să fii pe stradă, în spaţiu deschis.

Reacher clătină din cap.

— Şi-au făcut bine temele. Vecina se află în clădire de la şapte şi
jumătate dimineaţa şi până la unsprezece şi jumătate noaptea. Ceea ce
explică orele pe care le-au ales. La şapte dimineaţa, înainte să ajungă
femeia. La unsprezece patruzeci în prima seară, după ce ea plecase. Orarul
e bizar de precis. Trebuie să existe vreun motiv pentru asta.
Edward Lane nu spuse o vorbă.
Reacher continuă:
— Sau poate că e un singur individ. De capul lui. De ce nu? Dacă pe
Kate şi Jade le-a ascuns în siguranţă undeva în nordul statului... Şi poate că
nu se afla nicidecum pe alee. Ci în interiorul clădirii.
Lane se plimba încolo şi încoace. O făcea de parcă ar fi fost măcinat de o
altă idee. Reacher se aşteptase la asta. Acum o va spune, gândi el.
— Sau poate că sunt patru indivizi, rosti Lane. Şi poate că tu eşti al
patrulea. De aceea erai în cafenea în prima seară. Îi ţineai spatele amicului
tău.
Reacher tăcu.
— Tu te-ai oferit să supraveghezi clădirea în dimineaţa asta, continuă
Lane. Deoarece ştiai că acolo n-o să se petreacă nimic. Ar fi trebuit să ţii sub
observaţie maşina. Şi ai ştiut că or să mai ceară cinci milioane. Eşti unul
dintre ei, nu?
— Două întrebări, spuse Reacher. De ce m-aş fi întors la cafenea în a
doua seară? În seara aia nu s-a întâmplat nimic. Şi, dacă aş fi fost unul
dintre răpitori, de ce i-aş fi mărturisit lui Gregory că am văzut nişte chestii?
— Pentru că voiai să-ţi faci intrarea aici, ca să ne îndrumi în direcţia
greşită.
Reacher îşi coborî privirea spre fotografia lui Kate.
— Ce păcat, murmură el. Soţia ta e o femeie frumoasă, domnule Lane.
Iar fetiţa ei, un copil adorabil. Şi, dacă vrei să le capeţi înapoi, eu sunt tot ce
ai la dispoziţie. Pentru că, aşa cum am mai spus, tipii ăştia de aici pot să
pornească un război, dar nu o investigaţie.
Nimeni nu vorbi.
— Ştii unde locuiesc? întrebă Reacher.
 — Aş putea afla, răspunse Lane.
— N-ai putea. Fiindcă, de fapt, nu locuiesc nicăieri. Aşa că, dacă aş
hotărî să plec de aici în momentul ăsta, nu m-ai mai revedea niciodată.
Lane nu răspunse.
— Şi, prin urmare, nici pe Kate. Nici pe ea n-ai mai revedea-o.
Linişte deplină.
— Nu mă aflu aici ca să vă pun pe o pistă falsă, reluă Reacher. Dacă aş fi
vrut să vă îndrept într-o direcţie greşită, azi-dimineaţă v-aş fi descris doi
indivizi inventaţi. Dar n-am făcut-o. M-am întors aici şi v-am spus că îmi
pare rău, pentru faptul că deocamdată nu vă pot indica o anume direcţie.
V-am spus că îmi pare rău. Îmi pare rău cu adevărat.
Nimeni nu rosti un cuvânt. Apoi Lane răsuflă uşurat.
— Îmi cer scuze. Te rog să mă ierţi. E din cauza stresului.
Reacher răspunse:
— Nu e nevoie de scuze.
Lane continuă:
— Un milion de dolari ca s-o găseşti pe soţia mea.
— Pentru mine? întrebă Reacher. Asta da mărire de salariu. Acum
câteva ore era vorba de douăzeci şi cinci de mii.