Enigma Otiliei

G. Călinescu

1. Evidențierea a două trăsături ale romanului realist de factură balzaciană,

prezente în textul studiat

Analizând momentul evolutiv în care se afla romanul românesc de analiză, dominat de

proustianism, G. Călinescu optează pentru romanul de tip balzacian, caracterizat prin:
-tematică socială, moștenirea, paternitatea, parvenirea,
-construcția personajelor, urmărind o anumită tipologie, căci sunt personaje tipice în
circumstanțe tipice, produse ale mediului înfățișat, reprezentative pentru numeroase
categorii umane și sociale (personajele fac concurență stării civile, afirma Balzac),
parcurgând însă drumul de la tipicitate la individualitate;
-tehnica detaliului în descrieri,
-narator omniscient, demiurgic, perspectivă obiectivă. Fiind o operă realistă, romanul mai
are ca trăsături:
-inspirația din realitate, ilustrare a principiului de mimesis,
-prezentare verosimilă, lipsită de idealizare, textul fiind ca o oglindă purtată de-a
lungul unui drum (Stendhal),
-construcția echilibrată, sferică, închisă; stil impersonal, sobru, precis (Stendhal încerca
să imite stilul Codului civil), anticalofil.

Personajele sunt realiste, mijloacele de realizare a acestora având caracter balzacian,

dar şi modern, prin relativizare, indeterminare şi problematizare, prin tehnicile moderne.
Portretele complexe ce constituie esenţa dosarelor de existenţă sunt întemeiate pe o
trăsătură dominantă care le proiectează într-o anume tipologie umană: moş Costache este
avarul umanizat de iubirea faţă de Otilia, Aglae-baba absolută fără cusur în rău, Simion-
senilul, Titi-întârziatul mintal, Aurica-fata bătrână, Olimpia- placidă, insipidă, fără
personalitate, Stănică-arivistul, Pascalopol-aristocratul, rafinatul, Felix-intelectualul,
ambiţiosul, Otilia-cu trăsături ale artistei, cochetei, dar atipică.

Perspectiva narativă este extradiegetică, obiectivă, naratorul prezintă totul cu ochiul

estetului, într-un limbaj intelectualizat, citadin, acțiunea desfășurându-se pe două planuri
narative: unul care urmărește destinul tânărului Sima, iar altul ce ține firul moștenirii. Se
distanțează însă de modelul balzacian (balzacianism fără Balzac-N. Manolescu) printr-o
formulă estetică inedită în care comentariul vieții trece înaintea vieții, romanul încadrându-
se în vârsta critică a romanului doric (N. Manolescu). Romanul devine joc estetic, metaroman
(M. Cărtărescu), un roman de sinteză estetică, prin asocierea realismului de factură
balzaciană cu elemente clasice, romantice, naturaliste, moderne.
2. Tema și ilustrarea acesteia prin comentarea a două secvențe

Tema balzaciană, viața societății burgheziei bucureștene în primul sfert al secolului

trecut, în care zeul suprem este banul, se dezvoltă pe mai multe arii tematice: moștenirea,
paternitatea, familia, parvenirea, iubirea, astfel încât romanul devine o meditație pe tema
condiției umane.
Moștenirea averii lui moș Costache este nucleul epic, întrucât spre aceasta converg
toate energiile anexatoare sau ocrotitoare. Moș Costache întârzie să o înfieze pe Otilia, fiica
lui vitregă, declanșând astfel lupta clanului Tulea pentru averea sa. Scena ocupării casei
militărește de către clan, la primul atac al bolii lui moș Costache, evidențiază odiosul,
grotescul, tragicul unei lumi în care oamenii sunt iremediabil claustrați în cercul strâmt al
unui univers lăuntric precar, dominat de o obsesie. Pentru a sublinia egoismul feroce și
imposibilitatea unei comunicări reale, secvența este construită pe modelul dialogului
divergent din teatrul absurdului: Aglae vorbește despre o vagă boală proprie, Aurica despre
norocul fetelor care se mărită, Stănică își amintește despre veghea unui unchi muribund, Titi
despre copierea cărților poștale.p 382, 383 Scena jefuirii casei lui moș Costache de către
clanul Tulea, după cel de-al doilea atac al bolii, urmată de furtul banilor de către Stănică
Rațiu reliefează, încă o dată, înspăimântătoarea lăcomie și lipsa de omenie.
Iubirea este problematizată prin diversitatea și complexitatea situațiilor de viață
surprinse: iubirea romantică dintre Felix și Otilia, dragostea ocrotitoare și generoasă a lui
Pascalopol pentru Otilia, dragostea ca joc de interese, ca afacere, ca modalitate de realizare
a planurilor pentru Stănică sau clanul Tulea. Toate fețele iubirii și cuplurile (Felix-Otilia,
Pascalopol-Otilia) sau anticuplurile (Stănică-Olimpia, Aglae-Simion) înfățișate în roman
conduc la ideea că, într-o lume cupidă, în care totul este determinat de mecanismul social și
economic, libertatea de a alege și de a asuma iubirea este iluzorie/ dragostea nu poate
supraviețui. O secvență importantă este aceea în care Otilia și Felix sunt invitați de
Pascalopol să petreacă două săptămâni la moșia acestuia, perioada cea mai apropiată dintre
cei doi, când ajung să se cunoască mai bine. Momentele acestea rămân vii în sufletul lui
Felix, care își va pune atâtea întrebări legate de sentimentele fetei, de comportamentul ei
ce-l bulversa și-l amețea peste înțelegerea lui. Ultima întâlnire dintre Felix și Otilia, înaintea
plecării ei din țară, împreună cu Pascalopol, este esențială pentru ilustrarea concepției
diferite despre viață și despre iubire a celor doi tineri. Dacă Felix este intelectualul ambițios
care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viață și pentru care femeia reprezintă un
sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede că rostul femeii este să placă, în afară de asta
neputând exista fericire. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și
libertate totală, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice, el fiind gata să aștepte
oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia.

3. Componente textuale
 Relevant pentru prezentarea particularităților romanului este titlul, instanță semiotică
superioară și ordonatoare, element de paratextualitate, ce realizează legătura între universul
ficțional și lumea reală, deoarece reprezintă o primă cheie interpretativă. Titlul inițial,
Părinții Otiliei, ilustrează un element balzacian, paternitatea, căci toate personajele
romanului se raportează la Otilia ca posibili părinți, dar, în chip simptomatic, niciunul nu
personifică ipostaza ideală de părinte. Titlul sub care a fost publicată cartea sugerează
eternul mister feminin (Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă, spune Felix),
misterul unei vârste (această criză a tinereții lui Felix, pus pentru întâia oară față în față cu
imprevizibilul și contradicțiile sufletului unei fete, cum crede autorul) și chiar misterul vieții
înseși: Nu numai Otilia e o enigmă, ci și destinul însuși.
Incipitul și finalul, praguri textuale, esenţializează viziunea asupra lumii, transferând
semnificaţiile de la nivel macrotextual în formulele de intrare şi de ieşire din universul
ficţional, caracterizându-se prin simetrie.
Incipitul este descriptiv, generând efectul de real, prin fixarea coordonatelor temporale și
spațiale ale acțiunii, după modelul balzacian: Într–o seară de la începutul lui iulie 1909, cu
puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat cu uniformă de licean, intra în
strada Antim...Portretul inițial al eroului se alcătuiește din trăsături fizice semnificative și
sugestive pentru portretul interior, întrucât prosopografia este materializarea reliefului
moral: fața juvenilă și prelungă, aproape feminină sugerează sensibilitatea, dar culoarea
măslinie a obrazului și tăietura oblică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia
impresie. Descrierea este realizată prin tehnica balzaciană a cercurilor concentrice, prin care
spațiul existențial se îngustează: strada Antim - o caricatură în moloz a unei străzi italice,
casele, casa lui moș Costache, fațada, interiorul. Descrierea:
-prezintă caracterul, modelul existențial al personajelor,
-creează atmosfera,
-dezvăluie dubla realitate, cea a aparenței (decoruri pretențioase) și cea a esenței (totul e o
banală copie, un fals ce dezvăluie prostul gust prin folosirea materialelor derizorii, ieftine și
urâte).
Descrierii care pornește de la o geografie reală îi urmează o scenă-cheie,
caracteristică tablourilor expozitive din romenele realiste, reunind toate personajele
romanului: reuniunea familială din salonul casei Giurgiuveanu prilejuiește prezentarea
personajelor în ipostaze definitorii, surprinderea relațiilor dintre ele, fixarea conflictelor.
Finalul cuprinde două secvențe: deznodământul, în care Felix, părăsit, primește o
explicație din partea Otiliei, și epilogul care comprimă timpul, rezumând un deceniu din viața
personajelor și vorbind despre cariera și căsătoria fericită a lui Felix, despre arivismul lui
Stănică, despre despărțirea Otiliei de Pascalopol. Pascalopol, întâlnindu-se cu Felix în tren, îi
arată o fotografie a femeii în jurul căreia se învârtea la un moment dat lumea, poză în care
Otilia nu mai avea nimic din acea fată enigmatică, plină de strălucire din trecut. Romanul se
încheie cu aceeași imagine a lui Felix, într-o altă buclă temporală, pe strada Antim. Plimbarea
sugerează dorința lui Felix de a se întoarce în locul unde destinul lui s-ar fi împlinit, având
sens recuperator pentru că e toposul iubirii. În fața casei lui moș Costache, părăsită,
protagonistul își amintește de replica lui moș Costache, ce are acum putere de adevăr tragic:
Aici nu stă nimeni... Replica lui Costache Giurgiuveanu, absurdă la început, are putere de
destin: ea se încarcă în final de o tristeţe existenţială, de sensuri adânci privind trecerea prin
lume a omului fără însuşiri, fără sens şi fără a lăsa urme. Finalul este închis, comunicând
destinul personajelor.