RC HUSI

Vladimir Krupin
Pământ viu
Publicat în revista Zi și noapte , numărul 4, 2018

 
 
Patru mașini de scris germane
 
Valentin Rasputin
 
O, cum a fost scris în tinerețe! Rapid, distractiv, mult. Ei bine, nu a fost tipărită,
nu a fost publicată, ce-i cu asta! Gogol a spus: „Presa este o prostie! Totul va fi
imprimat!
 
Oh, prima mea mașină de scris de neuitat! Litere uzate, cusături strâmbe, benzi
zdrențuite de 13 mm. Era în biroul silvic și m-am dus să mă uit la ea. Nici măcar să nu
te uiți, dar măcar să privești de la distanță. Tata a spus că ei așteaptă unul nou, iar pe
acesta îl va lua pentru el, adică pentru mine. Și am așteptat această zi! Tatăl meu m-a
învățat cum să ridic și să cobor rola, să introduc o foaie, să stabilesc distanța dintre
linii. Eram foarte îngrijorat și din asta am apăsat clapele tăios și puternic. Și așa, mi-am
scris numele. Imprimați scrisori! Oh, nu râde de băiat - acesta a fost un eveniment
pentru un bărbat care îndrăznește să facă lumea fericită cu prezența lui. Nu-mi
amintesc ce am tipărit mai târziu, desigur, poezie, dar îmi amintesc literele
dactilografiate ale prenumelui pe hârtie galben deschis. Nu, și mi-am amintit versetele:
 
Lumea, adunând milioane de inimi,
Îndreptându-se spre comunism
Și el este condus
Tovarășul Stalin este al doilea tată al nostru.
 
Încă nu este primul. Și mașina de la Moscova a fost prima. Am primit deja o ruină
aproape completă și, în curând, am transformat ruinele în ruine. Dar afacerea de a
preda dactilografia a continuat. M-am învățat singur să scriu la mașină de scris într-un
mod barbar, la început am împuns cu un deget, apoi cu două. Dacă un deget a ratat și
a apăsat tasta greșită, l-am mușcat ca pedeapsă pentru ratare. Dinții erau puternici,
alfabetizarea a crescut rapid.
 Era imposibil să obții o casetă nouă. Și din nou, părintele a adus panglici deja
bătute, decolorate. S-a întâmplat că mai clar decât prima, față, copie au fost a doua și a
treia, care au trecut sub o copie carbon. Apoi m-am împiedicat: deja este necesar să
explic ce este hârtia de carbon. Se pare că nu scriu pentru tineret, ci pentru generația
mai în vârstă. Actualul școlar, într-un eseu bazat pe povestea lui Gogol „Pletonul”
relatează: „Akaki Akakievici a lucrat ca copiator”. Si ce? A fost și copist, înmulțind
hârtii. Și Akaki este mai aproape și mai de înțeles de mine decât toate aceste
copiatoare, faxuri, imprimante, fișiere, megaocteți, site-uri web, imprimante, cartușe,
scanere, tot felul de Windows, Yandex, e-mailuri, unități flash - toate acestea mi se par
un fel de nou limbaj obscen al literaturii democratice . Numai în adresa de e-mail, bucla
din mijloc se numește în rusă, iar acel câine.
Deci, despre mașini de scris. Desigur, la început am scris întotdeauna de
mână. Dar nu poți duce un manuscris la editor, nu este timpul lui Pușkin, ai nevoie de
un manuscris dactilografiat. Da, și uneori nu-și înțelegea propriul scris de mână. Și-a
dat seama, cu expresia lui Stendhal, că scrisul de mână îngrozitor este un semn de
geniu. L-am copiat mai clar, l-am dat dactilografului. Scump. Deși am găsit vremuri când
o pagină dactilografiată – treizeci de rânduri – costa zece copeici. Dar cu sărăcia mea
de atunci, aceștia sunt bani. A trebuit să-mi pornesc mașina. Cum să cumpere? Era
nevoie de permisiune. Da. Și unde să ia? Încă nu era membru al Uniunii
Scriitorilor. Undeva, cumva, după cineva, am achiziționat gunoaie, am suferit, am
închiriat... Îmi amintesc de aceste Underwoods, Optimas, Progresses, dar totul era
vechi, nesigur, s-a stricat. Du-l la atelierul de reparații și plătești. Visat la noutate.
Și acum - s-a terminat! Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din URSS, am în mâini
un cupon pentru o mașină de scris minune germană „Erika”. În acel moment, ușor, într-
o carcasă gri-albastru, parcă în interiorul unui acordeon sau al unui mic acordeon. M-au
întrebat chiar în autobuz: „Vrei să te joci la nuntă?” Pentru această mașină, am avut
grijă mai întâi ca o primă dragoste. Mal, șters, lubrifiat. Și ea a răspuns, a fost fără
probleme. Îndurat și călătorii pe distanțe lungi, și diferența de temperatură, și treierat
patru, cinci copii. Odată a târât-o la părinții săi în Vyatka, a lucrat pentru ea într-un
dulap, dar în curând au apărut scriitorii Kirov, au târât-o într-o excursie prin regiune și
am condus trei zile. Au jucat și s-au bucurat de viață. Deși a plouat, a fost totuși bine -
patria-mamă! S-a întors la părinți, s-a dus la dulap să-și viziteze „Eric” - tații mei, stând
într-o băltoacă de apă, tot paletul a fost inundat.
Și apoi, deși mi-e rușine, trebuie să vă spun cum am înșelat-o pe „Erika”. Timp
de cincisprezece ani, ea a tras resemnată de cureaua. Era deja șocată de obuz: am
sărit din tren cu ea, s-a prăbușit pe asfaltul peronului. Odată a fost strânsă într-un lift de
marfă, dar a trăit mai departe, a arat și a arat.
Și iată un eveniment - austriece, adică din nou germane, au fost aduse la Fondul
literar mașini de scris Eunice Lux. Ingrijit, plat. Carcasa este roșu-alb sau albastru-
alb. Dar la început au fost împărțite nu tuturor, ci doar delegaților congresului
scriitorilor. Ceea ce eram deja, iar acest „Eunice Lux” l-a prins imediat într-o
îmbrățișare. Am ales, desigur, culorile mării și norii albi de deasupra ei. Ce elegant, ce
lejer! Ce font, cât de blând aluneca trăsura, cât de inaudibil s-a întors împreună cu
hârtia. Am iubit-o și cât de mult m-a iubit! Ea a fost cea care m-a tentat să dactilografiez
imediat și să nu sufăr cu manuscrisul. Dar tot nu am cedat. Deși scrisori oficiale, uneori
erau mâzgălite articole pe această „Eunice” chiar pe linia de sosire. Dar în ceea ce
privește nuvele și romane, era întotdeauna necesar unul scris de mână. Deși nu mai
scria cu pixul, ci, pentru viteză, cu pixul. Dar un link direct:
Rareori își aducea aminte de sărmana „Erika” și mereu cu un strop de vinovăție
în fața ei. Cât de rezistentă a fost, cum am parcurs sute de pagini în baie sau în
bucătăria unui apartament comun și chiar în câteva exemplare, e ușor! Odată așezat și
pentru „Eric”. L-am curățat, înspăimântând un păianjen mic, am încărcat
cearceaful. Tastesc - nici un semn moale. Nemțoaica mea a devenit georgiană în anii
despărțirii. „Gogol”, a spus ea, „este un mare scriitor rus, îi iubea sarea și fasolea”. L-am
împins din nou sub masă.
Viața mea s-a târât peste jumătate de secol, era deja o jumătate de casă în sat,
în suburbii. Nu am vrut să port o mașină de scris înainte și înapoi, această frumusețe
decolorată alb-albastru. O iei, te gândești să mergi la muncă și, de cele mai multe ori,
nici măcar nu poți scoate carcasa. Ce să tragi, e timpul să te întorci.
Din nou mi-am amintit despre „Erica”. Lasă-mă să-l repar și să-l duc la un loc de
reședință permanent, la o bătrânețe onorabilă în sat. Poate putem lucra împreună mai
mult. Dar deja astfel de mașini nu au fost luate pentru reparații, produsele electronice
erau așezate cu nebunie pe toate rafturile. Aproape toți colegii mei scriitori au
achiziționat deja computere și imprimante, au scris surprinzător de mult, Internetul a
izbucnit deja, capacitatea de a transfera ceea ce a fost scris redactorului fără a lua locul
de pe scaun. Nu puteam face asta. Și nu din încăpățânare, a trebuit doar să merg eu la
redacție, să iau manuscrisul, să beau ceai cu redactorii, să vorbesc cu ei nu la
telefon. Textele pe computer m-au îngrozit de faptul că erau deja terminate, textele
cărților, cum să le editez? În timp ce nu am stat la ceremonie cu dactilografia, am
mâzgălit în sus și în jos. Voi scrie de mână, o voi corecta, o voi rescrie la o mașină de
scris, mă voi întinde, o voi corecta, Voi rescrie din nou. Și aici se pare că totul este deja
terminat.
Pentru următoarea mea zi de naștere, rude și prieteni, ținând cont de apariția
erei electronicelor și, aparent, sperând că odată cu noua tehnologie voi scrie într-un
mod nou, mi-au dat, nu, încă nu un computer, ci un masina de scris, dar
electronica. Dragă, din nou neamț, cu memorie. Mi s-a spus că aceasta este aceeași
mașină cu „Erika”, ca și „Eunice Lux”, dar doar ușoară, simplificată, depanată. Mi-au
arătat cum să lucrez la asta. Dar știam sigur că nimic nu va funcționa pentru mine și nu
m-am așezat pentru acest miracol electronic german. Deși i-a dat un nume: „Electronic”.
Într-o zi, când era singur acasă, a pornit-o. „Electronicul” bâzâia, clipi, trăsura
zvâcni, se mișca în stânga și în dreapta, în sus și în jos și, ca model, s-a oprit la
începutul liniei. Am apăsat tasta cu litera „a” și litera a apărut pe hârtie cu o instantanee
atât de uluitoare încât mi-am dat seama că niciunul dintre gândurile mele nu putea ține
pasul cu o asemenea viteză. A fost deosebit de izbitor că nu-ți pasă de nimic, nici de
interval, nici de linia roșie, nici de sfârșitul firului. „Elektronka” treiera regulat. În plus, și-
a amintit totul și chiar a corectat greșeli - înăuntru, undeva, avea un dicționar. Pe lângă
banda principală bicoloră, avea și o bandă corectoare, translucidă. A sărit de undeva de
dedesubt și s-a expus unei lovituri când m-a prins cu o greșeală și a marcat litera
greșită, a dispărut imediat, banda principală a revenit imediat,
Nu, nu m-aș putea îndrăgosti de acest „Electronic”. Dar ea a fost reciprocă în
antipatia ei față de mine. A şuierat, a şuierat încet, dar, bineînţeles, ca un şarpe. Ea
chiar s-a îndepărtat, luminile clipind disprețuitor. Ea și-a desfășurat munca clar, dar
rece, ca munca zilnică. Când l-am oprit, ceva în ea s-a zvâcnit și a trosnit mult timp, de
parcă ar fi discutat și criticat tot ceea ce am forțat-o să scrie.
Dar asta s-a întâmplat cu Eunice, micuța mea credincioasă Eunice. A murit de
durere. Totuși - proprietarul a început o nouă cățea lăcuită.
Am înțeles moartea lui „Eunice” când, obosită de faptul că „Elektronka” complet
asemănătoare unui vampir trage din mine un flux de conștiință, că eram epuizat să stau
în fața ei și că am început să scriu cumva rațional și mental, adică neinteresant, am
decis să revin la „Eunice”. Dar ea nu a vrut să lucreze. A murit complet sau a intrat în
grevă, nu am înțeles. I-am spus: „Ai servit mult și sincer, nu te voi părăsi. Te voi duce
pe tine și pe Erica în sat, te voi admira și am să-mi amintesc de vremea de aur.
Dar, tovarăși, înțelegeți ce înseamnă să-i spui ființei tale iubite despre
despărțire. Eunice mea s-a pregătit în tăcere să plece, dar pe drum a încercat să se
ascundă. La stația de autobuz am fost să cumpăr pâine, „Eunice” s-a ascuns în spatele
casei de marcat. În autobuz, s-a ascuns sub scaun și s-a ascuns, aproape că am uitat-
o. L-a adus la jumătatea sa, a deschis cutia, a șters-o cu o cârpă. Am înlocuit panglica,
am încărcat hârtia. Nu, ea nu a iertat trădarea „Eunice”, a tăcut. Bine, bine meritat. A
acoperit-o și a pus-o pe raftul de cărți.
Și asta s-a întâmplat a doua zi. A doua zi, m-a sunat un prieten de la o instituție
serioasă și mi-a spus că schimbă toate echipamentele de scris și că pot veni să iau
legendara mașină de scris de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Se numește
Continental. Limba germana. Că este destul de utilă, din mers. Inutil să spun că m-am
repezit după ea chiar acolo. Cum am prins-o în transportul public, eu însumi sunt
surprins. E mare, carcasa din oțel, douăzeci de kilograme. Ar fi putut fi aruncată de la
etajul cinci și nu i s-ar fi întâmplat nimic. A sunat un prieten care a înțeles tehnica. Atât
el, cât și eu am fost încântați de Continental. Și familia este îngrozită, l-au numit
dinozaur. I-am dat numele „Bismarck”, pentru că în anii creării „Continentalului”
Bismarck a fost cel care a condus Germania. „Bismarck”-ul meu a fost produs
minunat. Butoane cu fonturi înalte, solide, strălucitoare, un clopoțel de argint,
semnalând capătul apropiat al firului, mânere, lamele, mânere, întrerupătoare
nichelate. Ne-am dat seama de totul până la sfârșitul zilei. Lubrificat cu cel mai bun ulei
pentru ceasuri, testat. Curs moale, schimbare delicată a modului. Fontul este de modă
veche, dar atât de plăcut ochiului. Am pus în mod deliberat „Bismarck”-ul lângă doamna
electronică și am întrebat:
 
- Păi, curvă, și vei lucra corect peste o sută trei ani, nu? Nu, tot mai multe noi
modificări ale echipamentelor de birou te vor da afară din lume, nu?
Elektronka tăcea disprețuitor, în timp ce Bismarck stătea calm și, ca un muncitor
cinstit, aștepta ca comanda să funcționeze.
Dar mai întâi l-am eliberat din cartier. A scos „Electronka” în curte, dar nu a
aruncat-o la gunoi, la urma urmei, trebuie să respectați ideea tehnică, să o puneți pe
parapet, să împăturiți frumos firele de pe capac, și-a luat rămas bun. Până la prânz,
cineva o privatizase.
Oh, Bismarck a fost un mare muncitor. L-am îngrămădit pe locul cel mai potrivit
pentru ea, pe un pervaz de stejar, și am început să mâzgăleesc: „Precizia germană și
spiritualitatea rusă, în unire între ele, ar putea oferi lumii un exemplu de simfonie a
statului și a individului. , munca și rugăciunea, unirea cerului cu pământul ... - text cu
zbor înalt Mi-a plăcut foarte mult Bismarck. Am continuat: „Cele două mari monarhii ale
Europei au fost ultimele capabile să salveze lumea de toate distorsiunile căii spre
mântuire. Au fost certați în mod deliberat și intenționat și prin război unii cu alții au
deschis calea spre moartea numită democrație. Dar, în ciuda primului și celui de-al
doilea război mondial, rușii și germanii ... "- Aici am încetinit din nou: cum este în
ciuda? Și uitându-te la ce?
În general, am fost mulțumit de Bismarck. Totuși, a fost nevoie să-l ducă în sat,
pentru că prin imensitatea ei a înspăimântat gospodăria. Și tot timpul a necesitat
muncă. Parcă chiar și în tăcere reproșată de lenevie. În sat, am luat-o cumva automat
pe Eunice de pe raft, am scos carcasa. A introdus, așa cum făcuse de sute de ori,
hârtie de scris, a rotit cilindrul, a mutat căruciorul spre dreapta, a apăsat tastele. Și -
„Eunice” a răspuns, a început să joace. Trăsura s-a deplasat spre stânga, foaia înghițită
flutura, acoperită, după cum se spune astăzi, cu o masă de text.
Poate că este amuzant pentru cineva că înzestram mașinile cu calități umane,
dar am explicat revenirea lui Eunice la sistem prin faptul că a avut relații excelente cu
Bismarck. El a zguduit scrisorile oficiale, cuvintele înainte, articolele, iar „Eunice” adora
să scrie „despre dragoste”. „O, cât de acut nu este suficientă iubire pe lume! Oh, cât de
vrei să fii îmbrățișat brusc de gânduri despre iubitul tău (opțiune: despre iubitul tău). O,
nu trebuie să așteptăm să fim iubiți, trebuie să ne iubim pe noi înșine! Oh, principalul
lucru în dragoste este recunoștința față de inima în care trăiești. Nu o poți lăsa: se va
micșora și va începe să moară.” Această „Eunice” pare să fi scris singură. Eu, aplecat
deasupra ei, am scris: „La vârsta adultă, ei nu iubesc brusc, ci iubesc așa cum
respiră”. Lucrul amuzant este că „Erika” a intrat în funcțiune și cumva semnul moale a
revenit de la sine și, odată cu el, fraza: „Gogol este un mare scriitor rus”. Adică „Erika”
m-a iertat totul și m-a servit cu conștiință. Doar lubrifiați uneori. Da, chiar și fără
lubrifiere, nu a scârțâit, a înhamat și a tras cureaua. Acesta nu este un Bismarck:
funcționează, funcționează și dintr-o dată frânează brusc. Un astfel de ordin german
este un ordnung. Trebuie să alergi după bidonul de ulei.
La început, Bismarck și Eunice au stat împreună, dar cumva munca mea nu a
mers. Avea sentimentul că erau bine fără mine, iar fără muncă nu era rău. Cred că chiar
au comunicat cumva. Și apoi să spun că au avut o singură patrie, amândoi au ajuns
într-o țară străină, era ceva de vorbit. „Bismarck” a supraviețuit la două războaie, iar
„Eunice” a fost o doamnă modernă. Cu Eunice, bătrânul Bismarck s-a împiedicat
cumva, s-a legat de limbă, iar Eunice a început să fie cumva jucăuș. Chiar și
huligan. Fără motiv, ea a scris o aplicație: „Oh, ce vreau să scriu despre dragoste! Ah,
ah, să ne amintim de bibliotecarul unității militare, care a învățat să analizeze părți de
vorbire și părți de propoziție! Încă nu-mi amintesc! Dar ce se exprimă, ce predicate
există, ce diferență a făcut pentru mine, era atât de frumoasă, atât de deșteaptă încât
era complet de neînțeles cum s-a căsătorit brusc? Iată adjective scurte pentru tine,
„Eunice” a vrut să scrie și despre cum tânăra mea soție și cu mine ne aplecam
peste patul fiicei noastre, cum fiul nostru era dus la mare, cât de curând fiul său, nepotul
nostru, împingea un scaun la fereastră, se urca pe și uită-te la porumbei. Și apoi am
târât-o pe sora mea, nepoata noastră, ca să poată vedea păsările... Eunice își dorea
neapărat să scrie despre toate astea și ar fi reușit, dar pătrunderea electronicii în viața
scriiturii a ieșit în cale. Acum, dacă bucătăria mea de scris s-a oprit la nivelul mașinilor
mecanice, atunci da.
 Dar nu dictăm condițiile de viață în această lume, ele ne sunt puse înainte. A
trebuit să mă obișnuiesc și cu cerințele modernității și, „tragându-mi pantalonii”, să alerg
la tipar. Editorii sunt nemilosi. Nu au luat texte dactilografiate. Ei au spus: „Te iubim, dar
ne înțelegem și pe noi. Tastascrisul este scanat prost și este mai bine pentru dvs.,
introduceți textul pe o unitate flash, aduceți-l, îl vom forma la tipografie sau, cel mai
bine, trimiteți-l la adresa de e-mail. Da, cuvinte la modă: conduce, aruncă, modelează.
Bineînțeles că editorii pot fi înțeleși, deja un editor păstra cinci-șase cărți pe lună,
nu ca înainte, una la două luni. Mai mult, a existat un staff de recenzori, controlul
corecturii, corecturii. Vor spune că acesta este un sistem birocratic. Da, acest sistem a
publicat cărți excelente și au fost pe locul doi în veniturile bugetului de stat după
vânzarea băuturilor alcoolice. Au fost publicate multe gunoaie, mai ales ideologice, dar
nu a fost nimic în comparație cu coșurile de gunoi actuale ale propagandei democratice
de vulgaritate, violență, desfrânare și ocultism. Iar textele cărților erau mult mai
alfabetizate. Chiar și cartea deja tipărită a fost citită din nou, iar greșelile de tipar notate
au fost înscrise într-un mod tipografic pe o foaie separată și atașate la fiecare exemplar
al cărții. Da, au stat și au investit. Și care au fost tirajele! Poveste! Te duci în vest sau în
est, ei întreabă: — Care este circulația dvs. de cărți? „Această poveste a apărut cu un
tiraj de două sute de mii, acesta în trei milioane și jumătate de exemplare.” Apreciat.
Calculatoarele au creat aspectul ușurinței de a scrie, cărțile au început să iasă de
zece ori mai mult. Actori, politicieni, diplomați, toți au devenit scriitori. La urma urmei,
pare atât de ușor - m-am așezat la computer și... palm-palmesc cel puțin zece degete.
Și eu, după cum se spune, nu m-am potrivit. Este groaznic - abia ai timp să atingi
tasta, deoarece o literă trece instantaneu prin ecran, apoi alta, acesta este cuvântul,
acesta este linia. Dar nu înțeleg de ce aceste cuvinte. Cuvânt scris greșit - este
subliniat. Nu, la mașina de scris, legătura dintre cap, mână și hârtie nu a fost
ruptă. Există o defecțiune în computer, care este vizibilă la o mașină de scris obișnuită:
există o tragere de la tastă la font, ajută litera principală să lovească banda, eliberează
o parte din vopsea, apare litera fontului pe hârtie albă. Aici și altul pentru a ajuta, iar al
treilea. Orice-scump. Cu veselie și bucurie, cuvintele se aliniază la rând, virgula sare la
loc, asta e ideea. Tot drumul. Iată o propunere care poate fi fie respinsă, fie refăcută, fie
chiar aprobată. Computerul pare să fie peste tot. Ce să refac - pagina iese ca într-o
carte.
Și a fost, de asemenea, deprimant faptul că ceea ce a fost scris a trebuit să fie
„condus în memorie”. Pe o mașină de scris, strângi un număr de pagini, așezi copii
după numere, de asemenea, o plăcere. Și aici termenul este „resetare”. La desktop, la o
unitate flash, la coșul de gunoi. Toată această cădere s-a petrecut în tăcere, nici țipete,
nici gemete, nici măcar zgomotul hârtiei rupte, nici flacăra de la arderea ei, nu au ieșit la
suprafață, nimic. Și aceste tot felul de baze de date, fișiere, servicii, formate, tabele,
vizualizări, inserții, această mâncărime constantă a inscripțiilor din dreapta jos:
„Securitatea computerului este în pericol”, „Un program antivirus a expirat”,
„Actualizările sunt gata pentru tu". Da, chiar și un fel de „memento”, și chiar și cineva
foarte deștept scoate tot felul de proverbe pe fereastră. Ce și cu umor. De asemenea,
ceea ce este deosebit de dezgustător, sunt și zilele de naștere ale tot felul de
nenorociți. Pe partea frumuseții, sub formă de prostituată, toată lumea își dorește
ceva. Ei îmi spun: nu observa, dar cum să nu observi: toate acestea sunt în fața ta, urcă
în ochii tăi. Și toată această ecranizare pare să te supună, pare să așteaptă constant
comanda ta, dar de fapt nu este cu tine, ci tu cu ea. Acest lucru mic care pare să fi fost
dat pentru a accelera abilitățile de scris îndrăznește să indice că cuvintele mele natale
Vyatka, adică cele mai rusești, sunt depășite. Eram indignat: de ce urci, producție
germană, nu în spațiul tău! Ar trebui să stai la banca de economii, să scrii cecuri pentru
tine și să nu vorbești despre viața rusească. adică majoritatea rușilor sunt
depășiți. Eram indignat: de ce urci, producție germană, nu în spațiul tău! Ar trebui să
stai la banca de economii, să scrii cecuri pentru tine și să nu vorbești despre viața
rusească. adică majoritatea rușilor sunt depășiți. Eram indignat: de ce urci, producție
germană, nu în spațiul tău! Ar trebui să stai la banca de economii, să scrii cecuri pentru
tine și să nu vorbești despre viața rusească.
Și această unitate flash, sau unitate flash, pentru a-i arăta lui Tolstoi și a spune:
„Iată, sunteți cu toții aici, atât cu război, cât și cu pace”, ar înnebuni. Această unitate
flash, ca o doamnă de virtute ușoară, târa prin redactii și aducea acasă tot felul de
infecții. A fost necesar să curățați, să instalați programe antivirus. Prea tam-tam, prea
bani.
Nu, viața nouă nu m-a lăsat să intru în mine, nu m-am integrat în ea. Judecă
singur: aici dormi, iar computerul este pe masă la cap și își amintește totul. Eu adorm,
iar el își amintește de toată munca mea, eu dorm și el își amintește. Este usor? Stă
noaptea, face cu ochiul cu o pupila roșie vrăjitorie: „Știu totul, totul despre tine. Dormi,
dormi." Există ceva ocult, psihic în asta.
Ei bine, mi-am spus într-o zi, e timpul să renunț. Tendința globală de a
standardiza viața a câștigat mentalitatea rusă, nu? Ei bine, să mai zguduim lucrurile, ei
bine, să slujim rămășițele cititorilor noștri cu povești despre zorii și apusurile Rusiei,
despre fân și pescuit, despre cireșul păsărilor peste râu și despre scufundarea inimii,
când o înveți pe fată și ți-e jenă să o atingi chiar și cu degetul mic, și apoi? Și cititorii
mei vor muri, iar eu voi muri. Dar Rus', Rusia va ramane! Ei bine, cum altfel? Ei bine,
este altfel? La urma urmei, lumea fără Rusia va muri automat, Rusia este sufletul lumii,
trupul fără suflet este hrană pentru viermi. Desigur, așa avem nevoie. Dar, Doamne, nu
toată lumea dansează în discoteci, nu toată lumea fumează, nu toată lumea consumă
droguri, nu toată lumea se îmbată, nu toată lumea consideră că parteneriatul rușinos
este dragoste. Nu toată lumea pune poftele cărnii mai presus de mântuirea
sufletului. Tocmai ai venit de la biserică
Și ia-l, frate, un cadou vechi, de care probabil l-ai uitat, dar tocmai ți-ai amintit
când ai început să vorbești despre scris cuvinte. Și acest cadou constă dintr-un pix, o
sticlă de cerneală, o sticlă de cerneală și o cutie de nisip cu nisip. Și se numește
solemn: „Set” Pușkin „”. Și curăță, frate, pe masă, pune acest instrument de scris și
desenează-l pe o foaie curată... Păi, desenează ceva? Nume, sau ce? Nici eu nu am
uitat-o. Ce este vorba? Cu un astfel de stilou, ceva sensibil, bun și etern este absolut
necesar. Nu scrie studiul „Despre categoriile electoratului post-sovietic”. Și frazele:
„Vanya îl iubește pe Manya și Manya îl iubește pe Petya” au trecut și ele, deși Vanya îi
pare rău. Nu, frate, nu te chinui condeiul și nu te chinui.
Deși am îndrăznit un lucru, în scris. La urma urmei, încă am găsit timpul când
erau lecții de caligrafie. Aici afișez litera „A” majusculă, majusculă și „a” minusculă. Ce
frumos este piciorul stâng al literei, ca laba vicleană a unei vulpi, cât de solid și drept
este cel drept. Coada ei este ca o mână dată literei următoare. Cureaua este ondulata,
cu presiune la mijloc. Iată litera „B”. Ce acoperiș de încredere, măturator peste el, ca un
fanion peste o barcă cu pânze. Și „v” minuscul are o buclă atât de cochetă, litera „v”
este mai des ca un pretext, trăiește adesea într-o linie într-o izolare splendidă, este
index: să mergem în pădurea întunecată, în momentele dificile ale vieții. .. Îmi scufund
pixul și mă bucur că nici după șaizeci și cinci de ani nu am uitat niciodată cum să scriu
frumos. Acesta nu este meritul meu, această pană mă duce înapoi cu trei epoci.
Am stat și am îndrăznit să scriu ceva. Și a fost scris. Desigur, nu al lui, al lui
Pușkin: „Un minut - și versurile vor curge liber”. Va curge exact ca un pârâu curat de
pădure, curgând într-o pajiște însorită și udând rădăcinile copacilor, ierburilor și
florilor. Cum să-l imaginezi pe Alexander Sergeevich deasupra tastaturii, atingând ea:
 
Îngheț și soare; zi minunata!
Încă moțești, dragă prietene...
E timpul, frumusețe, trezește-te:
Deschide-ți ochii închiși cu fericire..."
 
Și asta:
 
Toată încăperea strălucește chihlimbarul
Luminat. trosnet vesel
Cuptorul aprins trosnește.
E plăcut să te gândești lângă canapea.
Dar știi: nu comanda la sanie
Interziceți puștiul maro?
 
Acest sistem i-ar fi subliniat foarte mult: atât „închis”, cât și „interzis”, și
„inundat”... Inundat, în cel mai bun caz, câmpie. Alexander Sergeevich ar arunca toate
aceste echipamente. Da, și nu ar fi cu ea. Și a fost sub Mihailovski, sub Arina
Rodionovna, sub Rusia... Pena lui de gâscă a zburat peste hârtie aspră:
 
Alunecând prin zăpada de dimineață
Dragă prietene, hai să alergăm
cal nerăbdător
Și vizitați câmpurile goale
Pădurile, recent atât de dese,
Și malul, drag mie.
 
Zboară, zboară, zboară și zboară departe...
 
 
Locul lui Alyosha
 
Alioşa, un cocoşat singuratic şi, după cum părea, nefericit, a slujit în biserica
noastră mulţi ani. Coloana vertebrală a fost rănită în război, a fost tratat, dar nu
vindecat. Așa că a rămas îndoit. Îi lipsea și un ochi. Mergea tot anul în cizme de pâslă,
locuia singur nu departe de biserică, într-un perete lateral, adică într-o anexă cu intrare
separată.
 Știa pe de rost toate slujbele bisericești: liturghia, înmormântările, nunții,
botezurile, era indispensabil în timpul sfințirii apei, slujea întotdeauna cu acuratețe și la
timp cădelnița, stropea, scotea o lumânare, căra în față un vas cu apă sfințită. al
preotului – într-un cuvânt, era de neînlocuit. Mânca o dată pe zi, împreună cu coriştii în
poarta bisericii. Părea că era nesociabil, dar sunt martor la felul în care i s-a luminat
chipul de bucurie la botezul copiilor, cum le zâmbea celor care se căsătoreau și cât de
atent și serios privea la înmormântare.
Îmi aminteam și acum de vremea când Alioșa mergea vioi, împingându-și umărul
drept înainte, și părea că era mereu neobosit și vesel, va sluji, dar nu, Domnul punea o
limită la toate. Este milostiv cu noi și ne dă odihnă: Alioșa s-a îmbolnăvit, s-a îmbolnăvit
complet, i-a fost chiar greu să meargă, darămite să slujească și, involuntar, a încetat să-
l ajute pe preot.
Alioşa nu a primit nicio pensie, nici nu a încercat să o oficializeze. Nu avea deloc
nevoie de bani. Nu a băut, nu a fumat, a purtat aceleași haine și a călcat în
picioare. Niciunul dintre departamentele de asistență socială nu și-a amintit de el. Dar
biroul de înregistrare și înrolare militară nu a uitat. De sărbători și de Ziua Victoriei, la
templu au venit cărți poștale în care Alioșa a fost felicitat și i-au amintit că trebuie să
vină pentru a primi premii. Au trimis cupoane pentru beneficii pentru toate tipurile de
transport. Dar Alioșa nu a mers nicăieri și nu a folosit nimic. Cei care l-au văzut pentru
prima dată s-au mirat de silueta lui ciudată, aparent tulburătoare, dar noi, care îl
cunoșteam de multă vreme, o iubeam pe Alioșa, ne-a părut milă de el, am încercat să
vorbim cu el. A tăcut, a mulțumit pentru banii care i s-au dat și a plecat. Iar banii, fără să
se adâncească în cantitatea lor, i-au coborât imediat într-o cană a bisericii.
Am văzut cât de greu și-a experimentat infirmitatea. Dimineața, cu ajutorul a
două cârje, s-a târât până la tâmplă, a pășit cu greutate peste prag, a șchiopătat până
la banca din veranda din dreapta și s-a așezat pe ea. Locul lui era vizavi de
Răstignire. Alioșa stătea la citirea orelor, la liturghie, la botez, nunți și înmormântări,
dacă se întâmplau în acea zi, și apoi se târa acasă. Cântăreții s-au făcut milă de el și l-
au rugat pe preot să o ia pe Alioșa să ia masa cu ei. Desigur, tatăl a permis. Și cât a
mâncat Alioșa: două-trei linguri de supă, jumătate de cotlet, un pahar de compot, iar
într-o zi de post s-a descurcat cu fulgi de ovăz și o felie de pâine. Uneori puțin peste
prăjit, atât.
În timpul slujbei, Alioșa a șoptit cuvintele liturghiei după coriști, diacon și preot și
s-a ridicat când s-a împlinit Evanghelia și paharul sacramentului, când au fost pomeniți
vii și morți. Stând la serviciu, mă uitam uneori la Alioşa. A fost legănat ca iarba de vânt
cu cuvintele cântării rugăciunilor: „Nu te bizui pe prinți, pe fiii oamenilor”, Fericirile,
Heruvimii și, bineînțeles, el, împreună cu toți, ținând pe perete, s-a ridicat și a cântat
Simbolul Credinței și Tatăl nostru. Involuntar am vazut cum a suferit ca nu a putut
ingenunchea in timp ce facea paharul cu Sfintele Daruri, la inceputul impartasii.
Când slujba s-a încheiat, preotul a venit la Alioșa după toți ceilalți și l-a
binecuvântat cu o cruce.
Și în biserica noastră era o bătrână atât de plină de viață, mătușa Masha. Era
foarte neliniştită. Dar și foarte devotat. Am călătorit prin multe locuri sfinte și am
continuat să ocolesc ele.
- Este într-adevăr îndepărtarea giulgiului? - a spus ea. - Aici, în Lavra Pochaev -
există mâncare la pachet, dar aici este cumva obișnuită. Și care este lectura noastră
despre Andrei din Creta? Au venit de patru ori, au stat, s-au împrăștiat. Nu, aici în
Diveevo, acolo este - da, este atât de sfâșietor acolo, stai acolo și plângi. Și Paștele ar
trebui sărbătorit în Pyukhtitsa. Deci se ridică și se ridică. Iar pentru Ascension trebuie să
mergi la Optina. Acolo este harul. Trebuie să fii acolo pe Trinity. Ei cosi fanul - miroase!
Când Alioșa a reușit să conducă singur, ea i-a reproșat că nu a vizitat niciun loc
sfânt, dar ar fi putut - el, un soldat din prima linie, avea beneficii pentru toate tipurile de
transport. Alioșa doar a zâmbit și a rămas tăcută. Cred că nu putea părăsi slujba din
templu. Și o avea în fiecare zi. Chiar și în acele vremuri când nu era liturghie, Alioșa s-a
ocupat în gardul bisericii, l-a ajutat pe paznic să curețe curtea și a mers în spatele
mormintelor de la pridvor. Apoi Masha, hotărând că beneficiile lui Alyosha nu vor fi
irosite, a început să ia documente de călătorie de la el. Deci, desigur, a călătorit atât de
mult. Și când Alyosha s-a îmbolnăvit complet, Masha și-a luat în sfârșit cărțile de
călătorie pentru ea.
Și apoi a murit Alioșa. Și cumva atât de liniștit, atât de pașnic, încât i-am luat
moartea foarte calm. Am ratat două duminici, am plecat într-o călătorie de afaceri, apoi
am venit la templu și mi-au spus că Alioșa a murit, l-au îngropat deja. Am stat deasupra
movilei de aur proaspăt a mormântului lui, m-am rugat și m-am dus să aprind o
lumânare pentru amintirea lui.
Am venit la templu și Mașa stătea în locul lui Alyosha.
„Am alergat, mi-a spus ea, voi sta în locul lui Alyosha. Acum este rândul meu.
Apoi de ceva vreme nu am fost mult timp în templu, am plecat din nou. Și când s-
a întors și a venit la slujbă, în locul lui Aliosha stătea o nouă bătrână, nu Mașa. Se pare
că Masha a fost deja îngropată. Iar locul lui Alyosha a fost eliberat pentru această
bătrână.
— Din locul lui Alyosha direct în rai, spuse ea.
Deseori îmi amintesc de Alyosha. Așa că uneori se pare că va ieși cu o
lumânare, anticipând scoaterea Evangheliei, sau acum îi va aduce preotului o cădelniță,
va sta, serios și cocoșat, la slujba de înmormântare, și cât de epuizat , chipul ridat se va
lumina când „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” pruncul botezat va fi
scufundat de trei ori în izvorul sfânt.
 
 
Cutia Cahors
 
Un nou novice a apărut în mănăstire. Rapid, harnic, zelos chiar si la locul de
munca. Rectorul, părintele Grigorie, l-a desemnat să vândă lumânări, să primească
note despre sănătate și odihnă. Novice a stat în spatele cutiei o zi, două, în a treia a
venit și a început să-l roage pe rector să-i dea ascultare mai grea. Chiar și un călugăr
slab poate accepta note, dar este capabil de ceva mare, necesar mănăstirii. Părintele
Grigore a zâmbit și l-a făcut pe novice să se așeze.
„Mi-ai amintit de mine. Și eu am fost atât de rapid, impetuos. Și nu avea
smerenie. Și am început să-l achiziționez dintr-un caz, despre care vă voi povesti.
Starețul local, tu și cu mine ne plimbăm în fiecare zi pe lângă mormântul lui, m-a
binecuvântat să merg în oraș pentru untdelemn și vin pentru împărtășire. A dat bani
pentru un butoi de unt și o cutie de Cahors. Și a mai dat puțin de sus, nu se știe
niciodată, pentru cheltuieli neprevăzute. Și trebuie să spun că aveam și o anumită
sumă, și am hotărât pentru mine că voi aduce nu o cutie pentru mănăstire, ci
două. Aici. Părintele egumen mi-a spus să petrec noaptea în oraș, unde m-am ridicat
pentru priveghi și utrenie, iar mâine mă voi întoarce la cină. Asa de. Și mă gândesc în
sinea mea: și mă voi întoarce într-o zi. El m-a binecuvântat dimineața. Așa că am sărit
pe poartă, am alergat cu piciorul viu până la autostradă, sunt cinci kilometri, acolo am
prins cu succes o mașină care trecea, s-a rostogolit în oraș. Nu mi-au luat bani. Și totul
merge bine și la rafinăria de petrol. Și într-un magazin unde vând Cahors. Eu port o
încărcătură. Și banii aproape au dispărut. eu votez. Unul încetinește, celălalt. Unul nu
este pe drumuri, celălalt sparge prețul. Stau in picioare, stau in picioare, ce sa fac? Iată
încă unul lent. Spune: O să-ți dau un lift, dar tu numări cinci sticle pentru mine. Unde
mergi, a fost de acord. Am reparat butoiul, cutiile, să mergem. Și, închipuiți-vă, s-a
stricat la cotitura către mănăstire. Încă nu știu dacă chiar s-a stricat sau dacă a fost
șmecheria șoferului. E seară, se grăbește. Mi-am luat sticlele. M-a ajutat să descarc
butoiul. Stau. Și s-a ridicat curând și a plecat.
Și așa am vegheat în jurul acestui butoi toată noaptea. Foame, frig. Nici o bucată
de pâine, nici chibrituri. Și țânțarii! Acum mi-am adus aminte de bătrâni, care s-au expus
mușcărului. Ei de bunăvoie, iar eu din cauza încăpățânării mele, adică din cauza
absurdității. Și, cel mai important, nu numai că nu era nicio mașină, ci nu era
nimeni. Câinii au fugit, au lătrat, iar bufnița a țipat.
E zori. Văd că nu există pe cine să te bazezi. Voi rostogoli butoiul de-a lungul
drumului vreo treizeci de metri, mă voi întoarce după cutie. O voi lua, o să merg pe
alta. Ei bine, cred că nu numai că nu voi ajunge la cina de azi, dar nici mâine nu voi
ajunge. Așa că iată-l: rulat rotund, târât plat. Da, nu a dormit noaptea, dar nu a mâncat
aproape o zi. Iată o astfel de poziție. Și am intrat în asta din vina mea.
Dar atunci Domnului i s-a făcut milă - vin doi țărani. Se aude de departe, vorbesc
tare, mamele sunt amintite. Cu mahmureala. M-au văzut și, cel mai important, l-au
văzut pe Cahors. — Dă-mi o sticlă. I-am spus: „Fraților, ajutați, veți primi mai mult de
unul.” „Asta trebuie să trageți la mănăstire?” ei întreabă. „Da.” — „Oh, asta e
munca. Dați această casetă pe care ați început-o (eu i-am separat cinci bucăți acelui
șofer), apoi o vom trage afară. Da. Unde mergi, a fost de acord. Cutiile au fost târâte,
butoiul a fost rostogolit. Adică au târât o cutie, dar nu au târât-o pe cealaltă, au luat doar
câte o sticlă fiecare, au băut din mers și au târât cutia în pădure și au ascuns-o. Deja
îmi era teamă că mă vor lăsa, nu, sincer m-au livrat la poartă. Aici le-am rugat să nu-i
dea afară.
Asta e, frate. Și am livrat totul la cină, așa cum a binecuvântat părintele Stareț, și
am dat nu două cutii, ci una. Din nou, cum a binecuvântat. Și am adus schimbarea. Și
s-a bucurat doar că nu l-a întrebat pe starețul care slujește priveghia în oraș, care
slujește Utrenia. A crezut că am petrecut noaptea în casa eparhială. Și eu însumi am
tăcut despre aventurile mele. Apoi. Și abia după un timp vă spun.
Asta este, frate, ascultarea.
 
 
pământ viu
 
În copilărie, mama m-a dus la mama ei, bunica. Aveam un an și jumătate până la
doi ani, tocmai începeam să merg și să vorbesc. Au cerut un cal în silvicultură, unde
lucra tatăl meu, l-au înhămat la un tarantas ușor și au pornit. Vara devreme. Am stat
liniștit în tarantass. Și deodată am văzut un morman de lut roșu pe marginea
drumului. Și cum a spus mama:
- Te-ai zvâcnit peste tot, ai început să te repezi spre acest lut. Te-au pus pe
pământ, ai alergat pe picioarele tale mici, ai căzut, te ridici și a început să-l apuci cu
mânuțele tale și să-l tragi în gură. Mi-a fost frică la început, dar apoi mi-am amintit că
atunci când eram însărcinată, voiam să mănânc și lut. Da, iar alte femei sunt așa când
așteaptă un copil. Chiar și aragazul a fost rupt de pe aragaz, așa că au numit argilă
uscată - aragazul, s-a prăbușit și a mâncat direct. Înseamnă că ceva lipsea din
corp. Este pentru copil. Pentru oase sau ceva.
„Da”, am susținut eu, „tu ești pământul și te vei întoarce pe pământ”. Și Adam
este întâiul născut de pe pământ, din lut roșu, și așa se traduce numele lui, iar noi toți
suntem țărâna pământului. Am venit de pe pământ și ne vom întoarce la el.
Astăzi mi-am adus aminte de această poveste a mamei mele, când Cartea
Genezei, capitolul patru, a căzut în Citirea zilnică a Sfintelor Scripturi:
„Și Domnul a zis: Ce ai făcut? glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din
pământ; iar acum ești blestemat de pe pământul care și-a deschis gura ca să primească
din mâna ta sângele fratelui tău; când vei lucra pământul, nu-ți va mai da puterea; vei fi
un exilat și un rătăcitor pe pământ”.
Aici se vorbește despre pământ ca fiind o ființă animată. Ea „deschide gura”, „nu-
i va mai da putere”, este vie, gândește, simte bine și rău.
Dar iată un pasaj și mai impresionant din Biblie: „Dar pământul era corupt
înaintea lui Dumnezeu și pământul era plin de răutate. Și Domnul Dumnezeu s-a uitat la
pământ și iată că era stricat, pentru că orice făptură și-a pervertit calea pe pământ. Și
Domnul Dumnezeu a zis lui Noe: Sfârșitul oricărei făpturi este înaintea Mea, căci
pământul este plin de violență din cauza lor; și iată, îi voi nimici de pe pământ”.
Adică tot pământul a fost pedepsit cu înec.
Jurământul de sânge a fost, desigur, unul dintre cele mai puternice. Dar
jurământul pământului nu este mai mic. Deși se spune unei persoane „să nu jure nici pe
pământ, nici pe cer”, rolul pământului în continuarea vieții umane a fost
decisiv. Atitudinea față de pământ era la nivelul sfințeniei. Îmi amintesc din copilărie
când cineva era acuzat de ceva, iar el s-a justificat, i-au spus: „Mânca pământul”. Și
dacă mânca, credeau în nevinovăția lui.
Iar pământul patriei, care a fost cusut în amuleta celor care pleacă pe front, este
sfânt. Iar pământul din mormintele rudelor, pe care l-au luat cu ei când au găsit un alt
mormânt înrudit și au adus acest pământ la el ca un arc, ca un salut, ca o
binecuvântare patriei.
Îmi amintesc foarte bine când prietenul meu Vovka Agafontsev părăsea satul
nostru, tatăl său a fost transferat undeva și lucrurile erau deja încărcate în mașină și,
deodată, chiar și pe neașteptate pentru mine, într-un impuls, am alergat la casa mea,
zgâriind o mână. de nisip galben, l-a înfășurat într-un ziar și l-a adus la Vovka. Și el, îmi
amintesc, a fost foarte fericit și a băgat geanta în buzunarul de la piept. Am fost mari, în
vârstă de unsprezece sau doisprezece ani, și înțelegerea măreției pământului nostru
natal s-a instalat deja în noi pentru totdeauna.
Și oricât de revoluționar ar fi fost poetul, a scris despre soldatul rus care a părăsit
Rusia: „De trei ori a traversat orașul, de trei ori a sărutat pământul”. Și eu însumi am
văzut cum evreii (asta e 1998), părăsind aeroportul Ben Gurion, s-au aruncat în
genunchi și au sărutat pământul.
Și se îndoiește cineva de puritatea acestui impuls. Nu ducem și noi în sacoșă
pământul Țării Sfinte, nu credem în puterea ei dătătoare de viață?
Iar triplul nostru, spre slava Sfintei Treimi, a arunca trei pumni de pământ în
mormântul de pe capacul sicriului, nu este o expresie de speranță ca pământul să
ocrotească sufletul celui care părăsește pământul? Și pământul nu ne aude? El aude,
desigur. Și ne iubește. Ea, an de an, ne creează toate condițiile vieții noastre. Și pe
lângă cerealele cultivate, fructele, legumele, ierburile medicinale, florile sunt rămășițele
raiului pe pământ.
Acest paradis pământesc se va întoarce dacă iubim și pământul și îl protejăm.
 
 
Părinte, încă sunt aici
 
Există o expresie: ceea ce este vechi este mic. De-a lungul anilor am constatat
că este foarte precis. Acest lucru se datorează faptului că la bătrânețe, copilăria este
din ce în ce mai amintită. Ceva fulgerează: un copac, o floare, o persoană, o frază dintr-
o carte, o imagine, orice și gândurile sunt deja purtate în strălucirea anilor angelici, în
vremurile unui suflet fără păcat. Sau pur și simplu fără motiv, în momentele fericite de
singurătate, de undeva de sus, sau din fundul sufletului, ies viziuni ale patriei și mă
umplu. Cu amintirea viziunii, care s-a dovedit a fi foarte mult în mine, văd în detaliu
străzile și aleile satului meu, malurile râului, distanța dincolo de râuri, potecile înnegrite
de timp, mestecenii largi de-a lungul laturile Marii Autostrazi Siberiei, colibele si casele
de sub acoperisurile de scanduri, vad parinti tineri, frati si surori, prieteni, imi amintesc
cu o oarecare tandrete subtila primele iubiri, Îmi amintesc de visele băieților de a muri
pentru patria-mamă. Închid ochii - cireșul înflorește în afara periferiei.
Cu amintirea auzului, aud bâlbâitul slab al pâraielor pădurii, foșnetul clopotelor
violet, zgomotul mesteacănilor și stropirea stropilor, văd și aud o laarcă fluturând în
albastru și o privighetoare care zdrăngănește prin cartier. Și orchestrele de coarde de
vară ale lăcustelor și cvartetele de iarnă ale fraților lor - coace greieri. Noaptea sunt
ajutați de zumzetul bas al hornului, atât de liniștit, de cald, încât visează la pâini aurii de
pâine proaspătă. Vara, fericirea unui foc de seară și cântatul coral neîncetat al
broaștelor, zgomotul unui ciocan bătând lama melodioasă a coasei, într-o seară caldă
foșnetul ploii pe acoperișul vechiului hambar, cornul ciobanului încă printr-o visul,
mugetul turmei, cântecul fecioarei într-o noapte transparentă de vară, stropirea peștilor
într-un bazin sub o stâncă - toate acestea erau de o atâta puritate și plinătate de sunet
încât numai muzica clasică, auzită mai târziu, era egală cu ea. .
Dar copilăria s-a pregătit și pentru percepția picturii: culorile și ierburile minunate
străluceau pe pământ și trebuia să ne ferim să călcați fie pe soarele de mușețel, fie pe o
floarea de colț albastru, fie pe înflorirea aurie solidă a păpădiei. După ce s-au maturizat,
semințele lor ușoare au zburat în apa lacurilor și au argintit-o. O mare de spice de
porumb se legăna la nivelul pieptului, iar tu păreai că plutești în ea, copacii ridicau
frunze strălucitoare primăvara, luminoase vara și îngălbenindu-se toamna, căzând
liniștit pe poteca pădurii. Iar iarna rusească, probabil, este deja ultima din această lume:
în culoarea părului cărunt tânăr, cu spații de un albastru deschis strălucitor, cu o perdea
ușoară de praf de zăpadă, albind pădurea tăcută deja albă. Și mereu-întotdeauna
înălțimea cerului multicolor. Și nori, alb pe albastru. Și nori, gri pe întuneric. Bucurie,
frică, evlavie, încântare — totul mi-a umplut sufletul.
Multă vreme nu am fost atras nicăieri, doar spre patria mea, spre dragul Vyatka
și Țara Sfântă. Țara Sfântă este cu mine în rugăciuni, în biserică, iar patria... patrie este
și ea aproape. Și dacă în satul meu natal, unde m-am născut, am crescut, unde am fost
la armată, la Moscova, încă mai vizitez des, atunci nu am mai fost de foarte mult timp în
patria tatălui și a mamei mele. Și într-o noapte, când inima mi s-a scufundat, mi-am dat
seama: trebuie să plec. Mi-a fost teamă că în curând nu voi putea depăși dificultățile
călătoriei: trenuri, autobuze, transferuri. Trebuie să plec, trebuie să plec. Unde am fost
fericită, unde s-au născut și au crescut părinții mei care mi-au dat viață. La urma urmei,
atât satul Kizer al tatălui meu, cât și Melet al mamei mele au însemnat mult pentru
mine. Au depășit granițele copilăriei, legate de rude, în aceste sate am simțit dragoste
pentru mine și i-am răspuns cu dragoste.
În această vară, după ce am sărit câteva zile în Vyatka, m-am pierdut brusc
cumpătul și m-am grăbit la stația de autobuz și am luat un bilet la Urzhum, un fost oraș
de județ, acum oraș de district. Și acolo a fost necesar să depășești optsprezece
kilometri până la patria tatălui, de acolo să mergi la Malmyzh, de asemenea, un centru
regional, acolo să traversezi Vyatka și să ajungi în patria mamei. Toate aceste spații am
sperat să le depășesc cu o încărcătură de cavalerie.
A fost fierbinte. Ea a venit după ploi și a fost însoțită de o plutire puternică din
pământul încălzit și umed. Au fost furtuni scurte. Este înfricoșător să spun că nu am mai
fost la Urzhum de treizeci și cinci de ani și apoi am venit când scriam Povestea
antrenorului. A fost o plecăciune pentru bunici-cocheși, care au făcut avere cu munca
lor, pentru care bolșevicii i-au escortat pe teritoriul Narym. Dar această durere s-a
domolit din nou cu mult timp în urmă, iar statul - o casă de piatră cu două etaje
construită pe una uriașă, zece fiice, un fiu, familie, am vrut să vizitez. În această casă
am venit în copilărie, la bunicul meu, în acea vară, când fiica orașului, mătușa mea, cu
copii, îl vizita. Bunicul, la întoarcerea din exilul siberian, i s-a permis să locuiască într-o
cameră minusculă de la parter, deși casa era goală și, din milă, oaspeților orașului li s-
au oferit camere la etajul doi. În acea vară, după clasa a IX-a,
Tatăl meu a aprobat impulsul meu. S-a inspirat cumva, s-a așezat, a desenat o
diagramă pe o foaie de caiet despre cum să ajungă de la debarcaderul de pe Vyatka în
satul său. În general, tăcea, ne vorbea puțin, uneori chiar uita cine dintre noi se mutase
în ce clasă. Se duce la fânețe, pășește larg, sărim după el. Dar a vorbit despre copilăria
lui Kizer ca și cum ar fi fabuloasă. Cum au călărit din munți pe patinoare, ce târguri
erau, ce cai erau noaptea, cum s-a repezit poșta de-a lungul autostrăzii Kazan („Țarul
este în afara drumului - vine poșta!”), Ce fel de fel bunica Daria era, cum l-au răsfățat
cele zece surori. Tatăl meu a fost de acord cu un șofer pe care îl cunoșteam, care m-a
condus la debarcaderul Argyzh, de unde am cumpărat un bilet pentru clasa a patra a
vaporului Chuvash-Respublika. Mai aproape de noapte, a apărut din spatele virajului, în
curând, bâzâit și fumegând, acostat la debarcaderul umed. Am fost pe o navă pentru
prima dată în viața mea. Toată noaptea am rătăcit cu entuziasm în jurul ei. Părea
uriaș. Eram rural și timid, dar nu mi s-a spus niciodată că nu am voie să intru undeva și
am stăpânit din ce în ce mai cu îndrăzneală spațiul care plutea deasupra apei. Cât de
zgomotos și harnici se învârteau roțile de lemn în apa clocotită, cum apa s-a despărțit și
îndelung, ca o pană de macara, s-a grăbit după noi. Am stat mult timp și nu m-au dat
afară, în sala mașinilor am urmărit cum se ridica și cădea o biela uriașă, rotind un
arbore gros de oțel umplut cu ulei de chihlimbar, pe care erau puse roți sârguincioase în
lateral. . Îmi doream foarte mult să-l ajut pe burghier, un bărbat negru, cu pieptul gol, ca
să pot împinge bușteni uriași în focarul în flăcări, dar din nou mi-a fost rușine. Dar știam
deja dispozitivul atât al tractorului, cât și al combinei, dar exista o masă atât de
inaccesibilă. Părea uriaș. Eram rural și timid, dar nu mi s-a spus niciodată că nu am
voie să intru undeva și am stăpânit din ce în ce mai cu îndrăzneală spațiul care plutea
deasupra apei. Cât de zgomotos și harnici se învârteau roțile de lemn în apa clocotită,
cum apa s-a despărțit și îndelung, ca o pană de macara, s-a grăbit după noi. Am stat
mult timp și nu m-au dat afară, în sala mașinilor am urmărit cum se ridica și cădea o
biela uriașă, rotind un arbore gros de oțel umplut cu ulei de chihlimbar, pe care erau
puse roți sârguincioase în lateral. . Îmi doream foarte mult să-l ajut pe burghier, un
bărbat negru, cu pieptul gol, ca să pot împinge bușteni uriași în focarul în flăcări, dar din
nou mi-a fost rușine. Dar știam deja dispozitivul atât al tractorului, cât și al combinei, dar
exista o masă atât de inaccesibilă. Părea uriaș. Eram rural și timid, dar nu mi s-a spus
niciodată că nu am voie să intru undeva și am stăpânit din ce în ce mai cu îndrăzneală
spațiul care plutea deasupra apei. Cât de zgomotos și harnici se învârteau roțile de
lemn în apa clocotită, cum apa s-a despărțit și îndelung, ca o pană de macara, s-a
grăbit după noi. Am stat mult timp și nu m-au dat afară, în sala mașinilor am urmărit
cum se ridica și cădea o biela uriașă, rotind un arbore gros de oțel umplut cu ulei de
chihlimbar, pe care erau puse roți sârguincioase în lateral. . Îmi doream foarte mult să-l
ajut pe burghier, un bărbat negru, cu pieptul gol, ca să pot împinge bușteni uriași în
focarul în flăcări, dar din nou mi-a fost rușine. Dar știam deja dispozitivul atât al
tractorului, cât și al combinei, dar exista o masă atât de inaccesibilă. că nu poți intra
undeva, iar eu am stăpânit din ce în ce mai cu îndrăzneală spațiul care plutea deasupra
apei. Cât de zgomotos și harnici se învârteau roțile de lemn în apa clocotită, cum apa s-
a despărțit și îndelung, ca o pană de macara, s-a grăbit după noi. Am stat mult timp și
nu m-au dat afară, în sala mașinilor am urmărit cum se ridica și cădea o biela uriașă,
rotind un arbore gros de oțel umplut cu ulei de chihlimbar, pe care erau puse roți
sârguincioase în lateral. . Îmi doream foarte mult să-l ajut pe burghier, un bărbat negru,
cu pieptul gol, ca să pot împinge bușteni uriași în focarul în flăcări, dar din nou mi-a fost
rușine. Dar știam deja dispozitivul atât al tractorului, cât și al combinei, dar exista o
masă atât de inaccesibilă. că nu poți intra undeva, iar eu am stăpânit din ce în ce mai
cu îndrăzneală spațiul care plutea deasupra apei. Cât de zgomotos și harnici se
învârteau roțile de lemn în apa clocotită, cum apa s-a despărțit și îndelung, ca o pană
de macara, s-a grăbit după noi. Am stat mult timp și nu m-au dat afară, în sala mașinilor
am urmărit cum se ridica și cădea o biela uriașă, rotind un arbore gros de oțel umplut cu
ulei de chihlimbar, pe care erau puse roți sârguincioase în lateral. . Îmi doream foarte
mult să-l ajut pe burghier, un bărbat negru, cu pieptul gol, ca să pot împinge bușteni
uriași în focarul în flăcări, dar din nou mi-a fost rușine. Dar știam deja dispozitivul atât al
tractorului, cât și al combinei, dar exista o masă atât de inaccesibilă. cum s-a despărțit
apa și multă vreme, ca o pană de macara, s-a grăbit după noi. Am stat mult timp și nu
m-au dat afară, în sala mașinilor am urmărit cum se ridica și cădea o biela uriașă, rotind
un arbore gros de oțel umplut cu ulei de chihlimbar, pe care erau puse roți
sârguincioase în lateral. . Îmi doream foarte mult să-l ajut pe burghier, un bărbat negru,
cu pieptul gol, ca să pot împinge bușteni uriași în focarul în flăcări, dar din nou mi-a fost
rușine. Dar știam deja dispozitivul atât al tractorului, cât și al combinei, dar exista o
masă atât de inaccesibilă. cum s-a despărțit apa și multă vreme, ca o pană de macara,
s-a grăbit după noi. Am stat mult timp și nu m-au dat afară, în sala mașinilor am urmărit
cum se ridica și cădea o biela uriașă, rotind un arbore gros de oțel umplut cu ulei de
chihlimbar, pe care erau puse roți sârguincioase în lateral. . Îmi doream foarte mult să-l
ajut pe burghier, un bărbat negru, cu pieptul gol, ca să pot împinge bușteni uriași în
focarul în flăcări, dar din nou mi-a fost rușine. Dar știam deja dispozitivul atât al
tractorului, cât și al combinei, dar exista o masă atât de inaccesibilă. Îmi doream foarte
mult să-l ajut pe burghier, un bărbat negru, cu pieptul gol, ca să pot împinge bușteni
uriași în focarul în flăcări, dar din nou mi-a fost rușine. Dar știam deja dispozitivul atât al
tractorului, cât și al combinei, dar exista o masă atât de inaccesibilă. Îmi doream foarte
mult să-l ajut pe burghier, un bărbat negru, cu pieptul gol, ca să pot împinge bușteni
uriași în focarul în flăcări, dar din nou mi-a fost rușine. Dar știam deja dispozitivul atât al
tractorului, cât și al combinei, dar exista o masă atât de inaccesibilă.
Mergeam împotriva curentului. Era o noapte luminoasă și răcoroasă, dar nici
măcar nu am ajuns să dorm nicăieri, deși era un loc lângă conducta caldă și
largă. Stătea la balustradele umede, se uita acum la aproape, acum la țărmul
îndepărtat, la țărmurile lut sau nisipoase, acum ierboase, acum pline de pădure, își
dădu capul pe spate și privea stelele care se întorceau odată cu puntea. . Fum, aprins
din interior de scântei, zbura din coș și uneori, cu o întoarcere bruscă, suflă peste punte
și o încălzi plăcut. Adesea, fluierul navei urlă fie lung, fie scurt.
Pe debarcaderul rusesc Turek, în zori, am sărit afară și am alergat, după cum mi-
a explicat tatăl meu, în sus. „Există un cimitir pe munte, pe care îl vei vedea pe Kizer.”
Iată-l. Poteca pe care alerga, doar alerga, l-a matlasat la mijloc. Dar nici la cimitir
nu a încetinit, doar cu o privire a smuls inscripțiile de pe cruci și piramide. Frecvența
numelui meu de familie pe ele m-a frapat. Adică erau foarte multe rude aici.
Mă grăbeam să-mi cunosc rudele în viață. Familia este un cuvânt grozav! Da,
soarta ne dă rude, noi ne alegem prietenii. Dar după cum a spus mama: „Prietenul tău
involuntar”. Acest „fără să vrea” se transformă de-a lungul anilor într-o nevoie
sâcâitoare de a-și aminti rudele, evocă în suflet un sentiment indestructibil al unei
legături străvechi, de sânge. Și câteodată inima doare atât de tare încât sunt din ce în
ce mai puține fostele rude și chiar mai puține dintre ele se nasc.
Bunicul încă dormea. Și, deși era vară, dormea sub o haină de oaie. Am intrat în
liniște, dar el s-a trezit, s-a agitat, s-a așezat și mi-a explicat: „Nu mă pot încălzi în
niciun fel”.
Oaspeții orașului au dormit multă vreme, dar nici eu, nici bunicul nu am îndrăznit
să-i trezim. M-am plimbat prin casă, prin curte. Deodată am auzit un strigăt de fetiță, o
palmă a picioarelor goale pe treptele de lemn ale scărilor, iar sora mea a sărit pe
verandă, de parcă ar fi căzut din rai. Într-o rochie albă dantelă de-a lungul tivului și la
gât, iar ea însăși este toată în bucle ușoare în jurul feței.
— Verișoara! Știi că ești vărul meu? Este în franceză. Ce limbă înveți? În
general, predai limbi străine în satul tău? Spune-mi verișoare, bine? Mă duc să mă
îmbrac acum.
- Eşti îmbrăcat.
 - Da, este o cămașă de noapte! Ei bine, ești amuzant! Și știi că tatăl tău, - a spus
ea în franceză - tată, - tatăl tău a fost fratele preferat al mamei mele. Și tu vei fi fratele
meu preferat, bine? Sunteți de acord? Ea a plecat cu viteză, lovindu-și din nou
picioarele goale în sus pe scări.
Mătușa a coborât, s-a uitat la mine și a anunțat că sunt în relația lor. Mama mi-a
spus că surorile tatălui meu nu o plac prea mult, crezând că se poate căsători nu cu o
țărancă, ci cu o nobilă stâlp. „A absolvit o școală tehnică, iar la vremea aceea era foarte
mare. Intelego! Ce sunt eu? Patru clase, vițel. Dar am avut și viței! Fug la ei, mormăie,
se bucură. Ei le iau, urlă eu. A fost membru al consiliului. Și el, el este pădurar. Mătușa
și mama m-au certat că l-am numit. Aceasta, spun ei, conform vremurilor vechi,
onoarea ta, și tu: Kolya, Kolya.
Curând am început să luăm micul dejun. Tanya purta o fustă închisă la culoare și
o bluză liliac. Iar pantofii ei erau cu agrafe strălucitoare. De fapt, ea s-a schimbat tot
timpul. A fost minunat pentru mine, dar eram obișnuit să văd surori și colegi de clasă în
aceleași ținute.
Bineînțeles, nu i-am numit-o vreo verișoară. Deși citisem deja romane franceze,
mi-a fost jenă să trec la acest stil de relație. Și cât timp am avut pentru comunicare:
așteptam să lucrez la o combină. Dar de cele mai fericite două zile de viață în patria
tatălui meu mi le-am amintit toată viața. Am înotat, am plecat după fructe de pădure, am
înotat din nou, de data asta cu o barcă de cauciuc, pe care au adus-o cu ei și care nu
se vedea în aceste părți. În afara periferiei Kizeri, era o combină de secerat și le-am
explicat cu mândrie orășenilor dispozitivul ei, le-am arătat un cheder, o mașină de
treierat, un stivuitor, un buncăr.
- Și sunt și toate cu șurub, - m-am lăudat. - Acolo transportorul central nu se
înfundă. Și cu noi - te urci în iarbă de secară, placa de sunet se va prinde și scoți iarba
din tambur timp de două ore.
Fratele, nerămanând în urmă, a spus că știe bine locomotivele cu abur, în timp
ce eu, încercând să o impresionez pe Tanya, am spus că am studiat deja vaporul.
„Dar eu sunt în general la o școală de matematică”, a răspuns fratele.
„Și voi crește mare și voi cânta Violetta în La Traviata”, a spus Tanya. „Vrei să fii
Germont?” Mergi la Palatul Pionierilor?
„Se duce la magazia pionierilor”, a contrafăcut fratele său.
Am decis să nu fiu jignit.
- Da, la pionieri aveam o magazie - sediu. Ne-am jucat cu timuroviți. Ei au ajutat
bătrânele și pe cei ai căror tați au fost uciși. S-au tăiat lemne de foc, au fost tăiate, s-au
săpat grădini.
- Și acum ești membru al Komsomolului? întrebă Tanya.
Ei bine, da, am paisprezece ani.
„Și am paisprezece ani. Dar încă nu mă înscriu, sunt foarte frivol.
„Și sunt deja de un an în Komsomol”, se lăuda fratele. „Am fost și timuroviți în
pionieri. Bătrâne au fost transferate peste drum.
Tanya nu s-a dus să mă însoțească la debarcader. A ieșit pe poartă într-o rochie
albastră de bumbac, a sărutat-o pe obraz și a fugit de treburile ei. Sărutul m-a
uluit. Sunt locuitori ai orașului, se pare că le-a fost ușor, dar pentru mine, cu stilul nostru
strict de viață, cum a fost?
 Și curând vaporul m-a dus din nou, de data aceasta Engels, și chiar în aval, de
parcă ar fi fugit, iar inima mea tânjea să se întoarcă la Kizer. Am scos schema tatălui
meu, am studiat de o sută de ori în drumul spre Kizer și m-am uitat din nou la ea, dar de
parcă ar fi fost o hartă a propriei mele copilărie, în plus, deja mi se părea că nu numai
tatăl meu, dar și eu m-am născut aici.
Epuizat de căldură și de un drum lung într-un autobuz accidentat, am ieșit pe un
drum însorit și prăfuit. Dar unde este satul? În lateral, am văzut case și mi-am dat
seama că autostrada Vyatka-Kazan nu a fost întinsă prin sat, ci îndreptată. Am ajuns pe
o stradă cu iarbă. Strada din sat a devenit cu sens unic. Am recunoscut imediat casa cu
două etaje a tatălui meu, era cea mai mare și acum, deși s-a și micșorat: înainte avea
opt ferestre spre stradă, au mai rămas doar cinci. Nu era nici o poartă, nici o curte. Mai
multe paturi cu ceapă tânără și sădând cartofi spuneau că încă mai locuiește cineva
aici. Și ani mai târziu, am simțit că casa era o nădejde pentru bolșevici și a stârnit
invidie în propriul meu popor - kulacii trăiesc. Ei bine, iată-mă, un descendent al unui
kulak și, ca nepot al unui bunic reprimat, aș putea lua această casă. Gândul m-a făcut
să oft amar. Să trăiesc într-o casă aproape moartă și să văd murind de jur împrejur -
asta este ceva ce aș fi putut încă să fac, poate asta meritam, și familia și dragostea
mea pentru ea? Și cum sunt fără ele? Dar este posibil, am ridicat brusc privirea: mai
sunt rămășițe de forță, voi smulge casa de brusture și urzici, voi așeza un gard și o
poartă, voi construi o baie, cineva mă va ajuta. Voi extinde grădina. Dintr-o dată, da, ce
bănuț va apărea, apoi voi tencui și văru pereții. Curățați podelele, actualizați
geamurile. Hai familie! Dar apoi s-a întrerupt brusc: nu te lăsa în fantezii - pentru ultima
oară în viața ta pământească stai la casa tatălui tău. Nu mai poți scăpa de lumea în
care trăiești, acum trebuie doar să aștepți până când lumea însăși te părăsește. Voi
așeza gardul și poarta, voi construi o baie și cineva mă va ajuta. Voi extinde
grădina. Dintr-o dată, da, ce bănuț va apărea, apoi voi tencui și văru pereții. Curățați
podelele, actualizați geamurile. Hai familie! Dar apoi s-a întrerupt brusc: nu te lăsa în
fantezii - pentru ultima oară în viața ta pământească stai la casa tatălui tău. Nu mai poți
scăpa de lumea în care trăiești, acum trebuie doar să aștepți până când lumea însăși te
părăsește. Voi așeza gardul și poarta, voi construi o baie și cineva mă va ajuta. Voi
extinde grădina. Dintr-o dată, da, ce bănuț va apărea, apoi voi tencui și văru
pereții. Curățați podelele, actualizați geamurile. Hai familie! Dar apoi s-a întrerupt brusc:
nu te lăsa în fantezii - pentru ultima oară în viața ta pământească stai la casa tatălui
tău. Nu mai poți scăpa de lumea în care trăiești, acum trebuie doar să aștepți până
când lumea însăși te părăsește.
Am fost acasă la tatăl meu. Să spun că am simțit că ceva ar fi o minciună. În
general, percep totul inhibat, după cum se spune, cu aprinderea târzie. Și acum am
înțeles că după un timp îmi voi aminti constant de această casă imensă pe spațiul gol al
pământului fără stăpân, fără flori pe pervazuri largi, fără perdele de tul, cu sticlă spartă,
cu urzici sub ferestre în loc de o grădină de flori.
Dar cineva locuia aici. Un lacăt de hambar atârna pe uși, ca o negare a unei
locuințe pentru noapte. Dar deja mi-am dat seama că nu voi rămâne aici peste
noapte. Este necesar să fac baie în Kizerka, să merg la monumentul celor care au murit
în război și să merg mai departe, în patria mamei mele. Sau poate Kizerka nu mai este
acolo? Nu, slavă Domnului, Kizerka curgea și atât de curată, cu o pâlpâire atât de
veselă și sclipire de prăjiți pe adâncimi, încât hainele mele au zburat de pe mine și
fericirea scufundării aproape în apele Bobotezei a alungat tristețea.
Pe drumul de întoarcere spre casă am văzut prima persoană vie a satului. Lângă
poarta dărăpănată a unei colibe minuscule, o bătrână mergea cu doi bușteni în
mâini. Am salutat, a răspuns ea, s-a uitat și... a scăpat buștenii pe iarba uscată.
- Iakov Ivanovici!
- Sunt un nepot, un nepot!
— Imaginea scuipătoare a lui Iakov Ivanovici, spuse ea șocată.
Am ridicat buștenii căzuți și i-am dus pe verandă.
- Adu mai multe?
Ne-am dus și la grămada de lemne.
„Oh, ce pomochёnka a ieșit”, a spus ea. Și toți au chemat să bea ceai. Dar am
sperat că acea casă bunicului fusese deja deschisă.
Și am întâlnit o altă persoană. De asemenea, un bătrân. Și m-a recunoscut și pe
mine.
Îmi amintesc foarte bine de familia ta. Bunicul tău s-a lăsat de fumat la șaptezeci
de ani și a început să meargă pe motocicletă. Înainte de revoluție, a păstrat o stație
poștală și o herghelie. Teribil a fost, dar uituc. Urlând: „Unde e țeava?” - și este în gura
lui. Eu însumi nu am văzut, au spus că atunci când ei, adică tu, au fost luați, au fost
aproape goi, smulși deodată, cu un singur vuiet. Dar mai erau și alții, se numeau
mikadenki, chiar au reușit să captureze samovarul.
— Și de ce mikadenki? Am întrebat.
- Bunicul lor venea din japoneză și tot vorbea despre mikado. Se spune că în
Japonia există și un rege, doar că el este mikado. Așa se numeau Mikadenki. Familia
era și ea mare.
Am venit din nou în casă. Încuietoarea hambarului încă atârna pe uși, dar deja
desfășurată, într-un singur suport. A urcat scările şubrede şi a bătut la uşa
zdrenţuită. Liniște. A bătut din nou. A așteptat și a tras clanța spre el, al cărei rol era
jucat de un cui gros ruginit bătut în uşă. A intrat. Bucătăria era plină de grămezi de
cărămizi rupte și întregi, nisip, lut. În cameră, un bărbat slab, cu fața galbenă, stătea
întins pe un pat și se uita la mine. Am spus bună. Stătea nemişcat. În cele din urmă,
ceva semnificativ a apărut în ochii lui și s-a ridicat.
„Bunicul meu a locuit aici, tatăl meu s-a născut”, am spus.
„Mă pregătesc pentru iarnă”, a explicat el disponibilitatea materialelor de
construcție.
Deci ai o sobă. Încă una?
- Nu încălziți, geamurile sunt slăbite și chiar sparte (în unele locuri geamul a fost
înlocuit cu cârpe). Voi pune ușa camerei, voi acoperi crăpăturile, voi locui în bucătărie.
Era clar bolnav, zvâcnindu-se cumva nervos și tusind. Chiar a început să-i
explice că nu-l mai duc la spital, l-au dus, dar l-au externat, nu sunt rude, dar aici
locuiau rude și încă mai trăiește. M-am așezat pe un pervaz larg, nu era
altundeva. Bărbatul a turnat apă într-un borcan de un litru, l-a întunecat cu niște lichid
maro dintr-un borcan mai mic, a turnat o lingură de zahăr și a început să se amestece,
clintând lingura de pahar. Și de parcă aceste zgomote au provocat un tunet brusc, care,
în același timp, cu fulger, a lovit și a anunțat o furtună. Apa a ţâşnit, a turnat peste
pervaz, m-a făcut să sară în sus. Am tăcut. Bărbatul sorbi dintr-o cutie și mânca pâine
de secară. M-am uitat pe fereastra spălată, încercând să-mi amintesc care casă stătea
vizavi, lângă care era o potecă către iaz și către pădurea cu ciuperci de fructe de
pădure a acelor două zile de neuitat de adolescență, la soarele primei iubiri.
A trebuit sa plec. Fereastra bucătăriei curgea și ea, revărsând deja de pe pervaz
pe podea. Muștele prinse de viitură s-au bătut în pâraiele noroioase. Parcă și eu am
fost spălat de aici.
Furtuna s-a potolit. Mi-am scos pantofii și am mers pe iarba străzii până la
monumentul morților. Nici el nu putea dispărea, cel de fier. Curând am văzut tufișuri
îngrozite, iar în interiorul piramidei. Dar cum să abordăm? Un brusture înalt fioros și tufe
de urzici cu rădăcini de lemn au blocat drumul. Monumentul a fost ridicat cu ocazia
împlinirii a douăzeci de ani de la Victorie, dar, se pare, cei care l-au îngrijit nu mai erau
în viață. Eu, măcar cumva ispășind vina dinaintea omonimilor căzuți, am început să mă
lupt cu ciulinii. Rău, dar totuși a șters abordările la lista îndoliată. Pe monument nu era
cruce, dar nu mai era nici o stea. Ori a căzut, ori au ajutat.
Era timpul pentru autobuz. S-a oprit. Casa tatălui era ascunsă în spatele
copacilor. Ceea ce putea fi consolat, desigur, numai de Sfintele Scripturi. Într-adevăr,
chiar și în Țara Făgăduinței, Avraam a trăit ca pe o țară străină, iar cei care au venit cu
Avraam „s-au bucurat și au spus despre ei înșiși că sunt străini și străini pe pământ... ei
aspirau la ce este mai bun, adică la raiul... Căci nu avem un oraș permanent aici, ci
căutăm viitorul.”
Un nor de noroi, ca o invazie, a ieșit din spatele pădurii, din Vyatka, și a închis
cartierul. Și din nou tunetul a lovit în același timp cu un fulger de lumină și din nou a
izbucnit o ploaie. Sunt complet ud. O consolare era că nu se clătea undeva, ci aici,
unde tatăl alerga de băiat. Mi-am spălat picioarele în șuvoiul cald care iese. Pantofi. Am
bătut din picioare - în fața mea, ca o Sivka-burka numită într-un basm, o kaurka
profetică, era un autobuz. Doar că kaurka era condusă nu de ruși buni, ci de oameni
zgomotoși din sud. Șoferul era rus, dar mi-au luat bani. De ce erau ei la comandă? În
autobuz erau puțini oameni: bătrâne, un cuplu tânăr în față. Un nou test mă aștepta - în
spatele scaunului șoferului se afla o fotografie mare a unei fete goale în șapcă de ofițer.
- Elimina! am cerut eu. În plus, m-am supărat și că nu m-am uitat în sfârșit la sat.
„Ești aici, unchiule, nu primi ordine”, se ridicară.
- Poti sa faci o poza?
Au tăcut arogant. Am rupt fotografia, am mototolit-o, am aruncat-o sub scaun.
„Uite, amintește-ți”, au amenințat ei.
În afara ferestrelor era întuneric. Câmpuri pustii se repezi înainte și înapoi,
coridoare de păduri de conifere și foioase alergau până la ferestre, cerul înstelat apărea
deasupra. Am tot sperat că dragul Vyatka va fulgeră din stânga și îmi va odihni
puțin. Nu, se ascundea. În sfârșit am ajuns la Malmyzh.
Le-am cerut tinerilor indicații până la hotel, mi-au spus că mă vor ajuta. Aici este
hotelul, la fel ca acum o sută de ani. Toți bunicii și tatăl meu au stat acolo în ani
diferiți. M-au îndreptat spre același pat ca acum treizeci de ani, doar că l-au suflat de o
sută cincizeci de ori mai scump. Progresul democratic a fost evident.
Dintre toate mirosurile pe care le urăsc, cel mai urat este mirosul de fum de
tutun, tămâie pentru diavol. M-am gândit că după o zi atât de lungă o să adorm imediat,
dar mă sufocam din cauza înghesuirii de tutun care venea de pe pereții fumurii, paturi,
pături, perne. Deschise fereastra care zdrăngăni de barele de oțel și ieși în stradă. În
amurg, casele vechi au devenit albe, clădirile noi au devenit gri. La instituția non-stop,
tinerii veseli erau gălăgioși. Aceștia au asurzit cu un impact și au otrăvit imediat cu fum
motocicletele care treceau.
Am văzut o bancă tăiată cu cuțite, m-am așezat pe ea și am stat mult timp. Ei
bine, am vizitat patria tatălui meu. Poate că nu vor mai fi. Şi ce dacă? E bine că ai
vizitat. Da OK. Această casă, orfelinatul ei, acest pacient dintre zidurile lui, nu este
aceasta starea Rusiei de astăzi? Acest monument copleșit de vegetație. Această
obscenitate batjocoritoare a oamenilor din sud. Toate acestea trebuie suportate.
Întors la hotel. Totuși, s-a lămurit puțin. Adevărat, țânțarii sunau intens și
bucuroși, dar am relații de bună vecinătate de mult timp cu acești oameni. Sunt mereu
surprins de teama de mușcăturile lor.
Somnul meu a fost grăbit și chiar convulsiv. Îmi era frică să nu dorm prea mult,
deși i-am spus ofițerului de serviciu ora de trezire și voiam să cad în visele care îmi
umplu toate nopțile. Nici nu-mi amintesc, dar, desigur, îmi pot imagina cu ușurință la ce
mă gândeam în timp ce așteptam somnul. Și într-un vis a zburat. E păcat pentru vârsta
mea, dar am zburat. A zburat deasupra acoperișurilor, s-a înălțat peste scările, care
erau chiar mai înalte decât acoperișurile, a zburat de-a lungul modelului de tapet de pe
perete, s-a trezit, și-a amintit un vis, a privit cum raza zorilor se târa de-a lungul
tapetului. Mințeam, încercând să mă regăsesc, unde sunt, la ce mă gândeam
acum? Dar îmi amintesc cu siguranță un gând: dacă vedem doar o miime din lumină
venind pe pământ, atunci ce este lumina?
La autogară am văzut dimineața o față cunoscută și automat m-am salutat, deși
mi-am dat seama imediat că acesta este omul de ieri din sud care m-a amenințat. Dar
și-a spus și salut, aparent derutat de salutul meu.
Ceață, tufișuri de coastă, nisip, Vyatka. Dragă Vyatka, ai fi râul principal al
Rusiei? Dar a început să se considere că nu Kama se varsă în Vyatka, ci Vyatka în
Kama, nu Volga în Kama, ci Kama în Volga, statutul râului la Vyatka pare să aibă devin
regionale. Dar ce râu! Ce putere în acest curent calm de neoprit, ce frumusețe în
maluri. Sunt uneori înalți, roșii de lut, apoi înclinați ușor, aurii de la nisipurile curate, apoi
posomorâți de la apropierea pădurilor de conifere, apoi vesele de ierburile de luncă. Și
ce nu au văzut. Aici au plecat plutele din râul Meletsky, conduse de pilotul Semyon
Efimovici, bunicul meu matern. A condus până la gura Vyatka și la gura Kama și la
Astrakhan. Și odată a refuzat să scoată plutele din sticlă. Căci a fost o mare sărbătoare
- Paștele lui Hristos. Arestat și închis. Iar plutele, care erau conduse de un altul, erau
încă măturate de o furtună bruscă.
Ceața era de lapte cenușiu, umedă. M-am îndepărtat de dig în amonte și m-am
așezat pe rămășițele bărcii. Și a înghețat. Era vizibil la doi metri, nu mai mult. Era
senzația unui avion, care coboară treptat și trece prin norii de la sol. Pe apa întunecată,
ca într-un vis, pluteau chipsuri, pene de pasăre, frunze verzi și galbene. Și curând mi s-
a părut că nu ei alunecau pe lângă mine, ci eu, împreună cu malul, am pornit într-o
călătorie necunoscută. Așa era detașarea, așa tăcerea, de parcă ar fi trăit aceste
minute nu în timp, ci în eternitate.
Feribotul s-a apropiat, ne-am îmbarcat în el, am pornit și a avut senzația că ne-
am rătăcit, am rămas blocați în această ceață și vom începe să dăm claxoane de
alarmă, dar nu, tocmai am aterizat pe o barjă uriașă, ruginită, care cânta rolul unui dig.
 Și apoi totul este și mai simplu: ne-am scufundat în autobuz, ne-am așezat și ne-
am scuturat prin păduri și câmpuri. În autobuz, un bărbat în jachetă de soldat s-a așezat
lângă mine.
A fost ziua mea de naștere ieri, înțelegi? Nu chiar ca o zi de naștere, dar ceva de
genul ăsta.
Ai părăsit zona?
- Aproape ghicit. Decodat. Am fost în vizită la copii, vă rog: dați măcar puțin de
sărbătorit. Ei conduc. O, cred că te-am născut, te-am născut, dar, la fel ca Taras Bulba,
n-am avut timp să te omor.” Și apoi, fără pauză, și-a exprimat un alt gând: „Am iertat
degeaba datoriile Irakului. . Dacă nu poate plăti, cine e de vină? America? Ea
plateste. Deci nu? - Apoi a atârnat în ritmul gropilor care treceau, și-a aprins o țigară și
a raportat alte știri: - Dar în curând va fi o revoluție, minte. Atunci îți vei aminti. Cred că
e timpul. Nu cred că te superi.
Și acum - Shallow - patria mamei. Foarte puțin adânc era mai aproape de satul
nostru, patruzeci de kilometri, așa că eram mai des aici. Acum singurul meu văr,
Gennady, a rămas în el.
Era aproape complet surd. Ultima dată când ne-am văzut a fost acum vreo zece
ani, când am adus cruci în mormintele bunicilor mei materni. Îmi amintesc cum, după o
despărțire de treizeci de ani, am început să plângem, plângeam, dar nu plângeam,
pentru că o mulțime de lucruri ne legau într-o copilărie de mult trecută. Gena a pascut
porci, am ajutat cand am venit. Gena m-a învățat să fumez și să înot, când el și prietenii
lui m-au aruncat din barcă, care a înotat în mijlocul Vyatka.
Nu mă aștepta, dar era evident că era încântat.
„Nu am mai dormit de dimineață, Semyon Yefimitch și-a tot imaginat lucruri și
iată-te, o copie a lui Semyon Yefimitch!” Unu la unu! Doar el era o creastă, o rădăcină,
față de el suntem aproape de zero. Cavalerul Georgievski. Stii pentru ce? A salvat
prizonierii. De unul singur. Spune: a mângâiat puțin pe cap pe santinelă. Pumn. Și așa,
nu-i plăcea să vorbească despre război. Nu am fost niciodată la spital", a spus Gena.
"Toți dinții sunt intacți la unul singur. Dar noi, deși lipsiți de dinți, suntem rude cu familia
Smyshlyaev, nu? Mamele noastre sunt fetele Smyshlyaev, ați uitat?
Valentina, sotia Genei, a umplut masa cu borcane si farfurii.
„Oh”, a spus ea, „oh, măcar spune-ne, la ce ne putem aștepta?” Și trăim, trăim și
nu vom muri. Da, cum poate fi asta, de ce este totul greșit sau s-a terminat totul, este ca
și cum ai fi întins și ai muri, nu? O vânătoare de trăit, nu? La urma urmei, nimeni nu a
mers acolo însuși, doar nebuni. O, până la urmă, am fost aduși într-un asemenea punct
încât respirăm aer și ne bucurăm că măcar nu plătim pentru asta.
Gena, am văzut-o, a înțeles-o. Fuma încontinuu, strângea ochii și se uita la
masă.
- Și de ce suni, - introduse el în micile pauze ale discursului Valentinei, - de ce te
răspândești?
- Și ar trebui să taci, - i-a spus Valya. - În curând vom face înconjurul lumii, iar
țiganii vor lua totul aici. - Și ea mi-a explicat: - Țiganii vor începe în curând să introducă
dinți de aur în cai, du-te, plângi că sunt săraci și pleacă - te uiți: noi suntem săraci. Și
mai devreme: mama trimite după uscătoare. Rest, roz uscat, vanilie, turnat într-un șorț,
nu erau pungi. Înainte, doar cerșetorii mergeau cu saci, acum toți cu saci. Au stat patru
ore la samovar. Și conversații!
 Cu bucurie am gustat smântâna satului, am băut ceai complet negru și m-am
grăbit spre Argyzh.
Valya a condus-o pe Gena cu mine. Am mers desculț, și-a pus galoșuri. Mai
întâi, am traversat strada unde era casa bunicului meu, unde s-a născut mama. Unde
am venit de multe ori cu ea, și singur când am îmbătrânit.
- Este primăvara vie? i-am strigat lui Gene.
- De abia. Poți să sapi.
În loc de casa veche, era o casă micuță, puțin mai mult decât un șopron. Lansat
până la ultimul grad. Nu era curte. Era o poartă, dar fără gard, și trăia singură, ca o
stăpână, nu o deranja nimeni. Pridvorul era putred, ușa de la colibă era legată cu un cui
ruginit. Pe verandă era o chiuvetă găurită. Antic, cu o tavă pentru apă.
- Fost? Am strigat.
- Ei bine, - confirmă Gena. - Du-mă la Moscova.
Am prins chiuveta de perete și m-am uitat în jur. Aici, unde quinoa și urzicile, era
o pivniță, unde m-a luat bunica Sasha și m-a răsfățat cu ceva delicios. Aici este un
hambar, o magazie pentru fân, o magazie pentru lemne. În spatele acestor desișuri, în
mijlocul unei grădini spațioase, se afla o baie. În spatele grădinii este un câmp de
cartofi. Întinderi ulterioare de pământ semănat, boschete. De-a lungul lor mergeau atât
drumurile de cai, cât și drumurile pietonale către Vyatka. Drumul începea din
grădină. Dar și ea a dispărut.
- Unde era baia?
- Afară, - Gena făcu mâna către desișurile de soc. - Îți amintești cum te-ai spălat?
- Da, am crezut că mamele noastre, poate s-au născut în ea! Nu era moașă, nu
au dus-o la maternitate. Au încălzit baia, a venit moașa.
Asurzitor cu un vuiet și un spațiu plin de fum, un elicopter verde închis a trecut la
o altitudine joasă.
- Securitate! - a explicat Gena. - Aici este conducta de gaz. La fiecare jumătate
de oră, uneori zboară mai des. încoace și încoace. Le este frică de sabotaj.
— E gaz în Meleti?
- Unde?
- De aici! Aceasta înseamnă că au paralizat pământul, l-au îngrădit și nu au dat
gaz.
Gene flutură mâna. Să urcăm pe munte. Curând m-am săturat să-i țip la ureche,
acum la dreapta, apoi la stânga. Nu mai vorbi. Uitat împrejur. Până la urmă, pe toate
câmpurile de aici, în acea epocă de neuitat, melețiană, am mers, am călătorit cu o
combină, pe mașini, pe cai. Nu a recunoscut nimic.
- Trage, atunci, aici? întrebă Gena.
„Nu ar fi atât de desenat, există un astfel de magnet”, am strigat și mi-am fluturat
mâna, arătând în jur. „Copilărie!” Trage. Porcii au fost pășunați. A invatat sa
fumeze. Aproape că m-am înecat în Vyatka când m-ai aruncat din barcă. Mulțumesc că
ai învățat să înoți. Util în mări și oceane.
- Ce n-avea să trăiască, - spuse Gena cu amărăciune, grebland nisipul umed de
drum cu galoșuri, - așa câmpuri, așa pajiști. Orice pește în râu, în iaz, în lacuri. Ei țineau
vaci, oi, gâște pe apa albă ca zăpada. Trăiește, trăiește, trăiește! Ei spun că este
neprofitabil. Și au stricat totul.- Gena s-a aprins din nou.- Orice au bătut toba pentru
mine, eu îmi conduc singur capul. Uneori mă gândesc - pielea este separată de cap,
cum este totul așa, totul este împotriva noastră? Unii paraziți trăiesc, iar muncitorii grei
sunt exterminați. Ce crezi cu capul tău acolo, la Moscova?
Și din nou au mers mult timp sub ploaia de tifon, pe nisip umed. Da, acest drum
este memorabil. Sania noastră s-a repezit de-a lungul ei, când l-am îngropat pe bunicul
Semyon, era iarnă, alteori, o motocicletă alerga de-a lungul ei, fratele meu mai mare
conducea, eu eram în urmă. Ne-am lovit de lutul erodat și am fost aruncați de pe
scaune ca un cal care se trage. Și cât de palpabil mi-a bătut inima când am fugit aici
spre seară, sperând să-l văd pe cel care a venit după-amiaza la combină pentru cereale
și a strigat vesel: „Nu vă umpleți!”
Vremea era mohorâtă, cumva aspră. Dar când au venit în Argyzh, a stropit,
parcă primitor. La începutul satului era un magazin. Ne-am refugiat în ea. Tânăra
vânzătoare și bătrânele bătrâne se uitau la noi. Au recunoscut-o imediat pe Gena, iar
curând m-au recunoscut pe mine.
„Atunci furai mere, nu-i așa?”
„Eu”, am recunoscut, minunându-mă de memoria exigentă a
oamenilor. Sistemele s-au schimbat, state au pierit și au apărut, o ideologie a devenit
învechită, a fost înlocuită cu alta, dar pentru Argyzh, un sat rusesc, era important ca în
urmă cu cincizeci și cinci de ani să aibă loc în el un eveniment extraordinar: nepoții lui
Semyon Efimovici au furat mere. . Nu, acum înțeleg că de atunci istoria Rusiei a mers
altfel. Soarele a răsărit dinspre vest: nepoții lui Semyon Efimovici au mers la furt.
- Du-te la Vyatka! i-am strigat lui Gene.
- Mișcă-te singur, nu pot face un pas înapoi în sus pe munte. Tinerii du-te.
- Suntem colegi. Cât de tânăr sunt?
„Nu ai ridicat niciodată ceva mai greu decât un creion.”
„Oh, Gena, n-ar trebui să vorbești, nu ar trebui să ascult. Și aliajul, combina și cât
de mult era încărcător. Armată! Trupe de rachete!
- Ați lansat rachete pe placaj?
- Unde voiai să mergi?
Am ieșit pe verandă. Ploaia a izbucnit serios. Cerul s-a coborât și părea că era
deja seară.
- Stai, transferul va trece.
Ne-am întors la magazin. Vânzătoarea a aprins lumina de deasupra
plafonului. Am întrebat-o despre Cahors. Cahors era. Erau și ochelari. Am turnat vin
dulce pentru bătrânele și tânăra vânzătoare.
- Ei bine, scuze pentru mere?
— Iartă-mă, spuse una dintre bătrâne.
Ploaia a fost abundentă. Dar nu m-am putut abține să nu vizitez Vyatka. A mers
pe vechile poteci. Dar unde sunt ei și cine i-a călcat în picioare după mine? Nu e de
glumă - nu a mai fost de o jumătate de secol. De la debarcader era și o potecă largă, cu
trepte lungi de trei metri, iar în stânga era un drum pentru mașini și cai.
De la ramurile de mesteacăn și brazi care stăpâneau, apa de ploaie care mă
așteptase a bătut din palme veselă. M-am împăcat deja cu faptul că sunt ud. Mai mult,
m-a pregătit pentru fontul principal - scufundarea în Vyatka.
Și a avut loc. Cu frică, m-am dezbracat. Gol, fără teamă de a fi văzut de nimeni
în afară de Dumnezeu, țărmul era atât de pustiu încât părea un peisaj al creației
lumii. Tremurând, am pășit în apă și m-am scufundat de trei ori. „Ai curgeat fără mine și
vei continua să curgi și te vei descurca fără mine, dar nu pot să mă descurc fără
tine.” Așa i-am spus iubitului meu râu, care și-a amintit de vocile părinților, bunicilor și
străbunicilor mei. Dar cine le-ar auzi, în afară de râu. Valuri noroioase s-au spălat pe
mal. Era groaznic să îmbraci haine umede și reci. Scuturandu-se de anticiparea
temperaturii inevitabile, a plecat in sus, in sat.
Gena stătea încă în magazin și vorbea cu bătrânele. Am găsit doar una dintre
propozițiile lui:
„Nu am trăit bine și nu avem nimic de început.
— Nu asta, cahorus? Am strigat.
„Cahors”, a răspuns fratele batjocoritor, „nu este o băutură de cazac.
Am cumpărat un produs mai serios de la o vânzătoare roșie. Bătrânele au
acceptat ofranda și în cele din urmă ne-au iertat.
A ajuns să mă cunoască. Am coborât pe vechiul drum de nisip până la Meleti.
- Acum o să-ți spun ce, asta e tot ce trebuie să știi.- Gena era bucuroasă de
starea lui.- Ai fost cu tatăl tău, iar tatăl meu a murit.
Deci tatăl meu este și el handicapat.
- Dar e viu! Și mereu te-am invidiat. Și asta a fost principala mea invidie în
viață. Nu am tată, dar el are. A intelege? Nu, nu înțelegi, ai crescut cu tatăl tău. Și eu
am fost cel care te-am aruncat din barca pe Vyatka, înțelegi? Am visat că te vei
îneca. La tine ajunge? Gena m-a oprit și mi-a apucat cămașa udă.
I-am luat mâinile.
- Gena, frate, ce acum? La urma urmei, deja îl îngromasem pe tatăl meu. Știi,
îngropat. Ajuns, toți au venit. Nu ne-am mai văzut de mult, ne bucurăm să ne
vedem. Mulțumesc tatălui, conectat timp de două zile. Au îngropat, au pus o cruce, totul
este cumva insensibil. S-au despărțit. Noi trăim. Și apoi, dintr-o dată, totul s-a prăbușit,
s-a instalat un astfel de orfelinat, așa... de a nu exprima. După cum se dovedește, l-am
iubit. Gene, oprește-te, nu-ți rupe cămașa, ultima.
— Nu, nu înțelegi ce fel de tată ai avut. Gena se scutură. Am stat în ploaia slabă,
doi bătrâni: „Tatăl tău a fost un om grozav. El, el... - suspină Gena - m-a lipit odată de
pieptul lui. Și am fost bărbierit chel, au tăiat păduchii și s-au uns cu udare, unguentul
era atât de gri, mirosul era groază. Nu a disprețuit, m-a apăsat, a spus: Gena,
Genochka! Aici! Am avut un tată! Și cel care a murit, și cel pe care unchiul Kolya,
propriul tău tată. Și altfel nu-l amintesc ca tată. Și te-am urât! Intelegi? Poți ierta?
- Ce să spun. - Nu am mai țipat, am vorbit pentru mine. - Nu m-a lovit o dată, nu
m-a atins cu degetul. Ne-a iubit. Se va întoarce dintr-o călătorie de afaceri, asigurați-vă
că se va usca, turtă dulce. E din oraș. Dar practic stă în pădure de săptămâni, pădurarul
este același. Întotdeauna flori pentru mama, noi fructe de pădure, ciuperci. Iarna,
conurile sunt diferite. A vorbit despre pădure. Copacii vorbeau ca oamenii. Cum
definesc pădurea modul în care se vorbește oamenii. Unde este pădurea catargului,
unde este forajul, unde este standul de minereu pentru mine. Unde este lemnul de
foc. Ce fel de lemn pentru subtopire, ca să fie mai puțin lemn de foc. El știa
totul. Molidul are rădăcini late, iar pinul are morcovi. Nu m-am gândit niciodată la
mine. Am venit cu fiul meu, cu greu putea să meargă, picioarele i-au căzut, iar pe fiul
meu l-a dus la galeria de tir.
Da, iar Gena a vorbit fără să-i pese de ascultător:
 - A fost o mică muscă - caii au ieșit la suprafață, acum piscații sunt puțin
adânci. Ce nu era să trăiești? Au trăit cinstit, nu au furat. Eu mereu, fie în armată, fie
unde, vor spune că ceva lipsește, m-am înroșit, m-am gândit, se vor gândi la mine. Cum
este?
- Gen, acesta este rus - a fi vinovat pentru alții.
Am mers în tăcere mult timp. Din nou elicopterul a zburat, fumând și asurzitor.
- Să petreci noaptea, orice ai sta, - spuse Gena. - Să încălzim baia. Veți merge,
doamnelor flori, la mormântul tatălui vostru.
„De fapt, Gen, aveam de gând să trec pe aici pentru o oră și mai mult.
- Timp de o oră? Nu este uman. Nu o poți face așa. Acum hai să trezim baia. Ieri
l-au înecat, se va ridica rapid la drojdie veche. Cum este pentru o oră? Nu am vorbit
încă despre nimic. Ce sunt surd, întreabă. Am racit, au scos prajitura, umplutura, furaj
compus. Ploaie, ca acum, doar toamna. Temperatura. Răușesc, abia trăiesc. Ei aleargă
- duc cerealele la dig. Norocos. Drumul este colorat, în ochi e întuneric, apoi dungi. O
complicație suplimentară, cum să nu fie. Pe urechi. Cine se va trata, cu ce bani, cine
are nevoie de mine? Surd. Nu țipa, încep să te înțeleg. Valka nu țipă. Ea îmi traduce TV
ca un surdo-mut. O singură minciună și reclamă. Dacă aceste fețe ar fi îndepărtate, ar
deveni posibil să trăiești.
Am intrat deja la Melet.
- Au spus în armata ta, când au plecat AWOL, a existat o parolă: tăiați pădurea -
săpa minereu? Au slujit aceiași ani.
- Au spus ei. - Eram deja complet fără voce de la țipat, am dat doar din cap, fiind
de acord cu Gena în toate.
- Așa că au săpat și au tocat, iar cineva a mâncat și ne-a batjocorit. Este la fel
acum și întotdeauna, nu-i așa?
„Nu vei trăi pentru totdeauna”, am strigat cu ultimele puteri, „Pe pământ, cel
puțin, nu?” Așa că vei vedea cum vor mânca. Așa că să ne fie milă de ei.
În curând ne-am încălzit baia. Gena, fericită că am rămas peste noapte, s-a
ocupat să aducă mături și să adauge apă la fontă. Și mi-am ales focarul sobei, am
băgat în ea bușteni lungi de gudron, amintindu-mi de vaporul, pe care abia ieri am
alergat de băiat.
Așa e, s-a întâmplat ieri. Același cer strălucea deasupra noastră. Același miros
de urzici umede, același strigăt de cocoș, aceiași câini care lătră. Suntem la fel.
Gena a intrat cu gălețile pline și le-a pus pe bancă.
Ai fost la Ierusalim? Țara Sfântă. Nu trebuie să vizitez.
„Tu ai trăit toată viața pe pământ sfânt. In rusa.
Așa că am răspuns, dar aceste cuvinte nu au mai fost strigate, ci șoptite.
Tată!