Suport Curs Drept Comercial 2 Id 2023 Final

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
DREPT COMERCIAL (2)
ANUL DE STUDIU III
SEMESTRUL II
Prof.univ.dr. Smaranda ANGHENI
Lect. univ. dr. Mihaela ILIESCU
București
2023
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea,
respectiv, difuzarea ei integrală sau fragmentară este interzisă.
INTRODUCERE
Cursul de drept comercial, partea a II-a, se adresează studenților din anul

III și se studiază în semestrul al II-lea, constituind, pe de o parte, o aprofundare a
cunoștințelor dobândite la discipline conexe din anii anteriori, în special la
disciplina Drept civil, iar pe de altă parte, o modalitate de a obţine noi cunoştinţe
teoretice şi practice generale în domeniul dreptului comercial şi de aplicare
corectă a acestora în practică. Formarea completă a unui viitor jurist implică
cunoaşterea şi aplicarea corectă a principiilor, instituţiilor, conceptelor şi
mecanismelor specifice dreptului comercial, care reprezintă o componentă
importantă a dreptului privat.
I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI
 Obţinerea de cunoştinţe teoretice şi practice generale în domeniul dreptului

comercial şi aplicare corectă a acestora în practică;
 Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea principalelor teorii, instituţii, mecanisme
juridice şi concepte specifice raporturilor juridice obligaţionale dintre profesioniştii
- comercianţi (conţinutul contractelor încheiate între profesioniştii-comercianţi,
clauze obligatorii,negocierile prealabile încheierii contractelor, răspunderea
contractuală a profesionistului-comerciant, clauza penală, clauze abuzive în
contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, solidaritatea codebitorilor,
punerea de drept în întârziere etc.);
 Cunoaşterea şi înţelegerea problematicii contractelor speciale încheiate între
profesioniştii-comercianţi;
 Cunoaşterea, interpretarea şi aplicarea legislaţiei speciale aferente contractelor
încheiate între profesioniştii-comercianţi, pentru soluţionarea speţelor şi pentru
rezolvarea testelor grilă;
 Manifestarea unei atitudini responsabile faţă de pregătirea continuă, cunoaşterea
operativă şi aplicarea corespunzătoare a noilor legi sau a modificărilor legislative şi
a jurisprudenţei în materie.
II. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. I
Contractul – principal izvor de obligaţii în raporturile dintre profesioniştii-

comercianţi. Identificarea obiectivelor specifice temei
1. Consideraţii generale
2. Încheierea contractului
3. Conţinutul contractului încheiat între profesioniştii-comercianţi
4. Rezumat
5. Bibliografie selectivă
6. Test de autoevaluare
7. Răspunsuri la testul de autoevaluare
Unitatea de învățare nr.II
Răspunderea contractuală a profesioniştilor-comercianţi. Identificarea obiectivelor

specifice temei
1. Răspunderea contractuală sub forma clauzei penale

2. Arvuna
3. Actualizarea creanţei în funcţie de indicele de inflaţie
7. Aplicaţii practice
Unitatea de învățare nr. III
Trăsăturile şi probaţiunea obligaţiilor dintre profesioniștii –comercianți

Identificarea obiectivelor specifice temei
1. Trăsăturile obligaţiilor în raporturile dintre profesioniştii comercianţi

1.1. Solidaritatea codebitorilor
1.2. Curgerea de drept a dobânzilor sau fructificarea de drept a banilor
2. Probaţiunea obligaţiilor în raporturile dintre profesioniştii comercianţi
2.1. Generalităţi
2.2. Aplicarea probelor în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi
2.3. Mijloacele de probă specifice obligaţiilor dintre profesioniştii-comercianţi
3. Rezumat
7. Aplicaţii practice
Unitatea de învățare nr. IV
Contracte speciale încheiate între profesioniștii-comercianți.

Identificarea obiectivelor specifice temei
1. Particularităţile contractului de vânzare-cumpărare

2. Contractul de furnizare
3. Contractul de report
4. Contractul de asociere în participaţie
5. Contractul de comision
6. Contractul de consignaţie
7. Contractul de agenție
8. Contractul de intermediere
9. Contractul de cont curent
10. Contractul de franciză
11. Contractul de leasing
12. Rezumat
13. Bibliografie
Unitatea de învățare nr. V
Titlurile de credit. Identificarea obiectivelor specifice temei
1. Noţiunea şi clasificarea titlurilor de credit

2. Cambia
3. Biletul la ordin
4. Cecul
5. Rezumat
6. Bibliografie
III. SURSE BIBLIOGRAFICE
A. Tratate, cursuri, monografii, articole din reviste de specialitate, jurisprudenţă
1. Smaranda Angheni – Drept comercial. Tratat, Ed. C.H Beck , Bucureşti, 2019
2. Smaranda Angheni – Drept comercial . Raporturile juridice dintre profesioniştii-
comercianţi , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013
3. ,I.L. Georgescu – Drept comercial român, vol I, Ed. All Beck, 2002
4. St. D. Cărpenaru –Tratat de Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2019
5. V. Nemeş – Drept comercial, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015
6. Florin Moţiu – Contractele speciale în Noul Cod Civil, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
7. Smaranda Angheni, Mihaela Iliescu – Drept comercial, curs pentru învăţământul la
distanţă, Editura, Bucureşti, 2010
8. V. Pătulea, C. Turianu – Drept comercial, Practica judiciară adnotată, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999
9. I. Turcu – Teoria şi practica dreptului comercial român, vol I, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998
11. G. Ripert, R. Roblot –Traite de droit commercial, Tome I, Paris, 1993
12. Y. Guyon – Droit des affaires, Tome I, 8eme ediţion, Economica, Paris, 1994
13. M. Cozian, A. Viandier, F. Deboissy – Droit des societes, 16eme edition, Litec, Paris,
2003
14. Revista de Drept Comercial,
15. Revista Dreptul,
16. Revista Juridica,
17. Revista Pandectele Române
18. Curierul Judiciar
19. Revista română de drept privat,
20. Revista română de drept al afacerilor,
21. Culegerile de practică judiciară în materie comercială ( Decizii ale Curţii Supreme de
Justiţie, ale Curţilor de Apel şi ale Tribunalului Bucureşti ), 1990 - 2017
22. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anii
2005-2017
23. Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică, judiciară în materie comercială,
Universul Juridic, Bucureşti,2002-2007,
24. Buletinul Jurisprudenţei. Curtea de Apel Bucureşti. Repertoriu anual 2013, Universul
Juridic, Bucureşti, 2015.
25. Jurisprudenţa ICCJ poate fi consultată pe site-ul www.iccj.ro
B. Acte normative principale

1. Legea nr. 287/17.07.2009 privind Codul Civil (Noul Cod civil) publicată în M. Of. nr.
511/24 iulie 2009
2. Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/17.07.2009 privind Codul
civil, publicată în M. Of. nr. 409/10 iunie 2011
3. Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic publicată în M. Of. nr. 483/ 5 iulie
2002;
4. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori, publicată în M. Of. nr. 560/ 2000, modificată;
5. O.G. nr. 13/24.08.2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru
obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiare fiscale în domeniul
bancar;
6. Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea
obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi
între aceştia şi autorităţi contractante;
7. O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (M.Of. nr. 9/
12 ian. 2000);
8. O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, republicată în M.Of. nr. 180/ 14
mai 1998.
9. Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată
10. Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată.
IV. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

Studiul dreptului comercial în anul III, semestrul II se încheie cu susţinerea
unui examen. Examenul este scris şi se bazează pe teste-grilă şi o speţă. În cazul
desfășurării examenului on line se utilizează aceeași procedură de examinare. De-a
lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii pot participa activ la
dezbaterile teoretice şi aplicative. Lucrările de control, desfăşurate conform
planificării cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală
obţinută de student. Pe parcursul desfășurării activității didactice, studenții la
învățământ la distanță vor fi evaluați prin susținerea a două teste grilă, dar și prin
lucrări de verificare care au ca obiectiv înțelegerea aspectelor practice din domeniul
dreptului comercial. În derularea activităților specifice învățământului la distanță
vor fi utilizate toate instrumentele puse la dispoziție de platforma informatică
utilizată în cadrul universității. Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit
actualului sistem existent în învăţământul universitar. Nota obținută în urma
susținerii examenului final este formată din suma punctajului acordat pentru fiecare
grilă rezolvată corect, la care se adaugă punctul din oficiu. Punctajul acordat în
baza evaluărilor pe parcurs se adaugă la notă finală numai în cazul în care
studentul a obținut nota de trecere, adică nota 5.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.1
CONTRACTUL – PRINCIPAL IZVOR DE OBLIGAŢII ÎN

RAPORTURILE
DINTRE PROFESIONIŞTII-COMERCIANŢI
Timp mediu estimat pentru studiu individual:4 ore
Cuprins :
1.Consideraţii generale
2.Încheierea contractului
3.Conţinutul contractului încheiat între profesioniştii-comercianţi
4.Rezumat
5.Bibliografie selectivă
6.Test de autoevaluare
7.Răspunsuri la testul de autoevaluare
Obiective specifice:
Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea conceptelor

specifice raporturilor juridice obligaţionale dintre
profesioniştii - comercianţi
încheiate între profesioniştii-comercianţi, a clauzelor
contractuale obligatorii, a clauzelor specifice etc
Cunoaşterea şi aplicarea dispoziţiilor legale privind

încheierea contractelor, privind negocierile prealabile
încheierii contractelor.
1. CONSIDERAŢII GENERALE
În desfăşurarea activităţii lor, profesioniştii-comercianţi încheie o serie de acte juridice

sau săvârşesc fapte juridice, prin intermediul cărora se nasc, se modifică ori se sting drepturi
şi obligaţii.
Prin renunţarea la dualitatea dreptului privat, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod
civil care consacră teoria monistă, Codul comercial a fost abrogat şi odată cu acesta, evident,
au fost abrogate dispoziţiile acestuia care evidenţiau particularităţile obligaţiilor comerciale.
Totodată, din momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dispoziţiile
din Codul comercial privind probaţiunea obligaţiilor comerciale au fost abrogate.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că materia obligaţiilor dintre profesioniştii comercianţi
poate fi tratată, fie în mod exhaustiv, analizându-se, deopotrivă, dispoziţiile generale din
Codul civil, cât şi cele din legislaţia specială, cum ar fi, Legea nr. 193/2000, republicată şi
modificată, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori, fie prin evidenţierea numai a dispoziţiilor particulare (speciale).
Dispoziţiile cu caracter special prevăzute chiar în Codul civil evidenţiază particularităţile

sau trăsăturile obligaţiilor comerciale, care privesc naşterea, executarea sau stingerea acestora.
2. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI
2.1. Aspecte prealabile

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin
întâlnirea ofertei cu acceptarea ei.
Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex şi de nenumărate ori
acesta este precedat de negocieri.
În civilizaţia contemporană există însă un număr considerabil de contracte care sunt
încheiate fără negociere prealabilă. De exemplu, cumpărarea unui magazin la un preţ fixat
anticipat sau cumpărarea unui bilet de călătorie pe calea ferată la un tarif deja stabilit.
Negocierea este, de fapt, invitaţia lansată de una din părţi de a trata conţinutul unui
eventual contract. Această invitaţie se deosebeşte de oferta fermă prin aceea că negocierea
poate fi urmată sau concretizată într-un „acord de principiu”, „scrisoare de intenţie” sau
„protocol de acord”, practicate mai ales în comerţul internaţional.
Ca noutate, în Codul civil actual, legiuitorul a „amenajat” un cadru juridic special pentru
faza precontractuală, în cadrul Secţiunii a 3-a – Încheierea contractului, din Capitolul I –
Contractul, Titlul II – Izvoarele obligaţiilor, respectiv pentru negocierile prealabile
încheierii contractului (art. 1182-1185 C.civ.).
Astfel, potrivit art. 1182 C.civ., contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi
sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
2.2. Oferta de a contracta

Încheierea contractului începe cu propunerea de a contracta, numită ofertă sau
policitaţiune. Ea reprezintă mai mult decât promisiunea de a contracta (care este un
antecontract).
Ceea ce distinge oferta de a contracta de antecontract este faptul că oferta trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
 să fie fermă, ceea ce înseamnă că ofertantul nu are posibilitatea de a o modifica sau
retracta;
 să fie precisă şi completă, deci să cuprindă toate elementele esenţiale contractului;
 să fie neechivocă, să exprime intenţia ofertantului de a contracta. De exemplu, o
marfă expusă în vitrină fără preţ poate conduce la concluzia că este un model şi
nicidecum un obiect de vânzare;
 să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja
din punct de vedere juridic. De altfel, această condiţie se realizează, în măsura în care sunt
îndeplinite celelalte prevederi.
Oferta poate fi expresă sau tacită, exprimată în scris sau verbal şi poate fi adresată
publicului sau unei persoane determinate.
În legătură cu oferta tacită, este dificil de conceput că o ofertă poate fi şi tacită. Cu toate
acestea, atunci când, din anumite atitudini, în împrejurări bine determinate se poate trage
concluzia existenţei unei manifestări de voinţă chiar şi prin tăcere, se poate admite acest lucru.
De exemplu, staţionarea unui taximetru într-o staţie amenajată în acest sens reprezintă o
ofertă, chiar dacă şoferul nu-şi exprimă verbal consimţământul de a efectua transportul.
De asemenea, se poate considera ofertă de prelungire a contractului de închiriere (tacita
relocaţiune), dacă termenul contractual a expirat şi chiriaşul foloseşte în continuare imobilul.
Oferta adresată publicului rezultă, de exemplu, din anunţurile de vânzare lansate prin
diferite publicaţii cotidiene. În acest caz ofertantul va fi obligat faţă de primul acceptant. Din
punct de vedere al efectelor, acest gen de ofertă nu se deosebeşte de oferta adresată unei
persoane determinate.
Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita termenului respectiv.
Termenul poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura contractului şi din timpul
necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen numit termen rezonabil.
2.3. Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot un
act unilateral de voinţă, la fel ca şi oferta. Acceptarea reprezintă cea de-a doua latură a
consimţământului.
Ca şi oferta, acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
 să fie clară (să exprime voinţa de a încheia contractul);
 să fie pură şi simplă;
 să fie liberă (neviciată);
 să fie expresă (scrisă sau verbală) sau tacită.
În primul rând, acceptarea trebuie să fie clară, deci să concorde cu oferta. Dacă
acceptarea limitează sau condiţionează ori excede condiţiilor ofertei, se consideră că aceasta a
fost refuzată şi acceptarea poate fi considerată o contraofertă. În acest caz, acceptarea nu mai
este pură şi simplă.
În al doilea rând, acceptarea ofertei trebuie să fie liberă, neviciată. Aceasta este o
condiţie necesară oricărui act juridic, fiind vorba despre o manifestare de voinţă făcută cu
intenţia producerii efectelor juridice.
În al treilea rând, dacă oferta este adresată unei persoane determinate, numai aceea poate
accepta oferta; dacă este adresată publicului, evident că se va încheia contractul cu prima
persoană care a acceptat oferta.
În sfârşit, acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată
sau să fi devenit caducă.
Din punctul de vedere al formei, acceptarea poate fi expresă sau tacită (implicită).
Acceptarea este implicită atunci când ea nu face obiectul unei declaraţii speciale de
voinţă, dar rezultă din situaţia de fapt; de exemplu, executarea de îndată a ofertei.
Cea mai interesantă problemă, din punct de vedere juridic, este valoarea tăcerii
persoanei căreia i s-a adresat oferta.
Principiul recunoscut, atât în legislaţia noastră, cât şi de alte legislaţii de tradiţie
romanistă, este că acceptarea nu poate să rezulte din tăcere. Cu toate acestea, legiuitorul şi
practica judecătorească admit unele excepţii ca de exemplu:
 tacita reconducţiune (relocaţiune);
 părţile pot stabili anticipat ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare de
acceptare;
 dacă între părţi au existat relaţii anterioare de afaceri se prezumă că, în cazul lansării
unei oferte adresată aceluiaşi partener de afaceri, simpla tăcere a acestuia valorează acceptare.
2.4. Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta.
Dacă părţile nu sunt prezente, contractul se poate încheia prin corespondenţă, motiv ce
determină clarificarea momentului încheierii contractului, datorită existenţei unui decalaj în
timp între cele două laturi ale formării acordului de voinţă: oferta şi acceptarea.
Inspirându-se din legislaţiile moderne, legiuitorul român, în art. 1186 şi art. 1200
C.civ., prevede în mod expres momentul încheierii contractului consacrând teoria
recepţiunii. Astfel, contractul se consideră încheiat în momentul şi în locul în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care
nu îi sunt imputabile.
Există în Codul civil dispoziţii privitoare şi la acceptarea „implicită” a ofertei de a

contracta, situaţie în care contractul se încheie în formă simplificată, cum ar fi comanda
urmată de executare [art. 1186 alin. (2) C.civ.] text potrivit căruia „contractul se consideră
încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără
a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al
uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”.
De altfel, potrivit art. 1196 alin. (1) C.civ., „Orice act sau fapt al destinatarului constituie
acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a
fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei”.
Cunoaşterea momentului încheierii contractului are importanţă din următoarele

considerente:
 în raport de acest moment se apreciază posibilitatea revocării ofertei sau dacă ea a
devenit caducă;
 în cazul conflictelor de legi în timp, se va aplica legea existentă la momentul
încheierii contractului;
 consimţământul şi celelalte condiţii de validitate se apreciază la momentul realizării
acordului de voinţă; în măsura în care acestea nu sunt respectate, cauzele de nulitate
se stabilesc în funcţie de acest moment;
 efectele contractului se produc, de regulă, din momentul realizării acordului de voinţă,
dacă nu există stipulaţiune contrarie. Aşadar, în cazul contractelor translative de
drepturi reale, acestea se transmit (pentru bunurile individual determinate) din
momentul încheierii contractului, cu excepţia imobilelor (terenurilor) unde acordul de
voinţă al părţilor trebuie să îmbrace forma autentică.
2.5. Locul încheierii contractului
Potrivit art. 1186 alin. (1) C.civ., locul încheierii contractului este, ca şi momentul
încheierii acestuia, locul în care acceptarea ajunge la ofertant, adică la domiciliul sau la sediul
acestuia. În ipoteza în care părţile încheie contractul prin telefon, fiind socotite prezente,
aplicând dispoziţia cuprinsă în art. 1186 alin. (1), înseamnă că locul încheierii este locul de
unde ofertantul vorbeşte la telefon.
În ipoteza în care contractul trebuie să fie întocmit în formă autentică ad validitatem, ad
solemnitatem, locul încheierii contractului este locul unde se autentifică actul sau se
redactează înscrisul unic, dacă forma scrisă a contractului este o condiţie de validitate [de
exemplu, art. 1884 alin. (2) C.civ., în materia contractului de societate, dacă se înfiinţează o
societate cu personalitate juridică].
3. CONŢINUTUL CONTRACTULUI ÎNCHEIAT ÎNTRE

PROFESIONIŞTII-COMERCIANŢI
Conţinutul contractului este reprezentat, de regulă, de clauzele inserate de părţi în

contract. Clauzele pot fi negociate de ambele părţi (în cazul contractelor negociate), după cum
clauzele pot fi stabilite de una dintre părţi, cealaltă, în măsura în care doreşte să încheie
contractul, aderă, este de acord cu clauzele stabilite de cocontractant. Pe de altă parte,
conţinutul contractului diferă în funcţie de natura contractului, de obiectul acestuia, de
obligaţiile părţilor etc.
3.1. Reguli comune aplicabile contractelor

Codul civil în art. 1201-1203 reglementează, în mod generic, trei categorii de clauze:
clauze externe, clauze standard, clauze neuzuale.
a) Potrivit art. 1201 C.civ., clauzele externe sau extrinseci contractului sunt acele clauze
la care contractul face trimitere şi de care sunt ţinute părţile, cu excepţia cazului când legea nu
permite acest lucru. De exemplu, un document (listă) în care sunt prevăzute condiţiile de
contractare propuse de ofertant, care, chiar dacă nu sunt prevăzute în mod expres în contract,
dar au fost acceptate chiar în faza de negociere, pot fi considerate că există, în ideea obligării
părţilor şi la ceea ce este prevăzut în acesta.
b) Clauzele standard sunt, conform art. 1202 alin. (2) C.civ., „stipulaţiile stabilite în
prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse
în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte”.
Clauzele standard care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte
pot, în condiţiile legale, să fie considerate ca abuzive, mai cu seamă în relaţiile dintre
profesionişti şi consumatori.
Oricum, în alin. (3) al art. 1202 C.civ., legiuitorul prevede: „Clauzele negociate
prevalează asupra clauzelor standard”. Există şi situaţia în care ambele părţi folosesc clauze
standard şi dacă nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea, contractul totuşi se încheie pe
baza clauzelor stabilite de comun acord la care se pot adăuga clauze standard comune în
substanţa lor.
Există şi o excepţie prevăzută de legiuitor în partea finală a textului, respectiv cazul „în
care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului,
fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract”.
c) Clauzele neuzuale sunt prevăzute de legiuitor în art. 1203 C.civ. şi considerate

abuzive, deoarece sunt propuse de una dintre părţi în folosul acesteia. Deşi din modul de
exprimare al legiuitorului s-ar părea că enumerarea făcută are caracter limitativ, totuşi
considerăm că aceasta are doar dimensiune exemplificativă.
Astfel, sunt considerate clauze neuzuale: a) dreptul de a denunţa unilateral contractul; b)

dreptul de a limita răspunderea; c) dreptul de a suspenda executarea obligaţiilor; d) dreptul de
a decade din drepturi cealaltă parte ori din beneficiul termenului; e) limitarea dreptului de a
opune excepţii; f) restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane; g) reînnoirea tacită a
contractului; h) dreptul de a stabili unilateral legea aplicabilă contractului; i) dreptul de a
stabili clauze compromisorii sau prin care se derogă de la competenţa instanţelor
judecătoreşti.
Deşi sunt considerate clauze neuzuale şi, în mod firesc, pot fi înlăturate, ca fiind abuzive,
totuşi, în măsura în care sunt acceptate în mod expres, în scris, de cealaltă parte, aceste clauze
produc efecte (art. 1203 partea finală)
3.2. Conţinutul contractului
Clauze obişnuite – uzuale
a) Date privind identificarea părţilor contractante şi, după caz, a persoanelor

împuternicite să semneze contractul.
b) Contractul trebuie să prevadă obiectul acestuia, fie exprimat în mod generic, de
exemplu, furnizare de produse, executare de lucrări sau prestări de servicii, obiect care se
poate detalia într-o anexă care face parte integrantă din contract, fie prin determinarea
concretă, exactă, a acestuia în conţinutul înscrisului unic (contractului).
În raporturile dintre profesioniştii-comercianţi, fiind în prezenţa unor activităţi autorizate
de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din
momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 207 alin.
(1) C.civ.]. În caz contrar, actele (contractele) încheiate vor fi lovite de nulitate absolută [art.
207 alin. (2) C.civ.].
c) Durata contractului/ termenul contractual.

d) Obligaţiile părţilor reprezintă clauza cea mai substanţială a contractului pentru că
realizarea obiectului acestuia depinde de obligaţiile (prestaţiile) părţilor contractante.
Obligaţiile părţilor se stabilesc în funcţie de natura contractului.
e) Obligaţia de plată a preţului şi a altor prestaţii monetare. Regula este aceea

potrivit căreia preţul trebuie stabilit în contract. Cu toate acestea, în raporturile dintre
profesionişti, în lipsa menţionării în contract a preţului şi a unei modalităţi pentru a-l
determina, se prezumă de către legiuitor că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod
obişnuit în domeniul respectiv, pentru acelaşi fel de prestaţii realizate în condiţii comparabile
şi, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil (art. 1233 C.civ.).
În raporturile dintre profesioniştii-comercianţi, există clauze de menţinere a valorii
contractului practicate în dreptul comerţului internaţional, respectiv: clauza de indexare,
clauza de monede multiple, clauza de revizuire a preţului şi clauza de asigurare contra
riscului valutar (clauza „aur”).
În Codul civil român, legiuitorul se referă, în mod expres, la „raportarea la un factor de

referinţă” (art. 1234) care are legătură cu clauzele de menţinere a valorii contractului.
 Clauza de indexare este acea clauză prin care părţile convin ca preţul şi alte
prestaţii monetare să se plătească avându-se în vedere, la momentul plăţii, preţul unei materii
prime de bază (de exemplu, preţul energiei electrice, preţul benzinei sau al motorinei).
Deseori, clauza de indexare este exprimată sub forma stabilirii preţului într-o monedă de plată
străină (euro, dolar etc.) la cursul oficial al BNR din ziua plăţii.
 Clauza de monede multiple este acea clauză prin care părţile stabilesc mai multe
monede de plată (euro, dolari americani etc.), urmând ca preţul sau alte prestaţii monetare să
se efectueze într-una dintre monedele prevăzute în contract, la alegerea creditorului sau a
debitorului.
 Clauza de revizuire a preţului este acea clauză prin care părţile contractante
convin, la momentul încheierii contractului, un anumit preţ, preţ care va fi modificat (revizuit)
în funcţie de preţul practicat pe piaţă, pentru categoria de produse sau de servicii, la momentul
efectuării plăţii.
 Clauza de asigurare contra riscului valutar (clauza „aur”) este aceea prin care
părţile convin ca preţul sau alte prestaţii monetare (penalităţi, comisioane etc.) să se efectueze
în funcţie de preţul aurului existent la momentul efectuării plăţii.
 Clauza privind răspunderea contractuală. În cazul neexecutării obligaţiilor,
debitorul este prezumat culpabil, situaţie în care va fi ţinut să răspundă faţă de creditor pentru
prejudiciul cauzat.
 Clauza primului refuz reprezintă clauza prin care părţile stabilesc ca, în situaţia
în care, în viitor, una dintre ele doreşte să încheie un nou contract, să fie preferat partenerul
contractual existent în cadrul contractului şi numai dacă acesta refuză, cel care doreşte
încheierea contractului se poate adresa terţei persoane. Prin această clauză se acordă, de fapt,
un drept de preferinţă cocontractantului, în condiţiile prevăzute în contract.
f) Clauza privind revocarea sau denunţarea unilaterală a contractului. Revocarea
sau denunţarea unilaterală (de către una dintre părţi) este, în principiu, interzisă cu excepţia
cazului când în contract sau prin lege este posibil acest lucru.
Dacă în contract s-a prevăzut posibilitatea pentru una dintre părţi să denunţe contractul
este recomandabil să se insereze în clauza respectivă necesitatea unui preaviz de 15 până la 30
de zile pentru ca cealaltă parte să fie încunoştinţată şi, eventual, să încheie „afacerea” cu o altă
persoană.
g) Clauza privind exonerarea de răspundere. În contract părţile pot stipula clauzele

exoneratoare de răspundere, respectiv forţa majoră, cazul fortuit, fapta (culpa) creditorului
(art. 1517 C.civ.), fapta (culpa) terţei persoane, cu excepţia cazului când, potrivit legii,
debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate creditorului din culpa persoanei de care se
foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale (art. 1519 C.civ.).
Totodată, nu se poate limita sau exclude prin clauze contractuale răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă (art.
1355 C.civ.) care, în cazul răspunderii contractuale, apare sub forma dolului.
h) Clauza privind rezoluţiunea/rezilierea contractului (pactul comisoriu). În contract

părţile pot insera o clauză privind rezoluţiunea sau rezilierea contractului, clauză la
„dispoziţia” părţii care şi-a executat obligaţiile în timp ce cealaltă parte nu şi le-a executat şi
nici nu este în situaţia de a le executa. Potrivit dispoziţiilor Codului civil [art. 1553 alin. (1)],
pactul comisoriu produce efecte numai dacă părţile prevăd în mod expres obligaţiile a căror
neexecutare are ca efect rezoluţiunea sau rezilierea contractului.
i) Clauza privind modificarea contractului. Potrivit art. 1270 C.civ., care consacră
principiul forţei obligatorii a contractului, „Contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante”, iar în alin. (2) se dispune că: „Contractul se modifică sau încetează
numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”. Modificarea contractului prin
acordul părţilor poate să intervină şi în măsura în care, în contract, au fost stipulate clauze de
modificare sau de adaptare a contractului, practicate mai cu seamă în relaţiile comerciale
internaţionale, în spiritul respectării principiului colaborării şi menţinerii raporturilor juridice
între aceleaşi părţi. Astfel, există patru clauze de modificare (adaptare) a contractului
respectiv: clauza ofertei concurente, clauza clientului cel mai favorizat, clauza de
impreviziune (clauză de hardship), clauza primului sau dublului refuz.
 Clauza ofertei concurente reprezintă acea clauză prin care părţile stabilesc că,
dacă după momentul încheierii contractului creditorul (cumpărătorul) procură aceeaşi marfă
sau serviciu de la o altă persoană la un preţ sau tarif mai convenabil, în scopul păstrării
contractului deja încheiat, urmează ca preţul sau tariful să fie modificat şi adaptat ofertei
concurente. Evident, în cazul în care nu se respectă această clauză există posibilitatea pentru
creditor (cumpărător) de a rezolvi sau de a rezilia contractul pentru neîndeplinirea obligaţiei
de către contractant.
 Clauza clientului cel mai favorizat este acea clauză prin care părţile convin că
dacă, după încheierea contractului, vânzătorul oferă aceeaşi marfă unui terţ la un preţ mai mic,
contractul să fie modificat şi adaptat ofertei clientului care este considerat „cel mai favorizat”.
 Clauza de impreviziune (hardship) este acea clauză prin care părţile convin ca
în cazul în care, după încheierea contractului, în faza de executare a acestuia, prestaţiile
(obligaţiile) debitorului (uneia dintre părţi) devin împovărătoare, deosebit de oneroase, din
cauze independente de voinţa sa, cauze obiective şi imprevizibile, contractul să fie renegociat
în ideea de a fi executat, de a fi menţinut contractul.
j) Clauza compromisorie. În raporturile dintre profesioniştii-comercianţi părţile prevăd
în contract ca eventualele litigii legate de validitatea, încheierea, executarea sau încetarea
contractului să fie soluţionate pe cale amiabilă, iar în caz contrar, de către arbitri ad-hoc sau
de către un arbitraj instituţionalizat, cum ar fi Curtea de arbitraj internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României, potrivit regulilor de arbitraj proprii.
k) Legea aplicabilă contractului. În cazul contractului cu element extraneu (străin), în
contract părţile prevăd legea aplicabilă contractului (lex causae sau lex contractus) stabilită
potrivit principiului de drept internaţional privat (lex voluntatis).
l) Clauza privind încetarea contractului. Contractul încetează prin acordul de voinţă
al părţilor, ca urmare a intervenţiei unei cauze cum ar fi realizarea obiectului contractului şi
expirarea duratei contractului, imposibilitatea definitivă de executare a obligaţiilor părţilor,
incapacitatea de plată (falimentul) uneia dintre părţi şi, după caz, alte cauze: moartea,
incapacitatea uneia dintre părţi ori revocarea, renunţarea la contract.
m) Locul încheierii contractului. În contract părţile prevăd şi locul încheierii
contractului, important în contractele cu element extraneu, deoarece forma acestuia este
guvernată, de regulă, de norma de drept internaţional privat locus regit actum (locul încheierii
contractului).
n) Semnăturile părţilor contractante. Contractul se încheie prin aplicarea semnăturilor
de către părţile contractante, cele menţionate în prima clauză a contractului, inclusiv a
persoanelor împuternicite să semneze, după caz. În contractele cu element extraneu se va
preciza şi limba în care se redactează contractul.
o) Alte clauze. În funcţie de natura contractului pot exista clauze de: confidenţialitate,
neconcurenţă, exclusivitate etc. Clauza de confidenţialitate produce efecte pe durata
existenţei contractului, cât şi după încetarea acestuia pentru o anumită perioadă de timp (un
an, doi ani) prevăzută în mod expres în contract.
Aceste clauze se practică în contractele privind transferul de tehnologie sau de informaţii,
date, privind un produs sau un serviciu (de exemplu, contractul de franciză, contractul de
know-how, contractul de licenţă privind un brevet de invenţie etc.), dar şi în contracte de
reprezentare (de exemplu: contractul de agent; contractul de intermediere, cum ar fi contractul
de curtaj etc.).
4. Rezumat
Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin întâlnirea

ofertei cu acceptarea ei. Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex şi de
nenumărate ori acesta este precedat de negocieri. Negocierea este invitaţia lansată de una
din părţi de a trata conţinutul unui eventual contract. Contractul se încheie prin negocierea
lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. Momentul
încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta. C.civ., prevede în mod
expres momentul încheierii contractului consacrând teoria recepţiunii. Astfel, contractul se
consideră încheiat în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile. Locul încheierii
contractului este locul în care acceptarea ajunge la ofertant, adică la domiciliul sau la sediul
acestuia. În ipoteza în care părţile încheie contractul prin telefon, fiind socotite prezente,
aplicând dispoziţia cuprinsă în art. 1186 alin. (1), înseamnă că locul încheierii este locul de
unde ofertantul vorbeşte la telefon. În ipoteza în care contractul trebuie să fie întocmit în
formă autentică ad validitatem, ad solemnitatem, locul încheierii contractului este locul unde
se autentifică actul sau se redactează înscrisul unic, dacă forma scrisă a contractului este o
condiţie de validitate.
 Smaranda Angheni, Drept Comercial, Tratat, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2019.
 Smaranda Angheni, Drept Comercial Profesioniștii-comercianți, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013.
 Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul
1. Dacă ofertantul și acceptantul ofertei de a contracta nu se află în același loc,

contractul se consideră încheiat în momentul în care:
a. Ofertantul a luat cunoștință de acceptare în orice mod;
b. Destinatarul își manifestă acordul de voință cu privire la ofertă, chiar dacă nu a
expediat acceptarea;
c. Acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de conținutul
ei, din motive neimputabile.
2. Reprezintă loc al încheierii contractului:

a. Locul în care acceptarea ajunge la ofertant;
b. Domiciliul destinatarului acceptării;
c. Domiciliul destinatarului ofertei.
3. Pactul comisoriu:
a. Produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage
rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului;
b. Produce efecte în privința rezoluțiunii judecătorești;
c. Operează dacă debitorul a fost pus anterior în întârziere.
4. Dacă obligaţia constă într-o sumă de bani, plata acesteia se va face potrivit
dispoziţiilor legale, la:
a) sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului;
b) sediul, domiciliul sau reşedinţa creditorului;
c) legea nu stabileşte unde se va face plata.

5. Clauza de indexare este:
a) clauza prin care părţile convin ca preţul şi alte prestaţii monetare să se plătească
avându-se în vedere, la momentul plăţii, preţul unei materii prime de bază;
b) clauza prin care părţile stabilesc mai multe monede de plată, urmând ca preţul sau alte
prestaţii monetare să se efectueze într-una dintre monedele prevăzute în contract, la
alegerea creditorului sau a debitorului;
c) clauza prin care părţile contractante convin, la momentul încheierii contractului, un
anumit preţ, preţ care va fi modificat în funcţie de preţul practicat pe piaţă, pentru
categoria de produse sau de servicii, la momentul efectuării plăţii.
6. Clauza de impreviziune reprezintă :

a) acea clauză prin care părţile stabilesc că, dacă după momentul încheierii contractului
creditorul procură aceeaşi marfă sau serviciu de la o altă persoană la un preţ sau tarif
mai convenabil, în scopul păstrării contractului deja încheiat, urmează ca preţul sau
tariful să fie modificat şi adaptat ofertei concurente.
b) acea clauză prin care părţile convin că dacă, după încheierea contractului, vânzătorul
oferă aceeaşi marfă unui terţ la un preţ mai mic, contractul să fie modificat şi adaptat
ofertei clientului care este considerat „cel mai favorizat”;
c) acea clauză prin care părţile convin ca în cazul în care, după încheierea contractului,
în faza de executare a acestuia, prestaţiile uneia dintre părţi devin împovărătoare,
deosebit de oneroase, din cauze independente de voinţa sa, cauze obiective şi
imprevizibile, contractul să fie renegociat în ideea de a fi executat, de a fi menţinut
contractul.
7. Răspunsuri test de autoevaluare
1.c 2.a 3.a 4.b 5.a 6.c.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ A PROFESIONIŞTILOR-

COMERCIANŢI
CUPRINS:
1.Răspunderea contractuală sub forma clauzei penale
2.Arvuna
3.Actualizarea creanţei în funcţie de indicele de inflaţie
4.Rezumat
8.Aplicaţii practice
OBIECTIVE SPECIFICE:
Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea principiilor

răspunderii contractuale a profesionistului-comerciant
Interpretarea şi aplicarea corectă a reglementărilor

privind clauza penală ; distincţia dintre clauza penală şi
arvună
Cunoaşterea şi înţelegerea aspectelor teoretice şi

jurisprudenţiale privind problema actualizării
creanţelor în materie comercială.
1. Răspunderea contractuală sub forma clauzei penale
În cazul în care una dintre părţi nu-şi execută obligaţiile, le execută

necorespunzător ori cu întârziere, dă dreptul celeilalte părţi să acceseze clauza
contractuală privind răspunderea contractuală sau să ceară instanţei de judecată
aplicarea dispoziţiilor legale în materie.
Atât în raporturile contractuale de drept civil, cât şi în cele de drept comercial, părţile au
posibilitatea ca – în cuprinsul contractului sau printr-o convenţie separată, ulterioară
momentului încheierii contractului, dar înainte de producerea prejudiciului – să determine
cuantumul acestuia datorat de debitor, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.
 Definiția şi obiectul clauzei penale
În prezent, dispoziţiile legale care consacră instituţia juridică a clauzei penale sunt cele
prevăzute în Codul civil, respectiv art. 1538-1543.
Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, conform articolul 1069 C.civ. de la 1864
care prevedea în mod expres: „Clauza penală este o compensaţie a daunelor interese, ce
creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale”, doctrina a considerat că instituţia
juridică – clauza penală – reprezintă o evaluare anticipată a daunelor-interese.
Dacă am considera că părţile, prin clauza penală, evaluează anticipat daunele-interese, ar

însemna ca obiectul clauzei penale să constea întotdeauna într-o sumă de bani. Or, din
conţinutul art. 1538 C.civ. se desprinde ideea că debitorul se obligă la orice fel de prestaţii în
cazul neexecutării obligaţiei faţă de creditor, fie că acestea constau în sume de bani, fie în
predarea unui alt lucru decât bani, fie în executarea unei lucrări sau chiar în prestarea unui
serviciu.
Comparând conţinutul dispoziţiei prevăzute în art. 1066 C.civ. de la 1864 prin care clauza
penală era definită ca fiind „aceea prin care o persoană spre a da asigurare pentru
executarea unei obligaţii se leagă de a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i” cu cea
din cuprinsul art. 1538 alin. (1) C.civ., în temeiul căruia debitorul se obligă faţă de creditor la
o „anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei”, observăm că nici anterior şi nici în
prezent legiuitorul nu a prevăzut în mod expres că penalităţile constau numai în sume de bani,
deşi instituţia juridică a clauzei penale este considerată o executare prin echivalent sau
indirectă a obligaţiei contractuale în cadrul răspunderii contractuale.
Totodată, este important de subliniat că, în contextul cadrului legislativ menţionat,

instituţia juridică – clauza penală – este un concept juridic cu două dimensiuni, respectiv cea
sancţionatorie şi cea reparatorie, compensatorie (de acoperire a prejudiciului cauzat de către
debitor creditorului său, prin faptul neexecutării obligaţiilor).
Evidenţiindu-se latura sancţionatorie a clauzei penale, în doctrina de specialitate a fost

exprimată opinia potrivit căreia noul Cod civil acordă un loc preponderent funcţiei
sancţionatorii a clauzei penale, considerată ca pedeapsă privată contractuală, aşa încât
„componenta reparatorie este prevăzută de noua reglementare numai în subsidiar sau în al
doilea rând”.
Aspect de noutate, de mare interes practic, este și posibilitatea creată instanţei de

judecată de a reduce clauza penală în cazul în care aceasta „este vădit excesivă faţă de
prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului”.
 Funcţiile clauzei penale potrivit noului Cod civil
Doctrina de specialitate a considerat că funcţiile pe care le îndeplineşte clauza penală

sunt:
 de garanţie a executării obligaţiei de către debitor,
 de mobilizare a debitorului,
Clauza penală este mobilizatoare pentru debitor în cazul în care creditorul cere atât
executarea obligaţiei principale, cât şi penalităţile pentru neexecutarea obligaţiilor la timp
sau în locul stabilit (art. 1539 C.civ.).
 de sancţionare a debitorului pentru faptul neexecutării obligaţiilor, a executării cu

întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiilor,
Clauza penală îndeplineşte o funcţie sancţionatorie, mai cu seamă în cazul în care

penalităţile au o valoare mai mare decât cuantumul prejudiciului. Uneori, este posibil ca
prejudiciul să lipsească, situaţie în care plata penalităţilor are rolul de a pedepsi simplul fapt al
neexecutării obligaţiei şi apare ca o adevărată amendă civilă – „dintr-un mijloc de prevenire,
ea devine un mijloc represiv, o sancţiune”.
Funcţia sancţionatorie a clauzei penale se desprinde şi din interpretarea cuprinsului

dispoziţiei prevăzute în art. 1541 alin. (2) C.civ. Astfel, potrivit dispoziţiei menţionate, în
cazul în care instanţa de judecată decide reducerea cuantumului penalităţii vădit excesive
„penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale”.
 funcţia compensatorie, de reparare a prejudiciului cauzat de către debitor în

patrimoniul creditorului.
Această funcţie compensatorie este eficientă în cazul în care penalitatea prevăzută în
clauza penală corespunde întinderii prejudiciului.
Astfel, prejudiciul care urmează să fie reparat trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă
(damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans) de creditor sau „beneficiul de
care acesta a fost lipsit” (art. 1084 C.civ. de la 1864 şi art. 1531 din noul Cod civil).
În aceste condiţii, dacă penalităţile sunt inferioare valorii prejudiciului, acestea trebuie
completate cu despăgubiri, dacă în contract s-a prevăzut astfel.
Temeiul legal al principiului reparării integrale a prejudiciului este art. 1531 C.civ.
potrivit căruia „Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit
din faptul neexecutării”.
Principiul reparării integrale a prejudiciului implică repararea tuturor pagubelor care

sunt o consecinţă directă şi necesară a faptei păgubitoare, adică a neexecutării contractului. La
stabilirea prejudiciului se va ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o
limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. În plus, creditorul are dreptul şi
la repararea prejudiciului nepatrimonial.
În cazul răspunderii contractuale, de regulă, debitorul răspunde numai pentru prejudiciul

direct cauzat creditorului prin faptul neexecutării. Temeiul de drept este art. 1533 C.civ., care
dispune: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea
să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în
care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest
din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei”.
Previzibilitatea este un aspect de ordin subiectiv, în timp ce caracterul direct al

prejudiciului este de ordin obiectiv. În general, prejudiciul previzibil este cel direct. În
privinţa clauzei penale, această condiţie este subînţeleasă din moment ce părţile stabilesc prin
convenţie – de regulă, concomitent perfectării contractului – întinderea prejudiciului.
 Diferite categorii de penalităţi. Raportul dintre neexecutarea obligaţiei principale

şi diferite categorii de penalităţi
Dintre diferitele categorii de penalităţi stipulate într-o singură clauză sau chiar în mai
multe clauze contractuale, relevante sunt:
 penalităţi pentru întârziere în executarea obligaţiilor,
 penalităţi pentru neexecutare şi
 penalităţi pentru rezoluţiunea sau rezilierea contractului.

Raportul dintre diferite categorii de penalităţi trebuie analizat şi în funcţie şi de obiectul
obligaţiei principale, cu specială privire asupra obligaţiei care are ca obiect sume de bani.
Analizând dispoziţiile legale constatăm că, în general, în reglementările anterioare –

Codul civil de la 1864 (art. 1068, 1069, 1088), cât şi în cadrul noului Cod civil (art. 1538 şi
1539 coroborate cu art. 1535 şi art. 1536), regimul juridic al diferitelor categorii de penalităţi
este acelaşi.
Raportul dintre penalităţile de întârziere şi alte categorii de penalităţi
Astfel, dacă în contract sunt prevăzute penalităţi de întârziere, acestea se pot cumula cu
executarea în natură a obligaţiei, cât şi cu penalităţi pentru neexecutare.
Astfel, în clauza penală pot fi prevăzute penalităţi de întârziere cu privire la: predarea
sau, după caz, preluarea produselor lucrărilor ori prestarea serviciilor, prezentarea la
termenele stipulate în contract, a specificaţiilor ori a detaliilor necesare executării
contractului, punerea la dispoziţia cumpărătorului a ambalajelor etc. Una dintre penalităţile
caracteristice (esenţiale) în contracte este plata preţului.
Penalităţile de întârziere se stabilesc, de regulă, în cote procentuale progresive,

calculându-se de la data scadenţei obligaţiei şi până la momentul executării în natură a
obligaţiei principale sau până la data când, potrivit prevederilor contractuale sau legale,
executarea în natură devine imposibilă.
Dacă penalităţile de întârziere se stabilesc în cote procentuale, progresive, acestea curg pe

fiecare zi de întârziere (pro rata temporis), în aşa fel încât dreptul material la acţiune pentru
plata lor ia naştere după expirarea fiecărei zi de întârziere. Termenul de prescripţie se
calculează în raport de fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă
supusă unei prescripţii (a se vedea art. 2503 C.civ.).
Penalităţile de întârziere se pot cumula cu executarea obligaţiei principale, temeiul

legal fiind art. 1539 C.civ., potrivit căruia „Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a
obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată
pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit”.
Raportul dintre penalităţile de neexecutare şi executarea în natură a obligaţiei

principale
De regulă, penalităţile pentru neexecutare nu se pot cumula cu executarea în natură a

obligaţiilor pentru că rolul lor este de a înlocui executarea în natură, fiind penalităţi
compensatorii.
Aşa cum am precizat, temeiul legal este art. 1539 C.civ. Penalităţile pentru neexecutarea
obligaţiei principale reprezintă situaţia tipică pentru clauza penală şi este stipulată ca o
alternativă la executare, nu însă in facultate solutionis. Debitorul nu are un drept de opţiune,
de a se elibera de obligaţia principală executând clauza penală (plătind penalitatea). Clauza
penală este prevăzută în favoarea creditorului care poate cere executarea în natură, în măsura
în care mai este posibil, după cum ar putea reclama penalitatea sau să ceară daune-interese
pentru neexecutare, renunţând la clauza penală.
Raportul dintre penalităţi şi despăgubiri
De regulă, prin inserarea în contract a unei clauze penale, cel puţin din punct de vedere
teoretic, nu se poate accepta cumulul penalităţilor cu despăgubirile. În cazul în care debitorul
nu-şi execută obligaţiile, le execută necorespunzător sau cu întârziere, va plăti, cu titlu de
despăgubiri, penalităţile prevăzute în clauza penală.
Cu toate acestea, atât părţile contractuale cât şi legea pot stabili ca, în completarea
penalităţilor, debitorul să fie obligat şi la plata despăgubirilor.
Cererea de acordare a despăgubirilor, în completarea penalităţilor, trebuie să

îndeplinească unele condiţii care nu sunt necesare în cazul când repararea prejudiciului se face
în baza clauzei penale.
 Cu privire la dovedirea prejudiciului, când repararea acestuia se face în baza clauzei

penale, creditorul nu trebuie să probeze existenţa prejudiciului şi nici întinderea lui. Scutirea
de probaţiune cu privire la prejudiciu este o consecinţă a funcţiei pe care o îndeplineşte clauza
penală, respectiv de evaluare anticipată a prejudiciului.
 Dacă repararea pagubei se realizează în completarea penalităţilor, prin despăgubiri,
probaţiunea acestora se face potrivit regulii actori incumbit onus probandi, ceea ce înseamnă
că prejudiciul trebuie dovedit în întregime de către creditor.
Momentul evaluării despăgubirilor este cel al pronunţării de către instanţa de judecată
a hotărârii de obligare a debitorului la plata despăgubirilor.
Cu toate acestea, în privinţa dobânzilor, legiuitorul însuşi stabileşte excepţii, în sensul

admiterii cumulului dintre dobânzi şi despăgubiri, deşi, în mod firesc, dobânzile reprezintă
daunele-interese sau despăgubirile în cazul obligaţiilor care au ca obiect sume de bani.
Raportul dintre penalităţi şi dobânzi
Dacă în contract s-a prevăzut o clauză penală, penalităţile nu pot fi cumulate cu dobânzile
dacă acestea îndeplinesc aceeaşi funcţie, respectiv funcţia sancţionatorie. În acest sens s-a
pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XI/2005, publicată în M.Of. nr.
123 din 9 februarie 2006, într-un recurs în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art. 1,
art. 2 şi art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/2000 (în prezent abrogată).
Astfel, instanţa supremă a considerat că este nelegală clauza contractuală într-un contract
de împrumut prin care s-au stabilit penalităţi de întârziere şi dobânzi contractuale sau legale
pentru nerestituirea la scadenţă a sumei împrumutate.
Reducerea cuantumului penalităţilor de către instanţa de judecată
Cele două categorii de situaţii în care judecătorul poate interveni reducând cuantumul
penalităţii sunt:
- situaţia când debitorul a executat în parte obligaţia; în acest sens sunt dispozițiile art. 1070
C.civ. de la 1864 şi art. 1541 alin. (1) lit. a) din noul Cod civil care prevăd că, în mod
excepţional, penalitatea poate fi redusă de către instanţă atunci când obligaţia principală a fost
executată în parte şi, adaugă noul Cod civil, această executare „a profitat creditorului”.
- cazul când penalitatea este „vădit excesivă” faţă de prejudiciul care putea fi prevăzut de
părţi la momentul încheierii contractului; art. 1541 alin. (1) lit. b), prevede dispoziţie potrivit
căreia penalitatea poate fi redusă de către instanţa de judecată dacă este „vădit excesivă faţă
de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului”.
Conform art. 1541 alin. (2) C.civ: „… penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână
superioară obligaţiei principale”, iar potrivit art. 1541 alin. (3) C.civ.: „Orice stipulaţie
contrară se consideră nescrisă”.
Posibilitatea pe care o are instanţa de judecată de a reduce sau majora cuantumul

penalităţii este cunoscută în doctrină sub denumirea „mutabilitatea clauzei penale”.
2.Arvuna
O instituţie asemănătoare clauzei penale, dar cu care nu se confundă, este convenţia de

arvună.
În prezent, arvuna este reglementată de Codul civil în art. 1544-1546, texte în care
legiuitorul stabileşte, pe de o parte, două categorii de arvună (confirmatorie şi penalizatoare),
iar, pe de altă parte, restituirea arvunei.
Astfel, potrivit art. 1544 C.civ., arvuna confirmatorie este acea clauză (convenţie) prin
care, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte o sumă de bani sau alte bunuri
fungibile, iar în caz de executare a obligaţiei arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate
sau, după caz, se restituie.
În situaţia în care partea contractantă care a dat arvuna nu execută obligaţia fără nicio
justificare, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului, fiind îndreptăţită să reţină
arvuna.
În ipoteza în care neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte
poate declara rezoluţiunea contractului solicitând dublul acesteia.
Legiuitorul reglementează în art. 1545 a doua categorie de clauză privind arvuna,

respectiv arvuna penalizatoare. Astfel, dacă în contract părţile au prevăzut în mod expres
dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă
contractul pierde arvuna dată sau, după caz, va fi obligat să restituie dublul sumei primite.
Suma de bani plătită cu titlu de arvună poate fi restituită, potrivit art. 1546 C.civ., în
situaţia în care contractul încetează din cauze neimputabile vreuneia dintre părţi, cauze care
nu atrag răspunderea acesteia.
3.Actualizarea creanţei în funcţie de indicele de inflaţie
Practica instanţelor judecătoreşti, şi mai cu seamă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este
constantă în a admite în materie comercială actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei
atât în cazul când în contract a fost prevăzută o asemenea clauză, cât şi în cazul în care în
contract nu s-a prevăzut acest lucru, considerându-se că prin neexecutarea obligaţiilor
contractuale s-a produs un prejudiciu care trebuie acoperit în integralitatea lui – atât paguba
efectiv produsă, cât şi câştigul (beneficiul) nerealizat.
Admisibilitatea actualizării creanţelor neachitate potrivit indicelui de inflaţie este

acceptată şi în doctrina de specialitate, cu motivarea existenţei fluctuaţiilor monetare ce se
produc după expirarea scadenţei obligaţiilor de plată, reprezentând o daună efectiv produsă în
patrimoniul creditorului.
În raporturile comerciale se admite că debitorul va răspunde în cazul neexecutării

obligaţiei atât pentru prejudiciul material suferit de creditor, cât şi pentru prejudiciul moral,
cum ar fi, de pildă: compromiterea numelui comercial, afectarea reputaţiei şi prestigiului
comerciantului pe piaţă etc. Este adevărat că aceste daune trebuie dovedite şi, ca atare, ele
sunt incompatibile cu trăsăturile clauzei penale, printre care scutirea de probaţiune în privinţa
existenţei şi a întinderii prejudiciului. Chiar dacă daunele morale nu pot fi inserate în clauza
penală, totuşi părţile – în baza principiului libertăţii contractuale – pot stabili asemenea
penalităţi, dar ulterior producerii prejudiciului.
4.Rezumat
Clauza penală este definită în doctrină ca acea clauză prin care debitorul se obligă la
orice fel de prestaţii în cazul neexecutării obligaţiei, a executării cu întârziere sau
necorespunzătoare faţă de creditor, fie că acestea constau în sume de bani, fie în predarea
unui alt lucru decât bani, fie în executarea unei lucrări sau chiar în prestarea unui serviciu.
Funcţiile clauzei penale: de garanţie a executării obligaţiei de către debitor, de

mobilizare a debitorului, de sancţionare a debitorului pentru faptul neexecutării obligaţiilor,
a executării cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiilor, funcţia compensatorie.
Dacă în contract sunt prevăzute penalităţi de întârziere, acestea se pot cumula cu

executarea în natură a obligaţiei, cât şi cu penalităţi pentru neexecutare. De regulă,
penalităţile pentru neexecutare nu se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiilor pentru
că rolul lor este de a înlocui executarea în natură, fiind penalităţi compensatorii.
De regulă, prin inserarea în contract a unei clauze penale, nu se poate accepta cumulul
penalităţilor cu despăgubirile. Cu toate acestea, atât părţile contractuale cât şi legea pot
stabili ca, în completarea penalităţilor, debitorul să fie obligat şi la plata despăgubirilor.
Cererea de acordare a despăgubirilor, în completarea penalităţilor, trebuie să îndeplinească
unele condiţii care nu sunt necesare în cazul când repararea prejudiciului se face în baza
clauzei penale.
Dacă în contract s-a prevăzut o clauză penală, penalităţile nu pot fi cumulate cu

dobânzile dacă acestea îndeplinesc aceeaşi funcţie, respectiv funcţia sancţionatorie.
Instanţa de judecată poate interveni reducând cuantumul penalităţii:

- când debitorul a executat în parte obligaţia;
- când penalitatea este „vădit excesivă” faţă de prejudiciul care putea fi prevăzut de părţi la
momentul încheierii contractului;
Arvuna confirmatorie este acea clauză prin care, la momentul încheierii contractului, o
parte dă celeilalte o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, iar în caz de executare a
obligaţiei arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, se restituie.
Arvuna penalizatoare: dacă în contract părţile au prevăzut în mod expres dreptul uneia
dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul
pierde arvuna dată sau, după caz, va fi obligat să restituie dublul sumei primite.
În materie comercială creanţa bănească se poate actualiza în funcţie de rata inflaţiei
atât în cazul când în contract a fost prevăzută o asemenea clauză, cât şi în cazul în care în
contract nu s-a prevăzut acest lucru, considerându-se că prin neexecutarea obligaţiilor
contractuale s-a produs un prejudiciu care trebuie acoperit în integralitatea lui – atât paguba
efectiv produsă, cât şi câştigul (beneficiul) nerealizat.

2019.
 Smaranda Angheni, Drept Comercial Profesioniștii-comercianți, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
1. Clauza penală reprezintă:

a. Evaluarea daunelor-interese pe cale judecătorească;
b. O stipulație convențională prin care debitorul se obligă la o anumită prestație în
cazul neexecutării obligației principale;
c. Evaluarea daunelor-interese pe cale legală.
2. Clauza penală:
a. Reprezintă acea clauză prin intermediul căreia părțile stabilesc obligația
debitorului de a executa o anumită prestație în cazul în care obligația principală nu
este executată;
b. Poate fi cerută în caz de neexecutare a obligației;
c. În principiu, poate fi cumulată cu solicitarea de executare în natură a obligației.
3. În ceea ce privește cauza penală:
a. Aceasta poate fi cumulată cu executarea in natură a obligației doar în cazul în care
penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau in locul
stabilit;
b. Dacă această clauză este nulă, va atrage după sine și nulitatea obligației principale;
c. Dacă obligația principală este nulă, va fi atrasă și nulitatea clauzei penale.
4. Clauza penală:
a. Poate fi cerută și atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze
neimputabile debitorului;
b. Nulă nu atrage nulitatea obligației principale;
c. Poate fi supusă unei reduceri în cazul în care penalitatea este vădit excesivă față de
prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la momentul încheierii contractului.
5. Instanţa de judecată poate reduce cuantumul penalităţilor:

a. când debitorul a executat în parte obligaţia;
b. când penalitatea este „vădit excesivă” faţă de prejudiciul care putea fi prevăzut de
părţi la momentul încheierii contractului;
c. dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală.
6. Daunele-interese pot fi evaluate:

a. Doar pe cale convențională și pe cale judecătorească;
b. Doar pe cale legală și convențională;
c. Și pe cale convențională.
1.b 2.ab 3.ac 4.c 5.ab 6c.
1.Judecătoria Sectorului 6 a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. M.I. S.R.L.

împotriva pârâtei S.C. F.R. S.R.L., cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 419.854
lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor primite de la reclamantă, a sumei de 15.323 lei
penalităţi pentru întârziere şi a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta.
În motivarea apelului s-a arătat că reclamanta- intimată nu a dovedit existenţa nici a
debitului,-înscrisurile prezentate în susţinerea pretenţiilor cu titlu de preţ nefiind semnate de
reprezentanţii pârâtei şi nici ştampilate - nici a penalităţilor, între părţi neexistând încheiat un
contract în care să se fi stipulat o clauză penală cu privire la acestea.
Probele cauzei relevă că relaţiile comerciale dintre părţi s-au concretizat sub forma
comenzii acceptate şi executate, fără ca acestea să stipuleze printr-un înscris o clauză penală
cu privire la penalităţi.
Cu privire la susţinerea apelantei, în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada existenţei
debitului reprezentând contravaloarea mărfii, întrucât înscrisurile depuse sunt nesemnate şi
neştampilate, instanţa a reţinut faptul că, anterior, în derularea relaţiilor comerciale dintre
părţi, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, pârâta a onorat la plată facturi
nesemnate de reprezentanţii legali ai acesteia şi neştampilate.
Este întemeiat apelul? Motivaţi soluţia.

TRĂSĂTURILE ŞI PROBAŢIUNEA OBLIGAŢIILOR DINTRE
PROFESIONIȘTII –COMERCIANȚI
CUPRINS :
1.Partcicularităţile obligaţiilor în raporturile dintre profesioniştii

comercianţi
1.1.Solidaritatea codebitorilor
1.2.Curgerea de drept a dobânzilor sau fructificarea de drept a banilor
2.Probaţiunea obligaţiilor în raporturile dintre profesioniştii comercianţi
2.1.Generalităţi
2.2.Aplicarea probelor în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi
2.3.Mijloacele de probă specifice obligaţiilor dintre profesioniştii-
comercianţi
3.Rezumat
Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea particularităţilor

obligaţiilor ce izvorăsc din obligaţiile profesionistilor-
comercianţi
Interpretarea şi aplicarea corectă a reglementărilor

privind solidaritatea codebitorilor şi punerea de drept în
întârziere
Cunoaşterea şi înţelegerea aspectelor teoretice şi practice

privind probele în materie comercială.
1. TRĂSĂTURILE OBLIGAŢIILOR ÎN RAPORTUEILE

DINTRE PROFESIONIȘTII -COMERCIANȚI
În Codul civil actual, dar şi în legi speciale există dispoziţii care marchează
particularităţi ale obligaţiilor dintre profesionişti sau în activitatea unei întreprinderi cu scop
lucrativ.
1.1. Solidaritatea obligaţiilor
 Solidaritatea codebitorilor (art. 1446 C.civ.).

Solidaritatea poate fi definită ca acea modalitate a obligaţiilor care împiedică
diviziunea lor, chiar dacă, prin natura lor sunt divizibile. Solidaritatea debitorilor
reprezintă, în acelaşi timp, o garanţie pentru creditori care pot urmări pe debitorul solvabil
realizându-şi astfel creanţa.
Solidaritatea poate fi activă (o pluralitate de creditori) sau pasivă (o pluralitate de
debitori).
În art. 1446 C.civ., legiuitorul prevede prezumţia de solidaritate în cazul obligaţiilor
contractuale născute în exerciţiul unei întreprinderi, cu excepţiile prevăzute de lege.
Caracterele solidarităţii se pot sintetiza astfel:
 fiecare codebitor solidar este ţinut de plata întregii datorii, faţă de acelaşi
creditor, creditorul putând urmări, la alegerea sa, pe oricare dintre codebitorii solidari
pentru întreaga creanţă;
 în raporturile dintre codebitorii solidari obligaţia este divizibilă, fiecare
răspunzând în limita părţii sale de datorie;
 debitorul care a plătit întreaga datorie sau mai mult decât datora dobândeşte un
drept de regres împotriva celorlalţi codebitori solidari.
Solidaritatea poate fi legală atunci când operează de drept, în virtutea legii (de exemplu,
în materie de delicte sau cvasidelicte – art. 1382 C.civ., în cazul obligaţiilor asociaţilor
societăţilor în nume colectiv sau al comanditaţilor în societăţile în comandită simplă etc.),
potrivit Legii nr. 31/1990, republicată şi modificată – Legea societăţilor.
Solidaritatea poate fi şi convenţională, stabilită de comun acord de părţile contractante.
Aşadar, dacă în dreptul civil solidaritatea pasivă trebuie să fie prevăzută în mod expres în
contract sau de către legiuitor, în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi solidaritatea
pasivă se prezumă.
Justificarea acestei prezumţii legale constă în necesitatea asigurării creditului existent în

relaţiile comerciale.
 Solidaritatea fidejusorilor
Potrivit art. 2280 şi urm. C.civ., fideiusorul este ţinut pentru obligaţiile debitorului numai
în subsidiar, dacă debitorul principal nu face plata, şi nu în solidar cu acesta,
recunoscându-i-se beneficiul de discuţiune şi de diviziune (în cazul când sunt mai mulţi
fideiusori). Solidaritatea fideiusorului cu debitorul principal ar putea să rezulte doar din
înţelegerea părţilor (contractul de fideiusiune).
Fideiusorul este persoana care se obligă faţă de creditor să execute obligaţia în cazul în
care debitorul principal n-o face.
Prezumţia de solidaritate a debitorilor poate fi înlăturată numai printr-o stipulaţie

expresă a părţilor. Deşi, în principiu, este admisă răsturnarea prezumţiei de solidaritate, totuşi
există situaţii când legiuitorul nu permite acest lucru. Astfel, nu se poate deroga de la
solidaritatea instituită de legiuitor în privinţa asociaţilor în societăţile în nume colectiv, a
comanditaţilor în societăţile în comandită simplă, a administratorilor societăţilor, a
lichidatorilor care nesocotesc dispoziţiile referitoare la lichidare, a mandatarilor etc.
Solidaritatea debitorilor în aceste cazuri reprezintă unul dintre argumentele legale potrivit
cărora, în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi sau în exerciţiul unei întreprinderi,
legiuitorul îl ocroteşte în primul rând pe creditor, acordând prioritate „creditului”.
1.2. Fructificarea de drept a banilor (dies interpellat pro hominem)
Potrivit art. 1530 C.civ., „creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea
prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.
Dacă prestaţia constă într-o sumă de bani, daunele sunt prezumate şi, ca atare, nu mai
trebuie dovedite de creditor, ele exprimându-se sub forma dobânzii aferente sumelor
neachitate.
În cazul obligaţiilor care constau în sume de bani, daunele moratorii (de întârziere) se
socotesc de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul stabilit de părţi sau, dacă nu
există o înţelegere în acest sens, se datorează daunele-moratorii prevăzute de lege (art. 1535
C.civ.) fără ca debitorul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor este mai mic.
În schimb, dacă dobânda moratorie este mai mică decât prejudiciul produs în patrimoniul
creditorului, acesta are dreptul şi la daune-interese în completare pentru repararea integrală a
prejudiciului1.
Deşi dobânda legală este datorată de către debitor în cazul obligaţiilor care constau în
sume de bani, totuşi legiuitorul extinde aplicabilitatea dobânzii legale şi în cazul altor
obligaţii, dispunând în art. 1536 C.civ. că executarea cu întârziere are ca efect plata de către
debitor a daunelor-interese care se calculează la nivelul dobânzii legale, socotită de la data la
care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei.
Excepţiile de la regula instituită de legiuitor în art. 1536 C.civ. sunt:
-cazul când, în contract, a fost stipulată o clauză penală;

-creditorul dovedeşte că i s-a produs un prejudiciu mai mare ca urmare a întârzierii în
executarea obligaţiei de către debitor.
De regulă, daunele-interese sub forma dobânzilor sunt datorate numai din momentul în
care debitorul a fost pus în întârziere printr-una din modalităţile prevăzute de lege (cerere de
chemare în judecată, somaţie, notificare). Dobânda nu curge prin simplul fapt al ajungerii la
termen (dies non interpellat pro hominem) [art. 1522 C.civ.].
De la această regulă există:
 e x cepţii convenţionale (dacă în contract s-a prevăzut că debitorul este de drept în

întârziere prin ajungerea la termen a obligaţiei);
1
Art. 1535 alin. (3) C.civ.: „Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală,
creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului
suferit”.
 e x cepţii legale. Codul civil prevede în art. 1523 alin. (2): „debitorul se află de drept în
întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: (…) d) nu a fost
executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi”. Această dispoziţie consacră regula punerii de drept în întârziere a debitorului
prin simpla ajungere la termen. Astfel, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc
dobândă de drept din ziua când devin exigibile.
 Condiţiile de aplicare a regulii dies interpellat pro hominem

Debitorul se află de drept în întârziere dacă:
 obligaţia care nu a fost executată rezultă din exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
 obligaţia constă într-o sumă de bani la care se va calcula dobânda;

 obligaţia este lichidă, adică valoarea ei este determinată;
 obligaţia este exigibilă, adică a ajuns la scadenţă.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dobânda curge de drept de la scadenţă, deoarece se
presupune că debitorul, deţinând fără drept sumele datorate creditorului, se foloseşte de ele şi
trebuie să-l despăgubească pe creditor. Despăgubirea datorată de către debitor reprezintă
dobânda.
În prezent, regimul juridic al dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti este stabilit prin
O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii
băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar,
modificată prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în
executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între
profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.
Aspectele vizate de legiuitor în conţinutul acestui act normativ sunt:
- definirea termenului de „dobândă”;
- domeniul de aplicare a dobânzii legale;
- stabilirea dobânzii legale;
- dobânda contractuală;
- anatocismul (dobânda la dobândă).
 Definirea termenului de „dobândă”

Potrivit art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 13/2011: „prin dobândă se înţelege nu numai sumele
socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul
se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului”.
 Domeniul de aplicare al Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011

Actul normativ O.G. nr. 13/2011 stabileşte două categorii de dobânzi:
dobânda remuneratorie, datorată de debitor pentru perioada anterioară termenului

scadenţei obligaţiei, fiind o contraprestaţie a debitorului, un act cu titlu oneros.
dobânda penalizatoare, datorată de către debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei

acestuia la scadenţă, deci având valenţele unei sancţiuni [art. 1 alin. (2) şi (3) din O.G. nr.
13/2011].
Cele două categorii de dobânzi pot fi stabilite de părţi în convenţii, atât pentru restituirea
unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti
[art. 1 alin. (1)].
Părţile contractante au posibilitatea să prevadă în contract atât dobânda remuneratorie cât

şi cea penalizatoare, inclusiv nivelul acestora.
În ipoteza în care părţile nu dispun, potrivit acordului de voinţă, se va aplica dobânda

legală aferentă fiecăreia dintre cele două categorii de dobânzi, respectiv dobânda
remuneratorie şi penalizatoare.
Ceea ce este de subliniat, în privinţa domeniului de aplicare al O.G. nr. 13/2011, este
faptul că, potrivit art. 9 „dobânzile percepute sau plătite de Banca Naţională a României, de
instituţiile de credit, de instituţiile financiare nebancare şi de Ministerul Finanţelor Publice,
precum şi modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice”. Aşadar, pentru
creditele bancare nu se aplică prezentul act normativ, ci reglementările specifice.
 Stabilirea dobânzii legale

Potrivit art. 3 din O.G. nr. 13/2011, determinarea dobânzii legale se face diferenţiat în
funcţie de natura dobânzii, remuneratorie sau penalizatoare.
În al doilea rând, evidenţiem faptul că legiuitorul stabileşte rata dobânzii remuneratorii

ori penalizatoare pentru obligaţiile care izvorăsc din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ, urmând ca pentru celelalte raporturi juridice rata dobânzii să se stabilească
pornind de la prima situaţie (rata dobânzii în exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ)
diminuată cu 20%.
În privinţa dobânzii remuneratorii, legiuitorul prevede în art. 3 alin. (1) din Ordonanţă
că aceasta se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României,
care este rata de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al
Băncii Naţionale a României.
În privinţa dobânzii penalizatoare, aceasta se stabileşte, potrivit art. 3 alin. (2) din
Ordonanţă, la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte. Aşadar, prin completarea
dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011 s-a majorat dobânda penalizatoare aplicabilă profesioniştilor
care desfăşoară activităţi cu scop lucrativ, profesionistul fiind definit în art. 2 alin. (2) din
Legea nr. 72/2013 ca fiind „orice persoană fizică sau juridică care exploatează o
întreprindere cu scop lucrativ”.
De la regulile prevăzute de legiuitor privind stabilirea dobânzii legale în raporturile care
izvorăsc din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ (între profesioniştii care
desfăşoară activităţi cu scop lucrativ) şi pentru cealaltă categorie (care nu desfăşoară activităţi
cu scop lucrativ) există şi o excepţie, respectiv raporturile juridice cu element de extraneitate
pentru care, art. 4 din O.G. nr. 13/2011 dispune: „În raporturile juridice cu element de
extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă
străină, dobânda legală este de 6% pe an”.
 Dobânda contractuală
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 13/2011: „părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata
dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la
plata unei obligaţii băneşti”.
În cazul în care părţile nu au prevăzut în contract rata dobânzii, se va aplica dobânda

legală în măsura în care, potrivit legii sau clauzelor contractuale, obligaţia este purtătoare de
dobânzi.
- în raporturile care izvorăsc din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ părţile
pot stabili dobânda pentru întârzierea în executarea obligaţiilor băneşti potrivit libertăţii de
voinţă fără să existe vreo limitare;
- în schimb, în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de
50% pe an (art. 5).
 Valabilitatea dobânzii convenţionale

Potrivit art. 6 din O.G. nr. 13/2011, dobânda trebuie să se fi prevăzut printr-un act scris.
În lipsa unui contract exteriorizat în formă scrisă se va aplica dobânda legală.
În al doilea rând, valabilitatea nivelului dobânzii convenţionale se determină prin

raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării.
Totodată, legiuitorul prevede în art. 7 din Ordonanţă posibilitatea plăţii anticipate a

dobânzii remuneratorii, dar numai pe o perioadă de cel mult 6 luni. Dobânda astfel încasată
rămâne valabil dobândită de creditor, indiferent de variaţiile ulterioare. Aşadar, creditorul
sau/şi debitorul nu vor putea ulterior să ceară recalcularea dobânzii deja încasate de către
creditor.
 Anatocismul
Anatocismul – sau „dobânda la dobândă” – este acea înţelegere prin care părţile
contractante convin ca dobânda să se capitalizeze, adică să se adauge la suma datorată şi să
se calculeze din nou dobânda.
În prezent, potrivit O.G. nr. 13/2011, art. 8 alin. (1): „dobânda se va calcula numai asupra
cuantumului sumei împrumutate”.
De la această regulă există şi o excepţie, care va opera numai în condiţiile arătate de
legiuitor.
Astfel, în conformitate cu art. 8 alin. (2), „dobânzile se pot capitaliza şi pot produce
dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar
numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an”.
„Cu toate acestea, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi ” [art.
8 alin. (3) din Ordonanţă].
 Cumulul dobânzilor cu despăgubirile
Potrivit art. 1535 alin. (3) C.civ., cumulul dobânzilor cu despăgubirile (daune-interese)
este admis cu o singură condiţie, ca dobânzile moratorii să nu fie mai mari decât dobânda
legală. Astfel, legiuitorul dispune [art. 1535 alin. (3)]: „Dacă nu sunt datorate dobânzi
moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la
daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
Având în vedere dispoziţiile din Codul civil, în principal, art. 1535 alin. (3), art. 1523
alin. (2) lit. d), în care legiuitorul prevede fructificarea de drept a banilor sub forma dobânzii
în cazul întârzierii în executare, precum şi cele din O.G. nr. 13/2011, considerăm că, în
raporturile juridice dintre profesioniştii-comercianţi, dobânda poate fi cumulată cu
despăgubirile atât în cazul întârzierii în executare, cât şi în cazul neexecutării obligaţiilor
contractuale care constau în sume de bani.
În scopul aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului care cuprinde atât dauna
efectiv produsă (damnum emergens), cât şi beneficiul (câştigul) nerealizat (lucrum cessans),
dobânzile contractuale sau legale pot fi cumulate cu despăgubirile.
 Cumulul dobânzilor cu penalităţile
Potrivit reglementărilor actuale în materia dobânzilor (O.G. nr. 13/2011), problema

cumulului dobânzilor cu penalităţile se simplifică.
Dacă fapta debitorului constă în întârziere în executarea obligaţiilor contractuale sau

legale băneşti, debitorul datorează dobânzi sau penalităţi care nicicum nu se pot cumula.
Pentru înţelegerea în totalitate a legăturii clauzei penale cu dobânzile şi despăgubirile,

trebuie să distingem următoarele situaţii:
dacă în contract s-a prevăzut o clauză penală prin care s-a evaluat anticipat
prejudiciul cauzat de debitor prin întârzierea în executare sau prin neexecutare ori executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor, penalităţile nu se pot cumula cu dobânzile, ştiut fiind
faptul că dobânzile reprezintă, de fapt, daune pentru întârzierea în executare.
În această situaţie penalităţile se pot cumula doar cu despăgubirile stabilite pe baza unei
expertize, în măsura în care din penalităţi nu se acoperă integral prejudiciul.
Aşadar, penalităţile au rolul de a acoperi atât daunele moratorii, cât şi pe cele
compensatorii, la care se pot adăuga despăgubiri.
dacă în contract s-au prevăzut numai dobânzi pentru întârziere în executarea

obligaţiilor băneşti, trebuie să deosebim contractul care nu rezultă din activităţi privind
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ (contractul civil „clasic”) de contractul încheiat
între profesionişti (cei care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ).
În situaţia unui contract încheiat în exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ,

dobânda pentru întârziere în executare nu este limitată dacă este stabilită pe cale contractuală.
De asemenea, se pot plăti şi despăgubiri în completare până la acoperirea integrală a
prejudiciului.
În opinia noastră, dobânda prevăzută în contract pentru întârzierea în executarea obligaţiilor

băneşti înlocuieşte penalităţile pentru executarea cu întârziere, având aceleaşi funcţii: de
evaluare anticipată a prejudiciului, de sancţionare a debitorului aflat în întârziere şi, evident, de
compensare (acoperire) a prejudiciului cauzat creditorului.
Concluzia care se desprinde este că, în această situaţie, dobânzile nu se pot cumula cu
penalităţile. În schimb, dobânzile pot fi cumulate cu despăgubirile în măsura în care din
dobânzi nu se acoperă integral prejudiciul, exact ca şi în cazul penalităţilor.
Dispoziţii speciale privind răspunderea profesioniştilor pentru neexecutarea la

termen a obligaţiilor de plată a unor sume de bani. Stabilirea dobânzii
penalizatoare
În scopul transpunerii Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din

16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile
comerciale şi pentru consolidarea funcţionalităţii pieţei româneşti, ca parte integrantă a pieţei
interne a Uniunii Europene, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 72 din 28 martie 2013
privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume
de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi
contractante.
 Domeniul de aplicare a Legii nr. 72/2013
Potrivit art. 1 din Lege, în privinţa creanţelor, acestea trebuie să îndeplinească cele trei
condiţii: să fie certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unei sume de bani; în
privinţa subiectelor cărora li se aplică dispoziţiile legii, acestea sunt profesionişti [definiţi
potrivit art. 2 alin. (2) – orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu
scop lucrativ]; iar privitor la obiectul contractului din care rezultă creanţele, acesta poate să
constea fie în furnizarea de bunuri, fie în prestarea de servicii, fie în proiectarea şi execuţia
lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.
Sunt excluse domeniului de aplicare a legii creanţele înscrise la masa credală în cadrul
unei proceduri de insolvenţă şi creanţele care fac obiectul unui mandat ad-hoc, concordat
preventiv ori al unei înţelegeri încheiate ca urmare a unei negocieri extrajudiciare de
restructurare a datoriilor unei societăţi, precum şi contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori.
 Dobânda penalizatoare în cazul contractelor încheiate între profesionişti
În cazul contractelor încheiate între profesionişti, deci şi profesionişti comercianţi, creanţa

care constă fie în preţul bunurilor livrate, fie în tariful serviciilor prestate, produce dobânzi
penalizatoare dacă sunt îndeplinite două condiţii:
a) creditorul, inclusiv subcontractanţii acestuia şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale:

b) creditorul nu a primit suma datorată la scadenţă, cu excepţia cazului când debitorului
nu-i este imputabilă întârzierea.
Regula stabilită de lege [art. 3 alin. (2] este aceea că dobânda penalizatoare curge de la
scadenţă până în momentul plăţii, în condiţiile art. 1535 C.civ.
În ipoteza în care, în contract părţile nu au prevăzut termenul de plată, dobânda

penalizatoare curge:
a) după 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a

altei cereri echivalente de plată;
b) după 30 de zile calendaristice de la data recepţiei mărfurilor sau a prestării serviciilor,

dacă din factură nu rezultă data primirii mărfurilor sau a prestării serviciilor;
c) după 30 de zile calendaristice de la data întocmirii procedurii de recepţie ori de

verificare, procedură care nu poate depăşi 30 de zile calendaristice socotite de la data
recepţiei bunurilor sau prestării serviciilor. Cu toate acestea, părţile pot stipula în contract un
termen mai mare, dar să nu fie o clauză abuzivă, potrivit legii.
Dobânda legală penalizatoare este aceea precizată de O.G. nr. 13/2011, rata de referinţă a
dobânzii legale fiind cea în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului şi se aplică pe
întregul semestru.
Termenul de plată stabilit de părţi în contract nu poate fi mai mare de 60 de zile

calendaristice. În ipoteza stabilirii unui termen mai mare există riscul ca această clauză
privind scadenţa de plată să fie considerată clauză abuzivă [art. 5 alin. (1) din Lege].
Plata creanţei se poate face şi eşalonat la diferite termene stabilite, de comun acord de
către părţi, situaţie în care dobânzile penalizatoare şi celelalte despăgubiri se calculează prin
raportare la suma de bani datorată de debitor.
O dispoziţie de ordine publică este aceea prevăzută în art. 5 alin. (3), potrivit căreia părţile
contractante nu au dreptul să convină asupra datei emiterii sau primirii facturii de plată,
orice clauză în acest sens fiind lovită de nulitate absolută.
Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit această prohibiţie, prin normă imperativă,
constă tocmai în motivele adoptării legii de stabilire a unor măsuri pentru combaterea
întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani, or, dacă în contract părţile
ar avea posibilitatea să stabilească termen de emitere a facturii de plată sau a primirii
acesteia, practic s-ar eluda dispoziţiile legale privind combaterea întârzierii plăţii.
 Dobânda penalizatoare în cazul contractelor încheiate între profesionişti

şi autorităţi contractante
În primul rând, autorităţi contractante sunt, potrivit art. 2 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 72/2013, „orice autoritate publică a statului român care acţionează la
nivel central, regional sau local;
lit. b): „orice organism de drept public cu personalitate juridică şi care se află într-una
dintre situaţiile prevăzute de lege”;
lit. c): „orice asociere formată de una sau mai multe autorităţi contractante dintre cele
prevăzute la lit. a) şi lit. b)”.
Termenul plată a creanţelor de către autorităţile contractante către profesionişti este

stabilit de legiuitor în art. 6 şi 7 din Lege, dispoziţiile fiind identice cu cele prevăzute de
legiuitor în art. 3-5 pentru raporturile dintre profesionişti, cu următoarele particularităţi:
 plata sumelor de bani datorate de autoritatea contractantă trebuie să se facă cel mai
târziu la 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii, recepţiei bunurilor etc., şi nu
după 30 de zile calendaristice aşa cum se prevede în art. 3 din Lege;
 termenul de efectuare a procedurii de recepţie sau de verificare a bunurilor sau
prestării serviciilor nu poate să aibă o durată mai mare de 30 de zile calendaristice, cu
excepţia cazului când în contract şi în documentaţia achiziţiei este prevăzut în mod expres
prelungirea termenului şi motivele acestei prelungiri, în cazul instituţiilor publice din
domeniul sănătăţii publice şi entităţilor publice care furnizează servicii medicale de sănătate;
 termenul legal de plată pentru obligaţiile băneşti care rezultă din contractele încheiate
cu profesionişti este de cel mult 60 de zile calendaristice care se calculează potrivit alin. (1) al
art. 6 din Lege; termenul contractual de plată poate fi de maximum 60 de zile calendaristice,
dacă este prevăzut în mod expres atât în contract, cât şi în documentaţia achiziţiei şi este
justificat în mod obiectiv avându-se în vedere natura sau caracteristicile specifice ale
contractului, cu condiţia să nu fie considerată clauză abuzivă.
 Regimul juridic al clauzelor abuzive inserate in contractele încheiate intre

profesioniștii comercianți
 Definiție:
Practica sau clauza contractuală prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în
raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-
interese suplimentare este considerată abuzivă.
 Împrejurări care pot determina caracterul abuziv al unei clauze:

În determinarea caracterului abuziv al unei clauze sau practici, instanţa ţine cont de
toate circumstanţele cauzei, în special de:
a)abaterile grave de la practicile statornicite între părţi sau de la uzanţele conforme
ordinii publice sau bunelor moravuri;
b)nerespectarea principiului bunei-credinţe şi a principiilor de diligenţă în executarea
obligaţiilor;
c)natura bunurilor sau serviciilor;
d)neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la
rata dobânzii, potrivit prezentei legi;
e)poziţia dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau
mijlocie.
 Sunt calificate de legiuitor ca abuzive, nefiind necesară verificarea

caracterului abuziv al acestora, clauzele contractuale care:
- exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare

inferioare dobânzii legale penalizatoare;
- fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;
- elimină posibilitatea plăţii de daune-interese suplimentare;
- stabilește un termen pentru emiterea/primirea facturii.
 Sancţiuni
- Clauzele abuzive sunt lovite de nulitatea absolută (art.15)
- Răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate de clauzele şi practicile abuzive

este atrasă potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările
ulterioare.(acţiunea în despăgubiri)
2. PROBAŢIUNEA OBLIGAŢIILOR ÎN RAPORTURILE

DINTRE PROFESIONIŞTII-COMERCIANŢI
2.1. Generalităţi
În principiu, în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi, obligaţiile se dovedesc cu
aceleaşi mijloace de probă ca şi cele care izvorăsc din raporturile juridice în care participă
persoane care nu sunt profesionişti. Deşi mijloacele de probă sunt aceleaşi, în unele cazuri
diferă admisibilitatea şi modul lor de administrare.
Legislaţia specială, faţă de Codul de procedură civilă, admite într-o măsură mult mai mare
posibilitatea dovedirii faptelor ce duc la stabilirea existenţei raportului juridic obligaţional, a
modificării sau a stingerii lui.
Spre deosebire de dreptul comun, unde necesitatea formei scrise este reclamată în mai
multe operaţii juridice, fie ad validitatem, fie ad probationem, în operaţiunile juridice
specifice raporturilor dintre profesioniştii-comercianţi formalismul este diminuat, dar nu
înlăturat în totalitate.
„Activitatea comercială” clasică/tradiţională se bazează pe încredere între partenerii de

afaceri, aşa încât, în unele situaţii, formalismul este înlăturat, de exemplu, în privinţa con-
tractelor, iar în alte cazuri el este accentuat, de exemplu, în materia titlurilor de credit, a
contractelor de drept maritim, a societăţilor etc.
Obligaţiile comerciale pot fi dovedite prin orice alte mijloace de probă admise de legea
civilă.
În prezent, din momentul intrării în vigoare a Codului de procedură civilă adoptat prin
Legea nr. 134/2010 şi actualizat, cu modificările aduse prin Legea de punere în aplicare nr.
76/2012, au fost abrogate dispoziţiile Codului comercial în materie de probe. Cu toate acestea
în anumite cazuri legiuitorul stabileşte unele norme de excepţie aplicabile probelor în cazul
profesioniştilor, ceea ce înseamnă că se aplică şi profesioniştilor-comercianţi (de exemplu,
potrivit art. 277 C.proc.civ., nu se aplică în raporturile dintre profesionişti formalitatea „bun şi
aprobat” în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, prin care o singură persoană se obligă
către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile).
Astfel, legiuitorul consacră câteva dispoziţii cu caracter special, în cuprinsul art. 277
C.proc.civ., înscrisurilor întocmite de profesionişti.
În primul rând, legiuitorul stabileşte că dispoziţiile art. 274 şi 275 nu se aplică în

raporturile dintre profesionişti, respectiv nu se aplică regula pluralităţii de exemplare (art.
274 C.proc.civ.) potrivit căreia „înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract
sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte
părţi cu interese contrare sunt” şi nici formalitatea „bun şi aprobat” (art. 275 C.proc.civ.).
2.2. Aplicarea probelor în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi
În raporturile dintre profesionişti domină principiul libertăţii depline a probaţiunii obli-

gaţiilor. Ca atare, se admite orice mijloc de probă, cu excepţiile prevăzute prin dispoziţii cu
caracter special. Această concluzie rezultă, cu titlu de exemplu, din conţinutul dispoziţiilor
privind dovada cu înscrisuri (art. 259 şi urm. C.proc.civ.), dispoziţiile privind admisibilitatea
probei cu martori (art. 309 şi urm. C.proc.civ.).
Totodată, în alin. (2) al art. 277 C.proc.civ., legiuitorul prevede că înscrisul nesemnat, dar
utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act
juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă
pentru însăşi dovedirea actului juridic. De exemplu, corespondenţa dintre părţi prin mijloace
electronice sau prin fax, ori o factură care nu este semnată.
De asemenea, potrivit alin. (3) al art. 277, înscrisul sub semnătură privată întocmit în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în
cuprinsul său. Cu toate acestea, data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu
orice mijloc de probă.
În ipoteza în care înscrisul prevăzut în alin. (3) nu conţine nicio dată, aceasta poate fi
stabilită în raporturile dintre părţi cu orice mijloc de probă.
Referitor la admisibilitatea probei cu martori, potrivit art. 309 alin. (2) C.proc.civ., de
la regula potrivit căreia „Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea
obiectului său este mai mare de 250 lei” există şi o excepţie, respectiv „se poate face dovada
cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a
fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea
specială cere probă scrisă”.
Aşadar, se poate admite proba cu martori şi împotriva unui act scris şi în lipsa unui
înscris, oricare ar fi valoarea obiectului în litigiu. Judecătorul este suveran în aprecierea sa,
putând să refuze proba cu martori, fiind obligat totuşi să motiveze respingerea probei cu
martori.
Există însă în dreptul comercial unele operaţii juridice cărora legiuitorul le-a impus
forma solemnă, formă necesară atât ocrotirii intereselor terţilor, cât şi pentru libera circulaţie a
bunurilor şi a valorilor în operaţiunile de schimb.
Acte solemne (la care se cere forma scrisă ad validitatem) sunt: biletul la ordin şi cecul,
contractul de împrumut maritim, contractul de societate (comercială).
Forma scrisă este cerută ad probationem în cazul contractului de asigurare, contractului

de transport pe mare prin conosament, contractului de transport pe uscat etc.
În privinţa mărturisirii, în dreptul comercial aceasta are aplicaţiune mai restrânsă, dat
fiind că obligaţiile pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.
2.3. Mijloacele de probă specifice obligaţiilor dintre profesioniştii-comercianţi
a. Factura acceptată
Factura este un înscris care cuprinde elementele esenţiale ale unei vânzări comerciale:
identificarea părţilor, cantitatea de marfă, calitatea, condiţii de livrare etc. Factura este un
înscris probatoriu. Ea poate fi şi un titlu de credit în situaţia în care, ca document, însoţeşte
marfa, făcând posibilă circulaţia ei (de exemplu: conosamentul, scrisoarea de trăsură, poliţa de
asigurare etc.).
În privinţa forţei probante, factura face dovadă deplină împotriva emitentului, adică a
vânzătorului, şi în favoarea aceluia care îl deţine, adică a destinatarului, a cumpărătorului.
Factura poate să facă dovadă şi în favoarea vânzătorului, atunci când este acceptată de
cumpărător.
Acceptarea poate fi expresă, atunci când se face prin depunerea semnăturii cum-
părătorului pe unul dintre exemplarele facturii, cu menţiunea „acceptat” sau prin
corespondenţă, telegramă, telefon, verbal etc.
Acceptarea poate fi tacită, când rezultă din modul de comportament al cumpărătorului,

manifestat prin orice act de dispoziţie asupra mărfii: revânzare, depozitare, emisiune de
cambii etc. În principiu, tăcerea nu produce efecte juridice decât dacă este însoţită de fapte
neechivoce şi puternice, de natură să demonstreze voinţa de a se obliga a debitorului.
Regimul juridic al facturii este stabilit în Codul fiscal, art. 155.
Factura trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, datele, menţiunile prevăzute în alin. (19)
al art. 155 C.fisc., în principal, data emiterii şi data la care au fost livrate bunurile/prestate
serviciile sau data încasării unui avans, în măsura în care această dată este anterioară datei
emiterii facturii, iar în cazul în care factura este emisă de beneficiar în numele şi în contul
furnizorului, menţiunea autofactură.
Potrivit art. 155 alin. (6) C.fisc., semnarea şi ştampilarea facturilor nu este obligatorie.
Este recomandabil, însă, ca atât facturile emise cât şi cele primite să poarte semnătura şi
ştampila emitentului, datele de identificare ale persoanei care efectuează livrarea bunurilor
(nume, prenume, seria actului de identitate, CNP), precum şi numărul şi data contractului în
cazul prestărilor de servicii.
b. Alte înscrisuri
Codul de procedură civilă prevede şi alte categorii de înscrisuri practicate, mai cu seamă,
în raporturile dintre profesionişti, cum ar fi: contractele încheiate pe formulare tipizate sau
standardizate ori încorporând condiţii generale tip, după caz, înscrisuri considerate înscrisuri
sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel [art. 289 alin. (1) C.proc.civ.].
De asemenea, sunt asimilate înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt
semnate: biletele, tichetele şi alte asemenea documente utilizate cu ocazia încheierii unor acte
juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestaţii.
Telexul, precum şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost semnate
de expeditor, fac dovada unui înscris sub semnătură privată [art. 289 alin. (3) C.proc.civ.].
Anexele, cum ar fi: planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte documente
anexate, au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură
directă cu înscrisul şi dacă poartă semnătura, după caz, a părţii sau a persoanei competente
care a întocmit înscrisul (art. 290 C.proc.civ.).
Totodată, trebuie evidenţiat faptul că ştersăturile, radierile, corecturile şi orice alte

modificări, menţiuni sau adăugiri, făcute într-un înscris, trebuie să fie constatate sub
semnătură de persoana care a întocmit actul sau de o altă persoană competentă, după caz (art.
291 C.proc.civ.).
c. Mijloace moderne de plată
- Comunicările prin telex şi fax. Telexul şi telefaxul se folosesc tot mai frecvent atât în
relaţiile comerciale internaţionale, cât şi în cele interne.
Chiar dacă sunt foarte răspândite, totuşi telexul şi faxul nu au un regim probatoriu special.
Aceste mijloace moderne de comunicare pot folosi în justiţie ca un început de dovadă scrisă
sau ca prezumţii, în condiţiile Codului de procedură civilă.
- Înscrisurile electronice. Înregistrările electronice sunt tot mai frecvent folosite în

activitatea agenţilor economici. Dacă la început aceste înregistrări erau folosite numai în
contabilitate, în prezent sunt folosite în activitatea bancară, fiind consacrate chiar de către
legiuitor.
Codul de procedură civilă stabileşte în art. 282-284 noţiunea înscrisurilor pe suport

informatic, prezumţia de validitate a înscrierii, precum şi puterea doveditoare a acestuia.
În privinţa puterii doveditoare, dacă prin lege nu se prevede astfel, documentul care
reproduce datele unui act, înscrise pe suport informatic, face dovadă deplină între părţi, până
la proba contrară.
„Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea

documentului, acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca
început de dovadă scrisă” [art. 284 alin. (2) C.proc.civ.].
Totodată, legiuitorul, în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, reglementează

încheierea contractelor prin mijloace electronice, dispunând în art. 7 alin. (3) că proba
încheierii contractelor prin mijloace electronice şi a obligaţiilor care rezultă din aceste
contracte este supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă şi prevederilor Legii
nr. 455/2001 privind semnătura electronică. Astfel, conform art. 5 din Legea nr. 455/2001:
„înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o
semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la
momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii
electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub
semnătură privată”.
d. Registrele profesioniştilor
Registrele întocmite de profesionişti au forţă juridică probantă, urmărindu-se, în principal,

două reguli:
- registrele ţinute în mod corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor legale, pot fi folosite
ca probă în favoarea profesioniştilor;
- registrele neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale fac dovadă împotriva celor care le-
au ţinut. Aceste reguli sunt stabilite de legiuitor în art. 280 C.proc.civ. care în alin. (1)
dispune: „Registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, pot
face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea
lor profesională”.
Pentru a stabili forţa probantă a registrelor comerciale trebuie să facem următoarele

precizări:
- registrele profesioniştilor nu sunt înscrisuri sub semnătură privată, deoarece un act sub
semnătură privată trebuie să provină de la partea împotriva căreia se foloseşte;
- registrele profesioniştilor au valoare probatorie proprie, pe baza legii, şi nicidecum prin

recunoaşterea părţii adverse, aşa cum se cere în privinţa înscrisurilor sub semnătură privată;
- registrele profesioniştilor reprezintă un mijloc de probă facultativ.
Profesionistul este liber să folosească registrele sale comerciale ca mijloc de probă. Dacă
întocmirea lor este o obligaţie legală a fiecărui profesionist-comerciant, în schimb folosirea
lor ca dovadă este facultativă.
Instanţa de judecată este singura îndreptăţită să se pronunţe cu privire la valoarea

probatorie a registrelor. Această concluzie rezultă explicit din conţinutul art. 280 alin. (3)
C.proc.civ., potrivit căruia: „În toate cazurile, instanţa este în drept a aprecia dacă se poate
atribui conţinutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se
renunţe la această probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă trebuie să
atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi”.
3. Rezumat
Dacă în dreptul civil solidaritatea pasivă trebuie să fie prevăzută în mod expres în
contract sau de către legiuitor, în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi solidaritatea
pasivă se prezumă.
De regulă, în dreptul civil. daunele-interese sub forma dobânzilor penalizatoare sunt

datorate numai din momentul în care debitorul a fost pus în întârziere printr-una din
modalităţile prevăzute de lege (cerere de chemare în judecată, somaţie, notificare). Dobânda
nu curge prin simplul fapt al ajungerii la termen (dies non interpellat pro hominem) [art.
1522 C.civ.].
În privinţa obligaţiilor băneşti asumate în cadrul unei întreprinderi, Codul civil prevede
în art. 1523 alin. (2): „debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de
lege, precum şi atunci când: (…) d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani,
asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi”. Această dispoziţie consacră regula
punerii de drept în întârziere a debitorului prin simpla ajungere la termen. Astfel, datoriile
comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile.
În prezent, regimul juridic al dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti este stabilit prin
O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii
băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar,
modificată prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în
executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între
profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.
Dobânzile penalizatoare, contractuale sau legale pot fi cumulate cu despăgubirile, pentru

a da eficienţă principiului reparării integrale a prejudiciului care cuprinde atât dauna efectiv
produsă (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).În ceea ce priveşte
posibilitatea cumulului dobânzilor cu penalităţile , dacă fapta debitorului constă în întârziere
în executarea obligaţiilor contractuale sau legale băneşti, debitorul datorează fie dobânzi, fie
penalităţi care nicicum nu se pot cumula. În schimb, dobânzile pot fi cumulate cu
despăgubirile în măsura în care din dobânzi nu se acoperă integral prejudiciul, exact ca şi în
cazul penalităţilor.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 72/2013, dobânda penalizatoare în cazul contractelor

încheiate între profesionişti curge de la scadenţă până în momentul plăţii, în condiţiile art.
1535 C. civ. În ipoteza în care, în contract părţile nu au prevăzut termenul de plată, dobânda
penalizatoare curge:
a) după 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a altei
cereri echivalente de plată;
b) după 30 de zile calendaristice de la data recepţiei mărfurilor sau a prestării

serviciilor, dacă din factură nu rezultă data primirii mărfurilor sau a prestării serviciilor;
c) după 30 de zile calendaristice de la data întocmirii procedurii de recepţie ori de

verificare, procedură care nu poate depăşi 30 de zile calendaristice socotite de la data
recepţiei bunurilor sau prestării serviciilor.
Termenul de plată stabilit de părţi în contract nu poate fi mai mare de 60 de zile

calendaristice. În ipoteza stabilirii unui termen mai mare există riscul ca această clauză să fie
considerată clauză abuzivă [art. 5 alin. (1) din Lege].O dispoziţie de ordine publică este
aceea prevăzută în art. 5 alin. (3), potrivit căreia părţile contractante nu au dreptul să
convină asupra datei emiterii sau primirii facturii de plată, orice clauză în acest sens fiind
lovită de nulitate absolută.
În principiu, în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi, obligaţiile se dovedesc cu

aceleaşi mijloace de probă ca şi cele care izvorăsc din raporturile juridice în care participă
persoane care nu sunt profesionişti. Deşi mijloacele de probă sunt aceleaşi, în unele cazuri
diferă admisibilitatea şi modul lor de administrare. în operaţiunile juridice specifice
raporturilor dintre profesioniştii-comercianţi formalismul este diminuat, dar nu înlăturat în
totalitate.
În anumite cazuri legiuitorul stabileşte unele norme de excepţie aplicabile probelor în

cazul profesioniştilor. În raporturile dintre profesionişti domină principiul libertăţii depline a
probaţiunii obligaţiilor. Ca atare, se admite orice mijloc de probă, cu excepţiile prevăzute
prin dispoziţii cu caracter special.
Sunt mijloacele de probă specifice obligaţiilor dintre profesioniştii-comercianţi: factura

acceptată, alte categorii de înscrisuri practicate în raporturile dintre profesionişti, cum ar fi:
contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând condiţii
generale tip, după caz, înscrisuri considerate înscrisuri sub semnătură privată, dacă legea nu
prevede altfel [art. 289 alin. (1) C.proc.civ.]; sunt asimilate înscrisurilor sub semnătură
privată, chiar dacă nu sunt semnate: biletele, tichetele şi alte asemenea documente utilizate
cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestaţii.
Telexul, precum şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost semnate de
expeditor, fac dovada unui înscris sub semnătură privată [art. 289 alin. (3) C.proc.civ.],
înscrisurile electronice, registrele comercianţilor.
4. Bibliografie selectivă :

2019.
5. Test de autoevaluare:
1. În contractele de prestări de servicii încheiate între profesioniști:

a. termenul contractual de plată nu poate fi, în niciun caz, mai mare de
60 de zile calendaristice;
b. orice clauză prin care se stipulează un termen de emitere/primire a
facturii este lovită de nulitate absolută;
c. părțile nu pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat decât în
mod excepțional.
2. În contractele de prestări de servicii încheiate între profesioniști:

a. contravaloarea în lei la data plății a sumei de 40 euro, reprezentând daune-interese
suplimentare minimale,nu va putea fi cumulată cu cheltuielile aferente unei
eventuale proceduri de executare silită;
b. părțile pot conveni, în mod valabil, eliminarea posibilității plăţii de daune-interese
suplimentare;
c. creditorul poate pretinde atât daune-interese pentru toate cheltuielile făcute pentru
recuperarea creanţei, în condiţiile neexecutării la timp a obligaţiei de plată de către
debitor, cât și daune-interese suplimentare minimale.
3. Într-un contract de furnizare de bunuri încheiat între profesioniști:

a. părţile nu pot stipula în contract un termen de plată mai mare de 60 de zile
calendaristice, o astfel de clauză fiind abuzivă conform art. 14 lit. d din Legea nr.
72/2013;
b. creanţa constând în preţul bunurilor livrate produce dobânzi penalizatoare în cazul în
care creditorul nu a primit suma datorată la scadenţă, chiar dacă debitorului nu îi este
imputabilă întârzierea;
c. părţile pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat, în acest caz dobânzile
penalizatoare şi celelalte despăgubiri prevăzute de Legea nr. 72/2013 calculându-se
prin raportare la suma scadentă.
4. Sancțiunea care intervine în cazul unei clauze abuzive dintr-un contract de

furnizare de bunuri sau de prestare de servicii încheiat între profesioniști:
a. este nulitatea absolută a clauzei;
b. este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se
pune în discuție prestațiile deja executate;
c. nu se pune problema unei sancțiuni întrucât caracterul abuziv al unei clauze
contractuale poate fi reținut doar în contractele încheiate între profesioniști și
consumatori, nu și în contractele încheiate între profesioniști.
5. În ceea ce privește dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru

obligaţii băneşti:
a. valabilitatea nivelului dobânzii convenţionale se determină prin raportare la dobânda
legală în vigoare la data sesizării instanței;
b. dobânda remuneratorie încasată anticipat poate fi supusă restituirii, în funcție de
variațiile ulterioare;
c. rata dobânzii legale penalizatoare este diferită pentru un raport juridic dintre un
profesionist și un consumator față de un raport juridic dintre doi profesioniști.
6. În raporturile dintre profesioniști:

a. înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere
doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese
contrare sunt;
b. înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, chiar și în
situația în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic;
c. registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, nu fac
întodeauna deplină dovadă în justiţie între aceştia.
1.b 2.c 3.c 4.a 5.c 6.c .

1. Judecătoria Sectorului 6 a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. M.I. S.R.L.

împotriva pârâtei S.C. F.R. S.R.L., cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de
419.854 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor primite de la reclamantă, a sumei
de 15.323 lei penalităţi pentru întârziere şi a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta. În motivarea apelului s-a arătat că
reclamanta- intimată nu a dovedit existenţa nici a debitului, -înscrisurile prezentate în
susţinerea pretenţiilor cu titlu de preţ nefiind semnate de reprezentanţii pârâtei şi nici
ştampilate - nici a penalităţilor, între părţi neexistând încheiat un contract în care să se fi
stipulat o clauză penală cu privire la acestea. Probele cauzei relevă că relaţiile comerciale
dintre părţi s-au concretizat sub forma comenzii acceptate şi executate, fără ca acestea să
stipuleze printr-un înscris o clauză penală cu privire la penalităţi. Cu privire la susţinerea
apelantei, în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada existenţei debitului reprezentând
contravaloarea mărfii, întrucât înscrisurile depuse sunt nesemnate şi neştampilate, instanţa a
reţinut faptul că, anterior, în derularea relaţiilor comerciale dintre părţi, astfel cum rezultă din
înscrisurile depuse la dosar, pârâta a onorat la plată facturi nesemnate de reprezentanţii legali
ai acesteia şi neştampilate.
Este întemeiat apelul? Motivaţi soluţia.
2. Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 12.01.2021,

reclamanta X SA a chemat în judecată pe pârâta Y SRL pentru ca, prin hotărârea ce se
va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 40.564 lei,
reprezentând prețul mărfii, la plata sumei de 14.000 lei - penalități de întârziere,
precum și la plata sumei de 4100 lei – dobânda legală penalizatoare, cu cheltuieli de
judecată. În motivarea acțiunii se arată că, urmare comenzii acceptate, urmată de
executare, din 07.05.2016 pârâta a devenit beneficiara unei cantități de marfă,
refuzând nejustificat achitarea acesteia. La termenul din 02.03.2021, pârâta arată că
debitul principal a fost achitat integral la data de 3.09.2016, iar penalitățile de
întârziere nu sunt datorate, deoarece părțile nu au încheiat un contract în care să se fi
stipulat o clauză penală, penalitățile fiind prevăzute doar în factura emisă, nefiind de
acord nici cu plata sumei reprezentând dobânda legală penalizatoare, deoarece
reclamanta nu a făcut proba prejudiciului cauzat patrimoniului său rezultat din
executarea cu întârziere a obligației de plată a prețului.
Întrebare: Ce va decide instanța? Motivați soluția.
3. Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti la 8.09.2020, S. S.A. a chemat
în judecată pe pârâta L S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună
obligarea acesteia la plata sumei de 38.954.068 lei –preţ , la 15.399.505 lei - penalităţi
de întârziere, plus cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii se arată că între părţi s-au stabilit raporturi comerciale ca
urmare a comenzii din 7.05.2018, pârâta fiind beneficiara unei cantităţi de marfă, refuzând
nejustificat achitarea acesteia.
Pârâta, prin reprezentant legal, la termenul din 14.02.2021 arată că debitul principal
a fost achitat integral la 2.02.2018, iar penalităţile de întârziere nu sunt datorate, neexistând
clauză penală, fiind de acord cu plata cheltuielilor de judecată.
a) Ce va decide tribunalul în privinţa cererii privind debitul principal?
b) Ce va decide tribunalul în privinţa cererii privind penalităţile de întârziere?
4. Prin cererea introdusă la Tribunalul București, la 12.03.2021, reclamanta societatea H

SA a chemat în judecată pe pârâta societatea K SRL, pentru ca, prin hotărârea ce se va
pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 15.000 lei reprezentând
penalități de întârziere și a sumei de 12.000 lei reprezentând dobânda legală
penalizatoare, sume calculate pentru perioada 16.07.2019 – 20.01.2021. În motivarea
acțiunii, se arată că între părți s-a încheiat contractul de vânzare nr. 16/04.07.2019, în
care părțile au prevăzut penalități de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere și au stabilit
ca plata prețului pentru mărfurile ce fac obiectul contractului să se achite în termen de
120 de zile de la data primirii facturii de către cumpărător. La data de 16.07.2019
pârâta cumpărătoare a primit marfa și factura în valoare de 158.000 lei, iar achitarea
acesteia s-a făcut la data de 20.01.2021. La termenul din 15.04.2021, pârâta arată că
este de acord să plătească suma reprezentând dobânda legală, dar nu este de acord cu
plata sumei reprezentând penalitățile, deoarece reclamanta nu a făcut proba
prejudiciului cauzat patrimoniului său.
Întrebări:
a) Ce va decide instanța?
b) Este posibil cumulul penalităților de întârziere cu suma reprezentând dobânda legală
penalizatoare?
c) Care este momentul de la care încep să curgă penalitățile/dobânda legală
penalizatoare?
CONTRACTE SPECIALE ÎNCHEIATE ÎNTRE PROFESIONIȘTII-

COMERCIANȚI
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 10 ore
CUPRINS :
1.Particularităţile contractului de vânzare-cumpărare
2.Contractul de furnizare
3.Contractul de report
4.Contractul de asociere în participaţie
5.Contractul de comision
6.Contractul de consignaţie
7.Contractul de agenție
8.Contractul de intermediere
9.Contractul de cont curent
10.Contractul de franciză
11.Contractul de leasing
12.Rezumat
13.Bibliografie
Cunoaşterea şi înţelegerea problematicii contractelor

speciale încheiate între profesioniştii-comercianţi
Cunoaşterea, interpretarea corectă a legislaţiei speciale

aferente contractelor încheiate între profesioniştii-
comercianţi,
Cunoaşterea şi înţelegerea soluţiilor jurisprudenţiale;

aplicarea corectă a legislaţiei speciale privind contractele
încheiate între profesioniştii comercianţi în vederea
rezolvării cazurilor practice şi a întrebărilor tip grilă.
CONTRACTE SPECIALE ÎNCHEIATE ÎNTRE PROFESIONIȘTII-
COMERCIANȚI
1. Particularităţile contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

profesioniştii comercianţi
Densitatea şi complexitatea operaţiilor pe care le implică afacerile şi căutarea

permanentă de noi forme şi tehnici juridice mai eficiente se traduc printr-o diversitate de
tipuri de contracte comerciale.
Contractul de vânzare-cumpărare este principalul instrument utilizat în practica
comercială; contractele de intermediere (mandat, comision), contractele de finanţare a
operaţiilor comerciale sunt şi ele operaţiuni importante în desfăşurarea activităţilor
comerciale.
 Noțiunea contractului de vânzare
Potrivit art. 1650 alin. (1) C.civ., „Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite
sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui
preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”, iar potrivit art. 1650 alin. (2) C.civ.:
„Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate
sau orice alt drept”.
 Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare.

 Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic perfect, existând
o reciprocitate a obligaţiilor ce incumbă ambelor părţi.
 Contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind
realizarea unui avantaj material (patrimonial), şi anume: vânzătorul urmăreşte să
primească preţul, iar cumpărătorul să primească bunul în schimbul prestaţiei sale
de plată a preţului.
 Contractul de vânzare este un contract comutativ, deoarece ambele părţi, de
regulă, cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor pe care le au încă din
momentul încheierii contractului, chiar dacă întinderea lor este determinată sau
determinabilă la momentul realizării acordului de voinţă.
 Contractul de vânzare-cumpărare este, de regulă, un contract consensual, se
încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea
vreunei formalităţi sau predarea bunului vândut (art. 1178 C.civ.).
Deşi contractul de vânzare este un contract consensual, totuşi există situaţii când, în
funcţie de natura bunurilor, legea impune o anumită formă, de regulă forma înscrisului
autentic ca o condiţie ad validitatem.
 Contractul de vânzare este, în principal, un contract translativ de proprietate.
Dreptul de proprietate se transmite de la vânzător la cumpărător în momente diferite, în

funcţie de natura bunului vândut.
Dacă bunul este individual determinat (bun cert), dreptul de proprietate se transmite, de
regulă, din momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost predat şi preţul
nu a fost plătit (art. 1674 C.civ.).
Dacă bunul este determinat prin caractere generice (bun de gen), dreptul de proprietate
se transmite în momentul individualizării bunului prin cântărire, măsurare, numărare,
operaţiune care se face, de regulă, în momentul predării lui.
 Varietăţi ale contractului de vânzare
 Vânzarea după greutate, număr sau măsură
Obiectul contractului îl formează bunuri de gen dintr-un lot determinat, dintr-un gen
limitat şi este absolut necesar a se proceda la individualizarea bunurilor prin cântărire,
măsurare, numărare (de exemplu, se vând 500 kg de mere a 1 leu/kg) sau individualizare prin
determinarea preţului (de exemplu, se vinde tot lotul de cereale cu 1.000 lei). În ambele
situaţii de individualizare a bunurilor de gen, vânzarea este perfectă din momentul realizării
acordului de voinţă.
Efectele contractului, respectiv dreptul de proprietate şi riscul pieirii fortuite, se transmit

după individualizarea bunurilor, fie prin cântărire, măsurare, fie prin determinarea preţului.
Vânzarea după greutate, număr sau măsură se deosebeşte de vânzarea cu grămada (în
bloc) (art. 1679 C.civ.):
- în cazul vânzării în bloc, obiectul contractului este o cantitate determinată de bunuri

dintr-o masă unică (de exemplu, se vinde porumbul din hambarul X), preţul fiind determinat
global pentru întreaga cantitate (art. 1679 C.civ.);
- individualizarea bunurilor se face în momentul încheierii contractului;
- efectele contractului, în privinţa transmiterii dreptului de proprietate şi a riscului pieirii

fortuite, se produc din momentul realizării acordului de voinţă, dată la care se
individualizează bunurile vândute.
 Vânzarea pe încercate
Potrivit art. 1681 C.civ., vânzarea pe încercate este o varietate a contractului de vânzare,
în care realizarea acordului de voinţă este supusă (afectată) unei condiţii suspensive a
încercării bunului de către cumpărător. Pentru determinarea calităţilor bunului trebuie
efectuată o expertiză, căci altfel realizarea acordului de voinţă ar depinde în exclusivitate de
voinţa (plăcerea) cumpărătorului, situaţie în care s-ar pune problema validităţii unei asemenea
condiţii, fiind condiţie pur-potestativă supusă nulităţii, potrivit art. 1403 C.civ.
Până în momentul realizării condiţiei suspensive dreptul de proprietate şi riscul pieirii

fortuite a bunului rămân la vânzător. În momentul realizării condiţiei, cumpărătorul devine
proprietarul bunului cumpărat, cu efect retroactiv.
Vânzarea pe încercate nu se confundă cu vânzarea pe gustate.
În cazul vânzării pe gustate (art. 1682 C.civ.) contractul nu se consideră încheiat decât
după ce cumpărătorul a gustat bunul şi este de acord să-l cumpere, în schimb, în cazul
vânzării pe încercate contractul se încheie, dar este afectat de o condiţie suspensivă, de
realizarea căreia depinde transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător,
inclusiv riscul pieirii fortuite a bunului.
 Vânzarea cu opţiune de răscumpărare

Potrivit art. 1758 C.civ., vânzarea cu opţiune de răscumpărare este o vânzare afectată de
o condiţie rezolutorie expresă, care constă în facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul de a
relua (de a i se înapoia), de a răscumpăra bunul vândut sau dreptul transmis cumpărătorului,
restituind preţul şi cheltuielile făcute de cumpărător.
Opţiunea de răscumpărare poate fi stabilită pentru o perioadă de maxim 5 ani, ceea ce

înseamnă că, dacă s-a prevăzut pentru un termen mai mare, durata se reduce la 5 ani.
Exercitarea opţiunii. Dreptul de opţiune privind răscumpărarea bunului vândut poate fi

exercitat şi beneficiază de dispoziţiile legale numai dacă sunt îndeplinite următoarele cerinţe:
a) vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului preţul primit şi toate cheltuielile

ocazionate cu încheierea contractului şi, după caz, cheltuielile de publicitate;
b) vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului cheltuielile pentru ridicarea şi transportul

bunului, cheltuielile necesare şi cele utile, dar numai în limita sporului de valoare a bunului;
c) dreptul de opţiune trebuie să fie exercitat în termenul prevăzut în contract sau în maxim
5 ani, în caz contrar se consideră că nu s-a îndeplinit condiţia rezolutorie, situaţie în care
dreptul cumpărătorului asupra bunului se consolidează.
Efecte juridice. Restituirea către vânzător a bunurilor răscumpărate are efect retroactiv, în
sensul că operează în privinţa cumpărătorului, a succesorilor în drepturi ai cumpărătorului şi a
terţilor dobânditori, reţinându-se doar fructele. Se exceptează situaţiile în care terţul
dobânditor invocă uzucapiunea pentru imobile sau posesia de bună-credinţă în materia
bunurilor mobile.
În art. 1760 C.civ., legiuitorul stabileşte şi unele excepţii. Astfel, vânzătorul este obligat
să respecte contractele de locaţiune încheiate de cumpărător înaintea exercitării opţiunii dacă
au fost respectate formalităţile de publicitate.
Cu toate acestea, contractele de locaţiune sunt opozabile vânzătorului numai într-un

termen de 3 ani de data exercitării dreptului de opţiune.
Totodată, există obligaţia pentru vânzător de a exercita dreptul de opţiune la răscumpărare

numai dacă îl notifică pe cumpărător, dar şi pe subdobânditor faţă de care dreptul de opţiune
este opozabil.
Potrivit art. 1760 alin. (3) C.civ., vânzătorul este obligat ca în termen de o lună de la data
notificării să consemneze toate sumele datorate cumpărătorului sau terţului subdobânditor.
Sancţiunea legală care intervine în cazul când vânzătorul nu plăteşte sumele datorate este
decăderea acestuia din dreptul de opţiune de răscumpărare.
 Obiectul contractului
Potrivit noilor reglementări din Codul civil, obiectul contractului se deosebeşte de
obiectul obligaţiei.
Astfel, potrivit art. 1225 C.civ., obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică
astfel cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale, în speţă operaţiunea
juridică fiind vânzarea.
Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul, ceea ce înseamnă că, în
cazul operaţiunii juridice de vânzare, obligaţiile se referă la bunul vândut şi la preţ.
Aşadar, vânzătorul are obligaţia de a preda bunul vândut, iar cumpărătorul trebuie să
plătească preţul. Atât bunul vândut, cât şi preţul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute
de lege, în caz contrar contractul urmând să fie lovit de nulitate.
 Preţul reprezintă echivalentul lucrului, apreciat în mod obiectiv de ambele

părţi contractante. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil.
Determinarea preţului se face:
- prin referire la „preţul curent”, în funcţie de preţurile practicate pe piaţă sau la bursă;
- printr-un arbitru care face o apreciere obiectivă a valorii obiectului vândut.
Vânzarea este valabilă chiar dacă preţul nu figurează în contract, dar s-a prevăzut
posibilitatea stabilirii lui de către o terţă persoană (arbitru).
 Efectele contractului de vânzare-cumpărare
 Obligaţiile vânzătorului
De regulă, vânzătorul are trei obligaţii principale: să transmită proprietatea bunului sau,
după caz, dreptul vândut, să predea cumpărătorului lucrul vândut şi să-l garanteze pentru
evicţiune şi pentru viciile lucrului.
 Transferul dreptului de proprietate

În mod normal proprietatea se transferă din momentul realizării acordului de voinţă, fie
ulterior. Tot în aceste momente se transmite şi riscul pieirii fortuite a bunului. Predarea este
independentă de transferul proprietăţii.
Potrivit art. 1673 C.civ., vânzătorul are obligaţia transmiterii dreptului de proprietate sau
a altui drept către cumpărător, iar din momentul transmiterii dreptului, cumpărătorul
dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii care au aparţinut vânzătorului.
 Predarea lucrului
Vânzătorului i se recunoaşte dreptul de retenţie asupra lucrului vândut, în caz de
faliment sau de insolvabilitate a cumpărătorului.
Potrivit art. 1666 alin. (2) C.civ., cheltuielile de predare, inclusiv cele privind măsurarea,
cântărirea bunului etc., sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi de transport de la
locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu există stipulaţiune contrarie.
Dacă nu există uzanţe sau stipulaţii contrare şi bunul trebuie să fie transportat dintr-un
loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului.
 Garanţia pentru evicţiune
Potrivit art. 1695 C.civ., vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător pentru
liniştita şi utila posesie a lucrului. În doctrina de specialitate evicţiunea a fost definită ca fiind
pierderea proprietăţii bunului, în totalitate sau numai parţial, sau tulburarea cumpărătorului în
exercitarea prerogativelor de proprietar al bunului cumpărat.
 Garanţia pentru viciile lucrului vândut
Vânzătorul este obligat de a asigura cumpărătorului utila folosinţă a lucrului.
Potrivit art. 1707 C.civ., vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului, în sensul
că, dacă ar fi ştiut de existenţa lor, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi cumpărat la un
preţ mai mic.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, vânzătorul este obligat să garanteze pe cumpărător că

lucrul vândut nu este afectat de vicii, adică nu este alterat în substanţa sa ori într-unul din
elementele sale constitutive, în aşa fel încât să fie imposibilă întrebuinţarea sau chiar
diminuată într-o oarecare măsură. Vânzătorul răspunde faţă de cumpărător atât pentru viciile
aparente cât şi pentru viciile ascunse.
 Garanţia pentru buna funcţionare
În noul Cod civil, legiuitorul prevede în art. 1716-1718 obligaţia vânzătorului de garanţie
pentru buna funcţionare care completează garanţia pentru viciile ascunse ale lucrului.
Astfel spus, în afară de garanţia contra viciilor ascunse ale bunului vândut, dacă
vânzătorul s-a obligat faţă de cumpărător să garanteze pentru un timp determinat buna
funcţionare a bunului, este obligat să remedieze orice defecţiuni care apar în perioada
(termenul) de garanţie.
În situaţia în care reparaţia (înlăturarea defecţiunilor) nu este posibilă sau dacă reparaţia
bunului depăşeşte perioada de timp prevăzută în contract sau în legi speciale, vânzătorul este
obligat să înlocuiască bunul.
În Codul civil legiuitorul a „amenajat” o dispoziţie, respectiv art. 1723, prin care
vânzătorul beneficiază de o garanţie pentru realizarea creanţei privitoare la încasarea preţului
în sensul că, în cazurile prevăzute de lege, acesta beneficiază de un privilegiu special sau de o
ipotecă legală asupra bunului vândut, garanţie care operează până în momentul încasării
preţului.
 Obligaţiile cumpărătorului
Potrivit art. 1719 C.civ., cumpărătorul are două obligaţii principale: să plătească
preţul şi să preia bunul vândut.
 Plata preţului
 Plata preţului se face la locul în care bunul se află la momentul încheierii contractului,
dacă nu s-a prevăzut altfel în contract [art. 1720 alin. (1) C.civ.].
În ipoteza în care la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, plata preţului se
face la locul care rezultă din uzanţe sau la locul destinaţiei bunului [art. 1720 alin. (2) C.civ.].
O remarcă generală care se desprinde din conţinutul art. 1720 C.civ. este aceea că
normele privind locul şi data plăţii preţului au caracter supletiv; vor înlocui voinţa părţilor
care au posibilitatea să deroge de la conţinutul textelor legale.
 Modalitatea de plată a preţului. Plata preţului se face integral, potrivit principiului

indivizibilităţii plăţii. Plata preţului se poate face în rate (pe credit), dar şi în acest caz plata
preţului este o prestaţie unică, plata în rate fiind o modalitate de executare, deci nu este o vân-
zare succesivă. Astfel, termenul de prescripţie pentru plata preţului începe să curgă de la data
stabilită în contract pentru plata ultimei rate şi pentru ratele neplătite anterior. Cu toate
acestea, considerăm că pentru fiecare rată de preţ scadentă curge un nou termen de prescripţie,
dar oricum nu se poate susţine că ar fi vorba despre o vânzare succesivă. Aşadar, termenul de
prescripţie se calculează separat pentru fiecare rată, conform art. 1772 C.civ.
Cumpărătorul poate face plata şi anticipat, însă dobânda va fi calculată şi datorată până la
termenul prevăzut în contract, cu excepţia cazului când vânzătorul consimte recalcularea ei în
funcţie de data plăţii. Plata anticipată a preţului se va face respectându-se şi dispoziţiile din
art. 1496 C.civ.
 Dovada plăţii. Dacă plata preţului s-a făcut prin virament bancar, dovada se va face
numai prin extras de cont bancar. Data plăţii preţului prin virament bancar este aceea la care
contul vânzătorului a fost alimentat cu suma de bani reprezentând preţul bunului vândut.
 Sancţiunea neplăţii preţului (art. 1724 C.civ.)
Neexecutarea obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător dă dreptul vânzătorului să
aleagă între:
- executarea silită a obligaţiei de către cumpărător, acţiunea putând fi intentată în

termenul general de prescripţie de 3 ani;
- invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, dacă vânzătorul însuşi nu şi-a

îndeplinit obligaţia de predare a bunului vândut;
- rezoluţiunea contractului de vânzare plus daune-interese.
 Obligarea cumpărătorului la plata dobânzilor
Potrivit art. 1721 C.civ., în lipsa unei stipulaţiuni contrarii, cumpărătorul care nu achită
preţul bunului cumpărat este obligat să plătească dobânzi asupra preţului. Dobânzile se
calculează din ziua dobândirii proprietăţii în cazul când bunul produce fructe civile sau
naturale şi din ziua predării bunului dacă acesta nu este producător de fructe, dar îi procură
cumpărătorului un alt avantaj (foloase).
Regimul juridic al dobânzii, în cauză fiind vorba de dobânda penalizatoare, este stabilit de
O.G. nr. 13/2011, modificată, cuantumul acesteia fiind diferit în funcţie de natura juridică a
raporturilor juridice, respectiv a vânzării, dacă se încheie în exploatarea unei întreprinderi sau
nu, ori dacă cumpărătorul este un profesionist sau non-profesionist.
Totodată, problema de drept care a apărut în practică este legată de posibilitatea

actualizării preţului în funcţie de rata (indicele) inflaţiei la care se adaugă dobânzi şi chiar
daune-interese. Deşi soluţiile jurisprudenţiale au fost diferite, în prezent practica este
uniformă în sensul acceptării actualizării preţului şi aplicarea dobânzii legale.
 Obligaţia de preluare a bunului vândut
Luarea în primire a lucrului se va face la locul şi la termenul la care vânzătorul era obligat
să-l predea, cumpărătorul urmând să suporte şi cheltuielile ridicării bunului de la locul
predării.
În ipoteza în care cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de ridicare a bunului

cumpărat, vânzătorul are următoarele posibilităţi:
- să ceară instanţei de judecată ca pârâtul (cumpărător) să ia în primire bunul cumpărat

sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii (amenzi civile) pentru fiecare zi de întârziere;
- să depoziteze bunul la el sau în alt loc, pe cheltuiala cumpărătorului;
- să ceară rezoluţiunea contractului plus daune-interese, iar dacă sunt bunuri perisabile sau
care se deteriorează, rezoluţiunea contractului operează de drept, chiar dacă în contract nu s-a
prevăzut un pact comisoriu expres. În acest caz nu este nevoie de punere în întârziere sau vreo
altă formalitate.
 Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării

Potrivit art. 1666 C.civ., cumpărătorul, în lipsă de stipulaţiune contrară, este obligat să
suporte cheltuielile vânzării (taxa de autentificare, taxa de timbru, onorariul notarului public
sau taxa de intabulare). Faţă de terţele persoane, în special faţă de stat, părţile contractante
răspund în mod solidar, cu privire la obligaţia de achitare a taxelor de timbru şi de
autentificare. Aşadar, dispoziţia cuprinsă în art. 1666 C.civ. şi prevederile contractuale se
referă doar la efectele acestei obligaţii între părţile contractante. În lipsa unei clauze contrare,
cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina cumpărătorului [art. 1666
alin. (3) C.civ.].
 Executarea directă ( executarea coactivă).

În cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte are posibilitatea să
apeleze la dispoziţiile din dreptul comun privind executarea silită în natură a obligaţiei, dacă
este posibil, sau să ceară rezoluţiunea ori rezilierea contractului, potrivit dispoziţiilor art. 1516
C.civ.
Dispoziţiile din fostul Cod comercial privind executarea directă (executarea coactivă) se
aplică în prezent atât în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi, cât şi în raporturile
juridice de drept civil (tradiţionale). Astfel, potrivit art. 1726 alin. (1) C.civ., în cazul
cumpărării unui bun mobil, dacă cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de preluare a
acestuia, vânzătorul are posibilitatea fie de a depozita lucrul vândut, de a-l depune într-un
depozit (depozitar), pe socoteala şi cheltuiala cumpărătorului, fie de a-l vinde. Dacă
cumpărătorul alege posibilitatea vinderii bunului, vânzarea se va face prin licitaţie publică sau
chiar la preţul curent, dacă lucrul are un preţ la bursă sau în „târg” (pe piaţă), de către o
persoană autorizată de lege pentru asemenea acte. În cazul în care preţul obţinut din această
vânzare este mai mic decât cel convenit în contract (prima vânzare), diferenţa în minus va fi
imputată cumpărătorului, care nu şi-a executat obligaţia de preluare a bunului, la care se pot
adăuga şi daune-interese.
În conformitate cu art. 1726 alin. (3) C.civ., dacă neexecutarea contractului provine din
partea vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunul printr-o persoană
autorizată cu asemenea acte, deci poate să-şi procure o marfă asemănătoare de pe piaţă. Dacă
preţul plătit de cumpărător pentru procurarea bunului este mai mare decât cel convenit în
contractul iniţial, diferenţa în plus între cele două preţuri se va imputa vânzătorului care nu
şi-a îndeplinit la termen sau „de îndată” obligaţia de predare a bunului, plus daune-interese
pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului.
Această procedură a executării silite la care apelează partea contractantă îndreptăţită,

reprezintă un mijloc juridic creat de legiuitor, în favoarea creditorului, pentru a-şi rezolva cu
operativitate afacerile, ştiut fiind că în afaceri în permanenţă trebuie să se aibă în vedere
sintagma „timpul costă bani”.
Văzând dispoziţiile cuprinse în art. 1726 C.civ., trebuie făcute câteva precizări:
- procedura se aplică numai în cazul în care obiectul contractului de vânzare vizează

bunuri fungibile (lucruri care nu pier niciodată şi care pot fi înlocuite unele prin altele);
- partea care apelează la această procedură trebuie să încunoştinţeze cealaltă parte despre
aceasta, având în vedere prevederile ultimului alineat al articolului sus-menţionat [art. 1276
alin. (5) C.civ.];
- procedura coexecutării active trebuie pornită imediat după expirarea termenului de

executare a obligaţiilor, potrivit uzanţelor comerciale, în cel mult 48 de ore, căci altfel nu s-ar
mai justifica.
2. Contractul de furnizare
 Noțiunea contractului de furnizare
Potrivit art. 1766 C.civ., contractul de furnizare este contractul prin care o parte, denumită
furnizor, se obligă să transmită unei alte persoane, denumită beneficiar, proprietatea asupra
unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea la unul sau mai multe termene succesive
(ulterioare) ori în mod continuu, iar cealaltă parte se obligă să preia bunurile şi să plătească
preţul lor.
De asemenea, contractul de furnizare este şi acela prin care o parte numită furnizor sau
prestator de servicii se obligă faţă de beneficiar să presteze anumite servicii, la unul sau mai
multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar beneficiarul se obligă să primească prestarea
serviciilor şi să plătească preţul lor.
Regimul juridic general aplicabil contractului de furnizare este stabilit de legiuitor în art.
1766-1771 C.civ.
 Caracterele juridice ale contractului de furnizare
 Contractul de furnizare este un contract sinalagmatic, existând obligaţii

pentru ambele părţi.
 Contractul de furnizare este un contract comutativ deoarece întinderea şi
executarea obligaţiilor se cunosc din momentul realizării acordului de voinţă.
 Contractul de furnizare este un contract cu executare succesivă deoarece
predarea bunurilor sau prestarea serviciilor se execută la unul sau mai multe
termene succesive sau în mod continuu (de exemplu, în cazul furnizării de
energie electrică, de furnizare de gaze etc.).
 Contractul de furnizare este un contract consensual, forma scrisă fiind cerută
doar pentru probaţiune (ad probationem).
Efectele contractului de furnizare
Obligaţiile furnizorului
 Furnizorul este obligat să transmită dreptul de proprietate asupra unei

cantităţi determinate de bunuri. Această obligaţie rezultă din definiţia
contractului de furnizare, definiţie prevăzută de legiuitor în art. 1776 alin. (1)
C.civ.
 Furnizorul este obligat să predea bunurile beneficiarului la locul şi la
termenul ori la termenele prevăzute în contract. În lipsa stipulaţiunilor
contractuale se vor aplica dispoziţiile din Codul civil privitoare la vânzare (art.
1685-1694 C.civ.), soluţie adoptată potrivit art. 1771 C.civ. care face trimitere
în mod expres la dispoziţiile aplicabile contractului de vânzare.
În situaţia în care obiectul contractului constă în prestarea de servicii, furnizorul este

obligat să execute serviciile respective potrivit clauzelor contractuale.
 Furnizorul, ca şi vânzătorul, este obligat să-l garanteze pe beneficiar atât

pentru evicţiune, cât şi pentru viciile bunului, obligaţie de garanţie care
funcţionează potrivit legii, respectiv art. 1707-1718 C.civ.
Obligaţiile beneficiarului
 Potrivit art. 1767 alin. (1) teza a II-a C.civ., beneficiarul este obligat să preia
bunurile la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract.
Bunurile furnizate vor fi preluate prin recepţia bunurilor, recepţie la care se verifică
dacă sunt respectate clauzele contractuale privind cantitatea şi calitatea acestora.
Dacă potrivit contractului sau uzanţelor expedierea cade în sarcina furnizorului, mărfurile
(bunurile) se consideră că au fost predate beneficiarului la momentul predării către cărăuş.
Obligaţia de preluare, obligaţie ce aparţine beneficiarului, există în aceleaşi condiţii

contractuale şi în cazul când obiectul contractului de furnizare constă în prestarea unor
servicii de către furnizor în favoarea beneficiarului.
 Beneficiarul este obligat să plătească preţul bunurilor furnizate sau al

serviciilor prestate. Potrivit art. 1768 alin. (1) C.civ., preţul produselor sau
serviciilor este cel prevăzut în contract sau în lege.
Codul civil, în art. 1768 alin. (3) prevede că oricare dintre părţi poate denunţa contractul
în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii prin care s-a modificat preţul, iar pe
durata celor 30 de zile se va aplica preţul prevăzut în contract.
 Subcontractarea
Potrivit art. 1769 C.civ., furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor
către o terţă persoană, cu excepţia cazului când contractul are caracter strict personal sau dacă
natura contractului nu „îngăduie” subcontractarea.
 Răspunderea furnizorului principal. Dreptul de regres al acestuia
Dispoziţia cuprinsă în art. 1770 C.civ. consacră răspunderea furnizorului principal faţă de
beneficiar pentru calitatea produselor şi serviciilor care au fost subcontractate de către
furnizor unei terţe persoane. Aşadar, deşi furnizarea produselor şi serviciilor poate fi
subcontractată, totuşi executarea contractului rămâne sub supravegherea şi controlul
furnizorului principal.
La rândul său furnizorul are o acţiune în regres împotriva subcontractorului pentru

recuperarea daunelor plătite beneficiarului.
3. Contractul de report
Noțiunea contractului de report
Potrivit art. 1772 alin. (1) C.civ., „Contractul de report este acela prin care
reportatorul cumpără de la reportat cu plata imediată titluri de credit şi valori
mobiliare circulând în comerţ şi se obligă, în acelaşi timp, să revândă reportatului titluri
sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă, în schimbul unei sume
determinate”.
Contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare:
 o vânzare ce se execută imediat;
 o a doua vânzare cu termen şi la preţ determinat.
Condiţiile contractului
Pentru încheierea unui contract de report trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
 să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator;
 acordul de voinţă privind vânzarea să fie simultan;
 vânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care circulă în comerţ.
Caracterele juridice ale contractului de report
 Contractul de report este, în general, un contract real deoarece se încheie din

momentul remiterii titlurilor sau valorilor mobiliare care fac obiectul
contractului.
 În ipoteza în care titlurile sau valorile sunt nominative, contractul se încheie în
mod valabil din momentul îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege şi, din
acest punct de vedere, considerăm că are caracter formal.
 Contractul de report este un contract cu titlu oneros.
 Contractul de report este un contract comutativ.
 Contractul de report este un contract cu executare succesivă, în doi timpi
(două etape), respectiv cumpărarea şi revânzarea la o anumită scadenţă a
titlurilor sau valorilor mobiliare care formează obiectul contractului.
Efectele contractului de report
Aceste efecte privesc transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de credit şi

fructele civile ale acestora.
Contractul de report este un contract translativ de proprietate; dreptul asupra
obiectului contractului de report se transferă de la vânzător la cumpărător. În esenţă, în
privinţa transferului sunt aplicate dispoziţiile dreptului comun.
Potrivit art. 1773 C.civ., drepturile accesorii conferite de titlurile şi valorile mobiliare
date în report, precum şi dobânzile şi dividendele ajunse la scadenţă, pe durata contractului de
report aparţin reportatorului.
Încetarea contractului de report
Contractul încetează, ca urmare a producerii efectelor sale, la termenul stabilit de părţi.
Potrivit legii, la împlinirea termenului părţile pot prelungi contractul, cu obligaţia de a
păstra condiţiile iniţiale.
În cazul reînnoirii contractului între părţi se lichidează diferenţele şi rămân la reportator
titlurile în vederea unei noi lichidări la o nouă scadenţă.
Contractul de report poate fi:
 prorogat (prorogarea este acţiunea juridică prin care se amână scadenţa

revânzării la unul sau mai multe termene; preţul de revânzare rămâne
neschimbat);
 reînnoit (reînnoirea intervine la expirarea reportului şi are ca obiect titluri care
diferă prin conţinut sau specie, presupunând o predare efectivă a titlurilor; este o
novaţiune prin schimbarea obiectului contractului);
 supus deportului (deportul este operaţiunea inversă reportului şi intervine
pentru satisfacerea nevoilor de titluri de credit ale unei persoane pentru un timp;
de exemplu, satisfacerea nevoilor unei persoane de a realiza un anumit stoc de
acţiuni în vederea exercitării dreptului de opţiune la o nouă emisiune sau pentru a
obţine majoritatea de voturi în adunarea generală a acţionarilor).
4. Contractul de asociere în participaţie
Noţiune
Coroborând dispoziţiile cuprinse în art. 1949, în art. 1952 (regimul aporturilor) şi urm. cu
cele din art. 1881 C.civ., se poate defini asocierea în participaţie ca fiind contractul prin care
două sau mai multe persoane (fizice şi/sau juridice) se obligă să participe cu bunuri, servicii,
cunoştinţe de specialitate la realizarea în comun a uneia sau mai multor operaţiuni, urmând
să împartă beneficiile şi să suporte pierderile în condiţiile stabilite în contract sau prevăzute
de lege.
Caracterele juridice ale contractului de asociere
 Contract numit, reglementat în mod expres în dispoziţiile art. 1949-1954 C.civ. Textele
menţionate trebuie să fie completate cu cele privitoare la contractul de societate (în
general), respectiv art. 1881-1889, care înlocuiesc, după caz, voinţa părţilor. Astfel, potrivit
art. 1954 C.civ., „Cu excepţia dispoziţiilor prevăzute la art. 1949-1953, convenţia părţilor
determină forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi clauzele de
dizolvare şi lichidare a acesteia”.
 Contract bilateral în care părţile se obligă una faţă de cealaltă să aducă un anumit bun
sau să presteze un anumit serviciu în cadrul asocierii şi să suporte eventualele pierderi care
rezultă din operaţiunile pentru care se constituie asocierea în participaţie.
 Contract cu titlu oneros deoarece fiecare parte contractantă care dobândeşte calitatea
de asociat urmăreşte realizarea unui beneficiu, câştig (profit).
 Contract comutativ, deoarece părţile (asociaţii) cunosc, din momentul încheierii

contractului, existenţa obligaţiilor şi a drepturilor corelative, chiar dacă întinderea,
determinarea concretă a cuantumului beneficiilor şi a pierderilor depinde de rezultatele
operaţiunilor întreprinse în cadrul asocierii. Este suficient să se stabilească procentual modul
de participare la beneficii şi pierderi pentru a imprima contractului caracterul comutativ.
 Contract, de regulă, cu executare succesivă, dar poate fi şi cu executare dintr-o dată

(uno ictu) pentru o sigură operaţiune executată la un singur termen.
 Contract consensual, forma scrisă fiind o condiţie ad probationem.
 Contract intuitu personae, încheindu-se între persoane ale căror relaţii se bazează pe
încredere. Din acest punct de vedere, asocierea în participaţie se aseamănă cu societatea
simplă şi cu societăţile de persoane, existând cauze specifice de dizolvare, precum şi
posibilitatea retragerii sau excluderii unui asociat pentru cauzele (motivele) prevăzute în
contract şi/sau în lege (art. 1927-1929 C.civ.). Această concluzie se întemeiază pe dispoziţia
prevăzută în art. 1889 alin. (4) din care rezultă că raporturile dintre asociaţi sunt generate de
regulile aplicabile societăţii simple, reguli valabile pentru entităţile asociative fără
personalitate juridică.
Părţile contractului de asociere în participaţie
Având în vedere conţinutul art. 1949 C.civ., parte în contractul de asociere în participaţie
poate fi orice persoană fizică sau juridică, deosebindu-se astfel de asocierea în participaţiune
prevăzută anterior de Codul comercial.
Persoanele fizice sau juridice care se asociază dobândesc calitatea de asociaţi sau părţi
contractante, iar asociatul care va încheia actele juridice cu terţe persoane va putea fi
denumit asociat „titular” sau asociatul „administrator” al asocierii.
În privinţa capacităţii juridice a persoanei fizice care se asociază, considerăm că, în

principiu, orice persoană fizică are capacitatea de folosinţă pentru a încheia un contract de
asociere în participaţie, iar în privinţa capacităţii de exerciţiu, este firesc ca persoana care se
asociază să aibă capacitate de exerciţiu deplină atâta vreme cât se obligă să aducă în
asociere un anumit bun din patrimoniul propriu sau să presteze un serviciu.
Referitor la persoanele juridice, în principiu, toate persoanele juridice pot încheia

contracte de asociere în participaţie, chiar şi statul (primării care au pus la dispoziţie, în
cadrul asocierii, unor persoane fizice sau societăţi comerciale, spaţii comerciale, acestea din
urmă aducând fonduri băneşti necesare pentru desfăşurarea în comun a unor operaţiuni
comerciale).
Regimul juridic al asocierii în participaţie
Aşa cum rezultă din interpretarea art. 1954 C.civ., regimul juridic al asocierii în
participaţie este prevăzut în mod expres în art. 1949-1953 C.civ., texte care prevăd cadrul
contractual al asocierii în participaţie (art. 1949), forma scrisă a contractului (art. 1950), lipsa
personalităţii juridice (art. 1951), regimul aporturilor asociaţilor (art. 1952), raporturile
dintre asociaţi şi faţă de terţi (art. 1953). Celelalte aspecte privitoare la forma contractului,
întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia se
determină prin convenţia părţilor.
Referitor la lipsa personalităţii juridice a asocierii în participaţie este important de

evidenţiat faptul că, nefiind un subiect distinct de drept, terţa persoană nu are niciun drept
faţă de asociere şi nici nu se poate obliga decât faţă de asociatul cu care a contractat.
Aşadar, asociaţia nu răspunde faţă de terţele persoane deoarece nu are un patrimoniu

propriu chiar dacă, în fapt, pentru realizarea obiectului său, asocierea are un patrimoniu „de
fapt” format, în primul rând, din aporturile asociaţilor. Aşa cum am mai menţionat, fiecare
asociat are obligaţia evidenţierii în contabilitatea proprie a veniturilor şi cheltuielilor
realizate din asociere şi, în plus, trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile fiscale.
Deşi nu are personalitate juridică, totuşi asocierea poate avea şi are structuri proprii de
administrare, administratorul fiind asociatul care încheie contracte cu terţele persoane,
comunică celuilalt sau celorlalţi asociaţi deconturile privind situaţia veniturilor şi
cheltuielilor.
 Regimul juridic al aporturilor asociaţilor
Asociaţii au obligaţia de a aduce în cadrul asocierii, cu titlu de aport, bunuri care pot să
constea în numerar (lichidităţi), bunuri în natură corporale sau incorporale (brevet de
invenţie, marcă de produs etc.), creanţe şi chiar servicii (muncă), cunoştinţe de specialitate.
Potrivit art. 1952 alin. (1) C.civ., „Asociaţii rămân proprietarii bunurilor puse la dispoziţia
asociaţiei”.
Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal, asociaţii pot conveni ca bunurile
aduse în asociere, precum şi cele obţinute în urma folosirii acestora să devină proprietate
comună.
Totodată, potrivit alin. (3) al art. 1952 C.civ., părţile (asociaţii) pot conveni că bunurile
aduse în cadrul asocierii, „puse la dispoziţia asocierii” pentru realizarea obiectului asocierii,
pot trece, în tot sau în parte, în proprietatea unuia dintre asociaţi, în condiţiile stabilite prin
contract şi, evident, cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege.
În contractul de asociere părţile (asociaţii) pot stipula ca, în momentul încetării asocierii,
asociaţii să redobândească în natură bunurile aduse în asociere [art. 1951 alin. (4) C.civ.].
Raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţele persoane
În conformitate cu art. 1953 C.civ., asociaţii încheie acte juridice cu terţe persoane în
nume propriu chiar dacă acţionează pe contul asocierii, adică pentru realizarea obiectului
asocierii.
În situaţia în care un asociat acţionează în numele asociaţiei, toţi ceilalţi asociaţi răspund
în mod solidar faţă de terţele persoane [art. 1953 alin. (2) C.civ.], ceea ce înseamnă că
oricare dintre asociaţi poate fi urmărit de către terţi pentru executarea obligaţiilor asumate
de oricare dintre ei, ori pentru acoperirea prejudiciului cauzat terţelor persoane.
În privinţa terţului cu care un asociat a încheiat contracte, acesta (terţul) va răspunde

numai faţă de asociatul cu care a încheiat contractul, cu excepţia cazului când asociatul a
declarat, l-a informat pe terţ despre faptul că acţionează în numele asocierii [art. 1953 alin.
(3) C.civ.].
Ca măsură de garanţie faţă de terţele persoane, legiuitorul prevede în art. 1953 alin. (4)
C.civ. inopozabilitatea faţă de terţi a clauzei contractuale prin care asociaţii îţi limitează
răspunderea în raporturile încheiate cu aceştia.
Participarea la beneficii şi pierderi
Modul de participare la beneficii şi pierderi al fiecărui asociat este o clauză obligatorie în

contractul de asociere. Art. 1953 alin. (5) C.civ. dispune că „Orice clauză care stabileşte un
nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi este considerată
nescrisă”, deoarece clauza ar putea fi calificată „clauză leonină”.
Prin inserarea acestei dispoziţii în Codul civil se înlătură acea practică prin care unul
dintre asociaţi primea o sumă minimă de bani cu titlu de beneficii în fiecare an, indiferent de
existenţa sau nu a beneficiilor (profitului).
Dacă nu există nici măcar această prevedere contractuală, participarea la beneficii şi

pierderi se va face în funcţie de valoarea aportului fiecărui asociat.
În situaţia în care aportul unui asociat constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice, partea
la profit şi pierderi a acesteia este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel
mai mic, pentru că nu s-a convenit altfel [art. 1902 alin. (2) teza a II-a C.civ.].
Dizolvarea şi lichidarea asocierii în participaţie
Cauzele de dizolvare, precum şi modalitatea de lichidare a asocierii în participaţie se

stabilesc prin contractul de asociere care se completează cu dispoziţiile prevăzute în art.
1930 şi 1938 C.civ. privind încetarea contractului de societate şi dizolvarea societăţii, precum
şi cele din art. 1941-1948 C.civ. privind lichidarea societăţii.
5. Contractul de comision
Noțiune și caractere juridice
Potrivit art. 2043 C.civ., comisionul este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau
vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele
comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită
comision.
Contractul de comision este o varietate a contractului de mandat, deosebirea constând

în faptul că actele juridice încheiate de comisionar sunt în nume propriu, dar pe seama
comitentului.
Comisionul este una din operaţiile juridice cele mai frecvente în raporturile dintre
profesioniştii-comercianţi. Elemente ale comisionului există în materie de consignaţie, de
asigurare, de expediţie, în operaţiuni de bursă etc.
 Contractul de comision prezintă următoarele caractere juridice: este un contract

bilateral (atât comitentul, cât şi comisionarul au obligaţii), este un contract cu titlu oneros
(ambele părţi urmărind un avantaj patrimonial), este un contract consensual, forma scrisă
autentică sau sub semnătură privată fiind o condiţie ad probationem, el neputând fi revocat
pe cale unilaterală.
Efectele contractului de comision

Între părţile contractului de comision se nasc obligaţii guvernate de regulile mandatului.
Comisionarul se obligă direct şi personal faţă de terţi. Acest tip de contract creează două
tipuri de raporturi juridice: între comitent şi comisionar şi între comisionar şi terţ.
Obligaţiile părţilor în contractul de comision
 Obligaţiile comisionarului:
a) Comisionarul este obligat să respecte dispoziţiile date de comitent, în limita

puterilor conferite.
Comisionarul se poate îndepărta de la împuternicirea primită, dacă socoteşte că însuşi

comitentul ar fi dat încuviinţarea pentru afacerea respectivă, care-i avantajoasă şi care
trebuie încheiată cât se poate de urgent. Art. 2048 alin. (2) C.civ., „îngăduie” comisionarului
să se îndepărteze de la instrucţiunile primite de la comitent, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
1) comisionarul nu are timpul necesar să obţină autorizarea din partea comitentului, faţă
de natura afacerii;
2) se poate considera că, faţă de împrejurările respective, comitentul ar fi fost de acord

cu afacerea respectivă;
3) depăşirea sau îndepărtarea de la împuternicire (instrucţiunile date de comitent) nu

schimbă fundamental natura, scopul sau condiţiile economice ale împuternicirii date de
comitent.
Comisionarul are obligaţia de a-l încunoştinţa pe comitent de acţiunile întreprinse.
În baza împuternicirii primite, comisionarul este obligat să încheie acte juridice,

îndeplinind toate actele pe care le reclamă realizarea operaţiunii juridice cu care a fost
împuternicit. Terţa persoană, la rândul ei, răspunde direct faţă de comisionar pentru
obligaţiile sale.
Prin încheierea contractului nu se stabilesc raporturi juridice între comitent şi terţi iar
comitentul nu are niciun fel de acţiune contra terţilor. Totuși, potrivit art. 2046 alin. (1)
C.civ., în cazul în care terţa persoană nu-şi execută obligaţiile, acţiunea împotriva acesteia
poate fi exercitată de către comitent care se va subroga în drepturile comisionarului.
La cererea comitentului, comisionarul are obligaţia să-i cedeze acţiunile contra terţului
printr-un contract de cesiune sub semnătură privată. În ipoteza în care comisionarul refuză
să-i cedeze comitentului acţiunile contra terţului care nu şi-a executat obligaţiile, răspunde
pentru pagubele produse comitentului [art. 2046 alin. (3) C.civ.].
De regulă, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor

juridice cu terţii, nu şi pentru executarea lor, afară de convenţie contrară.
b) Comisionarul nu poate face operaţiuni de vânzare pe credit pe socoteala comiten-

tului. Dacă se nesocoteşte această regulă, riscurile de insolvabilitate a terţului vor fi
suportate de comisionar.
Dacă fără încuviinţarea comitentului, comisionarul încheie o operaţiune pe credit, acesta
răspunde ca şi când operaţiunea s-ar fi făcut în condiţiile obişnuite, comitentul primind
imediat preţul bunurilor plus dobânzi şi alte foloase care ar putea să rezulte [art. 2047 alin.
(1) C.civ.]. Comisionarul are obligaţia de a-l informa pe comitent (de îndată) despre persoana
cumpărătorului şi termenul de plată care i s-a acordat. În cazul în care comisionarul nu-l
încunoştinţează pe comitent despre acest lucru, legiuitorul prezumă că operaţiunile „s-au
făcut pe bani gata”. Prezumţia instituită de legiuitor cu privire la faptul că operaţiunile „s-au
făcut pe bani gata” este o prezumţie absolută, neadmiţându-se proba contrară. Riscurile de
insolvabilitate a terţului vor fi suportate de comisionar.
Când comisionarul este însărcinat să vândă sau să cumpere cambii, obligaţiuni, sau
mărfuri cotate pe pieţe reglementate, sau efecte ale statului, în general, titluri de credit
circulând în comerţ, comisionarul poate să procure el la preţul curent, ca vânzător, lucrurile
pe care trebuia să le cumpere sau să se comporte ca un cumpărător reţinând pentru sine
bunurile la preţul curent. Deşi se comportă el însuşi ca vânzător sau cumpărător,
comisionarul are dreptul la comision potrivit contractului de comision (art. 2050 C.civ.).
Dacă, după îndeplinirea însărcinării sale, comisionarul nu a făcut cunoscută comitentului

persoana cu care a contractat, comitentul poate să considere că vânzarea s-a făcut pe contul
său şi să ceară comisionarului executarea contractului [art. 2050 alin. (3) C.civ.].
c) Momentul transmiterii drepturilor de proprietate asupra mărfurilor şi obiectelor

implicate în acest transfer.
În situaţia în care comitentul doreşte să vândă prin intermediul comisionarului, acesta va

încheia contractul de vânzare cu terţa persoană.
Dacă operaţiunea de comision are drept obiect o cumpărare de mărfuri, comisionarul

cumpără de la terţa persoană pe socoteala comitentului.
În primul caz, comisionarul devine proprietar asupra sumelor de bani încasate de la terţ
(din vânzare) şi rămâne obligat ca orice debitor faţă de comitent.
În al doilea caz, dreptul de proprietate asupra mărfii se transmite direct de la terţa

persoană comitentului.
Comisionarul este plătit pentru serviciile sale cu o sumă de bani, numită comision, care
poate să fie sub forma unei sume fixe sau a unei sume procentuale calculate la cifra de
afaceri realizată cu terţe persoane, iar în caz contrar potrivit art. 2010 alin. (2) C.civ., exact ca
şi în cazul mandatului.
Comisionarul este îndreptăţit să ceară de la comitent comisionul chiar şi în situaţia în

care terţa persoană nu-şi execută obligaţia sau invocă exceptio non adimpleti contractus
(excepţia de neexecutare a contractului) [art. 2049 alin. (2) C.civ.].
Ca noutate, Codul civil reglementează situaţia când se convine vânzarea unui imobil prin
intermediul unui comisionar (intermediar imobiliar) şi când imobilul se vinde direct de către
proprietar, deci renunţându-se la serviciile comisionarului. În acest caz, potrivit art. 2049
alin. (3) C.civ., comisionarul este îndreptăţit la comision.
d) Comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii man-

datului primit. Aşa cum am menţionat, potrivit art. 2048 alin. (3) C.civ., acesta trebuie să-l
informeze pe comitent asupra tuturor împrejurărilor şi operaţiunilor de natură să modifice
împuternicirea primită.
e) Comisionarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa

unui profesionist. Comisionarul trebuie să depună o diligenţă sporită, cerută unui
profesionist, şi cu bună-credinţă. Prin urmare, comisionarul va răspunde pentru
nerespectarea obligaţiilor, chiar şi în situaţia unei culpe uşoare.
 Obligaţiile comitentului:
a) Comitentul are obligaţia să plătească comisionul cuvenit comisionarului.
Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care comisionarul a

încheiat acte juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile rezultate din
actele juridice încheiate.
b) Comitentul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea

însărcinării primite.
În cazul în care comisionarul a efectuat anumite cheltuieli pentru ducerea la îndeplinire a

mandatului, comitentul trebuie să restituie cheltuielile care trebuie să fie dovedite şi ţinute
în registrele comerciale, separat pentru fiecare operaţiune comercială.
Dreptul de retenţie şi privilegiul special
Potrivit art. 2053 C.civ., comisionarul beneficiază de un drept de retenţie asupra bunurilor
care aparţin comitentului şi care se află în detenţia comisionarului până în momentul în care
comitentul achită datoriile pe care le are faţă de comisionar. În concursul dintre creanţa
comisionarului şi cea a vânzătorului care nu a primit preţul bunurilor vândute va fi preferată
creanţa comisionarului [art. 2053 alin. (2) C.civ.].
Încetarea contractului de comision

Fiind o varietate a contractului de mandat, contractul de comision va înceta în aceleaşi
cazuri, şi anume: revocarea comisionului; renunţarea la împuternicirea primită; moartea;
interdicţia; insolvabilitatea ori falimentul părţilor.
Legiuitorul a dispus în mod special asupra cauzei de revocare a comisionului (art. 2051
C.civ.). Posibilitatea recunoscută comitentului de a revoca împuternicirea dată
comisionarului, se poate aplica numai până în momentul în care comisionarul a încheiat
actul juridic cu terţa persoană.
În cazul revocării împuternicirii (comisionului) comisionarul are dreptul la o parte din

comision, ţinându-se cont de diligenţele depuse şi chiar de cheltuielile efectuate pentru
îndeplinirea împuternicirii până la data revocării (retragerii împuternicirii).
În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision, trebuie să se ţină

seama de necesitatea asigurării securităţii raporturilor dintre profesioniştii-comercianţi, dar
şi de caracterul oneros al acestui contract.
Instituţii speciale în materie de comision
 Contractul cu sine însuşi

Este posibil ca, în anumite situaţii, comisionarul să încheie cu el însuşi unele operaţii
juridice, dacă, de pildă, a primit ordinul de la comitent să cumpere o anumită marfă, marfă
pe care o are însuşi comisionarul. În acest caz, comisionarul este vânzător, în numele său
propriu şi pe socoteala sa, şi cumpărător, pe socoteala comitentului.
Contractul cu sine însuşi este admis, potrivit art. 2050 alin. (1) C.civ., şi anume atunci
când obiectul însărcinării de a vinde sau de a cumpăra constă în mărfuri, titluri de credite
etc., cotate la bursă sau având un curs pe piaţă. Într-un asemenea caz, vânzarea sau
cumpărarea făcându-se pe preţul curent, orice abuz devine imposibil.
Dacă comisionarul nu aduce la cunoştinţa comitentului terţa persoană cu care a încheiat

afaceri, se prezumă că el, comisionarul, s-a constituit contraparte în contract.
Convenţia star del credere
Regula stabilită de legiuitor (art. 2052 C.civ.) este aceea potrivit căreia comisionarul nu
răspunde faţă de comitent dacă terţa persoană nu-şi execută obligaţiile. În contractul de
comision se poate stipula o obligaţie de garanţie a executantului din partea comisionarului
sub forma clauzei star del credere sau du croire (garanţia solvabilităţii).
Prin această clauză, comisionarul se obligă să răspundă faţă de comitent pentru ipoteza
în care terţul refuză să-şi îndeplinească obligaţiile sau este insolvabil.
În schimbul garanţiei executării obligaţiei, comisionarul are dreptul la o remuneraţie

deosebită, cu comision special, „pentru garanţie” sau „pentru credit”.
Cât priveşte natura juridică a clauzei star del credere, aceasta face obiectul unei
controverse juridice în doctrină, fiind considerată, într-o opinie, clauză de asigurare pentru
insolvabilitate, iar într-o altă opinie, este considerată garanţie de sine stătătoare sau
cauţiune.
6. Contractul de consignaţie
Noțiune
Contractul de consignaţie are ca temei legal art. 2054-2063 C.civ., dispoziţii care se
completează cu cele privitoare la contractul de comision şi de mandat. În art. 2054 alin. (1)
C.civ. legiuitorul defineşte consignaţia ca fiind „o varietate a contractului de comision care
are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului
în acest scop”.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile citate, contractul de consignaţie este o varietate a
contractului de comision. Cu toate acestea, operaţiunea juridică cuprinde elemente şi ale
altor tipuri de contracte, de exemplu: ale contractului de vânzare, ale contractului de
depozit. De aceea, contractul de consignaţie poate fi calificat ca un contract complex în
conţinutul căruia există trei operaţiuni juridice: comision, vânzare, depozit.
Pentru serviciul său, consignatarul are dreptul la o remuneraţie sau numai la

suprapreţul obţinut din vânzare.
Consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută ca preţ al

vânzării sau să restituie bunul în natură în cazul în care nu a fost vândut.
Caracterele juridice ale contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie are următoarele caractere juridice:
 este un contract bilateral (sinalagmatic);
 este un contract cu titlu oneros;
 este un contract consensual.
Contractul de consignaţie se încheie în formă scrisă; existenţa acestuia, precum şi orice

convenţie privitoare la modificarea, transformarea sau desfiinţarea lui, se pot dovedi numai
prin înscris (ad probationem).
Efectele contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie dă naştere la obligaţii între părţile contractante. Pe de altă

parte, prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare, se nasc obligaţii între consignatar şi
terţi.
 Obligaţiile consignantului
 să predea consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute;

 să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii însărcinării
primite;
Prin cheltuieli trebuie înţelese sume de bani pentru conservarea, desfacerea,

depozitarea bunului predat în consignaţie, afară de stipulaţie contrară.
 este obligat la plata unei remuneraţii.
În schimbul serviciilor prestate, consignatarul are dreptul la remuneraţie, stabilită

forfetar ori procentual. În cazul în care nu s-a stabilit acest lucru, consignatarul are dreptul la
suprapreţul ce se obţine din vânzări.
 Obligaţiile consignatarului
 consignatarul este obligat să preia bunurile şi să ia măsurile necesare pentru

păstrarea şi conservarea acestora „ca un bun proprietar”.
În vederea identificării bunurilor date în consignaţie, acestea trebuie păstrate în

ambalajele lor originale şi conservate intacte etichetele, mărcile şi orice alte semne
exterioare aşa cum au fost aplicate de consignant.
Consignatarul răspunde de orice lipsă, pierdere sau deteriorare provenite din culpa sa
ori a agenţilor şi prepuşilor săi.
 să asigure bunurile ce i-au fost încredinţate la o societate acceptată de consignant;
Asigurarea se va face pentru o valoare cel puţin egală cu preţul bunurilor prevăzute în
contract sau în notele şi facturile care însoţesc bunurile, acoperindu-se astfel toate riscurile.
 să execute mandatul dat de consignant;
 să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului său.
Încetarea contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie încetează prin:
 revocarea de către consignant a împuternicirii;
 renunţarea consignatarului;
 insolvabilitatea ori falimentul părţilor;
 moartea, dizolvarea, interdicţia sau radierea din registrul comerţului a consignantului

şi a consignatarului.
7. Contractul de agenție
Definiţie
Contractul de agenţie este contractul prin care o persoană, denumită comitent,

împuterniceşte în mod statornic o altă persoană, numită agent, fie să negocieze contracte
pentru acesta, fie să negocieze şi să încheie contracte în numele şi pe seama acestuia, în
schimbul unei remuneraţii, în una sau mai multe regiuni determinate.
În prezent, contractul de agenţie este reglementat de Codul civil în art. 2072-2095,
dispoziţii care se întregesc cu prevederile referitoare la mandatul cu reprezentare (art. 2095
C.civ.) şi cele privitoare la comision (art. 2043-2053 C.civ.).
Agentul trebuie să fie un profesionist, fiind un comerciant, persoană fizică sau juridică,
ce acţionează în calitate de intermediar independent. Agentul nu este prepusul comitentului,
deci se află într-o poziţie de egalitate juridică cu acesta.
Caracterele juridice ale contractului de agenție
Contractul prezintă următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic, cu titlu

oneros, consensual, intuitu personae, cu executare succesivă, comutativ.
 Condiţiile de validitate a contractului

A. Condiţii de fond. Capacitatea juridică cerută părţilor este aceea de a încheia acte
juridice în mod valabil.
Potrivit art. 2073 alin. (2) C.civ., nu poate avea statutul de agent persoana care:
- are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice având atribuţii de
reprezentare ale acesteia;
- este asociat sau acţionar şi este împuternicit legal să îi reprezintă pe ceilalţi asociaţi sau
acţionari;
- are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau

administrator sechestru în raport cu comitentul.
Art. 2073 alin. (1) C.civ. dispune că nu poate fi agent cel ce intermediază în cadrul
pieţelor reglementate de valori mobiliare, mărfuri şi instrumente financiare derivate;
persoanele care au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări; persoane care, în
calitate de agent, prestează un serviciu neremunerat.
B. Condiţii de formă. Contractul de agent trebuie încheiat în formă scrisă autentică sau
sub semnătură privată. Dacă legea nu prevede altfel, forma scrisă este o condiţie prevăzută
ad probationem (art. 2078 C.civ.).
Conţinutul (clauzele specifice) contractului de agenţie
Aceste clauze sunt: împuternicirea dată agentului, clauza de exclusivitate, clauza de

neconcurenţă, remuneraţia agentului, durata contractului.
 Împuternicirea dată de comitent agentului
Conţinutul contractului de agenţie trebuie să includă date privind împuternicirea, adică să
se precizeze natura contractelor pe care le va negocia agentul sau pe care le va încheia acesta,
elementele esenţiale ale acestor contracte, precum şi zona geografică în care-şi va desfăşura
activitatea agentul.
Potrivit art. 2076 C.civ., agentul nu poate vinde pe credit şi nu poate acorda reduceri sau
amânări de plată pentru creanţele creditorilor comitentului. În contract părţile pot să prevadă
(stipuleze) și clauză contrară.
 Clauza de exclusivitate
În ipoteza în care în contract este prevăzută o clauză de exclusivitate teritorială, agentul
nu poate negocia sau încheia pe seama sa contracte privind bunuri şi servicii similare celor
care fac obiectul contractului de agenţie, decât cu consimţământul comitentului (art. 2074
C.civ.).
Totuşi, de regulă, agentul poate să reprezinte mai mulţi comitenţi, iar comitentul, la
rândul său, poate să împuternicească mai mulţi agenţi în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip
de contracte, cu excepţia unei stipulaţiuni contrare.
În contract poate exista și o clauză prin care agentul să fie îndreptăţit să reprezinte mai
mulţi comitenţi chiar concurenţi în cadrul aceleiaşi regiuni şi pentru acelaşi tip de contracte
[art. 2074 alin. (3) C.civ.].
 Clauza de neconcurenţă
Clauza de neconcurenţă, reglementată de art. 2075 C.civ., trebuie redactată în scris, sub
sancţiunea nulităţii absolute, fiind definită ca „acea prevedere contractuală al cărei efect
constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe perioada desfăşurării şi/sau
ulterior încetării contractului de agenţie”. Clauza de neconcurenţă se aplică numai pentru
regiunea geografică sau pentru grupul de persoane la care se referă contractul şi doar pentru
bunurile şi serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie
contracte. Orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţă este considerată nescrisă [art. 2075
alin. (3) C.civ.].
Restrângerea activităţii agentului, potrivit clauzei de neconcurenţă, nu se poate face
pentru o perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării contractului de agenţie cu
sancţiunea reducerii la perioada de 2 ani în cazul în care s-a stabilit un termen mai mare.
Ineficacitatea clauzei de neconcurenţă
Comitentul nu poate invoca clauza de neconcurenţă în situaţia când denunţă unilateral

contractul, cu nerespectarea termenului de preaviz (legal sau convenţional) în mod
nejustificat, precum şi în cazul când contractul este reziliat ca urmare a culpei comitentului.
Cu toate acestea, în temeiul art. 2093 alin. (2) C.civ., la cererea agentului, instanţa de
judecată ar putea să înlăture sau să limiteze efectele clauzei de neconcurenţă în situaţia când
există consecinţe prejudiciabile grave şi vădit inechitabile pentru agent.
Totodată, instanţa va ţine cont şi de interesele legitime ale comitentului.
Remuneraţia agentului
În contractul de agenţie se va stabili remuneraţia cuvenită agentului pentru activitatea
desfăşurată pentru comitent.
Remuneraţia poate fi stabilită sub forma:
 unei sume fixe sau variabile,
 unui procent, prin raportare la numărul contractelor ori la valoarea acestora, situaţie în
care remuneraţia poartă denumirea de comision [art. 2082 alin. (2) C.civ.].
În situaţia în care părţile nu au prevăzut în contract remuneraţia cuvenită agentului,

aceasta se stabileşte potrivit uzanţelor din regiunea unde-şi desfăşoară activitatea agentul, fie
în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenţie [art. 2082 alin. (3) C.civ.].
În lipsa prevederilor legale, contractuale sau cutumiare, agentul va primi o indemnizaţie
rezonabilă, în funcţie de toate contractele încheiate.
 Comisionul
Agentul este îndreptăţit la comision, în primul rând, pentru contractele încheiate pe durata
contractului de agenţie, în al doilea rând, pentru un contract încheiat ulterior încetării
contractului de agenţie şi, în al treilea rând, în cazul contractelor neexecutate, dacă agentul şi-
a îndeplinit obligaţiile. Totodată, pe lângă remuneraţie şi, după caz, comision, agentul este
îndreptăţit şi la indemnizaţii în caz de încetare a contractului.
Agentul este îndreptăţit la comision pentru contractele încheiate pe durata
contractului de agenţie dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2083 C.civ.,
respectiv:
a) contractele au fost încheiate ca urmare a intervenţiei agentului;
b) contractele au fost încheiate fără intervenţia agentului, dar cu un client procurat
anterior de acesta pentru contracte similare;
c) contractul a fost încheiat cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane
determinate, pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă.
Agentul este îndreptăţit la un comision pentru un contract încheiat după încetarea
contractului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2084 C.civ., respectiv:
a) contractul a fost încheiat datorită activităţii agentului pe durata existenţei
contractului, dar încheierea acelui contract s-a realizat după data încetării contractului de
agenţie, într-un termen rezonabil;
b) comanda emisă de terţ a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării
contractului de agenţie, în condiţiile menţionate în art. 2083 C.civ.;
Dreptul la comision se naşte, potrivit art. 2085 C.civ., de la data la care este îndeplinită
una dintre următoarele condiţii:
a) comitentul şi-a executat obligaţiile faţă de terţele persoane;
b) comitentul ar fi trebuit să-şi execute obligaţiile faţă de terţele persoane;
c) terţele persoane şi-au executat obligaţiile.
Agentul este îndreptăţit la comision în cazul contractelor neexecutate.
Potrivit art. 2086 C.civ., agentul are dreptul să pretindă comisionul pentru contractele
încheiate chiar dacă părţile, respectiv comitentul şi terţele persoane, au renunţat la executarea
lor.
Agentul nu este îndreptăţit la comision sau acesta se reduce dacă neexecutarea
contractului de către părţi se datorează unor circumstanţe imputabile agentului.
În situaţia în care terţa persoană execută numai parţial contractul, agentul este îndreptăţit
doar la plata unei părţi din comision.
Comisionul primit împotriva dispoziţiilor prevăzute în art. 2086 alin. (1)-(3) C.civ. se
restituie de către agent.
În contractul de agenţie, părţile trebuie să prevadă şi calculul valorii comisionului.
Potrivit art. 2087 C.civ., la sfârşitul fiecărui trimestru comitentul trebuie să trimită
agentului copiile facturilor care au fost expediate terţelor persoane şi descrierea calculului
valorii comisionului, precum şi, la cerere, informaţiile necesare calculării comisionului,
inclusiv extrase din registrele contabile.
 Indemnizaţiile în caz de încetare a contractului
Agentul este îndreptăţit să primească de la comitent o indemnizaţie la încetarea
contractului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2091 C.civ.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2091 C.civ., agentul va primi de la
comitent o indemnizaţie dacă:
a) i-a procurat noi clienţi comitentului sau a crescut volumul operaţiunilor cu clienţii
existenţi, ceea ce a determinat obţinerea unor foloase substanţiale;
b) plata indemnizaţiei este echitabilă în raport cu circumstanţele concrete, mai cu seamă
în privinţa comisioanelor pe care agentul ar fi trebuit să le primească în urma operaţiunilor
încheiate de comitent cu clienţii, precum şi posibila restrângere a activităţii profesionale a
agentului.
Pe lângă indemnizaţia prevăzută de art. 2091 C.civ., agentul este îndreptăţit la
despăgubiri, atât el cât şi moştenitorii, în caz de deces al agentului.
Dreptul agentului sau al moştenitorilor acestuia de a cere indemnizaţiile şi despăgubirile
prevăzute în art. 2091 C.civ. se stinge în termen de un an de la data încetării contractului de
agenţie, dacă în termenul respectiv nu l-au pus în întârziere pe comitent, prin somaţie sau
notificare cu privire la pretenţiile băneşti pe care le au.
De la dispoziţia cuprinsă în art. 2091 C.civ. există şi excepţii, stabilite de legiuitor în art.
2092 C.civ.
Astfel, agentul nu are dreptul de indemnizaţie dacă:
a) comitentul reziliază contractul din cauza neexecutării obligaţiilor de către agent;
b) agentul denunţă unilateral contractul, cu excepţia situaţiei când denunţarea este
motivată de circumstanţe cum ar fi: vârsta, infirmitatea ori boala agentului care nu-i permit
agentului continuarea activităţii de agent;
c) dacă agentul a fost înlocuit prin cesiunea contractului de agenţie;
d) dacă agentul a fost înlocuit cu un terţ, în cazul novaţiei, dacă nu s-a convenit altfel în
contractul de agenţie.
Efectele juridice ale contractului
 Obligaţiile agentului
Art. 2079 alin. (1) C.civ. stabileşte principiul potrivit căruia agentul trebuie să
îndeplinească personal sau prin prepuşii săi obligaţiile care izvorăsc din împuternicirea dată
de comitent cu bună-credinţă şi loialitate.
În mod special, agentul are următoarele obligaţii:
a) să îi procure şi să îi comunice comitentului toate informaţiile care l-ar putea interesa

privitoare la regulile stabilite în contract;
b) să depună diligenţele necesare pentru negocierea şi chiar pentru încheierea
contractelor pentru care a primit împuternicire în condiţiile cele mai avantajoase pentru
comitent;
c) să respecte în mod corespunzător instrucţiunile rezonabile primite de la comitent;
d) să asigure o evidenţă separată a operaţiunilor în cadrul registrelor sale;
e) să depoziteze bunurile sau eşantioanele în aşa fel încât să poată fi identificate;
f) să îndeplinească orice obligaţie care îi revine potrivit contractului.
 Obligaţiile comitentului
Potrivit art. 2080 alin. (1) C.civ., comitentul, în raport cu agentul, trebuie să acţioneze cu
loialitate şi cu bună-credinţă, având următoarele obligaţii:
a) comitentul este obligat să pună la dispoziţie agentului, în timp util şi într-o cantitate
corespunzătoare, mostre, cataloage, tarife şi orice altă documentaţie, necesare agentului
pentru executarea împuternicirii;
b) să furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului;
c) să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, dacă se hotărăşte să reducă volumul
contractelor (în mod semnificativ) în comparaţie cu volumul la care se aştepta agentul;
d) să plătească agentului remuneraţia cuvenită în condiţiile şi la termenele prevăzute în
contract;
e) să îndeplinească orice obligaţii care îi revin, potrivit contractului sau dispoziţiilor
legale;
f) să restituie toate cheltuielile făcute de agent cu ocazia contractului;
g) să acţioneze cu diligenţa unui bun profesionist, comunicând agentului toate
informaţiile necesare executării contractului.
În cazul în care comitentul a dat împuternicire agentului doar să negocieze contracte şi
nu-i comunică acestuia, în termen rezonabil, faptul că renunţă la încheierea contractelor, se
consideră (potrivit voinţei legiuitorului exprimată în art. 2081 C.civ.) că acesta a renunţat la
încheierea contractelor negociate de agent. Aşadar, renunţarea de către comitent la încheierea
contractelor negociate de agent este stabilită de legiuitor.
Încetarea contractului de agenţie
Contractul de agenţie încetează pentru următoarele cauze:
 Expirarea duratei contractului

De regulă, contractul încetează la expirarea duratei în cazul în care a fost încheiat pe
durată determinată. Cu toate acestea, potrivit art. 2088 C.civ., contractul a cărui durată a
expirat se consideră prelungit pe durată nedeterminată dacă continuă să fie executat de
părţi.
 Denunţarea unilaterală
Legiuitorul prevede în art. 2089 şi art. 2090 C.civ. două categorii de situaţii când poate fi
denunţat unilateral contractul de agenţie.
 În art. 2089 C.civ., legiuitorul prevede denunţarea contractului încheiat pe durată
nedeterminată, situaţie în care oricare dintre părţi are posibilitatea denunţării unilaterale a
contractului, dar cu respectarea dreptului de preaviz recunoscut de lege celeilalte părţi.
 Această dispoziţie legală se aplică şi contractului de agenţie încheiat pe durată

determinată dacă există clauză contractuală în acest sens.
În privinţa termenului de preaviz, în primul an de contract acesta trebuie să aibă o durată

de cel puţin o lună.
Denunţarea unilaterală în cazuri speciale
Potrivit art. 2090 C.civ., contractul de agenţie poate fi denunţat fără preaviz de oricare
dintre părţi, dacă din cauza unor împrejurări excepţionale, altele decât forţa majoră sau
cazul fortuit, devine imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent.
Deşi există posibilitatea denunţării unilaterale pentru cazuri speciale, excepţionale,

totuşi partea care denunţă contractul trebuie să plătească celeilalte despăgubiri pentru
prejudiciile cauzate.
Contractul de agenţie încetează de la data primirii notificării scrise de la partea care a

denunţat contractul.
8. Contractul de intermediere
Considerații generale. Delimitarea de reprezentare
Una dintre operațiunile juridice specifice activității profesioniștilor-comercianți este

operațiunea de intermediere în afaceri sau pentru orice alte activități concretizate în acte
producătoare de efecte juridice.
De altfel, în mod tradițional, activitatea de comerț este o activitate de intermediere
(interpunere) în operațiunile de schimburi de mărfuri sau de alte valori, activitate în care,
deseori, se interpun persoane care au calitatea de intermediari.
Până la elaborarea Codului civil actual și odată cu intrarea acestuia în vigoare, contractul
de intermediere era calificat fapt de comerț, potrivit art. 3 pct. 12 C.com. (în prezent
abrogat), text potrivit căruia, sunt fapte de comerț „Operațiunile de mijlocire (sămsăria) în
afaceri comerciale;”
În prezent, contractul de intermediere este reglementat în mod expres de legiuitor în

art. 2096-2102 C.civ. din Cartea a V-a Despre obligații, Titlul IX, Diferite contracte speciale,
Capitolul XI.
De la început se impune precizarea potrivit căreia, contractul de intermediere se

diferențiază de contractul de reprezentare, în general, cum ar fi: contractul de mandat cât și
varietăți ale acestuia chiar dacă este vorba despre mandat fără reprezentare, comision,
agent etc. și care, în sens larg, sunt tot contracte de intermediere atât timp cât între client și
terța persoană cu care încheie contractul sau în persoana căreia se produc efectele
contractului încheiat se interpune o altă persoană.
De aceea, în doctrina de specialitate s-a considerat că pentru înlăturarea oricărei confuzii

terminologice este de preferat pentru contractul de intermediere să se folosească termenul
de „mijlocire”, așa încât contractul să fie numit „contract de mijlocire” sau de „curtaj” ca în
dreptul comerțului internațional, avându-se în vedere activitatea pe care o desfășoară
intermediarul.
Intermediarul acționează în mod independent și, de regulă, nu este reprezentantul

clientului sau terțului cu care clientul va încheia contractul și prin aceasta se deosebește de
mandatar sau de comisionar sau de agent.
Contractul de intermediere se deosebește de contractul de agent chiar dacă acesta ar

avea ca obiect identificarea de potențiali clienți
Intermediarul
Spre deosebire de agentul de comerț care lucrează ca reprezentant al comerciantului

tratând sau încheind afaceri pentru acesta, mijlocitorul intervine în mod imparțial, neutru,
între doi parteneri de afaceri, prestând, practic, servicii pentru ambele părți, care tratează
sau urmează să încheie o afacere.
Mijlocitorii sunt cunoscuți în activitatea comercială sub denumirea de samsari sau misiți.
Mijlocirea este o activitate prin care o persoană, numită mijlocitor, urmărește să pună
față în față două persoane care vor să încheie o afacere.
Această activitate se bazează pe însărcinarea dată mijlocitorului sau acceptarea de către

părți a demersurilor mijlocitorului. Deci mijlocitorul reprezintă interesele ambelor părți,
activitatea mijlocitorului se bazează pe un contract de mijlocire, un contract de prestări de
servicii.
În dreptul comerțului internațional, activitatea intermediarului este desfășurată de curtier
pe baza contractului de curtaj.
Noțiune. Părțile contractante. Caracterele juridice ale contractului de

intermediere
Potrivit art. 2096 alin. (1) C.civ. „Intermedierea este contractul prin care intermediarul se
obligă față de client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract”. Iar
potrivit art. 2096 alin. (2) C.civ., „Intermediarul nu este prepusul părților intermediate și este
independent față de acestea în executarea obligațiilor sale”.
Din definiția formulată de legiuitor rezultă că părțile contractante sunt, pe o parte,

intermediarul care poate fi orice persoană fizică sau juridică care acționează în mod
independent fiind, de regulă, un profesionist-comerciant și, pe de altă parte, clientul care, de
asemenea, poate fi orice persoană fizică sau juridică independent de calitatea de
profesionist sau de neprofesionist (civil în mod tradițional).
Intermediarul se obligă față de client să-i găsească un partener de afaceri un contractant

cu care va încheia contractul. Din acest punct de vedere, intermediarul, de regulă,
întreprinde doar operațiuni materiale și, în mod excepțional, încheie acte juridice. De aceea,
contractul de intermediere este calificat ca un contract de locație de servicii. Așadar,
obiectul contractului de intermediere se limitează doar la găsirea unei terțe persoane cu
care clientul va încheia afacerea (contractul) evident, în schimbul unei remunerații.
În privința caracterelor juridice, contractul de intermediere este un contract sinalagmatic

existând obligații pentru ambele părți, obligații aflate în interdependență reciprocă, este un
contract cu titlu oneros, deoarece, fiecare parte contractantă urmărește realizarea unui
avantaj, material (patrimonial), este un contract comutativ deoarece ambele părți cunosc,
din momentul încheierii contratului, existența și întinderea drepturilor și obligațiilor pe care
le are fiecare, este un contract consensual, încheindu-se în mod valabil solo consensu prin
simplul acord de voință al părților, forma scrisă fiind cerută doar ad probationem.
Efectele contractului de intermediere
Contractul de intermediere, fiind un contract sinalagmatic, este firesc ca ambele părți

contractante să aibă obligații, obligații specifice fiecăreia. În doctrina de specialitate există
autori care au adăugat acestora și obligații comune care aparțin, deopotrivă, ambelor părți,
obligații care decurg fie din lege, respectiv din Codul civil, fie din uzanțe sau alte
reglementări internaționale. Astfel, s-a precizat că ambele părți au obligația să acționeze cu
bună-credință, în toate fazele care premerg acestuia, adică contractului (art. 1170 C.civ.); să
respecte normele de ordine publică și bunele moravuri (art. 14 C.civ.); să se informeze
reciproc cu privire la elementele contractului sau cu privire la alte împrejurări care îl pot
influența; să păstreze confidențialitatea informațiilor legate de contract sau de părțile
contractante.
 Obligațiile intermediarului
Intermediarul este obligat să găsească partener contractual clientului, depunând, în acest

sens, toate diligențele necesare, urmând să-l pună în legătură cu clientul. În lipsa unei
stipulațiuni contractuale, intermediarul nu răspunde pentru buna-credință, solvabilitatea sau
onorabilitatea terței persoane (partenerul de afaceri) pe care a pus-o în legătură cu clientul.
Intermediarul este obligat să încheie contractul cu terța persoană în cazul în care, în

contract, părțile au stabilit acest lucru, conform dispoziției cuprinsă în art. 2102 C.civ.:
„Intermediarul poate reprezenta părțile intermediate la încheierea contractului intermediat
sau a altor acte de executare a acestuia numai dacă a fost împuternicit expres în acest sens”.
Intermediarul este obligat, potrivit art. 2100 C.civ., să informeze terța persoană cu privire
la avantajele și oportunitatea încheierii contractului intermediat, dar cu condiția de a nu
prejudicia interesele clientului, prejudiciu care s-ar cauza din culpa sa.
 Obligațiile clientului
Principala obligație a clientului este aceea de a-i plăti intermediarului remunerația,

obligație prevăzută de art. 2097 C.civ. sub forma dreptului pe care intermediarul îl are,
remunerație care se plătește numai dacă s-a încheiat contractul cu terța persoană, încheiere
realizata ca urmare a intermedierii.
Valoarea remunerației cuvenită intermediarului este stabilită în contract și în lipsa unei

asemenea prevederi se va aplica dispoziția cuprinsă în art. 2097 alin. (2) C.civ. potrivit căreia
„... intermediarul are dreptul la o remunerație în conformitate cu practicile anterioare
statornicite între părți sau cu uzanțele existente între profesioniști pentru astfel de
contracte”.
Deoarece remunerarea intermediarului este dependentă de încheierea contractului cu

terța persoană, clientul este obligat, în temeiul art. 2101 C.civ. să comunice intermediarului
dacă s-a încheiat contractul, în termen de 15 zile de la data încheierii acestuia, sub
sancțiunea dublării remunerației dacă în contract nu s-a prevăzut altfel.
În ipoteza în care remunerația cuvenită intermediarului depinde de valoarea contractului

încheiat de client cu terța persoană, clientul este obligat să comunice valoarea contractului,
precum și orice alte elemente esențiale ale contractului [art. 2101 alin. (2) C.civ.].
Dacă există pluralitate de intermediari, indiferent dacă pluralitatea rezultă din contracte
de intermediere separate sau din același contract, fiecare are dreptul la o cotă egală din
remunerația stabilită global, cu excepția cazului când, în contract s-a prevăzut altfel.
Totodată, clientul este obligat să restituie intermediarului cheltuielile efectuate cu

realizarea intermedierii.
9. Contractul de cont curent
Definiţie
Prin contractul de cont bancar curent, părţile se înţeleg ca în loc să achite separat şi
imediat creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea
să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
Părţile între care se încheie contractul de cont curent poartă denumirea de curentişti.
Prestaţiile dintre curentişti constau în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia
celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului
să fie depusă în cont curent.
Contractul de cont curent se poate încheia între:
 un comerciant angrosist şi unul detailist pentru toată seria continuă de vânzări

comerciale intervenite între ei;
 între un comerciant şi un comisionar;
 între un comerciant şi reprezentantul său etc.
Forma cea mai uzuală a contractului de cont curent este aceea bancară, adică a
contractului încheiat între o bancă (instituţia de credit) şi un client al său, în scopul de a
facilita circulaţia şi fructificarea banilor. Banca poate interveni şi ca simplu intermediar între
doi comercianţi care convin să-şi lichideze operaţiunile prin înregistrări în conturile ce le au
deschise la aceeaşi bancă sau la bănci diferite.
Deşi contractul de cont curent se consideră încheiat din momentul realizării acordului
de voinţă totuşi, executarea acestui contract este evidenţiată prin înregistrarea contabilă a
remiterii în cont şi stabilirea soldului.
Închiderea contului curent va avea loc la scadenţa termenelor stabilite prin convenţia
de cont curent şi, în absenţa stipulării unui asemenea termen, la data de 31 decembrie a
fiecărui an, iar dobânda va curge de la data închiderii.
Prin unificarea dreptului privat şi prin abrogarea Codului comercial, în prezent contractul
de cont curent este reglementat de Codul civil, în art. 2171-2183, în care legiuitorul defineşte
acest contract, condiţiile încheierii şi executării acestuia, efectele principale şi efectele
secundare ale sale, încheierea contului, precum şi încetarea contractului de cont curent.
Potrivit art. 2171 C.civ., contractul de cont curent reprezintă acordul de voinţă dintre două
părţi numite curentişti, care se obligă să înscrie într-un cont curent creanţele care izvorăsc din
remiteri reciproce, creanţe care nu se consideră exigibile şi care sunt indisponibile până la
închiderea contului.
Caracterele juridice ale contractului de cont curent
Contractul de cont curent prezintă următoarele caractere:
 este un contract sinalagmatic;
 un contract consensual;
 un contract cu titlu oneros;
 un contract cu executare succesivă;
 un contract accesoriu.
Efectele contractului de cont curent
Contractul de cont curent produce anumite efecte juridice. Unele sunt considerate
principale (esenţiale), iar altele secundare.
Efectele principale privesc transferul dreptului de proprietate, novaţia, indivizibilitatea

şi compensaţia (art. 2173 C.civ.).
Efectele secundare se referă la curgerea dobânzilor, dreptul la comision şi alte

cheltuieli.
 Efectele principale
Ca efect principal va opera transmiterea dreptului de proprietate având valoarea

respectivă între transmiţător şi primitor.
Prin efectuarea operaţiunilor în cont de creditare a transmiţătorului şi respectiv de

debitor a primitorului, cu valoarea remisă, primitorul devine titularul dreptului de
proprietate asupra valorii în cauză.
 Transferul dreptului de proprietate
Orice valoare remisă de la o parte contractată celeilalte părţi, face să opereze prin
faptul înscrierii sale în contul curent, transferul dreptului de proprietate în favoarea
cocorentistului care a primit-o adică al acelui care a făcut înscrierea privind debitul său (art.
2173 C.civ). Însă, este posibil să existe depuneri care să nu fi fost făcute cu scopul
transferului dreptului de proprietate (de exemplu, remise numai cu mandatul de încasare).
Dar, şi în acest caz, în orice moment şi concomitent se poate restabili echilibrul valorii remise
şi primite.
În toate situaţiile efectului translativ de proprietate al remiterilor efectuate îi
corespunde în mod necesar şi stimulativ o constituire de credit în favoarea remitentului.
În ipoteza în care depunerile constau în titluri de credit, cambii, efecte de comerţ,

cecuri etc., înscrierea în cont curent şi deci transmiterea dreptului de proprietate se face sub
condiţia rezolutorie a încasării contravalorii titlului. Legea prezumă că înscrierea este făcută
„sub rezerva încasării”. Neîndeplinirea condiţiei, adică neplata la scadenţă a cambiei sau a
titlurilor de credit de către emitent sau alt subscriitor dă locul la acţiune în justiţie în
vederea executării silite a debitorului cambial sau a subscriitorului titlului de credit.
 Novaţiunea
Alt efect al contractului de cont este novaţía adică, transformarea cauzei iniţiale a
remiterii într-o cauză nouă, contractuală derivată din contractul de cont din contul curent.
Obligaţia iniţială se stinge şi în locul ei se nasc obligaţiile care izvorăsc din contul curent
(art. 2173 Cod civil). Potrivit contractului iniţial cel care a primit marfa datora preţul. Acest
preţ a fost trecut în cont ca o creanţă a celui care a transmis marfa aşa încât obligaţia iniţială
de plată a preţului a fost înlocuită cu o nouă obligaţie care apare în cont, sub formă de credit
şi debit. Astfel, dispărând obligaţia iniţială înseamnă că, automat, se sting şi accesoriile
acesteia cum ar fi: gajul, ipoteca, privilegiile etc.
Dacă obligaţiile iniţiale s-au înfăţişat sub forme diferite: vânzarea-cumpărarea, mandat,
asigurare, transport etc., acestea dobândesc o unică formă, de simple credite şi debite în
contul curent.
 Indivizibilitatea
În momentul în care o remitere a fost trecută în cont curent ea se confundă cu toate

celelalte efectuate anterior şi cu cele viitoare formând un tot unitar de natură indivizibilă
pentru a fi soldat la încheierea contului curent,
O operaţiune izolată care se efectuează nu are caracterul unei plăţi din momentul
înscrierii ei în contul curent.
 Compensarea reciprocă a creditelor şi debitelor
Un alt efect specific contractului de cont curent este compensarea reciprocă a debitelor şi
creditelor până la concurenţa creditului şi debitului final, rezultat la încheierea contului curent,
sub rezerva plăţii soldului creditor (art. 2173 C.civ.).
 Efectele secundare (accesorii)
Contractul de cont curent produce efecte în privinţa dobânzilor (art. 2173 C.civ.), dacă
părţile nu s-au învoit altfel, dobânzile vor fi legale.
 Dreptul de comision şi alte cheltuieli
Potrivit art. 2174 C.civ. „Drepturile la plata comisioanelor şi la restituirea cheltuielilor

pentru operaţiunile înscrise în cont sunt la rândul lor incluse în cont, dacă nu se prevede
expres contrariul”.
Dreptul de comision se poate referi la comisionul băncii sau, după caz, la comisionul
celuilalt partener contractual.
În ce priveşte dreptul băncii la comision, el se justifică prin prestaţia de servicii pe care

o efectuează clientului.
Partea care a făcut anumite cheltuieli pentru operaţiunea trecută în cont, de exemplu,
cheltuieli cu poşta, vamă etc. are dreptul să i se crediteze încât aceste prestaţii vor genera şi
ele dobânzi din ziua înscrierii în cont.
Închiderea contului curent
Pentru înţelegerea sensului juridic al operaţiunii de încheiere a contului curent, trebuie

să se distingă două situaţii:
- când închiderea contului curent este definitivă, caz în care aceasta coincide cu
încetarea sau desfiinţarea contractului;
- când închiderea contului curent este periodică, anuală, fie trimestrială

(convenţională).
În ambele situaţii se produce compensarea maselor indivizibile de credit şi debit şi

stabilirea unui sold final, creditor în favoarea unui corentist şi debitor în sarcina celuilalt.
Încetarea contractului de cont curent
Contractul de cont curent încetează:
a) la expirarea termenului;
b) prin denunţarea unilaterală de către oricare curentist, dar cu preaviz de 15 zile
acordat celuilalt curentist;
c) moartea, incapacitatea sau insolvenţa uneia dintre părţi.
Contractul se poate desfiinţa şi pe cale convenţională, când părţile au stabilit un termen
prin convenţia lor sau chiar până la împlinirea termenului, dacă convin astfel.
În cazul contractului de cont curent încheiat pe durată nedeterminată, se consideră că

are termen intermediar de încheiere a contului ultima zi a fiecărei luni.
Dacă există vreo cauză de încetare prevăzută în art. 2183 alin. (3) C.civ., respectiv,
moartea, incapacitatea, insolvenţa oricăruia dintre curentişti, reprezentantul incapabilului
sau moştenitorul celui decedat poate denunţa contractul cu obligaţia încunoştinţării
celeilalte părţi cu 15 zile înainte.
10. Contractul de franciză
Definiţie
Contractul de franciză a apărut în SUA odată cu legislaţia antitrust prin care s-a interzis
desfacerea produselor de către producător. Datorită dinamismului şi rentabilităţii sale a
devenit o formă de cooperare comercială; fiind o varietate recentă şi răspândită a
contractului de concesiune, franciza constituie o metodă modernă de afaceri, bazată pe
colaborarea permanentă între parteneri.
În sistemul de drept comercial românesc franciza a fost definită legal prin articolul 1 din
O.G. nr. 52/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 79/1998, republicată în M. Of. Nr.
180 din 14 mai 1998:
„Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între

persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o
persoană, denumită francizor, acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a
exploata sau a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Această definiţie este deficitară sub mai multe aspecte:
 nu sunt definite elementele esenţiale ale francizei, ca de exemplu: know-how-ul,

asistenţa comercială şi tehnică, folosinţa de către beneficiar a însemnelor atragerii
clientelei (marcă, renume) ale francizorului;
 legiuitorul a introdus o parte din elementele definitorii ale francizei în definiţiile date
partenerilor contractuali şi în obligaţiile părţilor;
 se lasă loc la interpretări ale unei serii de alte contracte din gama contractelor de
distribuţie, licenţe şi cesiuni.
În doctrina juridică, franciza s-a definit în diverse moduri :
 Contractul de franchising (termen englez) constă în acordarea de către comerciantul

producător, numit franchiser, a dreptului de a beneficia de un sistem de relaţii care
conţine marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa unui comerciant, persoană fizică
sau juridică, numită franchisee, în schimbul unui preţ constând într-o sumă de bani
iniţială şi o redevenţă periodică, numită franchise-fee.
 În sistemul american, franciza este o convenţie care oferă unei părţi dreptul de a
distribui, de a vinde, de a furniza bunuri şi servicii sau facilităţi într-o zonă
determinată.
 Un autor francez conchide plastic: „A franciza înseamnă a transmite altora cum să

reuşească cum noi am reuşit, a reitera o reuşită”.
Caracterele contractului de franciză
Contractul de franciză este un contract:
- bilateral;
- consensual;
- cu titlu oneros.
Părţile contractului de franciză
 Francizorul este un comerciant care:
 este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrare; drepturile trebuie să fie
exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
 conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie

sau un serviciu;
 asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
 utilizează personal şi mijloacele financiare pentru promovarea mărcii sale, a

cercetării şi inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsul.
 Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecţionat de

francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză aşa cum este ea
definită de francizor.
 Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între francizor

şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau
serviciu, precum şi pentru dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau
serviciu.
 Know-how-ul este ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor

desenate şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi altor elemente analoage care
servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs.
Încheierea contractului de franciză este precedată de o fază precontractuală, care are

ca scop să permită fiecărei părţi să-şi confirme decizia de a colabora. Francizorul furnizează
viitorului beneficiar informaţii care-i permit acestuia să participe, în deplină cunoştinţă de
cauză, la derularea contractului de franciză.
Legiuitorul a prevăzut obligativitatea ca în contractul de franciză să fie introduse

următoarele clauze:
 obiectul contractului;
 drepturile şi obligaţiile părţilor;
 condiţiile financiare;
 durata contractului;
 condiţii de modificare, prelungire, reziliere.
Contractul de franciză va respecta obligatoriu următoarele principii:
 termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investiţiilor;
 francizorul va înştiinţa pe beneficiar, cu un preaviz suficient de mare, asupra intenţiei

de a nu mai reînnoi contractul la data expirării sau de nu semna un contract nou;
 în cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili circumstanţele care pot determina o

reziliere fără preaviz;
 condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract, în

special condiţii de desemnare a unui succesor;
 dreptul de preemţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei

de franciză necesită recunoaşterea acestui drept;
 clauzele de non-concurenţă vor fi cuprinse în contract pentru protejarea

know-how-ului;
 obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi precizate cu claritate, astfel încât să

favorizeze obiective comune.
Francizorul controlează respectarea tuturor elementelor constitutive ale imaginii

mărcii; marca francizorului constituie garanţia calităţii produsului, serviciului, tehnologiei
furnizate consumatorului, garanţie asigurată prin transmiterea şi prin controlul respectării
know-how-ului, furnizarea unei game omogene de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologie.
Efectele contractului de franciză
Francizorul se obligă să furnizeze informaţii despre:
 experienţa dobândită şi transferabilă;
 condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţială sau taxa de intrare
în reţea, redevenţe periodice, de publicitate, determinarea tarifelor privind
prestările de servicii şi tehnologii, în cazul clauzei tarifelor privind prestări de servicii
şi tehnologii, în cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare;
 elemente care permit beneficiarului să facă un calcul al rezultatului previzionat şi

să-şi întocmească planul financiar;
 obiectivele şi aria exclusivităţii acordate;
 durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.
Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să deţină şi să exploateze o activitate comercială pe o anumită perioadă, anterior

lansării reţelei de franciză;
 să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială;

 să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială şi asistenţă comercială şi/sau tehnică
permanentă pe toată durata existenţei drepturilor contractuale.
Francizorul va notifica în scris beneficiarului orice încălcare a obligaţiilor contractuale

şi-i va acorda un termen rezonabil de remediere.
Francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că

este o persoană independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu
alte persoane.
Beneficiarul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi

reputaţia acesteia;
 să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza

performanţelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în
legătură cu franciza;
 să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe

durata contractului cât şi ulterior.
Beneficiarului i se va impune de către francizor respectarea unor obligaţii ferme de

protejare a caracterului confidenţial al afacerii, în special neutralizarea know-how-ului de
către o reţea concurentă.
Publicitatea pentru selecţionarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi să

nu conţină informaţii eronate.
Încetarea contractului de franciză poate interveni prin rezilierea contractului; relaţiile

postcontractuale se vor baza pe regulile unei concurenţe loiale.
 Contractul de exclusivitate
În cazul unui contract de exclusivitate propus de francizor, vor fi respectare

următoarele reguli:
 dacă este încasată o taxă de intrare în reţeaua de franciză la semnarea contractului

de franciză, suma privind drepturile de exclusivitate, prevăzută în contract, este
proporţională cu taxa de intrare şi se adaugă acesteia;
 în lipsa taxei de intrare, modalităţile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt

precizate în cazul rezilierii contractului de franciză;
 taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o parte a cheltuielilor

necesare implementării francizei şi/sau pentru a delimita zona şi/sau pentru
know-how-ul transmis;
 contractul de exclusivitate trebuie să prevadă o clauză de reziliere, convenabilă

ambelor părţi;
 durata contractului este determinată în funcţie de caracteristicile proprii fiecărei
francize.
 Avantajele contractului de franciză
Această formă de contractare, care se bucură de o supleţe deosebită, s-a dovedit a fi un

instrument economic eficient, cu o rentabilitate uluitoare, deoarece reuşeşte să atragă în
circuit potenţiale forţe economice care poate altfel nu ar fi rentabilizate optim, în afara
încadrării lor în disciplina contractului de franciză.
11. Contractul de leasing
Operaţiunile de leasing
Operaţiunile de leasing (în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din O.G. nr.
51/1997, republicată, sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator/finanţator,
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui
proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra
unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.
Prin rată de leasing se înţelege:
 în cazul leasingului financiar, cota parte din valoarea de intrare a bunului şi a

dobânzii de leasing, care se stabileşte pe baza ratei dobânzii concrete prin acordul părţilor;
 în cazul leasingului operaţional, chiria se stabileşte prin acordul părţilor.
La sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de

opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a
înceta raporturile contractuale.
Obiectul contractului
Operaţinile de leasing pot avea ca obiect bunuri imobile, precum şi bunuri mobile
corporale de folosinţă îndelungată, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio a pieselor de
tatru, a manuscriselor, a brevetelor, drepturilor de autor şi a bunurilor necorporale.
Începînd cu anul 2004, prin derogare de la menţiunile de mai înainte, se admite că
dreptul de utilizare a programelor pentru calculator, ca drept patrimonial de autor asupra
programelor pentru calculator, poate face obiectul operaţiunilor de leasing.
Aceasta este posibilă doar dacă titularul dreptului de autor a autorizat această
operaţiune, caz în care, locatorul – finanţator transmite către utilizator, pentru o perioadă
determinată, dreptul de utilizare a unui program pentru calculator asupra căruia deţine un
drept definitiv de utilizare.
Nu sunt excluse bunurile care ar putea face obiectul unei concesiuni.
 În ceea ce priveşte noţiunea de leasing financiar aceasta reprezintă operaţiunea de

leasing care îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii:
 riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din

momentul încheierii contractului de leasing;
 părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă

utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului,
 utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va

reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţa) pe care acesta o are la data la
care opţiunea poate fi exprimată;
 perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata
normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este
transferat.
Condiţiile leasingului financiar nu sunt cumulative. Ne aflăm în faţa unei astfel de

operaţiuni dacă este îndeplinită cel puţin una din condiţiile mai sus arătate.
În reglementarea anterioară, dacă utilizatorul opta pentru cumpărarea bunului trebuia

să plătească un preţ rezidual, ţinându-se cont de vărsămintele efectuate pe durata folosinţei
bunului, cu titlu de redevenţă.
În redactarea actuală a textului, preţul de cumpărare trebuie să reprezinte cel mult 50%
din valoarea de intrare pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată.
 Leasingul operaţional reprezintă operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici

una dintre condiţiile leasingului financiar.
Se poate concluziona că leasingul operaţional este o excepţie a leasingului financiar.
Subiectele operaţiunilor de leasing
În ce priveşte calitatea de finanţator, aceasta poate fi o societate de leasing, persoană

juridică română sau străină, conform art. 19, alin. 2 societăţile de leasing sunt societăţi
comerciale care au ca obiect principal de activitate desfăşurarea operaţiunilor de leasing şi
au un capital social minim, subscris şi vărsat integral în numerar, la înfiinţare, egal cu
echivalentul în monedă naţională – leu al sumei de 200.000 Euro. Cumularea calităţii de
furnizor şi finanţator este permisă
Utilizatorul poate să fie o persoană fizică, română sau străină, cât şi o persoană
juridică, indiferent de naţionalitatea acesteia.
 Alţi termeni definiţi de legiuitor
În înţelesul prezentei legi, prin valoare de intrare se înţelege valoarea la care a fost
achiziţionat bunul de către finanţator, respectiv costul de achiziţie.
Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă

valoarea reziduală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a

tuturor ratelor de leasing şi a asumelor datorate potrivit contractului se face transferul
dreptului de proprietate asupra bunului către locator.
Contractul de leasing
Leasingul este la acest moment, pe plan internaţional, unul dintre cele mai răspândite
mijloace de realizare a finanţărilor.
Problema esenţială pe care o ridică noţiunea de contract de leasing o reprezintă

existenţa sau inexistenţa unui asemenea contract. Se pune întrebarea: este leasingul un
contract sau o operaţiune formată dintr-un complex de contracte ?
Deşi se aseamănă cu contractele de închiriere, vânzare în rate şi cu cele de locaţie

viageră, leasingul, ca natură juridică, este o modalitate contractuală de finanţare la termen.
Leasing-ul era, până nu demult, un contract întâlnit mai cu seamă în legislaţia comercială
internaţională, fiind impus însă de noile realităţi economice pe plan naţional, ca un adevărat
contract complex având următoarele caracteristici:
 un contract de vânzare-cumpărare, prin care se achiziţionează bunul solicitat de

utilizator;
 un contract de mandat, prin care sunt stabilite elementele vânzării şi, în acelaşi
timp, se realizează operaţiunile tehnice, dar şi formalităţile administrative necesare;
 un contract de locaţiune, a cărui durată şi rate sunt determinate din cota parte din
valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing în cazul leasingului financiar şi
din cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un
beneficiu stabilit de către părţile contractante, în cazul leasingului operaţional;
 o promisiune unilaterală de vânzare în favoarea cumpărătorului utilizator.
Atunci când ne referim la totalitatea raporturilor tripartite implicate, (furnizor,

finanţator, utilizator), ne aflăm în faţa operaţiunilor de leasing, conform accepţiunii date, iar
atunci când ne referim la actul încheiat între finanţator şi utilizator, vom folosi noţiunea de
„contract de leasing”.
Trăsăturile juridice ale contractului de leasing sunt:
 este un act juridic bilateral;

 este un contract sinalagmatic;
 este un contract cu titlu oneros şi conţinut patrimonial;
 este un contract cu executare succesivă;
 este un contract intuitu personae în ceea ce-l priveşte pe utilizator;
 constituie titlu executoriu în cazurile prevăzute la art. 8 din O.G. nr. 51/1997,
modificată.
 este consensual;
Legea face distincţie între leasing general şi leasing financiar, distincţia vizând
elementele esenţiale ale contractului.
Conţinutul contractul de leasing:
(1) Contractul de leasing trebuie să cuprindă, pe lângă părţile contractante, cel puţin
următoarele elemente:
a) clauza privind definirea contractului de lesing financiar sau operaţional;

b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de
identificare a acestuia;
c) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
e) clauza privind obligaţia asigurării bunului;
f) valoarea totală a contractului de leasing
(2) Contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă pe lîngă elementele prevăzute la

alin.1, următoarele:
a) valoarea de intrare a bunului;
b) valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când este cazul;
c) valoarea avansului
d) rata de leasing
Contractul de leasing se încheie în scris, în cazul încetării contractului de leasing din

culpa utilizatorului sau prin dispariţia totală a bunului prin furt, dauna totală, distrugere
totală, definită potrivit legii survenită înainte d eîmplinirea unui an de la intrarea în vigoare a
contractului, aceasta nu îşi schimbă natura, iar bunul ce face obiectul contractului de leasing
este tratat fiscal şi contabil ca bun, obiect al unui „contract de leasing”.
Pe lângă aceste elemente, în momentul încheierii unui contract de leasing financiar se

arată valoarea iniţială a bunului şi trebuie cuprinsă clauza privind dreptul de opţiune al
utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului şi la condiţiile în care acesta poate fi exercitat.
Elementele arătate în textul de lege nu sunt limitative: părţile pot conveni şi asupra
altor clauze în momentul încheierii contractului.
Un contract de leasing nu poate fi încheiat pe o durată mai mică de un an şi reprezintă
un titlu executoriu în condiţiile în care utilizatorul nu predă bunul la sfârşitul perioadei de
leasing (în măsura în care nu a formulat opţiunea preluării bunului sau prelungirii
contractului) şi în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Părţile contractului
Spre deosebire de complexa operaţiune de leasing care este bazată pe o relaţie

trilaterală (furnizor-finanţator, utilizator), contractul de leasing se încheie între două părţi:
locatorul-finanţator şi utilizatorul.
 Drepturile şi obligaţiile finanţatorului
Drepturi
 dacă utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau insolvabilitate (potrivit

dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, drepturile reale ale finanţatorului asupra bunului
utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului sindic;
 dacă utilizatorul se află în dizolvare şi/sau lichidare, dispoziţiile alineatului precedent

se aplică şi lichidatorului numit potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată.
Obligaţii
 să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor;
 să încheie contracte de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în

condiţiile expres formulate de acesta;
 să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul

contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de
vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie;
 să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului (posibilitatea de a opta pentru

prelungirea contractului, pentru achiziţionarea sau restituirea bunului);
 să îi garanteze utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a

respectat toate clauzele contractuale;
 să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing.
 Drepturile şi obligaţiile beneficiarului
Drepturi
 în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar

în perioada de garanţie şi post-garanţie, utilizatorul are drept de acţiune asupra furnizorului;
 de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi.
Obligaţii
 să recepţioneze şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;
 să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure

instruirea personalului desemnat să îl exploateze;
 să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul
finanţatorului;
 să respecte termenele de plată şi cuantumul ratelor de leasing;
 să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli ce derivă din contractul de

leasing;
 să îşi asume totalitatea obligaţiilor care decurg din: folosirea directă a bunului sau
prin prepuşii săi (inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii), cazuri fortuite pe
întreaga perioadă a contractului în paralel cu plata ratelor de leasing până la
atingerea valorii contractului de leasing;
 să nu împiedice finanţatorul în verificarea stării şi a modului de exploatare a bunului;
 să informeze finanţatorul, în timp util, cu privire la orice tulburare venită din partea
unui terţ, referitor la dreptul acestuia de proprietate;
 să nu modifice obiectul contractului fără acordul prealabil al finanţatorului;
 să restituie bunul, respectând prevederile contractuale.
 Asigurarea bunurilor
Dată fiind natura complexă a obiectului contractului de leasing – „bunuri imobile şi

mobile de folosinţă îndelungată aflate în circuitul civil” – se impune şi mai mult asigurarea
acestora, obligaţie ce revine finanţatorului.
Asigurarea bunului-obiect al contractului de leasing reprezintă o asigurare legală; prin

efectul legii, raporturile de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor în materie de asigurare
născându-se şi stingându-se automat în virtutea legii, voinţa părţilor neputând influenţa
desfăşurarea raporturilor de asigurare.
Această asigurare este o asigurare de daune, având ca scop repararea prejudiciului.
Dată fiind valoarea mare a bunului asigurat, dacă valoarea directă nu este la îndemână,
se poate apela la o coasigurare, suma asigurată fiind limitată de lege la valoarea bunului
asigurat, nedepăşindu-i valoarea.
Despăgubirea va fi plătită în limita sumei asigurate, fără a depăşi valoarea bunului din
momentul producerii cazului asigurat şi nici cuantumul pagubelor efectiv suferite de
asigurat.
Termenul de prescripţie este, prin derogare de la termenul general de prescripţie, de 2

ani, ceea ce ridică problema asigurării repetate de către finanţator a bunului după această
perioadă.
Finanţatorul nu este oprit prin lege să pretindă şi utilizatorului să se asigure.

Asigurarea împotriva riscului de neplată este o asigurare ce derivă din contract, nu din
lege. O.G. nr. 51/1997 stipulează însă, dreptul finanţatorului de a rezilia contractul de leasing
timp de două luni consecutive; acesta din urmă este obligat ca în momentul rezilierii
contractului de leasing în aceste condiţii să restituie bunul, să plătească ratele scadente cu
daune-interese, dacă în contract nu se prevede altfel.
 Răspunderea părţilor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale
În cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, încetarea
contractului de leasing se poate produce prin reziliere. Clauzele de reziliere stipulate în
contract pot fi în interesul finanţatorului sau al utilizatorului.
Rezilierea are ca efect obligarea utilizatorului la restituirea bunului către societatea de

leasing şi plata la daune-interese, indiferent că este vinovat de refuzul primirii bunului la
termen stipulat sau de neexecutarea obligaţiei de plată a ratei de leasing timp de două luni
consecutive. Finanţatorul nu răspunde în cazul neprimirii de către utilizator a bunului.
Societatea de leasing are dreptul la intentarea unei acţiuni în revendicare pentru

recuperarea bunului atunci când utilizatorul l-a subînchiriat ori vândut, deoarece este
proprietara acestui bun.
Operaţiunile de leasing pot da naştere la numeroase litigii atât cu privire la natura

operaţiunilor, cât şi, mai ales, cu privire la natura obligaţiilor asumate de părţi. O importanţă
deosebită în prevenirea unor astfel de evenimente o reprezintă includerea în contract a unor
clauze speciale.
Litigiile pot fi grupate în trei categorii:
 refuzul de finanţare
 livrarea neconformă a bunului
 neplata ratelor de leasing.
Dacă părţile nu ajung la o înţelegere amiabilă, litigiile pot fi soluţionate de către Curtea
de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în măsura în care în
contract s-a prevăzut o clauză compromisorie (clauza de arbitraj).
12.Rezumat
O particularitate a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între profesioniştii

cpmercianţi constă în posibilitatea executării directe ( executarea coactivă). Această
procedură a executării silite la care apelează partea contractantă îndreptăţită,
reprezintă un mijloc juridic creat de legiuitor, în favoarea creditorului, pentru a-şi
rezolva cu operativitate afacerile, ştiut fiind că în afaceri în permanenţă trebuie să se
aibă în vedere sintagma „timpul costă bani”. Dispoziţiile din fostul Cod comercial
privind executarea directă (executarea coactivă) se aplică în prezent atât în
raporturile dintre profesioniştii-comercianţi, cât şi în raporturile juridice de drept
civil . Astfel, potrivit art. 1726 alin. (1) C.civ., în cazul cumpărării unui bun mobil,
dacă cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de preluare a acestuia, vânzătorul are
posibilitatea fie de a depozita lucrul vândut, de a-l depune într-un depozit (depozitar),
pe socoteala şi cheltuiala cumpărătorului, fie de a-l vinde. Dacă cumpărătorul alege
posibilitatea vinderii bunului, vânzarea se va face prin licitaţie publică sau chiar la
preţul curent, dacă lucrul are un preţ la bursă sau în „târg” (pe piaţă), de către o
persoană autorizată de lege pentru asemenea acte. În cazul în care preţul obţinut din
această vânzare este mai mic decât cel convenit în contract (prima vânzare), diferenţa
în minus va fi imputată cumpărătorului, care nu şi-a executat obligaţia de preluare a
bunului, la care se pot adăuga şi daune-interese. În conformitate cu art. 1726 alin. (3)
C.civ., dacă neexecutarea contractului provine din partea vânzătorului, cumpărătorul
are dreptul de a cumpăra bunul printr-o persoană autorizată cu asemenea acte, deci
poate să-şi procure o marfă asemănătoare de pe piaţă. Dacă preţul plătit de
cumpărător pentru procurarea bunului este mai mare decât cel convenit în contractul
iniţial, diferenţa în plus între cele două preţuri se va imputa vânzătorului care nu şi-a
îndeplinit la termen sau „de îndată” obligaţia de predare a bunului, plus
daune-interese pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului.
Contractul de furnizare este contractul prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să
transmită unei alte persoane, denumită beneficiar, proprietatea asupra unei cantităţi
determinate de bunuri şi să le predea la unul sau mai multe termene succesive (ulterioare) ori
în mod continuu, iar cealaltă parte se obligă să preia bunurile şi să plătească preţul lor.De
asemenea, contractul de furnizare este şi acela prin care o parte numită furnizor sau
prestator de servicii se obligă faţă de beneficiar să presteze anumite servicii, la unul sau mai
multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar beneficiarul se obligă să primească
prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor.
Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără de la reportat cu plata
imediată titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ şi se obligă, în acelaşi timp,
să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă,
în schimbul unei sume determinate. Pentru încheierea unui contract de report trebuie
îndeplinite următoarele condiţii: să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator;
acordul de voinţă privind vânzarea să fie simultan; vânzarea să aibă ca obiect titluri de credit
care circulă în comerţ.
Asocierea în participaţie reprezintă contractul prin care două sau mai multe persoane
(fizice şi/sau juridice) se obligă să participe cu bunuri, servicii, cunoştinţe de specialitate la
realizarea în comun a uneia sau mai multor operaţiuni, urmând să împartă beneficiile şi să
suporte pierderile în condiţiile stabilite în contract sau prevăzute de lege. Regimul juridic al
asocierii în participaţie este prevăzut în mod expres în art. 1949-1953 C.civ., texte care
prevăd cadrul contractual al asocierii în participaţie (art. 1949), forma scrisă a contractului
(art. 1950), lipsa personalităţii juridice (art. 1951), regimul aporturilor asociaţilor (art.
1952), raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţi (art. 1953). Celelalte aspecte privitoare la
forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi
lichidare a acesteia se determină prin convenţia părţilor.
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de
bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care
acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită comision. Contractul de
comision este o varietate a contractului de mandat, deosebirea constând în faptul că actele
juridice încheiate de comisionar sunt în nume propriu, dar pe seama comitentului.
Contractul de consignaţie este definit de legiuitor ca fiind „o varietate a contractului de

comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat
consignatarului în acest scop”. Contractul de consignaţie este deci, o varietate a contractului
de comision. Cu toate acestea, operaţiunea juridică cuprinde elemente şi ale altor tipuri de
contracte, de exemplu: ale contractului de vânzare, ale contractului de depozit. De aceea,
contractul de consignaţie poate fi calificat ca un contract complex în conţinutul căruia există
trei operaţiuni juridice: comision, vânzare, depozit. Pentru serviciul său, consignatarul are
dreptul la o remuneraţie sau numai la suprapreţul obţinut din vânzare.
Contractul de agenţie este contractul prin care o persoană, denumită comitent,

împuterniceşte în mod statornic o altă persoană, numită agent, fie să negocieze contracte
pentru acesta, fie să negocieze şi să încheie contracte în numele şi pe seama acestuia, în
schimbul unei remuneraţii, în una sau mai multe regiuni determinate. Contractul de agenţie
este reglementat de Codul civil în art. 2072-2095, dispoziţii care se întregesc cu prevederile
referitoare la mandatul cu reprezentare (art. 2095 C.civ.) şi cele privitoare la comision (art.
2043-2053 C.civ.). Agentul trebuie să fie un profesionist, fiind un comerciant, persoană fizică
sau juridică, ce acţionează în calitate de intermediar independent. Agentul nu este prepusul
comitentului, deci se află într-o poziţie de egalitate juridică cu acesta. În ipoteza în care în
contract este prevăzută o clauză de exclusivitate teritorială, agentul nu poate negocia sau
încheia pe seama sa contracte privind bunuri şi servicii similare celor care fac obiectul
contractului de agenţie, decât cu consimţământul comitentului (art. 2074 C.civ.). Clauza de
neconcurenţă, reglementată de art. 2075 C.civ., trebuie redactată în scris, sub sancţiunea
nulităţii absolute, fiind definită ca „acea prevedere contractuală al cărei efect constă în
restrângerea activităţii profesionale a agentului pe perioada desfăşurării şi/sau ulterior
încetării contractului de agenţie”. Clauza de neconcurenţă se aplică numai pentru regiunea
geografică sau pentru grupul de persoane la care se referă contractul şi doar pentru bunurile
şi serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie contracte.
Orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţă este considerată nescrisă [art. 2075 alin. (3)
C.civ.]. Restrângerea activităţii agentului, potrivit clauzei de neconcurenţă, nu se poate face
pentru o perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării contractului de agenţie cu
sancţiunea reducerii la perioada de 2 ani în cazul în care s-a stabilit un termen mai mare.
Contractul de intermediere este contractul prin care o parte denumită intermediar, se
obligă față de cealaltă parte denumită client, să îl pună în legătură cu un terț, în vederea
încheierii unui contract. Intermediarul nu este prepusul părților intermediate și este
independent față de acestea în executarea obligațiilor sale. Intermediarul poate fi orice
persoană fizică sau juridică care acționează în mod independent şi este, de regulă, un
profesionist-comerciant. Intermediarul se obligă față de client să-i găsească un partener de
afaceri un contractant cu care va încheia contractul. Din acest punct de vedere, interme-
diarul, de regulă, întreprinde doar operațiuni materiale și, în mod excepțional, încheie acte
juridice. De aceea, contractul de intermediere este calificat ca un contract de locație de
servicii. Așadar, obiectul contractului de intermediere se limitează doar la găsirea unei terțe
persoane cu care clientul va încheia afacerea (contractul) evident, în schimbul unei
remunerații.
Prin contractul de cont bancar curent , părţile se înţeleg ca în loc să achite separat şi
imediat creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea
să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
Părţile între care se încheie contractul de cont curent poartă denumirea de curentişti.
Prestaţiile dintre curentişti constau în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia
celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului
să fie depusă în cont curent.
Contractul de franciză este reglementat de O.G. nr. 52/1997, „Franciza este un sistem
de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice,
independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă
altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau a dezvolta o afacere, un
produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Operaţiunile de leasing, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din O.G. nr.
51/1997, republicată, sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator/finanţator,
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui
proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra
unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.Prin rată de leasing se înţelege:
 în cazul leasingului financiar, cota parte din valoarea de intrare a bunului şi a

dobânzii de leasing, care se stabileşte pe baza ratei dobânzii concrete prin
acordul părţilor;
 în cazul leasingului operaţional, chiria se stabileşte prin acordul părţilor.
La sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de
opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a
înceta raporturile contractuale.
13. Bibliografie

2019.
1. Trăsătura caracteristică a contractului de furnizare

este:
a. transmiterea proprietății asupra unei cantități determinate de
bunuri;
b. prestarea unor servicii de către furnizor;
c. continuitatea prestațiilor ;
d. prezumția de solidaritate ce se aplică furnizorului şi beneficiarului.
2. Dacă în contractul de report nu s-a prevăzut altfel,

fructele civile se cuvin:
a. reportatului;
b. reportatorului;
c. ambelor părți în mod egal.
3. În materia contractului de comision, în caz de neexecutare

a obligațiilor de către terți:
a. comitentul nu poate exercita acțiunile ce decurg din contractul cu
terțul, deoarece între comitent şi terț nu există niciun fel de raporturi
juridice;
b. comitentul poate exercita acțiunile ce decurg din contractul cu terțul,
deoarece între comitent şi terț există raporturi juridice externe;
c. comitentul poate exercita acțiunile ce decurg din contractul cu terțul,
subrogându-se în drepturile comisionarului.
4. În cadrul contractului de comision, de regulă:

a. comisionarul nu răspunde față de comitent, în cazul în care terțul nu
își execută obligațiile;
b. comisionarul răspunde față de comitent, în cazul în care terțul nu își
execută obligațiile;
c. comisionarul răspunde în solidar cu terțul față de comitent pentru
neexecutarea obligațiilor.
5. În cadrul contractului de agenție:

a. instanța poate înlătura sau limita efectele clauzei de neconcurență
numai atunci când, din cauza acesteia, se produce agentului un
prejudiciu grav și vădit inechitabil;
b. instanța poate înlătura sau limita efectele clauzei de neconcurență
numai atunci când comitentul a denunțat contractul cu
nerespectarea termenului de preaviz şi fără a exista un motiv grav;
c. instanța nu poate înlătura sau limita efectele clauzei de
neconcurență.
6. În cazul contractului de asociere în participație, clauza care

stabilește un nivel minim garantat de beneficii pentru un
asociat:
a. este o clauză valabilă atât timp cât toți asociații și-au exprimat
acordul în formă scrisă;
b. este considerată nescrisă;
c. este valabilă atât timp cât contractul de asociere în participație a fost
încheiat în formă autentică, ad validitatem.
7. Asocierea în participație:
b. dobândeşte personalitate juridică doar prin înscrierea în Registrul
comerţului;
c. este lipsită de personalitate juridică în toate cazurile;
d. asociații, la momentul încheierii contractului, prin clauză
contractuală expresă, sau ulterior, prin act adiţional, pot decide
dacă asocierea în participație va avea sau nu personalitate juridică.
8. În materia contractului de consignație, cheltuielile de

conservare, de vânzare a bunurilor şi pentru executarea
contractului sunt suportate:
a. de către consignatar;
b. de către consignant;
c. de către consignatar şi consignant, în mod egal.
9. În contractul de leasing valoarea reziduală reprezintă:

a. valoarea la care se transferă dreptul de proprietate asupra bunului care
face obiectul contractului
b. valoarea totală a contractului
c. valoarea de intrare a bunului.
10. În cadrul contractului de leasing locatarul/utilizator poate fi:

a. o societate de leasing
b. o societate constituită în temeiul legii 31/1990
c. orice persoană fizică sau juridică având calitatea de profesionist-
comerciant
d. orice persoană fizică sau juridică.
11. Contractul de franciză este un contract:
a. cu titlu gratuit
b. solemn
c. cu executare dintr-o dată
d. intuitu personae.
12.O particularitate a contractului de franciză o constituie:

a. colaborarea continuă între francizor și beneficiar pe toată durata
contractului
b. parcurgerea obligatorie a unei faze precontractuale
c. posibilitatea rezilierii contractului în cazul în care beneficiarul nu
plătește redevența timp de trei luni consecutiv.
13.În cadrul contractului de franciză:

a. părţile contractante trebuie să aibă obligatoriu calitatea de profesionişti
– comercianţi
b. nu este obligatoriu ca părţile contractante să aibă calitatea de
profesionişti – comercianţi, fiind suficient ca francizorul să aibă această
calitate
c. francizorul are dreptul să aleagă beneficiarul.
14.Redevenţa este:
a. o clauză contractuală prin care utilizatorul se obligă să nu transmită
know – howul către terţe persoane
b. suma de bani datorată de către beneficiar francizorului, în schimbul
dreptului de a exploata marca, know – howul şi alte drepturi de
proprietate intelectuală sau industrială privind produsul sau serviciul,
precum şi pentru asistenţa comercială/tehnică
c. obligaţia francizorului de a asigura publicitatea produsului care face
obiectul contractului.
1.c 2.b 3.c 4.a 5.a 6.b 7.b 8.b 9.a 10.d 11.d 12.ab 13.ac 14.b.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.5
TITLURILE DE CREDIT
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
CUPRINS:
2. Cambia
3. Biletul la ordin
4. Cecul
5. Rezumat
6. Bibliografie
Cunoaşterea şi înţelegerea problematicii titlurilor de

credit: cambia. biletul la ordin şi cecul; a rolului de mijloc
de plată şi de garanţie în relaţiile de colaborare dintre
profesioniștii comercianţi.
Cunoaşterea şi înţelegerea caracteristicilor titlurilor de

credit: formalitatea, literalitatea şi autonomia;
Cunoaşterea, interpretarea şi aplicarea corectă a

legislaţiei speciale aferente titlurilor de credit.
1.1. Noţiune
Titlurile de credit reprezintă o categorie de valori care constau în înscrisuri sau

documente care încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, astfel încât persoana
care le deţine este şi titulara dreptului.
Deoarece creditul implică un decalaj în timp între două prestaţii - prestaţia creditorului
(actuală) şi prestaţia celui creditat de mai târziu, titlurile de credit mai sunt definite în
literatura juridică, ca documente ce constată creanţe comerciale care amână în timp plata
datoriei şi care pot circula uşor fiind negociabile.
Titlurile de credit au practic rolul de mijloc de plată şi de garanţie în relaţiile de

colaborare dintre profesioniștii comercianţi.
În cazul titlurilor de credit, între dreptul patrimonial şi înscris există o relaţie necesară
indisolubilă nu numai în momentul naşterii dreptului dar şi pentru existenta lui ulterioară,
înscrisul încorporând dreptul, fiind indisolubil pentru valorificarea lui.
Aşadar, posesorul unui titlu de credit are dreptul la prestaţia arătată în el, în temeiul
prezentării sale, dacă îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege.
Din definiţie, rezultă că titlurile de credit au următoarele caracteristici:
 formalitatea (naşterea, existenţa, circulaţia, executarea sau valorificarea drepturilor

patrimoniale, depind de existenţa înscrisului ce le încorporează, respectiv de
existenţa documentului sau a titlului).
 literalitatea (conţinutul şi limitele dreptului ce rezultă din titlu sunt determinate de
ceea ce este prevăzut în document, fără nici o influenţă asupra raportului juridic
fundamental care a ocazionat emiterea titlului şi fără posibilitatea de a fi interpretat
sau completat prin alte înscrisuri. Literalitatea conferă posesorului titlului de credit
un drept cert.
 autonomia (titlurile de credit se transmit independent de raportul juridic care a stat

la baza emiterii lor). De exemplu, acţiunile se transmit independent de contractul de
societate care a stat la baza emiterii lor.
1.2. Clasificarea titlurilor de credit
 După conţinutul lor, titlurile de credit sunt:
 reprezentative de mărfuri, care încorporează un drept real asupra unor bunuri

determinate aflate în depozite, magazii (de exemplu, recipisele de gaj,
conosamente);
 titluri care dau dreptul la o anumit prestaţie din partea debitorului (de exemplu,
cambiile, biletele la ordin). Posesorul este îndreptăţit la o sumă de bani la primirea
unei cantităţi de mărfuri.
 titluri care încorporează drepturi complexe, drepturi ce rezultă din acţiunile unei
societăţi comerciale, drepturi patrimoniale (de a participa la împărţirea beneficiilor,
restituirea cotei de participare la capitalul social în caz de dizolvare) sau drepturi
nepatrimoniale (de a participa la adunarea generală, la alegerea organelor de
conducere).
 După modul de circulaţie, titlurile de credit sunt:
 nominative, persoana beneficiarului este nominal determinată în chiar cuprinsul

titlului, iar transmiterea lui se face numai cu concursul emitentului care trebuie să
înscrie numele noului dobânditor în registrul său şi să-l menţioneze pe titlu (de
exemplu, acţiunile, obligaţiunile etc.).
 la ordin, care se transmite în afara oricărei colaborări a emitentului, printr-un gir

făcut pe dosul titlului. Posesorul unui astfel de titlu îşi poate valorifica dreptul prin
prezentarea titlului unit cu un şir neîntrerupt de giruri care ajung până la el;
 la purtător, beneficiarul dreptului nu este menţionat, prestaţia la care este

îndreptăţit urmând a fi efectuată în mâinile persoanei care la scadenţă îl va deţine.
Transmiterea lui se face fără concursul emitentului, prin simpla remitere materială a
documentului. Posesorul de bună-credinţă al unui titlu la purtător este apărat
împotriva oricărei revendicări, buna credinţă fiind prezumată.
 După cum au sau nu în titlu menționată cauza obligației, există titluri:
 care au în mod obligatoriu menționată cauza obligației: acțiuni, obligațiuni;
 titluri abstracte în care nu este menționată cauza obligației, ci doar dreptul și

obligația corelativă: titlurile financiare servind drept rambursare a creditului acordat
de o bancă sau altă instituţie de credit, clienţilor (de exemplu, o bancă care acordă
credit clientului său, îşi trage asupra acestuia o cambie sau pretinde să-i subscrie un
bilet la ordin pentru rambursarea la scadenţă a creditului).
2. Cambia
În relaţiile comerciale, interne şi internaţionale, o importanţă deosebită prezintă,

titlurile de credit la ordin şi în primul rând cambiile, biletul la ordin şi cecul, datorită modului
uşor de a circula.
Legislaţia română în vigoare nu cunoaşte o reglementare generală a titlurilor de credit.

Ele sunt reglementate în legi speciale, cum sunt: cambia şi biletul de ordin sau cecul ori
poliţa de asigurare.
2.1. Noţiune
Cambia este înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoană numită trăgător, unei
alte persoane numită tras de a plăti unei terţe persoane numită beneficiar, la scadenţă sau
la ordinul acesteia o sumă de bani stabilită.
În operaţiunea cambială participă trei persoane:
 trăgătorul, creditorul sau expeditorul care emite titlul;
 trasul, debitorul sau importatorul căruia îi este adresat ordinul sau mandatul de a
plăti o anumită sumă;
 beneficiarul sau terţa persoană către sau la ordinul căreia se face plata.
Creanţa trăgătorului către tras reprezintă proviziunea sau acoperirea cambiei, iar
creanţa beneficiarului contra trăgătorului, valoarea furnizată.
2.2. Caracterele (trăsăturile) cambiei

 cambia este un titlu de credit, plata cambiei fiind făcută, de regulă, la scadenţă.
Până în momentul scadenţei, executarea obligaţiei de plată se amână, realizându-se,
astfel, o operaţie de creditare;
 cambia este un titlu de credit formal şi complet, în sensul că, atât drepturile, cât şi
obligaţiile, în totalitatea lor, rezultă din menţiunile înscrise în cambie;
 cambia este un titlu de credit care creează obligaţii necondiţionale, în sensul că,
obligaţiile cambiale nu pot fi afectate de o condiţie indiferent de natura ei; în cazul
stipulării unei condiţii, cambia va fi lovită de nulitate absolută;
 cambia este un titlu de credit abstract, obligaţiile decurgând din cambie fiind
independente de raporturile juridice care au stat la baza emiterii ei (de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare). De aceea prin cambie se creează obligaţii
autonome, distincte de cele existente în raporturile juridice fundamentale;
 cambia conţine un ordin şi se transmite printr-o procedură specială, respectiv prin

„gir” (andosare) cu excepţia cazului când cambia conţine menţiunea „nu la ordin”,
situaţie în care, cambia se va transmite potrivit dreptului comun, prin cesiune de
creanţă care însă presupune anumite aspecte derogatorii de la cesiunea tradiţională
din dreptul civil.
2.3. Funcţiile cambiei

Cambia îndeplineşte următoarele funcţii:
 din punct de vedere economic şi financiar, cambia, la origine, a fost un instrument

de schimb valutar. De altfel, etimologic, „cambio” în limba italiană înseamnă
„schimb”;
 titlu de credit, aceasta reprezentând funcţia cea mai importantă a cambiei;
Pentru că plata cambiei nu se face imediat ci la scadenţă sau la vedere, cambia amână
în timp plata datoriei şi, ca atare, este titlu de credit.
Se admite totuşi ca o plata să se facă şi imediat, printr-o operaţiune numită „scont”.

Beneficiarul sau dobânditorul cambiei poate remite cambia unei bănci care va achita suma
arătată în cambie. Până la scadenţă, banca va calcula şi va reţine echivalentul dobânzilor ce i
se cuvin pentru faptul că a achitat imediat suma de bani arătată în cambie.
 instrument de plată. Trăgătorul (emitentul cambiei) are posibilitatea să achite

datoria pe care o are faţă de creditorul său prin tragerea unei cambii asupra unui
debitor propus în favoarea creditorului, care devine beneficiarul cambiei.
2.4. Condiţiile de validitate ale cambiei

 Condiţii de fond
În lipsa unor dispoziţii speciale prevăzute în Legea nr. 58/1934, modificată, se aplică Codul
civil, respectiv art. 1179 în care sunt prevăzute condiţiile generale de validitate comune
tuturor actelor juridice: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza. Ultimele două
condiţii fiind analizate în funcţie de caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale.
Cambia este un act juridic şi, în consecinţă, ca orice act juridic trebuie să respecte
condiţiile de validitate prevăzute de Codul civil, respectiv art. 1179.
 Condiţii de formă
Cambia se întocmeşte în formă scrisă, forma rezultând implicit din conţinutul art. 1 pct.
1-8 din Legea nr. 58/1934, modificată. Cambia conţine atât menţiuni obligatorii, cât şi
facultative.
 Menţiunile obligatorii ale cambiei
 Denumirea de cambie.
Potrivit art. 1 pct. 1 din Legea nr. 58/1934, modificată, înscrisul cambial trebuie să
conţină denumirea de „cambie”, ceea ce înseamnă că orice altă menţiune adică „trată” sau
„poliţă” nu poate fi folosită pentru indicarea unei cambii.
 Ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate.
Ordinul de plată dat de trăgător (emitentul cambiei) trasului trebuie să fie pur şi simplu
şi nicidecum afectat de o condiţie, indiferent de natura ei. Ordinul de plată se exprimă, de
regulă, prin cuvintele „veţi plăti”, „plătiţi” sau „autorizaţi să plătiţi”.
Suma de bani care se va plăti trebuie să fie determinată în moneda de plată şi să se facă
menţiunea în cifre şi litere. În caz de neconcordanţă va avea prioritate menţiunea în litere.
 Numele trasului.
Trasul, cel care va face plata cambiei, poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică,
arătându-se numele sau denumirea (ori numele comercial) al acesteia. Poate fi indicat ca
tras însuşi trăgătorul (art. 3 din Legea nr. 58/1934, modificată). De asemenea, pot fi indicate
mai multe persoane care să facă plata, situaţie în care aceste persoane vor răspunde în mod
solidar.
Trasul indicat va face plata numai după acceptarea de către el a cambiei.
 Indicarea termenului de plată (scadenţa).
Cambia trebuie să conţină indicarea scadenţei sau a termenului la care se va plăti

cambia. Scadenţa trebuie să fie certă (adică să se menţioneze ziua sau termenul limită la
care se va face plata).
Cambia nu poate să conţină o menţiune cu privire la plata în rate a sumei arătate în

cambie, o astfel de menţiune fiind lovită de nulitate absolută .
Dacă în cambie nu se precizează scadenţa, înseamnă că plata ei se va face „la vedere”.
 Modalităţile de stabilire a scadenţei

O cambie poate fi trasă la vedere, la un anumit timp de la vedere, la un anumit timp de
la data emisiunii, la o zi fixă.
 Indicarea locului plăţii cambiei.
Cambia trebuie să prevadă locul unde se va face plata cambiei indicându-se numai
localitatea şi nicidecum domiciliul ori sediul debitorului. Pot fi indicate mai multe locuri de
plată la alegerea posesorului cambiei (art. 2 alin. 5 din Legea nr. 58/1934, modificată).
Dacă în cambie nu se prevede locul plăţii legea prezumă că acesta este locul arătat
lângă numele trasului (art. 2 alin. 3).
Cambia poate să conţină o clauză prin care să se indice ca loc de plată fie domiciliul
unui terţ, fie localitatea unde domiciliază trasul, fie altă localitate. O astfel de cambie poartă
denumirea de cambie domiciliată.
 Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia se va face plata (numele

beneficiarului).
Pot fi indicate mai multe persoane în calitate de beneficiar, după cum poate fi
beneficiar chiar trăgătorul însuşi (art. 3 din Legea nr. 58/1934, modificată).
 Data şi locul emiterii cambiei.
Data emiterii cambiei presupune indicarea zilei, lunii şi anului emiterii ei. Cambia care
nu prevede data emiterii va fi lovită de nulitate absolută. Indicarea datei emiterii are
importanţă pentru a se stabili exigibilitatea plăţii cambiei dacă există menţiunea efectuării
plăţii „la un anumit termen de la emiterea cambiei” şi pentru a se verifica capacitatea
juridică a trăgătorului în momentul emiterii ei.
Locul emiterii cambiei presupune indicarea localităţii unde a fost emisă cambia. În lipsa
menţiunii cu privire la locul emisiunii, legea prezumă că acesta este locul indicat lângă
numele trăgătorului.
Indicarea locului unde a fost emisă cambia are importanţă în stabilirea legii aplicabile,
dacă ea conţine un element extraneu (străin).
 Semnătura trăgătorului.
Trăgătorul este obligat să semneze cambia, indicând numele, prenumele, respectiv

denumirea (firma). Semnătura trebuie să fie autografă.
Aceeaşi condiţie trebuie a fi îndeplinită şi cu privire la semnăturile celorlalţi debitori

cambiali, respectiv, tras, girant şi avalist.
Semnătura trăgătorului şi celelalte semnături aplicate pe cambie au caracter

independent, aşa încât fiecare dintre ele trebuie să fie valabile.
 Elemente sau menţiuni facultative ale cambiei
 clauza „nu la ordin”, înseamnă interzicerea transmiterii cambiei prin gir. În acest caz
cambia se va transmite prin cesiune de creanţă potrivit dreptului comun;
 clauza „fără cheltuieli” sau „fără protest”. Exercitarea acţiunii în regres se poate face
numai dacă beneficiarul cambiei întocmeşte un protest de neacceptare. De la
această regulă există o excepţie, respectiv în cazul când în cambie este stipulată
clauza „fără protest”, situaţie în care beneficiarul este scutit de obligaţia de a întocmi
protestul de neacceptarea şi, deci va putea exercita acţiunea în regres în caz de refuz
de acceptare din partea debitorului cambiei (trăgător, tras, avalist);
 clauza privind „indicarea unui acceptant la nevoie”, în cazul refuzului acceptării sau
a plăţii cambiei de către tras;
 clauza „fără procură”, ceea ce înseamnă că posesorul cambiei pretinde suma de bani
arătată în cambie, în virtutea unui drept propriu şi nicidecum în calitate de
procurator sau mandatar;
 clauza „după aviz”. Dacă în cambie există o asemenea clauză ea se traduce în sensul
că trasul va face plata numai după primirea avizului dat de către trăgător;
 clauza „valoare dată în garanţie” se traduce în sensul că titlul a fost dat în scopul
garantării executării altei obligaţii.
 Cambia în alb
Trăgătorul poate emite în mod intenţionat o cambie care nu cuprinde toate

menţiunile obligatorii prevăzute de lege, dar care urmează a fi completate ulterior de către
primitorul cambiei sau de un posesor succesiv al acesteia (art. 12 din Legea nr. 58/1934,
modificată). O asemenea cambie este numită „cambie în alb”.
Cambia în alb trebuie să conţină numele trăgătorului, nefiind necesare şi celelalte

menţiuni.
Cambia în alb poate fi completată oricând, pe baza „contractului de completare”

încheiat între trăgător şi primitorul cambiei, însă înainte de prezentarea ei la plată şi cel mai
târziu în termen de 3 ani de la data emiterii ei.
2.5. Acceptarea cambiei

Executarea obligaţiei prevăzută în cambie depinde de manifestarea de voinţă a trasului,
deoarece trasul trebuie să accepte cambia, astfel el devenind debitor principal.
Prezentarea cambiei pentru acceptare este, de regulă, facultativă pentru beneficiar. În

mod excepţional, beneficiarul (posesorul) cambiei are obligaţia prezentării cambiei spre
acceptare în cazul în care scadenţa cambiei este într-un anumit termen de la „vedere”.
Este, de asemenea, obligatorie prezentarea cambiei pentru acceptare, dacă există în

conţinutul ei o clauză prin care este prevăzută o asemenea obligaţie.
Prin acceptare, trasului îi revin obligaţii atât faţă de posesorul (beneficiarul) cambiei,
cât şi faţă de trăgător (emitentul), astfel:
 faţă de posesorul cambiei, trasul este obligat să facă plata, fiind ţinut în mod solidar
cu trăgătorul, eventual cu avalistul, pentru executarea obligaţiei;
 faţă de trăgător, trasul are obligaţia ca în caz de neplată să dispună de acţiunea
directă pe care o are împotriva are împotriva acceptantului.
Acceptarea cambiei se face prin menţiunea de acceptare făcută pe cambie.
Acceptarea poate fi revocată de către tras, situaţie în care va menţiona pe titlu

„anulat”, adăugând semnătura. Revocarea se poate face numai înainte de înapoierea titlului
către posesorul cambiei.
Refuzul de a accepta cambia se consemnează într-un protest de neacceptare care are

valoarea unui înscris autentic înregistrat într-un Registru special al Notarului Public.
Dacă există refuz de acceptare a cambiei, posesorul poate exercita înainte de scadenţă,
dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi debitori cambiali.
Cambia poate fi acceptată, în mod excepţional, de alte persoane indicate în cuprinsul

cambiei sau de o terţă persoană (care doreşte să facă plata).
2.6. Transmiterea cambiei

Transmiterea cambiei se realizează prin gir şi prin cesiune.
 Girul
 Noţiune
Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei numit girant, transmite altei
persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea
titlului, toate drepturile izvorând din titlu respectiv4 .
Girul se realizează prin intermediul unei menţiuni făcute pe spatele titlului cu privire la
numele dobânditorului şi conţine ordinul de plată adresat trasului sau emitentului de către
posesorul cambiei de a se face plata aceluia (în mâinile) căruia s-a transmis cambia.
Persoana care transmite titlul (cambia) este denumită „girant”, iar aceea care o
primeşte poartă denumirea de „giratar”.
Cambia circulă de la o persoană la alta prin ordinul scris menţionat pe dosul titlului sau
pe un înscris separat (allonge), document numit „ordin-gir” sau andosament.
 Funcţiile girului
Principala funcţie a girului este aceea de transmitere a cambiei, giratarul dobândind

astfel proprietatea asupra cambiei.
Prin gir se transmit toate garanţiile constituite în vederea „asigurării” plăţii cambiei,
respectiv: gajul, ipoteca şi privilegiile.
Dacă în cambie figurează clauza „nu la ordin”, cambia nu se va transmite prin gir, ci prin
cesiune de creanţă, potrivit dispoziţiilor din Codul civil. O altă funcţie a girului este aceea de
„garanţie” pentru acceptare.
Prin transmiterea cambiei apelându-se la procedura girului se dobândeşte un nou
garant privind obligaţiile cambiale. Fiecare giratar devine debitor cambial împreună cu trasul,
trăgătorul şi, eventual, avaliştii.
Girul nu îndeplineşte funcţia de garanţie în cazul când în cambie este prevăzută

menţiunea „fără garanţie”.
În sfârşit, girul mai îndeplineşte şi funcţia „de legitimare” a posesiunii cambiei5 .
 Condiţiile de validitate ale girului
 Condiţiile de fond (speciale):
 girul trebuie să fie necondiţional. Orice condiţie este nulă;
 girul nu poate fi dat numai pentru o parte din sumă, ceea ce înseamnă că girul nu
poate fi parţial. Sancţiunea în acest caz este tot nulitatea absolută.
 Condiţiile de formă:
 menţiunea trebuie făcută pe dosul titlului sau pe un („allonge”) folosindu-se

formula: „plătiţi lui” sau „plătiţi la ordinul lui”;
 menţiunea trebuie să fie urmată de semnături şi de dată.
 Forme specifice ale girului
 Girul în alb
Girul în alb este acel gir care nu arată numele giratarului, fiind valabil dacă există
semnătura girantului pusă pe dosul titlului sau pe adaos (allonge).
Posesorul poate să completeze girul cu propriul său nume, indicându-se ca giratar.

Totodată girul în alb poate fi completat şi cu numele unei alte persoane căreia giratarul
posesor intenţionează să-i transmită titlul.
 Girul la purtător
Girul la purtător este ca şi girul în alb, un act pe care nu figurează numele giratarului.
Documentul circulă prin simpla lui remitere, posesorul fiind prezumat a fi titularul dreptului
asupra cambiei.
 Cesiunea de creanţă
Atât girul, cât şi cesiunea de creanţă au ca efect transmiterea dreptului patrimonial

asupra sumei (valorii) arătată în titlu şi asupra celorlalte garanţii ale dreptului, de la o
persoană girant-cedent către giratar-cesionar.
În schimb, dacă în cazul girului giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom fără
să i se opună excepţiile care puteau fi opuse girantului (prescripţia, compensaţia etc.), în
cazul cesiunii, cesionarul dobândeşte drepturile pe care le-a avut cedentul, astfel încât
debitorul cedat poate să opună cesionarului toate excepţiile pe care le putea invoca faţă de
cedent.
Prin gir, girantul garantează executarea obligaţiei, pe câtă vreme în cazul cesiunii de
creanţă, cedentul nu garantează faţă de cesionar pentru solvabilitatea debitorului cedat.
Din punct de vedere formal, girul este valabil prin simpla menţiune făcută pe titlu cu
privire la dobânditor, în timp ce, în cazul cesiunii este obligatorie notificarea debitorului sau
acceptarea în formă autentică din partea debitorului cedat.
2.7. Garantarea cambiei. Avalul

 Noţiune
Avalul conţine angajamentul unei terţe persoane numită avalist prin care se obligă să
facă plata cambiei, garantând astfel executarea obligaţiei de către cel ce trebuia să
plătească, numit avalizat.
Aşadar, avalistul garantează efectuarea plăţii de către avalizat.
Avalul se indică pe cambie şi se semnează de către persoana care-l dă, folosindu-se

menţiunea „pentru aval”.
Avalul se poate da pentru garantarea executării obligaţiei, fie de către tras, fie de către
trăgător sau chiar pentru un alt avalist.
Avalul este asemănător fidejusiunii din dreptul comun, cu unele particularităţi:
 avalul nu poate să fie dat sub condiţie;
 avalul nu poate să prevadă beneficiul de diviziune şi de discuţiune al avalistului,

acesta răspunzând în mod solidar cu ceilalţi debitori cambiali;
 avalul poate garanta numai o parte din obligaţie;
 dacă nu se precizează persoana avalizată, se prezumă că avalul este pentru

garantarea obligaţiilor trăgătorului.
 Efectele avalului
 Avalistul, fiind un fidejusor cambial, are aceleaşi obligaţii ca şi fidejusorul, potrivit

dreptului comun, cu excepţia celor care sunt incompatibile cu regimul juridic al
cambiei;
 Obligaţia de garanţie a avalistului este o obligaţie accesorie, subsidiară obligaţiei

principale;
 Avalistul poate opune posesorului titlului excepţiile pe care debitorul avalizat le avea
contra lui;
 Avalistul are dreptul de a opune posesorului excepţiile şi decăderile debitorului

garantat;
 În cazul plăţii cambiei, avalistul se subrogă în toate drepturile posesorului, exercitând

dreptul de regres împotriva celorlalţi debitori cambiali: tras, trăgător etc.
2.8. Plata cambiei
Plata cambiei se face la scadenţă. Cambia cu scadenţă la vedere va fi plătită la
prezentare, cu excepţia cazului când s-a prevăzut un termen de plată calculat de la „vedere”.
Plata efectuată de tras îi eliberează pe toţi debitorii cambiali. Refuzul trasului are drept
consecinţă răspunderea solidară a tuturor debitorilor cambiali (trăgător, girant, avalist).
 Locul plăţii trebuie să fie arătat în conţinutul cambiei. În lipsa indicării locului plăţii,
plata se va face în localitatea indicată lângă numele trasului.
În situaţia în care nu se prevede vreo localitate, plata se va face la sediul trasului sau
celui indicat să facă plata (deci plata este cherabilă).
 Plata va fi efectuată de către tras, dacă a acceptat cambia şi de către avalişti.
 Efectele plăţii.
Dacă plata se face la scadenţă, efectul firesc este stingerea datoriei cambiale. Când
plata se face de către un girant, sunt liberaţi de plată numai debitorii cambiali succesivi lui,
nu şi cei anteriori.
 Plata parţială şi plata anticipată
În principiu se admite, atât plata parţială, cât şi cea anticipată.
Plata parţială este admisă, cu excepţia celei care se face de debitorii de regres (giranţii)
sau de avaliştii lor.
Plata parţială nu poate fi făcută anticipat faţă de scadenţă. În schimb plata integrală,
poate fi făcută chiar înainte de scadenţă, dar cu consimţământul creditorului.
2.9. Mijloacele cambiale

Potrivit legii, mijloacele cambiale sunt proceduri speciale de valorificare a drepturilor
cambiale. Ele constau în acţiuni cambiale care pot fi folosite împotriva celor obligaţi la plata
cambiei sau acţiuni de punere în executare a cambiei.
Acţiunile cambiale sunt de două feluri:
 Acţiunea cambială directă, îndreptată împotriva celor direct obligaţi la plată

(acceptantul sau avalistul său). Acţiunile cambiale directe sunt cereri de chemare în
judecată obişnuite, care se exercită în temeiul titlului, în interiorul termenului de
prescripţie.
Dacă trasul acceptă cambia trasă asupra lui, dar la scadenţă refuză plata, creditorul îl
poate urmări fie pe el, fie pe avaliştii săi. El are împotriva acestei categorii de persoane
obligate o acţiune cambială directă.
Trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor nu-şi asumă decât o obligaţie subsidiară de plată, în
sensul că nu pot fi urmăriţi de creditorul cambial decât dacă plata nu are loc.
Obligaţia trăgătorului de a garanta plata este absolută, în timp ce obligaţia de garanţie
a giranţilor nu este absolută, deoarece aceştia pot fi exoneraţi atât de răspunderea pentru
acceptare, cât şi de aceea pentru plată.
Obligaţia de garanţie constă în obligaţia de a plăti în clipa când obligatul principal nu-şi
îndeplineşte prestaţia, fie la scadenţă, dacă refuză plata, fie înainte de scadenţă, dacă nu se
întâmplă anumite fapte care dau certitudinea că plata cambiei nu va avea loc.
 Acţiunea cambială de regres, contra oricărui alt obligat cambial, (trăgătorul, giranţii
şi avaliştii acestora).
Acţiunile cambiale de regres pot fi exercitate pe cale judiciară, în condiţiile prevăzute

de lege.
Dacă prestaţia trasului (plata) nu are loc la scadenţă sau înainte, în cazurile enumerate
mai sus, posesorul cambiei poate urmării pe aceia care aveau obligaţia de a garanta această
prestaţie. Aceştia sunt obligaţi de regres, iar acţiunea împotriva lor este regresul cambial.
Titular al dreptului de regres este, mai întâi, posesorul legitim al cambiei, şi mai apoi
debitorii de regres. Avalistul unui debitor de regres poate şi el urmări pe cel avalizat, precum
şi pe giranţii anteriori debitorului său.
 Regresul la scadenţă
Dreptul de regres se exercită la scadenţă, exercitarea lui presupunând existenţa unor

condiţii materiale, prezentarea titlului în termene legale şi neefectuarea plăţii.
 Regresul înainte de scadenţă
Cazurile în care posesorul cambiei poate să exercite, înainte de scadenţă, drepturile

de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi de regres sunt (art. 48 lit. b
din lege):
 Refuzul acceptării cambiei
Dacă la prezentarea cambiei, acceptarea a fost refuzată, în tot sau în parte, posesorul
cambiei poate exercita dreptul de regres împotriva tuturor semnatarilor cambiei.
Refuzul acceptării cambiei nu dă dreptul la exercitarea acţiunilor de regres înainte de

scadenţă în cazul cambiilor neacceptabile sau a unei interdicţii de prezentare.
 Dificultăţi de plată ale trasului
Înainte de scadenţă, posesorul cambiei poate exercita acţiuni de regres dacă trasul se
află în dificultate de plată. Legea are în vedere falimentul trasului, chiar dacă nu este
constatat printr-o hotărâre judecătorească, fiind suficientă declararea procedurii 6 .
 Falimentul trăgătorului
Posesorul cambiei poate exercita înainte de scadenţă acţiuni în regres, în cazul în care
trăgătorul a fost supus procedurii falimentului. În toate cazurile prevăzute de art. 48 din lege,
dreptul de exercitare a acţiunilor înainte de scadenţă nu se stinge.
2.10. Protestul
Pentru a putea păstra şi exercita drepturile cambiale, legea impune posesorului
îndeplinirea unor anumite formalităţi. Constatarea efectuării lor se face în mod obişnuit
printr-un protest.
 Situaţiile care trebuie constatate prin protest sunt:
 prezentarea cambiei şi refuzul predării;
 prezentarea cambiei şi refuzul plăţii la scadenţă sau înainte, în caz de nesiguranţă

economică a trasului;
 neprezentarea cambiei pentru acceptare, dacă indicatul domiciliază la locul plăţii

(art. 75 din lege);
 refuzul plăţii din partea acceptantului prin intervenţie sau a indicatului la nevoie (art.
79 din lege);
 refuzul de acceptare a unei cambii ce trebuia prezentată într-un anumit termen sau
unei cambii plătibilă la un anumit timp de la vedere;
 refuzul de restituire a unuia dintre exemplarele cambiei, când există mai multe
exemplare;
 refuzul deţinătorului unui exemplar original al cambiei de a-l preda posesorului

legitim al copiei cambiei;
 constatarea plăţii prin intervenţie sau a refuzului plăţii oferite prin intervenţie.
O importanţă deosebită şi o utilizare frecventă o au în special primele două feluri de

protest: protestul pentru neplată şi protestul de neacceptare. Ele sunt legate de instituţia
regresului.
Protestul de neplată este indispensabil pentru conservarea dreptului de regres al

posesorului cambiei. El poate fi întocmit în una din cele două zile următoare plăţii.
Protestul de neacceptare nu este obligatoriu dacă posesorul cambiei are obligaţia de a

prezenta cambia la acceptare într-un anumit termen sau în cazul în care urmăreşte să
exercite regresul înainte de scadenţă.
Dacă protestul de neacceptare a fost întocmit în termen, posesorul cambiei este

dispensat de obligaţia de a mai prezenta din nou cambia, la scadenţă, pentru plata cambiei.
 Forma şi conţinutul protestului
Protestul se face printr-un singur act, întrucât nu s-ar putea admite adresarea mai
multor proteste. Protestul poate fi adresat şi printr-un act separat în care trebuie făcută
menţiunea de adresare pe cambie. Competenţa întocmirii protestului aparţine executorului
judecătoresc şi notarului public.
Protestul are valoarea unui act autentic şi, întocmit în condiţiile legii, face dovadă
deplină, cele constatate neputând fi combătute decât prin înscrierea în fals. Legea permite
ca debitorii în regres să renunţe la adresarea protestului.
Clauza de scutire de protest (fără protest) trebuie scrisă pe cambie şi semnată, după
caz, de: trăgător, girant sau avalist.
Cuprinsul protestului este stabilit de lege şi trebuie să conţină următoarele elemente:
 data întocmirii;
 numele şi prenumele celui care a cerut întocmirea protestului;
 numele şi prenumele persoanei căreia i s-a întocmit protestul;
 arătarea locului unde s-a întocmit protestul;
 menţionarea cererilor făcute;
 somaţia de plată;
 răspunsurile primite sau motivele pentru care nu s-a obţinut nici un răspuns.
Protestul trebuie să fie semnat de persoana care l-a întocmit.
Protestul poate fi înlocuit, dacă posesorul este de acord, printr-o declaraţie de refuz,
de acceptare sau de plată scrisă şi datată pe titlu sau pe adaos, semnată de cel împotriva
căruia protestul urma să fie făcut. Ştersăturile, îndreptările sau adăugirile, pentru a fi luate în
seamă, trebuie să fie aprobate de executorul judecătoresc sau de notarul public.
 Avizul
În cazul în care trasul refuză acceptarea sau plata cambiei, posesorul cambiei trebuie să
încunoştinţeze pe girantul său şi pe trăgător despre neacceptare sau neplată, în cele patru
zile lucrătoare ce urmează zilei protestului. Fiecare girant este ţinut ca, în cele două zile
lucrătoare ce urmează zilei în care a primit încunoştinţarea, să aducă la cunoştinţă girantului
său încunoştinţarea primită, cu precizarea numelui şi adreselor celor care au făcut
încunoştinţările precedente.
Legea cambială prevede că obligaţia de încunoştinţare există ori de câte ori se

deschide dreptul de regres, fie că această formalitate se petrece la scadenţă, în ipoteza
neplăţii, sau înainte de scadenţă, în caz de nacceptare.
În principiu, obligaţia încunoştinţării ia naştere numai dacă protestul a fost adresat sau
dacă, existând clauza „fără protest”, s-a făcut prezentarea cambiei.
Obligaţia de avizare nu există când regresul se deschide ca urmare a declaraţiei de

faliment a trasului şi, când, deşi acceptarea va fi refuzată, posesorul nu doreşte să se
folosească de facultatea de exercitare a regresului înainte de scadenţă.
Avizarea se poate face prin orice mijloc de comunicare (scrisoare, telegramă etc.), prin
simpla trimitere a cambiei neacceptate sau neplătite şi poate fi dovedită prin orice mijloace
de probă, sarcina probei revenind aceluia care este obligat să dea avizul.
Nerespectarea formalităţilor de avizare nu decade din dreptul de regres. Cel care nu a
făcut încunoştinţarea, răspunde pentru paguba cauzată din culpa sa, fără ca despăgubirile să
poată depăşi suma menţionată pe cambie.
Prin neîndeplinirea obligaţiei de avizare se întrerupe lanţul încunoştinţărilor, având

dreptul la despăgubire nu numai cel care ar fi trebuit să primească avizul, ci şi toţi
predecesorii acestuia, care şi ei, la rândul lor, nu au mai fost avizaţi.
2.11. Executarea cambială

Posesorul cambiei, pe lângă acţiunile directe şi de regres (acţiuni cambiale) are şi
posibilitatea căii executării cambiei. Pe această cale, posesorul cambiei trece direct la
executare, în temeiul cambiei, care are valoarea unui titlu executor.
Caracterul executor al cambiei este o caracteristică a titlului (orice clauză de excludere

a forţei executorii a cambiei este considerată nescrisă).
 Condiţiile executării cambiale
a) persoana îndreptăţită să pornească procedura executării cambiale trebuie să fie

posesor al cambiei, adică beneficiarul acesteia, sau ultimul girant şi, în egală măsură,
debitorii de regres care au achitat suma arătată în cambie;
b) cambia trebuie să fie valabilă din punct de vedere formal, deci să îndeplinească
condiţiile de validitate (de formă) prevăzute de lege (Legea nr. 58/1934, modificată);
c) să fie îndeplinite condiţiile legale privind exercitarea acţiunii cambiale, fie că acestea
sunt acţiuni principale, fie că sunt de regres;
d) drepturile cambiale să nu fie prescrise.
 Formalităţi privind executarea cambială
În cazul refuzului de plată a cambiei, în baza art. 62 din Legea nr. 58/1934, modificată,
posesorul acesteia va adresa debitorului o somaţie de plată, care se va trimite prin
intermediul executorului judecătoresc.
Somaţia trebuie să cuprindă transcrierea exactă a cambiei, a protestului, precum şi a

celorlalte acte din care rezultă suma datorată (art. 61 alin. 5 din Lege). Transcrierea
protestului devine obligatorie dacă somaţia se adresează unui debitor în regres.
 Opoziţia la executare
Debitorul poate exercita opoziţia la executare în termen de 5 zile de la primirea

somaţiei. În lipsa necesităţii învestirii cu formulă executorie a cambiei (datorită modificărilor
intervenite prin noul Cod de procedură civilă), opoziţia se depune la judecătoria învestită de
executorul judecătoresc la care s-a depus somaţia.
 Suspendarea executării
În mod excepţional, art. 62 alin. (3) din lege, admite că instanţa judecătorească va
putea suspenda executarea în cazul în care debitorul nu recunoaşte semnătura (caz în care
debitorul se înscrie în fals) sau procura.
2.12. Excepţiile cambiale
Doctrina a clasificat excepţiile cambiale în două categorii: obiective şi subiective.
 Excepţiile obiective
Excepţiile obiective privesc titlul cambial, obligaţia cambială şi condiţiile cerute pentru
executarea acţiunilor cambiale. Ele se subdivid în:
 excepţii obiective absolute, excepţii pe care orice debitor le poate invoca împotriva
oricărui creditor (posesorul cambiei), ca de exemplu: nevalabilitatea formală a cambiei
datorită nerespectării condiţiilor impuse din lege; prescripţia dreptului la acţiune; stingerea
obligaţiei pentru plată efectuată de tras etc.
 excepţii obiective relative, excepţii pe care anumiţi debitori le pot opune oricăruia
dintre posesorii cambiei. Intră în această categorie: nevalabilitatea obligaţiei cambiale,
falsificarea semnăturilor cambiale, lipsa de reprezentare etc.
 Excepţiile subiective
Excepţiile subiective privesc persoana posesorului cambiei şi se subclasifică în:
 excepţii subiective absolute, pe care orice debitor cambial le poate opune anumitor
posesori ai cambiei, de exemplu: incapacitatea posesorului cambiei de a primi plata ori
falimentul acestuia etc.
 excepţii subiective relative, care privesc un anumit raport cambial, de exemplu,

excepţiile referitoare la viciile de consimţământ, excepţii referitoare la raportul juridic
fundamental etc.
În conformitate cu art. 63 alin (3) din lege, orice excepţie cambială trebuie formulată de
către debitor la primul termen de înfăţişare. Această excepţie trebuie să fie grabnic
soluţionată şi întemeiată pe o probă scrisă.
Orice acţiune rezultând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se prescrie
în termen de 3 ani, termen care curge de la data scadenţei cambiei (prescripţia acţiunilor
directe).
Acţiunile posesorului cambial împotriva giranţilor, a trăgătorului şi avaliştilor se prescriu

în termen de 1 an, termen care curge da la data protestului de neacceptare a plăţii
(prescripţia acţiunilor în regres).
Acţiunile giranţilor exercitate de unii contra altora şi împotriva trăgătorului se prescriu

în termen de 6 luni, termen care curge din ziua când girantul a plătit cambia, ori din ziua
când acţiunea de regres a fost pornită împotriva sa.
2.13. Acţiuni extracambiale

Pe lângă mijloacele cambiale, legea reglementează şi mijloace extracambiale, acţiuni
de drept comun, care pot fi folosite de către posesorul cambiei pentru satisfacerea
drepturilor sale. Sunt acţiuni extracambiale:
 Acţiunea cauzală
Prin emiterea cambiei - ca şi prin transmiterea ei - se nasc anumite obligaţii abstracte,
desprinse din cauzele care le-au dat naştere. Emiterea cambiei sau transmiterea ei nu duce
la stingerea raporturilor fundamentale. Numai excepţional, poate opera o novaţie, caz în
care obligaţia veche din raportul fundamental este înlocuită cu o obligaţie nouă. În cazul în
care obligaţia cambială nu s-a executat, posesorul cambiei are la îndemână împotriva
debitorului, pe lângă acţiunile cambiale şi o acţiune bazată pe raportul fundamental, numită
acţiune cauzală.
Pentru a se exercita o acţiune cauzală trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
 lipsa de acceptare sau de plată, dovedit prin intermediul protestului;
 posesorul cambiei trebuie să ofere debitorului restituirea cambiei, prin depunerea ei

la grefa instanţei sesizate cu acţiunea cauzală şi cu dovedirea îndeplinirii
formalităţilor necesare pentru consemnarea faţă de debitor a acţiunilor de regres
aparţinând posesorului cambiei.
Dacă acţiunea este admisă şi s-a efectuat plata, cambia depusă la grefa instanţei va fi
predată creditorului, care devine astfel posesorul legitim şi care va putea exercita acţiune de
regres la care are dreptul.
Prescripţia acţiunii cauzale intervine în termen de 3 ani de la data protestului de

neacceptare sau de neplată.
 Acţiunea de îmbogăţire fără cauză
Această acţiune poate fi folosită când posesorul cambiei a pierdut acţiunile cambiale şi
împotriva debitorilor cambiali nu are o acţiune cauzală. Legea consideră ca fiind inechitabilă
păstrarea de către debitorii cambiali a sumei cuvenite posesorului cambiei şi, în consecinţă,
recunoaşte acestuia posibilitatea de a reclama ceea ce i se datorează prin acţiunea de
îmbogăţire fără cauză.
Pentru exercitarea acţiunii de îmbogăţire fără cauză legea cere îndeplinirea

următoarelor condiţii:
 existenţa unui titlu cambial valabil;
 pierderea tuturor acţiunilor cambiale prin decădere sau prescripţie;
 lipsa unei acţiuni cauzale;
 existenţa unei îmbogăţiri pe nedrept a uneia sau unora dintre debitori;
 existenţa unei daune (prejudiciu) suferită de posesorul cambiei.
Potrivit legii, acţiunea de îmbogăţire fără cauză aparţine posesorului titlului.
3. Biletul la ordin
3.1. Noţiune
Biletul la ordin este un înscris (titlu de credit ) prin care o persoană numită emitent
sau subscriitor se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani unei alte persoane,
numită beneficiar, sau la ordinul acestuia.
În cazul biletului la ordin participă două persoane:
 emitentul, care se obligă să facă plata;
 beneficiarul, căruia i se face plata sau la ordinul căruia se va face plata.
3.2. Elemente esenţiale ale biletului la ordin

Ca şi cambia, biletul la ordin trebuie să conţină menţiunile prevăzute de art. 104 din
Legea nr. 58/1934 modificată şi care comportă aceleaşi explicaţii, respectiv:
 denumirea de bilet la ordin;
 promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
 scadenţa;
 locul de plată;
 numele beneficiarului;
 data şi locul emiterii;
 semnătura emitentului.
Nerespectarea acestor condiţii de formă atrage după sine sancţiunea nulităţii titlului.
4. Cecul
4.1. Noţiune
Cecul este un înscris care conţine ordinul dat de emitentul cecului, numit trăgător,
unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, de a plăti o sumă de bani unui
beneficiar la prezentarea titlului.
Subiectele participante în cadrul operaţiunii sunt:
 trăgătorul (sau emitentul titlului), care dispune efectuarea unei plăţi;
 trasul (sau banca), care primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani determinată;
 beneficiarul (posesorului titlului sau terţa persoană), care încasează la scadenţă

suma indicată.
Titlul se trage asupra băncii, în limita fondurilor de care dispune emitentul.
Cecurile se emit de titularul contului, potrivit convenţiei încheiate cu banca.
Plata cecului poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai pentru
o parte din ea. Obligaţia avalistului este la fel ca cea garantată. Avalistul care plăteşte cecul
dobândeşte toate drepturile rezultând din titlu, împotriva avalizatorului şi a celor ţinuţi faţa
de persoana garantată.
În situaţia în care trasul nu plăteşte cecul prezentat în termen util, posesorul titlului
poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi avaliştilor. Refuzul de
plată trebuie constatat printr-un protest sau declaraţie a trasului scrisă şi datată pe cec.
4.2. Elementele esenţiale ale cecului

Legea prevede următoarele elemente esenţiale:
 denumirea de cec;
 mandatul (ordinul) necondiţionat de a plăti o anumită suma de bani;
 numele trasului;
 locul de plată;
 data şi locul emiterii;
 semnătura trăgătorului.
Sancţiunea pentru nerespectarea acestor elemente esenţiale este nulitatea.
De regulă, cecul poate fi tras în mai multe exemplare identice, cu excepţia titlurilor la
purtător. Ele trebuie să conţină un număr de ordine, iar în absenţa numerotării, fiecare
exemplar constituie un cec distinct. Datorită naturii titlului nu se admite emiterea de copii.
4.3. Formele cecului

 În funcţie de modurile de circulaţie, cecurile pot fi:
 nominative;
 la ordin
 la purtător.
 În funcţie de modul de încasare, cecul pot fi:
 barat, având pe faţa titlului două linii paralele.
Bara poate fi generală sau specială şi se face de posesorul sau de trăgătorul cecului.
Cecul cu bară generală se plăteşte unei bănci sau unui client al trasului şi nu cuprinde
nici o menţiune între cele două linii, sau se scrie numai „banca” sau un alt echivalent.
Cecul cu bară specială cuprinde între cele două linii numele unei bănci. Cecul cu barare
specială se plăteşte băncii arătate între bare. În situaţia în care banca este chiar trasul, plata
se va face unui client al său.
Forma cecului barat are relevanţă practică în sensul că evită folosirea şi falsificarea
titlurilor care au fost pierdute sau furate. În acelaşi timp cecul barat permite şi creditarea
clientului fiind un instrument de plată scriptic.
 circular, care reprezintă un titlu de credit la ordin emis de o bancă autorizată şi se

plăteşte la vedere posesorului legitim al titlului.
 certificat, care conţine semnătura trasului pe faţa titlului. Această semnătură are
semnificaţia certificării (acoperirii) şi menţinerea acestei acoperiri la dispoziţia
posesorului cecului până la expirarea termenului de prescripţie.
 poştal, care reprezintă un serviciu bancar făcut de poştă, alături de contul curent
poştal şi de viramentul poştal. Cecul poştal este supus aceloraşi reguli de formă ca şi
cecul barat, cu singura particularitate că nu poate fi transmis prin gir.
 de călătorie, titlu cu o valoare fixă emis de o bancă pentru a fi utilizat de o persoană

care efectuează un voiaj în străinătate.
 netransmisibil, care poate fi plătit numai primitorului său ori la cererea acestuia. Cu
suma care figurează în cec poate fi creditat contul curent al primitorului. Acest cec
nu poate fi transmis decât unei bănci pentru încasare în numele primitorului.
 plătibil în cont trăgătorul sau posesorul lui fiind în drept să interzică plata în
numerar, inserând transversal pe faţa cecului cuvintele „plătibil în cont”, ”numai
pentru virament”.
Banca trasa efectuează numai operaţiunea scriptică (credit în cont, virament în cont
sau compensaţie). Operaţiunea scriptică de virament echivalează cu plata.
5. Rezumat:
Titlurile de credit reprezintă o categorie de valori care constau în înscrisuri sau

documente care încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, astfel încât persoana care
le deţine este şi titulara dreptului. Titlurile de credit mai sunt definite în literatura juridică, ca
documente ce constată creanţe comerciale care amână în timp plata datoriei şi care pot
circula uşor fiind negociabile. Au rolul de mijloc de plată şi de garanţie în relaţiile de
colaborare dintre profesioniștii comercianţi.
Titlurile de credit au următoarele caracteristici: formalitatea, literalitatea şi autonomia.

Cambia este înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoană numită trăgător, unei
alte persoane numită tras de a plăti unei terţe persoane numită beneficiar, la scadenţă sau la
ordinul acesteia o sumă de bani stabilită. Cambia se întocmeşte în formă scrisă şi conţine
atât menţiuni obligatorii, cât şi menţiuni facultative. Cambia care nu cuprinde toate
menţiunile obligatorii prevăzute de lege, dar care urmează a fi completate ulterior de către
primitorul cambiei sau de un posesor succesiv al acesteia este numită „cambie în alb”.
Cambia în alb trebuie să conţină numele trăgătorului, nefiind necesare şi celelalte menţiuni.
Acceptarea cambiei se face prin menţiunea de acceptare făcută pe cambie. Refuzul de a
accepta cambia se consemnează într-un protest de neacceptare care are valoarea unui înscris
autentic înregistrat într-un Registru special al Notarului Public.
Transmiterea cambiei se realizează prin gir şi prin cesiune. Girul este un act juridic
prin care posesorul cambiei numit girant, transmite altei persoane, numită giratar, printr-o
declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlu
respectiv . Girul se realizează prin intermediul unei menţiuni făcute pe spatele titlului cu
privire la numele dobânditorului şi conţine ordinul de plată adresat trasului sau emitentului
de către posesorul cambiei de a se face plata aceluia (în mâinile) căruia s-a transmis cambia.
Girul în alb este acel gir care nu arată numele giratarului, fiind valabil dacă există
semnătura girantului pusă pe dosul titlului sau pe adaos (allonge). Girul la purtător este ca şi
girul în alb, un act pe care nu figurează numele giratarului. Documentul circulă prin simpla
lui remitere, posesorul fiind prezumat a fi titularul dreptului asupra cambiei.Garantarea
cambiei se realizează prin aval. Avalul conţine angajamentul unei terţe persoane numită
avalist prin care se obligă să facă plata cambiei, garantând astfel executarea obligaţiei de
către cel ce trebuia să plătească, numit avalizat.
Mijloacele cambiale sunt proceduri speciale de valorificare a drepturilor cambiale. Ele
constau în acţiuni cambiale care pot fi folosite împotriva celor obligaţi la plata cambiei sau
acţiuni de punere în executare a cambiei. Acţiunile cambiale sunt de două feluri: a) Acţiunea
cambială directă, îndreptată împotriva celor direct obligaţi la plată (acceptantul sau avalistul
său); sunt cereri de chemare în judecată obişnuite, care se exercită în temeiul titlului, în
interiorul termenului de prescripţie; b) Acţiunea cambială de regres, contra oricărui alt
obligat cambial, (trăgătorul, giranţii şi avaliştii acestora). Acţiunile cambiale de regres pot fi
exercitate pe cale judiciară, în condiţiile prevăzute de lege. Posesorul cambiei, pe lângă
acţiunile directe şi de regres (acţiuni cambiale) are şi posibilitatea căii executării cambiei. Pe
această cale, posesorul cambiei trece direct la executare, în temeiul cambiei, care are
valoarea unui titlu executor. Caracterul executor al cambiei este o caracteristică a titlului,
orice clauză de excludere a forţei executorii a cambiei este considerată nescrisă. Pe lângă
mijloacele cambiale, legea reglementează şi mijloace extracambiale, acţiuni de drept comun,
care pot fi folosite de către posesorul cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale. Sunt
acţiuni extracambiale: a) Acţiunea cauzală şi b) acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză.
Biletul la ordin este un înscris (titlu de credit ) prin care o persoană numită emitent sau
subscriitor se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani unei alte persoane, numită
beneficiar, sau la ordinul acestuia.
Cecul este un înscris care conţine ordinul dat de emitentul cecului, numit trăgător, unei
bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, de a plăti o sumă de bani unui beneficiar
la prezentarea titlului.
6. Bibliografie selectivă:

2019.
7. Test de autoevaluare:
1. Titlurile de credit au următoarele caracteristici:

a) consensualitatea;
b) literalitatea;
c) autonomia;
d) accesorialitatea;
e) formalitatea.
2. Trăgătorul este:
a) persoana căreia i se adresează dispoziţia de a plăti o sumă de bani;
b) persoana căreia urmează să i se facă plata;
c) persoana care asigură creditorul de realizarea plăţii.
3. Cambia se poate transmite:

a) prin aval;
b) prin gir;
c) prin cesiune de creanţă;
d) nu se poate transmite.
4. Girul este valabil dacă:

a) este necondiţionat,
b) este parţial;
c) este în alb, dar există semnătura girantului.
5.Dacă nu este indicată scadenţa, se consideră că plata cambiei se va face:

a) fără cheltuieli;
b) fără protest;
c) nu la ordin;
d) la vedere.
6.Dacă în cambie nu se precizează locul emiterii, legea consideră:

a) titlul nul;
b) că acesta este locul menţionat lângă numele trasului;
c) că acesta este locul menţionat lângă numele trăgătorului;
d) că acesta este locul menţionat lângă numele beneficiarului.
7.Girul nu este valabil dacă se menţionează pe:

a) faţa cambiei;
b) allonge;
c) dosul cambiei.
8.Girul se aseamănă cu cesiunea de creanţă prin aceea că:
a) giratarul dobândeşte un drept propriu, autonom faţă de girant;
b) girantul garantează plata;
c) este valabil prin simpla menţiune făcută pe titlu;
c) are ca efect transmiterea dreptului de creanţă.
9.Cuprinsul cambiei:
a) nu poate fi combătut cu dovezi rezultând din alte înscrisuri;
b) poate fi combătut prin proba cu martori;
c) poate fi combătut printr-un înscris preconstituit;
d) poate fi combătut cu dovezi rezultând din alte înscrisuri.
10.În cambie sunt obligaţi solidar:

a) trăgătorul şi trasul;
b) trăgătorul, avalistul şi trasul;
c) trăgătorul,girantul, giratarul şi beneficiarul;
d) beneficiarul şi trasul;
e) toţi semnatarii cambiei.
11.Cambia cuprinde în plus faţă de biletul la ordin urmatoarea menţiune esenţială:

a) numele trasului;
b) indicarea termenului de plata;
c) locul plăţii;
d) locul şi data emiterii.
12.Trasul este întotdeauna o bancă la:

a) cambie;
b) bilet la ordin;
c) cec.
13. Valoarea furnizată reprezintă creanţa:
a) trăgătorului faţă de tras;
b) trasului faţă de beneficiar;
c) beneficiarului faţă de trăgător.
8. Răspunsuri la testul de autoevaluare:
1.bce 2.c 3.bc 4.ac 5.d 6.c 7.a 8.c 9.a 10.e 11.a 12.c 13.c.

Suport Curs Drept Comercial 2 Id 2023 Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Drept Comercial 2 Id 2023 Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ

DREPT COMERCIAL (2)

ANUL DE STUDIU III

Prof.univ.dr. Smaranda ANGHENI

Lect. univ. dr. Mihaela ILIESCU

Cursul de drept comercial, partea a II-a, se adresează studenților din anul

 Obţinerea de cunoştinţe teoretice şi practice generale în domeniul dreptului

II. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Contractul – principal izvor de obligaţii în raporturile dintre profesioniştii-

Unitatea de învățare nr.II

Răspunderea contractuală a profesioniştilor-comercianţi. Identificarea obiectivelor

1. Răspunderea contractuală sub forma clauzei penale

Unitatea de învățare nr. III

Trăsăturile şi probaţiunea obligaţiilor dintre profesioniștii –comercianți

1. Trăsăturile obligaţiilor în raporturile dintre profesioniştii comercianţi

Unitatea de învățare nr. IV

Contracte speciale încheiate între profesioniștii-comercianți.

1. Particularităţile contractului de vânzare-cumpărare

Unitatea de învățare nr. V

Titlurile de credit. Identificarea obiectivelor specifice temei

1. Noţiunea şi clasificarea titlurilor de credit

III. SURSE BIBLIOGRAFICE

A. Tratate, cursuri, monografii, articole din reviste de specialitate, jurisprudenţă

B. Acte normative principale

IV. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

CONTRACTUL – PRINCIPAL IZVOR DE OBLIGAŢII ÎN

Timp mediu estimat pentru studiu individual:4 ore

Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea conceptelor

Cunoaşterea şi aplicarea dispoziţiilor legale privind

În desfăşurarea activităţii lor, profesioniştii-comercianţi încheie o serie de acte juridice

Dispoziţiile cu caracter special prevăzute chiar în Codul civil evidenţiază particularităţile

2.1. Aspecte prealabile

2.2. Oferta de a contracta

2.3. Acceptarea ofertei

2.4. Momentul încheierii contractului

Există în Codul civil dispoziţii privitoare şi la acceptarea „implicită” a ofertei de a

Cunoaşterea momentului încheierii contractului are importanţă din următoarele

2.5. Locul încheierii contractului

3. CONŢINUTUL CONTRACTULUI ÎNCHEIAT ÎNTRE

Conţinutul contractului este reprezentat, de regulă, de clauzele inserate de părţi în

3.1. Reguli comune aplicabile contractelor

c) Clauzele neuzuale sunt prevăzute de legiuitor în art. 1203 C.civ. şi considerate

Astfel, sunt considerate clauze neuzuale: a) dreptul de a denunţa unilateral contractul; b)

3.2. Conţinutul contractului

Clauze obişnuite – uzuale

a) Date privind identificarea părţilor contractante şi, după caz, a persoanelor

c) Durata contractului/ termenul contractual.

e) Obligaţia de plată a preţului şi a altor prestaţii monetare. Regula este aceea

În Codul civil român, legiuitorul se referă, în mod expres, la „raportarea la un factor de

g) Clauza privind exonerarea de răspundere. În contract părţile pot stipula clauzele

h) Clauza privind rezoluţiunea/rezilierea contractului (pactul comisoriu). În contract

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin întâlnirea

1. Dacă ofertantul și acceptantul ofertei de a contracta nu se află în același loc,

2. Reprezintă loc al încheierii contractului:

a) sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului;

b) sediul, domiciliul sau reşedinţa creditorului;

c) legea nu stabileşte unde se va face plata.

6. Clauza de impreviziune reprezintă :

7. Răspunsuri test de autoevaluare

1.c 2.a 3.a 4.b 5.a 6.c.

RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ A PROFESIONIŞTILOR-

Timp mediu estimat pentru studiu individual:4 ore