Acceaşi zi din viaţa mea

Ana Nicolae

Ştii momentele alea când te întrebi: „ ce dracu’ am văzut la el?” E un oarecare, şi la urma
urmei pot avea orice bărbat din lume...

Uite, de pildă ieri. Am ajuns acasă după o scurtă plimbare prin oraş. Locuim împreună.
Mă uit la ceas. E patru. Gândesc instinctiv: „Peste două ore se intoarce de la job, trebuie să fac
ceva de mâncare”. Trebuie? De ce dracu trebuie? Cine mă obligă? Unde scrie că trebuie sa fac
un lucru pe care n-am chef să-l fac? Mi-e foame! Trebuie să mănânc ceva. Da, asta chiar trebuie.
Nu. Cum pot mânca singură? O să intre pe uşă şi o să întrebe: „Ce-ai făcut de mâncare”? O să-i
aşez o farfurie în faţă... o farfurie cu ce?... cu ceva... şi o să zică: „Tu nu mănânci?” Iar eu o să
zic: „Am mâncat !” Nu, nu-i pot spune că am mâncat singură... de obicei îl aştept să vină ca să
putem mânca împreună. O să-i spun că nu mi-e foame... Ba o să-i spun că am mâncat şi cu asta
basta.

...Dulceaţă pe pâine....mănânc dulceaţă pe pâine la ora asta...o să mă fac cât o vacă.

Şi intră pe uşă tocmai atunci când eu molfăiam pâine cu dulceaţă. Dumicatul îmi ramâne
în gât. Cum de n-am închis blestemata de uşă? Aş fi putut pune borcanul în debara, aş fi înghiţit
ce aveam în gură, aş fi strigat: „Numai puţin!” Şi aş fi mers la baie să-mi clătesc gura. Când aş fi
deschis, aş fi zis: „Scuze eram la baie!” şi nici măcar n-aş fi minţit.

Nici în cazul de faţă n-am minţit. Când cineva intră brusc în casă şi, prin uşa deschisă de
la bucătarie, te vede înfulecând dulceaţă pe pâine, n-ai cum să minţi. Te întreabă ce faci, şi nu-i
poţi răspunde: „Mă piş!”

...Şi mă întreabă ce fac...iar eu, înghit dulceaţa, îmi iau inima-n dinţi şi zic:„Mănânc; mi-
era foame”. El, vesel: „Poftă bună!” Eu nervoasă: „Ai venit mai devreme azi”. El: „Mi-era dor de
tine. Uite, ţi-am adus ciocolată”.

Cum să nu te apuce toţi dracii!? Ies din bucătărie, încep sa împăturesc nişte haine. Mă
gândesc:„De ce trebuie să-i împăturesc eu hainele lui? Ce s-ar face fără mine? Nu e în stare de
nimic...nu e-n stare să-şi împăturească nişte haine”. Îl aud cum deschide frigideru’: „Eu ce
mănânc?”, mă întreabă. „Pe dracu’ !” zic în gând şi tare: „Vezi şi tu pe acolo!” Îl urmăresc cum
îşi scoate tacticos o roşie, o taie în feliuţe mici pe o farfurie, scoate şi o bucăţică de brânză şi
începe să mănânce calm. Nici măcar nu m-a întrebat de ce n-am gătit astăzi! I-aş fi zis eu lui vreo
două. Stă acolo pe scaun şi nu zice nimic, ciopârţeşte roşia aia în 20 de bucăţi când ar putea să o
taie în patru.

Îl privesc. Îl privesc cum mănâncă nenorocita de roşie. Îl privesc cum ţine furculiţa cu
degetele lui dolofane, cu unghii mici, roase cu dinţii. Ce obicei prost are!....Să-şi roadă unghiile
cu dinţii. La fiecare înghiţitură, buclele i se mişcă... i s-a rărit părul...peste câţiva ani o să aibă
chelie... mie nu-mi plac bărbaţii cu chelie....

Se ridică de la masă şi vine spre mine: „Săru-mâna pentru masă!” Mă sărută. Săru-mâna
pentru masă??! Cum poate să fie atât de....? Nici măcar roşia aia nu i-am pus-o eu în faţă. Mă
îmbrăţişază. Îi simt buclele care îmi ating faţa, mă irită. E transpirat. În secunda următoare mă
gândesc dacă nu cumva i-a rămas ceva pe dinţi. „S-a întâmplat ceva ?” Mă întreabă. „Nu te-ai
bucurat că ţi-am adus ciocolată...nici nu mi-ai mulţumit...”

Să-i mulţumesc?! Aş fi putut să-i mulţumesc că nu şi-a strâns… masa, aşa cum nu şi-o
strânge niciodată. Să-i mulţumesc?! Nu-mi place ciocolata aia, şi probabil jumătate o s-o
mănânce el. Şi, oricum, îmi cumpără ciocolată de care îi place lui.

„Mulţumesc pentru ciocolată”, îi zic. „Nu vrei să-ţi faci un duş?....şi poate să te speli pe
dinţi ?” „ Da, imediat”, zice. E atât de ascultător încât mă enervează. Părul lui ondulat, crescut
neglijent, se mişcă la fiecare pas. „Arată ca un căţeluş”, gândesc. „Un căţeluş buclat şi ascultător.
O să-i zic să se tundă”. Îşi aprinde o ţigară în cameră. Pune băţul de chibrit pe noptieră. „De ce
trebuie să fumeze în casă?!!” Iese pe balcon… aşa vezi! Îl urmez.

Începe să povestească despre serviciu, cum la şedinţă li s-a zis că nu vor primi tot salariul
luna asta... şi că probabil ar fi bine să cheltuim mai puţin. Vestea asta nu face decât să mă înfurie.
„Eşti supărată... poate vrei să ieşim puţin...” Nu sunt supărată, sunt nervoasă, dar asta cu ieşitu’
nu-i o idee rea... Ieşim atât de rar... Şi-ncep să mă îmbrac, şi parcă nimic nu-mi vine bine, nici
măcar rochiţa albastră în care arătam ca o copiliţă. Ce drăguţă eram în rochiţa albastră! Tot
timpul primesc complimente când o îmbrac... Da, uite, că acum nu-mi vine!... Cred ca a intrat la
apă. Mă strânge la subraţ, îmi vine s-o calc în picioare... Lua-o-ar dracu’ de rochiţă albastră! Îmi
vine s-o tai cu foarfeca. După ce mă schimb de câteva ori....nu ştiu de câte ori să mă fi schimbat -
dacă nu se pune cămăşuţa în carouri pe care n-am apucat să o închei la toţi nasturii, cred că de
vreo cinci...- mă trântesc în pat cu faţa în pernă.

„Ce faci? Nu te îmbraci să mergem?” Simt cum îmi mângâie obrazul, simt picăturile mici
de apă care se scurg din părul lui pe umărul meu. „N-am cu ce să mă îmbrac”, zic aproape
plângând, „nu-mi mai vine rochiţa albastră !” „Lasă că mergem mâine la cumpărături şi luăm o
rochiţă şi mai albastră decât aia!”, zice. „De ce te comporţi cu mine de parcă aş avea doi ani? Nu
pricep, nu pricep!!!”

Da, asta se întâmpla ieri... Îţi dai seama că n-am mai ieşit nici unde. Am stat toată
noaptea să mă gândesc de ce nu mi-a trecut prin minte să îmbrac rochia neagră scurtă. Şi ar fi
mers cu pantofii decupaţi în faţă....Ultima dată când am purtat rochia aia, iubitul meu se simţea
ca dracu’. Şi să nu-mi spui mie că, atunci când ieşi cu o tipă după care întoarce chiar toată lumea
capul, nu te simţi ca dracu’! De fapt, de asta nu m-am atins de rochia neagră. Pentru că atunci
când iubitul meu se simte ca dracu’ şi eu mă simt ca dracu’. Şi când te gândeşti că el mi-a
cumpărat-o... Mi-a cumpărat o rochie ca să se simtă ca dracu’ atunci când o port. Nu, nu a fost
aşa. Mi-a cumpărat-o pentru că era prima dată când îi plăcea cum îmi stă într-o rochie. „Nu-mi
place cum te îmbraci”, îmi zicea acum aproape patru ani, când ne plimbam prin Mall. „Uite
fusta aia scurtă, nu vrei să o probezi?” Era rochie toată ziua, dar nu asta era important . Am intrat
în cabina de probă, eram emoţionată, oare o să-mi vină bine? Oare o să-i placă? Oare o să-o
plătească el? Sânii îmi ieşeau în afară, „E mult prea decoltată”, gândeam.... da.... „şi mult prea
scumpă”. El dă la o parte draperia şi mă vede. Era prima oară când mă privea... aşa...cu ochii ăia
albaştri. „Rămâne”. Îi zice vânzătoarei. Mi-am băgat hainele mele în geantă şi am rămas în
rochia aia frumoasă. Prin Mall, lumea se uita la noi. Eu mă gândeam dacă nu cumva se uită
pentru că sandalele mele nu se potriveau cu rochia... El se uita la mine şi zâmbea. „Sunt mândru
că am lângă mine o fată aşa frumoasă!” Frumoasă, a zis că sunt frumoasă! Deci nu se uită nici
dracu’ la sandale.

Da, şi când te gândeşti că, ultima dată când am purtat rochia asta, acum o lună şi ceva,
mi-a zis ceva-n genu’: „Nu pricep de ce pula mea se uită toţi ăştia la tine!” Ohoho, uşurel, tati!
Păi, şi dacă se uită ce? N-are voie lumea să se uite? Uitatu’ şi scărpinatu’-i pe gratis! Se uită
pentru că sunt foarte elegantă şi foarte sexi, spre deosebire de tine, boule!

Da, asta gândeam, dar nu i-am zis nimic, oricum rochia aia n-am mai purtat-o de atunci...
Aş fi putut s-o port aseară. Aşa, cu părul dat pe spate. Nu, n-aş fi suportat să-i văd faţa aia de
căţeluş cu părul creţ, n-aş fi suportat să-l văd cum se învârte ca un titirez pe lângă mine. Ar fi
urmărit fiecare mişcare, fiecare foşnet din jurul meu, fiecare ocheadă aruncată peste umăr de unu
sau de altu’... Mi-ar fi zis „Te iubesc !” mult prea des şi m-ar fi întrebat dacă mă simt bine, aşa
cum face de fiecare dată când ştie că nu mă simt bine. Şi prietenii lui şi-ar fi dat coate. Mi-ar fi
plăcut mai de grabă să ţopăi eu pe lângă el, să râdă ăia de mine, nu de el: „Uite şi la aia, cum se
ţine-n curu lui!”

Aşa cum s-a întâmplat atunci... da... aproape că am uitat... Când l-am văzut la terasa aia,
cum îi zicea? Nu ştiu... oricum, acum se construieşte acolo un hotel... L-am văzut de pe alee,
înconjurat de lume, n-am remarcat pe nimeni altcineva, doar ochii lui albaştri migdalaţi, şi
buclele care-i ieşau de sub şapcă... Trecusem de terasă şi m-am întors. M-am aşezat la masa din
faţa lui, ca să-l pot urmări şi să mă vadă. Mă uitam la el ca proasta. Şi ăia... care-şi dădeau coate
şi rânjeau... Până la urmă s-au ridicat să plece, şi eu m-am dus la el să-i spun că-l plac.... parcă nu
era evident. Şi-am plecat împreună. O tipă din grupul lui l-a chemat înapoi şi i-a zis ceva încet.
Păcat că n-a zis-o atât de încet încât eu să nu aud. A zis: „Unde te duci cu puştoaica asta, rămâi
cu mine, doar ştii că...” Era atât de înalt şi atât de... şi vocea lui... „Staţi liniştite fetelor, e loc de
amândouă !” Ha, ha, ha....asta n-a fost drăguţă deloc. Am făcut cunoştinţă şi peste cinci minute l-
am întrebat din nou cum îl cheamă. „Puteam să te las gravidă şi nici nu ştiai pe cine să cauţi !”
Putea pe dracu’, lasă că nu eram nici eu de gumă!... Aaa, da! Şi, la un moment dat, m-a sărutat şi
mi-a zis: „Nu-i lua-n seamă pe amicii mei, se simt ameninţaţi când apare cineva nou, e normal...”

Da, dar vezi tu dragule, acum io nu mai simt ameninţarea aia de care vorbeai tu atunci, şi
tare mi-e teamă că nu mergem în direcţia în care trebuie, mie nu-mi place să merg pe stradă cu
doi paşi înaintea ta şi cu toate astea o fac, pentru că altfel nu vom ajunge la timp.

Cu gândul ăsta am adormit aseară în braţele lui. Începuse să mă sărute, îşi trecea mâna
prin părul meu, dar eram prea supărată ca să-mi placă. Da, dormeam de-a binelea, şi el mă săruta
încontinuu, mă strângea în braţe… iar eu… lemn. La un moment dat l-am simţit cum s-a întors
cu spatele şi a mormăit ceva. Îl întreb: „Ai zis ceva ?” N-aş fi dorit totuşi un răspuns. El
bosumflat: „Nimic… adică, nu înţeleg ce se întâmplă. Nimic nu te mulţumeşte…” Ce căcat să
mă mulţumească?!! Stau în casă aproape toată ziua, am aceleaşi probleme pe care le are
mama… deşi sunt atât de tânără… Nu ies niciunde niciodată. Mă mai plimb uneori singură şi
cam atât. Nu, nu-mi aminti de prietenii tăi, nici nu ştiu cum de nu-ţi dai seama: nu-mi plac, sunt
toţi nişte rataţi… şi probabil… cine se aseamănă, se adună… Asta gândeam şi îi zic încet: „Nu,
nu-i adevărat, sunt chiar ok!” Ne ridicăm amândoi în capul oaselor. El mă priveşte fix, eu mă uit
în gol. El: „Înţelege e o perioadă mai naşpa… se vor regla toate… o să ne mutăm într-un
apartament mai mare… o să-mi mai iau un job… o să ne descurcăm noi cumva… o să plătim
datoriile şi mergem o săptămână undeva în vacanţă… important e că suntem împreună, nu?…
Important e că ne iubim… adică… mă iubeşti nu? Serios, zi ceva! Te rog uită-te la mine! Zi
ceva, orice !”

De ce trebuie să-mi facă asta, de ce? De ce mă forţează? Şi zic fără să-mi dau seama:
„Mergem la dracu’! Doar asta şti să faci: planuri. La planuri ai fost bun întotdeauna”. Mă ridic şi
aprind becul. „Uite: pantofii! Niciodată nu ţi-i laşi pe hol, trebuie să-i pun eu de fiecare dată la
locul lor... şi noptiera e plină de beţe de chibrit…” Nu-l privesc. Îl aud cum scrâşneşte din dinţi.
Tăcere. El: „Ştii ce draga mea… nu te pune nimeni să faci nimic în casa asta. Poţi foarte bine să
le laşi pe toate acolo unde sunt şi cu asta basta. La urma urmei, eu fac ce vreau în casa mea. Dacă
nu-ţi convine nu te ţine nimeni legată aici…”

Eu: „Aha deci vrei să plec! Foarte bine o să-mi fac imediat bagajele”.

El: „Nu, nu vreau să pleci… ”

Eu: „Ba da, tocmai ai spus asta! ”

El: „Nu plânge, te rog! ”

Eu: „Mereu îmi scoţi ochii… de ce faci toate lucrurile astea pentru mine dacă-ţi pare
rău?”

El: „Nu-mi pare rău… cine-a zis că-mi pare rău?… Aşa… te-ai schimbat… ”

(Pauză)

El: „Da, te-ai schimbat. Probabil îţi tot zice cineva că eşti frumoasă… da, eşti foarte
frumoasă. Şi poate prea frumoasă pentru mine…”

Eu… tac, plâng şi tac. El nu tace, dar nu-l mai aud… probabil se plânge… nu vreau să-l
aud cum se plânge… nu-mi place când se plânge. Îmi astup urechile cu podul palmelor şi plâng.
Da, am uitat că asta nu e casa mea, am uitat că el e cel care umple frigiderul în fiecare
săptămână, am uitat că nu plătesc nici gaze, nici curent, nici internet, nici asociaţie… de fapt n-
am ştiut niciodată în ce constau toate astea. Am uitat că îmi place să-l aştept cu masa pusă în
fiecare zi, că-mi place să-i împachetez hainele, una câte una, să le aranjez în aşa fel încât să se
îmbrace a doua zi cu ce am plănuit eu de seara, am uitat… am uitat…

Fără să-mi dau seama, încep să-mi strâng lucrurile. Arunc haine la întâmplare într-o
sacoşă, peste haine trântesc nişte cărţi, peste cărţi pun periuţa de dinţi… şi plâng peste periuţa de
dinţi… Of… Şi mai sunt atâtea lucruri… şi eu deja am obosit… şi el nu mai zice nimic… păcat
că n-am prins ultima parte a discursului. Are un aer nepăsător şi mă priveşte lung. Mă deranjază
ideea că vrea să-mi arate că nu-i pasă. Eu chiar o să plec şi el nu face nimic să mă oprească. Şi
iar plâng…

Şi, aproape rânjind, zice „E ora trei dimineaţa!” Îmi vine să-i mut rânjetu ăla de pe
faţă… Şi dacă-i trei, ce? Stai mă, că se îngroaşă gluma, lui chiar îi pare bine că plec… Şi eu îi
dau satisfacţie. Aşa că mai plâng un pic şi mă-ntorc în pat… asta după ce m-am gândit de zece
ori dacă mai am dreptul să dorm în patul ăla, care nu e al meu…

De dimineaţă m-am trezit ca de obicei înaintea lui. L-am privit câteva clipe şi m-am
întrebat ce dracu’ am văzut la el?! În secunda următoare mi-am adus aminte cum mă întrebam cu
trei ani în urmă: ce dracuâ vede la mine? Mi-am adus aminte şi de cearta de aseară. Am început
să robotesc prin casă şi, vrând-nevrând, mai trânteam câte-o cratiţă, mai scăpam o furculiţă. Se
trezeşte brusc: „Nu pleci, nu?”

Eu: „Nu. Spăl vasele. Ce vrei să mănânci?”

El: „Cât mă bucur că nu pleci…”

Eu: „Şti doar că n-am unde să mă duc.”

El: „Te iubesc!”

Eu: „Şi eu te iubesc!”

Acum e plecat la job, iar eu trebuie să aştept opt ore până se întoarce. Mă duc să mă
plimb.