omul și animalul care trăgea icnind. Drum fără
sfîrșit. Drum de țară cu noroiul cleios care trecea pînă
dincolo de roțî. Drum fără speranță. în vuietul vîntului,
Saligny auzea gemetele surde ale copilului. Nu auzea gî-
fîitul nebun al calului. Nu auzea bubuitul spart al tunetului.
Nu vedea fulgerele imense proiectate în noaptea fără
sfîrșit. își auzeau numai copilul. Auzea plînsul reținut al
Theresei. Auzea stingîndu-se în bătăi mici, din ce în ce mai
mici, inima făpturii plăpînde. Și noaptea era tot neagră și
drumul tot fără sfîrșit. Și fulgerele nu reușeau să gonească
negura întinsă peste suflet. Drumuri. Ne trebuie drumuri.
Drumurile speranței. Trebuie să întindem peste țară
drumurile salvatoare. Și toate se plătesc. Nimic nu vine din
cer. Se plătesc cu suferință; cu sînge, cu durere... A căzut
calul ! Calul de fier nu cade. Să se scoale ! Să meargă ! Să
alerge! Să gonească nebun, să gonească, să gonească... De
ce stă ?...
Cînd Saligny s-a întors cu doctorul, copilul închisese
ochii pentru totdeauna. Therese era la căpătîiul lui, cu ochii
pierduți în gol. Se stinsese. Nu-i mai bătea inima, nu-i mai
plutea surîsul peste buzele arse. O tristețe imensă îmbrăca
ca
o mantie odaia. Jucăriile așezate într-un colț, întoarse spre
perete, stăteau în nemișcare. încremenise și pendula. Nu
mai bătea nici ea. Se oprise o dată cu inima copilului. Doar
vîntul bătea în ferestre, un vînt rece și trist de toamnă.
A doua zi, Anghel a dus chiar el sicriul mic în brațe. El
i-a săpat groapa lîngă linia de cale ferată. El a aruncat
bulgării grei și reci de pămînt peste făptura mică și dragă.
Și întocmai ca meșterul Manole, a îngropat la temelia
construcțiilor sale ființa iubită. Și nu a fost singura, A mai
dat pământului acolo, în aceste începuturi tragice, încă un
copil. Drumul de fier cerea jertfe.
Drumuri. Drumuri multe, care să brăzdeze țara, cu cai
de fier care nu cad, care sfidează noaptea și noroiul.
Drumuri, drumuri, drumuri...
*
❖*
Urmările incorectitudinii și incuriei concesionarilor
străini nu întîrziară să se arate : podurile construite de ei
și care figurau cu sume însemnate în devize, • începuseră
să cadă. Saligny știa acest lucru mai bine decît oricine,
pentru că tot ce se întîmpla cu echipamentul și instalațiile
noastre tehnice, îl interesa și ținea să fie la curent,
informîndu-se cu minuțiozitate. Pentru că, nefiind doar un
inginer „de birou", ci și unul „de teren" călătorea mult pe
întinsul țării, cercetînd personal starea de lucruri,
stabilind la fața locului necesitățile, posibilitățile... și
piedicile. Cu nelipsita servietă la subsuoară, îmbrăcat
chiar și vara în haine de culoare închisă, își plimba făptura
scundă prin cele mai neașteptate locuri, pe unde nici prin
gînd nu le-ar fi trecut colegilor lui de minister că e ceva de
făcut : vaduri, tîrgulețe uitate de cartografi, așezări
semirurale dar pe cale de a deveni urbane etc.
65
5 Anghel Saligny
 Era cu adevărat o apariție pitorească în aceste
meleaguri, arareori călcate de orășeni. Cit era el de tăcut
din fire, îi plăcea să intre în vorbă cu țăranii și tîrgoveții
întîlniți în perindările lui. Se înapoia acasă cu servieta
doldora de însemnări, schițe etc. ; lucra cîteva după-mese și
nopți în șir — pentru că diminețile trebuia să rezolve
chestiunile curente ale serviciului și noianul de obligații
birocratice care făcea ca, în vremea aceea, funcția de
inginer în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice să fie
legată de mai multe hîrțoage, decât construcții — și
prezenta apoi modest un raport, conținînd și propuneri.
După care începea eterna bătălie pentru realizarea lor. Dar
nu despre aceasta este vorba aci...
Odată, cu prilejul uneia dintre aceste deplasări, lui
Saligny îi fu dat să asiste la o întâmplare nenorocită.
Venind dinspre Tîrgul-Frumos și țintind să înnopteze la
Roman, se nimerise într-o după-amiază, pe înserat, cam în
același timp cu diligența, în dreptul locului de trecere peste
rîul Moldovei. Plouase de curînd, apa venea mare și repede
răscolind prundișul și mîna cu ea în goană pietricele,
pămînt, crenguțe și frunziș. Albia rîu- lui era făcută din opt
brațe, opt fîșii alternante de apă și uscat, care laolaltă
întocmeau o priveliște destul de sălbatică și neliniștitoare.
în apropiere se afla un pod din piatră și metal, nu prea
impunător, ce-i drept, oricum, însă, un pod ! Dar, lucru
ciudat, nimeni nu se sinchisea de el ! O mulțime pestriță se
îngrămădise ceva mai la vale: țărani călări și pe jos,
tîrgoveți, femei, care bombănind nerăbdători, care fumînd
resemnați; copiii, ispitiți de scăldătoare și femeile grijulii,
strunindu-i aprig, toți așteptau șă le vină rîndul la un podeț
plutitor ce făcea legătura între cele două maluri, în singura
porțiune unde Moldova
curgea nerăsfirată în mai multe brațe. Cei neîmpovărați de
boccele sau coșuri luau încetișor drumul unui alt pod, ceva
mai la vale. Era o încropire șubredă din nuiele și crengi
împletite, sprijinite pe niște pari așezați în apă la depărtări
aproape egale. Pe una dintre laturi, gîndul binevoitor al
celor ce înjghebaseră podul asigurase trecătorului o
balustradă primitivă, din scînduri prinse în cuie. Unul cîte
unul, oamenii începeau drumul destul de lung de-a
curmezișul rîului peste acest pod, fără să le pese că năvala
apei făcea să trosnească parii de susținere, nici că sub pasul
cîte unuia dintre ei, podul se încovoia, „făcea burtă“ trăgînd
în jos. .
Saligny se nimerise acolo în acea vreme; la drept
vorbind, întîrziase anume, amuzat de în- tîlnirea anunțată
cu una dintre puținele diligențe rămase în folosință în țara
noastră după dezvoltarea rețelei feroviare. Cît așteptase,
intrase — firește — în vorbă cu doi-trei dintre oamenii află-
tori acolo. Acum, urmărind norodul care se ferea în lături
deschizînd drum diligenței, păru că înregistrează pentru
prima oară o priveliște ciudată ce i se înfățișa; scotoci prin
servietă, scoase de acolo un volum cu hărți, îl răsfoi, citi
ceva, se uită în jur, ca și cum ar fi voit să-și adeverească
sieși că se află chiar la locul însemnat pe hartă, și pe urmă
întrebă pe omul de lîngă el :
—■ Dumneata parcă spuneai că ești de prin partea
locului, ori m-am înșelat eu ?
— Sînt — încuviință celălalt.
— Atunci, fă bunătate și lămurește-mă, ce-i cu podul.
acela de-1 ocolesc toți ? Vezi dumneata, eu sînt inginer,
lucrez la un minister, lucrez și la construcții de căi ferate;
chestiunea mă interesează cu atît mai mult, cu cît pe aici va
trece, sper, în viitor, o linie ferată, chiar peste podul cu
pricina. Mi se pare că nu e vechi, scrie aici, la mine, că-i
doar de vreo șase-șapte ani. Atunci ?...
Interlocutorul lui, un tîrgoveț între două vîrste, îl
ascultase cu luare-aminte. Apoi, clăti- nînd din cap, îi
răspunse fără pripă :
— Să treacă pe aici drumul de fier ? Foarte frumos ! Cît
dinspre partea podului, să nu vă puneți nădejdea în el.
Drept că nu-i durat de mult. L-au făcut niște străini, acu’ s-
au dus de unde au fost aduși și ni l-au lăsat plocon ; dar de
la un timp: încoace, pe cît îl vedeți de arătos, pe atît îi de
șubred. Noi, se înțelege, nu sîntem învățați ca să zicem :
uite, aici îi buboiul, dacă-1 dregi, bolnavul, care va să zică
podul, s-o drege și el. Dar eu unul, tot privindu-1, trec pe
aici în fiește- care săptămînă cînd mă duc la bîlci, am ajuns
să văd lucrurile cam în felul următor : e podul aista ca omul
care și-a căscat prea tare gura și a rămas cu falca ieșită din
țîțîni, atîmîndă.
— Aha ! deschiderea...
— I-oți zice cum îți voi. Eu nu mă pricep. Și apoi,
vedeți, podul aistalalt din împletitură, stă doar pe niște pari
bătuți de noi și ai zice că la o apă mai mînioasă, cum a fi cea
de azi, s-a dă- rîma. Dar parii, noi i-am înfipt adînc, nu în
prun- diș, că-i ușor și se spulberă. Am dat și eu o mînă de
ajutor, că mi-i fratele din sat de aci, și la nevoie nu strică
încă două brațe... Podul aista însă, al străinilor, se ține
țanțoș, nu vrea să aibă de-a face cu apa, el îi, care va să zică,
„peste apă“ — omul rîse mulțumit de vorba de șagă, dar
văzînd că lui Saligny nu-i este a glumă, își reluă înfățișarea
serioasă : Are picioarele așezate pe povîrnișul malului, cam
sus. Și nici malul nu-i întărit. N-are podul în ce se propti.
Așa că...
Saligny privea acum cercetător podul. Ochiului exersat
nu-i scăpau defectele de construcție, pe care localnicii le
intuiseră, după cum dădea a înțelege comparația pitorească
folosită de interlocutorul lui. Cîte poduri de acest fel nu
existau în țară, plătite cu bani grei străinilor! Mai trainice
erau înjghebările rudimentare ale localnicilor, care
moșteniseră din tată în fiu meșteșugul și... 'simțul de
podar ! Dar ce te faci cu liniile ferate, ele necesită poduri
trainice, construcții modeme, complexe. Altcum, nu-i rost...
Deodată, pe cînd era cufundat în gînduri, se auzi un
trosnet puternic; povîrnișul unuia dintre maluri, în dreptul
„podului străinilor”, păru că se lasă într-o rină și apoi se
scufundă în apă, ca măcinat pe dedesubt; piciorul podului
alunecă de asemenea și toată construcția se frînse într-o
clipită. Totul se petrecu atît de repede, încît cei de față se
dezmeticiră abia după ce rostogolirea încetase. în apă și pe
prundișul de lîngă mal se grămădiseră, la un loc, piatră,
frînturi metalice și bulgări de pămînt, făcînd un morman
înalt. Ca mîine copiii satului își vor face joaca pe aici,
cățărîndu-se pe el. Firește, se iscă puțină larmă și
alergătură, niște plozi se porniră să țipe, femeile își făcură
cruce — dar nu cine știe ce. Se cam așteptau oamenii la una
ca asta pe o vreme de viitură ! Apoi, nici nu puteau întîrzia
prea mult, pe fiecare îl așteptau treburile lui. Așa întît,
după scurtă vreme — după ce conductorul diligenței îi
asigură pe localnici, cu un aer important, că el îi va înștiința
pe cei în drept, la Roman — toți își văzură de drum.
Fără îndoială că Saligny fusese cel mai zguduit de toată
întîmplarea. Dintre cei de față era și singurul în măsură să-
și dea seama de gravitatea ei reală : podul care se surpase
era unul dintre multele asemănătoare. Ce siguranță mai
ofereau celelalte ?...
Temerile lui se dovediră în scurt timp îndreptățite.
Știrile privitoare la deteriorarea parțială sau totală a
podurilor de cale ferată, executate de antreprizele străine,
se înmulțeau. Opinia publică era scandalizată. în aceste
condiții grele, în 1883, i se încredințează lui Anghel Saligny
conducerea serviciului de poduri din Administrația C.F.R.
și a serviciului de construcție a podurilor metalice.
Avea atunci 28 de ani. S-a impus imediat prin
ingeniozitatea și simplitatea cu care imagina lucrările, prin
perseverență și putere de muncă, prin încrederea în
colaboratorii săi.
Noapte de noapte, bătrînul paznic de la serviciu îl
îndemna sfătos să plece la culcare. Obișnuia să răspundă
mecanic: „Imediat, moș Nicu- lae, imediat !“, iar moșul
pleca tîrîndu-și cu zgomot picioarele și mormăind supărat :
„Iar îl apucă ziua aici ! O să-și mănînce tinerețea !“
Doar Therese îl înțelegea. Ea îl aștepta nopțile lîngă
geam și prezența ei însăși era ca un îndemn și un factor de
echilibru.
Construiește. Lucrează cu o pasiune adîncă și
nezgomotoasă, pe care o insuflă și colaboratorilor săi;
organizează cu logică strînsă șirul încercărilor
experimentale, generalizînd apoi cu siguranță și dînd
soluții admirabile. Nenumărate au fost lucrările executate
atunci sub îndrumarea șj controlul său. Vom aminti numai
de podul- dublu de șosea și cale ferată peste Șiret, la
Cosmești, de 430 metri lungime, lucrare remarcabilă care i-
a consacrat prestigiul de strălucit constructor de poduri. '
Caracteristic pentru Saligny este faptul că n-a voit să fie
un „specialist" îngust, n-a înțeles să-și îngrădească
preocupările în cadrul profesional imediat, ci a știut
întotdeauna să vadă mai departe,' în perspectivă, interesele
dezvoltării industriale a țării. Pe atunci nu aveam ateliere
pentru piese metalice; toate, pînă și cele mai simple piese,
pînă și șuruburile trebuiau comandate în străinătate.
Tranzacțiile se încheiau de preferință cu firme vieneze.
Pentru a curma această stare de lucruri — și umilitoare, și
oneroasă — Saligny depune toate stăruințele și obține să se
înființeze ateliere pentru reparația podurilor metalice. A
survenit atunci un fapt, o catastrofă întîmplată dincolo de
hotarele țării noastre, dar care a zguduit și la noi sufletele,
avînd ecouri și consecințe neașteptate. Iată cum s-au
înlănțuit evenimentele: în iunie 1891, un pod de cale ferată
s-a prăbușit lîngă Monchenstein (Elveția), tîrînd cu el în
prăpastie un tren încărcat cu excursioniști : 73 de morți,
131 grav răniți — acesta a fost bilanțul, în aceeași lună, de
astă dată la noi în țară,' un mecanic de serviciu raportează
că la trecerea podului peste Moldova, lîngă Roman, a auzit
p trosnitură puternică. E lesne de închipuit ce emoție a
stîmit știrea, venită atît de curînd după groaznica
întîmplare din Elveția. Se hotărăște neîntîr- ziat verificarea
și consolidarea podurilor de cale ferată; în chip firesc
conducerea noului serviciu este încredințată celui mai de
nădejde dintre tehnicienii specialiști de atunci — lui
Saligny. De altfel, cu „intuiția" ce-1 caracterizează, el preve-
nise mai demult forurile competente că sporirea neîncetată
a greutății locomotivelor și vagoanelor, ca și intensificarea
traficului puneau la grea încercare podurile metalice
rămase de la concesionari, care de la bun început nu
fuseseră prea rezistente. Numărul crescînd al accidentelor,
deocamdată lipsite de gravitate, îi dădeau dreptate, fără
însă să smulgă din pasivitate autoritățile. A trebuit să
survină catastrofa din Elveția pentru ca trosnitura pornită
din mădularele podului de ia Roman să fie în sfîrșit auzită
și înțeleasă ca un semnal.
Aceste probleme erau viața însăși a lui Saligny.
Prieteni puțini. Aproape de loc. Therese era singurul
om pe care îl vedea în afara orelor nenumărate de birou. în
februarie 1884, este însărcinat de Direcția generală C.F.R.
cu reconstrucția celor șase mari poduri de pe linia Buzău—
Mără- șești... Sarcină după sarcină, problemă după pro-
blemă. Cutele încep să apară pe fruntea încă tînărâ. Viața
constructorului nu este bogată în evenimente exterioare.
Nu vorbește mult, nu scrie scrisori, nu ține discursuri.
Clădește...
Pe întreaga întindere de atunci a țării, podurile gîndite
și ridicate de Saligny, aidoma unor inele de piatră sau
metal, leagă între ele maluri înverzite sau aride, povîrnite
sau netede ca palma mîinii ; se boltesc peste ape
învolburate ce se zbat între chingi de munte sau peste rîuri
tihnite ce-și răsfiră albia printre ogoare și livezi. Mai mari
sau mai mici, mai ades călcate de oameni sau mai puțin
știute, ridicate pe locuri încă lăturalnice, ele au avut toate o
mare importanță economică, întregind și îmbogățind
rețeaua primelor căi de comunicație moderne din țara
noastră, și au fost, în același timp, podoabe ale peisajului
ei.
CAPITOLUL VII
FĂRĂ ȘCOALĂ ROMÎNEASCA NU POT EXISTA
TEHNICIENI ROMÎNI
ANGHEL SALIGNY și-a început activitatea într-un
moment cînd învățămîntul tehnic din țara noastră se mai
afla încă la început de drum. în- tr-adevăr, dacă facem
abstracție de sforțările unui Gheorghe Asachi în Moldova
și unor Gheorghe Lazăr și Ion Eliade Rădulescu în
Muntenia — încercări meritorii dar răzlețe și ca atare cu o
sferă de acțiune restrînsă —■ trebuie să se aștepte anii de
mijloc ai veacului trecut pentru a se putea vorbi cu
îndreptățire despre rînduirea, cît de cît, a unui învățămînt
tehnic în cele două țări romî- nești de dincoace de Carpâți.
în Moldova, un hrisov domnesc din 1840 stabilește că a
treia și cea mai înaltă treaptă a învățămîntului este
Academia cu trei facultăți : filozofie, legi și teologie, iar
pentru disciplinele speciale „s-au urzit“ școala de inginerie
civilă și școala de ,,zugrăvituri“. Este a-» devărat că în 1847
domnul Moldovei Mihail Sturdza, de altfel ca și Gheorghe
Bibescu în Țara Romînească, speriat de avîntul ideilor
democratice și de afirmare națională, rînduiește ca în șco-
Iile înalte predarea să se facă exclusiv în limba franceză.
Măsura era menită să curme orice veleitate de învățătură
din partea tinerilor care, ne- fiind „de viță“, puteau mai
lesne înclina spre schimbări. Chiar și la Academia
Mihăileană, toate cursurile complimentare urmau să fie
încredințate unui singur profesor francez, domnul Etienne
Malgouverne. Firește, măsura era derizorie, dacă ne
gîndim la cauzele adînci ce aveau să declanșeze mișcarea
de la 1848, dar amănuntul este semnificativ. Totuși,
interesele burgheziei în ascensiune, necesitățile dezvoltării
incipiente a capitalismului impuneau organelor
cîrmuitoare să se preocupe tot mai mult de aci înainte de
organizarea învățămîntului tehnic. Așa se face că în cadrul
Academiei înființate în 1851 la Iași, cu limba de predare —
limba țării, se încearcă a se realiza un început de
politehnică, pi evăzîndu-se cursuri de arhitectură, facerea
șoselelor, poduri și ziduri, desen topografic, desen de
mașini, construcții de mașini, de asemenea tehnologia
mecanică teoretică și aplicată, paralel cu unele cursuri
teoretice: matematici superioare, chimie, fizică etc. O
concepție similară a orientat și organizarea universității
din Iași în 1850, cursurile științifice în- drumînd studenții
cu precădere spre cariere practice (tendință curînd
curmată de altfel, prin legea instrucțiunii publice din 1864,
care dă preferință învățămîntului teoretic).
în 1864, din îndemnul lui Kogălniceanu se purcede la
organizarea unei școli de punți, șosele, mine, arhitectură,
ai cărei absolvenți primeau titlul de conducători.
Dezvoltarea economiei capitaliste impunea și în acest
domeniu pregătirea cadrelor necesare. Prima Școală
națională de poduri și șosele din București ia ființă în 1881,
deci șase ani după înapoierea în țară a lui Saligny.
într-o zi de noiembrie a anului 1884 — o zi ploioasă și
rea — Saligny vine la prînz acasă. Therese îl așteaptă cu
masa și simte că el are să-i spună ceva. Nu-1 întreabă.
Așteaptă. Așteaptă, așa cum făcuse întotdeauna. Și într-un
tîrziu, el începe a grăi :
■— Știi, Therese, am mai primit o însărcinare.
Ea ridică spre el ochii mari și liniștiți.
—• încă una ?
— Da. Am fost numit profesor la Școala de poduri și
șosele.
— Și ai acceptat ? Ai să poți ?
— Am primit. Fără școală romînească nu pot exista
tehnicieni romîni. Experiența noastră trebuie predată mai
departe. Trebuie să-i învățăm pe tineri.
Ochii mari ai Theresei îl priveau cu înțelegere.
— Bine, Anghel. Fiecare om are o chemare. Tu o ai pe a
ta. Alt drum nu există.
își zîmbiră. Le răsuna în urechi „prezicerea" Theresei
în zilele de început ale căsniciei lor, la Brașov. „Herr
Professor" îl poreclise ea atunci. Dar gluma ascunsese un
adevăr și iată că încrederea Theresei era acum confirmată.
Orice alte cuvinte ar fi fost de prisos : amândoi își aduse-
seră aminte.
Saligny a fost credincios chemării sale. A funcționat ca
profesor pînă în 1914, dînd o contribuție remarcabilă la
formarea corpului de ingineri. Nenumărați tehnicieni care
s-au distins în lucrări publice au stat un timp mai scurt sau
mai îndelungat sub conducerea lui. Sprijinea pe tinerii
matematicieni convins că, fără o școală de matematică
romînească, corpul tehnic nu se va putea dezvolta.
Cursurile sale erau urmărite cu un interes deosebit. în
ele se găsea tot ce era mai nou și mai util în tehnica
mondială, îmbogățită cu propria sa practică. Se preocupa
de proiectele și lucrările studenților, căutînd, pentru prima
dată la noi, după cum arată un fost elev al lui —- a le dirija
în vederea pregătirii studenților, pentru lucrările din
birourile tehnice. Pe cei mai buni, la care observa
aptitudini deosebite, îi angaja în serviciile sale încă înainte
de a fi terminat școala. Cunoscător de oameni, avea să
spună mai tîrziu, modest, că multe dintre succesele sale se
datoresc minuna- ților săi colaboratori.
Chiar după ce a părăsit școala, el a fost pre- •zent cu
sfatul său în chestiunile de organizare ale învățămîntului
nostru tehnic și a făcut parte din toate comisiile instituite
în acest scop. După primul război mondial, a fost
președintele Comisiei care a hotărît înființarea Școlilor
politehnice, iar de la înființarea celei din București și pînă
la moartea sa, a fost președintele Consiliului de
perfecționare.
Am amintit aceste fapte nu doar pentru a face o
incursiune superficială în istoria învățămîntului tehnic din
țara noastră, ci pentru a sublinia rolul deosebit pe care l-a
jucat SalignyA în sfera lui de activitate a fost un adevărat
pionier ; marile lucrări executate de el au fost modele
pentru colegii lui de breaslă și nu numai pentru cei mai
tineri, care au învățat — în înțelesul propriu al termenului
— aplecîndu-se asupra proiectelor și indicațiilor concepute
de Saligny. Acest aspect al activității lui este cu atît mai
important, cu cît nu s-a mărginit numai la construcțiile
feroviare, ci a lucrat și în alte domenii, creînd o bogată
„jurisprudență tehnică", trebuind să găsească soluții
adesea fără a avea precedente pe care să se sprijine.
Materializate în lucrările sale, aceste soluții au constituit
un fel de îndreptar concret și explicit pentru generații de
ingineri; ele mai sînt interesante și astăzi, cînd
posibilitățile tehnice de care dispun constructorii noștri
sînt neasemuit mai bogate și perfecționate; dar principiile
și viziunea de tehnician a lui Saligny erau cu mult înaintea
epocii în care a trăit și de aceea mai țin pasul cu noi, deși
ne despart decenii.
CAPITOLUL VIII
ORĂCĂITUL SCEPTICILOR ȘI BETONUL ARMAT
NU TOTDEAUNA caierul faptelor și vieților omenești
poate fi descurcat cu ușurință. „Soarta" —■ spun unii
oameni, legînd între ele amănunte în- tîmplătoare, și
clatină din cap cu înțeles cînd, de fapt, e vorba de drumul
pe care omul și l-a ales în viață. Așa, s-or fi gîndit, desigur,
unii bătrîni pe la Focșani sau pe la Șerbănești care, știind în
ce împrejurări s-a născut Anghel Saligny și aflînd de
isprăvile inginerului renumit, fost cîndva un băiețel
neastâmpărat pe meleagurile lor, își vor fi pus capetele
laolaltă, dîndu-și cu părerea că, de bună seamă, „i-a fost
scris" să se lupte cu stihia apei. într-adevăr, cît l-au ținut
puterile îi în- tîlnim numele oriunde se cerea înfruntată,
strunită și folosită în vreun fel forța apelor, dar nu pentru
că „i-a fost scris", ci pentru că a vrut să îmbunătățească
viața oamenilor.
în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, însemnătatea
Dunării ca principală arteră comercială a țării, sporise.
Brăila și Galați, porturi libere, adăposteau numeroase
consulate străine, iar în apele portuare se legănau molcom
vase de tonaj diverse ale căror pavilioane naționale parcă
împestrițau aerul, și în zilele însorite se reflectau jucăușe în
unda întunecată, vineție.
Brăila era un orășel arătos, cu străzi pietruite,
mărginite de edificii — multe dintre ele cu două caturi,
amănunt remarcabil ! — care o1 făceau să semene cu
așezările maritime de peste hotare.
în schimb Galații — oraș mai mare, cu o populație mai
numeroasă — parcă era o hardughie cu zeci de intrări și
ieșiri. Doar cîteva străzi pietruite. Comerțul de grîne luase
aci o amploare și mai mare decît la Brăila, dar morile de
vînt lipseau.
în ciuda acestor deosebiri, cele două orașe se asemănau
totuși mult. Și într-un loc și în celălalt, la gura portului
forfotea o mulțime de oameni, cei mai mulți localnici, care
în surtuc de orășeni, care în sumane și ițari; printre ei cir-
culau, dînd o notă exotică pitorescului național, marinari și
negustori aparținînd a zeci de naționalități, se tîrguiau,
căscau gura în ceasurile de răgaz sau își vedeau de treburile
lor. Cursele regulate ale unor vase, mai ales franceze și
engleze, făceau parte din ritmul obișnuit al vieții acestor
două orașe.
Aceleași interese legate de dezvoltarea capitalismului,
care făceau ca forurile de resort să se preocupe de formarea
unor cadre naționale de tehnicieni, au fost determinante și
în ce privește hotărîrea de a trece la amenajarea porturilor
Galați și Brăila, în condiții moderne și la construirea unor
docuri și antrepozite corespunzătoare traficului fluvial. I se
încredințează această lucrare lui Anghel Saligny, în 1884 ; o
va termina în 1889. De la acea dată, constatăm că activita-
tea și eforturile lui se bifurcă : fără a neglija problema
liniilor ferate, se va dărui cu o egală pasiune noii
preocupări care, într-un târziu (1901— 1910), îl va aduce la
funcția de director general al porturilor și comunicațiilor pe
apă.
Lucrările erau dificile : la Brăila, nivelul Dunării
ajungea pînă la 30 de metri sub etiajIII, iar terenurile care
mărginesc malurile nu erau prielnice pentru fundații.
Saligny întreprinde mai întîi o vastă muncă de
documentare, vizitează chiar unele porturi străine,
cercetând cu luare-aminte construcțiile de acolo: cu un
deosebit interes se informează asupra marilor silozuri din
porturile rusești de la Marea Neagră. Numele lui începe să
fie cunoscut și dincolo de hotarele țării, împrejurare ce-i
facilitează corespondența cu marii tehnicieni străini și
contactul cu publicații și instituții științifice de specialitate,
în așa fel încît la încheierea perioadei de studiu, cînd trece
la proiectarea viitoarelor construcții, poate spune cu
deplină îndreptățire că este la curent cu realizările cele mai
moderne în domeniul ^menajărilor portuare.
Cunoscând construcțiile din alte țări, Saligny ar fi putut
lesne să conceapă un proiect luat după un străin, cu mici
modificări și adaptări, care ar fi oferit garanția
precedentului existent. Dar el alege, ca întotdeauna, un
drum mai greu, îndrăzneț, și dă soluții noi, ingenioase, care
stârnesc vîlvă în lumea tehnicienilor. Astfel, pentru

III Nivelul cel mal scăzut al apelor unui rîu.

cheiurile cu apa adîncă de 30 de metri și pămînt slab,
concepe fundații pe fascine și piloți. Scepticii clătinau din
cap și preziceau că nu vor trece prea mulți ani pînă ce
nămolul va înghiți aceste cheiuri „șubrede" ; iată însă că s-
au adunat șapte decenii
și dacă n-ar fi fost unele stricăciuni pricinuite de ultimul
război, construcțiile executate de Saligny nu s-ar fi resimțit
nicicum de trecerea timpului. Cît privește silozurile pentru
care a creat bazine în legătură cu Dunărea, Saligny le-a
construit, din beton armat, introducînd astfel pentru
prima, oară la noi acest material; mai mulț chiar — și lucrul
se cuvine relevat — el l-a folosit pentru întîia oară în lume
la astfel de construcții. Trebuie spus că înființarea acestui
focar științific, care a fost Societatea politehnică, a găsit
problema betonului armat în stadiul dibuirilor. Monier
obținuse primul brevet în 1867 (amănunt pitoresc- din
„Mica istorie" a tehnicii : brevetul îi fusese- acordat pentru
vaze de flori de dimensiuni mari, executate din beton și
armate cu fier !), dar cît privește construcțiile propriu-zise,
brevetele au mai întîrziat (pentru plăci de beton armat — în
1869, pentru poduri — 1873). în primele timpuri, procedeul
a fost primit cu neîncredere; era nevoie de construcții „de
probă", pentru a se studia comportarea acestui material
nou și elabora o teorie de rezistență, care să facă posibilă
proiectarea construcțiilor pe scară mare. Saligny nu se lasă
impresionat de lipsa de îndrăzneală a celor din jur ;
cîntărind cu clarviziunea lui de tehnician desăvîrșit
posibilitățile și avantajele noului material, hotărăște:
celulele magaziilor din silozuri vor fi din beton armat și
plăcile necesare nu vor fi turnate pe loc, ci prefabricate, le-
gate de stîlpi turnați pe loc; iar armăturile vor fi sudate.
Așadar, nu s-a mulțumit să folosească un material nou, a
recurs la procedee îndrăznețe,, neobișnuite la acea dată în
practica curentă a construcțiilor și a căror aplicare nu s-a
generalizat, decît mult mai tîrziu.
8t
6 Anghel Saligny
Gurile rele din Galați și Brăila se plimbau pe lingă
șantier și preziceau cu competență că bazinele lui Saligny
de la docuri vor deveni locul -de întîlnire al broaștelor, care
se vor putea desfăta în ele după pofta inimii. Viața l-a
confirmat însă pe inginerul romîn. Orăcăitul scepticilor de
pe cheiuri s-a pierdut în vînt, în timp ce cheiurile au rămas
înfipte în apa tulbure a Dunării.
Această primă experiență în domeniul construcțiilor
portuare i-a fost de mare folos lui Saligny zece ani mai
tîrziu, cînd ia conducerea lu- «crărilor din portul
Constanța.
CAPITOLUL IX
DIN TRECUTUL CONSTRUCTORILOR DE PODURI
DIN ȚARA NOASTRĂ
UN TRUNCHI DE COPAC prăbușit din întîm- plare
de-a curmezișul unei viroage ■—■ pesemne că acesta va fi
fost cel dinții pod ! De la el și pînă la urmașii lui de astăzi,
construcțiile desă- vîrșite de o sobră și impunătoare
frumusețe pe care le folosim și le admirăm în același timp,
calea este nespus de lungă. Din vechime s-au păstrat pe
pămîntul țării noastre urmele unuia dintre cele mai mari
poduri construite în antichitate — spun unii învățați că ar fi
fost cel mai mare — și anume acela zidit peste Dunăre la
Tumu-Severin, de Apollodor din Damasc pentru Traian,
cînd împăratul a voit să treacă peste apă și să aprovizioneze
legiunile cu care a cucerit Dacia. La optsprezece veacuri de
la acele întîmplări, în 1909,. serviciul nostru hidraulic care
veghea asupra bunei rînduieli a cursurilor de apă, a fost
sezisat că apele Dunării fiind extrem de scăzute, vasele ris-
cau să se izbească de un obstacol neprevăzut ce trebuie
înlăturat. Obstacolul era o pilă a podului lui Traian. S-a
făcut atunci o operație de distru-
gere și curățire, scoțîndu-se la iveală blocuri de piatră
frumos cioplite, grătare de lemn etc., care au înlesnit
istoricilor și arheologilor, reconstituirea acelui celebru
edificiu al antichității romane.
Retragerea legiunilor și a administrației romane din
Dacia (în secolul al III-lea : 271—274) a fost un simptom al
descompunerii imperiului roman sclavagist. Nestabilitatea
așezărilor în epoca ce a urmat și care a coincis cu o
revărsare crescîndă a populațiilor migratoare de la răsărit,
a făcut ca, pentru o bucată de vreme, populația băștinașă să
lase la o parte grija de șoseluire și ridicarea de poduri. S-au
deteriorat și lucrările făcute de romani; în cele din urmă, n-
a răzbit pînă în zilele noastre, rămînînd în folosință, decît
podul natural de piatră de la Zătonul (pe șoseaua Baia de
Aramă—Isverenea). în Moldova, ca și în 'Țara Romînească,
podurile statornice — fie și de lemn, nu neapărat zidite —
continuă multă vreme să fie ' o raritate; în schimb, oamenii
noștri erau îndemînatici la înjghebarea și mînuirea po-
durilor umblătoare, plutitoare, ca și a podurilor pe vase sau
plute. în privința aceasta erau chiar atît de pricepuți, încît
turcii își alcătuiau de preferință unitățile de pontonieri („de
geniu“, am spune noi astăzi) din podari romîni, cu sprijinul
cărora își treceau trupele peste cursurile de ape, •chiar și
peste Dunăre (podari romîni n-au lipsit nici în campania
care i-a adus pe turci la porțile Vienei). în „Descripție
Moldaviae", Dimitrie Can- temir scrie că prin tratatul
încheiat de Bogdan Chiorul, fiul lui Ștefan cel Mare, cu
turcii, se făcuse „așezămînt“ că „atunci... cînd va merge îm-
păratul însuși la război... să trimită și el la oastea turcească
patru mii de moldoveni, ca să fie pentru deschisul
drumurilor și pentru întocmirea podurilor... Osebit de
aceasta... mai are Țara dato-
ria, cînd poruncește vizirul, sâ facă pod peste Du- _ V Ll
nare...
Cît privește podurile fixe, ,,stătătoare”, cum le găsim
denumite în hrisoave, se pare că erau adesea cam șubrede.
De cele mai multe ori, erau așezate de-a dreptul pe niște
simple capre puse în apă, care erau răsturnate într-o clipită
și duse la vale cînd veneau apele mari ; pe alocuri, ce-i
drept, oamenii deprinseseră știința de a bate pari în albie,
ca să servească drept picioare de pod. Oricum, din scrierile
călătorilor străini, care ne-au călcat meleagurile în acele
vremuri, reiese că n-au păstrat o prea bună amintire
podurilor de la noi. Cine știe, poate de aci se trage și
înțelesul dintîi al zicătorii : „Fă-te frate cu dracul pînă treci
puntea" ! ?
Pentru că sîntem la capitolul podurilor de lemn, ne
îndeamnă gîndul să amintim și despre o ciudățenie a
așezărilor trecute din țara noastră : podurile pe uscat, adică
podinele din bîrne groase, așezate pe ulițele „centrale" ale
tîrgurilor. Pe ele treceau căruțele și caleștile, iar sub ele,
prin șanțul săpat în mijlocul uliței, se scurgeau apele
murdare; din cînd în cînd, sub greutatea. vehiculelor,
podina se scufunda în mlaștina puturoasă de sub ea și totul
în jur era mînjit de noroiul care țîșnea. „Poduri" din
acestea, pomenite în secolul al XVI-lea, găsim pînă în
primul pătrar al secolului trecut, cînd încep să fie înlocuite
cu calda- rîm de piatră. Dar de la ele ne-au rămas numiri ca
: Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), Podul Tîrgului din
Afară (Calea Moșilor de mai tîrziu) și altele.
De poduri zidite, de piatră, nu se prea pomenește decît
cu începere din secolul al XVI-lea, iar metalul nu-și face
apariția decît în cazul podețelor suspendate pe lanțuri
numite pe alocuri hurduzaie. Trebuie să așteptăm secolul
al XIX- lea, și mai ales începutul celui de-al patrulea de-
ceniu, pentru a putea vorbi cu adevărat despre construcții
de poduri. Cît despre poduri metalice, cea dintîi experiență
datînd din 1865 nu a fost prea încurajatoare. Iată cum s-au
desfășurat lucrurile : firmei engleze Barklay & Stanifforth i
s-a concesionat construirea a nouăsprezece poduri
metalice. Prețul fixat a fost de 387.524 lire sterline,
plătibile în șaisprezece ani și avînd ca garanție veniturile
salinelor romînești. Numai că deschiderile fiind pe alocuri
prea mici și pilele de suport insuficient de rezistente, multe
dintre aceste poduri au început să se deterioreze și să cadă
chiar din primii ani.
 Totuși, paralel cu dezvoltarea rețelei de drumuri de
fier, se înmulțesc și podurile ; intervenția corpului tehnic
romîn, înlăturînd incuria concesionarilor străini,
marchează o cotitură salutară și în acest sector. Am arătat
în cuprinsul acestor pagini că Saligny a fost cel mai de
seamă printre pionierii construcției de poduri din țara
noastră, în cele ce urmează, vom stărui mai cu de-amă-
nuntul asupra lucrării care constituie, neîndoios,
capodopera spectaculoasă a activității lui în acest sector :
podul peste Dunăre, de la Cernavoda.
CAPITOLUL X
UN POD PESTE DUNĂRE
LEGAREA TERITORIULUI central al țării cu
Dobrogea și mai departe cu Marea Neagră prin portul
Constanța, se impunea tot mai evident, ca o necesitate de
ordin economic. Pentru a o înfăptui, trebuia să fie parcursă
mai întîi o etapă preliminară : statul romîn urma să
răscumpere de la o societate concesionară engleză calea
ferată dobrogeană Cernavoda—Constanța. Odată
realizată această tranzacție care, prin însăși absurditatea și
nefirescul -ei reflecta unele stări de fapt umilitoare pentru
demnitatea noastră națională, i se încredințează lui Saligny
construirea liniei ferate Fetești—Oer- navoda, menită să
întregească circuitul București—Constanța. Problema
centrală, totodată cea mai complexă a lucrării, era
proiectarea podului mare peste Dunăre.
între Fetești și Cernavoda, Dunărea are două brațe :
Dunărea și Borcea. La viiturile mari, cantitatea de apă
ajunge pînă la douăzeci și opt de mii de metri cubi și se
revarsă pe o lățime de aproape cincisprezece kilometri.
Erau cifre în mă-
sură să pună pe gînduri pînă și pe cei mai de seamă
tehnicieni. Trebuie adăugat că prin conferința Dunării de la
Londra, ni se cerea ca podul — în eventualitatea construirii
lui — să fie așezat la cel puțin treizeci de metri deasupra
nivelului cel mai ridicat al apelor. Asta nu din cine știe ce
considerente de securitate sporită, ci doar pentru ca nici
caicele turcești să nu fie silite să-și scurteze catargele înalte.
Evident, cu tradiționala lor neîncredere în posibilitățile
tehnicienilor romîni, oficialitățile hotărăsc ținerea unui
concurs internațional pentru proiect. în 1883 se instituie o
comisie din care fac parte somități ca profesorul E. Winkler
de la Berlin și profesorul E. Gollignon de la Paris, secretar
fund desemnat Anghel Saligny. începe pentru el o perioadă
de activitate intensă : pe de o parte elaborează planul
lucrărilor căii ferate, pe de alta este prins în angrenajul
unei vaste operații tehnico-birocratice. Trebuie stipulate
condițiile ce se cer îndeplinite de proiectul podului și
comunicate eventualilor concurenți din străinătate, trebuie
purtată o vastă corespondență, în sfîr- șit, poate corvoada
cea mai obositoare pentru Saligny, specialiștii străini, care
se perindă pe rînd,. în țară, veniți să cerceteze condițiile
obiective, de- teren, ale viitoarei construcții, trebuie
„distrați" în orele lor libere. Asta înseamnă : recepții, • ban-
chete, spectacole, întîlniri mondene — adică îndeletniciri
care îl plictisesc pe tînărul inginer.
— N-am cum să mă sustrag — îi explica el Theresei, în
cîte o seară cînd,, sub privegherea- ochiului ei atent, își
îmbrăca ținuta de seară, cu veston lung, strîns pe trup și
cravată din mătase albă, atît de largă, încît părea un
plastron. S-ar putea ca absența mea să-mi fie luată în nume
de rău...
în realitate, o tentativă de acest fel nu i-ar fi atras nici o
mustrare; nu era nici destul de „important", nici destul de
familiar cu coteriile oficialo-mondene bucureștene, pentru
ca lipsa lui să fie resimțită. Dar răzbătea în acest mic amă-
nunt o vină de timorare, neașteptată și ne justificată la un
tehnician atît de îndrăzneț — și totuși prezentă : pecetea
întregii sale educații. Iar Therese, fiică de corecți și rigizi
funcționari germanici, îl susținea și în această direcție... .
Cele opt proiecte primite în cele din urmă au fost
examinate temeinic și, după discuții și controverse, toate au
fost respinse : nici unul nu întrunea calitățile cerute.
Firește, toate aceste lucrări au necesitat timp. Sîntem în
anul 1885... Ziarele și opinia publică a epocii înregistrează
și consemnează o serie de fapte sau evenimente, mergînd
de la pitorescul ce ține de arhiva istorică sau de „mica
istorie", pînă la nota gravă, sau de-a dreptul tragică, cu
semnificații proiectate în viitor.
Astfel, primăvara acelui an a fost martora unei
întreprinderi care i-a pasionat pe bucureș- teni : la Teatrul
Național se face întîia încercare de luminat electric ! în
seara aceea, afluența era neobișnuită. Din curiozitate se
înființaseră, ticsind lojile, și „elitele" orașului, care nu prea
descindeau la spectacolele curente ale actorilor romîni,
rezervîndu-și entuziasmul artistic —• cum s-a mai arătat —
pentru turneele artiștilor străini. Caleștile lor se buluceau
pe piața din fața teatrului și pe străzile din jur. Prezența
tinerilor soți Saligny, care nu se numărau printre
frecventatorii asidui ai lăcașului Thaliei, se datora unei
duble curiozități : feminină la Therese și tehnică la Anghel.
Spre dezamăgirea lor, ca și a celorlalți spectatori,
încercarea cu luminatul electric a dat greș.
Salutate cu un „ah !“ admirativ și general noile surse de
lumină și-au răspîndit doar anevoie și cu intermitențe
supărătoare radierea de un galben murdar. De la bun
început nu a fost posibil să se renunțe cu totul la vechile
lămpi cu gaz, alăturare care, în pitorescul ei mărunt, i s-a
părut lui Sajigny simbolică pentru starea de atunci a țării :
„Poștalion și căi ferate; pustietățile dobrogene și proiect de
pod peste Dunăre; aici : becuri electrice și lămpi cu fitil ! Ce
amestec !“
Avea dreptate ; numai că gîndirii lui, mai puțin
familiarizată cu problemele sociale, îi scăpa o altă împletire
de contraste, aceea mult mai gravă, dureroasă și atingînd
însuși organismul viu al țării. în aceeași primăvară a anului
1885, la 1 februarie, apărea ziarul socialist „Drepturile
omului", în al cărui comitet de redacție se aflau Constantin
Bacalbașa și Constantin Miile. Iar în nr. 109 al ziarului, din
10 iunie, era publicat, sub semnătura lui Bacalbașa,
următorul articol :
«Ziarul „Orientul Romîn" din Galați, scrie:
„Femeile și copiii se hrănesc cu zarzăre verzi, oamenii
cutreieră tîrgurile, căutînd muncă pentru hrană și 10 bani
pentru tutun..."
„Țăranii mor de foame, domnilor îmbuibați !“
„Țăranii mor de foame și trîntorii poleiți ai orașelor
cîștigă milioane..."
„Țăranii mor de foame și magaziile din porturile Galați
și Brăila gem de grîne, și grînele mucezesc în ele, și țăranii
nu au dreptul să le atingă !“
„Țăranii mor de foame ! Ei bine, ce mai așteaptă ?“
„N-au pîine ?... Greșeală, o vor găsi în hambarele
bogaților." '
„N-au dreptul s-o ia de acolo ?... Greșeală : dreptul de a
se folosi de un produs nu-1 are decît producătorul !“
„N-au puterea !... Greșeală : Unească-se, ho- tărască-se
și vor face minuni. Căci pământul este aZ Zor și rodul
pământului tot al lor"».
Pentru acei ce multă vreme au vrut să ne facă să
credem că 1907 a fost ca un trăsnet din cer senin,
vehemența rîndurilor reproduse mai sus este o răspicată
infirmare. De altfel, simpla parcurgere a ziarelor vremii,
din cele două decenii premergătoare marii răscoale
țărănești, ar fi dezvăluit ochiului atent și imparțial o
succesiune aproape neîntreruptă de știri — redactate cu
maxim laconism și paginate cu intenționată nepăsare —
despre răzmerițe și tot felul de proteste ale mulțimilor țără-
nești. Au rămas surzi stăpînitorii de pămînturi. Aveau alte
griji : iată, acum vine vara, cu vacanțele, cu căldurile
tropicale ce învăluie Bucureștii. Vine epoca vilegiaturilor...
în străinătate, unde așteaptă Parisul, Ostanda, Nisa ; sau,
cum spunea C. Bacalbașa : „Bunii noștri boieri, conform și
mal bunului lor obicei, aleargă în locurile răcoroase și
plăcute, știind că acasă este cine să muncească pentru ei în
arșița soarelui..."
Totuși, chiar și în toropeala îmbietoare a zilelor de
vară, cugetul „bunilor boieri" era din cînd în când stîrnit de
cîte o îngrijorare : afacerile sînt afaceri.
— Bine, frate, eu nu-i înțeleg pe specialiștii ăștia ai
noștri ! Ce mare lucru e să faci un pod, acolo, peste
Dunăre ?! Mai întîi că fără el n-are nici un haz toată bătaia
de cap și toată cheltuiala cu linia ferată. Parcă nouă, tren
prin Bărăgan ne lipsea...
— Sau prin Dobrogea... O să ne țină de cald la iarnă,
ha-ha-ha !
— Voyons, eu vorbesc serios ! în privința Do- brogei, nu
ai dreptate. îți explic în două cuvinte : tu, cu pămîntul tău,
așezat chiar pe traseul ipotetic al căii ferate, nu ai prefera
să-ți depozitezi și să-ți desfaci cerealele la Constanța, nu ai
ieși mai ieftin la socoteală ? '
— Mda... C’est, ma foi, vrai !
— Ei, vezi ! Și eu la fel. De aceea am și insistat pe lîngă
cumnatul meu, deputatul, să sprijine ideea la Cameră. Am
primit o scrisoare de la el, în care mă înștiința că absolut
toate proiectele prezentate au trebuit să fie respinse. Că n-
ar fi fost bune ! Incroyable ! I-am răspuns pe loc : „Ce
Dumnezeu, i-am scris, pesemne că nu se pricep cei care le-
au apreciat ; doar sînt venite de la firme din străinătate,
care prezintă toate garanțiile de seriozitate. în sfîrșit, faceți
cum vă taie capul, numai nu lăsați chestiunea baltă !“ Așa i-
am scris. Ah, da’ să te întreb și pe tine : ai auzit de unul,
Saligny, inginer?
— Parcă, dar nu sînt sigur. De ce ?
— El se pare că ar fi prezentat referatele asupra
proiectelor ca secretar al comisiei. înțelegi ? I-am scris lui
cumnatu-meu : faceți altă comisie !
O dată cu toamna, care a împrăștiat aburii verii,
hotărîrea a fost luată. S-a instituit un nou concurs, s-au
precizat condițiile ; motor al comisiei : din nou Saligny.
 Paralel cu îndoita lui activitate de șef al unei
importante lucrări feroviare și secretar al concursului,
tînărul inginer trăiește o perioadă de adevărată frămîntare
creatoare. Cei ce, spunînd „in- giner“ își închipuie un fel de
robot operînd într-un univers rebarbativ de cifre, formule,
planuri etc., uită de visătorul, imaginativul care trebuie
neapărat să coexiste cu tehnicianul teluric în personalitatea
oricărui „cu adevărat inginer". - Deoarece creație este și aci,
ca și în artă. în firea lui Saligny exista vîna aceasta specifică
de visător; în lunile- acelea i-a dat parcă mai puțin decît
oricînd, în trecut, pace. în timp ce examina schițele prea-
labile sosite pentru noul concurs, în timp ce semna
corespondența sau întocmea rapoarte, între ochii lui și
hîrtie se interpunea cînd și cînd, o siluetă, de pod, altfel
decît cele concepute de „firmele ofertante". Era plăsmuirea
lui, doar el o cunoștea; n-ar fi putut să descrie nici un
amănunt și totuși, o vedea. De la o vreme, povestea asta a
început să-1 stînjenească în muncă, mai cu seamă cînd
pleca pe teren să inspecteze lucrările căii ferate. Se
pomenea că oamenii îi vorbesc, îl întreabă ceva și el nu-i
aude, rămînînd pironit cu privirea în gol, sau mai bine-zis,
într-o depărtare unde numai el deslușea;, contururile
imprecise și totuși familiare. „Nu mai merge, doar n-am să
încep acum să visez cu ochii deschiși, treaz !? Pesemne că
sînt surmenat. Da, asta trebuie să fie, alt motiv nu există !
Am munca mea, însărcinările mele, sînt mulțumit... Așa
că... ce-ar fi să mă mai distrez și eu ?“
Această înțeleaptă hotărîre îl aduse în următoarea
sîmbătă la Teatrul Național. De astă dată nu mai era vorba
de luminatul electric ; în schimb, atmosfera era foarte
încărcată cu electricitate. Și’ iată de ce : se reprezenta în
premieră o nouă lucrare a foarte prețuitului I. L. Caragiale :
comedia „D-ale carnavalului", pe care comitetul teatrului' o
premiase cu câteva mii de lei. Ce se întîmplă însă la
premieră ? încă dinainte de ridicarea cortinei, în foaier și
chiar în sală, era un foșnet, o foială ce nu prevesteau nimic
bun. în schimb, după începerea reprezentației, se așternu o
liniște de mormînt, spartă ici-colo de râsete izolate, curând
reprimate ; încremenirea ce părea că pusese stăpînire
asupra publicului fu definitiv curmată de... o izbucnire de
(fluierături ! Biata Therese, care fusese atît de bucuroasă
cînd soțul ei o anunțase că luase bilete la teatru, din proprie
inițiativă, fără ca ea să recurgă la obișnuitele stăruințe —
biata Therese îl strîngea •acum de braț pe Anghel și arunca
priviri sfioase și indignate totodată în jurul ei. Nici ceea ce
se petrecea pe scenă nu era lămurit pentru ea : prea -
vorbeau repede romînește și prea autohtone erau
personajele și umorul, pentru ca ea să le surprindă
savoarea. Și acum fluierăturile...
— Aber, Anghel — repeta ea mereu, revenind, de atîta
emoție, la limba ei maternă — dieser Herr Caragiale, er ist
doch ein anerkannter Schrift- steller... wie ist es moglich ?!'
■—• Uite că e foarte posibil — îi răspunse soțul •ei. Și el
se uită în jur, dar cu privirea mustrătoare a dascălului care
se pregătește să-și cheme la ordine elevii. De altfel, din cîte
înțeleg eu, fluierăturile țintesc mai curind comitetul, pentru
că a premiat tocmai această lucrare a lui Caragiale, mai
slabă, pare-se, decât primele. Mie, piesa îmi place...
Mai cu întreruperi, mai cu aplauze, reprezentația luă în
cele din urmă sfîrșit. Ecourile ei fură prelungite de o
dezbatere în presă, dar toate acestea nu-1 interesau pe
Saligny. Mă rog, un incident printre atîtea altele; oricum, îi
mai vînturase gîn- ■durile, tot folosise la ceva. Unde mai
pui că la micul dejun de duminică, următor „serii furtu-
noase“ cu pricina, își amuzase copios mama și copiii cu o
relatare umoristică, intitulată „soții Saligny la teatru“.
Bineînțeles, momentele de acest fel figurau, am, spune,
între paranteze, în cursul obișnuit al vieții inginerului
Saligny. Prefera mult să-și petreacă orele libere făcând
lectură copiilor, și chiar
1
Dar. Anghel, domnul Caragiale este doar un scriitor cunoscut... cum
este posibil ? !
Theresei, sau înjghebînd cu piesele minunatulur joc de
construcții metalice, trimis nepoților de „bunica din
Germania", tot felul de edificii, care- de care mai
impunătoare — bineînțeles, la proporțiile covorului din
camera micuților și a mesei pe- care își făceau primele
lecții. De la o vreme, numărul de senzație al acestor „lucrări
practice" era, de fiecare dată, un pod. „Tăticule, dar nu
crezi că-1' faci prea lung ? Cum are să se țină ?“ —- „Asta o
să vedem. Dați-mi o scîndurică sau, știu eu, un căpăcel...
ah, tăblița, e perfect!“ — „De ce o pui acolo, ce vrea să fie ?“
— „Aici e pămînt, o limbă: de uscat...“ — „Tăticule, tăticule,
uite că ține!“ Copiii băteau din palme și inaugurau podul
plim- bînd pe el cu solemnitate, încoace și încolo, ursuleții,
căluții și trăsurelele care alcătuiau arsenalul lor personal.
Singură Therese, cu sensibilitatea ei de femeie iubitoare,
înțelegea cîtă preocupare trădează aceste îndeletniciri
aparent infantile ale lui Anghel Saligny. Și în vreme ce
croșeta, însoțind' doar cînd și cînd, cu o vorbă, joaca
celorlalți, privirea i se oprea adesea, scrutătoare, asupra
bărbatului ei. Ce avea să iasă din toată această frămîn-
tare ?...
Cele cinci proiecte prezentate la al doilea concurs, nu
au fost nici ele satisfăcătoare. în cele din- urmă, se căzu de
acord asupra unei soluții neașteptate și pe care mulți o
socoteau un compromis, ba chiar un act desperat: cu titlu
de experiență și fără un angajament definitiv, să se ceară
tînărulur Saligny să studieze problema și să supună un pro-
iect propriu.
Saligny avea atunci 32 de ani.
Podul a fost cea mai importantă lucrare a lui. S-a
concentrat asupra ei cu seriozitatea și energia care îl
caracterizau. Nimeni nu-1 mai vedea. Nici copiii. Doar
Therese din cînd în cînd. Poveștile pe care obișnuia sâ le
spună celor mici, lecturile, plimbările încetează. Trăia
pentru pod, pentru construcția care avea să-i ducă numele
departe, peste granițele țării.
își începe munca în februarie 1887. Alcătuiește o echipă
de colaboratori numai din ingineri romîni, dintre care, o
bună parte proveniți din rîn- •durile foștilor lui studenți de
la Școala națională de poduri și șosele. Apoi întreprinde o
călătorie de studii, cercetând marile poduri din străinătate.
îl interesează mai ales lucrările uriașului pod peste golful
Forth (Scoția) cu deschideri de 251 de metri.
A-l însoți în peregrinările lui e de prisos. Ni-1 putem
lesne închipui cu eternul lui caiet de schițe, detectând
piedici naturale și descifrând ingeniozități tehnice acolo
unde ochiul neexersat nu vede decît o construcție ca oricare
alta. Pe șantierul din Scoția, în bibliotecile diferitelor orașe
europene, la sediile „marilor întreprinderi de construcții
din aceleași orașe, apariția lui începe să le fie familiară
tuturor. Călător cufundat în contemplația cine știe cărui
pod din cine știe ce capitală, oraș portuar sau centru
feroviar dintre cele vizitate de el în această perioadă,
pesemne că nu va fi atras decât fugitiv atenția, îngăduitoare
sau amuzată, a cetățenilor urbei respective. Așa încît
periplul lui Saligny nu are istorie; este ultima fază a unei în-
delungate perioade de gestație. Trece apoi la etapa
"elaborării proiectului. De astă dată se închide în birou și
lucrează. Singur ; cu colaboratorii, iar singur ; adnotează,
modifică, barează, o ia de la început. Nu vrea să știe de
nimic altceva, de nimeni. Pînă și pe Therese o privește
parcă fără s-o vadă, fără să-i înregistreze prezența, cînd se
strecoară noaptea tîrziu în camera lui de lucru, pentru a-i
aduce o tăbliță cu de-ale mîncării sau o ceașcă de -ceai
proaspăt opărit și tare. Și totuși afară, dincolo
de pereții încăperii unde Saligny își ascute mintea, aplecat
asupra planșetei, viața clocotește, se petrec fel de fel de
lucruri. El rămîne probabil dintre puținii care nu le află, nu
le comentează, nu le trăiește...
...1887... 1888... Saligny lucrează la proiectul podului...
își drămuiește cu zgîrcenie somnul și ceasurile de
destindere. Pe acestea din urmă le petrece exclusiv în
tovărășia alor săi; nici el, nici Therese nu învederau că vreo
împrejurare oarecare l-ar putea împiedica să supravegheze
educația și dezvoltarea copiilor. Și dacă tatăl nu mai avea
acum răgazul necesar pentru a controla lecțiile micuților,
acest lucru rămînînd cu totul în sarcina mamei care se
căznea, sărmana, să rezolve probleme de matematică — în
schimb erau cu atît mai prețuite lungile convorbiri
duminicale, cînd copiii îl încolțeau cu întrebări — la care,
firește, el trebuia să aibă răspuns — sau îi istoriseau
tulburătoarele peripeții mărunte ale vieții lor !
într-o dimineață de duminică, această tradiție
imuabilă a fost încălcată ; Therese, care de cîteva zile părea
preocupată, îl revendică pe Anghel pentru ea, trimițîndu-i
pe copii într-o vizită matinală. Voia să poată sta de vorbă,
în tihnă, cu soțul ei.
— Anghel dragă — începu ea după ce îl văzu instalat în
fotoliul lui preferat, lîngă fereastră — tu... n-ai mai citit
ziarele, nu-i așa ?
Saligny o privi nedumerit și amuzat.
— Vezi, asta e ultima întrebare pe care m-aș fi așteptat
să mi-o pui! Mă știi tu că obișnuiesc să citesc ziare ? Am eu
vreme de asta ?! Mai cu seamă, acum...
— Sigur, înțeleg. Dar, cum să-ți spun, m-am gîndit că
prea stai închis între cei patru pereți ai camerei tale, prea
nu vezi pe nimeni și nu știi ce se întîmplă. îi vezi numai pe
colaboratorii tăi și
97
7 Anghel Saligny
vorbiți iar despre grinzi, iar despre deschideri de bolți, iar
despre... mai știu eu...
— Despre munca mea, dragă Therese —- interveni,
apăsînd pe cuvinte, Saligny.
Therese nu-și pierdu cumpătul.
— în munca ta nu depinzi numai de tine, Anghel. De
aceea, nu strică să fii și tu la curent... Uite ce e : îți aduci
aminte că atunci cînd ați început lucrările de terasament
pentru noul tronson de cale ferată, te-a prins o furtună, la
un post mai izolat și ai petrecut noaptea acolo, într-o colibă
cu lucrătorii ? Cînd te-ai întors la București, mi-ai istorisit
o groază de lucruri despre ei. Spuneai că sînt de felul lor
țărani, plecați de la vetrele lor ca să mai cîștige cîte ceva ;
că n-au pămînt, că li-i tare greu și că păreau foarte
posomoriți.
— Da, da, țin minte. Erau veniți de departe, unii dintre
ei... mă interesa ce-mi spuneau... Și pe urmă, aveau toți o
fire ciudată, închisă, parcă mocnea ceva în ei... Dar, ia
spune, draga mea, ce legătură au ziarele cu toată povestea
asta ?
— Citește și tu — îi răspunse simplu Therese, și-i
întinse o gazetă.
— Hm, ia să vedem... Aha, am greșit : „Interpelare la
Cameră : ce măsuri ia guvernul pentru stăvilirea
răscoalelor țărănești ? Am trimis armata și la nevoie o vom
spori, pentru ca ordinea să nu fie amenințată mai mult“,
răspunde capul guvernului, adică Th. Rosetti. Hm ! Ai
dreptate, draga mea...
Și Saligny se cufundă în lectură. Smuls din tihna
camerei de lucru, descoperea cu uimire și îngrijorare că
țara era într-adevăr în fierbere. Mult mai serioase decît
voiau s-o recunoască autoritățile, răzmerițe, la început
răzlețe, izbucniseră în Ialomița. La Fierbinți, la Greci-
Grădiștea, la Micșu- nești intraseră în acțiune unități
combinate de vî- nători, călărași și roșiori. La Periș,
Berceni, Cran- gea-Fundulea, Vidra, Dudești și în multe
alte locuri, proprietățile moșierești fuseseră și continuau să
fie devastate, primarii erau alungați, arendașii prinși,
bătuți. în cele mai multe comune, armata trimisă spre a-i
„potoli" pe țărani fusese întîm- pinată de aceștia cu pietre,
topoare, pari etc. Numai cu mare greutate „liniștea"
începea să fie restabilită, bineînțeles în primul rînd acolo
unde, fără să stea prea mult în cumpănă, autoritățile
făcuseră uz de arme.
— Au căzut morți și răniți în mare număr. Răscoalele
par să se fi întins în județele Prahova. Buzău, Muscel și
Dîmbovița — își încheie lectura cu voce tare Saligny.
Rămase pe gînduri. „Da, da, mocnea ceva în țăranii
aceia care lucrau la teresament... îmi dau seama acum, că
aveau și de ce".
Glasul Theresei îi curmă gîndurile :
— Ai văzut ce scrie ? Și în alt ziar, unul spunea că
răscoalele sînt... stai, să-mi aduc aminte... așa: un
„avertisment". Tu ce crezi? întrebă, temătoare.
— Cred că nu e cazul să ne facem griji mari. Nici să
luăm cuvintele celor care scriu în ziare drept literă de
evanghelie. La urma urmei, pe noi astea nu ne privesc. Eu
sînt tehnician și îmi văd de treaba mea. Apropo, pînă ce se
înapoiază copiii, mă duc să verific ceva la un deviz...
Cu aceasta, convorbirea între cei doi soți luă sfîrșit.
Cîteva zile Therese continuă să cerceteze, preocupată,
ziarele; apoi furată de treburile mărunte, casnice, care îi
umpleau din belșug ziua, părăsi această îndeletnicire
„nefeminină" cum îi spunea, mustrător, Anghel. De altfel,
desfășurarea evenimentelor părea că-i dă dreptate acestuia
: după reprimarea răscoalelor, lucrurile păreau să se fi
liniștit, aidoma unui vîrtej de apă iscat din a- dîncuri și
care, răzbind la suprafață după o scurtă învolburare, se
desface parcă, se așterne, făcîndu-se una cu întinderea
vălurită a apei. Viața politică a Romîniei de atunci și-a
depănat mai departe succesiunea de interpelări,
scandaluri, polemici.;. în adîncuri, însă, vîrtej ul își
împletea în continuare apele nepotolite... Saligny lucrează
la proiectul podului...
Lucra de doi ani... Opinia publică, oficialitățile păreau
că uitaseră de existența lui, de faptul că elabora un proiect
de imensă importanță. Nici un rînd în ziare, nici o
încurajare schițată oficial, nici un interes...
Saligny nu părea conștient de acest lucru. în schimb,
prietenii, familia, colaboratorii sufereau pentru el.
Indignarea lor răbufnea din când în and, cu prilejul unor
discuții cu el, care, uneori — and îl puneau față în față cu
fratele lui, chimistul — amenințau să devină acerbe. Așa,
într-o seară, cînd Alfons și soția lui cinaseră la el. Privirii
mustrătoare a fratelui nu-i scăpase faptul. că Anghel arăta
rău : slăbit, tras la față, cu ochii inflamați și înconjurați de
cearcăne. Vorbea greu, era sleit.
— Mă uit le tine și mă minunez de naivitatea ta —
izbucnise în cele din urmă Alfons. Eu, unul, mă și îndoiesc
că în halul în care te afli, ai să mai fii în stare să
construiești un pod. Dar de un lucru sînt în orice caz sigur :
nici ție n-au să-ți ridice o statuie, dacă ai să te prăpădești
de atîta muncă !
— Așa e, uitasem ! Eu pentru statuie muncesc ! îi
întoarse vorba Anghel, cu amărăciune.
— Știi foarte bine ce vreau ’să spun. Dar nu vrei să
recunoști că am dreptate. Mă rog : ai o comandă de
proiect; foarte bine, fă tot posibilul s-o scoți la capăt ât mai
onorabil, dar nu te dărui trup și suflet! Că n-ai de ce. Nu, te
rog — surprinsese un gest de protest din partea lui Anghel
— nu-mi veni cu argumentele obișnuite : „știința ro-
mînească", „tehnica romînească" ! Le cunosc și le
răscunosc. în schimb, mi se pare că tu nu cunoști realitățile
din jurul tău ! Am așteptat toată seara să spui un cuvînt
măcar despre istoria rușinoasă cu doctorul Assaki ! Dar
nu ! Tu n-ai habar decît de hîrtia de calc ! Faci din noapte
zi, te omori cu firea și într-o bună zi au să se poarte cu tine
ca și cu Assaki ! Poate că atunci ai să te trezești în sfîr- șit la
realitate !
Anghel nu răspunse. De „cazul Assaki“ știa și el; e
drept că de la o vreme îi cam ieșise din minte, ceea ce —
recunoștea în sinea lui — nu-i prea făcea cinste. în urmă cu
vreo doi ani, doctorul George Assaki, eminent anatomist
romîn, al cărui renume își aflase, din păcate, recunoașterea
în afara hotarelor țării, în Franța, fusese în sfîrșit numit la
București. Țara recâștigase astfel o somitate, ale cărei
eforturi i se cuveneau de drept. Numai că această numire,
foarte apropiată în timp de a doctorului Babeș, ca profesor
de patologie experimentală și director al Institutului de
bacteriologic, îngrijorase, nemulțumise pe foarte mulți
doctori, simpli meseriași întru ale lui Esculap : își vedeau
poziția primejduită. Drept care îi făcuseră împotrivire
fățișă lui Assaki, recurgînd, în afară de vexațiuni morale, la
fel de fel de șicane legalo- administrative. Printre altele, nu
știm sub care pretext, nu se înființase o catedră de
anatomie, „nepoftitul" fiind pus în situația să accepte pe
cea de clinică chirurgicală, care nu era specialitatea lui.
Această inechitate absurdă stîrnise indignare, mai cu
seamă printre medicii tineri. Circulau petiții, se discuta pe
sălile facultății, în spitale, chiar și în sacrosanctele saloane
ale protipendadei. Rușinosul tratament rezervat doctorului
Assaki continuase totuși. Măsurile vexatorii culminaseră
cu desființarea postului său la spitalul Brîncovenesc. Intr-
adevăr, știința romînească își croia anevoie drumul,
lovindu-se de împotrivirea celor care s-ar fi cuvenit să o
sprijine ! Amărît și scîrbit, Assaki părăsise din nou țara,
stabilindu-se la Paris. înainte de a pleca mărturisise urnii
prieten speranța lui că acolo, printre străini, va fi cel puțin
lăsat să-și e- xercite profesiunea în voie și, poate, va fi
ajutat să-și ducă mai departe lucrările științifice. Plecarea
și cuvintele lui cauzaseră vîlvă. Pe la sfîrșitul lunii mai
1889, studenții Facultății de medicină îi trimiseseră
doctorului Assaki, la Paris, rue Caumartin 91, o telegramă
prin care își afirmau solidaritatea cu el, stima ce i-o purtau
și îl rugau să se frîngă pe sine însuși și să se înapoieze în
țară. Printre semnatarii numeroși ai mesajului figura
Gheorghe Marinescu, student, devenit mai tîrziu savantul
neurolog de prestigiu internațional. Deși înseamnă că
anticipăm asupra șiragului anilor, consemnăm aci că
doctorului Assaki nu i s-au creat condiții de înapoiere în
Romînia decît în 1897, cînd a fost într-un tîrziu reintegrat
în drepturile sale; din nenorocire, o boală cumplită l-a
doborît prematur. Deocamdată, însă, revenind la
momentul în care îl aflăm pe eroul narațiunii noastre,
lumea științifică romînească, în ce avea mai bun, era în
fierbere. „Cazul Assaki“ răscolise și chemase la realitate
multe conștiințe. Din păcate, numele lui Saligny nu poate fi
citat în legătură cu nici una dintre acțiunile — fie ele și
ineficiente —- inițiate în apărarea savantului nedreptățit.
Așa se explică și vehemența cu care îl apostrofase fratele
său și — de bună seamă — tăcerea prin care Anghel făcuse
imposibilă o continuare a discuției între ei pe a- ceastă
temă. Adevărul e că se eschiva de la orice l-ar fi putut
distrage preocupărilor sale... Și preocupările sale se
concentrau asupra unui singur punct : podul de peste
Dunăre.
în 1890, Saligny aducea ultimele precizări proiectului
său. Era convins că optase pentru cea mai indicată
rezolvare : în valea Dunării, lată de 15 kilometri, linia
ferată urma să străbată în lungime 4.088 de metri de
poduri ; podul peste brațul Dunărea era proiectat cu patru
deschideri de 140 de metri și una de 190 de metri, avînd la
capul lui un viaduct cu 15 deschideri de 60 de metri. Brațul
Borcea urma să fie străbătut de un pod cu trei deschideri
de 140 de metri, avînd la malul stîng un viaduct cu trei
deschideri, și la malul drept, opt — toate de 50 de metri. în
sfîrșit, între cele două brațe, peste Baltă, se prevedea un
viaduct cu 34 de deschideri de cîte 42 de metri. La data
cînd a fost construit, podul de la Cernavoda a fost cel mai
mare pod din Europa continentală și al treilea din lume.
Soluția era nouă și foarte îndrăzneață pentru acea
vreme, mai cu seamă datorită celor două mari inovații
propuse de Saligny : sistemul de grinzi cu console
preconizat pentru suprastructura podului și folosirea
oțelului moale ca material de construcție, în locul
tablierelor de fier. •
Am greși dacă, citind aceste formulări seci, lapidare,
împănate cu termeni tehnici, am crede că proiectul
colectivului condus de Saligny s-a putut impune fără o
luptă îndîrjită, care a culminat cu susținerea proiectului în
fața comisiei.
***
Cu vîlva cuvenită și defecțiunile de rigoare, fuseseră
instalate de curînd în capitală cele dintîi aparate telefonice.
O literă se adăugase inițialelor uneia dintre marile
instituții publice ale țării : P.T. (pentru Direcția poștelor și
telegrafelor} devenise P.T.T. (telefoanele luîndu-și locul...
la coadă). E lesne de închipuit că un astfel de aparat-
minune nu putea fi accesibil decît pungilor bine căptușite
sau unor membri ai protipendadei, al căror nume și poziție
socială puteau servi de reclamă. Inginerul Anghel Saligny
nu se număra printre acești aleși. De aceea, înștiințarea că
avea să se prezinte chiar în dimineața următoare spre a-și
susține proiectul definitiv îi ajunse, într-o vineri, către
prînz, prin mijlocirea unui bătrânel vioi și foarte limbut,
fost om de serviciu la Școala de poduri și șosele, trecut de
la o vreme portar și curier ocazional la minister. Bătrânelul
îi cunoscuse pe mulți dintre șefii de serviciu încă de pe
când erau studenți și-i dădeau de furcă la facultate, de
aceea se simțea mai legat de ei decît ar fi cerut-o slujba, îi
urmărea cu un ochi grijuliu și-i plăcea să le comenteze
activitatea, împărțind cu dărnicie note bune și proaste.
Pentru Saligny avea o stimă și o afecțiune deosebită. Nu-1
scotea din „domnul profesor”, parcă anume pentru a da de
înțeles oricui: -«Noi, de, ne cunoaștem, e profesor la
„noi“ !»
Acest curier, deci, îi aduse știrea lui Anghel Saligny. Se
aștepta s-o primească. Era pregătit. Totuși, vrînd să-și
abată gîndurile de la preocuparea centrală, permanentă, să
le dea răgazul unei destinderi, unei împrospătări, Anghel îi
propuse Theresei să facă pe înserate o plimbare prin oraș.
Pășeau alături, agale, schimbînd cuvinte puține despre
lucruri neînsemnate. Printr-un consemn tacit, nu luaseră
cu ei copiii : l-ar fi obosit pe Anghel. Therese singură avea
darul de a-1 însenina și de a-i descreți fruntea în ceasurile
de încordare... Ajunseră în Piața Palatului. Era acea clipă
indefinibilă, ultima cînd ziua stă în cumpănă dacă să facă
loc nopții. De la o vreme, bucureștenii se adunau la acel
ceas în piață, pentru a se bucura de o priveliște neobișnuită
: aprinderea celor dintîi lămpi electrice, două la număr,
care-și făcuseră apariția pe străzile capitalei. Era, după
telefoane, a doua răsunătoare realizare tehnică însușită de
Bucureștii acelui sfîrșit de veac.
Soții Saligny și-au dat și ei obolul admirației lor; dar, la
înapoiere, Anghel o strînse impulsiv de braț pe soția lui și-i
spuse, cu un zîmbet ce-i lumina întreaga față :
— Am să fac un pod peste Dunăre...
Era, în cuvintele lui, atîta încredere și atîta hotărîre,
încît Therese se liniști dintr-o dată ; orice urmă de
îngrijorare îi pieri. „Mîine totul va decurge bine 1“
**»
...Anghel Saligny înălță capul și-i privi pe membrii
comisiei. Se simțea ca un student în prezența
examinatorilor; totul contribuia la această senzație :
încăperea mare, luminoasă, cu pereții nuzi și mobilier
redus la stricta utilitate, semăna cu multele săli de cursuri
prin care trecuse cîndva ; dosarele groase conținînd copii
după proiectul său, pe care cei din fața lui le tot răsfoiau,
făcînd însemnări de ultimă oră, parcă ar fi pus note; pro-
pria lui emoție... La distanță de atîția ani, se surprinse
avînd una dintre reacțiile cele mai frecvente ce-1 însoțiseră
în momente similare, pe and era student : automat, gîndul
lui se „deconecta" de orice problematică științifică, pentru
a investiga elementul comic în chipurile examinatorilor.
Așa și acum. Supărat pe sine însuși, Saligny scutură brusc
capul : „Ce-mi veni?! Apucătura asta de un gust îndoielnic,
nescuzabilă nici la un student cu trac, darămite... Ah, de-ar
începe odată !“ și con- tinîndu-și gîndul cu glas tare, se auzi
pe el rostind limpede și puțin nerăbdător :
— Să începem, domnilor, dacă nu aveți nimic
împotrivă !
Era neobișnuit ca în astfel de împrejurări, nu comisia,
ci „candidatul'1 să dea tonul; neobișnuit, ■dar semnificativ.
încuviințarea veni pe dată, dosarele fură deschise și Anghel
Saligny începu să susțină proiectul pentru construirea
podului peste Dunăre, așa cum îl formulase în memoriul
înaintat comisiei.
...Saligny era perfect conștient de valoarea științifică a
lucrării; știa că prin temeritatea sa, ea depășea cu mult
semnificația obiectivului imediat de care era legată.
Prevăzînd împotrivirile, se> pregătise să-și argumenteze pe
larg și documentat susținerile.
•— Hm, domnule Saligny — îl întreba unul dintre
membrii comisiei, pe un ton afabil, prin care răzbătea
totuși o undă de nedumerire vag ironică — văd că stărui
foarte mult asupra a ceea ce dumneata numești „grinzi cu
console11. Eu, unul, îmi recunosc umil ignoranța aproape
deplină în materie. Dumneavoastră, domnilor colegi ?
Murmure aprobatoare.
—• E, probabil, un procedeu recent — se grăbi să-și
spună părerea directorul general. La primul concurs nici
măcar n-a fost pomenit !
Saligny zîmbi ușor ; alese apoi dintre multele dosare
rînduite pe masă, în fața lui, o mapă albă, destul de groasă,
și o depuse înaintea președintelui.
-— Dacă domniile voastre vă veți obosi să răsfoiți acest
dosar socot că îndoielile în privința procedeului grinzilor
cu console vor fi curînd spulberate. E foarte adevărat că la
primul concurs ele n-au fost citate. Dar acest lucru nu
dovedește decît teama concurenților de a propune o soluție
„neconsacrată". Veți vedea acolo ■— și arătă spre mapa cu
pricina — că în ce mă privește, ideea m-a ispitit încă de pe
atunci. De altfel, „recentă" nu este decît utilizarea grinzilor
cu console într-o mare lucrare modernă, pe care eu am
avut putința să o văd cu ochii mei, iar dumneavoastră o
cunoașteți, desigur, din auzite.
— Ce lucrare, mă rog ? se auzi în semicercul comisiei.
—■ Mă refer la podul peste Forth, din Scoția —
răspunse liniștit Saligny. Mi-am permis să-1 descriu
amănunțit, insistînd și asupra impresiei de frumusețe,
simplitate și trăinicie pe care o dă. N-aș vrea să se creadă
cumva că am folosit memoriul asupra proiectului de pod,
ca să-mi înserez niște impresii personale de călătorie...
' Cîteva denegațiuni, mai mult sau mai puțin spontane,
îi curmară o clipă firul vorbelor. Continuă, părînd că nu le
ia în seamă :
— ...dar am făcut-o, pentru că la toate aceste calități
trebuie să ne gîndim cînd întreprindem o construcție de
asemenea proporții. Am spus că nu-i vorba de o inovație
recentă. într-adevăr — și aci zîmbetul care-i fluturase
neîntrerupt pe buze se accentuă — îngăduiți-mi să
amintesc domniilor voastre, întocmai : să amintesc, căci
nu mă îndoiesc că toate acestea sînt lucruri știute de dum-
neavoastră, că în realitate „recentul" procedeu are o
vechime de milenii. Priviți reproducerile depuse pe masa
dumneavoastră. într-o formă mai simplă, procedeul poate
fi detectat la templele vechilor egipteni și indieni, iar mai
aproape de epoca noastră, la podurile primitive făcute de
triburile sălbatice peste rîuri sau rîpe, sau la podul de la
Wandi- pore (Tibet). în mapă veți găsi și o listă a podurilor
construite în ultimii ani, după acest principiu.
Saligny tăcu. Ironia subtilă cuprinsă în cuvintele lui,
nu scăpase membrilor comisiei. Se răzbunară, încercând
să-1 încolțească cu întrebări de amănunt, de extremă
tehnicitate. Tînărul inginer le răspunse calm, sigur de sine
și conchise definitiv discuția asupra acestui punct, ilustrînd
prin cifre, avantajele care le oferă sistemul grinzilor cu
console, atît din punct de vedere al economiei ce s-ar putea
realiza, cît și al înlesnirii montajului pentru un fluviu de
lățimea Dunării.
O fază a bătăliei fusese cîștigată. Știa că îl aștepta faza
cea mai dificilă, decisivă : problema oțelului preconizat de
el ca material de construcție.
Poziția lui era cu atît mai delicată, cu cît prima comisie
a concursului se pronunțase împotriva utilizării oțelului,
iar a doua îi respectase indicația. Deci, din capul locului,
punctul lui de vedere atenta la prestigiul unor nume
consacrate —■ fie grație meritelor lor științifice, fie în
virtutea așezării lor pe scara ■ ierarhiilor social-
administrative. Era primejdios să contești îndreptățirea
opiniilor lor. Saligny preferă să înceapă cu o amplă relatare
a numeroaselor utilizări date oțelului în ultimii ani. Fu
lăsat să vorbească un timp, apoi președintele comisiei,
aplecîndu-se puțin înainte, ca și cum ar fi voit să-1
străpungă cu privirea și cu vorba pe tînărul din fața lui, îl
întrerupse :
— Dumneata cunoști foarte bine părerea comisiilor
concursului. în definitiv le-ai fost secretar. Atunci... 9
— Mă bucură faptul că îmi puneți o întrebare atît de
directă. îmi dați prilejul să lămuresc pe deplin
considerentele care m-au îndemnat să trec peste această
părere. în realitate, nu o nesocotesc și iată de ce : nu putem
contesta că juriul din anul 1883 a avut mare dreptate, în
anul 1883, subliniez data, să recomande fierul în locul
oțelului. Cred că din cele spuse de mine a reieșit că un
interval de timp relativ foarte scurt, 7 ani, a fost suficient
pentru ca neîncrederea arătată atunci oțelului să fie
depășită. Și apoi. mai există un considerent : vă pot dovedi
cu cifre, fie aci, fie în scris, printr-o completare la
memoriu, că realizarea suprastructurii din oțel, nu din fier,
ar reduce simțitor costul lucrării. Nu cred, domniile
voastre, că acest... amănunt, interesează ?
— Uite ce e, tinere — bubui dintr-o dată unul dintre
membrii comisiei, un inginer bătrîn, bur-< dușit, care pînă
acum nu scosese un cuvînt, dar care îl urmărise pe Saligny
cu o vădită atenție, încruntîndu-se ori de cîte ori cineva îl
întrerupea — uite ce e, eu nu gust ironia. Da, da, am spus :
ironia. Te-am ascultat cu luare-aminte și acum, și mai
înainte, cînd ne-ai vorbit despre procedeul grinzilor cu
console. Țin să spun că în privința lui, ai perfectă dreptate.
Dacă și în privința oțelului poți fi la fel de convingător, pe
mine m-ai cîștigat. Dar, te rog, fără ironii. Fără subtilități.
Clar și la subiect. Să începem : este unanim acceptată păre-
rea că oțelul nu se potrivește pentru climate foarte
friguroase. Ce ai de spus ?
Lui Saligny, omul din fața lui îi plăcu. Se miră cum de
se lăsase înșelat de înfățișarea lui nu prea îmbietoare și
cum de uitase că era singurul care făcuse, pe marginea
ciornei proiectului, unele însemnări, cu adevărat utile. Era
un om de meserie, neînvestit cu nici un titlu răsunător, dar
avea în spate o vastă experiență și multe cunoștințe. Cu el
se va putea înțelege, de asta era sigur. De aci înainte, fu
evident că se angajase un dialog între ei. Saligny se simțea
abia acum la largul său. Răspunse :
— Nu mă încumet să cred că vă spun lucruri
necunoscute de dumneavoastră, dacă vă amintesc, o spun
fără nici o intenție ironică, următorul fapt: în Rusia și în
Canada, țări friguroase per excelen- tiam, s-au executat
poduri de oțel care se comportă într-un mod ireproșabil.
Profesorul Bele- buski din Petersburg, care a proiectat și
executat o mulțime de poduri metalice în Rusia și la care
ne-am adresat pentru informații în această privință, ne-a
comunicat că toate podurile metalice ale liniilor Riga—
Pskow, Loundnetz—Gomei, Gomei— Kowell și Kiev—
Wiasna, sînt proiectate din oțel...
Interlocutorul lui dădu mulțumit din cap. Ceilalți
membri ai comisiei tăceau, dar se simțea că înclinau să fie
favorabili. Se petrecuse ceva, atmosfera se schimbase.
Saligny reluă expunerea sa, completînd-o cu cifre, date,
lămuriri. Deși se exprima sobru, reținut, totuși de după
cuvintele sale răzbătea o undă de căldură și pe alocuri un
patos stăpînit. Nici o clipă, modestia nu-1 părăsise, dar
felul cum vorbea trăda certitudinea izbînzii.
...Se apropia de sfîrșit. De fapt, aspectele pur tehnice
ale problemei fuseseră epuizate. Dar Saligny mai avea ceva
de spus :
— Nu avem și nu putem să avem pretenția să așteptăm
ca opinia noastră să se impună, mai cu seamă cînd se
tratează o lucrare atît de mare și cînd introducerea oțelului
ar putea să constituie, în vederile unor ingineri, o inovație
încărcată de nesiguranța reușitei. Dar față cu atari fapte,
cădem jertfă tentației de a afirma : este nelogic, însem-
nează a nega progresul sau a nu lua act de dînsul, dacă vom
face suprastructura podului peste Dunăre din fier.
Se simțea în aceste cuvinte pasiunea sinceră, adîncă, a
omului de știință —■ constructor și, în același timp,
amărăciunea cauzată de îndărătnicia retrogradă ă celor din
jur. '
Comisia era impresionată. Dar iată câ Saligny spuse
ceva, care-i făcu să tresară :
— Să avem în vedere lupta pe care am pur-" tat-o cu
prejudecățile care opun o rezistență încăpățînată tuturor
inovațiilor. Cred că va urma și opoziția sistematică a
fabricanților interesați în confecționarea de lucrări din
fier...
— Mda, tocmai... va trebui să ne consultăm și cu
reprezentanții cercurilor industriale, de la noi și de aiurea.
Să sperăm că nu vom întîmpina prea mari dificultăți.
— Socot, domnilor, că înainte de a ne despărți, ar fi
nimerit să mai cerem domnului Saligny precizări privind
problema înălțimii libere, termen prin care, precum știm
cu toții, se desemnează distanța între nivelul cel mai ridicat
al apelor și fața inferioară a suprastructurii.
Prompt, Saligny răspunse :
— Din punct de vedere tehnic, observăm că în opinia
noastră înălțimea de 30 de metri s-ar putea reduce la 26,
pentru temeiul că numărul vapoarelor și vaselor cu pînze
care trec peste această înălțime, este mic, apoi fiindcă
vasele cu pînze, care, precum am văzut, au înălțimile cele
mai mari, dispar din ce în ce mai mult... și, în fine, fiindcă
proprietarii acestor vase se vor acomoda, vrînd-nevrînd.
Finalul nu prea fu pe placul ascultătorilor : era prea
răspicat și necruțător felul cum vedea Saligny lucrurile. Pe
de altă parte, cine i-ar fi putut imputa că pune mai presus
de orice alte considerente interesul țării și avantajele ce
decurgeau pentru ea din executarea lucrării în felul propus
de el. Cum însă chestiunile tehnico-economice majore fu-
seseră elucidate, comisia preferă să nu stăruie asupra unor
puncte delicate. Se pronunță pe loc, favorabil : proiectul
era acceptat în unanimitate și fără modificări.
— Te felicit, domnule Saligny — se auzi iar glasul
bubuitor, însoțit de o puternică strîngere de mînă. Și în
același timp, îți mulțumesc, am mai învățat cîte ceva. Nu
protesta, așa e... Am -să vin să te văd și la lucru, ai grijă !
De la ziua aceea memorabilă, când se înapoia- se acasă
fericit, cu brațele pline de flori și cu o cutie mare cu
bomboane, trecuseră câteva săptă- mîni. Curînd aveau să
înceapă lucrările. Fără să dea de știre nimănui, fără a o
preveni nici măcar pe Therese, Saligny, mînat de un impuls
nelămurit, plecase spre locul unde se va ridica podul.
Venise acolo cu trăsura, învelit într-un nor de praf;
praful câmpiilor din apropierea Dunării, un praf alb,
mărunt și înecăcios. Caii mici se opriră lîngă malul rîpos și
Saligny coborî gînditor din trăsură. Măsura cu privirea
malurile mâncate de tăria apelor. Alături, cărăușii
aprinseră focurile pentru noapte și se uitară —• o clipă —
curioși la omul mic de stat, care își scosese un carnet din
buzunar și scria de zor. Peste apele tulburi, păsările își
plimbau umbra încrețită de îndemnul vîntului.
Crengile,»puse pe foc, trosneau și aruncau scântei ce se
topeau ca licuricii în bezna care unea malurile. Un pod de
întuneric. Numai întunericul îndrăznise pînă acum să-și
arunce punțile peste apele Dunării. Un pod al luminii !
Trebuie un pod al luminii — un pod pe care îl va face el. Un
pod de oțel, cu picioarele tari înfipte în apele necruțătoare,
și cu brațele vînjoase îmbrățișînd malurile. Un pod peste
Dunăre. Un pod adevărat. Nu un vis. Un pod pe care îl visa
adevărat.. Măreț, fluviul curgea purtînd corăbiile cu pînze
albe, pe care vîntul abia ghicit le împingea alene, și, în
curgerea ei statornică, apa primea parcă pe grumaz,,
gîndul creator al omului. Corăbiile prinseră a juca,, pînzele
se umflară și țărmul simți mușcătura spumelor. Omul de
pe mal își gîndea mai departe opera. Fața Dunării se
încrețea din ce în ce mai tare, se mișca ca un cal luat de pe
câmpul pe care- obișnuise să zburde stăpîn și încălecat
pentru prima oară. Omul își punea șaua planurilor sale și
Dunărea juca din ce în ce mai nestăpînit. Aici vor fi stâlpi.
Aici arcuri de metal. Pe deasupra vor trece caii de fier și
huruitul lor se va amesteca cu murmurul neostenit al
apelor...
Vîntul pomi să bată cu putere și luă pălăria tînărului,
rostogolind-o în apă ca pe o geamandură. Saligny nu făcu
nici un gest. Privea numai necăjit la cele două țărmuri.
Degeaba joacă Dunărea ! Voi face un pod...
Băgă carnetul în buzunar și se îndreptă spre trăsură.
Țăranii așezați în jurul focurilor îl priveau pe sub căciulile
țuguiate.
Un pod peste Dunăre. II vedea. Și, în timp ce caii
porneau și trăsura se clătina prin hîrtoape stârnind colbul,
Anghel Saligny știa că armăsarul ne- îmblînzit al apelor
simțise pentru prima oară; pintenul călărețului.
*.
**
9 octombrie 1890 — zi de mare emoție în casa
inginerului Saligny: urma să aibă loc punerea pietrei
fundamentale a podului peste Dunăre.
Calendarul mare — înfățișînd un cap de motan negru,
cu mustăți albe și o limbă roșie și obraznică — arborat în
camera de joacă a copiilor, își văzuse mai demult una
dintre file înconjurată cu un chenar roșu, tras cu multă
grijă de o mînă de copil. Potrivit unei tradiții familiale
imuabile,
8 Anghel Saligny
113
chenare similare apăreau pe parcursul anului la -date
diverse, amintind zilele de naștere succesive ale micuților :
de astă dată, el servea ca „memento1’ pentru o altă naștere,
era vestitorul decorativ și sărbătoresc al unei „zile“, ce
venea să se înscrie definitiv într-alt calendar — acela al
vieții constructorului Saligny...
încă din ajun, atmosfera tihnită a casei se destrămase
ca printr-o minune, înlocuită de o a- ;gitație continuă, un
fel de trepidație ca a unui motor în funcțiune. întreg
mecanismul gospodăriei era angrenat în operația complexă
ce se desfășura ; se făceau pregătirile vestimentare în
vederea ceremoniei : ținuta „de rigoare" pentru capul fami-
liei, o pălărie pentru Therese și, firește, îmbrăcămintea
copiilor — cu gulere și manșete scrobite, jambiere, ghete
înalte și paltonașe cu guler de catifea ! Toate trebuiau să fie
perfect puse la punct. .Apoi trebuia pregătit și un coșuleț cu
gustări — știut fiind că în călătorie copiii au o poftă de mîn-
care neobișnuită.
— înțelegi, draga mea — spusese seara, pentru a nu știu
cîta oară Anghel, care toată ziua nu-și ■găsise astîmpăr și
umblase de colo pînă colo prin casă, cînd la bucătărie, cînd
prin veranda transformată ad-hoc în călcătorie, cînd în
salonașul din față, unde tulburase activitatea de „ultimă
oră" a modistei și a croitorului —- înțelegi, țin foarte mult
ca să ne prezentăm cît mai bine...
— Sigur, Anghel — căutase a-1 liniști soția lui.
— Nu mă înțelege greșit, te rog. Toate solemnitățile,
toată parada asta, pe mine nu mă impresionează. De data
aceasta trăiesc un eveniment mult ^așteptat...
Pe and rostise aceste ultime cuvinte, privirea i se
înseninase; regăsise în sine ecoul adevăratelor
sale preocupări,, acoperite o clipă de pojghița unor
considerații mărunte. Această privire avea să și-o» păstreze
neîntinată în tot timpul festivității de a doua zi. Nici răceala
politicoasă a oficialității, nici morga invitaților nu izbutiră
să-i umbrească marea bucurie. '
*
* *
Lucrările podului, începute efectiv în toamna anului
1890, au fost duse la bun sfîrșit după exact cinci ani.
Cinci ani, în care Saligny și-a concentrat întreaga
energie, toate facultățile creatoare asupra acestui nou drum
de fier pe care îl construia țării, într-adevăr, podul de peste
Dunăre era gîndit mai mult decît un -simplu pod : trebuia
să fie o construcție impunătoare, frumoasă și trainică, în
măsură să simbolizeze adecvat progresul tehnicii și științei
romînești. De asemenea, dincolo de orice considerente
meschine, de ordin material, care făceau ca reprezentanții
claselor cîrmuitoare să fie interesați în realizarea lui, podul
avea să unească de corpul țării o provincie care altminteri,
în virtutea unor condiții geografice, risca să rămînă ,,în
afară". Podul avea să fie primul „nerv vegetativ"- care să
permită acelui membru periferic să se integreze în circuitul
vital al organismului țării..
în acei ani Anghel Saligny ne apare hărțuit de fel de fel
de dificultăți iscate în calea lui de birocratismul, indiferența
sau reaua-credință a unora. Se istovea zile și nopți de-a
rîndul pe șantier — vara, în dogoarea soarelui, care
încingea pulberea de pămînt uscat din jur ; toamna și iarna,
în bătaia ploilor și a vînturilor năprasnice, gata-gata să
smulgă omul de la locul lui; stătea de vorbă cu inginerii și
tehnicienii sub câte un adăpost din șin- •drilă sau cu
lucrătorii în clipele de repaus. Erau ■oare alții decît cei cu
care petrecuse mai demult o noapte de vijelie și a căror
amintire îi revenea uneori, inexplicabil de obsedantă ? Da,
cu siguranță că erau alții, în ciuda aparentei asemănări ; cei
■de acum se arătau și mai pricepuți — mulți nu mai erau
doar simpli terasieri, ci muncitori calificați, cu meserii
precise, vorba le era alta, ținuta, privirile ; alții — și totuși
parcă aceiași... Dar Saligny nu întârzia mult asupra unor
astfel de gîn- duri; zi și noapte urmărea, aievea sau cu ochii
minții, înaintarea lentă, dar sigură a uriașelor limbi de oțel
pornite concomitent de la ambele maluri, pentru a se întîlni
la mijloc, peste apă.
Familia avea și ea o parte — mai modestă — în acest
capitol al vieții lui Saligny. Copiii, mărișori acum, așteptau
cu nerăbdare rarele „ieșiri pe teren“ pe care el le îngăduia.
însoțiți de mama lor, -se îngrămădeau în compartimentul
unuia dintre acele vagoane de tren joase și scurte, parcă
teșite în vîrf și în părți, care circulau pe atunci pe linia
București-Fetești; de obicei era o cursă specială care,
ajunsă la un anumit punct, se oprea. Acolo le venea în
întâmpinare Anghel, suit într-o drezină, mijloc de transport
care dezlănțuia bucuria copiilor. Pe urmă, mai erau
puținele ore de destindere pe care Saligny și le rezerva, dar
și atunci tot la pod îi zbura gîndul. Pe cea mai mare masă
«din casă, răsturna piesele ,,Baukastennului“ și, din cuburi
și bețișoare — blocuri și traverse în miniatură — închipuia
un pod ce se înălța trainic peste jurubițele de mătase sinilie
care voiau să fie undele Dunării, mărginite de o parte și de
alta de cutii de ■chibrituri, înfățișînd malurile !
...„în primăvara anului 1893, către sfârșitul lunii
aprilie, ploi potopitoare au prins a cădea în întreaga țară.
Pînza apei se întindea, nemăsurată, peste cîmpii, înecînd
sate, așezări, oameni și vite, păgubind recoltele. Capitala a
trăit ceasuri de groază și, de pe urma lor, zile și săptămîni
de jale : la 26 aprilie, apele crescute ale Dîmboviței sar
zăgazurile și se răspîndesc în cartierele Grozăvești,
Cărămidari și Cotroceni ; Grădina Botanică e cu desăvîrșire
înecată, fără a mai vorbi de nenumăratele case dărîmate,
desfăcute din încheieturi sub presiunea apei și din care
populația abia-abia de a mai putut culege o brumă din
avutul ei. Rampa de vinuri a fost măturată, butoaiele de
vin, multe intacte prin cine știe ce minune, altele sparte,
desfundate, au fost luate de puhoi, plutind astfel prin oraș,
pentru ca, într-un tîrziu, să „an- coreze“ pe vreun horn sau
vreun balcon. Mii de oameni rămași fără de adăpost,
victime omenești, teama de molimi, o atmosferă generală
de panică și de dezorganizare : așa arătau Bucureștii în a-
cele zile.
Dar flagelul nu cruțase nici .restul țării : liniile ferate au
fost măturate, cu terasament cu tot, podurile au fost luate
de ape, zeci de mii de oameni s-au văzut sărăciți de pe o zi
pe alta. Ne putem lesne închipui ce au însemnat acele
săptămîni pentru Saligny; era lovit din toate părțile : grija
pentru ai lui, răspunderea pentru drumurile de fier și
podurile țării — de a cărei bunăstare trebuia să vadă cu
orice preț; în sfîrșit, grija și răspunderea pentru „ultimul
născut“ : podul aflat în plin lucru. Alte nopți nedormite,
trăite la înaltă tensiune, alte mii de kilometri străbătuți pe
drumuri desfundate, în căruțe și drezine, alte ședințe,
rapoarte, proiecte... '
Dar toate au trecut. Au trecut și cei cinci ani. Și la
14/26 septembrie 1895, în bubuit de tunuri, șuierat de
sirene și în uralele unei mulțimi imense, a avut loc
inaugurarea solemnă și festivă a podului peste Dunăre.
*
**
Citat în toate manualele și tratatele, podul lui Saligny
este amintit, printre alții, de G. Mehrtens, fostul lui
profesor, ca fiind „geschichtlich die be- deutendste... Sie ist
die lăngste europăische Eisen- briicke... („istoricește, cel
mai însemnat... Este cel mai mare pod metalic din
Europa"). Iar inginerul J. A. Wadell, precizează printre
altele : „The perfect symmetry of its entire lay-out is quite
stri- king as it is shown in the cut“ („Simetria desă- vîrșită a
întregii sale structuri este izbitoare, după cum se vede în
secțiune11). Cît privește estetica podului, părerile au fost
multă vreme împărțite, din cauza aparentei lui ușurințe
care, la o privire superficială, nu se armonizează cu partea
arhitectonică masivă, cu caracter clasic. Dar, cu timpul,
ochiul s-a deprins și, fără a împovăra aceste pagini cu
nenumărate prețuiri ce au fost aduse construcției, ne vom
mărgini să reproducem un pasaj din „Romînia pitorească 11
a lui Vlahuță, siguri fiind că este mai grăitor de cît altele.,
„înaintea noastră se-nalță alb, strălucitor în bătaia lunei,
podul.. în liniștea nopții, sub cerul limpede și înstelat,
frumusețea și' măreția acestei puternice întrupări a
gemului romînesc ne dau impresia că sîntem în- tr-o lume
de vrăji, în fața unuia din acele minunate poduri de argint
de care ne vorbeau poveș- tile-n copilărie. Picioarele de
sprijin, zidite-n piatră, sînt așa de departe unele de altele ș-
atît de înalte, încît toată uriașa- împletitură de fier pe care
aleargă zguduitoarele trenuri pare că plu- tește-n aer,
ușoară ca o dantelă11.
*
**
Inaugurarea, precum am mal spus, a avut un caracter
festiv: au fost de față guvernul, reprezentanți ai guvernelor
străine, somități științifice și tehnice din diferite țări,
precum și nelipsitele prezențe ale tuturor solemnităților din
Romînia burghezo-moșierească : familia domnitoare și...
jandarmii.
Relatările presei timpului ne permit să reconstituim
imaginea acelei zile, așa cum au trăit-o mii și zeci de mii de
oameni. Din București au plecat „spre pod“ patru trenuri,
dintre care unul special, rezervat invitaților de seamă. Deși
se anunțase că primul tren va pleca la ora 6,35, totuși, încă
de la ora 4,30 lumea umpluse toate sălile de așteptare și
peronul gării, astfel că anevoie mai puteai răzbate pînă la
vagoane. De altfel, chiar și în această fericită eventualitate,
te aștepta o cumplită dezamăgire și un nou efort. Intr-
adevăr, cînd primul tren fu tras la peron, era plin-furni-
car. Oamenii stăteau agățați pe scări, pe tampoane, pe
acoperișuri ; pînă și locurile frînarilor fuseseră
„expropriate". Trenul invitaților, singurul mai cruțat de
asaltul mulțimii, a plecat la ora 9 și 5 minute. Un ziarist,
detașat în exercițiul funcțiunii pe lîngă acel convoi al elitei,
povestește că în timpul parcursului „s-au servit sandvișuri
și supeuri(?!), iar domnii ingineri, care făceau onorurile,
oferiră țigări".
în gara Ciulnița, omor de oameni. Ajuns în apropierea
podului trenul se opri și pasagerii trecură în niște mici
vagonete de lemn, care transportau pe invitați pe malul
Dunării. De acolo erau îmbarcați pe un vapor, care îi ducea
pe celălalt mal, unde' urma să se facă inaugurarea.
Numărul vagonetelor fiind redus, o parte din asistență, mai
puțin privilegiată, o luă pe jos, pe un drum nisipos, presărat
cu bolovani și îmbîcsit cu scaieți și mărăcini. Pe malul sting
al Dunării, acolo unde începe podul, se ridica un colnic
așternut cu un covor de verdeață. Mai sus, în dreptul
primului picior al podului, se înjghebase o baracă unde s-a
făcut recepția și a avut loc banchetul. Chiar în Vîrful
colnicului era instalată tribuna, de unde se puteau cuprinde
cu privirea toate împrejurimile.
Pe ambele maluri, o mulțime densă, mereu sporită, se
înghesuise de cu noapte, în așteptarea ceremoniei. Veniți
mai cu căruțele, mai călare sau pe jos, cu copiii în cîrcă,
țăranii întinderilor dobrogene și muntenești de o parte și
de alta a podului, se strînseseră aci pentru a vedea cu ochii
lor minunea care avea să îngăduie „cailor de fier" cu nări de
foc să treacă în goană mare peste apele fluviului,
desființînd astfel și depărtarea dintre așezările lor. Ei
urmăreau cu o pasiune și o bucurie reținută, pregătirile
festivității și sosirile oaspeților. Nota falsă în acest
spectacol de o solemnitate autentică, era adusă — după
cum aflăm din relatarea unui reporter — de ,,o mulțime de
doamne care, nu știu prin ce mijloace, reușiseră să capete
bilete și pentru micii lor bebe care, ne- putîndu-se dezlipi
de pisica și cîinele de acasă, îi tîrîseră aci și pe cînd muzicile
cîntau, drăgălașele odrasle plîngeau și țipau, supărate poate
de o doică nepoliticoasă, cățelușii începeau a urla, iar
pisicile a miorlăi... Frumos, n-am ce zice, dar cam
supărător !“
De asemenea, să nu uităm jandarmii, a căror elocință
se limita la lovituri cu patul puștii. Dacă unii naivi
speraseră că măcar în acea zi și la sute de kilometri
depărtare de București vor fi scutiți de aceste personaje, se
înșelaseră. Nimeni nu era la adăpostul incuriei și
abuzurilor lor. Un ziarist povestea : „Cordoane de sergenți
și de infanterie ne-au tăiat drumul și a' trebuit să
înconjurăm, ■cale de vreo trei kilometri prin praf, să ne
lăsăm pe spata dealului care era așa de înclinată, încît a
trebuit să ne coborîm pe brînci, ca să nu cădem... Cît de
înjositor era tratamentul rezervat •de acești zbiri, presei
romînești !“
într-un tîrziu, după baterea ultimului nit (de argint), a
urmat serviciul divin.
Conform programului, inevitabila slujbă religioasă
urma să fie oficiată pe malul drept al Dunării, adică pe
pămînt dobrogean. Numai că simbolica gestului nu a fost
un argument destul de puternic pentru a-1 convinge pe
„sfinția sa episcopul Dunării de jos“, pe nume Partenie, să
oficieze... dacă nu i se plătea 1.000 de lei. Discuțiile,
stăruințele, totul a fost zadarnic. Prelatul se voia „un om cu
principii" ! „Ce-am spus o dată, e bine spus : mia — sau de
nu, slujească cine-o pofti ! Eu am vrut pod, sau d-lor ? !“
înfuriat, ministrul Lucrărilor Publice l-a amenințat că
dacă persistă în pretențiile lui, slujba va avea loc pe malul
stîng, în Muntenia — și va fi oficiată de către mitropolitul
primat.
— Puteți face cum poftiți — a răspuns prelatul, la care
„principialitatea" măsurată cu mia de lei era chiar mai
puternică decît orgoliul și patriotismul local.
Și așa s-a făcut că apa sfințită n-a picurat la capătul
dobrogean al podului, ci la cel opus, de unde clerici aduși
anume, cu odăjdii cu tot, din capitală, au privit de sus pe
confrații lor provinciali.
S-a purces apoi la zidirea documentului comemorativ
în portalul dinspre Cernavoda, încadrat de bine-
cunoscutele statui ale dorobanților, întocmit în dublu
exemplar, dintre care unul se păstrează la Arhivele Statului,
documentul este cît se poate de interesant. Și iată de ce :
începe, bineînțeles, cu : „Noi, Carol !...“, precizează că :
„...după cinci ani de muncă statornică, Dumnezeu, hărăzind
țării liniște și îndestulare (!?)... am trecut pe deasupra
valurilor celor două brațe ale Dunării mărețe și am bătut
cel din urmă cui, care a încheiat și sfîrșit aceste falnice
lucrări...are grijă să menționeze că era de față : „...M. Sa
Regina, Altețele lor Regale Principele și Principesa Romî-
niei, iubitul meu frate Leopold de Hohenzollern, nepotul
meu A. S. Principele Ereditar de Meinin- gen și Alteța sa
Regală Principesa Ereditară de Saxa-Meiningen, înaltul
cler, miniștrii Mei, președinții și membrii Corpurilor
Legiuitoare, trimișii puterilor străine acreditați pe lîngă
Mine, fruntașii oștirii Mele, înalții demnitari ai Statului și
corpul tehnic", dar nu pomenește nicăieri de numele
inginerului Anghel Saligny, realizatorul lucrării. Numele
omului care își sleise puterile meditând asupra proiectului,
concepîndu-1 și apoi supraveghind ani în șir lucrările de
construcție, numele inginerului creator nu a fost socotit
vrednic să figureze în acel document ! Nici numele lui, nici
numele colaboratorilor săi cei mai apropiați. Cu atît mai
puțin are a ne mira faptul că nu pomenește în nici un fel, că
nu se evocă, fie și numai în puține cuvinte, truda miilor de
lucrători anonimi ai șantierului, a acelor fii de țărani ve-
niți de la sapă și care aci mînuiau pentru îrHâia oară
uneltele unor meșteșuguri a căror cunoaștere nu o
moșteniseră de la părinții și moșii lor. Demagogia
cîrmuitorilor din trecut ai țării noastre făcea uneori loc unei
nerușinări sfruntate, azvîrlită în obrazul poporului. Așa a
fost cu putință ca, tot cu același prilej, rostindu-și discursul
inaugural, Carol să-și asume fără nici o sfială rolul de ani-
mator al construcției; s-a arătat condescendent și a
mulțumit celor care l-au susținut în înfăptuirea „operei lui“
— dar nici atunci nu a pomenit numele inginerului romîn.
Ce-i drept, avea și de ce mulțumi Carol. Onorabilul
ministru al lucrărilor publice de atunci, C. Olănescu,
comițînd de altfel aceeași constantă omisiune în privința -
lui Saligny — l-a asemuit pe Carol cu Traian, dînd frîu liber
unor fraze sforăitoare, care au culminat cu minciuna
nerușinată : „Ai înzestrat Romînia cu drumuri de fier !“
Cuvintele ministrului servil erau destinate să încînte
auzul domnului. Dar ecoul joacă uneori renghiuri neplăcute
: așa s-a întîmplat că pînă la urmă elocința lui Olănescu s-a
întors împotriva aceluia căruia îi era destinată; revolta
stîmită de cuvintele lui a răzbit pînă și în presă : cotidianele
progresiste ale timpului o reflectă din plin. Astfel,
„Adevărul” din 21 septembrie 1895, scria :
„Din nenorocire, inaugurarea acestui pod, așa cum a
fost făcută, a micșorat și a întunecat strălucirea acestei
solemnități.
într-adevăr, ce am văzut ? Un suveran sceptic, vanitos,
înconjurat de niște slugarnici politicieni care au împins
lingușirea pînă a compara pe pigmeul Carol cu Traian...
Nenorocită inspirație a avut d-1 ministru al Lucrărilor
Publice cînd a zis suveranului său . că el a înzestrat
Romînia cu drumuri de fier. Cum nu s-a gîndit d-1 Con-
stantin Olănescu la escrocii Strousberg și Ambron, protejați
de prințul Carol Hohenzollem, ale căror hoții mai multe
generații de contribuabili trebuie să muncească pentru a le
plăti ? în focul improvizării a uitat d-sa că nu se vorbește
de funie în casa unui spînzurat ?"
Formularea țintea în plin și de bună seamă a rănit
adînc. Bineînțeles că din cercul intimilor familiei regale și
al credincioșilor ei au răsunat proteste cu privire la
„maiestatea jignită" și la nedreptatea ce i se făcea capului
încoronat : „Ce lipsă de eleganță elementară ! Să scoți la
lumină niște amănunte răsuflate ! Și acum, ce vor d-lor cu
inginerul Saligny ?! Doar L-a scris și numele lui acolo, nu ?
Ce mai vor ?“ Pe frontispiciul podului se așezase o placă de
bronz pe care fuseseră gravate numele lui I. C. Brătianu,
apoi numele generalului Gheorghe Mânu și al lui Lascar
Ca- targiu ca președinți ai Consiliului de Miniștri, al lui
Alexandru Lahovary, Alexandru Marghiloman și
Constantin Olănescu ca miniștri ai Lucrărilor Publice, al
companiei „Fives-Lille" și jos, ultimul, numele aceluia care
fusese autorul proiectului și directorul lucrărilor : Anghel
Saligny. Ultimul, cel mai neînsemnat. El doar construise.
Doar atît !
Momentul culminant al ceremoniei a fost, de bună
seamă, acela al încercării podului, al inaugurării lui
efective. Trecuse de mult miezul zilei, se făcuse ora trei,
soarele de toamnă își potolise dogoarea, dar totul în jur —
pămîntul, piatra și metalul construcției, tribunele,
mulțimea de oameni — erau încinse, înfierbîntate și pe
deasupra fluviului plutea, cînd destrămîndu-se, cînd adu-
nîndu-se iar la un loc, o ceață străvezie, ușoară, ca aburirea
unui geam invizibil. în sfîrșit, ora trei și jumătate; emoția e
unanimă : se zărește trenul de încercare, format din 15
locomotive împodobite cu drapele și verdeață, care trec
podul cu viteza „vertiginoasă" de 60 km pe oră. Urale, salve
de tun, muzici militare, batiste și pălării fluturate. Podul
este trecut apoi cu 80 km pe oră de un al doilea tren,
rezervat „înalților oaspeți", care, împreună cu invitații — în
număr de 400 — se duc la banchet, unde se țin discursuri și
toasturi, în vreme ce mulțimea se aciuește pe maluri și
scoate hrana adusă în desagi.
Cînd a trecut trenul de încercare, Saligny stat sub pod
pe o șalupă, alături de muncitorii care lucraseră la
realizarea operei sale. Sirenele au început să sune prelung,
ascuțit, răsunător, tunurile au bubuit, iar cele cincisprezece
mașini au- fluierat puternic, răspunzîndu-le ca un ecou...
Saligny privea la lumea din jur, la dantela- de metal
proiectată pe cer, proptită în maluri, la Dunărea puțin
încrețită de vînt, la locomotivele- care pufneau și țiuiau
vesele. „Drumuri, drumuri de fier peste apele țării...
Drumuri înseamnă progres... Să-ți legi viața de lucruri
utile, esențiale. Să nu te risipești, să te aduni. Să te lupți.
Să* clădești".
Cineva îl trase de mînecă :
— Domnule inginer, de cînd vă căutăm ! Cum de ați
nimerit aici ? se minuna un tînăr aghiotant,, cu cizmele
lustruite oglindă și chipiul puțin în- tr-o parte.
— Nu am nimerit, domnule locotenent. Aici am fost tot
timpul, în mijlocul celor cu care lucrez — îi răspunse
Saligny, arătîndu-i cu un gest larg pe muncitorii și
tehnicienii îngrămădiți în jurul lui. Apoi, cu una dintre
acele sclipiri ironice, de care superiorii lui învățaseră a se
teme, adăugă: Dacă ne-ai fi făcut cinstea să ne vizitezi și pe
cînd se lucra la pod, tot laolaltă ne-ai fi găsit pe toți cîți ne
vezi aici... .
Oamenii rîseră. Locotenentul găsi cu cale săi nu audă.
Spuse scurt : „Sînteți chemat sus“, se răsuci pe călcîie și,
traversînd puntea șalupei, sări, pe uscat și o luă înainte.
„Sus" ? Dunărea curgea jos. Jos erau și cei ce clădiseră
podul. Jos erau țăranii care munceau pămîntul. Sus ? Sus
era banchetul. Mîncăruri alese și copioase. în fața fiecărui
invitat, un frumos meniu „gravat de Miitzner" și scris în
fran- -țuzește — cum se și cuvenea să fie la sărbătorirea
unei izbînzi romînești : caviar frais, sardines, con- somme
de volailles, petites bouchees â la Reine, saumon sauce
regence, filet de boeuf ă la Royale, chaufroid de cailles en
caisse, punch roumain, poularde du Mans trufee, salade
russe, asperges, •sauce hollandaise, glaces, gâteaux a la
princesse, fromages, fruits, cafe, liqueurs, vins, Cherry,
Johannisberg Cabinet, Clos de Vonjeat, Chauteroc, Château
Yquen, Moutan Rotschild, Pommery, Pommery sec.
Jos — mizerie, mizeria regimului burghezo- moșieresc,
mizerie neagră, pelagră și mămăligă romînească...
Primul tren direct București—Constanța trece podul în
seara aceleiași zile, avînd parte de o întâmpinare entuziastă
la capătul dobrogean al liniei. A doua zi, micile locomotive
vechi, cu garnituri de alamă, care de la acea dată ies din
folosință, intră în gara București în uralele unui pu- ■blic
numeros și adînc • emoționat.
*
*±
Reversul medaliei acelei zile festive nu a scăpat
clarviziunii și bunului simț al unora dintre contemporani :
ziarele vremii sînt pline de relatări, apte nu să întunece
prestigiul lui Saligny și al operei sale pentru urmași, ci,
dimpotrivă, să lumineze fără cruțare micimea și arbitrariul
care le înconjura' încă înainte ca inaugurarea să fi avut loc,
Constantin Miile scria în „Adevărul" :
„Mîine, podul de peste Dunăre se va inaugura. Se vor
ține discursuri, se vor ridica toasturi și valurile elocinței
administrative vor curge o dată cu valurile chihlimbarii ale
vinului. Deși nu -voi avea onoarea de a asista la această
serbare, pare că aud discursurile și, mai presus de toate,
lingușirile ce se vor aduce lui Carol I, care nu a pus un
singur nit la această lucrare și care nu a dat. un singur ban
și care, totuși, va avea, desigur, toate meritele, toată gloria
și... tot câștigul. în adevăr, produsele bogate ale moșiilor
regale și ale domeniilor coroanei vor trece ca marfă de
regie și podul peste Dunăre, pentru a lua drumul mării,
cum de atîta amar de ani călătoresc gratuit pe* rețeaua
căilor noastre ferate. '
Și, alături de rege, burghezia romînească și
internațională își sărbătorește noua cucerire în privința
mijloacelor de transport și deci îndreptarea mai mult spre
îmbogățire.
E firesc lucru dar, ca la Fetești, ca la Cernavoda să fie
veselie și ca chiolhanul să se întindă pînă la Constanța și să
țină mai multe zile.
Țăranul însă, talpa țării, ce va profita el, oare, din
această comunicare dintre ambele țărmuri ale- Dunării ? El
de-abia produce pentru sine și chiar dacă ar produce
pentru vînzare, productele lui sînt luate pe nimic de
intermediarii care i le cumpără, pe obiecte de hrană și de
multe ori în momente- de grea cumpănă. Marii agricultori,
aceia care produc zeci de mii de chile de grîu și de porumb,
marii industriași, marii capitaliști cu un cuvînt, singuri ei
vor profita de această nouă înlesnire a comunicațiilor și a
transporturilor. 'Și de aceea,, ei vor benchetui și de aceea,
în cap cu regele lor, vor sărbători acest eveniment.
Nu ar fi, desigur, mult de zis dacă pentru acest nou
mijloc de îmbogățire a burgheziei, ea însăși ar fi contribuit
și ar fi construit podul cu propriile ei cheltuieli. Din
nefericire, ca întotdeauna și în toate, alții duc și trag
ponoasele și alții înghit foloasele. Făcut cu banii, cu
mijloacele țărănimii, podul de peste Dunăre va servi să îm-
bogâțeascâ și mai mult stâpînii sau sâ-i facă mai puternici
și mai cruzi și mai exploatatori. O singură centimă din
foloasele ce le vor trage proprietarii, arendașii și toți
grînarii din această înlesnire de comunicație, o centimă nu
va intra în buzunarul spart al țăranului... .
...Poporul romîn nu este și nu poate fi invitat la
triumful stăpînilor săi, poporul romîn va fi absent de la
această serbare. Vor fi muncitori aduși acolo pentru decor.
Nu de aceștia voi să vorbesc. Desigur însă, că din fundul
apei vor ieși și gemetele miilor de oameni care și-au găsit
moartea •sub apele Dunării. Vor ieși din undele bătrînului
fluviu umbrele acelora care au murit și au lăsat îfi mizerie
pe ai lor, pentru marea glorie a capitalismului de toate
neamurile și pentru a cimenta picioarele podului pe care
vor trece roadele muncii țăranului romîn !...“
Unii au știut să disoearnă și alte implicații ale
evenimentului. Nu trebuie să uităm că la data inaugurării
podului, teritoriul dobrogean nu era încă pe deplin integrat
în circuitul economico-po- litic al statului romîn. Podul
peste Dunăre, stabilind o dale de comunicație directă între
centrul țării și mare, între piața internă și cea externă, de-a
curmezișul Dobrogei, lega economicește provincia din sud-
est cu grosul teritoriului romînesc. Se impunea acum
aplicarea mult ciuntitelor rîn- 'duieli politice
constituționale și asupra populației -dobrogene. Clasele
asupritoare nu doreau să-i acorde nici această brumă de
drepturi. Iată ce relatează un ziar al vremii „Lumea Nouă“,
din 16 septembrie 1895 : „...pentru a putea da drepturile
politice dobrogenilor... e neapărat nevoie să se dea votul
universal. Numai așa elementele sărace, dar care
■formează majoritatea, vor putea să fie politicește libere...
Aplicarea constituției la Dobrogea se lo-
vește de infama lege electorală ce ne-au hărăzit-o clasele
domnitoare în perfidia lor. îi înnebunește teama de a vedea
pe proletarii agricoli și pe cei industriali întrebuințînd votul
universal ca unealtă de distrugere a domniei
îmbuibaților...“
Construirea podului angrena un complex de probleme.
Dintre numeroasele sale creații, este neîndoios că
Anghel Saligny s-a simțit mai cu osebire legat de podul de
la Cernavoda. N-a contenit să-1 supravegheze de departe,
să-1 îngrijească și — de ce am ascunde-o ? — să se
mîndrească cu el. In două rînduri i-a fost dat să se
reîntîlnească cu opera lui. Prima dată, ca s-o apere. în 1897,
Dunărea a venit cu o furie nemaipomenită; apele ei s-au
umflat depășind cu mai bine de un metru nivelul cel mai
ridicat de care își aminteau chiar cei mai bătrîni localnici.
Minată de un vînt puternic, apa a spălat linia pe alocuri,
lăsînd în urma ei șine suspendate și traverse atîrnînde.
Saligny a condus personal operațiile de apărare. Opinia
publică era foarte îngrijorată, dar autorul lucrării nu și-a
pierdut nici o clipă cumpătul : știa că proiectul stabilise
pentru poduri înălțimea necesară pentru ca să se poată
scurge apele cele mai năvalnice. De aceea, într-o telegramă
în care relata mersul lucrărilor de apărare, el poate spune :
„...acum, cînd cunoaștem prin experiență furia valurilor,
vom face ca în vecie lucrările să le poată rezista11.
A doua întîlnire a fost mai dureroasă pentru Saligny. Ea
s-a petrecut în 1916, și, de astă dată, i se cerea chiar lui să
distrugă propria sa creație, pentru ca dușmanul să nu se
poată folosi de ea. Cu o cumplită str'ngere de inimă, a
acceptat mi-
129
9 Anghel Saligny
siunea și a indicat corpului tehnic al armatei punctele mai
slabe, unde construcția putea fi atacată; dar podul i s-a
împotrivit : a fost zguduit, a cedat parțial, dar nu s-a
prăbușit în întregime, atît era de mare trăinicia cu care îl
înzestrase creatorul lui.
Nu e mai puțin adevărat că podul peste Dunăre a
marcat o cotitură și în felul de a fi al lui Anghel Saligny. Pe
nesimțite, dîrzenia și independența care încă mai
persistaseră în raporturile lui cu „mai-marii“ se atenuează,
dispar aproape, pentru a nu se mai manifesta decît în rare
răbufniri — și atunci fără nuanțele categorice din trecut, ci
îmbrăcînd mai degrabă haina ironiei triste. Pe nesimțite,
Saligny prinde tot mai mult gust- pentru considerația
vădită ce i se acordă în cercurile tehnicienilor și — într-o
anumită măsură
— pentru distincțiile oficiale care, i se acordă mai des
acum. Cu încetul, personalitatea lui de „constructor
pasionat1' se completează cu o altă fațetă
— aceea a „slujbașului conștiincios*1. „Eu nu fac politică11,
se apăra el, ori de cîte ori era confruntat cu anumite
întrebări sau probleme. Era adevărat : subiectiv nu
participa la viața politică și socială a țării, dar obiectiv, era
un element pe care se bizuia burghezia cîrmuitoare, era în
slujba acesteia. Evoluția și poziția contradictorie a lui
Saligny au fost tipice pentru situația acelor intelectuali din
regimul burghez, care au crezut că se pot sustrage
imperativelor social-politice ale epocii lor, refugiindu-se în
„neutralitate".
CAPITOLUL XI
UN PORT LA MARE. DRUMURI PE APA
CONSTANȚA apărea călătorului englez Henry Berkley,
poposit prin aceste părți în jurul anului 1875, ca o mică
adunătură de mizerabile coline de lut, cu minaretul unei
moschei tronînd în mijlocul orașului. O dată cu dezvoltarea
capitalistă, importanța portului crește. Sînt necesare ame-
najări.
O bucată de vreme, lucrările hidraulice ale portului
Constanța fuseseră concesionate antreprizei franceze
Hallier, care însă nu le dusese la bun sfîrșit. De aceea, se
hotărăște să se renunțe la „serviciile" companiei franceze și
să se execute lucrarea în regie proprie. Dar Hallier,
susținînd că administrația romînească i-a pus în cale fel de
fel de piedici și că numai din cauza ei nu a izbutit să
execute în termen lucrările, a pretins o despăgubire de
18.000.000 lei. Procesul urma inevitabil. Exigența lui
Hallier n-ar fi fost în sine de natură să pună pe gînduri
autoritățile romînești, dacă ea n-ar fi fost însoțită de unele
circumstanțe agravante. Și anume : profitînd de faptul că
guvernul
romîn era în situația de a solicita un împrumut de la marea
finanță străină, Hallier, care avea susținători mulți și
puternici în lumea bancară franceză, a obținut din partea
lor o declarație după care împrumutul nu se va realiza decît
dacă statul romîn este dispus să încheie cu antreprenorul
francez o convenție de lichidare care să îndeplinească
următoarele condiții : să se acorde lui Hallier procentele
capitalului băgat în lucrare; să i se acorde o despăgubire ca
echivalentă pentru’ cîștigul ce l-ar fi putut realiza ; să i se
dea o despăgubire pentru daunele cauzate reputației sale
din pricina rezilierii contractului, iar cifra despăgubirilor să
se fixeze de un tribunal de arbitri.
Opinia publică romînească era în fierbere. Indignarea
părea că atinge o treaptă de intensitate maximă.
Nerușinarea cu care Hallier declarase că dată fiind
importanța procesului, el nu poate avea încredere nici în
nepărtinirea, nici în competența tribunalelor romînești și
cere ca judecata să fie deferită unui tribunal de arbitri, era
o insultă adusă întregii țări. Guvernul francez a susținut și
el cererea lui Hallier; presiunile „financiaro-di - plomatice“
puternice erau exercitate într-un moment cînd spectrul
falimentului plutea deasupra chinuitorilor. Guvernul romîn
acceptă condițiile, în Cameră, Take lonescu declară : „Ne
aflăm sub apăsarea unei necesități inexorabile1'. Proiectul
de convenție e aprobat.
în dimineața zilei de 1 martie 1900 a început procesul.
Sala tribunalului era plină pînă la refuz: publicul de rînd,
cetățeni anonimi, venit să urmărească dezbaterile și să dea
glas indignării sale legitime, se întîlnise aci cu o seamă de
fruntași liberali — încîntați că pot pricinui dificultăți gu-
vernului făcînd agitație „patriotică" în jurul unui proces al
cărui rezultat final nu-i interesa decîl în măsura în care
putea constitui un atu în efortul lor de a răsturna guvernul
— și cu elegante reprezentante ale cuconetului care
șușoteau amuzate, ca și cum ar asista la o paradă a modei
sau, cel puțin, la un proces pasional.
în sfîrșit, ora zece ; se face liniște; intră tribunalul,
prezidat de magistratul Șuțu, asistat de arbitrii străini
Manfre și Seemans. Intră și avo- cații statului. Hallier este
apărat de către' Ray- mond Poincare, o celebritate a
baroului parizian, mai tîrziu președinte al Republicii
Franceze. Poincare își asociase pe fostul ministru liberal
Constantin Nacu — care, considerînd că onorariul făgăduit
de Hallier este destul de important, nu se sfii să pledeze
împotriva propriei lui țări.
Dezbaterile încep și continuă într-o atmosferă
încordată, apăsătoare, aidoma unui cer plumburiu
prevestitor de furtună, și sfîșiată la răstimpuri, ca de
fulgere, de exclamațiile indignate ale asistenței și de ‘
vociferările mulțimii care se adunase pe stradă și în curtea
Casei de Conturi, unde avea loc procesul. La un moment
dat, atitudinea mulțimii devine de-a dreptul amenințătoare
și poliția intervine, „gonește pe manifestanți“, lovește pe
cîțiva, arestează pe unii dintre ei și pune un cordon militar
în fața localului.' Din cauza agitației din stradă, membrii
tribunalului și avocații lui Hallier părăsesc localul la ora 12
și jumătate, apărați de poliție.
Poincare și-a susținut argumentația de-a lungul a cinci
ședințe ; la a șasea i s-a dat în sfîrșit cuvîntul unui avocat al
statului care debutează printr-un incident cu Poincare.
Incidentul își avea „preistoria" lui, și anume : La întîia
ședință, pledoaria lui Poincare fusese tulburată la un
moment dat de năvala în sală a unei mulțimi numeroase,
care spărsese cordoanele poliției. Enervat, maestrul
baroului francez exclamase :
— Se cunoaște că sîntem aci la porțile Orientului !
Avocatul statului relevase intenția jignitoare a
cuvintelor lui Poincare și formulase un protest. Ulterior,
Poincare înaintase și el în scris tribunalului o explicație.
înainte de a-și începe pledoaria propriu-zisă, avocatul
romîn spuse :
— Iau act cu plăcere de retractările și scuzele d-lui
Poincare.
La care Poincare sare de pe scaun, strigînd:
— Un francez nu cere niciodată scuze !
— Fachoda ! strigă atunci o voce din public, și strigătul
e reluat de multe glasuri, însoțit de rîsete.
Se știe că Fachoda era numele unei localități fortificate
din Egipt, pe care în 1883 francezii fuseseră siliți să o
părăsească cu scuze la injoncțiunea Angliei.
în sfîrșit, sentința a fost rostită : în locul celor
18.000.000 lei, statul romîn, care oferise inițial 3.000.000
— a fost obligat să plătească drept despăgubiri suma de lei
6.223.000.
Grație complicității lui Nacu, avocatul romîn al lui
Hallier, și concesivității cîrmuitorilor de atunci ai țării,
„afacerea“ Hallier se înscria „în loc de cinste“ (?!) alături de
afacerea Strousberg în palmaresul escrocheriilor de
anvergură patronate (sau de-a dreptul practicate) de
conducătorii Ro- mîniei de atunci. Oricum, indignarea
opiniei publice a fost atît de puternică, încît a dus la o criză
de guvern. Dar lucrările de la Constanța nu trebuiau, în
orice caz, sistate. Soluția salvatoare : desemnarea lui
Saligny care, firește, acceptă.
Procedează și de astă dată la o operație minuțioasă de
documentare prealabilă, vizitînd numeroase porturi străine
în cursul unei călătorii de studii care a durat mai bine de
două luni. Amenajarea portului Constanța îi necesită
aproape zece ani, dai în acest timp el îl înzestrează cu
numeroase construcții și instalații portuare. Disprețuind
cheiul mic, prevăzut de proiectul inițial și ținînd seama de
dezvoltarea industriei noastre petrolifere, Saligny creează
un bazin special pentru export, precum și numeroase
rezervoare prevăzute cu instalații de pompare pentru
primirea, depozitarea și predarea petrolului și a derivatelor
sale. Deoarece în lunile de iarnă se întîmpla adesea ca
porturile Brăila și Galați să fie blocate de ghețuri, el
construiește la Constanța două magazii cu silozuri, care
repetă, cu unele îmbunătățiri, modelele din primele două
porturi și înlesnesc comerțul de cereale. Nu am amintit aci
decît de prin-, cipalele construcții din cadrul lucrărilor
efectuate în portul Constanța, omițîndu-le pe cele mai mici,
dar nu mai puțin importante. Nu este vina lui Saligny că
miopia economică — vădită de cei aflați la conducerea
statului, l-au lipsit de fondurile necesare realizării altor
construcții, ca de pildă a proiectului unei gări maritime, a
proiectelor de instalații pentru verificarea și repararea
vaselor de mare etc.
După cum arătam, în timp ce conducea lucrările de la
Constanța, în primăvara anului 1901 (1 aprilie) A. Saligny
este numit șeful Direcției generale a porturilor și
comunicațiilor pe apă care cuprinde Serviciul navigației
fluviale, Șantierul naval din Turnu-Severin, Serviciul
maritim, Direcția hidraulică și Inspectoratul general al
porturilor și docurilor din Brăila.
Saligny se ocupase încă din 1888 de problema
navigației fluviale și maritime romînești, conce- pînd chiar
unele proiecte în acest sens. De asemenea, încă pe când
părea că se consacră exclusiv construcțiilor feroviare și de
poduri, tot el se luptase să obțină reorganizarea șantierului
naval de la Turnu-Severin, în așa fel încît să se poată
executa acolo ferme și tabliere metalice, precum și toate
vasele de care avea nevoie serviciul hidraulic, râmînînd ca
numai mașinile să fie importate din străinătate. Folosul
acestei inițiative s-a văzut cu cîțiva ani mai tîrziu, cu
prilejul construirii podului peste Dunăre.
. Acum încearcă să dea viață pe cît poate proiectelor sale
mai vechi, printre altele creînd venituri serviciului fluvial.
Deoarece în condițiile de atunci transportul de călători nu
renta — utilizează cargoboturi pentru transportul de
cereale și lemn, importul de cărbune și alte mărfuri și în-
ființează, de asemenea, importanta legătură, linia
Constanța—Rotterdam.
Prin aparatul serviciului hidraulic aduce îmbunătățiri
porturilor noastre : lungește spațiul de acostare, mărește
suprafața platformelor, construiește clădirile necesare
personalului administrativ și porturilor. La Giurgiu
realizează portul Rama- dan și amenajează un bazin unde
să poată ierna vasele. Tot acolo face instalațiile necesare
pentru a înlesni exportul petrolului în susul Dunării și
importul de cărbuni și alte mărfuri destinate Bu-
cureștiului. Sub direcția lui Saligny, transporturile cu vase
romînești pe Dunăre au luat o mare dezvoltare • se
construiesc remorchere, se înmulțesc șlepurile cu
capacități sporite etc.
Tot el civilizează navigația pe Dunăre nrin măsurile pe
care le ia : adîncirea șenalului navi- gabii cu drage noi,
crearea unui serviciu de semnalizare — ziua prin
geamanduri, noaptea prin lumini de diverse culori. Acest
serviciu a pus vasele la adăpost Je avariile pricinuite prin
izbirea de bancuri sau stînci, scutindu-le totodată de pier-
deri de timp pentru transbordarea mărfurilor : în porturi se
anunțau zilnic punctele de adîncime ale apei, așa încît
șlepurile nu încărcau decît greutatea ce le permitea să se
mențină plutind și în zonele de mică adîncime. Din
îndemnul lui Saligny se întocmește harta hidrologică a
Punării de la Brăila la Vîrciorova.
Se ocupă de toate îndeaproape, personal, cu obișnuita
lui temeinicie, și cu un entuziasm tineresc nealterat, deși în
cursul perioadei de nouă ani cît deține această funcție —
pînă în 1910 — atinge și trece pragul celor cincizeci de ani.
Silueta lui scundă. îndesată, încununată de părul alb poate
fi văzută pretutindeni : în porturi, pe puntea vedetelor
Serviciului hidraulic, în atelierele șantierului de la Turnu-
Severin ; privirea rămasă ageră îndărătul unui „pince-nez“,
care îi împrumuta o înfățișare de dascăl, nu pierde nici un
amănunt. Ia cu el colaboratorii pe teren și le dă indicații la
fața locului. Instrucțiunile sale sînt clare dar foarte concise,
pentru că nu are timp de pierdut. De aceea pare uneori
nerăbdător și își curmă singur expunerile cu un șir de : „în
fine ! In fine adăugind apoi, cu o încredere izvorîtă din
cunoașterea temeinică a posibilităților cQlaboratorilor ce
și-a ales : „Ați înțeles despre ce este vorba, nu-t așa ? Scrieți
dumneavoastră prescurtat si aduceți-mi repede să văd“.
între cei patru pereți ai biroului se oprește seara și acolo, în
camera de lucru, pe baza constatărilor de pe șantiere, con-
cepe, calculează, schițează planuri, îndrumă colaboratorii
mai tineri sau le verifică proiectele.
Este atît de prins, incit abia mai răzbește să răspundă
și scrisorilor venite din străinătate prin care mulți
tehnicieni îi cer informații asupra lucrărilor pe care le-a
condus. Fostul lui profesor din Germania, Franzius, stabilit
între timp la Bremen, îl roagă să-i trimită fotografii după
proiectele și construcțiile de la Constanța, Brăila și Galați,
spre a le reproduce în noua ediție a manualului de
circulație internațională. „Handbuch der
Ingenieurwissensdiaften“ (îndreptar al științelor
inginerești) dar îi și reproșează, afectuos că „marele
Saligny“ nu mai are timp să scrie vechiului său prieten și
profesor.
Competența lui Saligny în materie de lucrări hidraulice
este acum unanim recunoscută — deopotrivă cu priceperea
în domeniul feroviar — așa încît este firesc să se facă apel la
el, alături de un renumit tehnician din acea vreme,
inginerul Budeney din Hamburg, cînd se pune problema
creării unui port pe cursul inferior al Dunării (în Serbia de
atunci). Consultații de acest fel i-au mai fost cerute lui
Saligny și ele au sporit prestigiul corpului tehnic romîn
peste hotare.
Către începutul veacului trecut, una din inițiativele
sporadice și de scurtă durată de care s-a făcut mare caz,
fără însă a se întreprinde ceva serios și temeinic, a fost
înființarea unei direcții a îmbunătățirii bunurilor funciare,
destinată — pasămite — în primul rînd să recupereze și să
valorifice zonele inundabile ale Dunării, apoi și ale
celorlalte cursuri de apă din țara noastră. Proclamate cu
belșug de publicitate, intențiile declarate ale acestui nou
organism au fost curînd zădărnicite — în măsura în care au
existat intr-adevăr -datorită condițiilor social-economice,
care nu făceau posibile măsuri de ameliorări pe scară na-
țională
Dar dacă autoritățile superioare erau interesate în
reclama acestor intenții, nu și în înfăptuirea lor, în schimb
cei la care au apelat — tehnicienii, specialiștii — s-au
dovedit a fi de mai bună- credință... sau mai naivi. în 1910,
conducerea noii direcții i-a fost încredințată lui Anghel
Saligny. Așadar, el relua în alt sector lupta lui împotriva
apelor. De astă dată, era vorba de izgonirea Dunării de pe
terenurile pe care le „fura“ agriculturii, inundîndu-le anual
la viituri. în camera de lucru au apărut pe pereți alte hărți
decît cele brăzdate de liniile roșii și negre care indicau căi
de comunicație. Și iar, noapte de noapte, întîrzia să se
stingă lumina în micul birou de la etaj, în vreme ce, aplecat
asupra hărților și schițelor, uitînd de boala de inimă care îl
încerca tot mai des, Saligny lucra cu o pasiune veșnic
proaspătă, întinerit parcă de noua preocupare. Fără a mai
vorbi de numeroasele „ieșiri pe teren", pe care le
întreprindea în același scop, însoțit de unul sau doi dintre
colaboratorii lui ce' mai tineri. Arăta o vădită preferință
acestora din urmă : „Pentru munca asta se cer oameni
tineri", spunea el cu atîta firesc și seninătate, încît
interlocutorul uita că are în fața lui un Om care privea în
față cumpăna celor șase decenii...
Plecînd într-o seară de la sediul noii direcții, Saligny,
care muncise toată ziua în birou, simți nevoia să facă o
plimbare, să respire puțin aer proaspăt, să se amestece în
forfota mulțimii necunoscute ce umplea străzile. Se
îndreptă spre casă în tovărășia unui tînăr inginer, care-i
fusese de mare ajutor în timpul din urmă. Era pe la
începutul lunii martie, la capătul unei zile surprinzător de
calde, zi de primăvară timpurie, răcorită după amiaza de o
scurtă aversă. Adia un vîntuleț, călduț și el, care zbicise
caldarîmul și acum destrăma norii pe cerul vinețiu-
albastru. O bucată de vreme merseră în tăcere. Deodată în-
soțitorul său îi puse o întrebare neașteptată :
— Sînteți trist, domnule profesor ?
Saligny se întoarse către el, îl privi și mormăi încet :
— Da... Nu sînt prea vesel.
Apoi tăcu. Merseră așa, fără ca vreunul să scoată un
cuvînt. -
Vîntul fluiera subțire în frunzele copacilor, care
foșneau nepăsătoare. Saligny reîncepu într-un tîrziu să
vorbească, încet, ca pentru el :
 — O viață întreagă am vrut să construiesc, să clădesc.
Am făcut unele lucruri. Mai bine zis : am fost lăsat să fac,
atunci cînd interesele celor care aveau bani cereau să se
realizeze ceva. Au avut nevoie de linii de cale ferată să-și
transporte grînele și așa am putut să construiesc linii de
cale ferată... Au avut nevoie de porturi și am fost lăsat să
amenajez porturi...
— Și acum faceți ameliorări agricole — interveni
tînărul.
— Știu eu dacă voi face ameliorări agricole, dacă am să
pot face?!...
— Dacă o să puteți ? Nu înțeleg cine v-ar putea
împiedica.
—Dragul meu, cum îi cunosc eu pe proprietarii de
pămînturi, n-au să fie de acord. N-au să fie dispuși să facă
investiții importante și de lungă durată, oricît ne-am căzni
noi să le demonstrăm că, pînă la urmă, au să aibă un folos
înzecit. Ei sînt deprinși să gospodărească altfel, sînt grăbiți
să pună mîna pe beneficii și atît. Li se pare că e dreptul lor
să lase pămîntul să se sleiască, să se irosească...
— E proprietatea lor — îndrăzni timid tînărul.
Saligny îl fulgeră cu o căutătură neobișnuit de aspră
dinapoia ochelarilor.
— Mda, tocmai... Dar să lăsăm astea. Uite că aproape
am ajuns acasă ; îți mulțumesc că m-ai însoțit pînă aici, dar
nu e nevoie să te depărtezi și mai mult de drumul dumitale.
Ne vedem mîine...
Observațiile lui Saligny erau străbătute de o adîncă
amărăciune. Era lucid. întocmise proiecte, făcuse
demersuri, dar pînă acum sforțările lui nu se soldaseră.
decît cu executarea unor lucrări parțiale, de mică
anvergură. Era firesc ca lucrurile să se petreacă astfel ;
rezolvarea problemei care-1 preocupa nu intra în sfera
intereselor imediate ale ștatului burghezo-moșieresc,
nedispus să investească fonduri într-o operație „de
perspectivă“. Cît despre latifundiari... dacă Saligny mai
nutrea vreo îndoială în privința comportamentului și con-
cepțiilor lor, ea fu spulberată de o întrevedere pe care o avu
curînd după discuția relatată mai sus.
Fusese anunțat că vor să-i vorbească reprezentanții
cercurilor latifundiare; îi primi în camera lui de lucru și pe
dată recunoscuse printre ei pe cinicul interlocutor de la
cofetăria „Hamel“ din Focșani. îmbătrînise, firește (cu o
nevinovată cochetărie, Saligny constată că părea chiar mai
în vîrstă decît el, deși numărau probabil cam tot atîția ani),
dar rămăsese la fel de dezinvolt și de cinic, își puncta
cuvintele cu expresii franțuzești, tot ca pe vremuri, doar că
era ceva mai indignat și mai puțin amuzat decît cu prilejul
primei lor întîlniri.
— Mon cher — începu el fără alt preambul, decît
schimbul de politeți de rigoare — ce-i cu „ameliorările"
astea ale dumitale? Cum vine cazul ? Adică noi să dăm
banii, statul să-și facă •de cap pe pămînturile noastre, pe
urmă să ne oblige să suportăm costul întreținerii
instalațiilor și amenajărilor, toate astea, pentru ce ? C’est
ridi- cule, ma foi! 1 Slavă domnului, recoltele sînt destul de
mari, ca să ieșim la socoteală, dar nici prea de tot, ca să
avem a ne teme de o scădere a prețului la grîne. Și acum vii
dumneata și spui : se va putea spori producția culturilor
agricole. A quoi bon2, te întreb ? N-avem nevoie de asta.
Fără a mai spune că, din cîte am înțeles noi, dumneata ți-ai
pus în gînd să „ameliorezi" și pămînturile micilor
proprietari, ale țăranilor ! Știi că ai haz, parol !...
Și uite așa o ținuse mai bine de un sfert de oră, fără
întrerupere. I se alăturaseră apoi și ceilalți „delegați".
Saligny începuse prin a obiecta, încercase să le explice,
scosese hărți, statistici... Brusc, obosi. îl năpădea un
sentiment de gol, cind îi vedea pe acești oameni. Ii întîlnise
în societate sau la băi, sau în străinătate, sau în diverse co-
misii ; îi știa pe ei și pe alții de-o seamă cu ei, bănuise ce soi
de oameni erau și le redescoperea mereu egoismul,
rapacitatea, cinismul — și auzea ca prin vis :
— ...să nu ne înțelegeți greșit, domnule Saligny. Cînd ți-
am amintit adineauri că, în definitiv, în țara asta
dispozițiile legale nu se dau peste capul nostru, am făcut-o
doar ca să-ți cruțăm eforturi și iluzii inutile. îți dai seama,
desigur, că puteam să evităm vizita aceasta; am venit însă
de-a dreptul la dumneata, pentru că te stimăm și am înțeles
să ne purtăm ca între gentlemeni...
...întrevederea luase sfîrșit. Saligny rămăsese așezat la
masa de lucru ; căzut pe gînduri, nici nu
1
E ridicol, pe legea mea 1
9
La ce bun... înregistrase
discretele, dar repetatele bâtâi
în ușă ale colaboratorilor lui. Acum, deschise încet ultimul
sertar de la biroul lui și scoase de acolo un volumaș ale
cărui scoarțe uzate de vreme erau legate cu o sforicică.
Săltă puțin sfoara și citi cu glas scăzut : „La Moldo-Valachie
— ce qu’elle a ete, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait etre“.
După vizitatorul de adineauri, iată altă amintire din
tinerețe. Cum scria aci ?... „Cîte nu se lasă așteptate în țara
asta în materie de lucrări publice...“ „Da, da... au trecut mai
bine de cincizeci de ani de cînd au fost scrise cuvintele
acestea — și sînt mai adevărate ' ca oricînd !...“ Cu un gest
obosit și în același timp plin de duioșie nespusă, puse
cartea la loc, încuie sertarul și plecă acasă mai devreme
decît de obicei.
în seara aceea vorbi îndelung Theresei, care-1 ascultă
liniștită. Ca întotdeauna, soția îl înțelese și îl aprobă. Peste
puțin, exact la 1 aprilie 1917, Saligny demisionă de la
conducerea Direcției îmbunătățirilor funciare. Pe cît se
pare, atitudinea lui cu acel prilej a fost atît de neechivocă,
încît în Buletinul Societății politehnice din 1925 găsim —
într-un articol omagial — afirmația că Saligny
demisionase... „văzînd că nu mai este speranță de a se mai
începe vreo lucrare de îmbunătățire funciară la noi în țară,
pentru multă vreme..." Citit astăzi, în împrejurările istorice
pe care le trăiește țara noastră, acest pasaj dobîndește o
semnificație sporită. Acea „multă vreme" despre care se
vorbește în el a luat sfîrșit mult mai cu- rînd decît s-au
așteptat unii — și anume tocmai acei care l-au împiedicat
pe Saligny să-și vadă realizată o altă latură a măreței sale
opere. Cuvintele reproduse mai sus sînt o mărturisire ce se
cere consemnată.
CAPITOLUL XII
SALIGNY, OMUL
A FOST O VREME cînd literatura burgheză a cunoscut
o adevărată pasiune pentru „biografia intimă4* a marilor
personalități, pentru nararea amănunțită a vieții lor de
familie, a decorului în care trăiau, pentru destăinuirea
publică a preferințelor celor mai intime.
Bibliotecile anilor 1900—1930 au cunoscut astfel
nenumărate „mici istorii** personale, mai mult sau mai
puțin adevărate, dintre care unele afișau titluri dezinvolte
de un gust cel puțin îndoielnic.
Cititorul burghez, cel mai adesea lipsit de interes
pentru marile probleme, găsea un stimulent „intelectual**
în etalarea indiscretă a unor amănunte pitorești, dar
rareori semnificative.
N-am vrea să fim greșit înțeleși. Genul literar la care ne
referim a produs și în epoca respectivă tomuri interesante.
Pe de altă parte, și nouă, oamenilor de astăzi, crescuți în alt
spirit, ne place să știm cît mai multe despre viața și felul de
a fi al personalităților pe care le prețuim. Dar privirea
cercetătoare a biografului înarmat cu cunoașterea
științifică a legilor dezvoltării sociale are o altă zonă de
cuprindere. Indiscreția din trecut a cedat locul unei dorințe
oneste, unui autentic efort de- cunoaștere a omului. Micile
trăsături de zi cu zi nu constituie în sine o preocupare; nu
urmărim, decît să regăsim în ele pe acelea ce pot întregi,
îmbogăți imaginea transmisă prin mijlocirea operei și a
făptuirilor, imagine care, în definitiv, este singura valabilă.
Nu e mai puțin adevărat că unele vieți sînt oricum apte
să descurajeze și pe cel mai iscusit prospector de...
zăcăminte anecdotice; viața lut Anghel Saligny a fost una
dintre acestea.
Oricum am cerceta amintirile puținelor persoane în
viață, care l-au cunoscut mai bine, saut numărul redus de
scrisori pe care l-a scris, nu descoperim nimic care să țină
de ordinul „senza- ționalului“. Dramatismul și
senzaționalul trăiesc- în realizările sale cărora le dăruia
întreaga fantezie a unei minți fecunde.
Dacă printr-un efort de imaginație sau prin- tr-o
licență îngăduită dintotdeauna condeierilor,, ne-am
închipui că avem înaintea noastră pe Saligny și că îi punem
tradiționalele întrebări cu ajutorul cărora reporterii, acești
romancieri ai cotidianului secolului al XX-lea, se mîndreau
că pot găsi cheia oricărei personalități sau biografii,
lucrurile ar decurge de bună seamă cam în felul următor :
Saligny și-ar răsuci puțin jilțul de piele din fața- mesei de
lucru, făptura scundă și îndesată, cu o vădită stînjenire, și-
ar potrivi mai bine ochelarii pe nas, sub cele două căciulițe
albe ale sprîncene- lor stufoase, apoi, nedumerit dar
doritor să ne mulțumească, s-ar grăbi, desigur, să ne
înfățișeze caiete de sarcini, planuri, fișe de calcul, în sfîrșit
o» sumedenie de obiecte de acest fel, gîndind, Desemne, că
sînt cele mai în măsură să ne vorbească-
145-
10 Anghel Saligny
despre el și că nimic din cîte s-ar cădea să ne răspundă,
dacă ar lua în seamă iscodirile noastre reportericești, nu ar
putea fi mai grăitor. La drept vorbind, nici nu s-ar înșela,
pentru că pînă la urmă ceea ce rămîne, cînd te apleci asupra
vieții acestui om, este imaginea lui prin opera pe care ne-a
lăsat-o, imaginea lui Saligny constructorul, mai
■captivantă, mai emoționantă, mai dramatică decît orice
altă ipostază în care l-am putea cuprinde. Opera covîrșește
omul. Mai exact, omul dăruindu-se în întregime ei,
dimensiunile lui reale pot fi regăsite numai în operă. Tot
restul, orele de răgaz, clipele de destindere, predilecțiile, nu
pot decît să completeze palid imaginea marelui constructor.
Cînd scoatem aceste mici detalii la lumină, gîndul nostru
comportă duioșia sinceră pe care o simți cînd, umblînd la
un scrin de preț, descoperi prin sertarele lui mici obiecte
răzlețe, care împrumută ceva din strălucirea persoanei
lîngă care au trăit
Înnodînd din nou firul vieții de zi cu zi a lui Anghel
Saligny, de la anii petrecuți în preajma șantierului Tg.
Ocna-Aj ud, iată că îl regăsim după o bucată de vreme la
București. Este capul unei familii ai cărei membri se
înmulțesc mereu, așa încît tînăra lui soție nici n-ar prididi
să vadă de toate, dacă n-ar ajuta-o, cu priceperea ei de gos-
podină și educatoare încercată, bătrîna doamnă Saligny,
rămasă văduvă și care, pînă la moarte, va trăi în preajma
fiului ei Anghel. După căsuța văruită de la Breaza, după
locuința izolată din Moldova, aici, la București, familia
inginerului Saligny locuiește mai întîi pe strada Fîntînei
(actuala Popov) ; într-o curte mare, o casă dintre acelea
vechi, încăpătoare, dar nici prea luminoasă, nici prea
confortabilă, cu clasica cișmea în curte. în aripa din față era
un hol și trei odăi ; aripa din fund, despărțită de cea din
față printr-o sală întunecoasă și un geamlîc, cuprindea 4-5
încăperi în>. care stăpîneau copiii. Ultimii trei s-au născut
aici.
După atîția ani de ședere în țară, Therese Saligny
învățase destul de bine limba, făcuse cunoștințe și legase
prietenii, dar mai tot timpul i-1 răpea grija de casă, de soț și
de copii ; cînd totul era orînduit, la orele cînd după-amiaza
se îngîna cu seara, se adîncea în cititul vreunei cărți sau a
revistei „Bibliotheken Wissenschaft“, la care era abonată.
Anghel obișnuia să se destindă ascultind ce-i povestește
Therese despre lecturile ei. In general, lui Anghel Saligny îi
plăcea să fie în mijlocul familiei și tot timpul liber și-1
petrecea cu ai săi. Felul lui de a fi, modest, rezervat, se
împăca, de minune cu un trai mai retras. Cu toate acestea
nu era o fire morocănoasă și în cercul familiei și prietenilor
nu se sfia să petreacă la rînd cu copiii, dar nu ținea să
strălucească la reuniunile mondene» în strada Fîntînii, de
pildă, el consacra familiei mai toată ziua de duminică.
Dimineața făcea cu regularitate o plimbare la șosea însoțit
de soția lui sau de un bun prieten. La prînz prezida o masă
familială numeroasă, deoarece li se alăturau întotdeauna
fratele lui, Alfons, cu familia. O scurtă siestă, pe urmă lua o
saltea, o întindea pe jos, așeza pe ea gemenii — o bucată de
vreme aceștia au fost cei mai mici dintre copii — și... urmau
ceasuri de încîntare pentru copii, dar și pentru părintele
lor, care născocea cu iscusință fel de fel de povești. Fiica lui
Saligny își mai amintește și astăzi de o veveriță năzdrăvană
care trebuia să fi fost cîndva, în propria lui copilărie,
preferata lui Anghel, „că prea o tot plimba prin toate
istorisirile lui“.
O umbră s-a lăsat peste acel trai, atunci cînd încă unul
dintre copii — un băiat, a murit de an- ghină difterică.
Izvorul cu veverița a secat, iar la o săptămînă după moartea
copilului, Saligny a albit.
în afara propriului său cămin, iscusitul povestitor se
apleca însă cu o dragoste și o înțelegere deopotrivă de
adînci, asupra altor minți tinere — ce-i drept, mai coapte
decît ale micuților din casa lui. Erau studenții de la Școala
de poduri și șosele — nucleul viitoarei Școli politehnice din
București — cărora le depăna înaintea ochilor caierul din ce
în ce mai bogat al cunoștințelor tehnice acumulate de-a
lungul vremurilor. Timp de trei decenii (1884-1914) —
Saligny a regăsit an de an, ca neslăbită emoție, mereu alte
generații de tineri, cărora le-a fost, fără îndoială, unul
dintre cei mai iubiți și respectați dascăli. Avea, de tînăr,
darul de a desluși foarte repede aptitudinile oamenilor și de
a-i îndruma ; pe de altă parte, știa să-și aleagă
colaboratorii; în sfîrșit, era omul care da totdeauna un
sprijin concret, ocolind generozitățile verbale. Așa l-au
cunoscut studenții lui din primii ani; ■mai tîrziu, deși
împovărat cu numeroase îndatoriri și funcții, el s-a arătat
statornic în grija ce le-a purtat-o. Pe cei mai înzestrați îi lua
să facă practică în serviciile conduse de el, spre a putea
astfel să-i îndrumeze în tot timpul anului. Dacă constata la
ei aptitudini neobișnuite, îi angaja bucuros încă de la
primele examene parțiale, creînd astfel unor elemente
dotate condiții materiale mai bune pentru studiu. Dar mai
mult decît toate, aceste semne de încredere și dragoste, ni
se părea a cîn- tări faptul că Saligny a rupt cu practica
încetățenită în învățămîntul tehnic superior din țara
noastră, care pînă la el fusese axat cu precumpă- nire
asupra laturii teoretice a problemelor. Supraveghind
proiectele și lucrările de an ale studenților, Saligny, cel
dintîi, s-a străduit să le orienteze spre o mai strînsă
legătură cu activitatea practică, pe care erau chemați sâ o
depună după terminarea studiilor. De altfel, pe acest făgaș
a încercat el să îndrumeze și eforturile diferitelor comisii
pentru organizarea învățămîntului nostru tehnic superior.
De la data înființării Școlii politehnice la București, pînă
cînd a încetat din viață, Saligny a fost președintele
Consiliului de perfecționare. Nimeni altul ca el nu era mai
indicat să îndeplinească această funcție.
Tinerii tehnicieni îl știau „al lor“ din toată inima și nu
scăpau nici un prilej pentru a-i arăta stima și recunoștința
lor. Astfel, în ziua ce a urmat festivității de inaugurare a
podului peste Dunăre, i-au pregătit o surpriză : primul
număr al „Gazetei Matematice", scoasă din inițiativa unui
grup de ingineri, foști elevi ai lui și care, la data cînd au
elaborat programul și obiectivele revistei și au stabilit
prima redacție, lucrau toți în birourile direcției conduse de
el.
Pe Saligny îl știau cercetător pasionat. El, care dorise
cîndva să studieze astronomia, păstrase viu interesul
pentru domeniile cele mai subtile ale științelor, în primul
rînd pentru matematică, așa încît nu e de mirare că tinerii
matematicieni au simțit din prima clipă sprijinul lui cald,
neprecupețit. De altfel, mai tîrziu, începînd din 1914, a
făcut parte din conducerea Societății de matematică și tot el
a creat un fond denumit ulterior „Anghel Saligny" pe care l-
au pus la dispoziția „Gazetei Matematice”, spre a servi la
tipărirea de cărți.
Dacă ne ducem cu gîndul la lucrările numeroase și de
mare răspundere de care este legat numele lui Saligny între
anii 1885-1890, cînd preia construirea podurilor și
antrepozitelor din porturile Brăila și Galați, proiectează
linia ferată Tg.-Jiu— Filiași, execută tunelul din Valea
Mostiștei și mai ales studiază posibilitatea legăturii
centrului țării cu Marea Neagră — nu e de mirare că orele
petrecute cu ai lui sînt puține, numărate, înserîn- du-le
într-un program strict, pe care Saligny îl respecta întocmai
și cerea să fie respectat.
Prînzul în casa Saligny se lua la ora 12,30, cînd se
înapoiau copiii de la școală. Tatăl le pretindea o exactitate
riguroasă ; dacă întîrziau 5 minute, nu spunea nimic, dar își
cerceta cu luare- aminte ceasul de buzunar și apoi arunca o
privire mustrătoare vinovatului, care se făcea mic, mic de
tot și se strecura rușinat la locul lui. Numai că, uneori,
lucrurile se petreceau și altfel — dar și atunci tot
programul, pîrdalnicul, era de vină î (Bineînțeles, asta cînd
tatăl era mult plecat pe teren și venea doar în trecere pe
acasă). Voia să-i spună o vorbă unuia dintre copii și orele
erau înaintate, ruga pur și simplu pe soția lui să-1 trezească
pe cel „în cauză" : „Cheamă-l, am să-i spun ceva ; pe urmă
n-am să mai am timp". Pas de încearcă să te mai
împotrivești !
în ciuda acestei aparente severități, era un părinte
înțelegător și... diplomat în raporturile cu copii; niciodată
nu-1 mustra pe unul în prezența celuilalt. Nici nu-i răsfăța :
indulgența și-a revărsat-o toată la bătrînețe asupra
nepoților. A avut însă întotdeauna oroare de copiii care se
lasă serviți —■ specimene curente în lumea odraslelor de
„oameni bine", cum se spunea pe atunci ; pe copiii lor, ca și
pe nepoți, i-a deprins să respecte munca : pentru un „te
rog" sau un „mulțumesc" omis din grabă sau neatenție,
mustrarea urma neîntîrziat.
Noua locuință din. strada Manea Brutarul era foarte
mare, cu încăperi atît de înalte, încît în toiul iernii nici nu
puteau fi încălzite bine, spre marele necaz al Theresei. La
parter și la etaj, o mulțime de odăi, iar pe deasupra —■
adevărată binefacere în acea gospodărie cu copii mulți —
un pod imens unde se puteau face plimbări cu bicicleta și
nenumărate cotloane, parcă anume gîndite să joci v-ați
ascunselea în ele. Asta și dorea Saligny : locuința să fie
destul de încăpătoare, încît să nu stînjenească zbenguiala
celor mici. în rest, puțin îi păsa... Nu-i sugerase el Theresei
că rufele puteau fi uscate repede, dacă erau atîrnate în
salonul foarte mare și bine încălzit de două cămine așezate
la cele două capete ale sălii ? Soluția i se păruse ingenioasă
și eficace ; la drept vorbind, era chiar destul de mîndru de a
o fi găsit și nu părea să-l tulbure de loc faptul că nu era de
„bon ton“.
Vi-1 amintiți pe tînărul abia trecut de pragul de sus al
adolescenței, care făcea din noapte zi, trudind la lumina
lămpii de gaz într-o odăiță podită cu lemn, la Cîmpina ? De
atunci au trecut ani ; acum, inginerul Saligny conduce
serviciul lucrărilor noi din Direcția generală a Căilor Ferate,
aje cărei birouri sînt instalate într-o clădire separată, chiar
în curtea propriei locuințe. Și totuși, într-atît este de
preocupat de muncă, încît arareori înregistrează zgomotele
și rîsetele firești ale unor copii jucăuși. De altfel, zbenguiala
aceasta era strunită de Therese, ca totdeauna păzitoare
grijulie a liniștii soțului ei. în schimb după-amiezele de
duminică restabileau echilibrul în favoarea celor mici. Vara,
se strîngeau în curte toți copiii familiei și prietenilor, la
gustarea pregătită de Therese. Saligny era nelipsit din
mijlocul lor. îl încînta veselia copiilor. Uneori întîrzia în
preajma casei unul dintre obiș- nuiții vizitatori săptămînali
ai familiei Saligny, fără de care duminica părea că n-ar fi
fost duminică : un bătrîn flașnetar italian, cîndva cîntăreț-
de operă, pripășit — cine știe cum ? — pe la București ; cu
vîrsta, își pierduse vocea și, mînat de mizerie, ajunsese
muzicant ambulant. Saligny îl ajuta după puteri, iar
duminica, bătrînul dejuna acolo, bucurîndu-i mai apoi pe
copii cu cantilenele lui.
Am pomenit mai sus de ceasul pe care îl cerceta ori de
cîte ori se întîmpla să întîrzie careva. De ceasul acesta se
leagă o întîmplare destul de neobișnuită, petrecută către
sfîrșitul vieții, cînd boala care l-a doborît începuse să-i
pricinuiască suferințe mari. Luase obiceiul să doarmă cu fe-
reastra larg deschisă, dîndu-i astfel iluzia că respiră mai
ușor. Ceasul și-l punea totdeauna pe noptieră ; avea lanț de
aur și capace duble, iar pe dos, o inscripție. îl primise în dar
de la colegii lui ingineri și, pesemne, de aceea nu se
despărțea de el. Intr-o noapte, aude ca prin vis un zgomot;
cînd deschide ochii, mai apucă să zărească niște picioare
care ieșeau foarte agile pe geam; ceasul și lanțul
dispăruseră ! Firește, a dat de veste poliției. întrebat dacă
poate da semnalmentele hoțului, el răspunde că poate
spune un singur lucru : că avea agilitatea unui acrobat.
Curînd a reintrat în posesia ceasului — nu și a lanțului.
Hoțul nu izbutise să-1 vîncTă din cauza inscripției. Mai
tîrziu, Saligny a aflat că indicațiile date de el au fost
prețioase : hoțul fusese acrobat la un circ.
Era firesc ca faimosul ceas, care le drămuia clipele de
întîrziere și orele petrecute cu părintele lor, să nu se bucure
de favoarea deosebită a copiilor. Pesemne că întîmplarea cu
furtul i-a pasionat mai mult prin caracterul ei... polițist,
decît i-a îndurerat. în schimb, au păstrat multă vreme
amintirea unui alt dar primit de tatăl lor și care a făcut ca
atmosfera sărbătorească a inaugurării podului să se
prelungească pentru micuții Saligny cîteva zile în șir :
inginerii, colegi ai tatii, avuseseră gîndul bun să-i trimită o
machetă foarte mare, cu vagoane și locomotivă, toate din
ciocolată, afară de suprastructura din oțel, care era re-
constituită în zahăr ars ! Dacă podul original a rezistat
trecerii timpului — podul „de dar“ a cedat foarte repede
ofensivei copiilor, sub privirile indulgente și încântate ale
lui Saligny, care asista la „consumarea operei" sale...
Mîndri peste măsură de tăticul lor, micuții ii simțeau
lipsa atunci tind îndatoririle li-1 răpeau. ■Cu o curiozitate
neastîmpărată și care depășea preocupările firești ale
vîrstei lor, o întrebau pe Therese amănunte despre mersul
lucrărilor, despre munca tatălui și, mai ales, despre data
înapoierii lui. Uneori, un sfîrșit de săptămînă le aducea —
pentru 24 de ore — mare bucurie.
Duminică dimineața. Se auzea soneria la ușă. Cu
strigăte și rîsete, împingîndu-se unul pe altul, copiii Saligny
coborau scara în goană, lipăind picioarele încălțate doar în
papuci sau chiar desculțe. „A venit tăticu de la docuri !“
Desigur că le-a adus, ca de obicei, rahat, și migdale, și nuci
prăjite în- tr-o găoace de zahăr ars. Au să petreacă ziua îm-
preună, are să-i întrebe de școală, de lecturi, dar el n-o să
istorisească nimic despre munca și necazurile lui, decît
dacă o să fie întrebat.
într-adevăr, numai curiozitatea soției și a Eugeniei —
fiica „preferată", izbuteau să-1 facă să iasă din rezerva lui.
Dar era ceva care parcă îi schimba firea : călătoriile. Nu cele
de studiu, care l-au dus de-a curmezișul Europei prin toate
porturile și marile centre feroviare — ci acelea pe care le
făcea cu familia pentru îngrijirea sănătății.
Nu trăgeau niciodată la hoteluri luxoase, cu toate că îi
plăcea confortul; avea gusturi simple : o cameră luminoasă
și curată, mîncăruri pregătite gospodărește, fără alte
pretenții; din când în cînd, un pahar de vin bun, iar pentru
copii, bere, dacă erau cuminți. în vacanță, prin a „fi
cuminți" Saligny înțelegea a fi veseli ; îi rîdeau ochii cînd se
vedea înconjurat de liota de copii zburdalnici și născocea
tot felul de mijloace ca să îi aibă mereu aproape. Așa și cu
plimbările. El, unul, mergea foarte mult pe jos, bătînd
împrejurimile diferitelor localități, și din pasiune, dar și din
nevoie : se în- grășase cam mult, ceea ce nu era bine pentru
un om suferind de inimă. Pentru familie, închiria cu ora un
cărucior tras de un măgăruș și el însoțea acest echipaj,
schimbînd glume cu „pasagerii" sau cîntînd împreună cu ei.
Se pricepea de minune să organizeze „vacanțele", dar
nimeni nu putea să-i pretindă să se priceapă chiar la toate
— spre pildă, la pieptănatul unui copil. Numai că, într-un
an, Therese a plecat înainte cu ceilalți copii, iar el a rămas
să vină mai tîrziu cu Eugenia, care trebuia să-și termine
mai întîi un tratament. La plecare, toate au fost în ordine,
bunica veghease, iar pe drum, pînă la Viena, Saligny n-a
băgat de seamă că pieptănătura fetiței începe cumva să lase
de dorit. Dar la Viena, n-a mai fost chip : codițele numai
noduri și șuvițele atîrnau în dezordine pe frunte ! Perplex,
marele dezlegător de probleme tehnice nu mai știa cum să
iasă din încurcătură. O idee salvatoare : să recurgă la un
specialist. A poftit, așadar, o coafeză și a rugat-o frumos să-
i facă fetiței o pieptănătură care să țină pînă or ajunge la
destinație. în acel timp, cererea lui Saligny păru curioasă și
de nerealizat. Lui i se părea o exigență firească și explică
coafezei că inginerilor li se cere să facă, spre pildă, poduri
care să reziste la cutare și cutare greutate !
Fără a avea un succes total — coafeza aranja părul
Eugeniei, explicînd domnului inginer că coafurile
doamnelor comportă probleme mai delicate decît podurile.
într-un an s-au dus în Elveția, la Wesen, lîngă Ziirich.
Acolo demonul alpinismului a pus stăpî- nire pe Saligny ;
cînd îl prindeai, era cu ochii pe cer • sînt nori — nu sînt ? O
să fie vreme bună mîine — ori să nu se încumete ?
Localnicii îl îndrăgiseră, mai ales că simțeau în el un om
simplu, muncitor, omenos — făcut din altă plămadă decît
obișnuiții vilegiaturiști. De aceea, se găseau totdeauna
pentru el călăuze benevole, în tovărășia cărora pleca pentru
două-trei zile în excursie. De fiece dată se întorcea cu un
buchet de flori alpine pentru Therese. înainte de a muri —
zece ani după soțul ei — ea a cerut să i se pună alături, în
pă- mînt, scrisorile și florile pe care le primise de la el.
Therese Saligny a fost o admirabilă tovarășă de viață a
unuia dintre cei mai străluciți constructori ne care i-a avut
țara romînească.
***
în 1895, la aproape două decenii împlinite de la
ucenicia lui ca asistent pe linia Ploești-Predeal, Anghel
Saligny a fost numit director general al căilor ferate. Șase
ani a stat în fruntea acestei instituții pe care a condus-o cu
competență și unde a lăsat urmele unor remarcabile
însușiri de organizator.
Mai întîi, a dispus să fie consolidate liniile principale,
pentru ca să poată fi sporită viteza trenurilor.
Apoi a organizat integrarea căilor noastre ferate în
marele circuit feroviar internațional (dezvoltarea
capitalismului și pătrunderea capitalului străin cereau acest
lucru), creînd legătura directă zilnică București—Berlin și
Berlin—București, prelungită de două ori pe săptămînă
pînă la Constanța, în legătură cu cursele de vapoare spre și
de la Constantinopol.
Om al hîrțoagelor și formelor birocratice n-a fost
Saligny niciodată. Așternut pe hîrtie sau rostit cu glas tare,
prisosul de vorbărie îl supăra deopotrivă. Se vede aceasta
din memoriile și referatele lui atît de minuțios
documentate, dar care totdeauna se mențin strict „la obiect
“. Voia să realizeze. Atît. Opreliștile formale nu-1 rețineau.
Așa s-a comportat și ca director al căilor ferate. El însuși
„vechi feroviar", știa prea bine cît de birocratice,
neoperative erau regulamentele după care se conducea
rețeaua de transporturi din vremea aceea și că ele nu aveau
adesea nici o legătură cu necesitățile concrete ale vieții
economice. De aceea, își asuma în chip mărturisit riscul de
a proceda uneori „ilegal", așa cum reiese din următoarea
scrisoare datată : București, 10 noiembrie 1896 •
„Prea onorate domnule prim-ministru,
Noi avem zilnic rapoarte despre cantitățile de cereale
depuse și lipsa vagoanelor, astfel că suntem în cunoștiință
perfectă de toate neajunsurile.
Am prevăzut calamitatea ce va fi cînd vor începe ploile
și în acest scop, spre a accelera transporturile cerealelor,
deja de cinci zile am luat dispozițiunea ca vagoanele
acoperite să fie puse exclusiv la dispoziția transporturilor
de cereale pînă mîine, joi seara. Pentru executarea acestor
măsuri, pentru care nu putem da ordin scris, fiind contrarie
regulamentelor de transport, s-au trimis 20 controlori pe
linie... Deși, prin măsura luată, ne espunem la multe
reclamațiuni... era neapărat necesar a se da preferință
marfei neadăpostită, mai ■ ales că acea marfă risca să nu
fie- transportată pînă la închiderea navigațiunei pe
Dunăre"
* "■ *
Dacă cine știe ce capriciu al fanteziei ne-ar îndemna —
fiind vorba, în aceste pagini, de un tehnician — să întocmim
un fel de grafic al biografiei lui Saligny, punctînd locurile
unde și-a desfășurat activitatea, apoi unindu-le prin trăsă-
turi de creion, am vedea că s-ar naște sub ochii noștri o
împletitură de linii — unele drepte, altele sinuoase — care
nu ar reprezenta altceva decît imaginea scheletului prim al
rețelei noastre de- căi ferate. .
Fără voia lui, acest om harnic, modest, a devenit o
personalitate publică de prim rang. Dar funcțiile oficiale,
banchetele, discursurile — sînt pentru el tot atîtea corvezi
care îl năpădesc și i se par inutile, supărătoare. Nu-i vorba,
se și eschivează ori de cîte ori poate : la banchete nu face
decît act de prezență, cît ține programul oficial, pe urmă se
retrage discret. O singură dată a rămas- vreme îndelungată
în mijlocul comesenilor, atunci cînd a fost ales președinte al
Societății politehnice. Și-a amintit că în urmă cu 15 ani
făcuse și el parte din grupul acelora care, într-o magazie de
mărfuri, pusese bazele acestei societăți. A fost singurul ban-
chet la care a întîrziat pînă la ziuă...
Cît despre discursuri... Vorbitor înzestrat, plin de duh
și oricînd dispus să susțină conversația ore în șir, atunci
cînd se afla printre intimi și prieteni, Saligny era cuprins de
o cumplită, necruțătoare timiditate, cînd trebuia să ia
cuvîntul în public, la ocazii oficiale. De aceea, luase obiceiul
să învețe „textul" pe de rost și îl debita fără să-și privească
auditorii, de teamă ca nu cumva să se încurce. Dar metoda
asta a lui i-a jucat unele renghiuri. La "banchetul dat de
corpul ingineresc romîn, după inaugurarea podului peste
Dunăre, ropote de aplauze îi curmă la un moment dat șirul
vorbei; rezultatul : „marele Saligny" se fîstîcește ca un șco-
lar, se pierde și, vrînd-nevrînd, cere îngăduința co-
mesenilor ca mai departe să citească discursul pe care îl
învățase pe de rost.
„Tată, nu uita că mîine, vineri, ai ședință la Academie !“
Glasul micuței Eugenia, cu inflexiuni pe jumătate
imperative, pe jumătate povățuitor- îngăduitoare, era de un
comic irezistibil. Totuși, rumeni în jur nu rîdea : ba chiar pe
fața lui Saligny se citea o expresie de ușurare, ca la un
elev ;silitor care și-a amintit din timp să pregătească o
anumită lecție și știe că nu riscă să fie mustrat la școală. O
clipă rolurile s-au inversat. Acum, tatăl se scotocește prin
buzunare și, grav, îi înmînează fetiței un leu (sumă
nicidecum derizorie pentru acea vreme). Despre ce era
vorba ? Foarte simplu : ales membru corespondent al celui
mai înalt for științific al țării, în primăvara anului 1892,
membru activ în 1897, Saligny era obsedat de teama ca nu
cumva, prins în vîrtejul treburilor care îl chemau în același
timp în mai multe locuri, să uite de săptămînalele ședințe la
Academie. Pînă la urmă, găsise soluția : fetița se achita cu
seriozitate și mîndrie de sarcina primită, iar... răsplata ma-
terială o consuma rapid sub formă de nugale ; adunarea
academicienilor putea conta pe prezența sa.
Lui Saligny nici nu i-a trecut prin gînd că ar putea face
din titlul de academician o sinecură. Dimpotrivă, a activat
intens și multilateral. Fiind stimat și apreciat, el era
consultat adesea și în probleme care nu țineau strict de
specialitatea lui. Lista bibliografică a lucrărilor lui științifice
cuprindea, de pildă, rapoarte asupra unui „Curs elementar
de algebră” și a unui „Text-Atlas“, „Geografia județului
Constanța”, ambele propuse pentru a fi distinse cu premiul
didactic craiovean, 1899.
 Nenumărate au fost lucrările prezentate Academiei
pentru diferite premii, pe care le-a studiat și asupra cărora
a referit Anghel Saligny. Nu este lipsită de interes
parcurgerea acestor referate care oglindesc seriozitatea cu
care privea și analiza orișice lucrare. O dată, însă, a greșit...
Astfel, în 1912, Grigore Brișcu prezintă Academiei o lucrare
pentru premiul Demostene Constantinide : „Elicopterele”.
Autorul, care nu era inginer ci avocat, încearcă a demonstra
că „elicopterele pot fi aparate de aviație practice,
economice și fără pericol, utilizate chiar de marele public".
După ce analizează expunerea avocatului Grigore Brișcu,
Anghel Saligny constată, nu fără o ironie reținută, că
„domnul Brișcu se ocupă de mult cu o perseverență lăuda-
bilă de urmărirea problemei ce și-a propus. Dacă însă va
reuși în obținerea rezultatelor dorite, aceasta numai
experiența o va putea proba”. Iar în ceea ce privește
atribuirea premiului, Saligny constată că autorul „merită,
desigur, o încurajare și un ajutor pentru punerea în aplicare
a ideii sale, dar Academia nu posedă asemenea fonduri. In
ceea; ce privește cererea de premiere ea este prematură”.
Sînt lucrări pentru care are un interes special, cum ar fi
cele care privesc căile ferate. Asupra acestora se apleacă cu
o grijă deosebită, cu o exigență sporită. In legătură cu
lucrarea lui I. P. Condiescu, „Studii experimentale asupra
întreținerii căilor ferate", București, 1889, Saligny notează
că „este o culegere din literatura străină, la care a adăugat
și rezultatele experienței și observațiile .sale proprii. Ea
deci poate fi utilă“. Din adnotările ulterioare pe care le face
reiese atenția cu care se apleca asupra fiecărei formulări de
amănunt. Iată 'Cîteva din observațiile lui : „la pag. 10
autorul afirmă că „la ieșirea din laminare căpățîna șinei ar
putea să fie încă pe jumătate fluidă". Se știe — •scrie
Saligny — că metalul nu poate fi fluid nici la începutul
laminajului. în altă parte autorul afirmă că „una din cauzele
care contribuie la reaua ^calitate a șinelor este iuțeala cu
care se face lamina jul“, iar Saligny comentează :
„necesitatea unei bune calități a șinelor este ca laminarea să
se facă cît de repede".
 Deosebit de semnificativ este însă referatul făcut de el
în anul 1919, pe marginea lucrării inginerului Dimitrie
Leonida : „Studiul unei uzine hidroelectrice la Stejar (lîngă
Bicaz)“. Consemnăm părerea lui Saligny despre un proiect
pe care burghezia nu l-a putut realiza niciodată. A fost rea-
lizat în anii regimului democrat-popular la o scară mult
mai mare decît a visat-o însăși marele constructor.
„Domnul inginer Leonida — scrie Anghel Saligny în
raportul său — a prezentat la marele Premiu Năsturel
studiul unei uzine hidroelectrice la Stejar, lîngă Bicaz".
După ce dă datele tehnice ale lucrării, Saligny apreciază că
„problema pusă de domnul Leonida, adică instalarea unei
uzine hidroelectrice în condițiunile cele mai economice...
•comportă multe soluțiuni. Dacă acea aleasă este cea mai
bună, nu se poate spune fără planuri fotografice detaliate
cu curbe de nivel și un studiu amănunțit la fața locului...
Oricum ar fi, domnul Leonida prin studiul său arată că este
cu desăvîr- ■șire la înălțimea problemei ce și-a pus și
merită- să fie încurajat pentru a îndemna și pe alții a se
‘Ocupa cu astfel de cercetări care interesează în .gradul cel
mai înalt țara noastră, cu atît mai mult
cu cît chestiunea este cu totul de actualitate acum, cînd
cărbunii sînt așa de scumpi. Propun, deci, a se