CAPITOLUL 1 (CURS 1-2)

(4 ORE)

DEZVOLTAREA DURABILĂ – PROBLEMATICĂ FUNDAMENTALĂ A

SECOLULUI XXI

De-a lungul istoriei, omenirea a avut multe probleme de rezolvat. Dar problema energiei a
fost, este şi va fi problema centrală, de rezolvarea căreia depinde funcţionarea şi evoluţia
ulterioară a omenirii. Una dintre cele mai mari provocări ale secolului XXI constă în asigurarea
accesului fiecărui cetăţean al planetei Pământ la energie curată (non poluantă), durabilă şi la un
cost rezonabil. Noţiunile “durabil”, “dezvoltare durabilă”, “economie durabilă”, etc. astăzi
se utilizează frecvent, chiar poate prea frecvent, începând cu parlamentele diferitelor state, la
elaborarea legilor şi strategiilor de dezvoltare a ţării respective, guverne, în programele de
guvernare, partide politice, în programele lor electorale şi terminând cu autorităţile publice locale
şi actorii economici, care trebuie să implementeze în viaţa de toate zilele acest concept de
dezvoltare durabilă. Puţini cunosc faptul că noţiunile de “durabilitate - sustainability” şi
“dezvoltare durabilă – sustainable development” sunt termeni relativ noi, care au fost lansaţi
de Comisia Brundtland a ONU (Gro Varlem Brundtland în acea perioadă era Prim-ministru al
Norvegiei şi concomitent Preşedinte al Comisiei ONU) în raportul “Viitorul Nostru Comun” în
anul 1987. Comisia a definit noţiunea de dezvoltare durabilă ca “o dezvoltare care satisface
necesităţile prezentului fără a compromite capacităţile viitoarelor generaţii să-şi satisfacă
propriile necesităţi” (Organizaţia Naţiunilor Unite, 1987). Dat fiind faptul că producerea energiei
având la bază surse fosile provoacă poluarea mediului, creşterea pericolului pentru sănătate,
schimbarea climei, etc., conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat şi concretizat, în primul
rând, în contextul dezvoltării sectorului energetic. Astfel, la Conferinţa Cadru a Naţiunilor Unite
privind Schimbarea Climei, care a avut loc în anul 1992 la Rio de Janeiro s-a formulat o definiţie
mai amplă a conceptului dezvoltare durabilă. Prin dezvoltare durabila trebuie înţeles un proces al
dezvoltării economice care va avea ca rezultat o îmbunătăţire a nivelului de viaţă al omenirii,
fără a se deteriora ecosistemul planetei noastre.
Aceasta înseamnă o utilizare ordonată a resurselor naturale, astfel încât fiecare ocupant al
Planetei noastre să beneficieze de porţia sa de mediu curat, precum şi obligaţia sa de a se strădui
să-l îmbunătăţească pentru a asigura copiilor săi o şansă mai bună decât a avut-o el însuşi.
Pe parcursul a multor secole omenirea a folosit pentru satisfacerea necesităţilor sale doar
energie regenerabilă – radiaţia solară, lemne de foc, vântul şi apa curgătoare, ultimele fiind
derivate ale aceleiaşi energii solare. Începând cu secolul XIX se creează noi sisteme energetice
bazate pe avantajele incontestabile ale surselor fosile: grad ridicat de concentrare, posibilitate de
stocare, posibilitate de transport la distanţe mari şi posibilitate de conversie în alte tipuri de
energie: termică, mecanică, electrică. Pe parcursul a circa 200 ani omenirea a creat un sistem
energetic complex, grandios şi greu de imaginat, care asigură serviciile indispensabile vieţii
moderne: iluminatul, încălzirea, refrigerarea, transportul, procesele tehnologice, etc. Fără energie
nu pot fi menţinute standardele moderne de bunăstare, educaţie şi sănătate. Totodată, s-a
recunoscut faptul că utilizarea energiei în societatea modernă este responsabilă de apariţia a
numeroase probleme cu impact nefavorabil asupra mediului.
 Va trebui căutat un compromis între cererea crescândă de servicii energetice şi necesitatea
acută de a proteja mediul ambiant.
În viziunea autorilor prezentei lucrări, soluţia problemei constă în reconsiderarea şi altor
surse alternative de energie: energia regenerabilă – energia solară, energia eoliană, energia hidro,
energia dată de sol şi de biomasa, precum şi potenţialul deloc neglijabil al resurselor energetice
secundare. Numai în acest mod se va reface lanţul firesc ”om-energie-natura”, rupt de mai mult
timp.

Pachetul energie-mediu în cadrul strategiei energetice din UE şi din România

Complexitatea problemelor aferente sistemelor energetice, având în vedere ansamblul

subsistemelor componente: producerea, transportul, conversia, distribuţia şi consumul energiei, a
cunoscut o creştere spectaculoasă în ultimile decenii, odată cu acutizarea problemelor globale de
mediu, schimbările climatice şi epuizarea rezervelor naturale. În acest context, obiectivul central
al cooperării internaţionale în domeniul mediului este dezvoltarea durabila.
Deci, politica energetică durabilă se poate defini drept acea politică care maximizează
bunăstarea omenirii pe termen lung, simultan cu păstrarea unui echilibru dinamic între siguranţa
în alimentare cu energie, competitivitatea serviciilor energetice şi protecţia mediului, ca răspuns
la provocările sistemului energetic.
Consiliul European a adoptat în luna iunie 2010 strategia energetică: „Europa 2020 pentru
o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii”. Obiectivele stabilite sunt ambiţioase
atât în ceea ce priveşte aspectele energetice dar şi cele aferente protecţiei mediului, având în
vedere schimbările climatice cu care se confruntă planeta.
Astfel, priorităţile noii strategii europene sunt:
• reducerea cu 20 % a emisiilor de gaze cu efecte de seră;
• creşterea cu 20 % a ponderii energiei având la bază energia regenerabilă;
• creşterea cu 20 % a eficienţei energetice.
Aşadar, putem concluziona că politica energetică se bazează pe principul celor trei
obiective de 20 % (cele enumerate mai sus).
Pe termen lung, până în anul 2050, obiectivele energetice corelate cu cele de mediu sunt
îndrăzneţe, şi anume reducerea cu 90-95 % a emisiilor de CO2. Având în vedere că industria
energetică, îndeosebi subsistemul producerii energiei, este principalul răspunzător de acest
fenomen, alături de transporturi, obiectivul nu poate fi atins fără implementarea unor solutii
tehnologice de captare şi stocare a CO2.
Alături de ţările Uniunii Europene (răspunzătoare de producerea de cca. 16 % din emisiile
de CO2) în lupta pentru acest deziderat trebuie să se alinieze şi SUA, Canada, China, India şi
Africa de Sud, având în vedere că cele trei din urmă “sunt cele mai vinovate” de producerea
gazelor cu efect de seră.
Un rol important în perioada imediat următoare îl va avea promovarea în continuare pe
scară largă a eficienţei energetice, factor esenţial şi componentă a dezvoltării durabile, având în
vedere limitarea surselor actuale de energie primară şi necesitatea promovării dezvoltării
sustenabile.
 1. DEZVOLTAREA DURABILĂ – CONCEPTE ȘI PROVOCĂRI

1.1. DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI ECHITATEA ÎNTRE GENERAŢII

Definiţia dezvoltării durabile (conform Raportului Comisiei Mondiale pentru Mediu şi

Dezvoltare, 1987), este: „Capacitatea omenirii de a asigura satisfacerea cerinţelor generaţiei
prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
necesităţi”. [1.1]
Pentru realizarea acestui deziderat, raportul consideră că economia mondială trebuie să
accelereze creşterea economică, în contextul respectării cerinţelor legate de mediul înconjurător.
Dezvoltarea economică implică schimbare, care are drept consecinţă ameliorarea vieţii şi
conduce la progres. În definiţiile dezvoltării durabile se regăsesc termenii de schimbare şi
transformare. 1.2
Definiţiile acceptate pentru dezvoltarea și creșterea economică sunt următoarele:
a. dezvoltarea economică reprezintă creşterea în timp a nivelului general de prosperitate a
societăţii;
b. creşterea economică reprezintă procesul de sporire a capaciaţii economiei de a produce
bunuri şi servicii. Se realizează prin intermediul factorilor de producţie sau a tehnologiei.
Se măsoară prin modificarea produsului naţional brut (PNB).
Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea totală de piaţă a produselor şi serviciilor
finale realizate într-o economie într-o perioadă de timp dată.
Dezvoltarea economică presupune o combinaţie de trei tipuri de schimbări:
• progres al utilităţii, manifestat prin satisfacerea cerinţelor şi realizarea prosperităţii
indivizilor în societate: salariul real pe cap de locuitor, calitatea mediului;
• progres în domeniile sănătăţii , invăţământului, calitatea vieţii;
• autorespectul.
Conceptul de dezvoltare economică este mult mai larg decât cel de creştere economică.
Creşterea economică contribuie la dezvoltarea economică, prin furnizarea de bunuri şi servicii
suplimentare şi reprezintă doar o parte a dezvoltării.
Dezvoltarea durabilă alocă o importanţă mult mai mare ca în trecut calităţii mediului şi
serviciilor generale oferite de mediul natural şi amenajat.
Funcţiile mediului sunt considerate obiective centrale în conceptul dezvoltării durabile.
Acestea au contibuţii directe şi indirecte la calitatea vieţii, la produsul naţional brut prin
intermediul unui sector de mediu, la activitatea economică prin intermediul input-ului de materii
prime şi energie precum şi la susţinerea sistemelor suport ale vieții.
Mediul natural are trei funcţii majore care prezintă o semnificaţie directă la modul de
interpretare a dezvoltării durabile:
• utilitatea directă pentru indivizi;
• furnizarea de input-uri pentru procesele economice;
• asigurarea unor servicii pentru susţinerea vieţii.
Investiţiile pentru protejarea mediului şi furnizarea confortului creeaza venit şi locuri de
muncă. Investiţiile în domeniul mediului sunt mai puţin productive, conducând la o creştere
economică, dar mai lentă.
 Programele de mediu contribuie la creştrea produsului naţional brut în primul an, dar
efectul în anul final poate fi pozitiv sau negativ.
Compatibilitatea creşterii economice cu cea a calitătii mediului este o problematică
controversată. În acest sens au luat naştere două curente:
a. Curentul anti-creştere – care susţine:
• creşterea economică conduce inevitabil la degradarea mediului deoarece creşterea
presupune utilizarea unei cantităţi sporite de materii prime şi energie care conduce la
cresterea cantităţii de deşeuri;
• creşterea cantităţii de deşeuri pune în pericol epuizarea resurselor dar şi circuitul
deşeurilor, care pot depăşi capacitatea de asimilare a mediului.
b. Curentul pro-crestere – ale cărui concepte sunt:
• creşterea economică este singură pârghie prin care se pot genera fonduri pentru
protecţia mediului;
• investiţii prea mari în sectorul de mediul restrictionează creşterea, dăunează
competiţiei internaţionale şi reduc locurile de muncă.
În ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă şi echitatea se admit definiţiile de mai jos.
• Echitatea reprezintă justeţea cu care este distribuit venitul sau propsperitatea în cadrul
societăţii.
• Optimalitate este o cale de dezvoltare care maximizează valoarea prezentă a câştigurilor
viitoare ale bunăstării umane.
• Durabilitatea este o cale de dezvoltare în care bunăstarea umană sporeşte sau cel puţin nu
scade în timp.
• Supraviețuirea este o cale care se situează deasupra unui nivel minim de bunăstare. Orice
nivel aflat sub cel minim nu este viabil.
O rezervă constantă sau în creştere a capitalului natural poate asigura justeţea distribuţiei
venitului în cadrul unei generaţii în aceleiaşi ţări. Această afirmaţie este considerată valabilă
pentru ţările sarace sau în curs de dezvoltare dependente de resursele proprii.
Exemplele de echitate, în cadrul aceleiaşi generaţii, includ dependenţa de:
• biomasă – ca agent combustibil (lemn de foc, reziduri agricole, deşeuri animale);
• rezeve de apa netratate;
• îngrăşăminte naturale;
• nutreţ pentru animale;
• vânat.
Protejarea mediului natural conduce implicit la apararea acestei dependenţe şi contribuie la
sănătatea şi prosperitatea populaţiei. Menţinerea capitalului natural impune costuri asupra celor
săraci, cum ar fi plata de măsuri pentru conservarea valorilor necesare 1.3. Importanţa
menţinerii accesului la acest capital în ţările dezvoltate este mai puţin evidentă (pentru
menţinerea echităţii).
Tendinţele actuale se pot sintetiza în câteva aspecte:
• Mediul natural tinde sa fie considerat un bun public – dacă este disponibil poate fi furnizat
tuturor grupurilor. De exemplu: dacă calitatea aerului este imbunătăţită de un grup care a
investit în acesta, de acest bun beneficiază şi persoanele care au fost indiferente la acest
fenomen. Astfel bunurile publice sunt împărţite şi nici un grup nu poate fi exclus. Cei
bogaţi deţinând mai multă putere politică decât cei săraci, îi pot obliga pe aceştia să
cumpere mai multă politică de mediu.
 • Multe valori ale mediului tind să fie mai mult locale decat globale. Exemplu: calitatea
aerului variază de la o zonă la alta. Teoretic cei bogaţi pot „cumpăra” o calitate mai bună a
aerului, prin alegerea locului în care trăiesc şi lucrează. În practică însă această mobilitate
de alegere a zonei în care se desfășoară viaţa este restricţionată chiar în economiile
dezvoltate, fiind limitată de venituri şi constrângeri sociale.
• Beneficiile brute legate de îmbunătăţirile în domeniul mediului în lumea industrială nu sunt
sistemic legate de venit.
• Prin natura sa poluarea globală nu este legată de bogăţie sau persoane. Efectele pot fi totuşi
mai severe în ţările sărace. În aceste ţări (în special cele bazate pe agricultură), pe măsură
ce sărăcia se adânceste, mediul sărăceşte şi este degradat pentru obţinerea imediată a
stocurilor de hrană. Pe măsură ce mediul este degradat, perspectivele pentru generaţiile
următoare scad şi se stabileşte un cerc vicios. Pentru ţările bogate evidenţa funcţiei pozitive
a echităţii este în general neconcludentă.

1.2. EVOLUŢIA POLITICII COMUNITARE DE MEDIU ÎN CONTEXTUL

DEZVOLTĂRII DURABILE – EVENIMENTE PRINCIPALE

Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 70, preocuparea pentru mediu
dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării
resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului. 1.4
În anul 1972 s-au pus bazele politicii comunitare de mediu, continuându-se ulterior
dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare.
Anul 1972, Stockholm – Conferinţa Naţiunilor Unite:
• 113 Naţiuni prezente îşi manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea
umană influenţează mediul;
• sunt evidenţiate problemele poluării, distrugerii resurselor, deteriorării mediului, pericolul
dispariţiilor unor specii şi nevoia de a creşte nivelul de trai al oamenilor şi se acceptă
legătura indisolubilă între calitatea vieţii şi calitatea mediului pentru generaţiile actuale şi
viitoare.
Summit-ul de la Paris – protecţia mediului este discutată în contextul expansiunii
economice şi a îmbunătăţirii standardelor de viaţă.
1983 – Comisia Brundtland – Problema-cheie a dezvoltării durabile este opoziţia între
nevoile de creştere ale populaţiei şi limitele impuse de resursele planetei precum şi degradarea
continuă a mediului.
Naţiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare (World Commission
on Environment and Development) având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi
oferirea de soluţii cu privire la viabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Această comisie a
fost prezidată de Gro Harlem Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei la acea dată.
Comisia Brundtland a subliniat existenţa a două probleme majore:
• dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi standarde mai înalte de trai pentru un
mic procent din populaţie, ci creşterea nivelului de trai al tuturor;
• dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor noastre
naturale, nici poluarea mediului ambiant.
 Anul 1987 – Raportul Brundtland – se elaborează definiţia oficială a dezvoltării durabile:
„Capacitatea omenirii de a asigura satisfacerea cerinţelor generaţiei prezente fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”.
Anul 1992 – Conferinţa de la Rio de Janeiro, Conferinţa Naţiunilor Unite privind
Mediul şi Dezvoltarea.
• Participă 120 de şefi de stat şi sunt din nou aduse în centrul atenţiei problemele privind
mediul şi dezvoltarea.
• Dezvoltarea durabilă reprezintă „o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman
pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat”.
• Scopul declarat al Conferinţei a fost stabilirea unei noi strategii a dezvoltării economice,
industriale şi sociale în lume, cuprinsă sub numele de dezvoltare durabilă – „sustainable
development”. 1.5
• Naţiunile prezente au fost de acord asupra unui plan de dezvoltare durabilă numit Agenda
21 şi asupra a două seturi de principii: Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi
dezvoltare şi Principiile pădurii. 1.6
„Oamenii au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura; naţiunile
au dreptul suveran de a exploata resursele proprii, fără însă a cauza distrugeri ale mediului în
afara graniţelor proprii.” – Declaraţia de la Rio.
Alături de Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio, s-a ajuns la un acord cu privire la două
convenţii obligatorii:
• Convenţia privind Diversitatea Biologică.
• Convenţia cadru privind Schimbările Climatice.
Anul 1997- RIO+5 (1997) – Are loc evaluarea progresului realizat la cinci ani de la
Conferinţa de la Rio (New York, 1997). S-au evidenţiat o serie de deficienţe, legate în particular
de echitatea socială şi sărăcie.
• reducerea asistenţei oficiale acordate pentru dezvoltare şi creşterea datoriilor
internaţionale;
• eşecul îmbunătăţirii: transferului de tehnologie, construcţiei capacităţilor pentru participare
şi dezvoltare;
• eşecul coordonării instituţionale şi incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de
producţie şi de consum.
Anul 1999 – Tratatul de la Amsterdam – S-a consolidat baza legală a politicii vizând
protecţia mediului precum şi promovarea dezvoltării durabile în cadrul Uniunii Europene.
Anul 2000 – Consiliului European de la Lisabona se semnalează un angajament până în
anul 2010, „cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume”.
Anul 2001 – Summit-ul de la Goetheborg – A fost adoptată Strategia de Dezvoltare
Durabilă a Uniunii Europene. 2.7
Anul 2002 – RIO+10 (2002) – Evaluarea progresului realizat la zece ani, Summitul de la
Johannesburg. A făcut apel la ratificarea, întărirea şi implementarea mai fermă a acordurilor şi
convenţiilor internaţionale privind mediul şi dezvoltarea. Summitul Naţiunilor Unite privind
Dezvoltarea Durabilă (World Summit on Sustainable Development – WSSD):
• Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă.
• Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă (JPOI).
• Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element central
al agendei internaţioanle şi a dat un nou impuls pentru aplicarea practică a măsurilor
globale de luptă împotriva sărăciei şi pentru protecţia mediului.
 • S-a aprofundat şi întărit înţelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin
evidenţiere a importantelor legături dintre sărăcie, mediu şi utilizare a resurselor naturale.
• Guvernele au căzut de acord şi au reafirmat un domeniu de obligaţii şi ţinte concrete de
acţiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.
• Prin Declaraţia de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul
şi întărirea celor trei piloni interdependenţi ai dezvoltării durabile: dezvoltarea economică,
dezvoltarea socială şi protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global.
• Planul de implementare urmăreşte aplicarea de măsuri concrete la toate nivelurile şi
întărirea cooperării internaţionale, în baza responsabilităţolor comune, exprimate în
Principiul 7 al Declaraţiei de la Rio şi integrarea celor trei piloni ai dezvoltării durabile.
În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe:
• eradicarea sărăciei;
• modificarea modelelor de producţie şi consum;
• protejarea sănătăţii;
• protejarea şi managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea economică şi
socială. 1.8
Anul 2005 – Comisia a demarat un proces de reviziure a Strategiei de Dezvoltare Durabilă.
Anul 2006 – A fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune Europeană
extinsă.
Anul 2007 – Tratatul de la Lisabona – S-au încheiat protocoale adiţionale privind
schimbările climatice şi lupta împotriva încălzirii globale.
Anul 2012 – RIO+20 (2012) – Conferinţa ONU privind Dezvoltarea Durabilă, Evaluarea
progresului realizat la 20 ani.
Conferinţa a avut loc în Brazilia, în 2012, cu ocazia celei a 20-a aniversări din 1992 a
Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED), la Rio de Janeiro, şi
aniversarea a 10 ani de la Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă (WSSD) de la
Johannesburg. 1.8
Obiectivul conferinţei a fost de a asigura un angajament politic reînnoit pentru dezvoltarea
durabilă, evaluarea progreselor realizate până în prezent şi lacunele în punerea în aplicare a
rezultatelor principalelor summituri privind dezvoltarea durabilă, precum şi abordarea
provocărilor noi şi emergente. În acest scop, accentul s-a pus pe două teme majore:
• economia verde, în contextul dezvoltării durabile şi al eradicării sărăciei (trebuie avut în
vedere legăturile cu Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – Millenium Development
Goals, MDGs);
• cadrul instituţional pentru dezvoltare durabilă.

BIBLIOGRAFIE
[1.1] World Commission on Environment and Development (1987). Our Common Future.
Oxford, Oxford University Press.
[1.2] *** Ecologically sustainable development. United Nations Industrial Development
Organization, 1994.
[1.3] ***”Sustainable development: Changing production patterns, social eguity and the
environment”. United Nations, Economic Commission for Latin America and Caribbean,
santiago, Chile, 1991.
 [1.4] Comhar (Sustainable Development Council), “European Commission Working
Document Consultation on the Future “EU 20” Strategy”, Comhar Sustainable Development
Council (Ireland) Comments, 2010.
[15] ***,Carte Verde:”O strategie Europeană pentru energie durabilă, competitivă şi
sigură”, 2006.
[1.6] ***Action 21. ”Declaration de Rio sur l’environnement et le developpement,
declaration de principes relatifs aux forrets, Conference des Nations Unies sur l’environnement
et le developpement”, Națiunile Unite, New York, 1993.
[1.7] International Energy Agency (IEA), 2002a. ”Energy Balances of OECD Countries”,
1999-2000, Paris.
[1.8] ***, Intelligent Energy for Europe, Programme 2003 – 2006, COM 2002.