Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
SEMESTRUL II
București
2023
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea,
respectiv, difuzarea ei integrală sau fragmentară este interzisă.
INTRODUCERE
I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI
1. Consideraţii generale
2. Încheierea contractului
3. Conţinutul contractului încheiat între profesioniştii-comercianţi
4. Rezumat
5. Bibliografie selectivă
6. Test de autoevaluare
7. Răspunsuri la testul de autoevaluare
1. Smaranda Angheni – Drept comercial. Tratat, Ed. C.H Beck , Bucureşti, 2019
2. Smaranda Angheni – Drept comercial . Raporturile juridice dintre profesioniştii-
comercianţi , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013
3. ,I.L. Georgescu – Drept comercial român, vol I, Ed. All Beck, 2002
4. St. D. Cărpenaru –Tratat de Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2019
5. V. Nemeş – Drept comercial, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015
6. Florin Moţiu – Contractele speciale în Noul Cod Civil, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
7. Smaranda Angheni, Mihaela Iliescu – Drept comercial, curs pentru învăţământul la
distanţă, Editura, Bucureşti, 2010
8. V. Pătulea, C. Turianu – Drept comercial, Practica judiciară adnotată, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999
9. I. Turcu – Teoria şi practica dreptului comercial român, vol I, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998
11. G. Ripert, R. Roblot –Traite de droit commercial, Tome I, Paris, 1993
12. Y. Guyon – Droit des affaires, Tome I, 8eme ediţion, Economica, Paris, 1994
13. M. Cozian, A. Viandier, F. Deboissy – Droit des societes, 16eme edition, Litec, Paris,
2003
14. Revista de Drept Comercial,
15. Revista Dreptul,
16. Revista Juridica,
17. Revista Pandectele Române
18. Curierul Judiciar
19. Revista română de drept privat,
20. Revista română de drept al afacerilor,
21. Culegerile de practică judiciară în materie comercială ( Decizii ale Curţii Supreme de
Justiţie, ale Curţilor de Apel şi ale Tribunalului Bucureşti ), 1990 - 2017
22. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anii
2005-2017
23. Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică, judiciară în materie comercială,
Universul Juridic, Bucureşti,2002-2007,
24. Buletinul Jurisprudenţei. Curtea de Apel Bucureşti. Repertoriu anual 2013, Universul
Juridic, Bucureşti, 2015.
25. Jurisprudenţa ICCJ poate fi consultată pe site-ul www.iccj.ro
Cuprins :
1.Consideraţii generale
2.Încheierea contractului
3.Conţinutul contractului încheiat între profesioniştii-comercianţi
4.Rezumat
5.Bibliografie selectivă
6.Test de autoevaluare
7.Răspunsuri la testul de autoevaluare
Obiective specifice:
Prin renunţarea la dualitatea dreptului privat, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod
civil care consacră teoria monistă, Codul comercial a fost abrogat şi odată cu acesta, evident,
au fost abrogate dispoziţiile acestuia care evidenţiau particularităţile obligaţiilor comerciale.
Totodată, din momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dispoziţiile
din Codul comercial privind probaţiunea obligaţiilor comerciale au fost abrogate.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că materia obligaţiilor dintre profesioniştii comercianţi
poate fi tratată, fie în mod exhaustiv, analizându-se, deopotrivă, dispoziţiile generale din
Codul civil, cât şi cele din legislaţia specială, cum ar fi, Legea nr. 193/2000, republicată şi
modificată, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori, fie prin evidenţierea numai a dispoziţiilor particulare (speciale).
2. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI
Astfel, potrivit art. 1182 C.civ., contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi
sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
De altfel, potrivit art. 1196 alin. (1) C.civ., „Orice act sau fapt al destinatarului constituie
acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a
fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei”.
Potrivit art. 1186 alin. (1) C.civ., locul încheierii contractului este, ca şi momentul
încheierii acestuia, locul în care acceptarea ajunge la ofertant, adică la domiciliul sau la sediul
acestuia. În ipoteza în care părţile încheie contractul prin telefon, fiind socotite prezente,
aplicând dispoziţia cuprinsă în art. 1186 alin. (1), înseamnă că locul încheierii este locul de
unde ofertantul vorbeşte la telefon.
În ipoteza în care contractul trebuie să fie întocmit în formă autentică ad validitatem, ad
solemnitatem, locul încheierii contractului este locul unde se autentifică actul sau se
redactează înscrisul unic, dacă forma scrisă a contractului este o condiţie de validitate [de
exemplu, art. 1884 alin. (2) C.civ., în materia contractului de societate, dacă se înfiinţează o
societate cu personalitate juridică].
a) Potrivit art. 1201 C.civ., clauzele externe sau extrinseci contractului sunt acele clauze
la care contractul face trimitere şi de care sunt ţinute părţile, cu excepţia cazului când legea nu
permite acest lucru. De exemplu, un document (listă) în care sunt prevăzute condiţiile de
contractare propuse de ofertant, care, chiar dacă nu sunt prevăzute în mod expres în contract,
dar au fost acceptate chiar în faza de negociere, pot fi considerate că există, în ideea obligării
părţilor şi la ceea ce este prevăzut în acesta.
b) Clauzele standard sunt, conform art. 1202 alin. (2) C.civ., „stipulaţiile stabilite în
prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse
în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte”.
Clauzele standard care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte
pot, în condiţiile legale, să fie considerate ca abuzive, mai cu seamă în relaţiile dintre
profesionişti şi consumatori.
Oricum, în alin. (3) al art. 1202 C.civ., legiuitorul prevede: „Clauzele negociate
prevalează asupra clauzelor standard”. Există şi situaţia în care ambele părţi folosesc clauze
standard şi dacă nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea, contractul totuşi se încheie pe
baza clauzelor stabilite de comun acord la care se pot adăuga clauze standard comune în
substanţa lor.
Există şi o excepţie prevăzută de legiuitor în partea finală a textului, respectiv cazul „în
care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului,
fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract”.
Deşi sunt considerate clauze neuzuale şi, în mod firesc, pot fi înlăturate, ca fiind abuzive,
totuşi, în măsura în care sunt acceptate în mod expres, în scris, de cealaltă parte, aceste clauze
produc efecte (art. 1203 partea finală)
Clauza de indexare este acea clauză prin care părţile convin ca preţul şi alte
prestaţii monetare să se plătească avându-se în vedere, la momentul plăţii, preţul unei materii
prime de bază (de exemplu, preţul energiei electrice, preţul benzinei sau al motorinei).
Deseori, clauza de indexare este exprimată sub forma stabilirii preţului într-o monedă de plată
străină (euro, dolar etc.) la cursul oficial al BNR din ziua plăţii.
Clauza de monede multiple este acea clauză prin care părţile stabilesc mai multe
monede de plată (euro, dolari americani etc.), urmând ca preţul sau alte prestaţii monetare să
se efectueze într-una dintre monedele prevăzute în contract, la alegerea creditorului sau a
debitorului.
Clauza de revizuire a preţului este acea clauză prin care părţile contractante
convin, la momentul încheierii contractului, un anumit preţ, preţ care va fi modificat (revizuit)
în funcţie de preţul practicat pe piaţă, pentru categoria de produse sau de servicii, la momentul
efectuării plăţii.
Clauza de asigurare contra riscului valutar (clauza „aur”) este aceea prin care
părţile convin ca preţul sau alte prestaţii monetare (penalităţi, comisioane etc.) să se efectueze
în funcţie de preţul aurului existent la momentul efectuării plăţii.
Clauza privind răspunderea contractuală. În cazul neexecutării obligaţiilor,
debitorul este prezumat culpabil, situaţie în care va fi ţinut să răspundă faţă de creditor pentru
prejudiciul cauzat.
Clauza primului refuz reprezintă clauza prin care părţile stabilesc ca, în situaţia
în care, în viitor, una dintre ele doreşte să încheie un nou contract, să fie preferat partenerul
contractual existent în cadrul contractului şi numai dacă acesta refuză, cel care doreşte
încheierea contractului se poate adresa terţei persoane. Prin această clauză se acordă, de fapt,
un drept de preferinţă cocontractantului, în condiţiile prevăzute în contract.
f) Clauza privind revocarea sau denunţarea unilaterală a contractului. Revocarea
sau denunţarea unilaterală (de către una dintre părţi) este, în principiu, interzisă cu excepţia
cazului când în contract sau prin lege este posibil acest lucru.
Dacă în contract s-a prevăzut posibilitatea pentru una dintre părţi să denunţe contractul
este recomandabil să se insereze în clauza respectivă necesitatea unui preaviz de 15 până la 30
de zile pentru ca cealaltă parte să fie încunoştinţată şi, eventual, să încheie „afacerea” cu o altă
persoană.
4. Rezumat
5. Bibliografie selectivă
Smaranda Angheni, Drept Comercial, Tratat, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2019.
Smaranda Angheni, Drept Comercial Profesioniștii-comercianți, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013.
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2018.
6. Test de autoevaluare
3. Pactul comisoriu:
a. Produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage
rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului;
b. Produce efecte în privința rezoluțiunii judecătorești;
c. Operează dacă debitorul a fost pus anterior în întârziere.
4. Dacă obligaţia constă într-o sumă de bani, plata acesteia se va face potrivit
dispoziţiilor legale, la:
CUPRINS:
1.Răspunderea contractuală sub forma clauzei penale
2.Arvuna
3.Actualizarea creanţei în funcţie de indicele de inflaţie
4.Rezumat
5.Bibliografie selectivă
6.Test de autoevaluare
7.Răspunsuri la testul de autoevaluare
8.Aplicaţii practice
OBIECTIVE SPECIFICE:
În prezent, dispoziţiile legale care consacră instituţia juridică a clauzei penale sunt cele
prevăzute în Codul civil, respectiv art. 1538-1543.
Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, conform articolul 1069 C.civ. de la 1864
care prevedea în mod expres: „Clauza penală este o compensaţie a daunelor interese, ce
creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale”, doctrina a considerat că instituţia
juridică – clauza penală – reprezintă o evaluare anticipată a daunelor-interese.
Comparând conţinutul dispoziţiei prevăzute în art. 1066 C.civ. de la 1864 prin care clauza
penală era definită ca fiind „aceea prin care o persoană spre a da asigurare pentru
executarea unei obligaţii se leagă de a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i” cu cea
din cuprinsul art. 1538 alin. (1) C.civ., în temeiul căruia debitorul se obligă faţă de creditor la
o „anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei”, observăm că nici anterior şi nici în
prezent legiuitorul nu a prevăzut în mod expres că penalităţile constau numai în sume de bani,
deşi instituţia juridică a clauzei penale este considerată o executare prin echivalent sau
indirectă a obligaţiei contractuale în cadrul răspunderii contractuale.
de mobilizare a debitorului,
Clauza penală este mobilizatoare pentru debitor în cazul în care creditorul cere atât
executarea obligaţiei principale, cât şi penalităţile pentru neexecutarea obligaţiilor la timp
sau în locul stabilit (art. 1539 C.civ.).
Astfel, prejudiciul care urmează să fie reparat trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă
(damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans) de creditor sau „beneficiul de
care acesta a fost lipsit” (art. 1084 C.civ. de la 1864 şi art. 1531 din noul Cod civil).
În aceste condiţii, dacă penalităţile sunt inferioare valorii prejudiciului, acestea trebuie
completate cu despăgubiri, dacă în contract s-a prevăzut astfel.
Temeiul legal al principiului reparării integrale a prejudiciului este art. 1531 C.civ.
potrivit căruia „Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit
din faptul neexecutării”.
Dintre diferitele categorii de penalităţi stipulate într-o singură clauză sau chiar în mai
multe clauze contractuale, relevante sunt:
Astfel, dacă în contract sunt prevăzute penalităţi de întârziere, acestea se pot cumula cu
executarea în natură a obligaţiei, cât şi cu penalităţi pentru neexecutare.
Astfel, în clauza penală pot fi prevăzute penalităţi de întârziere cu privire la: predarea
sau, după caz, preluarea produselor lucrărilor ori prestarea serviciilor, prezentarea la
termenele stipulate în contract, a specificaţiilor ori a detaliilor necesare executării
contractului, punerea la dispoziţia cumpărătorului a ambalajelor etc. Una dintre penalităţile
caracteristice (esenţiale) în contracte este plata preţului.
De regulă, prin inserarea în contract a unei clauze penale, cel puţin din punct de vedere
teoretic, nu se poate accepta cumulul penalităţilor cu despăgubirile. În cazul în care debitorul
nu-şi execută obligaţiile, le execută necorespunzător sau cu întârziere, va plăti, cu titlu de
despăgubiri, penalităţile prevăzute în clauza penală.
Cu toate acestea, atât părţile contractuale cât şi legea pot stabili ca, în completarea
penalităţilor, debitorul să fie obligat şi la plata despăgubirilor.
Dacă în contract s-a prevăzut o clauză penală, penalităţile nu pot fi cumulate cu dobânzile
dacă acestea îndeplinesc aceeaşi funcţie, respectiv funcţia sancţionatorie. În acest sens s-a
pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XI/2005, publicată în M.Of. nr.
123 din 9 februarie 2006, într-un recurs în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art. 1,
art. 2 şi art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/2000 (în prezent abrogată).
Astfel, instanţa supremă a considerat că este nelegală clauza contractuală într-un contract
de împrumut prin care s-au stabilit penalităţi de întârziere şi dobânzi contractuale sau legale
pentru nerestituirea la scadenţă a sumei împrumutate.
Cele două categorii de situaţii în care judecătorul poate interveni reducând cuantumul
penalităţii sunt:
- situaţia când debitorul a executat în parte obligaţia; în acest sens sunt dispozițiile art. 1070
C.civ. de la 1864 şi art. 1541 alin. (1) lit. a) din noul Cod civil care prevăd că, în mod
excepţional, penalitatea poate fi redusă de către instanţă atunci când obligaţia principală a fost
executată în parte şi, adaugă noul Cod civil, această executare „a profitat creditorului”.
- cazul când penalitatea este „vădit excesivă” faţă de prejudiciul care putea fi prevăzut de
părţi la momentul încheierii contractului; art. 1541 alin. (1) lit. b), prevede dispoziţie potrivit
căreia penalitatea poate fi redusă de către instanţa de judecată dacă este „vădit excesivă faţă
de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului”.
Conform art. 1541 alin. (2) C.civ: „… penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână
superioară obligaţiei principale”, iar potrivit art. 1541 alin. (3) C.civ.: „Orice stipulaţie
contrară se consideră nescrisă”.
2.Arvuna
În prezent, arvuna este reglementată de Codul civil în art. 1544-1546, texte în care
legiuitorul stabileşte, pe de o parte, două categorii de arvună (confirmatorie şi penalizatoare),
iar, pe de altă parte, restituirea arvunei.
Astfel, potrivit art. 1544 C.civ., arvuna confirmatorie este acea clauză (convenţie) prin
care, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte o sumă de bani sau alte bunuri
fungibile, iar în caz de executare a obligaţiei arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate
sau, după caz, se restituie.
În situaţia în care partea contractantă care a dat arvuna nu execută obligaţia fără nicio
justificare, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului, fiind îndreptăţită să reţină
arvuna.
În ipoteza în care neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte
poate declara rezoluţiunea contractului solicitând dublul acesteia.
Suma de bani plătită cu titlu de arvună poate fi restituită, potrivit art. 1546 C.civ., în
situaţia în care contractul încetează din cauze neimputabile vreuneia dintre părţi, cauze care
nu atrag răspunderea acesteia.
Practica instanţelor judecătoreşti, şi mai cu seamă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este
constantă în a admite în materie comercială actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei
atât în cazul când în contract a fost prevăzută o asemenea clauză, cât şi în cazul în care în
contract nu s-a prevăzut acest lucru, considerându-se că prin neexecutarea obligaţiilor
contractuale s-a produs un prejudiciu care trebuie acoperit în integralitatea lui – atât paguba
efectiv produsă, cât şi câştigul (beneficiul) nerealizat.
Clauza penală este definită în doctrină ca acea clauză prin care debitorul se obligă la
orice fel de prestaţii în cazul neexecutării obligaţiei, a executării cu întârziere sau
necorespunzătoare faţă de creditor, fie că acestea constau în sume de bani, fie în predarea
unui alt lucru decât bani, fie în executarea unei lucrări sau chiar în prestarea unui serviciu.
De regulă, prin inserarea în contract a unei clauze penale, nu se poate accepta cumulul
penalităţilor cu despăgubirile. Cu toate acestea, atât părţile contractuale cât şi legea pot
stabili ca, în completarea penalităţilor, debitorul să fie obligat şi la plata despăgubirilor.
Cererea de acordare a despăgubirilor, în completarea penalităţilor, trebuie să îndeplinească
unele condiţii care nu sunt necesare în cazul când repararea prejudiciului se face în baza
clauzei penale.
5.Bibliografie selectivă
6.Test de autoevaluare
2. Clauza penală:
a. Reprezintă acea clauză prin intermediul căreia părțile stabilesc obligația
debitorului de a executa o anumită prestație în cazul în care obligația principală nu
este executată;
b. Poate fi cerută în caz de neexecutare a obligației;
c. În principiu, poate fi cumulată cu solicitarea de executare în natură a obligației.
3. În ceea ce privește cauza penală:
a. Aceasta poate fi cumulată cu executarea in natură a obligației doar în cazul în care
penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau in locul
stabilit;
b. Dacă această clauză este nulă, va atrage după sine și nulitatea obligației principale;
c. Dacă obligația principală este nulă, va fi atrasă și nulitatea clauzei penale.
4. Clauza penală:
a. Poate fi cerută și atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze
neimputabile debitorului;
b. Nulă nu atrage nulitatea obligației principale;
c. Poate fi supusă unei reduceri în cazul în care penalitatea este vădit excesivă față de
prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la momentul încheierii contractului.
8.Aplicaţii practice
CUPRINS :
1.1.Solidaritatea codebitorilor
2.1.Generalităţi
2.2.Aplicarea probelor în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi
2.3.Mijloacele de probă specifice obligaţiilor dintre profesioniştii-
comercianţi
3.Rezumat
4.Bibliografie selectivă
5.Test de autoevaluare
6.Răspunsuri la testul de autoevaluare
7.Aplicaţii practice
OBIECTIVE SPECIFICE:
În Codul civil actual, dar şi în legi speciale există dispoziţii care marchează
particularităţi ale obligaţiilor dintre profesionişti sau în activitatea unei întreprinderi cu scop
lucrativ.
fiecare codebitor solidar este ţinut de plata întregii datorii, faţă de acelaşi
creditor, creditorul putând urmări, la alegerea sa, pe oricare dintre codebitorii solidari
pentru întreaga creanţă;
în raporturile dintre codebitorii solidari obligaţia este divizibilă, fiecare
răspunzând în limita părţii sale de datorie;
debitorul care a plătit întreaga datorie sau mai mult decât datora dobândeşte un
drept de regres împotriva celorlalţi codebitori solidari.
Solidaritatea poate fi legală atunci când operează de drept, în virtutea legii (de exemplu,
în materie de delicte sau cvasidelicte – art. 1382 C.civ., în cazul obligaţiilor asociaţilor
societăţilor în nume colectiv sau al comanditaţilor în societăţile în comandită simplă etc.),
potrivit Legii nr. 31/1990, republicată şi modificată – Legea societăţilor.
Aşadar, dacă în dreptul civil solidaritatea pasivă trebuie să fie prevăzută în mod expres în
contract sau de către legiuitor, în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi solidaritatea
pasivă se prezumă.
Solidaritatea fidejusorilor
Potrivit art. 2280 şi urm. C.civ., fideiusorul este ţinut pentru obligaţiile debitorului numai
în subsidiar, dacă debitorul principal nu face plata, şi nu în solidar cu acesta,
recunoscându-i-se beneficiul de discuţiune şi de diviziune (în cazul când sunt mai mulţi
fideiusori). Solidaritatea fideiusorului cu debitorul principal ar putea să rezulte doar din
înţelegerea părţilor (contractul de fideiusiune).
Fideiusorul este persoana care se obligă faţă de creditor să execute obligaţia în cazul în
care debitorul principal n-o face.
Potrivit art. 1530 C.civ., „creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea
prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.
Dacă prestaţia constă într-o sumă de bani, daunele sunt prezumate şi, ca atare, nu mai
trebuie dovedite de creditor, ele exprimându-se sub forma dobânzii aferente sumelor
neachitate.
În cazul obligaţiilor care constau în sume de bani, daunele moratorii (de întârziere) se
socotesc de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul stabilit de părţi sau, dacă nu
există o înţelegere în acest sens, se datorează daunele-moratorii prevăzute de lege (art. 1535
C.civ.) fără ca debitorul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor este mai mic.
În schimb, dacă dobânda moratorie este mai mică decât prejudiciul produs în patrimoniul
creditorului, acesta are dreptul şi la daune-interese în completare pentru repararea integrală a
prejudiciului1.
Deşi dobânda legală este datorată de către debitor în cazul obligaţiilor care constau în
sume de bani, totuşi legiuitorul extinde aplicabilitatea dobânzii legale şi în cazul altor
obligaţii, dispunând în art. 1536 C.civ. că executarea cu întârziere are ca efect plata de către
debitor a daunelor-interese care se calculează la nivelul dobânzii legale, socotită de la data la
care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei.
obligaţia care nu a fost executată rezultă din exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
- dobânda contractuală;
Cele două categorii de dobânzi pot fi stabilite de părţi în convenţii, atât pentru restituirea
unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti
[art. 1 alin. (1)].
Ceea ce este de subliniat, în privinţa domeniului de aplicare al O.G. nr. 13/2011, este
faptul că, potrivit art. 9 „dobânzile percepute sau plătite de Banca Naţională a României, de
instituţiile de credit, de instituţiile financiare nebancare şi de Ministerul Finanţelor Publice,
precum şi modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice”. Aşadar, pentru
creditele bancare nu se aplică prezentul act normativ, ci reglementările specifice.
În privinţa dobânzii remuneratorii, legiuitorul prevede în art. 3 alin. (1) din Ordonanţă
că aceasta se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României,
care este rata de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al
Băncii Naţionale a României.
În privinţa dobânzii penalizatoare, aceasta se stabileşte, potrivit art. 3 alin. (2) din
Ordonanţă, la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte. Aşadar, prin completarea
dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011 s-a majorat dobânda penalizatoare aplicabilă profesioniştilor
care desfăşoară activităţi cu scop lucrativ, profesionistul fiind definit în art. 2 alin. (2) din
Legea nr. 72/2013 ca fiind „orice persoană fizică sau juridică care exploatează o
întreprindere cu scop lucrativ”.
De la regulile prevăzute de legiuitor privind stabilirea dobânzii legale în raporturile care
izvorăsc din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ (între profesioniştii care
desfăşoară activităţi cu scop lucrativ) şi pentru cealaltă categorie (care nu desfăşoară activităţi
cu scop lucrativ) există şi o excepţie, respectiv raporturile juridice cu element de extraneitate
pentru care, art. 4 din O.G. nr. 13/2011 dispune: „În raporturile juridice cu element de
extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă
străină, dobânda legală este de 6% pe an”.
Dobânda contractuală
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 13/2011: „părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata
dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la
plata unei obligaţii băneşti”.
- în raporturile care izvorăsc din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ părţile
pot stabili dobânda pentru întârzierea în executarea obligaţiilor băneşti potrivit libertăţii de
voinţă fără să existe vreo limitare;
- în schimb, în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de
50% pe an (art. 5).
Anatocismul
Anatocismul – sau „dobânda la dobândă” – este acea înţelegere prin care părţile
contractante convin ca dobânda să se capitalizeze, adică să se adauge la suma datorată şi să
se calculeze din nou dobânda.
În prezent, potrivit O.G. nr. 13/2011, art. 8 alin. (1): „dobânda se va calcula numai asupra
cuantumului sumei împrumutate”.
De la această regulă există şi o excepţie, care va opera numai în condiţiile arătate de
legiuitor.
Astfel, în conformitate cu art. 8 alin. (2), „dobânzile se pot capitaliza şi pot produce
dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar
numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an”.
„Cu toate acestea, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi ” [art.
8 alin. (3) din Ordonanţă].
Potrivit art. 1535 alin. (3) C.civ., cumulul dobânzilor cu despăgubirile (daune-interese)
este admis cu o singură condiţie, ca dobânzile moratorii să nu fie mai mari decât dobânda
legală. Astfel, legiuitorul dispune [art. 1535 alin. (3)]: „Dacă nu sunt datorate dobânzi
moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la
daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
Având în vedere dispoziţiile din Codul civil, în principal, art. 1535 alin. (3), art. 1523
alin. (2) lit. d), în care legiuitorul prevede fructificarea de drept a banilor sub forma dobânzii
în cazul întârzierii în executare, precum şi cele din O.G. nr. 13/2011, considerăm că, în
raporturile juridice dintre profesioniştii-comercianţi, dobânda poate fi cumulată cu
despăgubirile atât în cazul întârzierii în executare, cât şi în cazul neexecutării obligaţiilor
contractuale care constau în sume de bani.
În scopul aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului care cuprinde atât dauna
efectiv produsă (damnum emergens), cât şi beneficiul (câştigul) nerealizat (lucrum cessans),
dobânzile contractuale sau legale pot fi cumulate cu despăgubirile.
dacă în contract s-a prevăzut o clauză penală prin care s-a evaluat anticipat
prejudiciul cauzat de debitor prin întârzierea în executare sau prin neexecutare ori executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor, penalităţile nu se pot cumula cu dobânzile, ştiut fiind
faptul că dobânzile reprezintă, de fapt, daune pentru întârzierea în executare.
În această situaţie penalităţile se pot cumula doar cu despăgubirile stabilite pe baza unei
expertize, în măsura în care din penalităţi nu se acoperă integral prejudiciul.
Aşadar, penalităţile au rolul de a acoperi atât daunele moratorii, cât şi pe cele
compensatorii, la care se pot adăuga despăgubiri.
Concluzia care se desprinde este că, în această situaţie, dobânzile nu se pot cumula cu
penalităţile. În schimb, dobânzile pot fi cumulate cu despăgubirile în măsura în care din
dobânzi nu se acoperă integral prejudiciul, exact ca şi în cazul penalităţilor.
Potrivit art. 1 din Lege, în privinţa creanţelor, acestea trebuie să îndeplinească cele trei
condiţii: să fie certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unei sume de bani; în
privinţa subiectelor cărora li se aplică dispoziţiile legii, acestea sunt profesionişti [definiţi
potrivit art. 2 alin. (2) – orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu
scop lucrativ]; iar privitor la obiectul contractului din care rezultă creanţele, acesta poate să
constea fie în furnizarea de bunuri, fie în prestarea de servicii, fie în proiectarea şi execuţia
lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.
Sunt excluse domeniului de aplicare a legii creanţele înscrise la masa credală în cadrul
unei proceduri de insolvenţă şi creanţele care fac obiectul unui mandat ad-hoc, concordat
preventiv ori al unei înţelegeri încheiate ca urmare a unei negocieri extrajudiciare de
restructurare a datoriilor unei societăţi, precum şi contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori.
Dobânda legală penalizatoare este aceea precizată de O.G. nr. 13/2011, rata de referinţă a
dobânzii legale fiind cea în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului şi se aplică pe
întregul semestru.
Plata creanţei se poate face şi eşalonat la diferite termene stabilite, de comun acord de
către părţi, situaţie în care dobânzile penalizatoare şi celelalte despăgubiri se calculează prin
raportare la suma de bani datorată de debitor.
O dispoziţie de ordine publică este aceea prevăzută în art. 5 alin. (3), potrivit căreia părţile
contractante nu au dreptul să convină asupra datei emiterii sau primirii facturii de plată,
orice clauză în acest sens fiind lovită de nulitate absolută.
Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit această prohibiţie, prin normă imperativă,
constă tocmai în motivele adoptării legii de stabilire a unor măsuri pentru combaterea
întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani, or, dacă în contract părţile
ar avea posibilitatea să stabilească termen de emitere a facturii de plată sau a primirii
acesteia, practic s-ar eluda dispoziţiile legale privind combaterea întârzierii plăţii.
lit. a) din Legea nr. 72/2013, „orice autoritate publică a statului român care acţionează la
nivel central, regional sau local;
lit. b): „orice organism de drept public cu personalitate juridică şi care se află într-una
dintre situaţiile prevăzute de lege”;
lit. c): „orice asociere formată de una sau mai multe autorităţi contractante dintre cele
prevăzute la lit. a) şi lit. b)”.
plata sumelor de bani datorate de autoritatea contractantă trebuie să se facă cel mai
târziu la 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii, recepţiei bunurilor etc., şi nu
după 30 de zile calendaristice aşa cum se prevede în art. 3 din Lege;
termenul de efectuare a procedurii de recepţie sau de verificare a bunurilor sau
prestării serviciilor nu poate să aibă o durată mai mare de 30 de zile calendaristice, cu
excepţia cazului când în contract şi în documentaţia achiziţiei este prevăzut în mod expres
prelungirea termenului şi motivele acestei prelungiri, în cazul instituţiilor publice din
domeniul sănătăţii publice şi entităţilor publice care furnizează servicii medicale de sănătate;
termenul legal de plată pentru obligaţiile băneşti care rezultă din contractele încheiate
cu profesionişti este de cel mult 60 de zile calendaristice care se calculează potrivit alin. (1) al
art. 6 din Lege; termenul contractual de plată poate fi de maximum 60 de zile calendaristice,
dacă este prevăzut în mod expres atât în contract, cât şi în documentaţia achiziţiei şi este
justificat în mod obiectiv avându-se în vedere natura sau caracteristicile specifice ale
contractului, cu condiţia să nu fie considerată clauză abuzivă.
Sancţiuni
2.1. Generalităţi
În principiu, în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi, obligaţiile se dovedesc cu
aceleaşi mijloace de probă ca şi cele care izvorăsc din raporturile juridice în care participă
persoane care nu sunt profesionişti. Deşi mijloacele de probă sunt aceleaşi, în unele cazuri
diferă admisibilitatea şi modul lor de administrare.
Legislaţia specială, faţă de Codul de procedură civilă, admite într-o măsură mult mai mare
posibilitatea dovedirii faptelor ce duc la stabilirea existenţei raportului juridic obligaţional, a
modificării sau a stingerii lui.
Spre deosebire de dreptul comun, unde necesitatea formei scrise este reclamată în mai
multe operaţii juridice, fie ad validitatem, fie ad probationem, în operaţiunile juridice
specifice raporturilor dintre profesioniştii-comercianţi formalismul este diminuat, dar nu
înlăturat în totalitate.
Obligaţiile comerciale pot fi dovedite prin orice alte mijloace de probă admise de legea
civilă.
În prezent, din momentul intrării în vigoare a Codului de procedură civilă adoptat prin
Legea nr. 134/2010 şi actualizat, cu modificările aduse prin Legea de punere în aplicare nr.
76/2012, au fost abrogate dispoziţiile Codului comercial în materie de probe. Cu toate acestea
în anumite cazuri legiuitorul stabileşte unele norme de excepţie aplicabile probelor în cazul
profesioniştilor, ceea ce înseamnă că se aplică şi profesioniştilor-comercianţi (de exemplu,
potrivit art. 277 C.proc.civ., nu se aplică în raporturile dintre profesionişti formalitatea „bun şi
aprobat” în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, prin care o singură persoană se obligă
către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile).
Astfel, legiuitorul consacră câteva dispoziţii cu caracter special, în cuprinsul art. 277
C.proc.civ., înscrisurilor întocmite de profesionişti.
Totodată, în alin. (2) al art. 277 C.proc.civ., legiuitorul prevede că înscrisul nesemnat, dar
utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act
juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă
pentru însăşi dovedirea actului juridic. De exemplu, corespondenţa dintre părţi prin mijloace
electronice sau prin fax, ori o factură care nu este semnată.
De asemenea, potrivit alin. (3) al art. 277, înscrisul sub semnătură privată întocmit în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în
cuprinsul său. Cu toate acestea, data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu
orice mijloc de probă.
În ipoteza în care înscrisul prevăzut în alin. (3) nu conţine nicio dată, aceasta poate fi
stabilită în raporturile dintre părţi cu orice mijloc de probă.
Referitor la admisibilitatea probei cu martori, potrivit art. 309 alin. (2) C.proc.civ., de
la regula potrivit căreia „Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea
obiectului său este mai mare de 250 lei” există şi o excepţie, respectiv „se poate face dovada
cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a
fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea
specială cere probă scrisă”.
Aşadar, se poate admite proba cu martori şi împotriva unui act scris şi în lipsa unui
înscris, oricare ar fi valoarea obiectului în litigiu. Judecătorul este suveran în aprecierea sa,
putând să refuze proba cu martori, fiind obligat totuşi să motiveze respingerea probei cu
martori.
Există însă în dreptul comercial unele operaţii juridice cărora legiuitorul le-a impus
forma solemnă, formă necesară atât ocrotirii intereselor terţilor, cât şi pentru libera circulaţie a
bunurilor şi a valorilor în operaţiunile de schimb.
Acte solemne (la care se cere forma scrisă ad validitatem) sunt: biletul la ordin şi cecul,
contractul de împrumut maritim, contractul de societate (comercială).
În privinţa mărturisirii, în dreptul comercial aceasta are aplicaţiune mai restrânsă, dat
fiind că obligaţiile pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.
2.3. Mijloacele de probă specifice obligaţiilor dintre profesioniştii-comercianţi
a. Factura acceptată
Factura este un înscris care cuprinde elementele esenţiale ale unei vânzări comerciale:
identificarea părţilor, cantitatea de marfă, calitatea, condiţii de livrare etc. Factura este un
înscris probatoriu. Ea poate fi şi un titlu de credit în situaţia în care, ca document, însoţeşte
marfa, făcând posibilă circulaţia ei (de exemplu: conosamentul, scrisoarea de trăsură, poliţa de
asigurare etc.).
În privinţa forţei probante, factura face dovadă deplină împotriva emitentului, adică a
vânzătorului, şi în favoarea aceluia care îl deţine, adică a destinatarului, a cumpărătorului.
Factura poate să facă dovadă şi în favoarea vânzătorului, atunci când este acceptată de
cumpărător.
Acceptarea poate fi expresă, atunci când se face prin depunerea semnăturii cum-
părătorului pe unul dintre exemplarele facturii, cu menţiunea „acceptat” sau prin
corespondenţă, telegramă, telefon, verbal etc.
Factura trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, datele, menţiunile prevăzute în alin. (19)
al art. 155 C.fisc., în principal, data emiterii şi data la care au fost livrate bunurile/prestate
serviciile sau data încasării unui avans, în măsura în care această dată este anterioară datei
emiterii facturii, iar în cazul în care factura este emisă de beneficiar în numele şi în contul
furnizorului, menţiunea autofactură.
Potrivit art. 155 alin. (6) C.fisc., semnarea şi ştampilarea facturilor nu este obligatorie.
Este recomandabil, însă, ca atât facturile emise cât şi cele primite să poarte semnătura şi
ştampila emitentului, datele de identificare ale persoanei care efectuează livrarea bunurilor
(nume, prenume, seria actului de identitate, CNP), precum şi numărul şi data contractului în
cazul prestărilor de servicii.
b. Alte înscrisuri
Codul de procedură civilă prevede şi alte categorii de înscrisuri practicate, mai cu seamă,
în raporturile dintre profesionişti, cum ar fi: contractele încheiate pe formulare tipizate sau
standardizate ori încorporând condiţii generale tip, după caz, înscrisuri considerate înscrisuri
sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel [art. 289 alin. (1) C.proc.civ.].
De asemenea, sunt asimilate înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt
semnate: biletele, tichetele şi alte asemenea documente utilizate cu ocazia încheierii unor acte
juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestaţii.
Telexul, precum şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost semnate
de expeditor, fac dovada unui înscris sub semnătură privată [art. 289 alin. (3) C.proc.civ.].
Anexele, cum ar fi: planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte documente
anexate, au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură
directă cu înscrisul şi dacă poartă semnătura, după caz, a părţii sau a persoanei competente
care a întocmit înscrisul (art. 290 C.proc.civ.).
- Comunicările prin telex şi fax. Telexul şi telefaxul se folosesc tot mai frecvent atât în
relaţiile comerciale internaţionale, cât şi în cele interne.
Chiar dacă sunt foarte răspândite, totuşi telexul şi faxul nu au un regim probatoriu special.
Aceste mijloace moderne de comunicare pot folosi în justiţie ca un început de dovadă scrisă
sau ca prezumţii, în condiţiile Codului de procedură civilă.
În privinţa puterii doveditoare, dacă prin lege nu se prevede astfel, documentul care
reproduce datele unui act, înscrise pe suport informatic, face dovadă deplină între părţi, până
la proba contrară.
d. Registrele profesioniştilor
- registrele neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale fac dovadă împotriva celor care le-
au ţinut. Aceste reguli sunt stabilite de legiuitor în art. 280 C.proc.civ. care în alin. (1)
dispune: „Registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, pot
face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea
lor profesională”.
- registrele profesioniştilor nu sunt înscrisuri sub semnătură privată, deoarece un act sub
semnătură privată trebuie să provină de la partea împotriva căreia se foloseşte;
Profesionistul este liber să folosească registrele sale comerciale ca mijloc de probă. Dacă
întocmirea lor este o obligaţie legală a fiecărui profesionist-comerciant, în schimb folosirea
lor ca dovadă este facultativă.
Dacă în dreptul civil solidaritatea pasivă trebuie să fie prevăzută în mod expres în
contract sau de către legiuitor, în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi solidaritatea
pasivă se prezumă.
În privinţa obligaţiilor băneşti asumate în cadrul unei întreprinderi, Codul civil prevede
în art. 1523 alin. (2): „debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de
lege, precum şi atunci când: (…) d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani,
asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi”. Această dispoziţie consacră regula
punerii de drept în întârziere a debitorului prin simpla ajungere la termen. Astfel, datoriile
comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile.
În prezent, regimul juridic al dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti este stabilit prin
O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii
băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar,
modificată prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în
executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între
profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.
5. Test de autoevaluare:
a) Ce va decide instanța?
b) Este posibil cumulul penalităților de întârziere cu suma reprezentând dobânda legală
penalizatoare?
c) Care este momentul de la care încep să curgă penalitățile/dobânda legală
penalizatoare?
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4
CUPRINS :
1.Particularităţile contractului de vânzare-cumpărare
2.Contractul de furnizare
3.Contractul de report
4.Contractul de asociere în participaţie
5.Contractul de comision
6.Contractul de consignaţie
7.Contractul de agenție
8.Contractul de intermediere
9.Contractul de cont curent
10.Contractul de franciză
11.Contractul de leasing
12.Rezumat
13.Bibliografie
14.Test de autoevaluare
15.Răspunsuri la testul de autoevaluare
OBIECTIVE SPECIFICE:
Potrivit art. 1650 alin. (1) C.civ., „Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite
sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui
preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”, iar potrivit art. 1650 alin. (2) C.civ.:
„Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate
sau orice alt drept”.
Deşi contractul de vânzare este un contract consensual, totuşi există situaţii când, în
funcţie de natura bunurilor, legea impune o anumită formă, de regulă forma înscrisului
autentic ca o condiţie ad validitatem.
Dacă bunul este individual determinat (bun cert), dreptul de proprietate se transmite, de
regulă, din momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost predat şi preţul
nu a fost plătit (art. 1674 C.civ.).
Dacă bunul este determinat prin caractere generice (bun de gen), dreptul de proprietate
se transmite în momentul individualizării bunului prin cântărire, măsurare, numărare,
operaţiune care se face, de regulă, în momentul predării lui.
Obiectul contractului îl formează bunuri de gen dintr-un lot determinat, dintr-un gen
limitat şi este absolut necesar a se proceda la individualizarea bunurilor prin cântărire,
măsurare, numărare (de exemplu, se vând 500 kg de mere a 1 leu/kg) sau individualizare prin
determinarea preţului (de exemplu, se vinde tot lotul de cereale cu 1.000 lei). În ambele
situaţii de individualizare a bunurilor de gen, vânzarea este perfectă din momentul realizării
acordului de voinţă.
Vânzarea după greutate, număr sau măsură se deosebeşte de vânzarea cu grămada (în
bloc) (art. 1679 C.civ.):
În cazul vânzării pe gustate (art. 1682 C.civ.) contractul nu se consideră încheiat decât
după ce cumpărătorul a gustat bunul şi este de acord să-l cumpere, în schimb, în cazul
vânzării pe încercate contractul se încheie, dar este afectat de o condiţie suspensivă, de
realizarea căreia depinde transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător,
inclusiv riscul pieirii fortuite a bunului.
c) dreptul de opţiune trebuie să fie exercitat în termenul prevăzut în contract sau în maxim
5 ani, în caz contrar se consideră că nu s-a îndeplinit condiţia rezolutorie, situaţie în care
dreptul cumpărătorului asupra bunului se consolidează.
Efecte juridice. Restituirea către vânzător a bunurilor răscumpărate are efect retroactiv, în
sensul că operează în privinţa cumpărătorului, a succesorilor în drepturi ai cumpărătorului şi a
terţilor dobânditori, reţinându-se doar fructele. Se exceptează situaţiile în care terţul
dobânditor invocă uzucapiunea pentru imobile sau posesia de bună-credinţă în materia
bunurilor mobile.
În art. 1760 C.civ., legiuitorul stabileşte şi unele excepţii. Astfel, vânzătorul este obligat
să respecte contractele de locaţiune încheiate de cumpărător înaintea exercitării opţiunii dacă
au fost respectate formalităţile de publicitate.
Potrivit art. 1760 alin. (3) C.civ., vânzătorul este obligat ca în termen de o lună de la data
notificării să consemneze toate sumele datorate cumpărătorului sau terţului subdobânditor.
Sancţiunea legală care intervine în cazul când vânzătorul nu plăteşte sumele datorate este
decăderea acestuia din dreptul de opţiune de răscumpărare.
Obiectul contractului
Potrivit noilor reglementări din Codul civil, obiectul contractului se deosebeşte de
obiectul obligaţiei.
Astfel, potrivit art. 1225 C.civ., obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică
astfel cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale, în speţă operaţiunea
juridică fiind vânzarea.
Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul, ceea ce înseamnă că, în
cazul operaţiunii juridice de vânzare, obligaţiile se referă la bunul vândut şi la preţ.
Aşadar, vânzătorul are obligaţia de a preda bunul vândut, iar cumpărătorul trebuie să
plătească preţul. Atât bunul vândut, cât şi preţul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute
de lege, în caz contrar contractul urmând să fie lovit de nulitate.
Predarea lucrului
Vânzătorului i se recunoaşte dreptul de retenţie asupra lucrului vândut, în caz de
faliment sau de insolvabilitate a cumpărătorului.
Potrivit art. 1666 alin. (2) C.civ., cheltuielile de predare, inclusiv cele privind măsurarea,
cântărirea bunului etc., sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi de transport de la
locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu există stipulaţiune contrarie.
Dacă nu există uzanţe sau stipulaţii contrare şi bunul trebuie să fie transportat dintr-un
loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului.
Garanţia pentru evicţiune
Potrivit art. 1695 C.civ., vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător pentru
liniştita şi utila posesie a lucrului. În doctrina de specialitate evicţiunea a fost definită ca fiind
pierderea proprietăţii bunului, în totalitate sau numai parţial, sau tulburarea cumpărătorului în
exercitarea prerogativelor de proprietar al bunului cumpărat.
Garanţia pentru viciile lucrului vândut
Vânzătorul este obligat de a asigura cumpărătorului utila folosinţă a lucrului.
Potrivit art. 1707 C.civ., vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului, în sensul
că, dacă ar fi ştiut de existenţa lor, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi cumpărat la un
preţ mai mic.
În noul Cod civil, legiuitorul prevede în art. 1716-1718 obligaţia vânzătorului de garanţie
pentru buna funcţionare care completează garanţia pentru viciile ascunse ale lucrului.
Astfel spus, în afară de garanţia contra viciilor ascunse ale bunului vândut, dacă
vânzătorul s-a obligat faţă de cumpărător să garanteze pentru un timp determinat buna
funcţionare a bunului, este obligat să remedieze orice defecţiuni care apar în perioada
(termenul) de garanţie.
În situaţia în care reparaţia (înlăturarea defecţiunilor) nu este posibilă sau dacă reparaţia
bunului depăşeşte perioada de timp prevăzută în contract sau în legi speciale, vânzătorul este
obligat să înlocuiască bunul.
În Codul civil legiuitorul a „amenajat” o dispoziţie, respectiv art. 1723, prin care
vânzătorul beneficiază de o garanţie pentru realizarea creanţei privitoare la încasarea preţului
în sensul că, în cazurile prevăzute de lege, acesta beneficiază de un privilegiu special sau de o
ipotecă legală asupra bunului vândut, garanţie care operează până în momentul încasării
preţului.
Obligaţiile cumpărătorului
Potrivit art. 1719 C.civ., cumpărătorul are două obligaţii principale: să plătească
preţul şi să preia bunul vândut.
Plata preţului
Plata preţului se face la locul în care bunul se află la momentul încheierii contractului,
dacă nu s-a prevăzut altfel în contract [art. 1720 alin. (1) C.civ.].
În ipoteza în care la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, plata preţului se
face la locul care rezultă din uzanţe sau la locul destinaţiei bunului [art. 1720 alin. (2) C.civ.].
O remarcă generală care se desprinde din conţinutul art. 1720 C.civ. este aceea că
normele privind locul şi data plăţii preţului au caracter supletiv; vor înlocui voinţa părţilor
care au posibilitatea să deroge de la conţinutul textelor legale.
Dovada plăţii. Dacă plata preţului s-a făcut prin virament bancar, dovada se va face
numai prin extras de cont bancar. Data plăţii preţului prin virament bancar este aceea la care
contul vânzătorului a fost alimentat cu suma de bani reprezentând preţul bunului vândut.
Sancţiunea neplăţii preţului (art. 1724 C.civ.)
Neexecutarea obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător dă dreptul vânzătorului să
aleagă între:
Potrivit art. 1721 C.civ., în lipsa unei stipulaţiuni contrarii, cumpărătorul care nu achită
preţul bunului cumpărat este obligat să plătească dobânzi asupra preţului. Dobânzile se
calculează din ziua dobândirii proprietăţii în cazul când bunul produce fructe civile sau
naturale şi din ziua predării bunului dacă acesta nu este producător de fructe, dar îi procură
cumpărătorului un alt avantaj (foloase).
Regimul juridic al dobânzii, în cauză fiind vorba de dobânda penalizatoare, este stabilit de
O.G. nr. 13/2011, modificată, cuantumul acesteia fiind diferit în funcţie de natura juridică a
raporturilor juridice, respectiv a vânzării, dacă se încheie în exploatarea unei întreprinderi sau
nu, ori dacă cumpărătorul este un profesionist sau non-profesionist.
Luarea în primire a lucrului se va face la locul şi la termenul la care vânzătorul era obligat
să-l predea, cumpărătorul urmând să suporte şi cheltuielile ridicării bunului de la locul
predării.
- să ceară rezoluţiunea contractului plus daune-interese, iar dacă sunt bunuri perisabile sau
care se deteriorează, rezoluţiunea contractului operează de drept, chiar dacă în contract nu s-a
prevăzut un pact comisoriu expres. În acest caz nu este nevoie de punere în întârziere sau vreo
altă formalitate.
Dispoziţiile din fostul Cod comercial privind executarea directă (executarea coactivă) se
aplică în prezent atât în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi, cât şi în raporturile
juridice de drept civil (tradiţionale). Astfel, potrivit art. 1726 alin. (1) C.civ., în cazul
cumpărării unui bun mobil, dacă cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de preluare a
acestuia, vânzătorul are posibilitatea fie de a depozita lucrul vândut, de a-l depune într-un
depozit (depozitar), pe socoteala şi cheltuiala cumpărătorului, fie de a-l vinde. Dacă
cumpărătorul alege posibilitatea vinderii bunului, vânzarea se va face prin licitaţie publică sau
chiar la preţul curent, dacă lucrul are un preţ la bursă sau în „târg” (pe piaţă), de către o
persoană autorizată de lege pentru asemenea acte. În cazul în care preţul obţinut din această
vânzare este mai mic decât cel convenit în contract (prima vânzare), diferenţa în minus va fi
imputată cumpărătorului, care nu şi-a executat obligaţia de preluare a bunului, la care se pot
adăuga şi daune-interese.
În conformitate cu art. 1726 alin. (3) C.civ., dacă neexecutarea contractului provine din
partea vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunul printr-o persoană
autorizată cu asemenea acte, deci poate să-şi procure o marfă asemănătoare de pe piaţă. Dacă
preţul plătit de cumpărător pentru procurarea bunului este mai mare decât cel convenit în
contractul iniţial, diferenţa în plus între cele două preţuri se va imputa vânzătorului care nu
şi-a îndeplinit la termen sau „de îndată” obligaţia de predare a bunului, plus daune-interese
pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului.
Văzând dispoziţiile cuprinse în art. 1726 C.civ., trebuie făcute câteva precizări:
2. Contractul de furnizare
Potrivit art. 1766 C.civ., contractul de furnizare este contractul prin care o parte, denumită
furnizor, se obligă să transmită unei alte persoane, denumită beneficiar, proprietatea asupra
unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea la unul sau mai multe termene succesive
(ulterioare) ori în mod continuu, iar cealaltă parte se obligă să preia bunurile şi să plătească
preţul lor.
De asemenea, contractul de furnizare este şi acela prin care o parte numită furnizor sau
prestator de servicii se obligă faţă de beneficiar să presteze anumite servicii, la unul sau mai
multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar beneficiarul se obligă să primească prestarea
serviciilor şi să plătească preţul lor.
Regimul juridic general aplicabil contractului de furnizare este stabilit de legiuitor în art.
1766-1771 C.civ.
Obligaţiile furnizorului
Obligaţiile beneficiarului
Potrivit art. 1767 alin. (1) teza a II-a C.civ., beneficiarul este obligat să preia
bunurile la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract.
Bunurile furnizate vor fi preluate prin recepţia bunurilor, recepţie la care se verifică
dacă sunt respectate clauzele contractuale privind cantitatea şi calitatea acestora.
Dacă potrivit contractului sau uzanţelor expedierea cade în sarcina furnizorului, mărfurile
(bunurile) se consideră că au fost predate beneficiarului la momentul predării către cărăuş.
Subcontractarea
Potrivit art. 1769 C.civ., furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor
către o terţă persoană, cu excepţia cazului când contractul are caracter strict personal sau dacă
natura contractului nu „îngăduie” subcontractarea.
Dispoziţia cuprinsă în art. 1770 C.civ. consacră răspunderea furnizorului principal faţă de
beneficiar pentru calitatea produselor şi serviciilor care au fost subcontractate de către
furnizor unei terţe persoane. Aşadar, deşi furnizarea produselor şi serviciilor poate fi
subcontractată, totuşi executarea contractului rămâne sub supravegherea şi controlul
furnizorului principal.
3. Contractul de report
Potrivit art. 1772 alin. (1) C.civ., „Contractul de report este acela prin care
reportatorul cumpără de la reportat cu plata imediată titluri de credit şi valori
mobiliare circulând în comerţ şi se obligă, în acelaşi timp, să revândă reportatului titluri
sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă, în schimbul unei sume
determinate”.
Contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare:
o vânzare ce se execută imediat;
o a doua vânzare cu termen şi la preţ determinat.
Condiţiile contractului
Pentru încheierea unui contract de report trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator;
acordul de voinţă privind vânzarea să fie simultan;
vânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care circulă în comerţ.
Caracterele juridice ale contractului de report
Noţiune
Coroborând dispoziţiile cuprinse în art. 1949, în art. 1952 (regimul aporturilor) şi urm. cu
cele din art. 1881 C.civ., se poate defini asocierea în participaţie ca fiind contractul prin care
două sau mai multe persoane (fizice şi/sau juridice) se obligă să participe cu bunuri, servicii,
cunoştinţe de specialitate la realizarea în comun a uneia sau mai multor operaţiuni, urmând
să împartă beneficiile şi să suporte pierderile în condiţiile stabilite în contract sau prevăzute
de lege.
Contract numit, reglementat în mod expres în dispoziţiile art. 1949-1954 C.civ. Textele
menţionate trebuie să fie completate cu cele privitoare la contractul de societate (în
general), respectiv art. 1881-1889, care înlocuiesc, după caz, voinţa părţilor. Astfel, potrivit
art. 1954 C.civ., „Cu excepţia dispoziţiilor prevăzute la art. 1949-1953, convenţia părţilor
determină forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi clauzele de
dizolvare şi lichidare a acesteia”.
Contract bilateral în care părţile se obligă una faţă de cealaltă să aducă un anumit bun
sau să presteze un anumit serviciu în cadrul asocierii şi să suporte eventualele pierderi care
rezultă din operaţiunile pentru care se constituie asocierea în participaţie.
Contract cu titlu oneros deoarece fiecare parte contractantă care dobândeşte calitatea
de asociat urmăreşte realizarea unui beneficiu, câştig (profit).
Contract intuitu personae, încheindu-se între persoane ale căror relaţii se bazează pe
încredere. Din acest punct de vedere, asocierea în participaţie se aseamănă cu societatea
simplă şi cu societăţile de persoane, existând cauze specifice de dizolvare, precum şi
posibilitatea retragerii sau excluderii unui asociat pentru cauzele (motivele) prevăzute în
contract şi/sau în lege (art. 1927-1929 C.civ.). Această concluzie se întemeiază pe dispoziţia
prevăzută în art. 1889 alin. (4) din care rezultă că raporturile dintre asociaţi sunt generate de
regulile aplicabile societăţii simple, reguli valabile pentru entităţile asociative fără
personalitate juridică.
Având în vedere conţinutul art. 1949 C.civ., parte în contractul de asociere în participaţie
poate fi orice persoană fizică sau juridică, deosebindu-se astfel de asocierea în participaţiune
prevăzută anterior de Codul comercial.
Persoanele fizice sau juridice care se asociază dobândesc calitatea de asociaţi sau părţi
contractante, iar asociatul care va încheia actele juridice cu terţe persoane va putea fi
denumit asociat „titular” sau asociatul „administrator” al asocierii.
Aşa cum rezultă din interpretarea art. 1954 C.civ., regimul juridic al asocierii în
participaţie este prevăzut în mod expres în art. 1949-1953 C.civ., texte care prevăd cadrul
contractual al asocierii în participaţie (art. 1949), forma scrisă a contractului (art. 1950), lipsa
personalităţii juridice (art. 1951), regimul aporturilor asociaţilor (art. 1952), raporturile
dintre asociaţi şi faţă de terţi (art. 1953). Celelalte aspecte privitoare la forma contractului,
întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia se
determină prin convenţia părţilor.
Deşi nu are personalitate juridică, totuşi asocierea poate avea şi are structuri proprii de
administrare, administratorul fiind asociatul care încheie contracte cu terţele persoane,
comunică celuilalt sau celorlalţi asociaţi deconturile privind situaţia veniturilor şi
cheltuielilor.
Asociaţii au obligaţia de a aduce în cadrul asocierii, cu titlu de aport, bunuri care pot să
constea în numerar (lichidităţi), bunuri în natură corporale sau incorporale (brevet de
invenţie, marcă de produs etc.), creanţe şi chiar servicii (muncă), cunoştinţe de specialitate.
Potrivit art. 1952 alin. (1) C.civ., „Asociaţii rămân proprietarii bunurilor puse la dispoziţia
asociaţiei”.
Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal, asociaţii pot conveni ca bunurile
aduse în asociere, precum şi cele obţinute în urma folosirii acestora să devină proprietate
comună.
Totodată, potrivit alin. (3) al art. 1952 C.civ., părţile (asociaţii) pot conveni că bunurile
aduse în cadrul asocierii, „puse la dispoziţia asocierii” pentru realizarea obiectului asocierii,
pot trece, în tot sau în parte, în proprietatea unuia dintre asociaţi, în condiţiile stabilite prin
contract şi, evident, cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege.
În contractul de asociere părţile (asociaţii) pot stipula ca, în momentul încetării asocierii,
asociaţii să redobândească în natură bunurile aduse în asociere [art. 1951 alin. (4) C.civ.].
În conformitate cu art. 1953 C.civ., asociaţii încheie acte juridice cu terţe persoane în
nume propriu chiar dacă acţionează pe contul asocierii, adică pentru realizarea obiectului
asocierii.
În situaţia în care un asociat acţionează în numele asociaţiei, toţi ceilalţi asociaţi răspund
în mod solidar faţă de terţele persoane [art. 1953 alin. (2) C.civ.], ceea ce înseamnă că
oricare dintre asociaţi poate fi urmărit de către terţi pentru executarea obligaţiilor asumate
de oricare dintre ei, ori pentru acoperirea prejudiciului cauzat terţelor persoane.
Ca măsură de garanţie faţă de terţele persoane, legiuitorul prevede în art. 1953 alin. (4)
C.civ. inopozabilitatea faţă de terţi a clauzei contractuale prin care asociaţii îţi limitează
răspunderea în raporturile încheiate cu aceştia.
Prin inserarea acestei dispoziţii în Codul civil se înlătură acea practică prin care unul
dintre asociaţi primea o sumă minimă de bani cu titlu de beneficii în fiecare an, indiferent de
existenţa sau nu a beneficiilor (profitului).
5. Contractul de comision
Potrivit art. 2043 C.civ., comisionul este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau
vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele
comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită
comision.
Comisionul este una din operaţiile juridice cele mai frecvente în raporturile dintre
profesioniştii-comercianţi. Elemente ale comisionului există în materie de consignaţie, de
asigurare, de expediţie, în operaţiuni de bursă etc.
Obligaţiile comisionarului:
1) comisionarul nu are timpul necesar să obţină autorizarea din partea comitentului, faţă
de natura afacerii;
Prin încheierea contractului nu se stabilesc raporturi juridice între comitent şi terţi iar
comitentul nu are niciun fel de acţiune contra terţilor. Totuși, potrivit art. 2046 alin. (1)
C.civ., în cazul în care terţa persoană nu-şi execută obligaţiile, acţiunea împotriva acesteia
poate fi exercitată de către comitent care se va subroga în drepturile comisionarului.
La cererea comitentului, comisionarul are obligaţia să-i cedeze acţiunile contra terţului
printr-un contract de cesiune sub semnătură privată. În ipoteza în care comisionarul refuză
să-i cedeze comitentului acţiunile contra terţului care nu şi-a executat obligaţiile, răspunde
pentru pagubele produse comitentului [art. 2046 alin. (3) C.civ.].
Când comisionarul este însărcinat să vândă sau să cumpere cambii, obligaţiuni, sau
mărfuri cotate pe pieţe reglementate, sau efecte ale statului, în general, titluri de credit
circulând în comerţ, comisionarul poate să procure el la preţul curent, ca vânzător, lucrurile
pe care trebuia să le cumpere sau să se comporte ca un cumpărător reţinând pentru sine
bunurile la preţul curent. Deşi se comportă el însuşi ca vânzător sau cumpărător,
comisionarul are dreptul la comision potrivit contractului de comision (art. 2050 C.civ.).
În primul caz, comisionarul devine proprietar asupra sumelor de bani încasate de la terţ
(din vânzare) şi rămâne obligat ca orice debitor faţă de comitent.
Comisionarul este plătit pentru serviciile sale cu o sumă de bani, numită comision, care
poate să fie sub forma unei sume fixe sau a unei sume procentuale calculate la cifra de
afaceri realizată cu terţe persoane, iar în caz contrar potrivit art. 2010 alin. (2) C.civ., exact ca
şi în cazul mandatului.
Obligaţiile comitentului:
Potrivit art. 2053 C.civ., comisionarul beneficiază de un drept de retenţie asupra bunurilor
care aparţin comitentului şi care se află în detenţia comisionarului până în momentul în care
comitentul achită datoriile pe care le are faţă de comisionar. În concursul dintre creanţa
comisionarului şi cea a vânzătorului care nu a primit preţul bunurilor vândute va fi preferată
creanţa comisionarului [art. 2053 alin. (2) C.civ.].
Legiuitorul a dispus în mod special asupra cauzei de revocare a comisionului (art. 2051
C.civ.). Posibilitatea recunoscută comitentului de a revoca împuternicirea dată
comisionarului, se poate aplica numai până în momentul în care comisionarul a încheiat
actul juridic cu terţa persoană.
Contractul cu sine însuşi este admis, potrivit art. 2050 alin. (1) C.civ., şi anume atunci
când obiectul însărcinării de a vinde sau de a cumpăra constă în mărfuri, titluri de credite
etc., cotate la bursă sau având un curs pe piaţă. Într-un asemenea caz, vânzarea sau
cumpărarea făcându-se pe preţul curent, orice abuz devine imposibil.
Regula stabilită de legiuitor (art. 2052 C.civ.) este aceea potrivit căreia comisionarul nu
răspunde faţă de comitent dacă terţa persoană nu-şi execută obligaţiile. În contractul de
comision se poate stipula o obligaţie de garanţie a executantului din partea comisionarului
sub forma clauzei star del credere sau du croire (garanţia solvabilităţii).
Prin această clauză, comisionarul se obligă să răspundă faţă de comitent pentru ipoteza
în care terţul refuză să-şi îndeplinească obligaţiile sau este insolvabil.
Cât priveşte natura juridică a clauzei star del credere, aceasta face obiectul unei
controverse juridice în doctrină, fiind considerată, într-o opinie, clauză de asigurare pentru
insolvabilitate, iar într-o altă opinie, este considerată garanţie de sine stătătoare sau
cauţiune.
6. Contractul de consignaţie
Noțiune
Contractul de consignaţie are ca temei legal art. 2054-2063 C.civ., dispoziţii care se
completează cu cele privitoare la contractul de comision şi de mandat. În art. 2054 alin. (1)
C.civ. legiuitorul defineşte consignaţia ca fiind „o varietate a contractului de comision care
are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului
în acest scop”.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile citate, contractul de consignaţie este o varietate a
contractului de comision. Cu toate acestea, operaţiunea juridică cuprinde elemente şi ale
altor tipuri de contracte, de exemplu: ale contractului de vânzare, ale contractului de
depozit. De aceea, contractul de consignaţie poate fi calificat ca un contract complex în
conţinutul căruia există trei operaţiuni juridice: comision, vânzare, depozit.
Obligaţiile consignantului
Obligaţiile consignatarului
Consignatarul răspunde de orice lipsă, pierdere sau deteriorare provenite din culpa sa
ori a agenţilor şi prepuşilor săi.
Asigurarea se va face pentru o valoare cel puţin egală cu preţul bunurilor prevăzute în
contract sau în notele şi facturile care însoţesc bunurile, acoperindu-se astfel toate riscurile.
renunţarea consignatarului;
Definiţie
- are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice având atribuţii de
reprezentare ale acesteia;
- este asociat sau acţionar şi este împuternicit legal să îi reprezintă pe ceilalţi asociaţi sau
acţionari;
Art. 2073 alin. (1) C.civ. dispune că nu poate fi agent cel ce intermediază în cadrul
pieţelor reglementate de valori mobiliare, mărfuri şi instrumente financiare derivate;
persoanele care au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări; persoane care, în
calitate de agent, prestează un serviciu neremunerat.
B. Condiţii de formă. Contractul de agent trebuie încheiat în formă scrisă autentică sau
sub semnătură privată. Dacă legea nu prevede altfel, forma scrisă este o condiţie prevăzută
ad probationem (art. 2078 C.civ.).
Cu toate acestea, în temeiul art. 2093 alin. (2) C.civ., la cererea agentului, instanţa de
judecată ar putea să înlăture sau să limiteze efectele clauzei de neconcurenţă în situaţia când
există consecinţe prejudiciabile grave şi vădit inechitabile pentru agent.
Remuneraţia agentului
În contractul de agenţie se va stabili remuneraţia cuvenită agentului pentru activitatea
desfăşurată pentru comitent.
unui procent, prin raportare la numărul contractelor ori la valoarea acestora, situaţie în
care remuneraţia poartă denumirea de comision [art. 2082 alin. (2) C.civ.].
Obligaţiile agentului
Art. 2079 alin. (1) C.civ. stabileşte principiul potrivit căruia agentul trebuie să
îndeplinească personal sau prin prepuşii săi obligaţiile care izvorăsc din împuternicirea dată
de comitent cu bună-credinţă şi loialitate.
În mod special, agentul are următoarele obligaţii:
Potrivit art. 2080 alin. (1) C.civ., comitentul, în raport cu agentul, trebuie să acţioneze cu
loialitate şi cu bună-credinţă, având următoarele obligaţii:
a) comitentul este obligat să pună la dispoziţie agentului, în timp util şi într-o cantitate
corespunzătoare, mostre, cataloage, tarife şi orice altă documentaţie, necesare agentului
pentru executarea împuternicirii;
b) să furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului;
c) să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, dacă se hotărăşte să reducă volumul
contractelor (în mod semnificativ) în comparaţie cu volumul la care se aştepta agentul;
d) să plătească agentului remuneraţia cuvenită în condiţiile şi la termenele prevăzute în
contract;
e) să îndeplinească orice obligaţii care îi revin, potrivit contractului sau dispoziţiilor
legale;
f) să restituie toate cheltuielile făcute de agent cu ocazia contractului;
g) să acţioneze cu diligenţa unui bun profesionist, comunicând agentului toate
informaţiile necesare executării contractului.
În cazul în care comitentul a dat împuternicire agentului doar să negocieze contracte şi
nu-i comunică acestuia, în termen rezonabil, faptul că renunţă la încheierea contractelor, se
consideră (potrivit voinţei legiuitorului exprimată în art. 2081 C.civ.) că acesta a renunţat la
încheierea contractelor negociate de agent. Aşadar, renunţarea de către comitent la încheierea
contractelor negociate de agent este stabilită de legiuitor.
Denunţarea unilaterală
Legiuitorul prevede în art. 2089 şi art. 2090 C.civ. două categorii de situaţii când poate fi
denunţat unilateral contractul de agenţie.
În art. 2089 C.civ., legiuitorul prevede denunţarea contractului încheiat pe durată
nedeterminată, situaţie în care oricare dintre părţi are posibilitatea denunţării unilaterale a
contractului, dar cu respectarea dreptului de preaviz recunoscut de lege celeilalte părţi.
Potrivit art. 2090 C.civ., contractul de agenţie poate fi denunţat fără preaviz de oricare
dintre părţi, dacă din cauza unor împrejurări excepţionale, altele decât forţa majoră sau
cazul fortuit, devine imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent.
8. Contractul de intermediere
Până la elaborarea Codului civil actual și odată cu intrarea acestuia în vigoare, contractul
de intermediere era calificat fapt de comerț, potrivit art. 3 pct. 12 C.com. (în prezent
abrogat), text potrivit căruia, sunt fapte de comerț „Operațiunile de mijlocire (sămsăria) în
afaceri comerciale;”
Intermediarul
Mijlocitorii sunt cunoscuți în activitatea comercială sub denumirea de samsari sau misiți.
Mijlocirea este o activitate prin care o persoană, numită mijlocitor, urmărește să pună
față în față două persoane care vor să încheie o afacere.
Potrivit art. 2096 alin. (1) C.civ. „Intermedierea este contractul prin care intermediarul se
obligă față de client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract”. Iar
potrivit art. 2096 alin. (2) C.civ., „Intermediarul nu este prepusul părților intermediate și este
independent față de acestea în executarea obligațiilor sale”.
Intermediarul este obligat, potrivit art. 2100 C.civ., să informeze terța persoană cu privire
la avantajele și oportunitatea încheierii contractului intermediat, dar cu condiția de a nu
prejudicia interesele clientului, prejudiciu care s-ar cauza din culpa sa.
Obligațiile clientului
Dacă există pluralitate de intermediari, indiferent dacă pluralitatea rezultă din contracte
de intermediere separate sau din același contract, fiecare are dreptul la o cotă egală din
remunerația stabilită global, cu excepția cazului când, în contract s-a prevăzut altfel.
Definiţie
Prin contractul de cont bancar curent, părţile se înţeleg ca în loc să achite separat şi
imediat creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea
să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
Părţile între care se încheie contractul de cont curent poartă denumirea de curentişti.
Prestaţiile dintre curentişti constau în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia
celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului
să fie depusă în cont curent.
Forma cea mai uzuală a contractului de cont curent este aceea bancară, adică a
contractului încheiat între o bancă (instituţia de credit) şi un client al său, în scopul de a
facilita circulaţia şi fructificarea banilor. Banca poate interveni şi ca simplu intermediar între
doi comercianţi care convin să-şi lichideze operaţiunile prin înregistrări în conturile ce le au
deschise la aceeaşi bancă sau la bănci diferite.
Deşi contractul de cont curent se consideră încheiat din momentul realizării acordului
de voinţă totuşi, executarea acestui contract este evidenţiată prin înregistrarea contabilă a
remiterii în cont şi stabilirea soldului.
Închiderea contului curent va avea loc la scadenţa termenelor stabilite prin convenţia
de cont curent şi, în absenţa stipulării unui asemenea termen, la data de 31 decembrie a
fiecărui an, iar dobânda va curge de la data închiderii.
Prin unificarea dreptului privat şi prin abrogarea Codului comercial, în prezent contractul
de cont curent este reglementat de Codul civil, în art. 2171-2183, în care legiuitorul defineşte
acest contract, condiţiile încheierii şi executării acestuia, efectele principale şi efectele
secundare ale sale, încheierea contului, precum şi încetarea contractului de cont curent.
Potrivit art. 2171 C.civ., contractul de cont curent reprezintă acordul de voinţă dintre două
părţi numite curentişti, care se obligă să înscrie într-un cont curent creanţele care izvorăsc din
remiteri reciproce, creanţe care nu se consideră exigibile şi care sunt indisponibile până la
închiderea contului.
un contract consensual;
un contract accesoriu.
Contractul de cont curent produce anumite efecte juridice. Unele sunt considerate
principale (esenţiale), iar altele secundare.
Efectele principale
Orice valoare remisă de la o parte contractată celeilalte părţi, face să opereze prin
faptul înscrierii sale în contul curent, transferul dreptului de proprietate în favoarea
cocorentistului care a primit-o adică al acelui care a făcut înscrierea privind debitul său (art.
2173 C.civ). Însă, este posibil să existe depuneri care să nu fi fost făcute cu scopul
transferului dreptului de proprietate (de exemplu, remise numai cu mandatul de încasare).
Dar, şi în acest caz, în orice moment şi concomitent se poate restabili echilibrul valorii remise
şi primite.
În toate situaţiile efectului translativ de proprietate al remiterilor efectuate îi
corespunde în mod necesar şi stimulativ o constituire de credit în favoarea remitentului.
Novaţiunea
Alt efect al contractului de cont este novaţía adică, transformarea cauzei iniţiale a
remiterii într-o cauză nouă, contractuală derivată din contractul de cont din contul curent.
Obligaţia iniţială se stinge şi în locul ei se nasc obligaţiile care izvorăsc din contul curent
(art. 2173 Cod civil). Potrivit contractului iniţial cel care a primit marfa datora preţul. Acest
preţ a fost trecut în cont ca o creanţă a celui care a transmis marfa aşa încât obligaţia iniţială
de plată a preţului a fost înlocuită cu o nouă obligaţie care apare în cont, sub formă de credit
şi debit. Astfel, dispărând obligaţia iniţială înseamnă că, automat, se sting şi accesoriile
acesteia cum ar fi: gajul, ipoteca, privilegiile etc.
Dacă obligaţiile iniţiale s-au înfăţişat sub forme diferite: vânzarea-cumpărarea, mandat,
asigurare, transport etc., acestea dobândesc o unică formă, de simple credite şi debite în
contul curent.
Indivizibilitatea
O operaţiune izolată care se efectuează nu are caracterul unei plăţi din momentul
înscrierii ei în contul curent.
Un alt efect specific contractului de cont curent este compensarea reciprocă a debitelor şi
creditelor până la concurenţa creditului şi debitului final, rezultat la încheierea contului curent,
sub rezerva plăţii soldului creditor (art. 2173 C.civ.).
Contractul de cont curent produce efecte în privinţa dobânzilor (art. 2173 C.civ.), dacă
părţile nu s-au învoit altfel, dobânzile vor fi legale.
Partea care a făcut anumite cheltuieli pentru operaţiunea trecută în cont, de exemplu,
cheltuieli cu poşta, vamă etc. are dreptul să i se crediteze încât aceste prestaţii vor genera şi
ele dobânzi din ziua înscrierii în cont.
- când închiderea contului curent este definitivă, caz în care aceasta coincide cu
încetarea sau desfiinţarea contractului;
a) la expirarea termenului;
b) prin denunţarea unilaterală de către oricare curentist, dar cu preaviz de 15 zile
acordat celuilalt curentist;
c) moartea, incapacitatea sau insolvenţa uneia dintre părţi.
Contractul se poate desfiinţa şi pe cale convenţională, când părţile au stabilit un termen
prin convenţia lor sau chiar până la împlinirea termenului, dacă convin astfel.
Dacă există vreo cauză de încetare prevăzută în art. 2183 alin. (3) C.civ., respectiv,
moartea, incapacitatea, insolvenţa oricăruia dintre curentişti, reprezentantul incapabilului
sau moştenitorul celui decedat poate denunţa contractul cu obligaţia încunoştinţării
celeilalte părţi cu 15 zile înainte.
10. Contractul de franciză
Definiţie
Contractul de franciză a apărut în SUA odată cu legislaţia antitrust prin care s-a interzis
desfacerea produselor de către producător. Datorită dinamismului şi rentabilităţii sale a
devenit o formă de cooperare comercială; fiind o varietate recentă şi răspândită a
contractului de concesiune, franciza constituie o metodă modernă de afaceri, bazată pe
colaborarea permanentă între parteneri.
În sistemul de drept comercial românesc franciza a fost definită legal prin articolul 1 din
O.G. nr. 52/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 79/1998, republicată în M. Of. Nr.
180 din 14 mai 1998:
legiuitorul a introdus o parte din elementele definitorii ale francizei în definiţiile date
partenerilor contractuali şi în obligaţiile părţilor;
se lasă loc la interpretări ale unei serii de alte contracte din gama contractelor de
distribuţie, licenţe şi cesiuni.
În sistemul american, franciza este o convenţie care oferă unei părţi dreptul de a
distribui, de a vinde, de a furniza bunuri şi servicii sau facilităţi într-o zonă
determinată.
- bilateral;
- consensual;
- cu titlu oneros.
este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrare; drepturile trebuie să fie
exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
obiectul contractului;
condiţiile financiare;
durata contractului;
condiţii de modificare, prelungire, reziliere.
condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţială sau taxa de intrare
în reţea, redevenţe periodice, de publicitate, determinarea tarifelor privind
prestările de servicii şi tehnologii, în cazul clauzei tarifelor privind prestări de servicii
şi tehnologii, în cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare;
Contractul de exclusivitate
Operaţiunile de leasing
Operaţiunile de leasing (în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din O.G. nr.
51/1997, republicată, sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator/finanţator,
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui
proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra
unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.
Obiectul contractului
Operaţinile de leasing pot avea ca obiect bunuri imobile, precum şi bunuri mobile
corporale de folosinţă îndelungată, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio a pieselor de
tatru, a manuscriselor, a brevetelor, drepturilor de autor şi a bunurilor necorporale.
Începînd cu anul 2004, prin derogare de la menţiunile de mai înainte, se admite că
dreptul de utilizare a programelor pentru calculator, ca drept patrimonial de autor asupra
programelor pentru calculator, poate face obiectul operaţiunilor de leasing.
Aceasta este posibilă doar dacă titularul dreptului de autor a autorizat această
operaţiune, caz în care, locatorul – finanţator transmite către utilizator, pentru o perioadă
determinată, dreptul de utilizare a unui program pentru calculator asupra căruia deţine un
drept definitiv de utilizare.
perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata
normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este
transferat.
În redactarea actuală a textului, preţul de cumpărare trebuie să reprezinte cel mult 50%
din valoarea de intrare pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată.
În înţelesul prezentei legi, prin valoare de intrare se înţelege valoarea la care a fost
achiziţionat bunul de către finanţator, respectiv costul de achiziţie.
Contractul de leasing
Leasingul este la acest moment, pe plan internaţional, unul dintre cele mai răspândite
mijloace de realizare a finanţărilor.
un contract de mandat, prin care sunt stabilite elementele vânzării şi, în acelaşi
timp, se realizează operaţiunile tehnice, dar şi formalităţile administrative necesare;
un contract de locaţiune, a cărui durată şi rate sunt determinate din cota parte din
valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing în cazul leasingului financiar şi
din cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un
beneficiu stabilit de către părţile contractante, în cazul leasingului operaţional;
constituie titlu executoriu în cazurile prevăzute la art. 8 din O.G. nr. 51/1997,
modificată.
este consensual;
Legea face distincţie între leasing general şi leasing financiar, distincţia vizând
elementele esenţiale ale contractului.
(1) Contractul de leasing trebuie să cuprindă, pe lângă părţile contractante, cel puţin
următoarele elemente:
c) valoarea avansului
d) rata de leasing
Elementele arătate în textul de lege nu sunt limitative: părţile pot conveni şi asupra
altor clauze în momentul încheierii contractului.
Un contract de leasing nu poate fi încheiat pe o durată mai mică de un an şi reprezintă
un titlu executoriu în condiţiile în care utilizatorul nu predă bunul la sfârşitul perioadei de
leasing (în măsura în care nu a formulat opţiunea preluării bunului sau prelungirii
contractului) şi în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Părţile contractului
Drepturi
Obligaţii
Drepturi
Obligaţii
să recepţioneze şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;
să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul
finanţatorului;
să îşi asume totalitatea obligaţiilor care decurg din: folosirea directă a bunului sau
prin prepuşii săi (inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii), cazuri fortuite pe
întreaga perioadă a contractului în paralel cu plata ratelor de leasing până la
atingerea valorii contractului de leasing;
să informeze finanţatorul, în timp util, cu privire la orice tulburare venită din partea
unui terţ, referitor la dreptul acestuia de proprietate;
Asigurarea bunurilor
Dată fiind valoarea mare a bunului asigurat, dacă valoarea directă nu este la îndemână,
se poate apela la o coasigurare, suma asigurată fiind limitată de lege la valoarea bunului
asigurat, nedepăşindu-i valoarea.
Despăgubirea va fi plătită în limita sumei asigurate, fără a depăşi valoarea bunului din
momentul producerii cazului asigurat şi nici cuantumul pagubelor efectiv suferite de
asigurat.
În cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, încetarea
contractului de leasing se poate produce prin reziliere. Clauzele de reziliere stipulate în
contract pot fi în interesul finanţatorului sau al utilizatorului.
refuzul de finanţare
Dacă părţile nu ajung la o înţelegere amiabilă, litigiile pot fi soluţionate de către Curtea
de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în măsura în care în
contract s-a prevăzut o clauză compromisorie (clauza de arbitraj).
12.Rezumat
Contractul de furnizare este contractul prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să
transmită unei alte persoane, denumită beneficiar, proprietatea asupra unei cantităţi
determinate de bunuri şi să le predea la unul sau mai multe termene succesive (ulterioare) ori
în mod continuu, iar cealaltă parte se obligă să preia bunurile şi să plătească preţul lor.De
asemenea, contractul de furnizare este şi acela prin care o parte numită furnizor sau
prestator de servicii se obligă faţă de beneficiar să presteze anumite servicii, la unul sau mai
multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar beneficiarul se obligă să primească
prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor.
Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără de la reportat cu plata
imediată titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ şi se obligă, în acelaşi timp,
să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă,
în schimbul unei sume determinate. Pentru încheierea unui contract de report trebuie
îndeplinite următoarele condiţii: să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator;
acordul de voinţă privind vânzarea să fie simultan; vânzarea să aibă ca obiect titluri de credit
care circulă în comerţ.
Asocierea în participaţie reprezintă contractul prin care două sau mai multe persoane
(fizice şi/sau juridice) se obligă să participe cu bunuri, servicii, cunoştinţe de specialitate la
realizarea în comun a uneia sau mai multor operaţiuni, urmând să împartă beneficiile şi să
suporte pierderile în condiţiile stabilite în contract sau prevăzute de lege. Regimul juridic al
asocierii în participaţie este prevăzut în mod expres în art. 1949-1953 C.civ., texte care
prevăd cadrul contractual al asocierii în participaţie (art. 1949), forma scrisă a contractului
(art. 1950), lipsa personalităţii juridice (art. 1951), regimul aporturilor asociaţilor (art.
1952), raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţi (art. 1953). Celelalte aspecte privitoare la
forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi
lichidare a acesteia se determină prin convenţia părţilor.
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de
bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care
acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită comision. Contractul de
comision este o varietate a contractului de mandat, deosebirea constând în faptul că actele
juridice încheiate de comisionar sunt în nume propriu, dar pe seama comitentului.
Prin contractul de cont bancar curent , părţile se înţeleg ca în loc să achite separat şi
imediat creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea
să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
Părţile între care se încheie contractul de cont curent poartă denumirea de curentişti.
Prestaţiile dintre curentişti constau în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia
celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului
să fie depusă în cont curent.
Contractul de franciză este reglementat de O.G. nr. 52/1997, „Franciza este un sistem
de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice,
independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă
altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau a dezvolta o afacere, un
produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Operaţiunile de leasing, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din O.G. nr.
51/1997, republicată, sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator/finanţator,
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui
proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra
unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.Prin rată de leasing se înţelege:
13. Bibliografie
7. Asocierea în participație:
b. dobândeşte personalitate juridică doar prin înscrierea în Registrul
comerţului;
c. este lipsită de personalitate juridică în toate cazurile;
d. asociații, la momentul încheierii contractului, prin clauză
contractuală expresă, sau ulterior, prin act adiţional, pot decide
dacă asocierea în participație va avea sau nu personalitate juridică.
14.Redevenţa este:
a. o clauză contractuală prin care utilizatorul se obligă să nu transmită
know – howul către terţe persoane
b. suma de bani datorată de către beneficiar francizorului, în schimbul
dreptului de a exploata marca, know – howul şi alte drepturi de
proprietate intelectuală sau industrială privind produsul sau serviciul,
precum şi pentru asistenţa comercială/tehnică
c. obligaţia francizorului de a asigura publicitatea produsului care face
obiectul contractului.
1.c 2.b 3.c 4.a 5.a 6.b 7.b 8.b 9.a 10.d 11.d 12.ab 13.ac 14.b.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.5
TITLURILE DE CREDIT
CUPRINS:
1. Noţiunea şi clasificarea titlurilor de credit
2. Cambia
3. Biletul la ordin
4. Cecul
5. Rezumat
6. Bibliografie
7. Test de autoevaluare
8. Răspunsuri la testul de autoevaluare
OBIECTIVE SPECIFICE:
1.1. Noţiune
Deoarece creditul implică un decalaj în timp între două prestaţii - prestaţia creditorului
(actuală) şi prestaţia celui creditat de mai târziu, titlurile de credit mai sunt definite în
literatura juridică, ca documente ce constată creanţe comerciale care amână în timp plata
datoriei şi care pot circula uşor fiind negociabile.
În cazul titlurilor de credit, între dreptul patrimonial şi înscris există o relaţie necesară
indisolubilă nu numai în momentul naşterii dreptului dar şi pentru existenta lui ulterioară,
înscrisul încorporând dreptul, fiind indisolubil pentru valorificarea lui.
Aşadar, posesorul unui titlu de credit are dreptul la prestaţia arătată în el, în temeiul
prezentării sale, dacă îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege.
titluri care dau dreptul la o anumit prestaţie din partea debitorului (de exemplu,
cambiile, biletele la ordin). Posesorul este îndreptăţit la o sumă de bani la primirea
unei cantităţi de mărfuri.
titluri care încorporează drepturi complexe, drepturi ce rezultă din acţiunile unei
societăţi comerciale, drepturi patrimoniale (de a participa la împărţirea beneficiilor,
restituirea cotei de participare la capitalul social în caz de dizolvare) sau drepturi
nepatrimoniale (de a participa la adunarea generală, la alegerea organelor de
conducere).
2. Cambia
2.1. Noţiune
Cambia este înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoană numită trăgător, unei
alte persoane numită tras de a plăti unei terţe persoane numită beneficiar, la scadenţă sau
la ordinul acesteia o sumă de bani stabilită.
trasul, debitorul sau importatorul căruia îi este adresat ordinul sau mandatul de a
plăti o anumită sumă;
beneficiarul sau terţa persoană către sau la ordinul căreia se face plata.
Creanţa trăgătorului către tras reprezintă proviziunea sau acoperirea cambiei, iar
creanţa beneficiarului contra trăgătorului, valoarea furnizată.
cambia este un titlu de credit formal şi complet, în sensul că, atât drepturile, cât şi
obligaţiile, în totalitatea lor, rezultă din menţiunile înscrise în cambie;
cambia este un titlu de credit care creează obligaţii necondiţionale, în sensul că,
obligaţiile cambiale nu pot fi afectate de o condiţie indiferent de natura ei; în cazul
stipulării unei condiţii, cambia va fi lovită de nulitate absolută;
cambia este un titlu de credit abstract, obligaţiile decurgând din cambie fiind
independente de raporturile juridice care au stat la baza emiterii ei (de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare). De aceea prin cambie se creează obligaţii
autonome, distincte de cele existente în raporturile juridice fundamentale;
Pentru că plata cambiei nu se face imediat ci la scadenţă sau la vedere, cambia amână
în timp plata datoriei şi, ca atare, este titlu de credit.
În lipsa unor dispoziţii speciale prevăzute în Legea nr. 58/1934, modificată, se aplică Codul
civil, respectiv art. 1179 în care sunt prevăzute condiţiile generale de validitate comune
tuturor actelor juridice: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza. Ultimele două
condiţii fiind analizate în funcţie de caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale.
Cambia este un act juridic şi, în consecinţă, ca orice act juridic trebuie să respecte
condiţiile de validitate prevăzute de Codul civil, respectiv art. 1179.
Condiţii de formă
Cambia se întocmeşte în formă scrisă, forma rezultând implicit din conţinutul art. 1 pct.
1-8 din Legea nr. 58/1934, modificată. Cambia conţine atât menţiuni obligatorii, cât şi
facultative.
Denumirea de cambie.
Potrivit art. 1 pct. 1 din Legea nr. 58/1934, modificată, înscrisul cambial trebuie să
conţină denumirea de „cambie”, ceea ce înseamnă că orice altă menţiune adică „trată” sau
„poliţă” nu poate fi folosită pentru indicarea unei cambii.
Ordinul de plată dat de trăgător (emitentul cambiei) trasului trebuie să fie pur şi simplu
şi nicidecum afectat de o condiţie, indiferent de natura ei. Ordinul de plată se exprimă, de
regulă, prin cuvintele „veţi plăti”, „plătiţi” sau „autorizaţi să plătiţi”.
Suma de bani care se va plăti trebuie să fie determinată în moneda de plată şi să se facă
menţiunea în cifre şi litere. În caz de neconcordanţă va avea prioritate menţiunea în litere.
Numele trasului.
Trasul, cel care va face plata cambiei, poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică,
arătându-se numele sau denumirea (ori numele comercial) al acesteia. Poate fi indicat ca
tras însuşi trăgătorul (art. 3 din Legea nr. 58/1934, modificată). De asemenea, pot fi indicate
mai multe persoane care să facă plata, situaţie în care aceste persoane vor răspunde în mod
solidar.
Cambia trebuie să prevadă locul unde se va face plata cambiei indicându-se numai
localitatea şi nicidecum domiciliul ori sediul debitorului. Pot fi indicate mai multe locuri de
plată la alegerea posesorului cambiei (art. 2 alin. 5 din Legea nr. 58/1934, modificată).
Dacă în cambie nu se prevede locul plăţii legea prezumă că acesta este locul arătat
lângă numele trasului (art. 2 alin. 3).
Cambia poate să conţină o clauză prin care să se indice ca loc de plată fie domiciliul
unui terţ, fie localitatea unde domiciliază trasul, fie altă localitate. O astfel de cambie poartă
denumirea de cambie domiciliată.
Pot fi indicate mai multe persoane în calitate de beneficiar, după cum poate fi
beneficiar chiar trăgătorul însuşi (art. 3 din Legea nr. 58/1934, modificată).
Data emiterii cambiei presupune indicarea zilei, lunii şi anului emiterii ei. Cambia care
nu prevede data emiterii va fi lovită de nulitate absolută. Indicarea datei emiterii are
importanţă pentru a se stabili exigibilitatea plăţii cambiei dacă există menţiunea efectuării
plăţii „la un anumit termen de la emiterea cambiei” şi pentru a se verifica capacitatea
juridică a trăgătorului în momentul emiterii ei.
Locul emiterii cambiei presupune indicarea localităţii unde a fost emisă cambia. În lipsa
menţiunii cu privire la locul emisiunii, legea prezumă că acesta este locul indicat lângă
numele trăgătorului.
Indicarea locului unde a fost emisă cambia are importanţă în stabilirea legii aplicabile,
dacă ea conţine un element extraneu (străin).
Semnătura trăgătorului.
clauza „nu la ordin”, înseamnă interzicerea transmiterii cambiei prin gir. În acest caz
cambia se va transmite prin cesiune de creanţă potrivit dreptului comun;
clauza „fără cheltuieli” sau „fără protest”. Exercitarea acţiunii în regres se poate face
numai dacă beneficiarul cambiei întocmeşte un protest de neacceptare. De la
această regulă există o excepţie, respectiv în cazul când în cambie este stipulată
clauza „fără protest”, situaţie în care beneficiarul este scutit de obligaţia de a întocmi
protestul de neacceptarea şi, deci va putea exercita acţiunea în regres în caz de refuz
de acceptare din partea debitorului cambiei (trăgător, tras, avalist);
clauza privind „indicarea unui acceptant la nevoie”, în cazul refuzului acceptării sau
a plăţii cambiei de către tras;
clauza „fără procură”, ceea ce înseamnă că posesorul cambiei pretinde suma de bani
arătată în cambie, în virtutea unui drept propriu şi nicidecum în calitate de
procurator sau mandatar;
clauza „după aviz”. Dacă în cambie există o asemenea clauză ea se traduce în sensul
că trasul va face plata numai după primirea avizului dat de către trăgător;
clauza „valoare dată în garanţie” se traduce în sensul că titlul a fost dat în scopul
garantării executării altei obligaţii.
Cambia în alb
Prin acceptare, trasului îi revin obligaţii atât faţă de posesorul (beneficiarul) cambiei,
cât şi faţă de trăgător (emitentul), astfel:
faţă de posesorul cambiei, trasul este obligat să facă plata, fiind ţinut în mod solidar
cu trăgătorul, eventual cu avalistul, pentru executarea obligaţiei;
faţă de trăgător, trasul are obligaţia ca în caz de neplată să dispună de acţiunea
directă pe care o are împotriva are împotriva acceptantului.
Dacă există refuz de acceptare a cambiei, posesorul poate exercita înainte de scadenţă,
dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi debitori cambiali.
Girul
Noţiune
Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei numit girant, transmite altei
persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea
titlului, toate drepturile izvorând din titlu respectiv4 .
Girul se realizează prin intermediul unei menţiuni făcute pe spatele titlului cu privire la
numele dobânditorului şi conţine ordinul de plată adresat trasului sau emitentului de către
posesorul cambiei de a se face plata aceluia (în mâinile) căruia s-a transmis cambia.
Persoana care transmite titlul (cambia) este denumită „girant”, iar aceea care o
primeşte poartă denumirea de „giratar”.
Cambia circulă de la o persoană la alta prin ordinul scris menţionat pe dosul titlului sau
pe un înscris separat (allonge), document numit „ordin-gir” sau andosament.
Funcţiile girului
Prin gir se transmit toate garanţiile constituite în vederea „asigurării” plăţii cambiei,
respectiv: gajul, ipoteca şi privilegiile.
Dacă în cambie figurează clauza „nu la ordin”, cambia nu se va transmite prin gir, ci prin
cesiune de creanţă, potrivit dispoziţiilor din Codul civil. O altă funcţie a girului este aceea de
„garanţie” pentru acceptare.
Prin transmiterea cambiei apelându-se la procedura girului se dobândeşte un nou
garant privind obligaţiile cambiale. Fiecare giratar devine debitor cambial împreună cu trasul,
trăgătorul şi, eventual, avaliştii.
girul nu poate fi dat numai pentru o parte din sumă, ceea ce înseamnă că girul nu
poate fi parţial. Sancţiunea în acest caz este tot nulitatea absolută.
Condiţiile de formă:
Girul în alb
Girul în alb este acel gir care nu arată numele giratarului, fiind valabil dacă există
semnătura girantului pusă pe dosul titlului sau pe adaos (allonge).
Girul la purtător
Girul la purtător este ca şi girul în alb, un act pe care nu figurează numele giratarului.
Documentul circulă prin simpla lui remitere, posesorul fiind prezumat a fi titularul dreptului
asupra cambiei.
Cesiunea de creanţă
În schimb, dacă în cazul girului giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom fără
să i se opună excepţiile care puteau fi opuse girantului (prescripţia, compensaţia etc.), în
cazul cesiunii, cesionarul dobândeşte drepturile pe care le-a avut cedentul, astfel încât
debitorul cedat poate să opună cesionarului toate excepţiile pe care le putea invoca faţă de
cedent.
Prin gir, girantul garantează executarea obligaţiei, pe câtă vreme în cazul cesiunii de
creanţă, cedentul nu garantează faţă de cesionar pentru solvabilitatea debitorului cedat.
Din punct de vedere formal, girul este valabil prin simpla menţiune făcută pe titlu cu
privire la dobânditor, în timp ce, în cazul cesiunii este obligatorie notificarea debitorului sau
acceptarea în formă autentică din partea debitorului cedat.
Avalul conţine angajamentul unei terţe persoane numită avalist prin care se obligă să
facă plata cambiei, garantând astfel executarea obligaţiei de către cel ce trebuia să
plătească, numit avalizat.
Avalul se poate da pentru garantarea executării obligaţiei, fie de către tras, fie de către
trăgător sau chiar pentru un alt avalist.
Efectele avalului
Avalistul poate opune posesorului titlului excepţiile pe care debitorul avalizat le avea
contra lui;
Plata efectuată de tras îi eliberează pe toţi debitorii cambiali. Refuzul trasului are drept
consecinţă răspunderea solidară a tuturor debitorilor cambiali (trăgător, girant, avalist).
Locul plăţii trebuie să fie arătat în conţinutul cambiei. În lipsa indicării locului plăţii,
plata se va face în localitatea indicată lângă numele trasului.
În situaţia în care nu se prevede vreo localitate, plata se va face la sediul trasului sau
celui indicat să facă plata (deci plata este cherabilă).
Efectele plăţii.
Dacă plata se face la scadenţă, efectul firesc este stingerea datoriei cambiale. Când
plata se face de către un girant, sunt liberaţi de plată numai debitorii cambiali succesivi lui,
nu şi cei anteriori.
Plata parţială este admisă, cu excepţia celei care se face de debitorii de regres (giranţii)
sau de avaliştii lor.
Plata parţială nu poate fi făcută anticipat faţă de scadenţă. În schimb plata integrală,
poate fi făcută chiar înainte de scadenţă, dar cu consimţământul creditorului.
Dacă trasul acceptă cambia trasă asupra lui, dar la scadenţă refuză plata, creditorul îl
poate urmări fie pe el, fie pe avaliştii săi. El are împotriva acestei categorii de persoane
obligate o acţiune cambială directă.
Trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor nu-şi asumă decât o obligaţie subsidiară de plată, în
sensul că nu pot fi urmăriţi de creditorul cambial decât dacă plata nu are loc.
Obligaţia trăgătorului de a garanta plata este absolută, în timp ce obligaţia de garanţie
a giranţilor nu este absolută, deoarece aceştia pot fi exoneraţi atât de răspunderea pentru
acceptare, cât şi de aceea pentru plată.
Obligaţia de garanţie constă în obligaţia de a plăti în clipa când obligatul principal nu-şi
îndeplineşte prestaţia, fie la scadenţă, dacă refuză plata, fie înainte de scadenţă, dacă nu se
întâmplă anumite fapte care dau certitudinea că plata cambiei nu va avea loc.
Acţiunea cambială de regres, contra oricărui alt obligat cambial, (trăgătorul, giranţii
şi avaliştii acestora).
Dacă prestaţia trasului (plata) nu are loc la scadenţă sau înainte, în cazurile enumerate
mai sus, posesorul cambiei poate urmării pe aceia care aveau obligaţia de a garanta această
prestaţie. Aceştia sunt obligaţi de regres, iar acţiunea împotriva lor este regresul cambial.
Titular al dreptului de regres este, mai întâi, posesorul legitim al cambiei, şi mai apoi
debitorii de regres. Avalistul unui debitor de regres poate şi el urmări pe cel avalizat, precum
şi pe giranţii anteriori debitorului său.
Regresul la scadenţă
Dacă la prezentarea cambiei, acceptarea a fost refuzată, în tot sau în parte, posesorul
cambiei poate exercita dreptul de regres împotriva tuturor semnatarilor cambiei.
Înainte de scadenţă, posesorul cambiei poate exercita acţiuni de regres dacă trasul se
află în dificultate de plată. Legea are în vedere falimentul trasului, chiar dacă nu este
constatat printr-o hotărâre judecătorească, fiind suficientă declararea procedurii 6 .
Falimentul trăgătorului
Posesorul cambiei poate exercita înainte de scadenţă acţiuni în regres, în cazul în care
trăgătorul a fost supus procedurii falimentului. În toate cazurile prevăzute de art. 48 din lege,
dreptul de exercitare a acţiunilor înainte de scadenţă nu se stinge.
2.10. Protestul
Pentru a putea păstra şi exercita drepturile cambiale, legea impune posesorului
îndeplinirea unor anumite formalităţi. Constatarea efectuării lor se face în mod obişnuit
printr-un protest.
refuzul plăţii din partea acceptantului prin intervenţie sau a indicatului la nevoie (art.
79 din lege);
refuzul de acceptare a unei cambii ce trebuia prezentată într-un anumit termen sau
unei cambii plătibilă la un anumit timp de la vedere;
refuzul de restituire a unuia dintre exemplarele cambiei, când există mai multe
exemplare;
constatarea plăţii prin intervenţie sau a refuzului plăţii oferite prin intervenţie.
Protestul se face printr-un singur act, întrucât nu s-ar putea admite adresarea mai
multor proteste. Protestul poate fi adresat şi printr-un act separat în care trebuie făcută
menţiunea de adresare pe cambie. Competenţa întocmirii protestului aparţine executorului
judecătoresc şi notarului public.
Protestul are valoarea unui act autentic şi, întocmit în condiţiile legii, face dovadă
deplină, cele constatate neputând fi combătute decât prin înscrierea în fals. Legea permite
ca debitorii în regres să renunţe la adresarea protestului.
Clauza de scutire de protest (fără protest) trebuie scrisă pe cambie şi semnată, după
caz, de: trăgător, girant sau avalist.
data întocmirii;
somaţia de plată;
răspunsurile primite sau motivele pentru care nu s-a obţinut nici un răspuns.
Protestul poate fi înlocuit, dacă posesorul este de acord, printr-o declaraţie de refuz,
de acceptare sau de plată scrisă şi datată pe titlu sau pe adaos, semnată de cel împotriva
căruia protestul urma să fie făcut. Ştersăturile, îndreptările sau adăugirile, pentru a fi luate în
seamă, trebuie să fie aprobate de executorul judecătoresc sau de notarul public.
Avizul
În cazul în care trasul refuză acceptarea sau plata cambiei, posesorul cambiei trebuie să
încunoştinţeze pe girantul său şi pe trăgător despre neacceptare sau neplată, în cele patru
zile lucrătoare ce urmează zilei protestului. Fiecare girant este ţinut ca, în cele două zile
lucrătoare ce urmează zilei în care a primit încunoştinţarea, să aducă la cunoştinţă girantului
său încunoştinţarea primită, cu precizarea numelui şi adreselor celor care au făcut
încunoştinţările precedente.
În principiu, obligaţia încunoştinţării ia naştere numai dacă protestul a fost adresat sau
dacă, existând clauza „fără protest”, s-a făcut prezentarea cambiei.
Avizarea se poate face prin orice mijloc de comunicare (scrisoare, telegramă etc.), prin
simpla trimitere a cambiei neacceptate sau neplătite şi poate fi dovedită prin orice mijloace
de probă, sarcina probei revenind aceluia care este obligat să dea avizul.
Nerespectarea formalităţilor de avizare nu decade din dreptul de regres. Cel care nu a
făcut încunoştinţarea, răspunde pentru paguba cauzată din culpa sa, fără ca despăgubirile să
poată depăşi suma menţionată pe cambie.
În cazul refuzului de plată a cambiei, în baza art. 62 din Legea nr. 58/1934, modificată,
posesorul acesteia va adresa debitorului o somaţie de plată, care se va trimite prin
intermediul executorului judecătoresc.
Opoziţia la executare
Suspendarea executării
În mod excepţional, art. 62 alin. (3) din lege, admite că instanţa judecătorească va
putea suspenda executarea în cazul în care debitorul nu recunoaşte semnătura (caz în care
debitorul se înscrie în fals) sau procura.
2.12. Excepţiile cambiale
Doctrina a clasificat excepţiile cambiale în două categorii: obiective şi subiective.
Excepţiile obiective
Excepţiile obiective privesc titlul cambial, obligaţia cambială şi condiţiile cerute pentru
executarea acţiunilor cambiale. Ele se subdivid în:
excepţii obiective absolute, excepţii pe care orice debitor le poate invoca împotriva
oricărui creditor (posesorul cambiei), ca de exemplu: nevalabilitatea formală a cambiei
datorită nerespectării condiţiilor impuse din lege; prescripţia dreptului la acţiune; stingerea
obligaţiei pentru plată efectuată de tras etc.
excepţii obiective relative, excepţii pe care anumiţi debitori le pot opune oricăruia
dintre posesorii cambiei. Intră în această categorie: nevalabilitatea obligaţiei cambiale,
falsificarea semnăturilor cambiale, lipsa de reprezentare etc.
Excepţiile subiective
excepţii subiective absolute, pe care orice debitor cambial le poate opune anumitor
posesori ai cambiei, de exemplu: incapacitatea posesorului cambiei de a primi plata ori
falimentul acestuia etc.
În conformitate cu art. 63 alin (3) din lege, orice excepţie cambială trebuie formulată de
către debitor la primul termen de înfăţişare. Această excepţie trebuie să fie grabnic
soluţionată şi întemeiată pe o probă scrisă.
Orice acţiune rezultând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se prescrie
în termen de 3 ani, termen care curge de la data scadenţei cambiei (prescripţia acţiunilor
directe).
Acţiunea cauzală
Prin emiterea cambiei - ca şi prin transmiterea ei - se nasc anumite obligaţii abstracte,
desprinse din cauzele care le-au dat naştere. Emiterea cambiei sau transmiterea ei nu duce
la stingerea raporturilor fundamentale. Numai excepţional, poate opera o novaţie, caz în
care obligaţia veche din raportul fundamental este înlocuită cu o obligaţie nouă. În cazul în
care obligaţia cambială nu s-a executat, posesorul cambiei are la îndemână împotriva
debitorului, pe lângă acţiunile cambiale şi o acţiune bazată pe raportul fundamental, numită
acţiune cauzală.
Dacă acţiunea este admisă şi s-a efectuat plata, cambia depusă la grefa instanţei va fi
predată creditorului, care devine astfel posesorul legitim şi care va putea exercita acţiune de
regres la care are dreptul.
Această acţiune poate fi folosită când posesorul cambiei a pierdut acţiunile cambiale şi
împotriva debitorilor cambiali nu are o acţiune cauzală. Legea consideră ca fiind inechitabilă
păstrarea de către debitorii cambiali a sumei cuvenite posesorului cambiei şi, în consecinţă,
recunoaşte acestuia posibilitatea de a reclama ceea ce i se datorează prin acţiunea de
îmbogăţire fără cauză.
3. Biletul la ordin
3.1. Noţiune
Biletul la ordin este un înscris (titlu de credit ) prin care o persoană numită emitent
sau subscriitor se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani unei alte persoane,
numită beneficiar, sau la ordinul acestuia.
scadenţa;
locul de plată;
numele beneficiarului;
semnătura emitentului.
Nerespectarea acestor condiţii de formă atrage după sine sancţiunea nulităţii titlului.
4. Cecul
4.1. Noţiune
Cecul este un înscris care conţine ordinul dat de emitentul cecului, numit trăgător,
unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, de a plăti o sumă de bani unui
beneficiar la prezentarea titlului.
trasul (sau banca), care primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani determinată;
Plata cecului poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai pentru
o parte din ea. Obligaţia avalistului este la fel ca cea garantată. Avalistul care plăteşte cecul
dobândeşte toate drepturile rezultând din titlu, împotriva avalizatorului şi a celor ţinuţi faţa
de persoana garantată.
În situaţia în care trasul nu plăteşte cecul prezentat în termen util, posesorul titlului
poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi avaliştilor. Refuzul de
plată trebuie constatat printr-un protest sau declaraţie a trasului scrisă şi datată pe cec.
denumirea de cec;
numele trasului;
locul de plată;
semnătura trăgătorului.
De regulă, cecul poate fi tras în mai multe exemplare identice, cu excepţia titlurilor la
purtător. Ele trebuie să conţină un număr de ordine, iar în absenţa numerotării, fiecare
exemplar constituie un cec distinct. Datorită naturii titlului nu se admite emiterea de copii.
nominative;
la ordin
la purtător.
Bara poate fi generală sau specială şi se face de posesorul sau de trăgătorul cecului.
Cecul cu bară generală se plăteşte unei bănci sau unui client al trasului şi nu cuprinde
nici o menţiune între cele două linii, sau se scrie numai „banca” sau un alt echivalent.
Cecul cu bară specială cuprinde între cele două linii numele unei bănci. Cecul cu barare
specială se plăteşte băncii arătate între bare. În situaţia în care banca este chiar trasul, plata
se va face unui client al său.
Forma cecului barat are relevanţă practică în sensul că evită folosirea şi falsificarea
titlurilor care au fost pierdute sau furate. În acelaşi timp cecul barat permite şi creditarea
clientului fiind un instrument de plată scriptic.
certificat, care conţine semnătura trasului pe faţa titlului. Această semnătură are
semnificaţia certificării (acoperirii) şi menţinerea acestei acoperiri la dispoziţia
posesorului cecului până la expirarea termenului de prescripţie.
poştal, care reprezintă un serviciu bancar făcut de poştă, alături de contul curent
poştal şi de viramentul poştal. Cecul poştal este supus aceloraşi reguli de formă ca şi
cecul barat, cu singura particularitate că nu poate fi transmis prin gir.
netransmisibil, care poate fi plătit numai primitorului său ori la cererea acestuia. Cu
suma care figurează în cec poate fi creditat contul curent al primitorului. Acest cec
nu poate fi transmis decât unei bănci pentru încasare în numele primitorului.
plătibil în cont trăgătorul sau posesorul lui fiind în drept să interzică plata în
numerar, inserând transversal pe faţa cecului cuvintele „plătibil în cont”, ”numai
pentru virament”.
Banca trasa efectuează numai operaţiunea scriptică (credit în cont, virament în cont
sau compensaţie). Operaţiunea scriptică de virament echivalează cu plata.
5. Rezumat:
6. Bibliografie selectivă:
7. Test de autoevaluare:
2. Trăgătorul este:
a) persoana căreia i se adresează dispoziţia de a plăti o sumă de bani;
b) persoana căreia urmează să i se facă plata;
c) persoana care asigură creditorul de realizarea plăţii.
9.Cuprinsul cambiei:
a) nu poate fi combătut cu dovezi rezultând din alte înscrisuri;
b) poate fi combătut prin proba cu martori;
c) poate fi combătut printr-un înscris preconstituit;
d) poate fi combătut cu dovezi rezultând din alte înscrisuri.
1.bce 2.c 3.bc 4.ac 5.d 6.c 7.a 8.c 9.a 10.e 11.a 12.c 13.c.