Ecologie Şi Protecţia Mediului Cu Elemente de Lucrări Practice În Laborator Şi Pe Teren

Valentin Aşevschii
Tatiana Dudnicenco
Dumitru Roşcovan
Ecologie şi Protecţia Mediului

cu elemente de lucrări practice
în laborator şi pe teren
(Suport didactic)
Chişinău – 2007
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA
Facultatea de Medicină
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Biologie şi Pedologie
Valentin Aşevschii
Tatiana Dudnicenco
Dumitru Roşcovan

cu elemente de lucrări practice
în laborator şi pe teren
(Suport didactic)
Aprobat de Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova
Chişinău – 2007
CZU
Valentin Aşevschi, Tatiana Dudnicenco. Dumitru Roşcovan, Ecologie şi protecţia

mediului cu elemente de lucrări practice în laborator şi pe teren (suport didactic). – Chi-
şinău: ULIM, 2007. – pag.
Recenzenti:
Vasile Socolov – doctor în medicină, conferenţiar universitar ULIM.
Vasile Ciocoi – doctor in biologie, conferentiar universitar
(Universitatea Pedagogica de Stat
„Ion Creangă” din Chisinau).
Redactor ştiinţific responsabil:

Ion Dediu – doctor habilitat în biologie, profesor universitar,
academician al A.Ş.M.
În lucrare sunt expuse bazele teoretice, practice şi metodice ale cursului Ecologie şi
Protecţia Mediului. Este dedicată studenţilor facultăţilor de ecologie, protecţia mediului,
biologie, medicină, silvicultură, agricole, juridice, cadrelor didactice din învăţământul
preuniversitar şi universitar de la specialităţile indicate, dar şi tuturor celor interesaţi.
Lucrarea este ilustrată cu fotografiişi diferite scheme, grafice şi tabele.
Ne exprimăm gratitudinea faţă de toţi cei care au contribuit într-un fel sau altul la
apariţia acestei lucrări, în special dlui Ion Dediu – doctor habilitat în biologie, profesor
universitar, academician al A.Ş.M., precum şi faţă de cei care vor oferi unele sugestii ce
ar putea fi utilizate la o viitoare ediţie adăugată.
Descrierea CIP a Camerei Nationale a Cartii

Aşevschii, Valentin
Ecologie si Protectia Mediului cu elemente de lucrări practice în laborator şi pe teren (suport
didactic)./ Valentin Aşevschi, Dumitru Roscovan, Tatiana Dudnicenco – Ch., 2007. – p.
Bibliogr. p. ( tit.)
ISBN
ex.
© Valentin Aşevschi, Dumitru Roscovan, Tatiana Dudnicenco, 2007

© ULIM, 2007
ISBN
Tabla de materii
Partea I.
Elemente de ecologie
1. Concepte şi definiţii.....................................................................................
2. Mediul ambiant şi elementele lui structurale...............................................
2.1. Noţiune de mediu ecologic..........................................................................
2.1.1. Efectuarea unei excursii cu tema: „Mediul înconjurător,
elementele structurale, tipurile de mediu de trai în plaiul natal”..................
2.2. Factorii ecologici şi acţiunea lor asupra organismelor vii............................
2.2.1. Efectuarea unei excursii cu tema: „Factorii ecologici
din plaiul natal – evedinţierea şi clasificarea lor”........................................
2.3. Factorii ecologici abiotici ai mediului – acţiunea lor
asupra organismelor vii...............................................................................
2.3.1. Efectuarea unei excursii cu tema: „Factorii ecologioci abiotici
din plaiul natal –evidenţierea si clasificarea lor”.........................................
2.4. Factorii ecologici biotici şi antropici – influenţa lor
asupra mediului şi organismelor vii.............................................................
2.4.1. Efectuarea unei excursii cu tema: „Factorii ecologici biotici
şi antropici observaţi în regiunea natală – evidenţierea,
clasificarea şi influenţa lor asupra ecosistemelor
naturale şi artificiale”...................................................................................
3. Ritmurile biologice adaptive ale organismelor vii........................................
4. Principiile de clasificare ecologică a organismelor vii ................................
5. Formele vitale ale organismelor vii ............................................................
6. Proprietăţile trofice ale organismelor vii .....................................................
7. Populaţia de organisme, biocenoza şi biogeocenoza . ..............................
7.1. Noţiunea de populaţie ................................................................................
7.2. Clasificarea populaţiilor de organisme .......................................................
7.3. Elementele principale ale populaţiilor ........................................................
7.3.1. Structura populaţională a speciilor de organisme vii .................................
7.3.2. Structura biologică a populaţiilor . ..............................................................
7.3.3. Structura spaţială a populaţiilor .................................................................
7.3.4. Structura etologică a populaţiilor ...............................................................
7.4. Biocenoza, biotopul şi biogeocenoza ........................................................
7.4.1. Structura şi analiza biocenozei – indici şi parametri ................................. .

Ecologie şi Protecţia Mediului cu elemente de lucrări practice în laborator şi pe teren
7.4.2. Clasificarea biocenozelor . .........................................................................

7.4.3. Biotopul ca sector de habitat a organismelor vii ........................................
7.4.4. Noţiune de biogeocenoză ......................................................................... .
7.4.5. Efectuarea unei excursii cu tema: „Evidenţierea, clasificarea,
structura, elementele principale ale populaţiei de organisme,
biocenozei şi biogeocenozei în aria plaiului natal” . ...................................
7.5. Ecosistemul ca unitate funcţională fundamentală a biosferei ....................
7.5.1. Lanţurile trofice din ecosistemele naturale ................................................
7.5.2. Nişe ecologice din ecosistemele naturale . ................................................
7.6. Principalele tipuri de ecositeme .................................................................
7.7. Biosfera – element de cel mai înalt grad taxonomic al naturii ...................
7.7.1. Elementele structurale ale biosferei . .........................................................
7.7.2. Substanţa vie a biosferei ...........................................................................
7.7.3. Funcţiile biochimice ale substanţei vii ....................................................... .
7.7.4. Circuitul substanţelor în natură ................................................................. .
7.8. Noosfera ....................................................................................................
Partea II.
Protecţia mediului ambiant
8. Societatea umană şi mediul înconjurător . .................................................

9. Bazinul de aer al Terrei – aprecierea stării ecologice
şi metodele de ameliorare
9.1. Structura verticală a bazinului aerian . .......................................................
9.2. Funcţiile atmosferei . ..................................................................................
9.3. Compoziţia chimică ţi fizică a atmosferei ...................................................
9.4. Poluarea atmosferei . .................................................................................
9.5. Sursele de poluare a atmosferei ................................................................
9.6. Poluanţii principali ai aerului atmosferic . ...................................................
9.6.1. Oxidul de carbon . ......................................................................................
9.6.2. Dioxidul de sulf ..........................................................................................
9.6.3. Oxizii de azot .............................................................................................
9.6.4. Poluarea cu hidrocarburi . ..........................................................................
9.6.5. Poluarea microbiană a aerului ...................................................................
9.7. Colectarea probelor de aer şi analiza lor chimică ......................................
9.8. Determinarea poluanţilor principali ai aerului atmosferic ...........................
9.8.1. Determinarea dioxidului de sulf din aer .....................................................

9.8.2. Determinarea concentraţiei de de azon şi a dioxidului de azot .................

9.8.3. Determinarea concentraţiei de funingină ...................................................
9.8.4. Determinarea pulberilor ............................................................................ .
9.8.5. Determinarea tetraetilplumbului – Pb(C2H5)4
9.8.6. Cercetările bacteriologice ale aerului . .......................................................
9.9. Evaluarea gradului de poluare a aerului ....................................................
9.10. Măsurile de combatere a poluării aerului atmosferic ................................ .
10. Bazinul acvatic – aprecierea stării ecologice,
măsurile şi metodele de ameliorare ...........................................................
10.1. Proprietăţile fizico-chimice ale apei ...........................................................
10.2. Circuitul apei în natură .............................................................................. .
10.3. Apele continentale .................................................................................... .
10.3.1. Apele continentale subterane ................................................................... .
10.3.2. Apele subterane freatice ........................................................................... .
10.3.3. Fântâni şi izvoare de apă . .........................................................................
10.3.4. Apele subterane de adâncime .................................................................. .
10.3.5. Apele curgătoare .......................................................................................
10.3.6. Apele stătătoare . ...................................................................................... .
10.3.7. Terenurile înmlăştinite şi băltite . ............................................................... .
10.4. Poluarea bazinelor de apă .........................................................................
10.4.1. Impurificarea naturală a apei .....................................................................
10.4.2. Impurificarea artificială a apei ....................................................................
10.5. Sursele de poluare a bazinelor de apă ......................................................
10.6. Principalii poluanţi ai bazinelor acvatice ....................................................
10.7. Măsurile de combatere a impurificării apei ............................................... .
10.7.1. Metodele de colectare a probelor de apă ..................................................
10.7.2. Metode de determinare a indicilor fizico-chimici ai apei ............................
10.7.3. Determinarea cantităţii şi calităţii substanţelor în suspensie .....................
10.7.4. Determinarea culorii apei ...........................................................................
10.7.5. Determinarea turbidităţii apei .....................................................................
10.7.6. Determinarea densităţii apei ......................................................................
10.8. Determinarea indicilor chimici ai apei ........................................................
10.8.1. Determinarea durităţii apei . .......................................................................
10.8.2. Determinarea consumului biologic de oxigen (CBO) .................................
10.8.3. Determinarea hidrogenului sulfurat . ..........................................................
10.8.4. Determinarea ionului de amoniu în apă .....................................................
10.8.5. Determinarea nitrit-ionilor ......................................................................... .

10.8.6. Determinarea ionilor de nitrat ....................................................................

10.8.7. Determinarea substanţelor organice . ........................................................
10.9. Metode biologice de estimare a calităţii apelor ......................................... .
10.10. Metode microbiologice ...............................................................................
11. Învelişul de sol – starea ecologică, măsurile şi metodele
de ameliorare .............................................................................................
11.1. Pedosfera şi factorii de geneză a ei . .........................................................
11.1.1. Factorii de pedogeneză ............................................................................ .
11.1.2. Compoziţia şi proprietăţile solului ..............................................................
11.2. Observaţii asupra stării de degradare a solurilor .......................................
11.3. Factorii de degradare a solurilor ................................................................
11.3.1. Degradarea solurilor ca urmare a cauzelor naturale ................................ .
11.3.2. Eroziunea solului prin apă şi eoliană..........................................................
11.3.3. Salinizarea solurilor ...................................................................................
11.3.4. Deplasările şi alunecările de teren..............................................................
11.3.5. Scurgerea de suprafaţă..............................................................................
11.3.6. Solifuxiunea ...............................................................................................
11.3.7. Prăbuşirea .................................................................................................
11.3.8. Creep .........................................................................................................
11.3.9. Aluvionarea ................................................................................................
11.3.10. Coluvionarea . ........................................................................................... .
11.4. Degradarea solurilor ca urmare a acţiunilor umane . .................................
11.4.1. Utilizarea neraţională a solurilor ............................................................... .
11.4.2. Poluarea învelişului de sol ........................................................................ .
11.5. Observaţii asupra poluării solurilor ............................................................
11.6. Metode de colectare a probelor de sol ..................................................... .
11.7. Analiza fizico-chimică de laborator a solului ..............................................
11.8. Evaluarea gradului de poluare a solului . .................................................. .
12. Resursele naturale ale Terrei: aprecierea ecologică,
utilizarea raţională în economia naţională şi protecţia acestora ................
12.1. Clasificarea resurselor naturale .................................................................
12.2. Fondul de resurse naturale ....................................................................... .
12.2.1. Soarele şi importanţa lui pentru Terra ....................................................... .
12.2.2. Atmosfera şi învelişul geografic .................................................................
12.2.3. Hidrosfera şi învelişul geografic ................................................................ .
12.2.4. Litosfera şi învelişul geografic . ..................................................................
12.2.5. Biosfera şi învelişul geografic ................................................................... .

12.3. Resursele subterane utile ..........................................................................

12.4. Efectuarea unor excursii în câteva mine şi cariere,
colectarea diferitor roci şi minerale din aria natală ....................................
13. Efectuarea unor cercetări ecologice în ecosistemele naturale
din plaiul natal în timpul excursiilor tematice în natură ..............................
13.1. Observaţii asupra densităţii numerice a organismelor vii ......................... .
13.2. Observaţii asupra abundenţei numerice şi dominanţei
unor specii de organisme în biocenoze......................................................
13.3. Observaţii asupra frecvenţei şi constanţei unor specii
de organisme în biocenoze........................................................................ .
13.4. Observaţii asupra distribuţiei spaţiale a indivizilor
de animale sălbatice în biocenoze..............................................................
14. Protecţia şi conservarea naturii (rezervaţii ştiinţifice,
parcuri naţionale, monumente ale naturii, etc.)...........................................
14.1. Cartea Roşie a Republicii Moldova.............................................................
14.2. Efectuarea unor excursii în rezervaţiile naturale,
parcuri şi dendrarii, vizitarea unor monumente
ale naturii din republică...............................................................................
Partea III.
Ecologia socioumană
15. Probleme actuale de sociologie şi ecologie generală.................................

16. Mediul şi sănătatea populaţiei.....................................................................
17. Problemele ecologice ale lumii contemporane...........................................
18. Managementul Ecologic..............................................................................
18.1. Conţinutul şi importanţa Managementului Ecologic....................................
18.2. Caracterul interdisciplinar şi integrator
al Managementului Ecologic.......................................................................
19. Monitoringul Ecologic..................................................................................
19.1. Sistemul de Monitoring Ecologic Integrat în Republica Moldova................
19.1.1. Structura şi organizarea Monitoringului Ecologic........................................
19.1.2. Funcţionarea Monitoringului Ecologic.........................................................
20. Dezvoltarea durabilă socio-economică.......................................................
20.1. Principii şi obiective ale dezvoltării durabile................................................
20.2. Direcţii strategice ale dezvoltării durabile....................................................
21. Economia protecţiei mediului......................................................................

22. Baza legislativă şi normativă a Protecţiei Mediului.....................................

22.1. Cadrul legislativ al Protecţiei Mediului înconjurător
în Republica Moldova.................................................................................
22.2. Standardele de reglementare.................................................................... .
22.3. Planul de acţiune pentru Protecţia Mediului în perioada
de tranziţie din Republica Moldova............................................................ .
22.4. Organizarea Protecţiei Mediului..................................................................
22.5. Organizaţii mondiale pentru asigurarea Protecţiei Mediului...................... .
22.6. Organizarea Protecţiei Mediului în Republica Moldova..............................
23. Politica ecologică şi instrumentele de promovare a ei................................
24. Relaţiile internaţionale în domeniul Protecţiei Mediului..............................
25. Educaţia ecologică ca factor al securităţii naţionale
în domeniul Protecţiei Mediului...................................................................
26. Rolul mass-media în formarea şi dezvoltarea conştiinţei
ecologice a populaţiei.................................................................................
Bibliografie selectivă...................................................................................

CUVÂNT ÎNAINTE
Ecologia şi Protecţia Mediului înconjurător, în ultimii ani, atrage nu numai atenţia savanţilor,
dar şi a întregii societăţi umane. Aceasta se datorează unui şir de cauze, incluzând accelerarea
progresului tehnico-ştiinţific şi revoluţia tehnico-ştiinţifică, însoţite de restructurarea rapidă a eco-
nomiei şi de impactul dezvoltării economice asupra mediului.
Protecţia biosferei – sarcina secolului curent, a devenit o problemă de rang social şi planetar.
În repetate rânduri suntem avertizaţi, de către specialiştii în domeniu, de pericolul atingerii şi chiar
a depaşirii capacităţii de suport a mediului înconjurător în raport cu diverşi factori de poluare, dar
până în prezent mulţi dintre noi consideră că aceste probleme, deşi sunt neplăcute, sunt un pro-
dus indispensabil civilizaţiei şi consideră, că vom reuşi pe viitor sa depăşim această situaţiei care
degradează în mod progresiv. Impactul activităţilor civilizaţiei umane asupra mediului a căpătat
propoziţii îngrozitoare.
La moment, redresarea radicală a situaţiei, necesită acţiuni bine concepute şi cu scop bine definit.
Politica de mediu va deveni eficientă şi responsabilă de aceasta doar în cazul acumulării unor date
statistice de încredere despre starea mediului, cunoştinţelor bine fondate privind interdependenţele
dintre cei mai importanţi factori de mediu şi a elaborării metodelor eficiente de reducere şi prevenire a
prejudiciilor cauzate Naturii în rezultatul activităţilor societăţii umane. În sensul celor reflectate mai sus,
autorii, prin considerabilul aport al acestei lucrări, şi-au propus să atenţioneze opinia publică şi factorii
de decizie asupra necesităţii aplicării mai pe larg şi mai eficient a metodelor existente de soluţionare
a uneia din problemele ecologice actuale – Protecţia Mediului Înconjurător.
“Ecologie şi Protecţia Mediului cu elemente de lucrări practice în laborator şi pe teren”
se adresează tuturor celor preocupaţi de problematica actuală a mediului: studenţi, cadre didacti-
ce din învăţământul preuniversitar şi universitar, personalul din industrie, transporturi, agricultură,
atât cu pregătire tehincă, juridică, cât şi din domeniul turismului ecologic. Lucrarea îmbină într-o
sinteză cunoştinţele ecologice fundamentale cu aspectele actuale ale poluării, metodele şi teh-
nicile de diminuare a poluării, aspecte economice, legislative şi de organizare atât în Republica
Moldova, cât şi în organizaţii şi organisme internaţionale. Noţiunile sunt prezentate în ordinea
logică, pornind de la definirea, clasificarea mediilor şi caracterizarea acestora, stabilirea obiectu-
lui de studiu al ecologiei, definirea unor noţiuni ecologice, până la aspecte concrete ale poluării:
poluanţi şi surse de poluare. Manualul a fost gândit pentru a fi util studenţilor de la facultăţile
ecologie, biologie, medicină, juridică, care studiază Ecologia şi Protecţia Mediului Înconjurător şi
care elaborează lucrări de licenţă pe această tematică. Prin capitolele prezentate în lucrare se
asigură suportul teoretic, la care se pot aduce exemple concrete din diferite domenii de activitate
în care se semnalează degradarea mediului la etapa actuală.
Avându-se în vedere că unul din autori, Valentin Aşevschi, dr. conf. univ., a adăugat a 60-a
petală în buchetul vieţii sale (1 aprilie 2007) şi 40 de ani de laborioasă activitate ştiinţifico-didac-
tică în domeniu, lucrarea Ecologie şi Protecţia Mediului cu elemente de lucrări practice în
laborator şi pe teren, poate fi considerată şi ca un corolar al întregii activităţi a acestui harnic şi
iubit dascăl de către învăţăceii şi camarazii săi.
Ion Dediu,
academician
10
PARTEA I
ELEMENTE DE ECOLOGIE
1. Concepte şi definiţii
Termenul de ecologie a fost introdus pentru prima dată de biologul german

Ernest Haeckel în anul 1866, utilizând cuvintele greceşti oikos=casă, locuinţă şi
logos=ştiinţă, vorbire, descriere etc. Deci, ecologia poate fi considerată ca o ştiinţă
a habitatului (a spaţiului de locuit a omenirii).
Apariţia acestui domeniu ştiinţific a fost favorizată de acumulările importante de
cunoştinţe despre natură, inventariate de naturalişti de mare valoare ca: Ch. Linné,
G. Cuvier, Y. Lamark, G. Buffon, A. De Candollé, Ch. Darwin. Dezvoltarea ecologi-
ei însă a fost lentă de la început, comparativ cu alte dezvoltări ştiinţifice. Cauzele
constau în lipsa datelor referitoare la interacţiunile organismelor cu mediul şi între
ele, precum şi la finalitatea acestei ştiinţe, deci a aplicaţiilor practice. Între timp s-
au fundamentat clar alte domenii ştiinţifice ca: fitosociologia (studiile iniţiale au fost
efectuate de brâun şi Blanquat), s-a introdus noţiunea de ecosistem (de către A.
G. Tansley în 1935), s-au elaborat teoria generală a sistemelor (L. V. Bertalanffy, în
1932), teoria analitică a asociaţiilor biologice (A. Lotka, 1934), energetica ecosiste-
melor (Ch. Juday, 1940), concepţia trofoenergetică (R. L. Lindeman).
Astăzi ecologia este definită ca ştiinţa ce studiază condiţiile de existenţă ale
fiinţelor vii şi interacţiunile existente între fiinţele vii, pe de o parte şi între fiinţele vii
şi mediul, pe de altă parte.
După anul 1930, ecologia a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, datorită abunden-
ţei cunoştinţelor acumulate şi conştientizării omenirii asupra cauzelor unor erori ecologice.
Astăzi, ecologia este recunoscută ca o ştiinţă a supravieţuirii umane pe Terra, rezultatele ei
fiind aplicate direct în practica agricolă, silvică, în tehnologiile industriale, în îmbunătăţirea
condiţiilor de locuit şi de desfăşurare a activităţii, chiar a vieţii, în modificarea climei rtc.
Ecologia, de asemenea, face apel la cunoştinţe şi metode din alte domenii
ştiinţifice ca: fizică, chimie, biologie, geografie, geologie, antropologie, economie,
morfologie, genetică, fiziologie, geobotanică etc. Pe drept cuvânt se apreciază că
studiile ecologice necesită cunoştinţe enciclopedice.
Principalele probleme sunt:
− studiul circulaţiei materiei şi energiei în biosferă;
− principiile productivităţii biologice;
− dinamica populaţiilor de animale;
− principiile conservării şi reproducerii resurselor naturale.
Ecologia se deosebeşte net de biologie, prin obiectul de studiu – sistemele su-
praindividuale (populaţia, biocenoza, ecosistemul, biosfera) şi nu sistemul biologic
individual (fig. 1).
12
Fig. 1. Nivelurile de integrare ale materiei vii studiate de ecologie.
Noţiuni ecologice. Ecologia utilizează o serie de noţiuni specifice acestui do-

meniu ştiinţific. Astfel, prin populaţie se subînţelege un sistem de indivizi din ace-
eaşi specie, din avelaşi biotop; biotopul reprezintă partea abiotică a ecosistemelor,
caracterizată prin omogenitate structurală, topologică, climaterică şi biochimică,
aparţinând de o anumită unitate administrativă; biocenoza – se referă la un sistem
de populaţii ataşat de un biotop. Spre exemplu: populaţia de animale şi de plante
dintr-o pădure, dintr-un lac etc.; biosfera cuprinde ecosistemele plantei, care este
dată de entitatea vastă a Terrei, împreună cu învelişul de apă, aer, sol şi cu vie-
ţuitoarele; ecosistemul este un sistem complex, alcătuit din biocenoză şi biotop.
Spre exemplu: pădurea, livada etc., care reprezintă unitatea de bază, elementară a
ecosferei şi prezintă o stabilitate termodinamică relativă.
În privinţa locului ocupat de vieţuitoare se apelează la următoarele noţiuni:
habitat – suprafaţa de teren ocupată de un individ sau de o populaţie, pe care
aceasta îşi desfăşoară activitatea; arealul este teritoriul ocupat de o specie sau o
populaţie. Poate fi foarte restrâns (de exemplu, o peşteră) sau foarte larg, cu aspec-
te continue sau discontinue; peisajul este mediul natural global definit faţă de om.
Reprezintă obiecte naturale, cele create de om (cabane, păduri etc.), fenomenele
atmosferice climatice de pe un teritoriu, percepute de simţuri.
13
Complexul format de biotop şi biocenozele aferente formează un biom (sau în

geografie landşaft), principalii biomi ai lumii sunt:
a. Biomii tereştri alcătuiţi din: regiunile polare şi tundra; muntele cu etaje de
vegetaţie pe înălţime; pădurile; stepele, preriile, savanele şi pampasul; de-
şerturile.
b. Biomii acvatici conţinând: mările şi oceanele; comunităţile de apă dulce
(curgătoare şi lacuri).
c. Biomii subterani (peşterile).
Nişa ecologică indică câmpul de activitate al unei specii şi relaţiile cu alte spe-
cii (cu ce se hrăneşte şi cui serveşte ca hrană). E diferită de noţiunea de habitat,
arătând „profesia” speciei. Poate apărea într-un biotop prin acţiunea puternică a
unor factori, ce duc la dispariţia unei populaţii. Astfel, când populaţiile a două specii
au acelaşi spaţiu de activitate (nişă), intervine competiţia, ducând la dispariţia unei
specii. Pentru a supravieţui, speciile se adaptează, se specializează. Se deose-
besc: - nişe înguste; - nişe largi. Spre exemplu, păsările răpitoare îşi pot procura
hrana din mai multe biotopuri. Structura nişei poate fi supusă modificărilor de ciclu
zi-noapte (circadian), deci unele specii activează ziua, iar altele – noaptea.
Biocenozele. Biocenozele sunt influenţate de: factori de climă, geografici (se-
isme, vulcanisme, evoluţia solurilor), factori biologici şi acţiunea omului. După ocu-
parea unui teritoriu, evoluţia fiinţelor vii se poate defăşura ordonat, dirijat, previzibil
în timp instalându-se climax.
Biomasa atinge o valoare maximă, fiind astfel puternic protejată faţă de pertur-
baţiile externe. Dacă una din condiţii se schimbă, biocenoza se transformă.
Aşadar, biocenozele prezintă un caracter: istoric, evoluând în timp; informaţi-
onal, primind informaţii din mediu şi dând înapoi informaţii, stocând şi prelucrând
informaţii pentru a se integra în natură; integral. Biocenozele sunt alcătuite din en-
tităţi deosebite structural sau funcţional, între care se stabilesc relaţii complicate.
Populaţiile sunt distribuite inegal în spaţiu, dinamic în timp, păstrându-se însă as-
pectul unitar (sau integral).
Ca proprietăţi, biocenozele apreciază: autocontrolul, necesar păstrării inte-
gralităţii; stabilitatea; tendinţă de dezvoltare; echilibrul dinamic (numărul de indivizi
poate prezenta fluctuanţii în timp, pozitive sau negative în jurul unei valori medii);
eterogenitatea istorică, fiind alcătuite dintr-o multitudine de subsisteme; autoorgani-
zarea şi autoreproducerea. Aceste proprietăţi se manifestă, evident, în lipsa acţiunii
unor factori ecologici puternic perturbatori.
Factor ecologic este considerat orice element al mediului care acţionează direct
asupra fiinţelor vii, cel puţin într-o fază a ciclului lor de dezvoltare. Factorii pot fi ab-
14
senţi, cu o acţiune redusă, cu acţiune la o valoare critică (ce ating limita de rezistenţă
a speciei) sau cu valori ce depăşesc valoarea critică, când specia poate fi redusă.
Factorii ecologici se pot ordona ca: factori climatici (temperatura, lumină, umidi-
tate, precipitaţii ş.a.); factori ai mediului acvatic şi ai solului; factori alimentari; factori
biotici.
Perturbaţiile în biocenoze pot surveni din cauze naturale sau antropice (provo-
cate de om) şi pot fi:
a. Perturbaţii naturale (riscurile) – apar din mai multe cauze. Se cunosc: cutre-
mure, erupţii vulcanice (însoţite de lavă, nori de gaze, praf, mişcări tectonice),
fulgere, invazii de lăcuste, fermentaţii organice de mare intensitate. Omenirea
a cunoscut şi catastrofele climatice, manifestate prin: uscăciune (doar 25 mm
de precipitaţii în anul 1925 în Pakistan), inundaţii (în România, China, Franţa,
SUA etc.), precipitaţii deosebite (în 1849 în Irlanda, provocând un exod masiv
al populaţiei în SUA), cicloane tropicale (însoţite de vânturi turbionare, viteză
200 km/h, valuri de 1-4 m, ploi cu debite mari). După un astfel de ciclon în
1941 în Bangladesh s-au înregistrat 1 milion de morţi;
b. Perturbaţiile antropice care pot provoca: – modifucări topografice, ca în
cazul extracţiilor miniere la suprafaţă, amplasare de localităţi, construcţii
rutiere, industriale, baraje etc.; modificări hidrografice în cursurile de apă,
apariţia de bălţi, sărătutatea unor terenuri, ca urmare a construirii de baraje;
modificări ale biocenozelor, ce pot duce la dispariţia unor specii (cum s-a
întâmplat în cazul defrişărilor, asanărilor etc.); modificări chiar în regiunile
polare. S-a înregistrat o creştere de agenţi poluanţi chimici (Pb, spre exem-
plu) şi radioactivi în astfel de zone, datorită curenţilor de aer în special.
Redresarea ecologică – reprezintă totalitatea proceselor naturale şi antropice,
succesive, pentru revenirea la starea normală anterioară. Reprezintă refacerea ca-
pacităţii ecologice a unui biosistem, în totalitate, sau parţial.
Căile de refacere ecologică se concretizează în: regenerarea naturală, fără in-
tervenţia omului. Spre exemplu, pădurea după tăiere sau după un incendiu se rege-
nerează, lunca inundată după retragerea apelor se regenerează etc.; restaurarea
ecologică, ceea ce se presupune reconstituirea unui biosistem conform informaţiei
bioistorice şi ştiinţifice; reconstrucţia ecologică a unui biosistem, respectând func-
ţionalitatea lui şi, în măsură mai mică, structura şi componenţa lui; prin construcţii
ecologice adecvate. Astfel, apele reziduale se pot epura cu ajutorul unor plante în
construcţii de tip piramidal. Efectul de piramidă, de asemenea influenţează la dez-
voltarea viguroasă a plantelor, care, la rândul lor, pot consuma cantităţi mai mari de
poluanţi, degajă O2, ducând la o mai bună purificare a apei.
15
Diversitatea ecologică – este dată atât de numărul speciei, cât şi de confi-

guraţia interacţiunilor din ecosistem. Se apreciază prin: numărul de specii dintr-o
biocenoză; numărul de indivizi şi biomasa lor, precum şi repartizarea lor pe specii;
-relaţiile dintre indivizi şi cu mediul.
Pe Terra sunt cunoscute cca 30 de milioane de specii de insecte, 21.000 de
specii de peşti, 9.100 de specii de păsări, 13.000 de specii de reptile şi manifere.
Se cunosc peste 20.000 de soiuri de vegetale comestibile, dintre care aproximativ
3000 s-au utilizat constant de către om de-a lungul timpului. Consecinţele pierderii
diversităţii biologice nu pot fi prevăzute niciodată în totalitate, din cauza complexi-
tăţii interacţiunilor.
În ultimile trei secole au dispărut 311 specii de vertebrate, din care 82 prin vână-
toare. Sunt pe cale de dispariţie încă 1000 de specii: bizonul, antilopa americană,
rinocerul alb, ursul grizzly, capra neagră etc. Supraexploatarea faunei este provo-
cată nu numai de vânătoare, ci şi de industrie, transport şi urbanizare.
Peştii din mări şi oceane au suferit din cauza poluării. Efectele poluării acestor
ape se remarcă în: scăderea taliei, a numarului de specii. Câteva exemple sunt edi-
ficatoare: a scăzut producţia piscicolă de sardele, hering, scrumbie albastră, s-au
redus broaştele ţestoase, delfinii, stridiile, langustele etc.
Pentru protejarea unor specii pe cale de dispariţie sau cu valoare istorică şi
biologică, unele specii sunt astăzi ocrotite prin legi. S-au înfiinţat rezervaţii în apro-
pierea ţărmurilor, dar şi în zone continentale.
Introducerea de noi specii în ecosisteme, pentru avantaje imediate, a dus la
modificări atât în favoarea omului, dar şi în defavoarea lui. Spre exemplu: înmulţi-
rea unor plante, peşti sau animale nedorite. Modificările de teren (baraje, canale,
asanări etc.) au dus la apariţia de insecte parazite, maladii (malarie, orbire), en-
trofizarea apelor, care a provocat dispariţia peştilor (aşa cum s-a întâmplat după
construcţia barajului pe Nil, la Assuan), mutaţii de specii (prin Canalul de Suez au
pătruns în Marea Mediterană peste 100 de noi specii), se inundă terenuri (oraşul
vechi Orşova şi insula Ada-Kaleh au dispărut sub apele Dunării după construcţia
hidrocentralei Porţile de Fier), se modifică climatul etc.
2. Mediul ambiant şi elementele lui structurale
În relativ scurta etapă a istoriei geologice de dezvoltare a Terrei s-au produs

esenţiale modificări în peisajul geografic al acesteia, unele fiind cauzate de fenome-
nele şi procesele naturale (mişcări tectonice şi orogenice, schimbări hidroclimatice,
transgresiuni marine, erupţii vulcanice, procese seismice etc.), altele datorate inter-
16
venţiei omului, societăţii umane. Îndeosebi, mari schimbări în mediul înconjurător

de pe urma activităţii omului, au survenit în ultimile două secole, cauzate de nive-
lul înalt de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, gradului înalt de dezvoltare a industriei
şi agriculturii, „exploziei demografice”, aglomerării crescânde a populaţiei în mari
centre urbane (de habitat), îndesirii cailor de comunicaţie (rutiere, feroviare, mari-
time, aeriene, prin conducte şi fire etc.), defrişărilor şi desecărilor de mari terenuri
forestiere şi de mlaştină, care antrenează eroziunea terenurilor agricole şi naturale,
deversări de substanţe nocive în bazinele de apa şi apele curgătoare s-au eliminării
lor în atmosfera, poluându-le etc. Mediul natural (spaţiul ce înconjoară organismele
vii şi cu care acestea realizează un permanent schimb de substanţe şi energie, fă-
cându-le mai mult sau mai puţin dependente de el), care ocupa în trecutul nu prea
îndepărtat vaste regiuni terestre, au fost treptat înlocuite cu o natura semitransfor-
mată sau transformată complet de om, înpânzită cu aşezări habitate, cu terenuri
cultivate, cu exploatări miniere în galerei sau cu mari descoperiri la suprafaţă, cu
“păduri” de sonde, cu mari uzine fumegânde, cu urbe în care aspectele naturale au
dispărut aproape cu totul (piatra, beton, metal, plus fumul coşurilor întreprinderilor
industriale şi gazele de eşapament ale autovehiculelor etc.), luându-le locul.
De menţionat şi faptul, că suntem atât de obişnuiţi cu natura planetei noastre,
încât întreaga ei alcătuire ni se pare cu totul firească. Poate prin aceasta şi se expli-
că faptul de ce în ultimele două secole omenirea nici n-a investigat mai de aproape
constituenţii naturii înconjurătoare (aerul, apele, scoarţa terestră, elementele vieţii
etc.). Chiar şi la ora actuala omul nu-şi dă seama că din infinitatea de posibilităţi
(agregare, selecţie, aclimatizare, îmbinare a componenţilor mediului înconjurător
s.a.) planeta a ajuns la o impunătoare armonizare a elementelor propice vieţii, cum
nu se mai afla pe alte corpuri cereşti ale Universului. Dovezile sunt argumentate de
cunoştinţele şi datele amănunţite furnizate de sondele spaţiale lansate în apropie-
rea diferitor corpuri cereşti. Spre exemplu, unele planete sunt lipsite de atmosfera
sau foarte rarefiate în gaze (pe planeta Marte alcătuieşte doar 1% din cea terestra),
ca regimul termic variază în limite incompatibile vieţii (sute de grade căldură sau de
frig), ca presiunile atmosferice sunt ca inexistente (planeta Marte), ca în componen-
ţa chimică ale atmosferelor unor planete predomina acidul sulfuric (planeta Venus),
amoniac şi metan (planeta Jupiter) sau alte gaze nocive. Toate acestea arată că din
din toate corpurile cereşti cunoscute, numai pe Terra s-a creat un mediu ecologic
favorabil dezvoltării vieţii.
17
2.1. Noţiune de mediu ecologic
Fiecare organism reprezintă rezultatul evoluţiei adaptive de lungă durată în

anumite condiţii de viaţă. Viaţa organismelor este inexistenta în afara mediului. No-
ţiunea de mediu ecologic însumează totalitatea condiţiilor naturale, componenţi-
lor naturii vii şi nevii (forţele majore ale Cosmosului – radiaţiile cosmice, radiaţiile
solare, forţele de atracţie a Lunii, pulberea cosmica; fenomenele fizice obişnuite
– temperatura, umiditatea, solul, vântul; magnetismul cosmic şi terestru; organis-
mele vii – plantele şi animalele etc.) dintr-un loc dat cu care un organism vine în
contact, adică se afla în relaţii reciproce directe sau indirecte (fig. 2, 3).
Fig. 2. Componenţii mediului ambiant pe nivelul unui organism individual

(un iepure de câmp) (după Andrewartha, 1961).
Fig. 3. Componenţii mediului ambiant pe nivelul populaţiei (dupa Stungren B.,

1994): 1 – rugina grâului; 2 – Musca-de Nessa; 3 – gândacul ghebos al
grâului; 4 – şorecar; 5 – ciocârlie; 6 – şoarecele-de-câmp.
18
Dezvoltarea, reproducerea şi supravieţuirea organismelor depind de gradul în

care condiţiile de mediu corespund cerinţelor fiecărui stadiu din viaţa lor. Satisface-
rea lor incompletă duce la dezvoltarea anormală şi la o slabă rezistenţă a organis-
melor. Viaţa unei populaţii, a unei specii, modificările efectivelor lor, înmulţirea, su-
pravieţuirea s.a. sunt subordonate mediului. Iată de ce în unele regiuni ale planetei
noastre pot fi întâlnite unele specii de animale şi plante, ce nu există în alte locuri.
Caracterul relaţiilor dintre organismele şi mediu este determinat de tipul de me-
tabolism, adică de totalitatea proceselor chimice şi biologice (de asimilare şi dez-
asimilare) care au loc în organism şi care asigura reânnoirea materiei vii, precum
şi eliberarea energiei necesare pentru menţinerea activităţii şi funcţiilor vitale ale
acestuia (schimb de substanţe). De menţionat, că la plantele şi animalele situate
pe o treaptă mai inferioară de dezvoltare, metabolismul este mai puţin intens ca la
cele superior organizat. Nivelul scăzut al proceselor energetice şi lipsa unei reglări
ale acestor procese nu asigură menţinerea unei activităţi stabile şi opunerea de
rezistenţă faţă de acţiunile nefavorabile ale mediului. Astfel de organisme depind
în mare măsură de variabilitatea mediului, fiindu-le propriu un comportament pasiv
faţă de modificările factorilor externi. Cea mai mare autonomie faţă de mediu se
manifestă la om şi animalele superioare.
Plantele şi animalele, la rândul lor, au valorificat anumite medii de viaţă şi care
pot fi:
– mediul acvatic – este reprezentat de apele subterane, fluvii, râuri, lacuri,
bălţi, mări, oceane etc. O ipoteza considera ca acesta a fost primul mediu
ecologic în care a apărut şi s-a dezvoltat viaţa;
– mediul de viaţă terestru – este reprezentat de litosferă (munţi, platouri,
câmpii; văi etc.)
– mediul aerian – învelişul exterior al Terrei în care pătrund sau sunt reţinute
radiaţiile solare (de la suprafaţa terestra pana la stratul de ozon);
– mediu specific de viaţă – aici organismele vii fiecare reprezenta o lume
întreagă populată de simbionţi şi paraziţi.
Complexul de particularităţi morfofiziologice şi de comportare ale individului,
populaţiei sau speciei care asigură supravieţuirea în lupte de concurenţă cu alte
specii, populaţii, indivizi şi rezistenţa la acţiunea factorilor mediului poartă denu-
mirea de adaptare. în general, toate organismele vii de pe Terra sunt adaptate la
condiţiile mediului în care vieţuiesc.
Spre exemplu, plantele din regiunile aride şi semiaride au frunzele adaptate la o
evapotranspiraţie redusă a apei – ele sunt acoperite cu puf, deseori cu un strat de
ceară, au un număr mic de stomate ori limbul este foarte sectat etc.
19
De un arsenal bogat de mijloace de adaptare dispun şi animalele. Spre exem-

plu, la animalele din regiunile reci întâlnim diferite adaptări pentru suportarea tem-
peraturilor scăzute – spre exemplu, ursul alb are blană, ce-l apără de frig; rechini şi
pinipidele – au un strat gros de grăsime situat sub piele. Capacitatea de adaptare
este o proprietate primordială a vieţii în genere, fiindcă asigură existenţa ei, posibi-
litatea organismelor de a supravieţui şi a se reproduce.
Adaptările se manifestă la diferite niveluri: de la biochimia celulelor şi compor-
tarea unor organisme aparte până la formarea şi funcţionarea comunităţilor şi sis-
temelor ecologice.
2.1.1. Efectuarea unei excursii cu tema:

„Mediul înconjurător, elementele structurale,
tipurile de medii de trai în plaiul natal”
Scopul excursiei: difirencierea noţiunilor de mediu (în general), mediu în-

conjurător, mediu ecologic, mediu ambiant, mediu acvatic, mediu terestru, mediu
aerian, mediu tehnogen etc., cunoaşterea cu particularităţile fizico-geografice ale
acestor medii, condiţiilor vitale, organismele vii pe care le populează. De aseme-
nea de identificat modurile de adaptare ale organismelor la aceste medii, speci-
ficul acestora. Vor fi folosite următoare metode de studiere şi colectare a mate-
rialelor: observarea directa, cartarea şi fotografierea fenomenilor, de descriere
etc. Excursia la tema este prevăzută pe o zi (6 ore) şi efectuată în a doua zi de
practică.
2.2. Factorii ecologici şi acţiunea lor

asupra organismelor vii
Mediul reprezintă un sistem complex de diferiţi factori – elemente materiale ca-

pabile de a produce o acţiune sau o influenţă directă sau indirectă asupra altor ele-
mente materiale, provocând reacţii corespunzătoare. Totalitatea factorilor de mediu
(temperatura, lumina, precipitaţiile, presiune atmosferică), paraziţii, dăunătorii; lupta
intra- şi interspecifică, cu care un organism în decursul ontogenezei vine în contact
şi cu care se interacţionează reciproc poartă denumirea de factori ecologici.
După natura şi activitatea lor factorii ecologici, în mod artificial, pot fi clasificaţi
în următoarele grupe: abiotici, biotici, antropogeni.
Factorii abiotici constituie proprietăţi ale naturii nevii ce acţionează direct
sau indirect asupra organismelor vii şi răspund prin reacţii de adaptare. Din ei fac
20
parte: lumina, temperatura aerului, radiaţiile solare, presiunea atmosferica, com-

poziţia chimica a apei şi solului, regimul eolian, cursul apelor, relieful localităţii,
umiditatea aerului etc.
Factorii biotici – reprezintă forme de acţiune a unui organism asupra mediului
ambiant sau asupra altor organisme. Fiecare individ resimte permanent asupra sa
acţiunea directă sau indirectă a altor vietăţi, intră în relaţii cu indivizii altor specii de
animale şi plante, microorganisme, depinde de ele şi el însuşi acţionează asupra lor.
Lumea organică din jur este partea componentă a mediului pentru fiecare fiinţă vie.
Factorii antropogeni – prezintă formele de activitate ale societăţii umane, care
duc la schimbarea mediului de viaţă al altor specii sau direct acţionează asupra vie-
ţii organismelor. De-a lungul timpului acţiunea factorilor antropogeni s-a intensificat
continuu, ajungând în prezent să influenţeze întreaga biosferă. în prezent soarta a
tot ce este viu pe Terra şi a tuturor speciilor de organisme se află în mâinile socie-
tăţii umane.
Toţi factorii indicaţi mai sus, în ansamblu, crează mediul de viaţă al organis-
melor vii.
În relaţiile sale cu mediul organismele trebuie să menţină un echilibru, cunoscut
sub denumirea de homeostazie (gr. homeo – asemănător, similar şi stasis – stare),
susţinut de reacţiile complexe de adaptare, de reânnoire reglată a structurilor lui
principale, a compoziţiei materiale şi energetice şi a caracteristicilor interne, pre-
cum şi de către autoreglarea funcţională constantă în toate compartimentele lui.
Spre exemplu, necesitatea unei sau altei specii în energie termică şi consumarea ei
pentru procesele activităţii vitale trebuie să se găsească în concordanţă cu prezen-
ta sursei date în mediul ambiant şi pătrunderea căldurii din afară sau producerea
ei în interiorul organismului. Dereglarea echilibrului dintre acumularea şi consuma-
rea căldurii inevitabil duc la urmări fatale. Homeostazia are funcţia de a limita la
minimum influenţa mediului extern şi intern, a păstra echilibrul relativ constant al
structurii şi funcţiilor în sistem (spre exemplu, temperatura constantă a corpului,
constanta complexului metabolic etc.). Menţinerea homeostazei ecologice se com-
plică prin aceea, că ea trebuie să poarte un caracter dinamic, fiindcă necesităţile
organismului, atât şi a mediului ambiant se dezvoltă permanent şi deci, permanent
se schimbă şi relaţiile dintre toate componentele naturii.
Factorii ecologici acţionează asupra organismelor în cele mai diferite moduri.
Din aceste considerente ei se împart în factori cu acţiune directă şi indirectă.
La prima grupă se referă proprietăţile fizice şi chimice ale mediului (lumina,
căldura, apa, aerul, sărurile etc.), adică care nemijlocit influenţează procesele vitale
din organismele vii (schimbul de substanţe, creşterea, dezvoltarea).
21
La grupa a doua se referă clima, relieful, rocile scoarţei terestre compoziţia

mecanică a solului etc., adică factorii, care acţionează asupra vieţii plantelor şi ani-
malelor indirect, prin verigele intermediare.
Împărţirea factorilor ecologici în aceste două grupe prezintă o mare importanţă
teoretică. Însă, în realitate, este foarte dificil şi cu neputinţa de a clasifica eveden-
tiv acţiunea fiecărui factor în parte, deoarece ei acţionează în complex. Mai mult
ca atât, fiecare din ei luaţi separat în unele cazuri poate acţiona direct, iar în alte
– indirect. Spre exemplu, vântul are o acţiune directă asupra plantelor – acţiunea
mecanică, transportarea polenului şi seminţelor etc., cât şi indirectă – redistribuirea
căldurii, umidităţii etc.
Teoretic toţi factorii ecologici au o importantă egală pentru creşterea şi dezvol-
tarea organismelor. Nu există factori mai importanţi şi factori mai puţin importanţi.
Astfel, fosforul prezintă aceeaşi importanţă ca şi apa pentru obţinerea recoltelor
înalte, deoarece lipsa sau insuficienţa unuia din aceşti factori anihilează dezvol-
tarea plantelor. Dar dacă privim din punct de vedere practic, factorii ecologici nu
sunt echivalenţi după importanţa lor. Putem exemplifica cu ajutorul aceloraşi factori
regiuni secetoase. Apa este mai importantă decât fosforul, fiindcă necesităţile de
apă sunt sporite şi cu greu pot fi satisfăcute.
Nici unul din factorii ecologici nu poate fi înlocuit cu alt factor. Spre exemplu, nu
se poate înlocui factorul apă prin factorul de nutriţie sau diferitele elemente chimice
nutritive: potasiu, calciu, fosfor etc., nu se pot înlocui unul cu celălalt.
Această concluzie nu exclude însă posibilitatea ca în anumite limite factorii eco-
logici şi elementele care îi compun să-şi compenseze acţiunea.
Factorii ecologici nu sunt izolaţi şi nu acţionează fiecare în parte, ci în strânsă
independenţă. Acest fapt face ca modificarea unui să ducă implicit şi la modificarea
celorlalţi. Spre exemplu, micşorarea luminării este însoţită de schimbarea tempera-
turii şi umidităţii aerului, temperaturii solului etc.
Factorii ecologici ai mediului înconjurător pot exercita asupra organismelor ac-
ţiuni de tip diferit. Spre exemplu, pot reacţiona ca iritanţi – provocând schimbări
adaptive ale funcţiilor fiziologice şi biochimice (spre exemplu, ridicarea tempera-
turii aerului condiţionează intensitatea secreţiei sudorale şi scăderea temperaturii
la mamifere; ca limitatori – fac imposibilă existenţa organismelor în condiţiile
date (spre exemplu, insuficienţa de apă împiedică pătrunderea multor organisme
în regiunile cu climă aridă); ca modificatori – provoacă schimbări anatomice şi
morfologice ale organismelor (spre exemplu, poluarea mediului înconjurător în
unele raioane industriale poate provoca schimbarea culorii fluturilor din galbenă
în neagră); ca semnalizatori – atestă modificarea altor factori ai mediului încon-
22
jurător (spre exemplu, odată cu micşorarea duratei zilei-lumină multe organisme

încep să se pregătească de iernat).
Faţă de unii factori ecologici limitativi unele organisme posedă un diapazon
larg de rezistenţă, suportând oscilaţii mari de intensitate a factorului de la mărimea
optimă, altele se adaptează numai la un diapazon îngust de schimbări şi rezistă
numai la minima .
Primele organisme sunt numite euritopice (gr. eurys – larg) – organisme vii
cu o valenţă ecologică largă, adică diapazonul capacităţii individului, speciei de
a supravieţui în cele mai variate condiţii vitale, celelalte – stenotopice ( stenos
– îngust) – organisme vii cu o valenţă ecologică ingustă, adică pot sa supravieţu-
iască numai în condiţii specifice sau foarte limitate ale mediului. Drept exemplu de
organisme euritopice pot servi multe microorganisme, buruieni, stuful care creşte
pe malurile bazinelor de apa, în apa, pe soloneturi şi solonceacuri, dihorul obişnu-
it care trăieşte pe câmpuri, fâneţe, poiene din păduri, unele animale ce vieţuiesc
în latitudinile nordice s.a. Spre exemplu, vulpile polare din tundră pot suporta
oscilaţii de temperatură în limitele de 80oC (de la -55oC până la 30oC); animalele
de apă dulce pot suporta atât îngheţarea bazinului de apă, cât şi încălzirea apei
la 41o-44oC. Specii stenotermice sunt, spre exemplu, salcâmul de deşert ce creşte
numai în deşert, ţistarul-leptodactil vieţuieşte numai în deşertul nisipos, pârşul
– numai în pădurile de foioase, iar plantele din pădurile tropicale, care pot exista
în limite foarte înguste de oscilaţii de temperatură, la reducerea acesteia până la
5o-8oC acţionează negativ asupra lor, iar specia de răcuşor Copiliamirabilis su-
portă modificările temperaturii apei într-un interval nu mai mare de 6oC (de la 23o
până la 29oC) s.a. Organismele stenotopice, de regulă, dispar în cazul dereglării
mari a mediului de trai.
De menţionat, că una şi aceiaşi specie poate avea o adaptabilitate îngustă la
unul din factorii mediului, spre exemplu, la temperatură şi o adaptabilitate largă la
altul, spre exemplu, la salinitate.
În dependenţă de raportul faţă de anumiţi factori ai mediului deosebim urmă-
toarele specii de organisme vii: termofile – pot trăi la temperaturi foarte ridicate
(unele microorganisme, cele ce trăiesc în izvoarele fierbinţi); criofile – pot vieţui la
temperaturi relativ joase; hidrofile – iubitoare de umezeală; xerofile – iubitoare de
uscăciune; adaptate la salinitate înaltă sau scăzută etc.
23

Factorii ecologic din plaiul natal
– evidenţierea şi clasificarea lor”
Scopul excursiei: de a înţelege corect în condiţii reale de câmp noţiunea de

factor ecologic, clasificarea acestora, rolul lor în procesele şi fenomenele naturale
ce au loc în ecosistemele naturale şi artficiale. O atenţie deosebita sa iu se atribu-
ie factorilor antropici şi schimbarile care au survenit de pe ura acţiunii acestora şi
propunerea unor masuri de ameliorare a situaţiei ecologice în astfel de condiţii. Vor
fi folosite următoare metode de studiere: observarea directa, suprapunerea unei si-
tuaţii asupra alteia, fotografierea fenomenilor, analiza şi descrierea “pe viu” etc. Ex-
cursia la tema este prevăzută pe o zi (6 ore) şi efectuată în a treia zi de practică.
2.3. Factorii ecologici abiotici ai mediului

– acţiunea lor asupra organismelor vii
Organismele cresc şi se dezvoltă pe contul elementelor care le iau din mediul

înconjurător. Intre organisme şi mediul lor de viaţă există un schimb permanent de
substanţe, realizat prin cele două procese antagoniste: asimilarea şi dezasimilarea,
ce alcătuiesc metabolismul, esenţa vieţii. Factorii de mediu care influenţează pro-
cesele metabolice sunt: lumina, temperatura, apa, relieful, presiunea, substanţele
minerale etc. Ei şi prezintă factori abiotici ai mediului.
Pentru viaţa plantelor şi animalelor terestre cea mai mare importanţă o prezintă
factorii abiotici: lumina, temperatura şi umiditatea, influenţa cărora este ilustrată pe
figurile 4 şi 5.
Fig. 4. Schema influenţei factorului ecologic asupra unui organism viu.
24
Fig. 5. Curba limitelor de toleranta ale unei specii.
Lumina – este un factor aproape decisiv, mai ales, pentru plante, un factor ce
contribuie la limitarea arealului de răspândire şi prezintă sursa principală de energie
pentru toate procesele ce au loc pe Terra şi reprezintă fluxul de energie emis de
Soare (fig. 6), acţionând sub forma de radiaţie solară şi radiaţie calorică (albedou).
Acţiunea biologică a radiaţiei solare depinde de compoziţia ei spectrală (lungimea
de undă), intensitatea şi periodicitatea iluminării (durata).
Fig. 6. Repartizarea şi utilizarea energiei solare pe Terra

(după Oort, 1962; din Stugren B., 1965).
25
Acestea, la rândul lor, suferă modificări de la poli spre ecuator şi de la nivelul

marii spre vârfurile munţilor. Lumina solară este compusa din raze cu lungimi de
undă diferite, care se deosebesc după eficacitatea lor biologică. Astfel, deosebim
raze cu lungimea de undă mai mică de 400 milimicroni, numite raze ultraviolete,
care contribuie la sporirea cantităţii de vitamina D în organismele animalelor, iar
la om provoacă şi bronzarea, care este o reacţie de apărare a organismului; raze
cuprinse între 400 şi 750 milimicroni – razele vizibile (roşii, portocalii, galbene,
verzi, albastre şi violete), care joacă un rol important în procesul de fotosinteză şi
de creştere a plantelor etc.; precum şi razele cu o lungime de undă de peste 750
milimicroni – razele infraroşii, care sunt un important izvor de energie termică.
Ajungând la suprafaţa pământului, ele se transformă în căldură, care fiind absor-
bită de ţesuturile animalelor şi plantelor duce la încălzirea lor. în ce priveşte durata
iluminării, aceasta variază în funcţie de numeroşi factori, cum sunt: latitudinea geo-
grafica, anotimpul, luna, ora, în cursul aceleaşi zile s.a. Lumina prezintă o mare im-
portanţă, atât pentru elaborarea materiei organice prin procesul de fotosinteză, cât
şi pentru stimularea altor manifestări metabolice, fiziologie şi comportamentale ale
speciilor (transpiraţia, germinaţia seminţelor, creşterea şi forma plantelor etc. Astfel
de variaţii ritmice ale intensităţii şi duratei luminării determină mişcările şi fotoperio-
dismul la plante, declanşează migraţia pe verticală a zooplanctonului spre locurile
de hrană în oceane, mări, lacuri, bălţi, mlaştini, iar la animale determina coloritul,
ritmul activităţii, unele manefestând fototropism pozitiv, altele negativ, influenţează
bioritmurile mectimeriale (circadiene) şi sezoniere care duc la diapauza insectelor,
reproducerea păsărilor şi mamiferilor, năpârlirea şi acumularea grasimilor, migraţi-
ile la păsări şi mamifere, hibernarea unor mamifere, întrarea în diapauză a multor
specii de insecte etc. O inflenţă mare asupra activităţii şi repartizării organismelor
vii o are şi raportul dintre durata zilei-lumina. reacţia specifica ale organismelor fata
de acest paport poarta denumirea de fotoperiodism. Manifestarea lui nu depinde
de intensitatea iluminării, ci numai de ritmul de alternare a perioadei de lumina şi
întuneric a zilei. Din acest punct de vedere, la care s-au adaptat, deosebim: specii
de organisme vii de zi lungă, specifice brâielor de clima terestre temperat şi arctic
(unele cereale – ovăz, secară, orzul, iar din animale – vulpea argintie, buha polară;
veveriţa, nevăstuica s.a. şi specii de zi scurtă, specifice brâului cald de clima (din
animale – porumbelul, ovinele, multe rozătoare; din plante – brânduşa de toamnă,
bumbacul, orezul, soia, tutunul, trestia de zahăr s.a.). Fotoperiodismul are şi o mare
însemnătate practică în vederea introducerii şi aclimatizării plantelor. Spre exem-
plu, plantele de zi scurtă (tutunul, soia, bumbacul s.a.) nu pot să se aclimatizeze
în zonele mai nordice – ele nu fructifică, iar cele de zi lungă (secara, ovăzul, orzul,
26
etc.) – în cele sudice – prea multă lumină. La majoritatea animalelor activitatea bi-
ologica, de asemenea, este reglată tot de fotoperiodism – cele ce activează numai
ziua (în orele cu lumină naturală) iar noaptea se adăpostesc se numesc organisme
diurne (de zi) – fluturle diurn, unele şopârle, popândăul, hârciogul, bizonul, calul
sălbatic, gazela, uliul, graurul, fazanul s.a.) şi la care nivelul metabolismul creşte
ziua, iar cele ce activează în orele de noapte poartă denumire de organisme noc-
turne – liliecii, bufniţele, pisicele, hienele s.a. Sunt şi organisme care îşi desfăsoară
activitatea intermitent – atât noaptea cât şi ziua cu mici întreruperi – dihorul, ne-
văstuica, şoarercele de câmp s.a. Răspândirea acestor trei categorii de organisme
în diferite ecosisteme este variată, spre exemplu, în fâşiile forestiere temperate se
întâlnesc animale de toate cele trei categorii; în cele tropicale – 50% – nocturne şi
50% – diurne; în stepe şi deşerturi – predomina cele nocturne; în tundra şi pustiurile
de gheata – animalele nocturne sau intermitente.
După cerinţele faţă de condiţiile de iluminare se desting următoarele grupuri de
plante: heliofile (fotofile) – organisme care nu pot suprsvieţui decât în prezenta di-
rectă a luminii solare. Populează habitatele deschise – stepele, savanele, preriile,
câmposurile, pampasurile, vârfurile munţilor, regiunile arctice etc. (gramineele din re-
giunile de stepă, pinul, larita, stejarul, frasinul, acaciile, baobabul, păiuşul, lumnărica
s.a., iar din animale – fluturi diurni, multe şopârle, popândăul maxim, bizonii, caii săl-
batc, gazelele, hârciogul s.a.) şi plante sciafile (fotofobe sau umbrofile) – ele suporta
lumina slaba sau chiar evita lumina, populează etajele inferioare în păduri, peşterile,
solul, abisul marilor şi oceanelor (muşchiul, feriga, măcrişul iepurelui, lăcrămioara
– nu formează fitocenoze compacte; păduri dese de molid, brad, fag etc., iar din ani-
male – păsările ce activează noaptea – bufniţa, liliecii, cârtiţa, orbetele, rama s.a.
Regimul de lumina influenţează şi asupra migraţiilor sezoniere ale păsărilor şi
mamiferilor. Spre exemplu, numeroase păsări şi mamifere sunt atrase vara în regi-
unile boreale, iarna – invers – pleacă în cele australe. De asemenea în lumea pă-
sărilor din brâul temperat şi rece lumina joaca un rol deosebit, mai ales primăvara,
influenţând glandele sexuale.
Cunoaşterea necesităţii de lumină a organismelor vii, mai ales a plantelor, pre-
zintă un mare interes practic, deoarece reglând regimul de lumina se poate mări
productivitatea biologica a plantelor. Spre exemplu, pentru mărirea productivităţii
arboreteloe se efectuiaaa tăieri selective periodice, iar în ecosisteme agricole – ră-
riri, cultivari, ciupitul etc.
Regimul termic (aerului, apei şi solului) – este un factor abiotic de mare impor-
tanţă, care influenţează asupra tuturor proceselor vitale ale organismelor vii. Spre
exemplu, toate procesele vitale la plante – germinarea, înflorirea, fecundarea, fructi-
27
ficarea, creşterea, dezvoltarea, înmulţirea, fotosinteza etc. nu pot sa se desfasoare

decât în limitele unor anumite temperaturi. De asemenea influenţează asupra meta-
bolismului animalelor de care depinde creşterea şi dezvoltarea, activitatea lor vitala.
Orice specie îşi desăvarşeşte dezvoltarea şi ajunge la reproducere dacă în condiţiile
biotopului dat se stabileşte o anumită sumă a temperaturilor zilnice favorabile.
Variatiile termice ale mediului pe parcursul unui an produc esentiale modificariin
activitate de ansamblu la nivel biocenotic şi implicit – la nivelul ecosistemelor. De
asemenea condiţioneaza în mare masura existenta organismelor terestre, influien-
tand repartizarta lor pe Terra.
Fiecare organism poate vieţui doar în limitele unor intervale de temperaturi;
majoritatea suporta variatii de tenperatura cuprinse intre limitele de 0oC şi 50oC, cu
zona optimala de dezvoltare intre 16oC şi 28oC. Doar un numar redus de organisme
prefera sau suporta temperaturi mult mai coborate sau, din contra, mult mai ridica-
te. Dintre acestea fac parte majoritatea bacteriilor şi algelor, insa sunt şi animale
superioare.
Fiecare specie de organisme vii are limitele ei de temperatura, respectiv un mi-
nimum, un maximum şi un optimum, iar toleranta fata de variatiile factorului termic
sunt de asemenea specifice fiecareia (fig. 7).
Fig. 7. Gradul de toleranta ale organismelor vii la temperatura.
Din acest punct de vedere deosebim:

– organisme euriterme (eurys – larg) – sunt adaptate sa suporte variatii ter-
mice destul de largi (spre exemplu, vrabia suporta modificări ale temperatu-
rii cuprinse intre -30oC şi 37oC, euriterme sunt şi puma, leul argintiu, lupul,
şoarecele pitic, tigrul, soimul-calator, broasca raioasa s.a.). De menţionat ca
28
unele plante pot sa-si regleze temperatura în interiorul corpului, ridicand-o

sau coborand-o fata din cea din mediul înconjurător. Spre exemplu, plantele
cu flori care în orele cu lumina naturala au o temperatura interna mai ridicata
decât a mediului ambiant poarta denumirea de plante supratemperatura-
le (varza iepurelui, soldina sau sedum, plantele din familia cactacee) care
pot realiza o temperatura interna cu 10-30oC mai ridicata ca a mediului din
jur, iar plantele a caror temperatura interna este constant mai scazuta decât
amediului extern sunt denumite plante subtemperaturale (pepenele verde)
temperatura în interiorul caruia e mai joasa cu 15oC decât a mediului extern!
– organizme stenoterme (stenos – stramt) – sunt capabile sa suporte va-
riatii minime de variabilitate termica, mai mult sau mai puţin constanta, fie
ridicata, fie scazuta.(spre exemplu, larvele viermului de matasa se dezvolta
numai în limite termice cuprinse intre 20o C şi 23oC.
Organismele stenoterme de climat rece se mai numesc criofile (cryos – frig)
sau psihrofile (psichros – frig). Din ele fac parte organismele din apele reci ale
parailor montane (viermele plat, planaria alpina, pastravul), apele din marile polare
(foca, morsa, cainele şi motanul de mare etc.).
Organismele stenoterme de climat tropical se mai numesc termofile (thermos
– căldura) şi se întâlnesc numai în apele cu temperatura nu mai joasa de 200C (ce-
lenteratele, termitele).
Insa majoritatea organismelor vii se dezvolta în limite medii de temperatura şi
poarta denumirea de mezoterme (lamaiul, maslinul, dafinul, scorpionul s.a).
Limita superioară de rezistenţă a organismelor faţă de temperatură la majo-
ritatea speciilor nu depăşeşte 40o-45oC, doar un număr foarte mic de specii s-au
adaptat la temperaturi mai ridicate. Astfel, unele alge cianoficee vieţuiesc în apele
termale la temperatura de 85oC, iar unele bacterii au fost găsite şi în ape cu tem-
peratura de peste 90oC. De asemenea se cunosc şi organisme care foarte uşor
suportă temperaturile scăzute. Spre exemplu, unele specii de insecte suportă tem-
peraturi de -20o- -25oC, iar zada din pădurile siberiene – -50o- -70oC. Rezistenţa lor
la frig şi inghet se explică prin concentraţia mare a sărurilor şi substanţelor organice
din citoplasmă. Depasirea acestora provoacă decesaul organismelor. Moartea prin
inghet a organismelor este cauzata de mai multi factori dintre care decisivi sunt:
deshidratarea, dezghetul rapid,si transpiraţia execiva. în primul caz (deshidrata-
rea tesuturilor) şi formarea cristalelor de ghiata distrug structura celulara,ducand
la moartea plantelor. De menţionat ca dezghetul lent nu duce la peirea organisme-
lor. Spre exemplu, în regiunile alpine noaptea ingheata (chiar şi vara), dimineata,
insa organismele îşi reiau activitatea şi invers, dezghetul rapid provoacă pieirea lor,
29
deoarece în timpul cand solul este inghetat nu are loc inlaturarea apei din plante.
De asemenea, datorita temperaturilor scazute în regiunile alpine, polare plantele
lemnoase (salcii, plopi, pini, molizi etc.) raman pitice sub forma de arbusti, taratori
(enuparul). în deşerturile temperate, în munţi plantele capata o adaptare specifica
la diferente mari de temperaturi (garofita alpina, garofita carpantina) capata forma
de pernute emisferica compacta, de diferite dimensini, în interiorul careia tempera-
tura ramane constanta indeferent de oscilatiile cicardiene.
Gradul de termicitate a mediului ambiant poate influenta dimensiunea şi cu-
loarea corpului, indeosebi a blanii şi penajului. Spre exemplu, s-a constatat ca la
temperaturi scazute şoarecii şi sobolanii sunt mult mai prolifici (mai fecunzi), cresc
în volum, blana devine mai deasa. Culoarea penajului şi a blanii animalelor (ursul,
vulpea, lupul, cuhurezul polar) în climatul rece este de culoare alba sau devine alb
pe un timp oarecare (hermelina, iepurile, potarnica de zapada), pe cand la anima-
lele din regiunile calde e de culoare inchisa. De menţionat ca temperatura scazuta
conjugata cu scurtarea zilelor de lumina sunt şi un agent de semnalizare pentru
animalele migratoare.
În functie de adaptare la diferite grade de temperaturi organismele vii se impart
(dupa De Gandolle) în următoarele categorii:
– organisme megaterme (megas – mare, înalta şi thermos – căldura) – sunt
adaptate la o temperatura a mediului constant ridicata (de peste 20oC şi
sunt caracteristice brâului tropical (palmieri, bananieri, maimute etc.);
– organisme mezoterme (mesos – mijloc) – necisita pentru dezvoltarea nor-
mala o temperatura variabila intre 15-20oC, populează regiunile cu clima
subtropicala (maslinul, leandrul, scorpionul etc.);
– organisme microterme (micro –) – sunt adaptate la oscilatii mari de tempe-
raturi intre 0-15oC, populează regiunile cu clima temperata şi rece (molidul,
bradul, pinul, fagul, samurul, vulpea, lupul, ursul brun etc.);
– organisme hechistoterme (hekistos – cea mai slaba) – prefera temperaturi
constant scazute, în jur sau sub 0oC, populează regiunile polare şi alpine
(renul, pinguinul, morsa, foca, murul, macul arctic, garofita alpina etc.);
De menţionat ca temperatura optimă depinde de de condiţiile în care vieţueşte
specia. Pentru majoritatea organismelor terestre temperatura optimă de dezvoltare
este de 15o-30oC, cu unele mici abateri. Din acest punct de vedere deosebim:
– organisme poichiloterme – organisme la care temperatura corpului se
modifica odata cu variatiile termice ale mediului extern, ridicandu-se exage-
rat sau coborandu-se relativ mult (mai ales în timpul hibernarii sau estivarii)
– toate nevertebratele, la unele vertebrate – pesti, amfibieni, reptile:
30
– organisme homeoterme (homeos –egal), (cu “sange cald”) – îşi menţin

temperatura corpului la un nivel aproape constant, indeferent de modifica-
rile mediului ambiant – majoritatea păsărilor, mamiferelor. Limita superioa-
ra a corpului pe care o suporta păsările e de 45-460C. O supraancalzire
a corpului mamiferilor peste 420C duce în mod inevitabil la moarte. Limita
inferioara a corpului organismlor vii, de asemenea, e puţin variabila, cu
exceptia animalelor heteroterme (heteros – diferit), intermediare intre poi-
chiloterme şi homeoterme la care repausul de estivare (aestivus – vara)
şi de hibernare Ridicarea temperaturiilor provoacă intensificarea tuturor
proceselor fiziologice.
În realizarea homeotermiei vegetale care reprezintă proprietatea organismelor
de asi putea menţine intre anumite limite restrânse sau relativ constanta a tempe-
raturii corpului, asigurandu-si astfel stabilitatea fara influenta variatiilor acestea în
mediul înconjurător, transpiraţia, bilantul de apa şi unitatea organismului vegetal în
cazul dat au un rol de capitenie (primordial).
Atat animalele, cât şi plantele fata de condiţiile variabile de temperatura în
decursul evolutiei au capatat diferite adaptări morfologice şi fiziologice inscrise
în patrimoniul ereditar al fiecarei specii şi care exclud supraancălzirea corpului
acestora. Spre exemplu, la temperaturi scazute plantele s-au adaptat pentru uti-
lizarea cât mai eficienta a căldurii solului prin modificări morfologice cum sunt:
dispunerea ramurilor pe sol, rezultand forme repente (intinse pe suprafaţa teres-
tra) mesteacanul pitic, salcia arctica, salcia taratoare s.a.; creşterea sub forma
de perina hemisferica sau de covor pentru menţinerea unui microclimat mai cald
– garofita carpatica, gusa porumbelului alpina, muşchii etc.; formarea tulpinilor şi
ramurilor în sol, la suprafaţa aparand numai frunzele şi fructele (salcia arctica);
prezenta unui invelis de perisori pe organele aeriene floarea de colti; trecerea
anotimpului rece sub diferite forme de rezistenta (seminţe, spori, bulbi, rizomi)
– terofite anuale şi perene, geofite etc. şi modificări fiziologice cum sunt: acu-
mularea în celule a substanţelor zaharoase; transformarea în timpul iernii a ami-
donului în glucide simple; secretarea unor pigmenti diferiţi pentru iarna şi pentru
vara (cei de iarna sunt de culoare mai inchisa de a absorbi mai razele solare de
căldura); creştera concentratiei osmotice şi prezenta apei în forma coloidala, co-
borandu-se astfel punctul de coagulare sub valorile normale; caderea frunzelor
pentru tot sezonul rece (arborii şi arbustii din brâul climatic temperat). De aseme-
nea, plantele au capatat şi unele adaptari la suportarea condiţiilor de temperaturi
ridicate: formarea la nivelul epidermei frunzei a unei cuticule lucioase care sa
reflecte razele soarelui; dezvoltarea suberului ca tesut izolator sau de protectie;
31
formarea unei paturi de perisori la baza tulpinii,pentru protejarea de razele termi-

ce reflectate de suprafaţa terestra; dispozitia frunzelor paralela cu razele solare;
mărirea evaporării apei prin ostiole; repaus vegetativ etc.
În rezultatul evolutiei s-au format unele adaptari fata de factorul termic şi la
animale: Spre exemplu, la animalele poichiloterme (insecte, pesti reptile s.a.), care
nu poseda mecanisme de termoreglare şi ca urmare temperatura corpului acestora
variază odata cu cea a mediului înconjurător. Insa unele specii au capacitatea de
a-si ridica intucatva temperatura fata de mediul înconjurător prin accelerarea me-
tabolismului, sau incalzindu-se la soare prin adaptari comportamentale (coloritul
corpului, culorile inchise sau deschise etc.). în condiţii nefaforabile aceste animale
cad în amortire, adică în estivatie, pentru temperaturile ridicate şi hibernare, în timp
de temperaturi scazute.
La organismele homeoterme, care prin adaptari morfologice – talia animalelor,
dimensiunile extremitatilor şi grosimea stratului de grasime subcutananta; fiziolo-
gice – mecanisme de termoreglare care produc fie supraancalzirea, fie racirea or-
ganismelor, în functie de extremele de temperatura din mediu şi comportamentale
– cautarea microhabitatelor cu temperaturi favorabile sunt cu mult mai complicate.
Spre exemplu, s-a constatat ca animalele de aceeasi specie crescute în regiu-
nile polare ajung la dimensiuni mai mari decât cele din brâul temperat sau cald şi
se explica prin legea ca suprafaţa mai mica duce la pierderi de căldura mai reduse
sau prin viteza reactiilor metabolice, mai mari la animalele din brâul climatic cald şi
incetinita în brâul de clima rece. De asemenea, sub acţiunea frigului se intensifica
reactiile metabolice cu eliberare de căldura sau numeroase specii îşi construiesc
galerii subterane, tunele, vizuini sub zapada, gheata (ierunca, nevăstuica, alte ro-
zatoare din regiunile reci) pentru a rezista temperaturilor foarte reci (fig. 8).
Deoarece organismele homeoterme îşi menţin temperatura corpului relativ con-
stantă independent de variaţiile termice ale mediului, ele pot suporta schimbările
considerabile ale temperaturii mediului înconjurător şi datorită unor modificări mor-
fo-fiziologice pe care le-au căpătat în decursul evoluţiei – inima cu patru camere,
sistemul nervos superior bine dezvoltat, învelişul pielos, penajul, etc. Datorită aro-
morfozelor enumărate homeotermele au o termoreglare perfectă, şi care le asigură
o anumită independenţă de condiţiile termice ale mediului şi răspandirii pe toata
planeta.
32
Fig. 8. Amplasarea şi structura habitatelor (vizuini, cuiburi, galerii etc.) a

diferitor specii de animale (dupa Formozov, 1963): 1 – vizuina iepurelui
de câmp în dune de nisip; 2 – vizuina sub zapada a iepurelui de câmp; 3
– vizuina de vara a sobolanului de nisip meridional; 4 – vizuina tistarului
mic; 5 – vizuina sobolanului moscat; 6 – casuta bizamului (a – cuibul; b
– sufrageria şi depozitul); 7 – cuibul şoarecelui roscat în scorbura unui
stejar; 8 – cuibul de iarna al veveritei.
Regimul hidric – este un factor abiotic indispensabil oricarui organism viu,

oricarui ecosistem si, de asemenea, constituie unul din factorii ecologici limitativi.
Aflandu-se în diferite stari de agregare – lichida, gazoasa şi solida, are o mare răs-
pândire în invelisul geografic.
Pe langa faptul ca apa constituie leaganul vieţii pe Terra, ea prin proprietatile ei
fizico-chimice participa activ la o multime de procese şi fenomene vitale, asigurad
viata pe planeta noastra. Apa este şi principalul solvent al substanţelor minerale şi
organice din rocile terestre şi reprezintă calea de migraţie a elementelor biogene
din roci în materia vie (plante şi animale) şi invers. Ea este extrem de importantă
pentru viaţă, deoarece toate fenomenele, procesele biologice, reactiile chimice din
mediu şi biochimice din corpul organismelor vii se manifestă în prezenta apei.
33
Apa, de asemenea, prezintă un component principal al materiei vii în proportie

de 30-98%. De menţionat faptul, ca conţinutul apei în corpul plantelor oscilează de
la 40% în trunchiul arborilor până la 98% în celulele algelor şi la animalelor; de la
35% la lăcusta de pustiu până la 89% la un şoricel nou-născut.
Apa e deosebit de importanta ca aliment indespensabil tuturor organismelor
datorita sarurilor minerale (sodiu, potasiu, calciu, magneziu, fier, fosfati, sulfati ect.),
la participarea activa în procesul de sintetizare a substanţelor organice, ca vehicol
al substanţelor nutritive, ca termoregulator, ca mediu de trai, ca agent de răspândire
a organismelor şi multor altora.
Mai mentionam ca protoplazma celulara este fiziologic activa numaiin cazul,
cand ea se afla în stare de saturare cu apa, contrar duce la la viata latenta sau la
peire. Spre exemplu, la talofitele terestre unicelulare (plante inferioare corpul cărora
nu-i divizat în tulpina, frunze (alge, licheni) sau cu putine celule, cărora le lipsesc
vacuolele sau sunt foarte mici, starea de hidratare (saturatie cu apa) depinde ex-
clusiv de umiditatea aerului, limita inferioara, la care are loc creşterea organismului
este de 98-70%. Astfe de plante dependente de umiditatea aerului se numesc poi-
chilohidre.
În opozitie cu acestea, cormofitele terestre (cu tulpina şi frunze), numite ho-
meohidrici (homoios – egal) îşi pot menţine în protoplasma o hidratare ridicata,
independent de umiditatea aerului, datorita sucului celular acumulat în vacuole şi
care le-a permis acestora, în procesul de filogeneza (dezvoltarea istorica evoluti-
va) trecerea de la viata acvatica la cea terestra şi o adaptare mai dura la ecotopul
(localitater) arida.
De adaugat ca organele vegetative ale cormofitelor terestre se dezvolta în doua
medii cu diferite grade de umiditate – cele aeriene (tulpinele, frunzele) sunt obligate
sa vieţuiasca intr-un mediu mai uscat, pe cand cele subterane (rizomii, tuberculii,
bulbii, radacinile) – în condiţii mai umide, cauza fiind umiditatea relativa a atmosfe-
rei este mai mica ca cea a solului.
Gradul de umiditate a mediului ambiant depinde: de regimul şi cantitatea de
precipitaţii atmosferice şi de repartizarea lor pe anotimpuri,iar acestea sunt strâns
legate de regimul eolian, masele de aer ce bat dinspre ocean şi antrenand mari
cantitati de apa ce vor cadea în apropierea tarmului sau creiand “umbre de ploa-
ie” pe partea opusa a versantilor ce favorizeaza formarea deşerturilor, curentii
marini, relief, vegetatie etc., de umiditatea aerului, adică cantitatea de vapori de
apa existenta intr-o unutate de volum de aer, care fiind un factor abiotic nestabil,
cu variatii mectimeriale şi sezoniere, cu variatii legate de altitudine, pot esential
influenta viata organismeloe vii terestre, de rezervele de umezeală din stratul de
34
sol, al regimului de umiditate a solului şi formele de apa din acesta – apa higro-
scopica – se afla în forma atomara, este direct absorbita din atosfera şi practic
nu este accesibila plantelor; apa peliculara – slab se deplaseaza, deoarece sunt-
strâns reţinute pe suprafaţa particulelor de sol şi sunt slab asimilate de plante;
apa capilara – umpla fisurile capilare din sol, sunt vesnic în miscare şi sunt bine
asimilate de plante; apa gravitationala – umple tot porii din sol după ploaie sau
topirea zapezii, constitue masa principala a apelor fluviilor, râurilor, lacurilor sub-
terane, din fantani şi izvoare. Regimul hidricde este un factor ecologic direct care
influenţează asupra răspandirii plantelor şi animalelor, atât pe întrega planeta, cât
şi în limitele unui teritoriu foarte restrâns.
Pentru existenţa normală a plantelor şi animalelor este necesar să se menţină
un echilibru între consumul apei de către organisme şi evaporarea ei, pe de o parte,
şi prezenţa apei în mediul şi absorbirea ei de către organisme, pe de altă parte. Un
astfel de echilibru ecologic dipinde în primul rând de caracterul mediului ambiant
şi particularităţile adaptive ale speciilor. De aceea menţinerea bilanţului hidric la un
nivel suficient este una din funcţiile fiziologice principale ale oricărui organism.
În decursul evoluţiei la plante şi animale s-au format un şir de adaptări pentru
menţinerea echilibrului apei în cazul deficitului de umezeală în sol şi atmosferă.
Adaptările la insuficienţa de apă sunt deosebit de bine exprimate la organismele
din stepele aride şi din pustiuri. Astfel, unele plante şi-au micşorat gradul de tran-
spiraţie prin reducerea sau dispariţia frunzelor, transformarea acestora în solzi,
spini etc.(in condiţii particulare de deşert, anume deşertul Namib, unde singura
sursa de apa este ceata oceanului din apropiere, unele plante precum Welwit-
schia mirabilis, dezvolta o foarte mare suprafaţa foliara pentru a capta umiditatea
atmosferica. Radacina unei astfel de plante doar rolul de fixare). Rădăcinile unor
astfel de plante se alungesc mult şi se ramifică puternic pentru a absorbi apa de
la mari adancimi (fig. 9).
35
Fig. 9. Sistemele radiculare ale plantelor în condiţii cu un deficit sau surplus

de umeziala (dupa Tihomirov B., 1963): A – Fistuca sulcata; B – Eup-
horbia gerardiana (pe solurile negre din Ascania-Nova); C – Eiphorum
scheuchzeri; D – Hierochloe alpina (in tundra de pe Taimar).
Forţa de sugere a celulelor rădăcinilor lor depăşesc 100 atmosfere, ceea ce le

permite aprovizionarea cu apă dintr-un sol uscat, chiar şi în perioadele de secetă.
Datorită unor adaptări fiziologice, în timpul secetei, coloidele din celulele aces-
tor plante se transformă prin deshidratare în gel, a cărui forţă de reţinere a apei este
mai mare, asigurandu-le astfel supervieţuirea în perioada secetoasă.
După raportul lor faţă de apă plantele se împart în următoarele grupe ecologice:
Organisme xerofite (plante) şi respectiv organisme xerofile (animale) ce sunt
adaptate la un ecotop cu un deficit de umiditate sezonier sau permanent şi care
populează regiunile de stepe uscate şi de deşertaride cu un deficit permanent,
atât în aer cât şi în sol (castusul, spinul cămilei, palmierul de ceara, negara, pelinul
semiarbust, lucerna de stepă, aloia, agava, unii melci, lacusta, soparla australiana,
iepurele saritor popandul, camila etc.). Plantele şi animalele acestui grup ecolo-
gic, în majoritatea cazurilor, au diferite adaptări pentru menţinerea echilibrului apei
în cazul deficitului de umezeală din sol şi atmosferă. Particularităţile principale de
adaptare la condiţii de uscaciune ale xerofitelor sunt: micsorarea dimensiunilor su-
prafeţei de transpiraţie (a limbului foliar), adică părţile subterane întrec de multe
ori în dimensiuni părţile aeriene; transformarea frunzelor în spini (cactacee) şi la
care functia de asimilare clorofiliana o indeplinesc şi tulpinele; ingrosarea cuticulei
celulelor epidermice la frunze (maslinul, oleandrul); productiuni epidermice protec-
toare ca stratul de ceara pe frunse şi tulpini (palmierul de ceara); pasla de perisori
36
desi (lumnarica, pelinul); prezenta tesuturilor mecanice la frunze; presiuni osmotice

ridicate; sistem radicular bine dezvoltat etc. după consistenta organelor vegetale şi
gradul de dezvoltare a sistemului ridicular xerofitele se impart in:
– sclerofite (scleros – tare, fiton – planta) – plante cu frunze tari, dure, unele prevă-
zute cu spini pe la marginile limbului, bogate în tesuturi mecanice care impedica
ofelirea etc. (maslinul, leandrul, stejarul carmaz, pinul, negara, paiusul s.a.);
– hemixerofite (hemi – jumatate) – au un sistem ridicular bine dezvoltat, care
la unele ajung pana la apele freatice. Ele transpira intens şi nu suporta o
ofelire de lunga durata (lucerna galbena, salvia, iarba camilei s.a.);
– suculente (sucus – seva) – nu suporta deshidratarea (uscarea), au organe
vegetative groase şi carnoase, de culoare verde inchisa, uneori lipsite de
frunze, acumuleaza mari cantitati de apa (curechiul iepurelui, agava, opun-
tia, aloia, baobabul s.a.);
– euxerofite – suporta deshidratari indelungate (pelinul);
– poichiloxerofite – la deshidratare cad în anabioza (unele briofite, muşchii).
Pentru xerofile (animale) – rezista la mari uscaciuni datorita capacităţii mari de
a-si putea menţine o hidraturare interna compatibila cu viata; hibernarea în perioa-
da secetoasa a anului (unii rozatori, unele şopârle); lipsesc glandele epidermale
(broastele testoase mai au şi carapace); fac rezerve de apa în vizica urinara; la
unele au depuneri de tesut adipos din care la oxidarea lipidelor se formează apa
(camila); absorb apa necesara prin tegumentul corpului intr-o atmosfera uscata
(gastropodele, larvele insectelor, amfibienii s.a.); consumarea unei hrane suculente
bogate în apa; micsorarea gradului de transpiraţie (păsările) etc.
La polul opus xerofitelor se află organismele hidrofite (plante) şi respectiv orga-
nismele hidrofile (animale) ce se întâlnescc în regiunile cu un exces de umiditate şi
cu umiditate permanentă sau în apa. Spre exemplu, plantele, care cresc pe malurile
fluviilor, râurilor, lacurilor, iazurilor, pe langa izvoare de apa sau în pădurile tropicale
saturate cu apă (calcea calului, coada calului, feriga, măcrişul, săgeata apei, limbărita,
nufarul, elodea etc.), iar din animale – rama, larvele efemeropterelor şi odonatelor.
Hidrofitele şi hidrofilele se impart în cele ce cresc pe locuri cu un exces de apa,
dar nu suporta variatii mici de umiditate (coada calului, rama) şi care cresc în apa
(nufarul, cornacul, unele larve de insecte s.a.). O primă definiţie ar fi, ca hidrofitele
sunt numai plantele semisubmerse, la care o parte a corpului se află sub apă, iar
alta – deasupra ei. Fiind asigurate cu umezeală, hidrofitele nu reprezintă caractere
adaptive pentru micşorarea evapotranspiraţiei. Dimpotriva – frunzele lor sunt mai
mari, netede, cu o cuticulă subţire etc. Presiunea osmotică la aceste plante este
mică, fiind egală în mediu cu 8-12 atmosfere.
37
Tipul intermediar care sintetizează aceste două grupe extreme îl constitue me-
zofitele (plante) şi respectiv mezofilele (animale) care cuprind majoritatea plante-
lor şi animalelor din brâul climatic temperată, din regiunile cu umiditate moderată şi
brâul tropical, suporta mari variatii ale umiditatii. Din acestea fac parte majoritatea
plantelor din pajisti şi plante de cultură, plantele efemere şi efemeroide din regiuni
montane, de stepa şi deşerturi, arborii şi arbustii cu frunza cazatoare etc. Mezofite-
le cu frunzele de dimensiuni mijlocii sau mari nu posedă adaptării specifice contra
transpiraţiei, deoarece au la dispoziţia lor apa din pricipitaţii atmosferice pe tot par-
cursul perioadei de vegetaţie.
Adaptările la secetele periodice au un alt caracter: plantele şi animalele trec
într-o stare de repaus fiziologic specific, caracterizat prin reducerea considerabilă
a metabolismului. La animale se constată stoparea nutritiei şi activităţii motorice,
spre exemplu, rozătoarele din pustiuri, broaştele-ţestoase cad într-o somnolenţă de
vară. Unele specii de insecte pot să nu-şi piardă viabilitatea uscandu-se complet.
Plantele suportă perioadele secetoase sub forma de seminţe, de bulbi etc.
Un factor deosebit de important pentru organismele vii ce vieţuiesc în mediul
acvatic este concentratia sarurilor (salinitatea apei), care variază destul de mult,
în cazul cand ne referim la un anumit mediu: ape dulci, salmastre sau marine. Din
acest punct de vedere deosebim:
– organisme oligohaline – sunt adaptate cu traiul în apele dulci (salinitatea
– 0,5-5,0%o (fluvii, râuri, lacurile dulci, iazuri, izvoare s.a.);
– organisme mezohaline – sunt adaptate la un mediu de trai cu o salinitate
de 5-18%o (marile şi lacurile sarate nordice);
– organisme polihaline – sunt adaptate la un mediu de trai cu o salinitate de
18-41%o (in marile tropicale, Lacul Caspic s.a.);
– organisme supersaline – sunt adaptate la un mediu de trai cu salinittea
apei de peste 41%o (lacurile mari terestre – Marea Moarta (salinitatea peste
300%o, Lacul Cara-Bogaz-Ghiol (salinitatea peste 340%o s.a.).
Factorii edafici (edaphos – fundament, sol) – przinta un complex de influente şi de
acţiuni stabilite intre organismele vii şi proprietatile fizico-chimice ale solului. Din punct
de vedere stiitific, solul prezintă stratul superficial al litosferei, cea mai tanara formatiune
naturala reprezentata printr-o succesiune de orizonturi (strate), care s-au format şi se
formează permanent prin dezagregareasi alterarea rocilor terestre şi resturilor organi-
ce, sub acţiunea factorilor fizici (temperatura, presiune, umiditate, eroziune, coroziune
etc.), chimici, şi biologici, în zona de contact a litosferei, atmosferei şi hidrosferei. Pro-
prietatea principala a solului este fertilitate, insusire prin care acesta pune la despozitie
plantelor substanţe organice şi menerale nutritive şi apa pentru creştere şi dezvoltare.
38
Invelisul de sol prezintă o importanta deosebita atât ca mediu de trai cât şi ca

sursade substanţe nutritive. Spre exemplu, cormofitele se fixeaza de sol prin inter-
mediul sistemului ridicular, cu exsceptia hidrofitelor libere care plutesc la suprafaţa
apelor, iar o buna parte dintre talofite (lichenii, muşchii) pri rizomi acestora. în stratul
de sol, de asemenea, îşi gasesc traiul bacterii, alge albastre, ciuperci care inde-
plinesc multiple funcţii în viata pedosferei. şi lumea animalelor e strâns legata de
invelisul de sol şi care constituie pente multe ca adăpost.
Dupa locul de trai raportat fata de stratul superior al solului animalele se impart
în următoarele grupuri:
– geobionti (gea –pamant; bios – viata) – îşi petrec toata viata în sol, unde se
hranesc, se dezvolta, se inmultesc, iesind la suprafaţa foarte rar şi care, în
timpul evolutiei au capatat unele adaptari la modul de viata subteran (corpul
alungit, cilindric, picioare scurte, cele anterioare prevăzute cu talpa şi ghea-
re puternice ce le ajuta sa scurme galerii, och rudementari, uneori nefunc-
tionali datorita întunericului permanent, coada scurta, miros bine dezvoltat
s.a.) – cârtiţa europeana, cârtiţa aurie africana, cârtiţa marsupiala australia-
na, orbetele,viermi, artropode, protozoare etc.;
– animale geofile – îşi petrec viata în stratul de sol, unbe-si fac adăposturi,
cuiburi, vizuini, se inmultesc, iar pentru a se hrani ies la suprafaţa (nume-
roase insecte, broasca raioasa, salamandra, unele păsări – albinarelul,
lastunul, rândunica de mal, din mamifere – şoarecele de câmp, hârciogul,
popândăul, nevăstuica, bursucul, vulpea, lupul s.a.) Ele, de asemenea, in-
deplinesc şi functia de afanare, aerisire, modifica termificarea, inbogateste
solul cu substanţe organice etc.;
– animale geoxene (xenos – strain) – în majoritatea timpului trăiesc la su-
prafaţa solului, rar folosesc subsolul ca adăpost (majoritatea păsărilor şi
mamiferilor;
Dupa modul de adaptare la structura solului organismele vii se impart in:
– psamofile pentru animale (psammos – nisip; philio – iubitor), respectiv psa-
mofite pentru plante sau arenicole – organisme ce se dezvolta pe soluri-
le nisipoase din stepe, nisipurile miscatoare din deşerturi, litorale marine
etc. şi care au capatat unele adaptari la supravieţuirea în astfel de condiţii
(corelarea cu micsorarea transpiraţie şi rezistenta la mobilitatea nisipurilor,
sistemul ridicular mult maiu dezvoltat în coparatie cu sistemul aerian, redu-
cerea sau lipsa frunzelor, formarea de numerosi stoloni, seminţe şi fructe de
o constructie specifica care nu permit ingroparea lor în nisip, xeromorfismul
foliar, intinderea pe suprafaţa nisipurilor s.a. – garofita, troscotul, patlagina
39
de nisipuri, la plante), iar la animale – au culori protectoare, greu vizibile, un

bun contact al membrelor de miscare cusuprafata s.a. – varanul, soparla şi
serpele de nisip etc);
– cosmofile (cosma – crapatura) sau saxicole (saxum – stanca) – ortganis-
me ce se întâlnesc prin crapaturile din stanca, plantele au un sistem ridicular
bine dezvoltat,forme biologice de pernute etc.;
– litofile (lithos – piatra) – organisme strâns legate de suprafaţa pietrelor, pe
bolovanisuri – unele alge, licheni, muşchi, iar din animale care mai sunt nu-
mite şi petrofile – insecte cu aripi tari (coleoptere), lepidoptere, gastropode,
şopârle, serpi etc.
De mai menţionat ca asupra organismelor mai influenţează şi alte insusiri ale so-
lului. Spre exemplu, textura solului influenţează asupra structurii organelor – loco-
motore şi viteza de deplasare (pe soluri tari copitatele poseda de copite mici caprine-
le, antilopele; în ecotopurile mlastinoase, umede, cu soluri moi, nisipoase – au copite
mari, largi,impedicand scufundarea picioarelor în sol – elani, camilele, strutii, păsările
acvatice s.a. De obicei, animalele imparicopitate populează mai desstepele, savanele,
pampasurile, deşerturile pietroase, regiunile montane, iar cele paricopitate – ecosiste-
mele forestiere, de lunca, baltoase şi mlastinoase. Structura fizica a solului influenţează
viteza de deplasare. Astfel, cei mai buni “alergatori” (iepurele european –55-70 km/ora,
zebra – 65 km/ora, leul – 80 km/ora, ghepardul –110 km/ora activează pe soluri tari, iar
cei mai pasivi (“lenesi”) – soluri moi. Culoarea unor animale, de asemene, depinde de
culoarea solului – serpii, şopârlele, salamandra, unele păsări, insecte etc.
Deoarece invelisul de sol prezintă pentru organismele vii, mai ales pentru plan-
te, o sursa principala de substanţe nutritive, acestea se grupeaza în felul urmator:
– plante oligotrofe (oligos – putin, neansemnat; trophio – hrana) – plante
puţin pretentioase fata de prezenta în sol a substanţelor nutritive, inclusiv şi
a celor minerale, populează mlastinile, baltile (muscii sfagnum, roua cerului
(drosera), martaloaga, iarba neagra s.a.);
– plante euritrofe (eury – bine) – plante care se dezvolta normal numai în
prezenta bogatelor resurse nutritive în sol (solori cernozeomice, rosii). Din
ele fac parte majoritatea plantelor de cultura, cât şi din pajisti, păduri (urzica
creata, oaiusul, obsaga, trifoiul rosu, vinarita s.a.);
– plante mezotrofe – cresc în condiţii mai mult sau mai puţin bogate în sub-
stanţe nutritive;
Ca urmare a acumularii stratul de sol a unui excec de unele elemente chimice,
în procesul evolutiv s-au format unele adaptari la unele plante şi constau din cerinte
sporite fata de anumite elemente chimice. Din acest punct de vedere deosebim:
40
– plante azotofile (nitrofile – nitron – silitra, soda) – cresc bine şi dau roade
bogate pe solurile bogate în azot (nitrati) – Urtica dioica, Rubus idaeus,
Chenopodium album, cucuta de gradina, bozul, spanacul ciobanilor, unii
musci, algele, ciupercile, graul, floarea-soarelui, zmeurul s.a.;
– plante calcifite – cresc pe soluri cu un continut ridicat de calciu, pe stanci
calcaroase (plantele de stepa: Adonis vernalis, Salvia nutans, Festuca vale-
siaca, Artemisia austriaca, multe plante de cultura s.a.);
– plante silicicole – cresc pe solurile silicvioase,mai des acide (Carex curvu-
la, Calluna vulgaris, Juncus trifidus, Luzula spadicea s.a.);
– plante halofite (hals – sare) – se dezvolta bine pe solurile sarate din
stepe, semideserturi, deşerturi, tarmul marilor, saraturi etc. Din astfel de
ecosisteme deosebim: solonceacuri – în ele predomina cloruri sodice,
carbonati şi sulfati de sodiu, care dau acestor soluri reacţie bazica, unde
se întâlnesc Corex taomentosa, Medicago falcat s.a.; soloneturi – în
ele se contin mai putine saruri minerale, insa gradul de aciditate (pH-ul)
este marit. Sarurile aici sunt mai stabile în stratele mai adanci ca în cele
precedente. în ele se întâlnesc calluna vulgaris, Deschampsia flexuoza,
coada-calului s.a.
Unele specii de plante cu cerinte specifice în anumite soluri bogate în alte ele-
mente chimice poarta denumirea de indicatoare. Spre exemplu, plantele ferofile,,
aurifile, plante indicatoare de zinc, plumb, magneziu, cupru, seleniu s.a.
Mai mentionam faptul, ca după modul de adaptare la diferite concentratii de
saruri minerale plantele se impart in:
– glucifile (glikys – dulci) – ele absorb foarte putine saruri minerale, iar daca
proportia de acestea în sol creşte ele pier prin intoxictie;
– halofile – ele pot absorbi cantitati enorme de saruri minerale fara sa le da-
uneze.
Sarurile minerale di sol sunt absolut indispensabile şi lumii animale pe care
le procura direct sau indirect. Insuficienta acestora la animale provoacă boli de
carenta (de ceva lipsa). Spre exemplu, mamiferele au o mare necesitate de cloruri
de sodiu pentru compensarea potasiului din organism. Ierbivorile nomade (cerbul
lopatar, elanul s.a. ise satisfac necisitatile de NaCl, hranindu-se cu plante halofile,
camilele folosesc sarurile direct din deşerturi. Pe larg este folosit de animalele ma-
rine calciul din apa, iodul, alte elemnte chimice necesare vieţii: Zn, Fe, Cu, Co s.a.,
lipsa cărora duc la mari dereglări lanimale.
Răspândirea animalelor este strâns legata şi de reacţia chimica a solului (pH-
ul) fig. 10).
41
Din acest punct de vedere deosebim:

– animale euriionice (amfitolerante) – acestea au o amplitudine de toleranta
(capacitatea de a suporta devierile factorilor ecologici de cei optimi pentrue-
le) mare fata de variabilitatea reactiei chimice a solului. Ele se întâlnesc atât
pe solurile acide, cât şi pe cele bazice şi neutre (rama, unele protozoare);
– animale stenionice – ele se caracterizeaza printr-o toleranta scazuta fata
de aciditatea solului şi se impart în acidofile – pH < de 6,8 (unii viermi oli-
goheti), neutrofile – pH = cu 6,8-7,2 (se întâlnesc în ecosistemele agricole,
silvice, de faneata) şi bazifile – pH > de 7,2 (se întâlnesc în ecosistemele
de padure, pajiste xerofile, stanci calcaroase etc.).
Fig. 10. Influenta pH-ului asupra dezvoltării diferitor plante (dupa Larher, 1978):
1 – curbele optimului fiziologic; 2 – optimul sinecologic
O influenţă consideabilă asupra creşterii şi dezvoltării organismelor o exercită şi

alţi factori abiotici: aerul şi vântul, relieful, poluarile cu substanţe nocive etc.
Spre exemplu, impurităţile nocive existente în aerul din regiunile cu întreprinderi
industriale dăunează dezvoltarea multor plante. Deosebit de toxica este anhidrida
sulfuroasă eliminată în timpul arderii cărbunelui fosil şi care conţine sulf, etc. Astfel,
o centrală termoelectrică cu capacitatea de 1000 mW şi care consumă cărbune cu
un conţinut de sulf de 2,5%, aruncă în atmosferă cca 400 000 tone de anhidridă
sulfuroasă pe an. Sub acţiunea precipitaţiilor atmosferice, a vântului aceşti com-
ponenţi toxici se răspandesc la distanţe destul de mari, poluând mediul ambiant.
Plantele arborescente (bradul, fagul, molidul etc.) pier, dacă aerul este permanent
impurificat.
42
Un rol deosebit în diferite ecosisteme il joaca şi factorii orografici (geomorfo-

logici), care includ: relieful terestru, altitudinea, expozitia, gradul de inclinare şi de
dezmembrare etc. Ei se manifesta porin influenta asupra factorilor ecologici (lumi-
na, temperatura, umiditatea etc.), care le imprima trasaturi specifice. Spre exemplu,
pozitia geografica pe Terra (latitudinea şi longitudinea geografica) a unui ecosistem
ne indica zonele climatice, iar ele, la rândul lor, determina despunerea zonala a
celorlalte elemente structurale ale planetei: solurile, fauna, flora etc. Altitudinea unei
localitati de pe cuprinsul unui macrorelief fata de nivelul marii, de asemenea, prin
modificarea factorilor ecologici, influenţează direct sau indirect asupra modului de
răspândire, copozitia şi structura biocenozelor, duce la etajarea acestora în raport
cu necisitatile lor climatice şi edafice. Spre exemplu, pentru regiunele de ses sau
câmpie este caracteristica o vegetatie de pajisti şi tufarusuri; în regiunile colinare
şi montane – o vegetatie forestiera (stejaris, carpinis, faget, apoi urmeaza molidi-
suri, jnepenisuri), iar pe vârfurile munţilor – pajisti şi tundre alpine. în asa condiţii
se observa şi etajarea lumii animale lupul, ursul, arharul, iepurile tibetan, berbecii
şi caprele de munte. Unele modificări în răspândirea organismelor vii survin şi din
cauza expozitiei pantelor sau versantilor colinelor, dealurilor şi de inclinatia lor şi
care constau în modificarea condiţiilor climatice şi microclimatice etc.
O contributie oarecare în viata organismelor o au şi unii factori mecanici ai me-
diului înconjurător, cum sunt vântul, incendiile, furtunile, trombele etc. Spre exemplu,
vântul poate modifica, intr-o masura oarecare, condiţiile climatice şi microclimatice
dintr-un ecosistem oarecare, poate actiona direct sau inderect asupra vieţii orga-
nismelor: polenizarea plantelor anemofile (bradul, ulmul, carpenul, salcia, plopul,
fagul, stejarul, nucul, stuful, papura, pipirigul s.a.); răspândirea seminţelor la plan-
tele anemochore, inzestrate cu aripioare, smocuri de peri (papadia, teiul, artarul
s.a.); răspândirea sporilor şi microrganismelor; uscarea solului; eroziunea eoliana;
acţiuni mecanice în timpul furtunelor s.a. Efecte pozitive şi negative pot provoca şi
incediile provocate de fulgere sau arsite solare, alti factori ecologici abiotici.

„Factorii ecologic abiotici din plaiul natal
– evidienţierea şi clasificarea lor”

factor ecologic abiotic, clasificarea acestora, rolul lor în procesele şi fenomenele
naturale ce au loc în ecosistemele naturale şi artficiale, asupra organismelor vii,
naturii “moarte” . O atenţie dosebita sa i se atribuie factorilor antropici în evlua-
43
rea starii ecologice în ecosisteme, în natura vie, care a survenit în urma acţiunii
acestora şi propunerea unor masuri de ameliorare a situaţiei ecologice în astfel
de condiţii. De asemenea vor fi efectuate unele masurari calitative şi cantitati-
ve ale elementelor climatice şi microclimatice în stratele inferioare ale aerului
şi cele superioare ale invelisului de sol, cartarea unor sectoare mai afectate
de acestea. Vor fi folosite următoare metode de studiere: observarea directa,
suprapunerea unei situaţii asupra alteia, fotografierea fenomenilor, analiza şi
descrierea “pe viu”. Pentru masurarea şi inregistrarea directă a indicilor şi va-
lorilor factorilor climatici, microclimatici,hidrici şi edafici ai mediului se folosesc
următoarele instrumente şi aparate (fig. 11).
Unele elemente de calitate ale factorilor abiotici cum sunt mirosul, gustul, culoa-
rea, duritatea s.a. se pot efectua vizual sau prin intermediul organelor de simt (ol-
factive). Prelucrare datelor acumulate se fac în mod cameral, imediat după excursii.
Toate acestea ne vor permite sa apreciem starea ecologică la moment şi gradul de
degradare. Excursia la tema este prevăzută pe o zi-doua (6-12 ore) şi efecuata în
a treia şi a patra zi de practica, cu specializarea grupelor de studenti la masurarea
elementelor climatice, hidrologice, edafiice etc.
Actinometre Albedometre
A
Luxmetru Piranometru Heliografe
44
Termograf Termometre
Termometre Savinov Termometre
Barometru aneroid Barometru lichid Barografe
Psihrometre Higrograf Higrometru
45
Pluviografe Pluviometre
F
Nivometre Riglă de zăpadă
Anemometru portativ Anemometre Anemograf

G
Con de vânt Giuruete Fliuger
46
Morişcă hidrometrică Plută Măsurător al vitezei apei Miră hidrometrică

H
pH–metre Discul Sekki
Infiltrometre Evaporimetre
Fig. 11. Aparate şi instrumente pentru măsurarea şi înregistrarea automată

a valorilor factorilor climatici, microclimatici, hidrici şi edafici ai me-
diului: A – radiaţiile solare; B – temparatura aerului; C – temperatura
solului, D – presiunea aerului; E – umiditatea aerului; F – precipi-
taţiile atmosferice; G – regimul eolian; H – elemente hidrice (viteza
apelor curgătoare, transparenţa şi aciditatea apei în ecosistemele
acvatice); elemente edafice (aciditatea solului); I – infiltrarea şi eva-
porarea apei.
47
2.4. Factorii ecologici biotici şi antropici – influienta lor

asupra mediului şi organismelor vii
Orice organism viu nu se întalneşte separat, ci este în permanentă legătură cu

alte organisme vegetale şi animale. Acţiunea tuturor celorlalte organisme vii ale
aceleiaşi sau altei specii asupra organismului constituie factorii biotici, adică un
ansamblu de acţiuni polivalente pe care organismele vii le exercita direct unele
asupraaltora..
Organismele, fiind grupate în diferite comunităţi, se influienţează reciproc prin
acţiuni complexe, prin raporturi de dependenţă, de ajutor reciproc şi de concurenţă
etc. Intre plantele şi animalele ce populează acelaşi habitat pe parcursul dezvoltării
istorice a speciilor s-a stabilit o îndependenţă, care s-a conservat ca adaptări indis-
pensabile existenţei lor actuale. Acestea pot avea pentru organism consecinţe atât
pozitive cât şi negative. Pe de o parte, influienţa reciprocă este o condiţie necesară
pentru nutriţia organismelor, pentru apărarea lor, pentru atenuarea acţiunii condi-
ţiilor nefavorabile ale mediului înconjurător. Pe de altă parte independenţa poate
aduce organismelor daune şi deseori să ameninţe direct fiinţarea individiumului.
Factorii biotici se individualizeaza la nivelul sistemului populational prin urmă-
toarele relaţii:
– intraspecifice – acestea se refera la interactiunile indivizilor din aceeasi
specie (forma calitativ delimitata a organismelor vii, unitate fundamentala
a procesului evolutiv), aparute şi perfectionate în decursul evolutiei în sen-
sul organizarii şi functionarii populaţiei respective, după cum interactiunea
partilor componente ale unui individ au scopul de a-i asigura structura în
integritatea ei şi functionarea. Aici se deosebesc doua tipuri de relaţii in-
traspecifice: relaţii în interesul individului (unitate elementara a vieţii, un
exemplar biologic care poseda toate caracterele proprii speciei din care el
face parte şi de care se deosebeste totusi în mod specific – genetic şi fe-
notipic), care-i asigura supravituirea (hranirea, apararea, spaţiul vital etc) şi
relaţii în interesul populaţiei (un ansamblu de indivizi ale unei specii, care
au un genofond comun şi populează un anumit spatiu, cu condiţii de trai
relativ omogene) şi care decurg din locul şi rolul indivizilor în viata grupului
(mentinerea speciei prin reproducere, cautarea habitatelor favorabile etc.);
– interspecifice – asestea se refera la relaţiile intre indivizii ce apartin la di-
ferite specii, dar care vieţuiesc în aceeasi biocenoza. Au aparut, de ase-
menea, în rezultatul evolutiei lumii organice şi au un caracter de necisitate
ca urmare a traiului în comun al populatiilor de specii diferite şi care impart
48
aceleasi resurse de mediu. Prin aceste relaţii se regleaza numarul de indi-

vizi în biocenoza, menţinandu-se echilibrul ecologic. în afara inventarierii
populatiilor dintr-o biocenoza, a cunoaşterii structurii şi repartitiei lor, relaţiile
dintre populatii realizează organizarea biocenozei, stabilind caile pe care se
dirijeaza fluxurile de materie, energie şi de informatie şi formand,in ultima
instanta,, integralitatea biocenozei si, în mare masura, a intrgului ecosistem.
Varietatea relaţiilor interspecifice poate fi redusă la cateva grupări de bază:
neutralismul, mutualismul, comensalismul, amensalismul, coopera-
rea, concurenţa (competitia), rapacitatea (pradatorismul), parazitismul,
simbioza (protocooperare) s.a. Difirenţierea acestor tipuri de relaţii are nu-
mai o valoare relativă.
Neutralismul – implică o lipsă de influenţă, directă sau indirectă între două
specii ce vieţuesc pe acelaşi teritoriu. în neutralism indivizii de diferite specii nu
sunt legaţi nemijlocit unul cu altul. Spre exemplu, populaţia gândacului de Colorado
este neutră faţa de ramele din sol şi de gramineele ce sunt buruiene în culturile de
cartofi. Relaţii de tipul neutralismului se întalnesc frecvent în comunităţile cu un
conţinut bogat de specii.
Comensalism – prezintă o convetuire costanta sau temporara care are loc intre
o specie-gazda, care nu are nici un avantj şi o specie comensala (este penru ea
pozitiva şi obligatorie) ce se poate hrani sau apara prin intermediul speciei-gazda.
Spre exemplu, pestisorul-lipitoare (12a) se face transportat la mari distante fixandu-
se cu aripioara dorsala în forma de ventuza pe pielea rechinilr şi a altor pesti mari,
relaţiile dintre lei şi hiene (12b) care se hranesc cu resturile de prada neconsumate
de primii.
a b
Fig. 12. relaţii de comensalism:

a – dintre rinocer şi egretă; b – dintre peşti şi corali.
49
Adeseori comensalismul trece în alte tipuri de relaţii. Spre exemplu, în furnicare

printre multimea de convietitori se întâlnesc specii de gândaci-stafilinide din genu-
rile Lomechusa şi Alemeles. Ouale, larvele şi pupele acestor gândaci sunt ingrigite
de rând cu urmasii furnicilor. gândacii maturi sunt hraniti tot de furnici. Insa gândacii
şi larvele lor mananca ouale şi larvele gazdei, neintalnind rezistenta din partea
acesteia. Partile laterale ale toracelui şi primele segmente ale abdomenului acestor
gândaci poarta niste excrecente – tricome, la baza cărora se elimina picaturi de
un secret, ce ademeneste furnicile. Secretul contine esteri cu acţiune narcotizan-
ta asupra furnicilor, asemanatoare cu influenta alcoolului. Furnicile ling permanent
acesti gândaci şi ca rezultat la ele se deregleaza instinctele, coordonarea miscarilor
şi apar chiar unele modificări morfologice. Furnicile lucratoare în familiile cu gân-
daci Lomechusa sunt puţin mobile, molesite, apoi treptat aceste familii pier;
Amensalism – prezintă o legatura facultativa, cu urmari defavorabile asupra
unei populatii care este inhibata în creştere sau dezvoltare de catre o populatie
partenera, aceasta din urma nefiind afectata de prima. Spre exemplu, seminţele de
grau nu germineaza în prezenta seminţelor de Viola: o populatie de alge care este
inhibata prin producerea de ectocrine de o alta populatie algala; diverse bacterii le
este stagnata multiplicarea de catre antibiotice de o anumita ciuperca. Amensalis-
mul se mai numeste antagonism sau antibioza. în cazul interactiunii intre plante
el poarta şi numele de alelopatie (fig. 13).
Fig. 13. Efectul chimic al unei plante asupra altei plante (alelopatia)
(dupa Grodzinski, 1973).
50
Cooperarea – prezintă o relatie stabilita intre doua populatii, care, des pot con-
vetui izolate una de alta, se asociaza, fiecare avand ceva avantaj. Este o relatie
pozitiva pentru ambele populatii, dar nu obligatorie. Spre exemplu, raigrasul cultivat
impreuna cu lucerna contine de peste doua ori mai mult azot decât daca se cultiva
singur, deoarece el primeste acest element chimic foarte necesar plantei pentru
creştere şi de la lucerna.
De menţionat, ca exista şi cazuri mult mai complicate de cooperare. Astfel, se
cunosc cupluri de doua plante care nu coexista niciodata impreuna în afara prezen-
tei unei a treia plante, capabila sa neutralizeze secretiile antagoniste ale primelor
doua şi sa le faca – prin cooperarea sa – conhabitante.
În cadrul cooperarii se desting următoarele forme:
– forezia (phoros – purtator) – grupeaza cazurile de cooperare în care indivizii
unei specii transporta indivizii altei specii dintr-un loc în altul. Spre exemplu,
gândacul de baligar (fig.14) transporta adesea o specie de acarieni de la o
dejectie la alta unde îşi gaseste hrana preferata. Acesat acarian nu-i parazit
ce se hraneste cu viermisori din sol şi substanţe organice în putrifactie;
Fig. 14. Relatie de cooperare (forezia) dintre gândacul de baligar şi acarieni.
– epecia (epi – pe) – constituie o forma de coactiune prin care indivizii unei
specii utilizeaza ca substrat indivizii altor specii cum sunt epifitele (plante
care trăiesc pe ramurile, tulpinile, frunzele altor plante). Spre exemplu, pinii
şi platanii, a caror scoarţa se exfoliaza complet în fiecare an, defavorizea-
za instalarea epifitelor, în timp ce stejarii, plopii, brazii cu scoarţa rugoasa
51
persistent sunt acoperiti cu epifite (alge, licheni, muşchi, ferigi, orhidee etc.).
şi unele animale pot apela la serviciile altor organisme (epizoe) pe care le
folosesc doar ca substrat (unele protozoare, rotifere, celenterate, ciripede
s.a.). O alta categorie de epecie o constituie lianele care se folosesc de alte
plante numai ca suport în jurul cărora se rasicesc sau se prind prin interme-
diul carceilor, spinilor (iedera, hameiul);
– endoecia (endon – inauntrul) – grupeaza organismecare folosesc cavitatile
corpului altor organisme ca locuinta fara a le dauna. Spre exemplu, nemato-
dele utilizeaza stomacul calului fara al parazita; castravetele de mare adă-
posteste în cavitatea sa gastrica un pestisor, din care iesa numai noaptea
pentru a se hrani s.a.
Concurenţa (competitia) (fig. 15) – reprezintă raporturile reciproce de rivalitate
care apar între două sau mai multe organisme, specii sau populaţii, în cazul cand
ele au cerinţe asemănătoare faţă de sursele de energie, hrană, spaţiu, adăpost, lu-
mină, etc.si anume în situaţiile, cand necesităţile depasesc disponibilitatile. Indivizii
ce aparţin diferitor specii au necesităţi diferite, de aceea concurenţa în lupta pentru
existenţă între ei poate să nu apară.
Fig.15. relaţii de concurenta (competitie) dintre organisme.
Dacă necesităţile lor parţial coincid, atunci între ele se declanşează o lupta de
competitie în anumite limite. Astfel, între insecte şi rozătoare sau copiate, pe de
o parte şi între rozătoare şi copiate, pe de altă parte, apare lupta pentru sursele
de nutriţie. Dacă hrana este consumată de un grup, indivizii celuilalt grup răman
fără hrană şi pot pieri. Intre speciile înrudite, lupta este mai apridă şi se termină, în
52
majoritatea cazulrilor, cu exterminarea unei specii de către alta. Spre exemplu, gân-
dacul-roşu de bucătărie distruge gândacul-negru de bucătărie oriunde îl întalneşte;
albina europeană, introdusă în Austria – o distruge pe cea locală etc.
Conform concepţiei tradiţionale a lui Ch. Darwin, toate vieţuitoarele sunt în per-
manenţă expuse luptei pentru existenţă. Concurenţa este în concepţia darvinistă
o formă a luptei pentru existenţă şi care joacă un rol deosebit în evoluţie. Această
luptă este cu atât mai intensă şi dură cu cât cerinţele concurenţilor faţă de mediu
sunt mai asemănătoare şi cu cât resursele sunt mai reduse. Dacă asemenea specii
populează aceleaşi teritorii, apoi fiecare dintre ele se află într-o situaţie nefavorabilă
– se reduc posibilităţile nutritive, de ocupare a adăposturilor, locurilor de înmulţire
etc. Deci, concurenţa este unică formă de relaţii ecologice care exercită o acţiune
reciproc negativă asupra ambilor parteneri.
Concurenţa este un fenomen larg răspandit în natură. Spre exemplu, plantele
bianuale sunt mai competitive decât cele anuale, deoarece în al 2-lea an îşi în-
cep creşterea cu rezerve nutritive acumulate în anul anterior. Spre exemplu, fagul
în cuprinsul arealului său întră în concurenţă cu carpenul; stejarul cu mălinul etc.
Formele relaţiilor de concurenţă pot fi cele mai diverse – începand cu combaterea
fizică directă şi terminand cu coexistenţa paşnică.
Concurenţa este şi un factor al dinamicii şi structurii populaţiilor şi biocenozelor.
în rezultatul acesteia dintr-o populaţie sau biocenoză unele specii mai puţin adapta-
te faţă de resursele vitale sunt eliminate din comunitate. Astfel, în pădurile bătrane
de mesteacăn se poate observa, că molidul ia locul mesteacănului iubitor de lumină
şi pădurile luminoase de mesteacăn se transformă peste caţiva ani în comunitate
vegetală a pădurii întunecate de molid. Cauzele exterminării unei specii de către
alta sunt foatre diverse. Spectrele ecologice, chiar şi a speciilor înrudite, care au
cerinţe asemănătoare faţă de mediu, nu coincid, adică ele totuşi prin ceva se deo-
sebesc, spre exemplu, prin intensitatea de înmulţire. De aceea, dacă intensitatea
de înmulţire a unei specii este mai mare decât la cealaltă, atunci dispariţia treptată
din comunitate a speciei a doua va fi determinată de timp, deoarece cu fiecare ge-
neraţie tot mai multe resurse vitale vor fi ocupate de concurentul mai puternic, adică
a celui cu intensitatea mai mare de înmulţire.
Rapacitatea (pradatorismul, rapitorismul) – este o relaţie antagonistă între două
specii dintre care una (prădătorul) vanează şi consumă indivizii celeilalte specii
(pradă). Relaţia pradă-prădător este una din cele mai răspandite şi are o importanţă
foarte mare în autoreglarea biocenozelor. Răpitorii (fig.16) prezintă animalele, pre-
cum şi unele plante rapitoare (fig. 17a, b) (in aceasta privinta, lipseste totusi unul
dintre caracterele relatiei: atacul propriu-zis.
53
Fig. 16. Relatie de rapacitate la animale (rapitor – prada).
a b
Fig. 17. relaţii de rapacitate la plante:

a – Dionaea muscipula cu un păianjen; b – Drosera anglica cu o muscă.

Tot asa, am putea considera ca pradatorism functia descompunatorilor – a ciu-
percilor şi bacteriilor – care descompun un cadavru.), care se hrănesc cu alte ani-
male pe care le vanează şi le omoară. Pradatorismul (răpitorismul) este caracteris-
tic aproape pentru toate clasele din încrengătura cordatelor – rechinilor, crocodililor,
vulturilor, lupilor etc. Spre exemplu, şerpii vanează amfibieni, păsări şi mamifere
mici. Tot de ei sunt devastate cuiburile păsărilor etc. pradatorismul se întalneşte
chiar şi la organismele unicelulare, unde înghiţirea unei specii de către indivizii altei
specii este un fenomen obişnuit.
54
În procesul evoluţiei la răpitori s-au format o serie de adaptări la prinderea prăzii

– simţul alfactiv bine dezvoltat, ghiare şi dinţi puternici, viteza mare de deplasare,
culoarea de protecţie etc. Prinderea prăzii diferă de la o specie la alta. Astfel, unele
animale prind prada din fugă, spre exemplu ghepardul (fig. 18 a, b,c), altele o pan-
desc şi se năpustesc asupra ei (spre exemplu leopardul). Deci, pradatorismul constă
în atacarea pradei, care se împotriveşte şi fuge. E necesar de menţionat faptul,că la
răpitori, în dependenţă de pradă, s-au format siu unele însuşiri de protecţie, care au
luat forma unor particularităţi morfologice, anatomice, fiziologice, biochimice etc.,
care-l ajută pe prădător să vaneze prada. în rezultatul acestor adaptări s-au format
grupuri bine delimitate de organisme – prădători, specializaţi la anumită pradă.
a b c
Fig. 18. Adaptări pentru prinderea prăzii: a – leoparzi, b – urs brun, c – şarpe.
În natură se întîlneste un caz particular de răpitorism – canibalismul – compar-

timentul în care indivizii unei specii animale folosesc ca formă indivizii maturi sau
larvele aceleaşi specii. Canibalismul este răspandit pe larg la cca 1 300 specii de
animale din grupe sistematice variate. Spre exemplu, gândacul făinii îşi mănancă
propriile ouă; broasca de lac îşi mănancă mormolocii; păiangenii-femele adesea
mănancă păiangenii-masculi; peştii maturi îşi mănancă puietul, iar unele mamifere
îşi mănancă proprii lor pui (relatia totusi trebuie nuantata. Poate fi vorba de reglarea
numerica a populaţiei, de nevoia de a asigura progeniturii o resursa energetica şi
plastica, de igiena (debarasarea de puii morti), de aspecte comportamentale pre-
cum uciderea descendentei anterioare, straine de catre un mascul, forma de mani-
festare a “egoismului” genomului) etc.
Necesitatea de azot a plantelor ce cresc pe soluri sărace în substanţe nutritive
le-a determinat apariţia proprietatii răpitorismului, adică se pot hrăni cu animale.
Desigur, ele nu consumă decât animale mici, în special insecte, din care cauză mai
poartă şi numele de plante insectivore. Asemeni animalelor, aceste plante posedă
diferite adaptări de prindere a insectelor. Ele se deosebesc între ele prin construcţia
55
şi mediul de funcţionare al dispozitivelor de captare şi anume: capcane prin lipire

(la roua cerului), capcane prin închidere (la “pranzătoarea de muşte”), capcane
prin alunecare (la Nepenthes) şi capcane prin presiune negativă (la speciile de
Utricularia). Spre exemplu, la roua cerului frunzele formează o rozetă în jurul rădă-
cinii. Toată partea superioară şi marginile fiecărei frunze sunt înzestrate cu perişori
glandulari, vârfurile cărora sunt înconjurate de nişte picături transparente lipicioase.
Muştele mici sau furnicile se aşează sau se urcă pe frunză, lipindu-se de ea. Peri-
şorii frunzei atinse se aplică spre pradă, acoperind-o cu un suc lipicios. Marginea
frunzei se îndoaie încet şi acoperă insecta. Sucul lipicios, secretat de perişori, con-
ţine enzime, care accelerează digerarea pradei.
Ca factor al selecţiei prădătorii omoară din populaţia prăzii indivizii bolnavi şi
slabi, ceea ce duce la ridicarea vitalităţii speciei. Ca atare, între populaţia prăzii
şi cea a prădătorului apar oscilaţii numerice aproape regulate, care în final duc la
reglarea numărului şi densităţii lor şi care se apropie de nivelul optim, atât a prădă-
torului, cât şi al pradei sale. Prădătorii nici odată nu devorează complet prada sa.
Spre exemplu, lupii anual distrug 25% din populaţia renilor. Numărul lor se recupe-
rează odată cu creşterea populaţiei în rezultatul înmulţirii.
Deci, răpitorismul prezintă un factor important al selecţiei naturale şi joacă un rol
considerabil în menţinerea numerică constantă a anumitor populaţii în biotenoze, în
procesul de evolutii şi de adaptare prin intermediul unor legaturi adesea indirecte
dar totdeauna prezente;
Parazitismul – este o relaţie interspecifică cu precumpănire trofică, în care o
specie (parazitul) trăieşte pe sau în corpul unui individ dintr-o altă specie (gazdă) şi
se hrăneşte pe socoteala masei vii a acestuia (fig. 19 a, b).
a b
Fig. 19. relaţii de parazitism: a – ţânţar şi om; b – peşte şi lipitoare.
56
Gazda suferă acţiunea negativă a organismului parazit, iar acesta binefiziază

de primul. Parazitismul este răspandit pe larg între plantele şi animalele inferioare,
mai puţin între ciuperci şi artropode, iar virusurile atacă toate grupele de organisme.
Există zeci de mii de specii parazitare dintre care 500 sunt paraziţi ai omului. Pa-
razitismul se deosebeşte de rapacitate prin aceea, că prada pentru fiară (prădător)
este de unică folosinţă şi în rezultatul ea moare, spre deosebire de parazit, care
foloseşte jertfa sa timp îndelungat, şi ea, de regulă, nu piere.
Paraziţii pătrund în organismul-gazdă pe diferite căi: cu ajutorul transmiţătorilor,
pe calea alimentării, prin tegumente, căile respirătorii, prin placentă, prin contact
direct etc. Ei se localizează în diverse cavităţi ale organismului-gazdă, în ţesuturile
organelor interne şi chiar în celule. De regulă, ei se caracterizează după locul unde
parazitează: cei de pe suprafaţa organismului-gazdă sunt numiţi ectoparaziţi, iar
cei ce se localizează înăuntrul organelor interne – endoparaziţi.
În dependenţă de durata localizării parazitului în organismul gazdă există cate-
va forme de parazitism – temporari şi staţionari. Cei temporari pot fi atunci cand
organismul-gazdă este atacat pentru scurt timp doar numai pentru a se alimenta.
Drept exemplu servesc ploşniţele-de-pat, care însoţesc tot timpul omul.
Paraziţii temporari – ţanţarii, puricii, musculiţele, tăunii etc. îşi petrec întreg
ciclul de dezvoltare de la stadiul de ou şi până la cel de maturitate, în afară organis-
mului-gazdă, folosindu-se de aceasta numai în momentul nutriţiei.
Paraziţii staţionari – invadează organismul-gazdă pentru o perioadă mai înde-
lungată sau pe toată viaţa şi îl folosesc nu numai pentru hrană dar şi ca mijloc de
trai. Paraziţi stabili sunt consideraţi protozoarele (plasmodiul malariei, ameba dizin-
terică), viermii plaţi (trematodele, teniile), viermii cilindrici (ascoridele, trichina, ş.a.),
artropodele (scabia, păduchii). Paraziţii stabili trăiesc pe sau în organisme-gazdă
pe parcursul întregii vieţi însă odată cu pieirea gazdei piere şi parazitul, fiindcă gaz-
da este unicul loc şi mod de trai pentru parazit.
Relaţii de parazitism se întalnesc şi la plante. Deosebit de răspandite sunt bac-
teriile, ciupercile, unele plante cu flori (cuscuta, sunătoarea, vascul etc.), parazite
care se localizează pe organele vegetale ale arborilor şi ierburilor.
Principalele surse de infecţie cu paraziţi constituie organismele bolnave sau
cele care au fost candva bolnave, diferite gazde-rezervoare, precum şi mediul de
trai în care paraziţii sunt viabili un timp îndelungat. Un mare interes pentru activi-
tatea practică a omului prezintă metodele biologice de combatere a dăunătorilor
plantelor, care se aplică pe larg ca forma de parazitism, însoţită de pieirea gazdei.
Folosirea procedeelor micşorării numărului de organisme nedorite în agricultură
cu ajutorul altor specii de animale-răpitori, a speciilor fitofage cu specializare în-
57
gustă, a paraziţilor (afelius – contra păduchiului-lanos, telenomus – contra ploşni-

ţei-de-camp şi gărgăriţei-de-sfeclă, trihograma – contra unui şir de dăunători etc.)
sau a agenţilor patogeni şi care va permite reducerea considerabilă a aplicării
chimicatelor.
În ceea ce priveşte populatiile parazite se desting populatii polifage, ele ataca
un numar foarte mare de specii (astfel, omida de Pyrausta nubilabis mananca pes-
te 200 de specii vegetale; populatii monofage – viermele de matasa paraziteaza
numai pe dud şi populatii oligofage – paraziteaza pe plante inrudite (gandacul de
Colorado – pe familia de solanacee).
Simbioza (mutualismul) – reprezintă o formă de convieţuire rercoproc avanta-
joasa şi de aprovizionare reciprocă cu hrană între două sau mai multe specii diferite
organisme, activitatea uneia fiind utilă celeilalte şi invers (fig. 20).
a b c
Fig. 20. Relatii de simbioza: a – albină şi floarea soarelui;

b – furnică şi omidă; c – bacteria Rhyzobium legumosarium
şi o plantă leguminoasă (micoriză).
Un exemplu clasic de simbioză sunt lichenii, care, din punct de vedere biologic
şi structural, sunt talofite simbiotice, “născute” din unirea dintre o algă unicelula-
ră, verde sau albastră şi o ciupercă filamentoasă (ascomicetă sau bazidomicetă).
Unirea şi convieţuirea celor două plante într-un organism unic are la bază ajutorul
reciproc a lor – alga sintetizează cu ajutorul clorofilei substanţe organice care apoi
servesc şi ciupercii pentru nutriţie. în schimb aceasta aprovizionează alga cu apa,
în care sunt dizolvate substanţe minerale şi unele substanţe albuminoide. Izolate
nici una n-ar putea să trăiască prin locurile uscate, pe soluri sărace sau pe stanci,
unde se întalnesc licheni. Prin urmare, între algă şi ciuperca, reunite într-un lichen,
o planta mult deosebita de cei doi simbionti luati aparte, atât din punct dr vedere
morfo-anstomic, biologic, cât şi ecologic. raporturile fiziologice sunt de ajutor reci-
proc sau de simbioză.
58
Un caracter simbiotic o au şi convieţuirea a mai multor plante superioare

cu diferite ciuperci, bacterii, alte microrganisme şi care formează la rădăcinile
plantelor superioare aşa numită micoriză (rizosfera). Ciuperca de la plantă
capătă în calitate de hrană hidraţi de carbon şi săruri minerale, iar în schimb
planta îi ajută să dobîndească substanţe azotice din sol. Drept exemplu de
simbioză de acest fel pot servi relaţiile dintre bacterii şi plantele leguminoase.
Rădăcinile acestora formează nişte proeminenţe numite nodozităţi, în interio-
rul cărora se găsesc bacterii de nodozităţi – ele au proprietatea de a fixa azo-
tul din atmosferă şi care difundează în sol, în nodozităţi. Plantele leguminoase
primesc compuşii minerali ai azotului, care se formează datorită proprietăţii
bacteriilor de a asimila direct din atmosfera azotul, iar acestea se hrănesc cu
hidraţii de carbon gata formaţi din celulele scoarţei secundare ale rădăcinii.
Simbioza dintre radacinile plantelor superioare şi bacterii poarta denumirea de
bacteriotrofism, iar dintre radacini şi ciupeerci – micotrofism, des întâlnita
atât la plantele lemnoase (molid, pin, stejar, plop s.a.), cât şi la cele ierboase
(graminee, orhidee s.a.).
Simbioza este larg răspandită printre plante şi animale. Spre exemplu, la
musca ţeţe, pădichi, tăuni, ţanţari şi la un şir de alte insecte în diferite organe
sunt formaţii speciale, populate de bacterii sau ciuperci monocelulare. Deseori
aceste formaţii sunt localizate în apropiere de ovare şi simbionţii, nimerind în
ovule, se transmit din generaţie în generaţie. în celulele insectelor simbionţii gă-
sesc condiţii favorabile pentru existenţă şi, la rândul lor, elimină substanţe care
contribuie la digerarea hranii de către gazde. Un alt exemplu, la unii viermi sub
ectodermă se pot observa nişte puncte verzi de alge care primesc din celulele
acestora azot, amoniac şi alte elemente, algele, la rândul lor, îl aprovizionează
cu hidraţi de carbon.
Frecvent se întalnesc relaţii simbiotice şi între animale. Spre exemplu, în
tractul intestinal al termitelor trăiesc flagelatele unicelulare care descompun
fibrele lemnoase pentru hrană. Sunt cunoscute şi interrelaţiile simbiotice ale
unor specii de furnici şi afide. La fel este bine cunoscută simbioza dintre ra-
cul sihastru şi actinie, dintre pestisorul boarca şi scoica de rau în cavitatea
paleala a careia îşi depune icrele; intre păsări şi mamifere (unele obisnuiesc
sa le faca “tualeta” ierbivorilor mari – hipopotamul (vezi fig. 20), elefantul,
antilope, unele de pe spinarea acestora culeg insecte daunatoare ectopa-
razite sau pasarea crocodilului aduna lipitorile şi alti paraziti de pe gingiile
crocodilului de Nil etc.). Indivizii care participă în relaţiile de simbioză poarta
denumirea de simbionţi.
59
Factorii ecologici antropici ai mediului
Omul, între factorii biotici, este cel mai activ şi cel mai puternic agent transfor-
mator al naturii. Timp îndelungat el se află în dependenţă de mediul extern. Omul
conştient sau inconstient a schimbat şi continue sa schimbe flora şi fauna sălbatica.
El a transportat specii de plante de cultură şi animale domestice dintr-o regiune în
altă, a dispus unele plante spontane şi animale sălbatice în mod voluntar, a modifi-
cat şi selecţionat soiuri de plante şi rase de animale, le-a extins arealul de răspan-
dire etc.(fig. 21).
Fig. 21. Influenta umana asupra mediului înconjurător.
Dereglând legităţile create între organismele din natură, omul influenţează

asupra biosferei în întregime. Intensitatea exploatării resurselor naturale şi creş-
terea intensă a populaţiei Terrei a condiţionat problema relaţiilor dintre om şi na-
tură, foarte actuală şi acută la ora actuala. Poluarea aerului şi apei, eroziunea
60
solului, utilizarea neraţională a ale resurselor funciare, rezervelor de petrol, gaz,

cărbune – toate acestea au devenit fapte reale. Experientele nucleare, avarii-
le la staţiile atomice (Cernobal), înmormantarea greşită a deseurilor radioactive,
creşterea radioactivităţii aerului, solului şi apei – toate duc la boli genetice şi de
cancer. Eliminările emisiilor industriale, eşapamentul de gaze duc la mărirea con-
centraţiei de dioxid de carbon, cea ce poate provoca topirea gheţarilor, creşterea
nivelului de apă în Oceanul Planetar, inundarea terenurilor agricole. în afară de
aceasta, odata cu eliminarile de la întreprinderile industriale se acumulează în
atmosferă dioxidul de sulf, care duce la formarea ploilor acide şi care distrug ve-
getaţia. în rezultatul agrotehnicii greşite are loc eroziunea gravitationala şi eoliana
a solului, scade fertilitatea lui, fiind cunoscut faptul, ca în nu mai puţin de 100 ani
sunt necesari pentru formarea 1 centimetru de sol. Creşte suprafaţa pustiurilor
Sahara, Gobi, Caracum. Spontan se distrug pădurile. în multe ţări (şi în R. Moldo-
va) devine reală insuficienţa de apă potabilă. Omenirea ajunge treptat la hotarul
catastrofei ecologice.
În prezent rezolvarea problemei ecologice este problema lumii întregi. Misiunea
celor ce muncesc este de a găsi metodele cele mai eficiente, care asigură utiliza-
rea raţională a tuturor resurselor naturale, refacerea şi sporirea resurselor naturale
recuperabile, totodată, păstrarea condiţiilor naturale bune pentru viaţa tuturor orga-
nismelor de pe planeta noastra.

„Factorii ecologici biotici şi antropici observaţi
în regiunea natală – evidentierea, clasificarea şi influienta
lor asupra ecosistemelor naturale şi artficiale”

factor ecologic biotic, evidentierea şi clasificarea acestora, rolul lor în procesele
şi fenomenele naturale ce au loc în ecosistemele naturale şi artficiale. O atenţie
deosebita sa iu se acorde factorilor antropici şi schimbarile care au survenit de
pe urma acţiunii acestora şi propunerea unor masuri de ameliorare a situaţiei
ecologice în astfel de condiţii. De menţionat ca observarile asupra interactiunilor
şi legaturilor dintre indivizi, specii etc se vor efectua atât în regnul vegetal cât
şi cel animal. Vor fi folosite următoare metode de studiere: observarea directa,
suprapunerea unei situaţii asupra alteia, fotografierea fenomenilor, analiza şi de-
scrierea “pe viu” etc. Excursia la tema este prevăzută pe o zi (6 ore) şi efectuată
în a patra zi de practica.
61
3. Ritmurile biologice adaptive

ale organismelor vii
O proprietate fundamentală a naturii vii este considerată ciclicitatea majorităţii

proceselor care au loc în cadrul ei.
Viaţa pe Terra, sub toate formele ei de manifestare – de la celulă la biosferă
– este supusă anumitelor ritmuri, care pentru organisme pot fi:
– cicluri (ritmuri) interne (ţin de activitatea lor vitală) care reprezintă, în pri-
mul rând, ritmurile fiziologice ale organismelor. Nici un proces fiziologic nu se
realizează continuu. Ritmicitatea a fost depistată în procesele de biosinteză în
celulă a ADN (acidul dezoxiribonucleic), în asamblarea proteinelor, în activita-
tea enzimatică, activitatea mitocondriilor etc. Unui anumit ritm îi sunt supuse
diviziunea celulelor, contracţia muşchilor, activitatea glandelor cu secreţie inter-
nă, bătăile inimii, respiraţia, excitabilitatea sistemului nervos – deci activitatea
tuturor celulelor, ţesuturilor, organelor organismelor vii. Menţionăm, de aseme-
nea, faptul că fiecare sistem îşi are perioada sa proprie de activitate, care sub
influenţa diferiţilor factori de mediu exterior poate fi modificată în limite foarte
înguste sau de loc şi poartă denumirea de ritm endogen (funcţionarea inimii,
activitatea muşchilor etc.). Toate ritmurile interne ale organismului sunt integra-
te într-un sistem unitar şi, în final, se manifestă ca o periodicitate generală în
comportarea organismului. Realizându-şi funcţiile fiziologice ritmic, organismul
parcă fixează timpul. Atât pentru ritmurile externe, cât şi pentru cele interne,
instalarea stadiului firesc de dezvoltare depinde, în primul rând, de timp, ceea
ce duce la concluzia că timpul este unul din principalii factori ecologici, la care
trebuie să reacţioneze organismele vii, adaptându-se la modificările ciclice ex-
terne ale mediului natural.
Dintre ritmurile externe (acestea ţin de modificările ciclice din mediul am-
biant) menţionăm: regimul de lumină, de căldură şi de presiune, de umiditate
a aerului, de câmp electromagnetic atmosferic, al mareelor (fluxurile şi reflu-
xurile marine şi oceanice) care, cu toatele au o natură geofizică şi sunt legate
de rotaţiile (diurne şi anuale) ale Terrei, Lunii etc. Spre exemplu, pentru Soare
sunt caracteristice ciclurile de 11 sau 39 ani, care modifică regimul radiaţiei
solare, ele influenţând astfel condiţiile climatice, cu efecte asupra organisme-
lor vii (fig. 22).
62
Fig. 22. Modificarea unor procese biologice în raport cu ritmicitatea activităţii

solare (după V. Iagodinsk, 1975): A – creşterea arborilor în diferite state
ale Europei (1) în dependenţă de activitatea solară (2); B – influenţa
activităţii solare asupra recoltei medii de secară (2) şi cartofi (3) după
datele staţiei experimentale de câmp a A.Ş.A.T.
Ritmurile externe sunt, pentru orice organism, pe lângă acţiunea ciclică a factori-
lor abiotici, determinate de modificările obiective ale activităţii şi comportării altor fiinţe
vii. De menţionat că un şir de modificări în activitatea vitală a organismelor coincide,
după perioadă, cu ciclurile externe şi geofizice, care poartă denumirea de ritmuri
adaptive biologice – diurne, lunare, sezoniere etc. Astfel, funcţiile esenţiale biologice
ale organismelor (nutriţia, creşterea, înmulţirea ş.a.) coincid cu perioadele cele mai
favorabile ale mectimerului, lunii, anotimpului, anului etc. ale acestor procese. Ritmu-
rile biologice adaptive au apărut ca adaptări fiziologice ale organismului viu la mo-
dificările ecologice induse de mediul extern (ziuă-noapte, primăvară-vară etc.). Prin
aceasta ele se deosebesc de ritmurile pur fiziologice, care susţin activitatea vitală
continuă a acestora (respiraţia, circulaţia sangvină, diviziunea celulelor ş.a.).
Ritmurile diurne sunt caracteristice pentru toate organismele vii – de la cele
unicelulare până la mamifere şi om. Spre exemplu, la om au fost depistate peste
100 de funcţii fiziologice generate de ritmicitatea diurnă (somnul şi starea de veghe,
schimbarea temperaturii corpului, ritmurile contractării cardiace, profunzimii şi frec-
63
venţei respiraţiei, volumului şi compoziţiei chimice ale urinei, secreţiei sudorale, ca-
pacităţii de muncă musculară şi intelectuală, activitatea sexuală etc.). Tot de o astfel
de ritmică sunt legate modificările de diviziune la amibă, deschiderea şi închiderea
florilor la plante, maximul transpiraţiei, viteza de creştere a coleoptilului etc.
Din punctul de vedere al alternării perioadelor de somn şi de veghe, animalele
se împart în cele de zi (găinile, furnicile, ţistarii) şi cele de noapte (aricii, liliecii,
mistreţii, felinele ş.a.). Unele specii au aproximativ aceeaşi activitate atât noaptea
cât şi ziua, cu mici perioade de veghe şi somn (cârtiţa, orbetele, unele animale
răpitoare).
La un şir de animale variaţiile diurne antrenează, în principal, activitatea motorie
şi nu sunt evidenţiate abateri considerabile ale funcţiilor fiziologice (unele rozătoa-
re, rumegătoare), la unele însă, se constată abateri esenţiale. Spre exemplu, în
perioada de veghe de zi, liliecii se comportă ca animalele poikiloterme (temperatura
corpului coincide aproape cu cea a mediului, iar pulsul, respiraţia, excitabilitatea or-
ganelor de simţ, alte funcţii, sunt reduse la minimum, pentru ca seara şi noaptea să
devină animale homeoterme (temperatura corpului înaltă, mişcări active, precise,
reacţie momentană la duşmani şi pradă etc.).
Ritmurile endogene diurne care se menţin pe parcursul a zeci de generaţii poar-
tă denumirea de ritmuri circadiene. Astfel, zburătoarele, pentru care este caracteris-
tică activitatea în amurg, se trezesc seara sincronic, strict la aceeaşi oră; chiar fiind
izolate în întuneric total ele îşi păstrează ritmul circadian.
De menţionat faptul că în unele cazuri apare fenomenul de desincronizare a
ritmului diurn în legătură cu trecerea dintr-o zonă geografică în alta pe meridian,
schimbarea orelor de lucru (schimbul de zi şi de noapte), zborurile cosmice, aflarea
în submarine, peşteri etc. În astfel de cazuri, la început organismul funcţionează
după timpul vechi, apoi începe să se restructureze, cu mici incomodităţi (oboseală
sporită, indispoziţii, dorinţa de a dormi ziua, iar noaptea de a fi de veghe, unele
dereglări funcţionale ş.a.). Perioada de adaptare este de la câteva mectimere până
la câteva săptămâni.
La un şir de organisme înalt organizate (păsări, unele mamifere, insecte) s-au
format unele capacităţi înnăscute de a se orienta în spaţiu şi timp. Astfel, păsările
călătoare îşi corectează în timpul migraţiilor direcţia de zbor după Soare, Lună şi
alţi aştri cereşti. De asemenea, ritmurile circadiene şi diurne stau la baza capacităţii
organismului de a simţi timpul şi această capacitate a fiinţelor vii se numeşte “ceas
biologic”.
Ritmurile lunare. În calitate de ritm endogen, ele au fost înregistrate la un şir de
organisme marine şi terestre. Ele se manifestă prin coincidenţa în timp a depunerii
64
icrelor cu anumite faze ale Lunii, ca şi roirea ţânţarilor. La unele animale s-a con-
statat o ritmicitate lunară cu reacţia la lumină, la câmpuri magnetice, la viteza de
orientare în spaţiu şi timp.
Ritmurile sezoniere (anuale) – sunt cele mai universale în natura vie. Modifi-
carea legică (obiectivă) a condiţiilor fizice în decursul anului au generat în evoluţia
speciilor un şir de adaptări dintre cele mai variate la această ritmicitate. Cele mai
importante ţin de reproducerea, creşterea, migraţia, suportarea perioadelor nefavo-
rabile ale anului ş.a. Spre exemplu, la speciile cu un ciclu vital scurt ritmul anual se
manifestă legic la şiruri de generaţii: ciclomorfoza la dafnii şi rotifere. Modificările
sezoniere prezintă abateri profunde în fiziologia şi comportarea organismelor, ce
antrenează morfologia acestora şi particularităţile ciclului vital – căderea frunzelor,
hibernarea, depozitarea grăsimilor, năpârlirea sezonieră, schimbarea culorii etc.
Ritmurile anuale, de asemenea, la multe specii sunt endogene şi poartă denumirea
de ritmuri circanice şi se referă, mai ales, la ciclurile de reproducere (spre exemplu,
animalele din emisfera sudică, fiind ţinute în grădinile zoologice nordice, se înmul-
ţesc toamna sau iarna, pe când la locul vechi de trai – vara). De toate acestea se
ţine cont la introducerea şi aclimatizarea speciilor de organisme.
Se mai evidenţiază şi ritmuri mareice, ritmuri de lună care, de asemenea, pro-
duc unele schimbări în viaţa organismelor vii şi care cer adaptări specifice tempo-
rare şi evolutive.
Una din reacţiile organismelor vii la schimbările sezoniere ale lungimii zilei şi
nopţii poartă denumirea de fotoperiodism şi care se manifestă prin oscilaţii de inten-
sitate a proceselor fiziologice. Fotoperiodismul e specific tuturor grupurilor sistema-
tice mari, însă la unele lipseşte, iar la altele reacţia fotoperiodică este neutră, adică
restructurările fiziologice în ciclul de dezvoltare nu depind de durata zilei-lumină
(spre exemplu, la ecuator, unde nu se înregistrează modificări sezoniere, pe arbori
se află concomitent şi flori, şi fructe). În condiţii de climă temperată speciile care
reuşesc repede să-şi realizeze ciclul vital şi practic nu se găsesc în stare activă în
anotimpurile nefavorabile ale anului, de asemenea, nu manifestă reacţii fotoperio-
dice (spre exemplu, efemerele).
În lumea organismelor vii se disting două tipuri de reacţii fotoperiodice:
– de zi scurtă – organismele sunt foarte sensibile la fotoperiodism, întrucât
durata zilei în patria lor se schimbă puţin în decursul anului, iar modificările
climatice sezoniere pot fi deosebit de considerabile (plantele tropicale);
– de zi lungă – la ele mărirea duratei zilei-lumină primăvara stimulează pro-
cesele de creştere şi pregătirea de reproducere şi, invers, scurtarea zilei-
lumină toamna inhibă procesele de creştere şi induce pregătirea de iarnă.
65
Spre exemplu, rezistenţa la ger a trifoiului şi lucernei este cu mult mai înaltă
la creşterea plantelor în condiţii de zi lungă, iar pentru arborii din oraşe ce
cresc pe lângă felinarele de stradă, ziua de toamnă este mai lungă şi de
aceea la ei se reţine căderea frunzelor şi îngheaţă mai des.
Durata perioadei luminoase a zilei care asigură trecerea la următoarea fază
de dezvoltare a fost denumită durata critică a zilei pentru această fază. Pe măsura
creşterii latitudinii geografice durata critică a zilei creşte, ceea ce se are în vederea
la introducerea plantelor şi animalelor în condiţii noi de viaţă. În scopuri practice du-
rata zilei de lumină influenţează cultivarea plantelor pe teren închis (sere). Dirijând
durata de iluminare se poate spori productivitatea de ouă, se poate regla reprodu-
cerea animalelor cu blană scumpă etc.
4. Principiile de clasificare ecologică a organismelor vii
La baza sistematicii contemporane a plantelor şi animalelor stă un singur crite-

riu principal – gradul de rudenie a organismelor vii. În acelaşi timp particularităţile
exterioare ale speciilor din acelaşi grup deseori se pot deosebi considerabil. Spre
exemplu, parazitul crabului Sacculina sarcini, ce aminteşte un sac fără formă umplut
cu produse seminale cu o reţea de tendoane ramificate în corpul gazdei, la exterior
se nu aseamănă cu Lepadidae sp. şi Balanus hammeri (vărsatul-de-mare), deşi toţi
fac parte din ordinul Cirripeda. Înrudirea acestor specii este arătată de asemănarea
profundă a structurii interne, urmărită la primele etape de dezvoltare a indivizilor.
În cazul ecologiei, unde sunt prezente o mulţime de metode şi căi de adaptare
a organismelor vii la mediul vital, se creează necesitatea unor multiple clasificări.
deoarece utilizând un singur criteriu nu se pot reflecta toate aspectele adaptabili-
tăţii organismelor la mediu. De aici şi clasificările, ecologice reflectă asemănarea
ce apare la reprezentanţii celor mai diferite grupuri, în cazul când utilizează căi
asemănătoare de adaptare. Spre exemplu, dacă clasificăm lumea animalelor după
felurile de mişcare, apoi în grupul ecologic al speciilor care se deplasează în apă pe
cale reactivă, vor nimeri organisme diferite după poziţia sistematică ca meduzele,
moluştele, cefalopodele, unele infuzorii şi flagelate, larvele unor strechii etc.
De menţionat că la baza clasificării ecologice pot sta cele mai diferite criterii:
nutriţia, deplasarea în spaţiu, atitudinea faţă de temperatura aerului şi solului, umi-
ditatea şi presiunea aerului, salinitatea mediului de trai, pH-ul mediului, modul de
dobândire a hranei, de apărare etc. Cea mai simplă clasificare a tuturor organisme-
lor vii, avându-se în vedere gama largă de adaptări la condiţiile mediului, prevede:
organisme euribionte – vieţuiesc în cele mai diferite condiţii ale mediului (iepurele,
66
vulpea, lupul) şi organisme stenobionte – necesită anumite condiţii de existenţă, cu

specializare îngustă, nu suportă variaţii bruşte de temperaturiă, presiune, umiditate
(plantele tropicale, hipopotamul ş.a.).
Un alt exemplu de clasificare a organismelor prezintă împărţirea acestora după
modul de nutriţie, care prevede: organisme autotrofe – produc şi îşi construiesc
corpul din compuşii neorganici şi care se împart în: organisme fototrofe (folosesc
pentru sinteza moleculelor organice energia solară) şi organisme chemotrofe (folo-
sesc pentru sinteza moleculelor organice energia legăturilor chimice) şi organisme
heterotrofe – utilizează pentru fiinţare hrană de origine organică, adică gata pregă-
tită şi care se împart în: organisme saprofite (folosesc soluţii de compuşi organici
simpli) şi organisme holozoice (utilizează ca hrană compuşii organici complecşi,
descompunându-i în părţi componente mai simple). La rândul lor, haloizii se împart
în: organisme saprofage (se nutresc cu resturi vegetale şi animale în descompune-
re); organisme fitofage (consumă plante proaspete); organisme zoofage (consumă
carne vie); organisme necrofage (consumă cadavre).
Organismele vii mai pot fi clasificate şi după modul de dobândire (mai ales la
animale) a hranei. Din acest punct de vedere deosebim: animale filtratoare (răcu-
şori mici, scoici de lac, balene etc.); animale culegătoare (galiformele, ciocănitorile,
cârtiţele, chiţcanii ş.a.); care pasc (copitatele, gândacii ce consumă frunze); „vână-
tori” de carne vie (lupii, leii, tigrii, vulpile ş.a.) şi alte grupuri de animale.
În concluzie, clasificările ecologice ale organismelor vii permit edificarea unor
căi naturale posibile de adaptare ale acestora la mediul de trai.
5. Formele vitale ale organismelor vii
În urma unui îndelungat proces de interacţiuni reciproce stabilite între plante,

animale şi mediul exterior s-au diferenţiat prin adaptare la condiţii vitrege de viaţă
mai multe grupe de specii, deosebite unele de altele, atât din punct de vedere mor-
fo-anatomo-biologic, cât şi ecologic şi care au fost denumite forme biologice (forme
vitale, forme ecobiomorfe, forme de creştere, tipuri biologice ş.a.).
Formele vitale au fost pentru prima dată evidenţiate la plante. Termenul a fost
utilizat în ştiinţă de către botanistul danez G. E. Warming, pentru care forma vitală
reprezintă „... forma sub care corpul vegetativ al plantei se găseşte în armonie cu
mediul extern pe tot parcursul vieţii sale, de la leagăn până la sicriu, de la sămânţă
până la pieire”.
Pentru clasificarea formelor vitale botanistul danez K. Raunkiaer (fig. 23) a pus
la bază doar un singur caracter şi care are o importanţă adaptivă neînsemnată:
67
poziţia mugurilor sau vârfurilor ramurilor în timpul perioadei nefavorabile a anului

faţă de suprafaţa solului sau învelişul de zăpadă, principiu care a fost reluat şi de
alţi specialişti de orientare ecologică cu unele completări.
Din acest punct de vedere lumea plantelor se împarte în următoarele bioforme
vitale:
– helohidatofite (helos – mlaştină; hydro – apă; phyton – plantă) – sunt plante
ierboase palustre (de baltă) şi acvatice a căror muguri regeneratori se gă-
sesc pe rizomi, fixaţi în nămolul de pe fundul bazinelor acvatice, unde îşi
petrec şi timpul nefavorabil (nuferii, lintiţa, peştişoara, papura, trestia etc.);
– terofite (theros – vară) – plante anuale ierboase şi bianuale, care supravie-
ţuiesc în perioadele nefavorabile critice sub formă de seminţe. Organele ve-
getale ale acestora se distrug anual sau bianual (macul, traista ciobanului,
morcovul, varza etc.);
– hemicriptofite (hemi – jumătate; kryptos – ascuns) – plante erbacee perene
(multianuale) cu muguri regeneratori formaţi pe tulpinile subterane, protejaţi
de litieră; organele vegetale aeriene pier în timpul perioadelor nefavorabile
(pătlagina, păpădia etc.);
– cryptofite (geofite) – plante ierboase care supravieţuiesc în perioadele cri-
tice sub formă de bulbi, rizomi, tuberculi, ce poartă muguri regeneratori,
ascunşi adânc în sol, iar organele aeriene pier (brânduşa, ceapa, pecetea
lui Solomon, lăcrămioara, brebenelul, cartoful etc.);
Fig. 23. Formele vitale ale plantelor (după Raunkiaer):

1-3 – fanerofite; 4-5 – hamefite; 6-7 – hemicriptofite;
8-11 – criptofite; 12 – terofite; 13 – sămânţă cu embrion.
68
– hamefite (chamai – deasupra) – plante perene scunde (până la 25-30 cm

înălţime), cu mugurii regeneratori situaţi la suprafaţa solului, protejaţi de solzi
şi desimea ramurilor; organele vegetative aeriene sunt perene; cuprind plante
ierboase şi semiarbuşti (iarbă de şoldină – Sedum acre, gălbişoara, ventrilica
– Veronica officinalis, muşchi, licheni, salcia pitică, afinul, merişorul etc.);
– fanerofite (phaneros – evident) – plante perene cu muguri regenerativi (des-
chişi sau închişi) amplasaţi la o înălţime de peste 30 cm deasupra stratului
de sol (arbuşti, arbori şi plante suculente de talie înaltă). După înălţime ele
se împart în: megafanerofite – peste 30 m înălţime (eucaliptul, arborele-
mamut – Sequoia gigantea, pinul negru, molidul, fagul etc.; mezofanerofite
– înălţimea 2-30 m (arinul, mesteacănul, salcia, plopul etc.); nanofanerofite
– arbuşti de 0,5-3,5 m înălţime (mesteacănul pitic, voinicelul, măceşul, sor-
bul, porumbarul, alunul, iar cele suculente sunt reprezentate prin cactacee
etc.); epifite – trăiesc pe organele vegetative (tulpini, frunze) ale altor plante
de care se servesc ca suport (alge, licheni, muşchi, ferigi, orhidee etc.).
Clasificarea bioformelor de animale, ca şi de plante, sunt destul de variate în
dependenţă de principiile ce stau la baza acestora. Morfologia mamiferelor este influ-
enţată în măsură mai mare de caracterul deplasării lor în diferite medii (fig. 24). Din
acest punct de vedere A. Formozov a evidenţiat printre animale următoarele tipuri
adaptive: forme terestre, subterane (săpătoare), lemnoase, aeriene şi acvatice.
Fig. 24. Diferite forme ale corpului la peşti (după G. Nikolski, 1974): 1 – sagi-
tală (sarganul); 2 – torpiliformă (scumbria); 3 – turtită lateral (plătica);
4 – peştele-lună; 5 – tipul cambulei; 6 – în formă de şarpe (ţiparul); 7
– lenticulară; 8 – plată (vatosul); 9 – sferic (peştele-cufăr).
69
Particularităţile mişcării de translaţie şi modului de viaţă în limitele fiecărui

grup generează forme adaptive mai specifice. Spre exemplu, mamiferele te-
restre se deplasează în general prin intermediul mersului, alergatului, săritu-
rilor, ceea ce se reflectă şi în aspectul lor exterior. Astfel, animalele săritoare
(cangurul, iepurele săritor) au corp compact, membre posterioare alungite,
muşchi bine dezvoltaţi, coadă lungă cu efect de balansier, cârmă şi sustentaţie
(fig. 25) etc.
Fig. 25. Animale săritoare (cangurul, iepurele săritor).
Formele de viaţă se disting clar în limitele oricărui grup taxonomic mare de ani-
male, ce se caracterizează prin varietatea ecologică a speciilor. Astfel, din punct de
vedere al adaptării la habitat, modul deplasării, dobândirea hranei, „lumea penelor”
se împarte în: păsări ale vegetaţiei lemnoase; păsări ale ariilor deschise (stepe);
păsări de baltă; păsări ale spaţiilor acvatice etc.
În fiecare din grupurile menţionate se evidenţiază totodată şi forme specifice de
păsări: îşi dobândesc hrana prin căţărare (papagalii, unii hulubi); prind hrana din
zbor (bufniţa, caprimulgul, rândunica); se hrănesc deplasându-se pe uscat (galifor-
mele, chivii, struţii, flamingii); îşi dobândesc hrana prin scufundare şi înot (pinguinii,
gagrele – Alca torda ş.a.).
70
6. Proprietăţile trofice ale organismelor vii
După forma de obţinere a energiei toate organismele se împart în două grupe

mari: autotrofe şi heterotrofe.
Organismele autotrofe sunt unicii producători ai substanţelor organice primare
şi principalii acumulatori de energie. Substanţele create de ele servesc ca bază
pentru majoritatea transformărilor chimice, sursa întregii vieţi pe Terra. Din ele fac
parte unele bacterii şi toate plantele verzi – terestre şi acvatice. În dependenţă de
ce fel de sursă de energie folosesc organismele autotrofe pentru sinteza compuşilor
organici, ele se împart în două grupe: fototrofe şi chemotrofe. Fototrofele sintetizea-
ză compuşii organici din cei minerali cu ajutorul energiei solare, iar hemotrofele – cu
ajutorul energiei chimice a unor compuşi neorganici degajată în timpul oxidării.
Plantele verzi aparţin organismelor fototrofe. Cu ajutorul clorofilei ce se află în
cloroplaste decurge procesul de fotosinteză (asimilarea bioxidului de carbon din
aer), adică sinteza substanţelor organice din cele neorganice pe contul energiei
radiaţiei solare. În linii mari fotosinteza poate fi definită ca un produs de reprodu-
cere a dioxidului de carbon din aer cu ajutorul hidrogenului din molecula de apă cu
formarea substanţelor organice (în primul rând glucoza) şi eliminarea în atmosferă
a oxigenului.
Întreg procesul asimilaţiei poate fi reprezentat schematic prin următoarea formulă:
6 CO2 + 6 H2O + 673 kcal → C6H12O6 + 6 O2
În procesul fotosintezei, în primul rând are loc transformarea energiei solare

în energia legăturilor chimice. Rolul principal în acest proces îi aparţine clorofilei.
Ea absoarbe energia luminii şi o îndreaptă spre reacţiile exoterme ale fotosintezei.
Fotosinteza constă din două faze: de lumină şi de întuneric. Faza de lumină constă
din reacţii în care energia luminoasă se transformă în energie chimică, iar apa se
descompune. În reacţiile fazei de întuneric dioxidul de carbon din aer se reduce cu
ajutorul hidrogenului apei până la glucide (fixarea CO2). Intensitatea fotosintezei
organismelor fototrofe este determinată de interrelaţia diferiţilor factori din mediul
înconjurător (climă, sol etc.), precum şi de structura frunzelor şi de eficacitatea
substanţelor organice sau anorganice, cum ar fi enzimele şi substanţele minerale şi
care sunt cele esenţiale în acest proces.
Deci, conchidem că datorită însuşirii plantelor verzi de a transforma substanţele
neorganice în molecule organice complexe, ele sunt unicii producători de materie
organică şi astfel fotosinteza poate fi considerată un fenomen de interes planetar
de care depinde existenţa întregii biosfere.
71
Energia luminoasă utilizată în procesul fotosintezei este cea mai importantă şi, totuşi,
nu este singura cale pentru sinteza substanţei organice din dioxid de carbon şi apă. Exis-
tă plante lipsite de pigmenţii asimilatori, şi anume unele bacterii, care de asemenea sunt
capabile de a sintetiza compuşii organici, pentru care izvorul de energie în acest proces
nu este lumina solară, ci procesele exoterme de oxidare a unor substanţe anorganice,
de exemplu, hidrogenul sulfurat, hidrogenul, amoniacul etc. Ele folosesc această energie
de oxidare pentru reducerea dioxidului de carbon şi pentru sinteza substanţelor din care
este format corpul lor. Transformarea energiei reacţiilor chimice în energia chimică a com-
puşilor organici sintetizaţi se numeşte chimiosinteză. Există mai multe tipuri de bacterii
trofice, care se alimentează prin chimiosinteză. În dependenţă de substanţele pe care le
oxidează, acestea sunt: nitrobacteriile, sulfobacteriile, ferobacteriile ş.a.
Nitrobacteriile joacă un rol destul de important în procesele de nitrificare din sol
sau de la suprafaţa lui, prin oxidarea amoniacului sau a sărurilor care sunt eliminate
prin putrefacţia corpurilor organice. Prima fază a nitrificării se produce sub acţiunea
bacteriilor Nitrosomonas şi Nitrosococcus, conducând la formarea acidului azotos
şi care este apoi transformat în a doua fază, tot prin oxidare, de către Nitrobacter,
în acid azotic conform relaţiei:
2 HNO2 + O2 → 2 HNO3 + 38 kcal
Folosind oxidarea compuşilor azotoşi ca izvor de energie şi dioxidul de carbon

din aer sau bicarbonaţii ca sursă de carbon, bacteriile nitrificatoare nu numai că nu
necesită nici un fel de compuşi organici în calitate de material pentru respiraţie, dar
nici nu sunt capabile să le transforme.
În apa mărilor şi a bazinelor cu apă dulce la fundul cărora se acumulează multe
resturi vegetale şi animale, în urma descompunerii cărora se formează hidrogen
sulfurat, se întâlnesc bacteriile sulfuroase. Sursa lor de energie o constituie hidro-
genul sulfurat, pe care-l descompun reţinând în celulă sulful sub formă coloidală.
În continuare sulful este oxidat şi transformat printr-o serie de reacţii exotermice în
acid sulfuros (H2SO3) şi acid sulfuric (H2SO4).
Oxidarea totală a sulfului de către aceste microorganisme este reprezentată
prin formula sumară:
H2SO3 + 2 O2 → H2SO4
Deci, oxidarea hidrogenului sulfurat şi a sulfului liber asigură sulfobacteriile cu

energia necesară pentru biosinteza substanţelor organice din cele minerale.
72
În sol sunt răspândite şi bacteriile hidrogenice, care obţin din cele mai simple
„materii prime” anorganice – substanţele organice şi energia. Este bine cunoscut
faptul că unele amestecuri de oxigen şi hidrogen (sau metan) sunt explozive, ceea
ce înseamnă că în urma reacţiilor chimice se degajă cantităţi mari de energie. Ace-
laşi proces este realizat şi de bacteriile hidrogenice, care prin intermediul fermenţi-
lor lor pot dirija acest proces astfel, încât el se decurgă lent.
În natură există, de asemenea, multe microorganisme care folosesc energia
produsă în urma oxidării substanţelor minerale. Cele mai importante sunt ferobac-
teriile, care trăiesc în sol şi unde oxidează compuşii fierului. Aceste bacterii transfor-
mă sărurile feroase în combinaţii ferice. Drept izvor de energie le servesc reacţiile
chimice. Deoarece pe parcursul acestor reacţii rezultă foarte puţină energie, fero-
bacteriile folosesc contităţi enorme de fier. Energia degajată este fixată de ferobac-
terii, fiind apoi utilizată în procesele lor vitale. Importanţa lor în natură este foarte
mare – ele formează zăcăminte mari de limonită pe fundul lacurilor şi al mlaştinilor
din fierul oxidat acumulat aici.
Organismele care nu sunt capabile să sintetizeze singure compuşii organici din cei
anorganici sunt nevoite să le ia din mediul ambiant. Astfel de organisme se numesc he-
terotrofe. Ele folosesc în nutriţie substanţe organice produse de autotrofe. Din acestea
fac parte toate animalele, plantele parazitare (muma-pădurii, lupoaia etc.), ciupercile şi
majoritatea microorganismelor. Folosind substanţele organice, organismele din grupa
aceasta le consumă pentru construirea corpului lor. La fel ca şi autotrofele, în procesul
respiraţiei heterotrofele întrebuinţează oxigen şi elimină dioxid de carbon.
Unele plante sunt heterotrofe în anumite etape de dezvoltare (tijele sporofore de coa-
da-calului, germenii seminţelor încolţite). Plantele insectivore sunt parţial heterotrofe. Se
disting mai multe tipuri de heterotrofie: fitofagi – organisme animale, care consumă hrană
vegetală (lăcusta, coropişniţa, crapul, capra neagră etc.); zoofagi – care consumă ani-
male vii (lupul, leul, tigrul, uliul etc.); biotrofi – organisme care se hrănesc cu substanţe
existente în fiinţele vii şi pe care le folosesc drept mediu de viaţă (virusurile, bacteriile şi
ciupercile parazite, viermii fitofagi şi paraziţi, ploşniţele, păduchii etc.); saprofagi – speciile
care se hrănesc cu substanţele organice pe cale de descompunere, adică cu cadavrele
altor animale, resturi putrezite, băligar etc., (vulturul pleşuv (grifilul), gândacul necrofag,
larva de muscă, hiena etc.); saprofite – specii care se alimentează cu substanţe organice
moarte (majoritatea microorganismelor, unele ciuperci, plante). În ecosistem ele au rolul
de descompunători, transformând substanţele organice în componente mai simple, ac-
cesibile organismelor autotrofe. În afară de aceasta se cunosc şi organisme vii mixotrofe,
care îmbină în sine semne de nutriţie caracteristice atât organismelor autotrofe, cât şi
celor heterotrofe (unele alge verzi, plante insectivore etc.).
73
7. Populatia de organisme, biocenoza şi biogeocenoza
7.1. noţiunea de populatie
Indivizii unei specii sunt păspandiţi în spaţiu pe o anumită suprafaţă, deci au o

anumită extensiune geografică. Regiunea de răspandire a unei specii, a unui gen, a
unei familii sau altei unităţi taxonomice sistematice poarta denumirea de areal sau
arie de răspandire geografică. Unele specii au areale întinse pe vaste suprafeţe,
altele – viceversa – restrânse la spaţii de întindere mică. Spre exemplu, cioara nea-
gră este răspandită pretitudeni în Europa de Vest, adică arealul ei cuprinde teritorii
imense, iar pentru speciile ce populează lacul Baikal, el este limitat. în dependenţă
de factorii mediului înconjurător, indivizii oricărei specii sant răspandiţi neuniform în
tot arealul – sub formă de “insule”, adică porţiunile cu o densitate relativ înaltă alter-
nează cu porţiuni, unde numărul de indivizi ai speciei este mic sau chiar lipsesc.
Indivizii de orice specie nu sunt separaţi, ci se întâlnesc în grupuri, unde intre ei
s-au format relaţii reciproce complexe. Numărul de grupuri depinde de numărul de
indivizi, de dimensiunile arealului şi de alte condiţii.
Totalitatea indivizilor unei specii, care au un genofond comun şi care se încruci-
şează liber între ei, există timp îndelungat într-un anumit sector al arealului, relativ
izolati de celelalte totalităţi ale aceleaşi specii, se numeşte populaţie (provine de la
cuvantul latin “populus” – populaţie, locuitori). Aceasta este structura elementară a
speciei sub forma în care există. De aceea specia este considerată ca o totalitate
de grupuri separate de organisme numite populaţii.
Noţiunea de populaţie a fost preluată de ştiinţele naturii din ştiinţele sociale.
Fiecare populaţie vegetală, animală sau umană este alcătuită într-o perioadă inde-
lungata de timp, de un anumit număr de indivizi care au trăsături generale comune,
sunt vii şi ocupă un anumit spaţiu. Populaţiile unei specii nu se imperechează între
ele, date fiind condiţiile diferite: bariere geografice (munţi, fluvii, râuri, mări, climă,
soluri etc.) şi biologice – la animale, spre exemplu, deosebiri în structura aparatului
sexual, perioada de împerechere şi clădire a cuibului, comportamentul în timpul
împerecherii etc, iar la plante – perioada de înflorire şi polenizare, viteza germinării
polenului, relaţiile cu insectele etc.
Populatia ca orice sistem biologic deschis, are un caracter informational, pro-
gram, integralitate, echilibru dinamic, prezentandu-se ca un sistem cu o anumita
structura şi functionare, ceea ce permite sa se menţina ca un intreg intr-un sistem
de rang superior (biocenoza, biogeocenoza etc.) din care face parte. De aseme-
nea, prezentand un oarecare sistem deschis, populatia prezintă schimb de energie
74
şi substanta cu mediul înconjurător. Ea îşi menţine trasaturile sale caracteristice

datorita mecanismului de control şi prezintă un sistem cu depline proprietati de
autoreglare ce-i da posibilitatea sa se menţina un timp oarecare, datorita propriei
sale organizari.
Indivizii unei populaţii seamănă mai mult între ei decât indivizii diferitelor po-
pulaţii ale aceleaşi specii, de aceea şi posibilitatea încrucisării în sanul populaţiei
este cu mult mai mare. Incrucişarea (schimbul de gene) cu reprezentanţii altor
populaţii, chiar dacă are loc, ea are loc mult mai rar şi neregulat. Datorită încru-
cişării întamplătoare se crează un genofond deosebit de cel al altor populaţii. De
aceea populaţia trebuie considerată drept cea mai elementară unitate a procesu-
lui evolutiv şi ca forma de existenta a speciei. De menţionat, ca soiurile de plante
de cultură, rasele de animale domestice şi de microorganisme reprezintă populaţii
artificiale create.
7.2. Clasificarea populatiilor de organisme
În natură există diferite populaţii de organisme. Majoritatea speciilor reprezintă

sute şi mii de populaţii locale, iar unele specii – o singură populaţie locală. Spre
exemplu, populaţia de stejari în pădure, de păpădii pe imaş, de broaşte într-un ba-
zin de apă etc. Din punct de vedere al botaniştilor şi zoologilor, în limitele arealului
se disting diferite tipuri de populaţii.
După extinderea şi delimitarea biocenotică se pot distinge următoarele tipuri de
populaţii: geografice, ecologice şi elementare.
Populaţiile geografice – cuprind indivizii unei specii, care locuiesc într-o arie
geografică delimitată şi unitară sub aspectul condiţiilor de existenţă, dar diversă din
punct de vedere biogeocenologic. Ele formează grupuri intraspecifice şi care ocupă
spaţii geografice. Astfel, Coccinella septempunctata (una din speciile de buburuze),
o specie răspandită în Europa, Africa de Nord şi Asia, este scindată în patru grupe
de populaţii geografice, caracterizate prin limete proprii de toleranţă termică, numă-
rul de generaţii pe an, perioade de activitate maximă.
Populaţiile ecologice numite şi populaţii de biotop (biotopul reprezintă locul
ocopat de o biocenoza, cuprizand mediul abiotic şi toate elementele necesare apa-
ritiei şi dezvoltării organismelor vii) – cuprind indivizii din aceeaşi specie, dar care
se dezvoltă în habitate diferite cu comportament şi cerinţe de viaţă diferite. Spre
exemplu, în cazul mierlei – există populaţii ce se dezvoltă în condiţii urbanistice şi
populaţii ce se dezvoltă în pădure. Primele se caracterizează printr-o mare familia-
ritate faţă de oameni, cele de pădure, insa, sunt mult mai retrase.
75
Populaţiile elementare – sunt părţi ale populaţiilor ecologice, legate de

anumite microbiotopuri. Spre exemplu, şoarecele de pădure ocupă uneori fa-
şii înguste de luncă. Dar acolo nu se constituie populaţii adevărate în sens
genetic şi ecologic, deoarece şoarecii sunt nimiciţi periodic de viituri. Fondul
de şoareci din luncă este menţinut prin migraţii din pădurile vecine şi nu prin
spor natural.
7.3. Elementele principale

ale populatiilor
Populaţiile ca grupări naturale de indivizi posedă de un şir de elemente princi-

pale ale organizarii acestora (particularităţi), care nu sunt specifice pentru fiecare
individ. Deaceea, indiferent de specia pe care o reprezintă, orice populaţie poate
fi caracterizată prin anumiţi parametri biostatistici: efectivul numeric, densitate,
rata natalităţii, rata mortalităţii, rata creşterii numerice, structura pe sexe,
functia populaţiei s.a.
Cea mai importanta trasatura a populaţiei este efectivul numeric, prin care
aceasta ocupa un areal în natura şi totodata un loc în economia unei biocenoze,
influentand atât productivitatea bruta, cât şi pe cea neta.
Se numeşte efectiv numeric sau mărime a populaţiei numărul de indivizi,
care alcătuiesc, la un moment dat, populaţia unei specii de pe un teritoriu anu-
mit. Spre exemplu, toţi arborii de pin şi toţi indivizii de piţigoi moţati dintr-un pinet
formează populaţia de Pinus silvestris şi, respectiv, de Papus cristatus. Numărul
indivizilor, care alcătuiesc populaţia poate varia în limite mari de la un sezon la
altul şi din an în an. Astfel, în anii cu condiţii optime pentru creştere, dezvoltare şi
înmulţire în masă multe specii – insecte, rozătoare, plante etc., formează popula-
ţii gigantice, pe cand la alte specii care se caracterizează printr-o durată mare a
vieţii şi cu fecunditate relativ scăzută numărul populaţiei este mai stabil.
Densitatea speciilor populaţiei – este determinată de raportul între numărul
de indivizi şi unitatea d spaţiu (suprafaţa terenului, volumului unei probe de apă
sau de sol). Spre exemplu, 150 de plante la 1 hectar sau 0,5 grame de ciclopi
într-un metru cub de apă şi care caracterizează densitatea populaţiilor respective.
Densitatea se poate aprecia numeric (numararea directa) cand indivizii au talie
mare şi uniforma, iar în cazul cand sunt foarte mici sau de talie neuniforma – se
apreciaza prin biomasa. Densitatea are o însemnătate primordială în supravieţu-
irea populaţiei, deoarece un spaţiu cu întindere finită are o capacitate limitată de
suportare şi nutriţie.
76
Rata natalităţii – reprezintă numărul de indivizi noi, care au apărut în rezultatul

înmulţirii într-o unitate de timp prin diviziune, germinare, ecloziune sai nastere şi
efectivul populaţiei. Mărimea ratei natalităţii este condiţionată ecologic şi genetic.
Fiecare specie posedă o capacitate genetic determinată de a-şi lărgi arealul şi a
fonda un nou areal, o nouă populaţie. Dar factorii de mediu împedică realizarea na-
talităţii fiziologice. în fapt, se realizează numai natalitatea ecologică, adică se nasc
în anumite condiţii ecologice doar atâtea indivizi caţi permite mediul.
Rata mortalităţii – prezintă raportul dintre numărul de decese dintr-o generaţie
sau dintr-un grup de generaţii într-o unitate de timp şi efectivul populaţiei sau un
număr standard (100 sau 1000 de indivizi). în condiţii optime pentru creşterea şi
dezvoltarea organismelor s-ar înfăptui mortalitatea fizilogică. Dar în realitate, cei
mai mulţi indivizi pier din cauza rezistenţei mediului exterior, fiind exterminaţi de
prădători, paraziţi, foamete, condiţii nefavorabile etc., adică se înfăptuieşte numai
mortalitatea ecologică, condiţionată de presiunea factorilor de mediu.
Rata de creştere numerică – este rezultatul relaţiilor dintre natalitate şi mortali-
tate, adică diferenţa algebrică dintre mărimile acestora. Este necesar de menţionat,
că în cele mai dese cazuri natalitatea domină asupra mortalităţii – cand numărul
de indivizi al unei specii creşte brusc, încat începe invazia lor. Acest aspect este
caracteristic animalelor mici. Insă, odată cu agravarea condiţiilor de viaţă (supra-
densităţii în special), are loc creşterea bruscă a mortalităţii şi ca rezultat, numărul
populaţiei începe să scadă. Dacă mortalitatea întrece natalitatea, populaţia devine
regresivă. Insă, la un anumit nivel cantitativ mortalitatea începe să scadă, iar nata-
litatea creşte şi în legătură cu aceasta pentru un anumit interval de timp ea devine
stabilă, datorită faptului că natalitatea, mortalitatea şi structura de varstă răman
relativ constante.
7.3.1. Structura populationala

a speciilor de organisme vii
Fiecare populaţie se caracterizează şi printr-o anumită structura (organizare)

care este determinată de particularităţile morfologice, fiziologice, genetice, de dis-
tribuire a indivizilor pe teritoriul, de raporturile grupărilor naturale după sex, varstă
etc. Ea se formează atât pe baza însuşirilor biologice generale ale speciei cât şi sub
influenţa factorilor abiotici ai mediului şi populaţiilor altor specii. De aici reiese, că
structura populaţiei are un caracter de acomodare. Diferite populaţii ale unei specii
posedă particularităţi de structură atât asemănătoare cât şi distinctive, caracteri-
zand specificul condiţiilor ecologice în locurile de existenţă.
77
Fiecare specie, ocupand un anumit areal (teritoriu), este prezentata pe el

de o anumita populatie sistematica. Insa, cu cât arealul ocupat de o specie
este are o divizare mai complicata, cu atât mai largi sunt posibilitatile de se-
parare ale unor populatii aparte. De menţionat, ca structura populationale a
speciei este determinata şi de particularităţile biologice, cum sunt: mobilitatea
indivizilor, gradul de atasare a teritoriului, capacitatea de a invinge obstacolele
naturale etc.
Varietatea populatiilor naturale se exprima de asemenea în varietatea de tipuri
ale structurii lor interne.
7.3.2. Structura biologica

a populatiilor
Principalii indici ai structurii unei populatii de organisme sunt numarul de indivizi

şi distributia acestora în spatiu. Dar este de menţionat ca trasaturile individuale ale
fiecarui organism depind de particularităţile genotipice ale acestuia şi de modul
cum ele se realizează în procesul ontogenezei, avand în vedere ca fiecare indi-
vid are anumite dimensiuni, se deosebeste după varsta şi sex, trasaturi distinctive
de morfologie, particularităţi de comportare, limitele sale de toleranta şi gradul de
adaptabilitate la variatiile elementelor mediului, care influenţează structura ei. Din
aceste considerente deosebim:
– structura de sex a populatiilor – reprezintă raportul dintre indivizi după
apartenenta la diferite sexe şi are o mare însemnătate pentru creşterea nu-
merica a populaţiei. Structura pe sexe difera foarte mult de la o specie la alta.
Spre exemplu, la vrabia comuna (Passer domesticus) masculii alcătuiesc cca
55%, la unele specii de rate sălbatice masculii alcătuiesc cca 70% etc. Ra-
portul dintre sexe în populatie se stabileste atât după legile genetice (astfel,
în ce priveşte mortalitatea se manifesta inca în perioada embrionara – la on-
datra printre nou-nasuti sunt de 1,5 ori mai multe femele, decât masculi, iar la
fazani, pitigoiul mare, unele rozatoare, procentul de mortalitate e mai mare la
masculi), cât şi sub influenta factorilor ecologici ai mediului (astfel, la furnicile
de padure din ouale depuse la temperatura de 20 0C se dezvolta masculi, iar la
temperaturi mai înalte – în exlusivitate femele; la plantele Arissaema japonica
predominarea după sex depinde de acumularea şi rezervele de substanţe nu-
tritive în tuberculi – din tuberculi mari cresc exemplare cu flori femenine, din
cele marunte cu flori barbatesti s.a.). Proportia sexeselor reprezintă un indice
important în aprecierea perspectivelor dezvoltării unei populatii de organisme.
78
Dominarea femelelor presupune o populatie în plin progres numeric; domina-

rea masculilor – un regres al dezvoltării numerice, iar în proportie de 1:1 intre
sexe – o populatie stationara;
– structura de varsta a populaţiei – se exprima prin proportiile în care
sunt reprezentate diferitele grupuri sau clase de varsta fata de numarul total al
populaţiei date de organisme. Cu varsta cerintele individului fata de condiţiile
mediului vital şi rezistenta la inii factori ai sai este legica şi se modifica în mod
considerabil. La diferite etape ale dezvoltării pot fi schimbari în habitatul orga-
nismului, modul de nutritie, caracterul de deplasare, activitatea generala etc
(spre exemplu, broastele de iarba pe uscat i mormolocii lor în bazinele de apa,
omizele ce rod frunzele, crinii de mare şi larvele lor planctonice sunt doar stadii
onogenetice diferite ale uneia şi aceleiasi specii). Deosebirile de varsta în mo-
dul de viata adesea duc la aceea, ca unele funcţii sunt indeplinite pe deplin la un
anumit stadiu de dezvoltare (spre exemplu, unele specii de insecte cu metamor-
foza completa nu se alimenteaza în stare de imago, iar creşterea şi nutritia se
realizează la stadiul de larva, în timp ce indivizii maturi exercita doar fucnctiile
de răspândire şi reproducere).
Din punct de vedere fiziologic, viata unui organism poate fi divizata în mai multe
etape de varsta, care difera prin greutatea corpului, talie, numar etc.
Durata vieţii unui organism, după parerea majoritatii specialistilor în dome-
niu, se imparte in: varsta prereproducatoare (juvenila) – se incepe odata cu
formarea oului şi pana la prima reproducere; varsta reproducatoare (de matu-
ritate) – dureaza toata perioada de reproducere; varsta postreproducatoare
(senescenta) – de la ultima reproducere şi pana la peirea individului. Raportul
dintre ponderile claselor de varsta caracterizeaza structura de varsta a popu-
laţiei, arata sensul evolutiv al acesteia. Spre exemplu, atunci cand ponderea
juvenililor este superioara în populatie, aceasta se afla în creştere si, invers,
predominarea ponderii senescentilor caracterizeaza declinul numeric al popula-
ţiei, iar cand cele trei clase de varsta ocupa ponderi aproximativ egale, popula-
tia este stationara (fig. 26).
79
Fig. 26. Structura de varsta a populatiilor de animale (dupa Odum Iu., 1975): A
– schema generala; B – populatiile de laborator de Microtus agrestis;
C – modificarile sezoniere ale raportului grupurilor de varsta la molus-
ca Adaena vitrea în partea nordica a Narii Caspice; hasurarea diferita
– grupurile de varsta; 1 – în creştere; 2 – stabila; 3 – în descreştere.
Structura de varsta a populaţiei, în principiu, are un caracter adaptiv. Ea se

formează pe baza proprietatilor biologice ale speciei, dar totdeauna reflecta şi acţi-
unea factorilor ecologici ai mediului ambiant.
7.3.3. Structura spatiala a populatiilor
E cunoscut faptul, ca spaţiul ocupat de o specie oarecare ii asigura supravie-

ţuirea şi ca el poate indestula cu cele necesare doar un anumit numar de indivizi.
Toate acestea depind nu numai de efectivul populaţiei, ci şi de repartizarea spatiala
a indivizilor. Faptul dat elocvent il poate demonstra plantele, suprafaţa de nutritie
a cărora nu poate fi mai mica decât o oarecare marime limita. Astfel, interceptand
prin intermediul sistemului ridicular substanţele nutritive organice, minerale şi apa
din stratul de sol, umbrind spaţiul pe care il ocupa, secretand un sir de substanţe
80
alelopatice, fiecare planta îşi exercita acţiunea sa pe anumite suprafete, şi de ace-

ea intre plantele vecine exista un interval optim, la care nu are locinfluenta negativa
reciproca şi în acelasi timp nu ramane spatiu liber nefolosit.
În natura sunt cazuri de repartizare aproape uniforma a indivizilor pe aria ocu-
pata (populatiile compacte de polichete sedentare de mare, în unele desisuri pure
de plante), insa în cele mai multe ori acestea sunt repartizati neuniform în spaţiul
ocupat. Acest fenomen se explica prin neomogenitatea ariei ocupate şi de unele
particularităţi biologice ale speciilor, ce genereaza aparitia acumularilor de indivizi
(spre exemplu, concentrarea animalelor pentru iernat, pentru reproducere, răspân-
direa slaba a seminţelor şi germinarea lor în apropierea individului matern etc.).
Repartizarea neuniforma a indivizilor unei specii se poate manifesta în doua va-
riante extreme: mozaicitate exprimata cu spatii libere intre aglomerarile de indivizi
(cuibaritul graurilor în parcuri) şi repartizarea de tip difuz (larvele de efemeride în
apa râurilor, vizuinile de caracurt pe lunci etc.).
În fiecare caz concret de repartizare spatiala a organismelor vii poarta un ca-
racter adaptativ şi permite folosirea optimala a resurselor existente în spaţiul dat.
Astfel, chiar şi la animalele sedentare s-au format adaptari în ce priveşte amplasa-
rea rationala în spatiu (larvele de stridii, şi de polichete sedentare, conducandu-se
şi după stimulenti chimici, se stabilesc în locurile unde exista deja indivizi ai acestei
specii). De menţionat ca, la animalele superioare repartizarea intrapopulationala
este dereglată de sistemul de instincte.
Dupa tipul de utilizare a spatiului ocupat, animalele mobile se impart in: seden-
tare şi migratoare.
Animalele sedentare, toata viata sau cea mai mare parete a ei, folosesc o arie
destul de limitata a mediului, animalele se deosebesc prin atasament fata de secto-
rul ocupat, iar incazul unei migraţii fortate, peste un timp oarecare se intorc la locul
vechi (păsările calatoare, pisicile). Modul de viata sedentar are unele avantaje: pe
un teritoriu bine cunoscut individul se orienteaza liber, pierde mai puţin timp în cau-
tarea hranei, pe cea mai scurta cale se ascund în adăposturile cunoscute, multe din
acestea creeaza rezerve de hrana, fac carari, construiesc cuiburi, vizuini supliventare
care le permit sa supravieţuiasca (veveritele, aricii, unele rozatoare etc.). Modul de
viata sedentar, are insa şi unele neajunsuri legate de epuizarea rapida a resurselor
de viata în cazul suprapopularii. La speciile sedentare s-au format astfel de particu-
larităţi adaptative de comportare, care asigura delimitarea habitatelor unor indivizi
aparte, familii sau grupuri intrapopulationale. Aria totala ocupata de populatie se do-
vedeste a fi impartita în sectoare individuale sau de grup, ceea ce asigura o utilizare
rationala a rezervelor de hrana, adăpost, locuri de reproducere etc. în pofida izolarii
81
teritoriale a membrilor populaţiei relaţiile dintre ei se menţin print-un sistem de diferite

semnale şi contacte directe la hotarele „mosiilor”, care includ doua tipuri de activita-
te: asigurarea propriei existente (cautarea hranii, saparea vizuinelor, construirea
cuiburilor) şi stabilirea relaţiilor cu „vecinii”(semnalizarea, marcarea, apararea sec-
torului ocupat etc.). De menţionat ca, menţinerea habitatului se obtine prin apararea
hotarelor spatiului ocupat, agresie directă fata de strain, comportarea rituala speciala
ce demonstreaza amenintarea, sisteme speciale de semnale şi semne, ce indica ca
teritoriul este ocupat s.a. La speciile sedentare, toate variantele structurii spaţiale mai
insemnate ale populaţiei pot fi reduse la următoarele tipuri: populatii de tip difuz
– animalele aici sunt repartizate în spatiu razlete, fara a forma colonii delimitate. Ele
predomina în spatiile deschise de stepa arida, semidesert şi deşert (sobolanul de
nisip, iepurile saritor cu pantaloni, tistarul mic etc.); populatii de tip mozaic – anima-
lele apar în cazul cand biotopurile pot fi populate în spatii foarte neuniforme (hârciogul
comun în semideserturi trăieşte numai în desisurile de trestie în locurile de iesire a
apelor subterane); populatii de tip pulsativ – cuprind populatiile cu oscilatii bruste
ale efectivului (soarecele econom de padure în anii de seceta populează în silvotun-
dra numai mestecanisul, plopisul, malurile inmlastinate ale iazurilor etc., iar în anii
ploiosi – aproape toate biotopurile, inclusiv şi agrocenozele); populatii de tip ciclic
– se caracterizeaza printr-o utilizare alternativa, obiectiva, a teritoriului ocupat pe par-
cursul anului (spre exemplu, lemingii ierneaza pe ridicaturile din apropierea tarmului
oceanic, iar vara se muta pe sectoarele de tundra bogate în vegetatie).
Animalele migratoare au unele avantaje care constau în faptul, ca indivizii
nu depind de rezevele de hrana de pe un teritoriu concret. Insa apare permanent
pericolul de peire de pe urma rapitorilor, mai ales în cazul deplasarilor unor indi-
vizi izolati. Din aceste considerente modul de viata migrator nu este caracteristic
animalelor solitare. Migreaza de obicei animalele ce trăiesc în grupuri: herghelii,
turme, carduri. cirezi, stoluri de păsări, bancuri de pesti etc.
De menţionat ca, ca structura spatiala a populatiilor este destul de dinamica şi
este determinata de restructurarile sezoniere şi de factorii ecologici biotici şi abio-
tici. Un rol deosebit în menţinerea structurii spaţiale a popultiei il joaca şi comporta-
rea indivizilor unul fata de altul, sistemul de contacte reciproce etc.
7.3.4. Structura etologica a populatiilor
Cuprinde sistemul relaţiilor dintre membrii unei populatii în condiţii naturale.

Comportarea animalelor fata de alti membri ai populaţiei depinde, în primul rând,
de modul de viata caracteristic speciei – solitar sau de grup.
82
Modul de viata solitar, în care indivizii populaţiei sunt independenti şi izolati

unul de altul, este caracteristic pentru multe specii, dar numai la anumite etape ale
cicluilui vital, deoarece existenta complet solitara în naura nu poate fi din cauza
imposibilitatii realizarii principalei funcţii vitale – reproducerea.
Pentru unele specii sunt caracteristice contacte foarte slabe intre indivizi, care
convieţuiesc impreuna (unii habitanti acvatici la care fecundarea are loc în mediul
aerian şi nu suscita o întâlnire directă a partenerilor – actiniile solitare), la altele, cu
fecundarea interna, întâlnirile dintre masculi şi femele, de asemenea pot fi de scurta
durata, doar pentru realizarea copulatiei, în rest duc un mod de viata independent
unul de altul (buburuzele, carabidele s.a.).
La speciile ce duc un mod solitar de viata adesea se formează aglomerari tem-
porare de indivizi (in locurile de iernare, în perioada ce anticipeaza reproducerea,
inainte de plecarea în tarile calde etc.). Astfel, buburuzele şi carabidele se ingrama-
desc sub litiera, unii flutur – în poduri, alte adăposturi, somnii şi stiucile – în gropile
de iernare de la fundul bazinelor de apa etc.
Complicarea de mai departe a relaţiilor din sanul populaţiei se realizează
după doua directii: accentuarea relatiei dintre partenerii sexuali şi aparitia con-
tactelor dintre generatiile materna şi filiala. Pe acesta baza în populatii se inte-
meiaza familii (fig. 27), foarte variate după componenta şi durata de existenta.
Astfel, cuplurile parintesti se pot forma pe timp scurt şi nu formează cupluri
familiare stabile (cocosul de padure), pe timp mai indelungat (unele rate – pe
întreaga perioda de cuibarire, hulubii, cocorii – pe mai multi ani) sau pe toata
viata (canarii, lebedele s.a.).
Fig. 27. Familie de mistreţi.
83
Alegerea partenerilor la animale este insotita de o comportare nuptiala

specifica (fig. 28b, c), deseori destul de complicata; spre exemplu, masculii
paianjnielor saritori ademenesc femelele printr-un dans specific, pe parcur-
sul caruia descriu în jurul ei semicercuri concentrice, luând diferite poze, iar
apropiindu-se de femela se roteste repede, ademenind-o. Alte animale le cu-
ceresc traind un timp oarecare impreuna, unii prin intensificarea relaţiilor de
concurenta – batai intre masculi (fig. 28a), ritualuri de amenintare, izgonirea
rivalului de pe teritoriul ocupat, muscaturi reciproce, altii după copulare devin
jertfe ale femelei s.a.).
a b c
Fig. 28. Alegerea partenerilor la animale: a – prin relaţii de concurenţă

(bătaie între masculi) la tigri; b – prin dans nupţial la cucori;
c – prin dans nupţial la şerpi.
În cazul modului de viata familial are loc intarirea relaţiilor dintre parinti şi ur-
masi, cea mai simpla fiind grija unuia din parinti fara de ouale depuse (pazirea lor,
incubarea, aerarea, ingrigirea poilor pana îşi iau zborul s.a.). Se disting familii de
tip patern, matern şi mixt în dependenta de faptul care din parinti îşi ia responsa-
bilitatea de ingrigire a urmasilor. La familile cu perechi stabile, grija de urmasi o au
ambii parinti. în modul familial de viata comportarea teritoriala a indivizilor este mai
expresiva: marcarea, semnarea, forme rituale de agresiune sau agresie directă
care le asigura creşterea urmasilor.
În lumea animalelor se disting şi asociatii mai mari, formate pe baza complicarii
pe mai departe a legaturilor de comportare a populatiilor. Din ele fac parte: coloni-
ile (fig. 29) – prezintă grupuri de indivizi de o singura sau cateva specii de animale
sedentare, care convtuiesc impreuna, în fond capabile sa traiasca independent,
insa se intrunesc pentru o anumita etapa functiunala biologica (spre exemplu, „gra-
dinitile de copii” la pinguini, colonii de ciori, pescarusi, rândunele etc.).
84
Fig. 29. Colonie de pinguini.
Indivizii din colonie au anumite avantaje la alimentarea în comun, la apropierea

de locurile de hranire, la apararea colectiva contra animalelor rapitoare etc. Cele
mai complicate coloniile formează insectele sociale – albinele, furnicile, termite-
le. Forme specifice de colonii se dezvolta la animalele cu reproducere vegetativa
– celenterate; carduri (fig. 30) – prezintă niste asociatii temporare de animale, ce
manifesta o organizare biologic utila a acţiunilor (apararea de rapitori, dobandirea
hranei, migraţia etc.). Instinctul de card este deosebit de răspândit la pesti (ban-
curi), caini şi lupi (haite), păsări calatoare (stoluri);
Fig.30. Haita de lupi.
85
turme – prezintă grupuri de animale, care vieţuiesc pe un anumit teritoriu, intrunite

pe o perioada mai mare şi mai stabila în comparatie cu cele desrise mai sus. Aici se
realizează principalele funcţii vitale ale speciei – dobandirea hranei, apararea comu-
na, reproducerea, educarea tineretului etc. Baza comportarii de grup al animalelor în
turme o constituie relaţiile de dominare-supunere ce se sprigina pe particularităţile
individuale ale indivizilor (turme de reni nordici, maimute, hergelii de cai etc.).
Studiul populatiilor de organisme, pe langa o valoare pur teoretica, are şi o importanta
practica,legata direct de economia umana. Astfel, prin aprecierea cantitativa a diverselor
populatii folositoare sau daunatoare, omul poate sa elaboreze evolutia şi valorificarea
diferitor organisme şi sa intervina la timp în dirijarea creşterii numarului şi biomasei lor.
7.4. Biocenoza, biotopul şi biogeocenoza
În natură, speciile de plante şi animale nu se repartizează la întamplare, ci se

integrează în complexe relativ constante – comunităţi naturale de organisme.
Comunitatea de populaţii constituită istoric şi care populează un anumit teritoriu cu
condiţii identice a fost numită biocenoză sau componenta vie a ecosistemului
(lat. bios – viaţă, cenosis – comun)..
În viziunea actuala biocenoza prezintă o totalitate de microorganisme, ciuperci,
plante şi animale, care populează un sector al uscatului sau al unui bazin acvatic,
cu condiţii de trai mai mult sau mai puţin omogene şi care sunt legate atât intre ele
cât şi de mediul înconjurător (spre exemplu, biocenoza unui lac, helesteu, unei bal-
ti, gurunis, pinet, bradet etc.).
Reiese din aceasta, că toate populaţiile de organisme (plante, animale şi mi-
croorganisme) dintr-o biocenoză s-au constituit istoric pe un teritoriu oarecare, ea
poate fi privită ca un produs al selecţiei care a dus la formarea unor noi grupe de
indivizi (noi evoluanţi), desăvarşiţi în condiţiile de existenţă respectivă.
Din punct de vedere sistemic, biocenoza prezintă un sitem deschis, supraindi-
vidual, cu autoreglare proprie.
Existenţa stabilă a biocenozei în timp şi spaţiu depinde de relaţiile dintre populaţiile
care o alcătuiesc şi este posibilă numai dacă fluxul de energie solară în ea este perma-
nent. în componenţa biocenozei pot intra sute şi mii de diferite specii de organisme vii,
însă majoritatea lor joacă un rol neinsemnat în viaţa biocenozei şi doar cateva specii
sunt factori principali. în biocenozele terestre, astfel de specii sunt plantele verzi, care
produc substanţa vie şi servesc ca hrană şi adăpost pentru multe specii de animale.
Deci, putem spune că biocenoza este o componentă vie a unui ecosistem reprezen-
tand o comunitate unitară şi complexă de plante şi animale. Una din particularităţile bi-
86
ocenozelor este dinamica lor, care este asigurată de plante şi animale. Rolul primordial
în procesul de schimbare a biocenozelor aparţine plantelor. Plantele pier şi îmbogăţesc
solul cu substanţe organice. Schimbările solului duc la schimbarea vegetăţii, iar apoi şi
a animalelor. Spre exemplu, în pădure iluminarea, temperatura, viteza vântului, umidi-
tatea sunt deosebite decât cele dîn afara pădurii. Schimbarea biocenozelor poate avea
loc sub influenţa schimbării climei activităţii animalelor, activităţii omului (defrisarea pă-
durilor, desecarea mlaştinilor, amendarea cu îngrăşăminte etc.). în procesul dezvoltării
biocenozele sau se reinnoiesc (de exemplu, păduri de pin unde cresc pinii tineri), sau
după faza de reânnoire şi în rezultatul succesiunii, relativ în scurt termen, logic sunt
înlocuite de alte biocenoze (pădurea de pini este înlocuită de cea de brazi etc.).
Biocenoza se mai caracterizează şi printr-o fizionomie determinată de gradul ei
de dezvoltare, înfăţişarea, raportul numeric dintre specii etc., prin repartiţia pe ver-
ticală a speciilor în funcţie de necesităţile ecologice, prin stratificarea, care poate fi
supraterană sau subterană etc.
7.4.1. Structura şi analiza biocenozei – indici şi parametri
Structura unei biocenoze este realizata de dispozitia indivizilor diverselor specii,

cât şi de relaţiile spaţiale şi temporale care se stabilesc intre ei, atât pe orizontala, cât
şi pe verticala şi care se impart în orizonturi, straturi, etaje, merotopuri etc. (fig. 31).
Fig. 31. Etajarea biocenozelor.
87
Pentru a se cunoaşte structura şi procesele ce au loc într-o biocenoză se utili-

zeaza următorele elemente şi indici principali:
– Componenta speciilor – s-a constatat ca, cu cât o biocenoza creşte în com-
plexitate cu atât este mai stabila şi cu posibilităţi multiple de autoreglare;
– Diversiatea speciilor – reprezintă numărul speciilor de plante şi animale care
formează biocenoza respectivă şi diferite niveluri de nutriţie dîn ea. Numărul spe-
ciilor din biocenoză variază până la un număr considerabil de specii de organisme
– începand cu bacteriile şi terminand cu vertebratele. Astfel, biocenozele tundrei
includ un număr de specii cu mult mai mic decât biocenozele din pădurile tropicale,
în care întră zeci de mii de plante, sute de mii de specii de animale nevertebrate şi
cateva mii de specii de animale vertebrate. Vom menţiona, că o specie nu poate
constitui o biocenoză, chiar şi în monocultura agricolă întotdeauna participă mai
multe specii de organisme terestre şi din sol;
Dintre factorii principali de care depinde creşterea biodiversitatii, un rol impor-
tant il au: variabilitatea biotopurilor, stabilitatea factorilor abiotici, fara amplitudini
mari de temperaturi, lumina, umiditate, cantitati de nutrienti etc. De asemenea, un
factor esential în creşterea biodiversitatii il are şi structura invelisului vegetal, şi mai
ales, a consumatorilor.
Cantitativ, diversitatea speciilor se poate determina cu ajutorul a trei categorii
de indici: indicele lui Fischer, Corbert şi Williams, care se bazeaza pe distributia
statistica a abundentelor relative a speciilor din biocenoza; Indicele lui Simson (D)
– reiese din aplicarea teoriei probabilitatilor şi se calculeaza conform relatiei:
N (n − 1)
d= ,
∑ n(n − 1)
unde, N – reprezintă numarul indivizilor tuturor speciilor din proba; n – indicele de
diversitate; Indicele lui Shannon (Sh) – el permite calcularea diversitatii bazata pe
teoria informatiei şi care da posibilitate sa estimam gradul de organizare a ecosis-
temului dat; se calculeaza după relatia:
qi q
Sh = ∑ log 2 i ,
Q Q
unde, qi – numarul indivizilor unei specii din proba; Q – numarul indivizilor tuturor
speciilor din proba.
Diversitatea speciilor contribuie la multiplicarea relaţiilor dintre specii, la auto-
controlul, stabilitatea şi evolutia biocenozei.
88
Biocenoza este caracterizata prin alti parametri:

– Densitatea populaţiei – reprezintă procentul rezultat din raportul numă-
rului de indivizi ai speciei date la o unitate de suprafaţă sau la o unitate de vo-
lum (de exemplu, pentru plancton). Densitatea este unul din cei mai importanţi
parametri ecologici ai biocenozei. Determinarea acesteia poate fi efectuată prin
numaratoare directă sau prin metode de capturare, eliberare şi recapturare, prin
esantionaj, prin prinderea în capcane, după activitatea metabolica sau după
acţiunea pe care o exercita în biocenoza (astfel, populatia insectelor fitofage
se poate evalua după pagubele provocate vegetatiei, populatia de omizi după
recolta de dejectii etc.);
– Repartitia spatiala a speciilor – poate fi în plan vertical sau în plan orizontal.
Ultimul corespunde stratificarii speciilor, fenomen rezultat din competitia interspe-
cifica pentru lumina, căldura, umiditate, hrana, spatiu etc. în scopul realizarii unei
productivităţi sporite;
– Frecventa (F) unei specii intr-o biocenoza – exprima procentul obtinut prin
raportarea numarului de probe care contin specia considerata, la numarul total de
probe adunate în aceeasi perioada de timp şi se poate calcula după relatia:
p
F= ⋅ 100,
P
unde, p – numarul probelor în care apare specia; P – numarul total de probe
cercetate;
Frecventa speciilor depinde de densitatea şi distributia spatiala a indivizilor;
– Constanta speciilor – se refera la prezenta intr-o biocenoza sau mai
multe a unei specii de organisme şi se afla în functie de marimea frecventei.
Din aceste considerente speciile se grupeaza in: specii accidentale (frecventa
>25% din relevee); specii accesorii (frecventa – 25-50% din relevee); specii
constante (frecventa – 50-75% din relevee); specii euconstante (frecventa >
75% din relevee);
– Stabilitatea speciei (fidelitatea) – exprima forta legaturilor unei specii cu alte
specii din biocenoza. Speciile care nu pot trai decât intr-o anumita biocenoza poar-
ta denumirea de specii caracteristice, cele care pot trai în mai multe biocenoze,
dar prefera un anumit tip de ecosistem poarta denumirea de specii preferentiale,
cele care se întâlnesc în biocenoze diferite, fara preferinte şi compatibilitati anume,
poarta denumirea de specii ubicviste, iar cele care apar intr-o biocenoza, unde, de
regula, nu se întâlnesc, poarta denumirea de speci intamplatoare;
89
– Abundenta speciei (A) – se exprima în procente şi se determina din raportul

numarului indivizilor unei specii sau biomasa totala a tuturor speciilor şi se calcu-
leaza după relatia:
n
a= ⋅ 100,
N
unde, n – numarul sau biomasa indivizilor unei specii; N – numarul sau biomasa in-
divizilor tuturor speciilor din probe. Abundeta prezintă modificări în timp (sezoniere,
anuale, multianuale etc.) şi spatiu (legate de biotop);
– Dominanta – reprezintă un indice care exprima influenta unei anumite spe-
cii în structura şi functionarea biocenozei. Ea depinde nu numai de numarul şi de
biomasa speciei date, ci şi de faptul ca ea imprima biocenozei date anumite carac-
teristici. Astfel, intr-un plancton poate exista o specie algala intr-o evidenta abun-
denta numerica şi cu o fitomasa remarcabila, preponderenta, dar de asemenea şi
populatii de protozoare şi rotifere; intr-o situaţie cu cea prezentata s-ar putea ca
rotiferele sa fie dominante, deoarece hrana acestora fiind algele ele se controleaza
şi le determina, în timp, numarul şi biomasa. Dominanta se poate exprima pentru
un grup de organisme (spre exemplu, pentru plantele lemnoase dintr-o padure de
foioase, unde stejarul poate fi specia dominanta) sau se raporteaza la întreaga
biocenoza (spre exemplu, plantele sunt dominante în numeroase biocenoze, cu
exceptia ecosistemelor cavernicole, abisul marilor etc.);
– Biomasa – reprezintă cantitatea totală de materie organică şi de energie pe
care o conţin membrii unei comunităţi biologice, raportată la o suprafaţă determina-
tă. Biomasa se exprimă, de obicei, în grame, kilograme, tone, de substanţă uscată
la 700C sau de substanţă vie la o unitate de suprafaţă sau de volum (spre exemplu,
E/m2, ha sau E /km2).
Cantitatea de energie inclusă în masa vie se poate calcula după următoarele
date: 1 g (glucide) = 4 kcal; 1 g (lipide) = 9 kcal; 1 g (protide) = 4 kcal; 1 g (lemn de
trunchi) = 4,5 kcal.
– Productivitatea biologică – prezintă o insusire pe care o poseda fiecare popu-
latie în parte, dar care se realizează numai în cadrul unei biocenoze. Viteza cu care
se acumulează substanţa organică (biomasa) a fiecării specii în parte şi a sistemului
ecologic în întregime într-o unitate de timp. Ea se exprimă în grame de substanţă
organică pe o unitate de substanţă intr-un an, lună, oră etc. (de exemplu, g/m2/lună,
t/ha, etc.). în funcţie de caracterul autotrof sau heterotrof al producătorilor, producti-
vitatea biologică se subdivide în productivitatea primară (viteza de sinteză a sub-
stanţei organice de către organismele autotrofe) şi productivitatea secundară, care
exprimă viteza de formare a masei biologice de către organismele heterotrofe. Vom
90
menţiona că productivitatea unui sistem ecologic este întemeiată de productivitatea

primară. Aceasta este realizată prin două mecanisme corespunzătoare celor două
depozite de carbon din biosferă: fotozinteza plantelor cu clorofilă (fixarea organică a
carbonului din dioxidul de carbon atmosferic) şi fixarea carbonului din metan de către
microorganismele metilotrofe. Productivitatea secundară este bazată pe consum, în
rezultatul căruia decurge procesul de transformare a materialului produs de plante în
material specific animalelor, convertirea energiei asimilate în substanţă animală.
7.4.2. Clasificarea biocenozelor
Deoarece biocenozele reflecta o multime de procese şi de fenomene naturale

dintr-un ecosistem, ele se clasifica din mai multe puncte de vedere.
Dupa originea lor biocenozele se impart in: biocinoze naturale – prezintă comu-
nitati biologice în care n-a intervenit omul şi unde activează mecanismul autoreglarii,
homeostaziei, succesiunilor determinate de structura lor interna şi factorilor biotici.
Pana la aparitia omului (pana în paleolitic), toate biocenozele biosferei se socoteau
naturale. Azi dintre acestea se socot doar unele portiuni terestre sau acvatice neinflu-
entate de activitatea umana (unele sectoare strict ocrotite de stat, rezervatiile naturale
de stat şi biosferice, rezervatiile nationale, unele portiuni din Arctica şi Antarctica, de-
şerturi, munţi înalti s.a.); biocenoze semiartficiale – cuprind comunitati biologice în
care omul a inervenit intr-o masura oarecare, dar în care sau mai pastrat unele com-
ponente din biocenozele naturale (unele agrocenoze, biocenoze urbanizate – gradini
botanice şi zoologice, parcur, scuare, comunitati biologice din diverse bazine acvatice
amenajate – rezervuare de apa pe fluvii şi râuri,canale s.a.); biocenoze artficiale
(antropogene sau tehnogene) – sunt constituite complet de om (o nava cosmica, un
acvariu, în viitor – biocenoze artficiale pe Luna, Marte, alte corpuri din Univers etc.).
Dupa numarul de specii ce se întâlnesc în biocenoze deosebim: oligocenoze
– sunt compuse dintr-un numar redus de specii de organisme, unde pot patrunde
unele specii migrante (agrocenoze) şi policenoze – constituita dintr-un numar con-
siderabil de specii (biocenozele din braiele tropicale, ecuatoriale, temperate sau în
aflate în stadiul de climax).
Dupa caracterele sistematice biocenozele se impart in: fitocenoze – comu-
nitate de specii de plante de pe un sector relativ omogen şi care sunt în raporturi
functionale complexe intre ele şi cu condiţiile mediului vital; zoocenoze – prezintă
totalitatea speciilor de animale corelate sau necorelate şi care s-au format itr-un
spatiu oarecare; microbocenoze – constituite din reprezentantii lumii microorga-
nismelor cu funcţii deosebite în biocenoza.
91
Din punct de vedere functional biocenozele se impart după treptele piramidei

ecologice în grupuri de organisme: producatori, consumatori şi reducatori, legati
prin legaturi trofice.
Dupa mediul de viata biocenozele se impart in: acvatice şi terestre.
Din punct de vedere al stadiului de dezvoltare la momentul dat deosebim: bio-
cenoze tinere, mature şi senescente.
7.4.3. Biotopul ca sector

de habitat a organismelor vii
Orice biocenoză formează cu mediul anumite complexe de componente vii şi

nevii, în care interacţiunea unor componente se menţine pe baza adaptării lor reci-
proce. Sectorul teritoriului cu condiţii omogene, populat de organismele vii ale unei
biocenoze poarta denumirea biotop (gr. topos – loc). Elementele componente ale
biotopului provin şi aparţin litosferei, hidrosferei şi atmosferei, adică este constituit
din substratul geologic, reprezentat de roci cu o anumită structură mineralogică şi
compoziţie chimică, substratul de apa cu anumite însuşiri fizice şi chimice, invelisul
de aer cu proprietatile lui specifice şi energia radiantă generată de Soare. Toate
sunt componente anorganice şi care formează în totalitatea lor mediul abiotic. Deci,
în sens restrâns, biotopul prezintă spaţiul în care fiinţează un organism individual
(vegetal sau animal) împreună cu factorii de mediu care acţionează asupra lui.
Altfel spus, biotopul este locul acceptat de o biocenoză în care pătrund: energia
solară, substanţele minerale din sol şi gazele atmosferice, apa, iar din ea elimină
căldură, oxigen, dioxid de carbon, produsele activităţii vitale ale organismelor. De
menţionat ca, factorii ecologici abiotici difera mult pentru anumite regiuni, cauza
fiind longitudinea geografica, altitudinea fata de nivelul marii, orografia suprafetei
subiacente s.a., care şi determina particularităţile fiecarui biotop, iar acesta condiţi-
oneaza prezenta unui anumit tip de biocenoza.
7.4.4. noţiunea de biogeocenoza
Orice biocenoză formează cu biotopul un sistem biologic natural numit bioceno-

za, de o treaptă superioară, format evolutiv, delimitat în spatiu, care se automentine
timp indelungat şi în care sunt legate functional organismele vii şi mediul abiotic.
Din aceste considerente Sukacev B.N. a formulat conceptul de biogeocenoză – un
fragment de scoarţă terestră în care sunt reunite elemente ale biocenozei şi
părţi din atmosferă, litosferă, hidrosferă într-o configuraţie unitara (fig. 32).
92
Fig. 32. Schema unei biogeocenoze (dupa Sukacev V. N., 1972)
Biogeocenoza se caracterizeaza printr-un metabolism de sine statator şi un tip spe-

cial de utilizare a energie solare. Componenţii vii ai biogeocenozei sunt: organismele
autotrofe (producatorii) – plantele verzi şi organismele chemosintetizatoare; organis-
mele heterotrofe (consumatorii) – animalele ierbivore, carnivorii şi plantele parazite
şi reducatorii, care descompun substanta organica a producatorilor, consumatorilor
şi metabolitilor lor pana la componenti mineral. Componenţii nevii ai biogeocenozei
– energia solara, componenta gazoasa a aerulu, apa din sol şi aer etc. (fig. 33).
Fig. 33. Componenţii ecologici ai biogeocenozei.
93
Biogeocenoza constituie un sistem natural complex, forma unitatii organis-

melor vii ci mediul ambiant, pe care ele il transforma în scopul satisfacerii nece-
sităţilor lor, alcătuind un complex integru, în care nu exista specii „daunatoare” şi
„folositoare” de om.

„Evidenţierea, clasificarea, structura, elementele principale
ale populaţiei de organisme, biocenozei şi biogeocenozei
în aria plaiului natal”
Scopul excursiei: de a înţelege corect în condiţii reale de câmp noţiunea

de populatie de organisme, biocenoza, biogeocenoza ca sisteme biologice de
rang mai inferior, diferencierea lor în spaţiul practicii de teren, analiza proce-
selor şi fenomenelor ce au loc în ele. O atenţie deosebita sa iu se acorde clasi-
ficarii populatiilor de organisme din diferite puncte de vedere(dupa extindere şi
delimitarea biocenotica), elementelor principale ce alcătuies populatiile (rata
natalitatii şi mortalitatii, efectivului numeric, densitatea, structura pe sexe şi
varsta, functia etc.), Structurii populatiilor (biologica, spatiala, etologica etc.).
De asemenea sa se duca observari asupra structurii şi analizei biocenozelor,
asupra indicilor şi parametrilor (componenta speciilor, diversitatea speciilor,
repartitia spatiala a speciilor, frecventa, constanta, abundenta şi stabilitatea
speciilor, biomasa şi productivitatea biologica etc. Vor fi folosite următoare
metode de studiere: observarea directa, suprapunerea unei situaţii asupra al-
teia, fotografierea fenomenilor, analiza şi descrierea „pe viu”, matematice etc.
Excursia la tema este prevăzută pe o zi (6 ore) şi efectuată în a cincea zi de
practica.
7.5. Ecosistemul ca unitate funcţională

fundamentală a biosferei
În anul 1935 botanistul englez A. Tansley a propus termenul de „ecosistem”

prin care se concepe un fragment mai mare sau mai mic al biosferei, alcătuit
dintr-o componentă vie, reprezentată de plante şi animale (biocenoză) şi una
nevie (biotop), formând un ansamblu integrat într-o permanentă interacţiune.
În literatura ştiinţifică adesea ecosistemul şi biogeocenoza sunt tratate ca si-
nonime. Dar, după V. N. Sucacev, ele reprezintă două noţiuni asemănătoare
dar neidentice. Termenul biogeocenoză (bios – viaţă, gea – pământ; koime – în
94
comunitate) redă conexiunea vieţii cu scoarţa terestră, fiind un concept cu sens

biocorologic (se referă la distribuţia spaţială a vieţuitoarelor). Factorul de unifi-
care în biogeocenoză este natura substratului, tipul de relief şi de sol. Dimpotri-
vă, ecosistemul este conceput trofoenergetic şi nu spaţial, ceea ce deosebeşte
radical cele două noţiuni puse în discuţie. Cu toate acestea în prezent este uti-
lizat tot mai mult termenul „ecosistem”, concomitent fiind răspândit şi termenul
„biogeocenoză”.
Ecosistemele (biogeocenozele) pot avea cele mai diferite dimensiuni de la
câţiva metri pătraţi până la câţiva kilometri pătraţi. Aşa sunt câmpia, pădurea,
lacul, lunca, păşunea etc. Putem exemplifica prin afirmaţia că lacul este un eco-
sistem, deoarece el este distinct de formaţiunile vecine cum ar fi câmpia, lunca şi
pădurea. Acest lac prezintă două componente diferite şi anume apa şi substan-
ţele dizolvate, care reprezintă mediul fizic şi chimic, abiotic, respectiv plantele şi
animalele, pe care le întâlnim în apă şi care formează elementul biotic, bioceno-
za. Între mediul abiotic şi biocenoză există numeroase relaţii de interacţiune, care
dau anumite caractere proprii acestui ecosistem, unde de-a lungul acestuia circu-
lă un anumit flux de energie, informaţie şi materie care, de asemenea, defineşte
ecosistemul ca stabilitate şi productivitate.
Din punct de vedere structural, în orice ecosistem se disting patru componente
principale:
– substanţele abiotice (elementele principale ale mediului);
– sintetizatorii (producătorii) substanţei organice (organisme autotrofe);
– consumatorii (ei transformă substanţele organice);
– reducătorii (ei mineralizează substanţele organice).
Baza ecosistemului o alcătuiesc producătorii reprezentaţi de vegetaţia au-

totrofă. Principalii producători în ecosistemele terestre sunt plantele superi-
oare, iar în ecosistemele acvatice – algele planctonice, care sunt capabile a
asimila dioxidul de carbon şi de a fabrica materii organice de tipul glucidelor,
lipidelor şi protidelor. Producătorii în procesul fotosintezei şi respiraţiei menţin
echilibrul oxigenului şi dioxidului de carbon în aer, iar datorită transpiraţiei par-
ticipă la circuitul apei. Dispariţia din anumite cauze a producătorilor primari,
deci a plantelor autotrofe, determină implicit dispariţia tuturor populaţiilor din
ecosistem, care în mod direct sau indirect folosesc ca hrană substanţa orga-
nică sintetizată de ele.
Pe contul biomasei există consumatorii reprezentaţi de totalitatea populaţiilor
de animale microscopice şi macroscopice care ingeră hrană. Consumătorii pot fi de
95
diferite ordine: consumatori de prim ordin – reprezintă animalele ierbivore care se

hrănesc cu producătorii autotrofi. Lor li se pot adăuga şi diverse categorii de paraziţi
vegetali; consumatorii de ordinul al II-lea – reprezintă animale ce trăiesc pe seama
ierbivorilor; consumatorii de ordinul al III-lea – reprezintă carnivorele care se hră-
nesc cu consumatori de ordinul al II-lea. În acelaşi mod se pot defini consumatorii
de ordinul al IV-lea, al V-lea etc.
Organismele decedate sau părţile lor servesc drept hrană pentru reducători,
care sunt reprezentaţi îndeosebi de microorganisme, cum ar fi bacteriile, ciupercile
ş.a. Ele descompun şi dejecţiile, întorcând ciclurilor minerale elementele conţinute
în materia organică. De activitatea reducătorilor este legat circuitul biogen al azotu-
lui, calciului, fosforului şi al altor elemente, care nimeresc în sol şi sunt folosite de
către producători.
E necesar de menţionat faptul că producătorii, ca şi consumatorii, sunt diferiţi
în ce priveşte speciile ce intră în structura unei biocenoze din ecosistem. Acestea
corespund condiţiilor de viaţă existente, din care rezultă fizionomia generală a bio-
cenozei şi a ecosistemului. Astfel, anumite populaţii de plante şi animale există în
bălţi, lacuri, mlaştini şi cu totul altele în pădurea de fag, stejar, molid, în culturile de
grâu, porumb, cartof etc.
7.5.1. Lanţurile trofice

din ecosistemele naturale
În orice ecosistem, între organisme există relaţii reciproce (fig. 34), ce ţin de
nutriţie şi care duc la formarea unor structuri (reţele) trofice ale unui ecosistem (fig.
35), ale lanţurilor trofice (fig. 36).
Fig. 34. Schema relaţiilor trofice în ecosistemul de tundră (vara).
96
Fig. 35. Reţea trofică într-o pădure mixtă (după diagrama lui Ville, Walker, Smi-
th): 1 – muscă; 2 – iepure; 3 – gândacul molidului; 4 – cinteză; 5 – for-
fecuţă; 6 – veveriţă; 7 – şoarece de pădure; 8 – căprioară; 9 – cerb; 10
– vulpe; 11 – salamandră; 12 – carabid; 13 – buhai de baltă; 14 – şo-
pârlă comună; 15 – şarpe de alun; 16 – sturz gulerat; 17 – ciocănitoare
neagră; 18 – viperă; 19 – lup; 20 – râs; 21 – pisică sălbatică; 22 – urs.
Lanţul trofic (de la grecescul trophe – nutriţie) exprimă seria de specii din cu-
prinsul biocenozei care consumă şi sunt consumate la rândul lor (fig. 37). Ele unesc
direct sau indirect un mare grup de organisme într-un complex unic.
Există două categorii de lanţuri de nutriţie (trofice):

– la care prima verigă începe cu plante;
– care au punctul iniţial în materia organică în descompunere.
97
Fig. 36. Schema unui lanţ trofic dintr-o biogeocenoză
În cazul unui lanţ trofic care începe cu plantele, acesta este alcătuit, de regulă,
din trei verigi principale de indivizi, după rolul pe care-l joacă în ecosistem şi anu-
me de producători (plantele autotrofe), consumatori (organismele heterotrofe) şi
descompunătorii (organismele care consumă materia organică moartă şi o minera-
lizează până la compuşi simpli neorganici). Descompunătorii sunt prezenţi în mod
obligatoriu în toate ecosistemele.
În cazul unui lanţ nutritiv care începe de la materia organică moartă, consuma-
torii sunt populaţiile detritivore (saprofage). Acest lanţ trofic este prezent în ecosis-
temele abisale sau cavernicole, în care organismele clorofiliene nu sunt prezente.
Saprofagii predominaţi aici sunt bacteriile, ciupercile, anelidele şi artropodele.
98
Fig. 37. Lanţuri trofice (după Elton): A – lanţul răpitoarelor; B – lanţul paraziţilor.
Fiecare verigă a lanţului trofic este formată dintr-o specie cu un anumit număr
de indivizi. Numărul verigilor dintr-un lanţ trofic este, în general, mic; de obicei con-
stă din 4-5 verigi. El este dependent de cantitatea substanţei organice care pătrun-
de în lanţul trofic dinspre veriga I. În regiunile bogate în hrană se pot găsi lanţuri
trofice lungi, de exemplu, lanţurile trofice din largul oceanului. În cadrul lanţului
trofic substanţa organică circulă de la o specie la alta numai într-o direcţie. Direcţia
fluxului de substanţe şi energie în lanţurile trofice se reprezintă prin săgeţi: varză
→ iepure → vulpe. În exemplul dat lanţul trofic este alcătuit din trei verigi, care
corespund pentru trei niveluri trofice. Fiecare nivel trofic este format din totalitatea
organismelor care sunt separate de vegetalele autotrofe printr-un acelaşi număr de
verigi (trepte) trofice. Spre exemplu, toate animalele fitofage reprezintă o grupare
trofică legată direct de plante, formând astfel nivelul trofic al consumatorilor primari
sau a fitofagilor. Într-o biocenoză principalele niveluri trofice sunt: producătorii, con-
sumatorii primari, consumatorii secundari. Acelaşi animal poate aparţine în acelaşi
timp mai multor niveluri trofice dacă el este omnivor sau dacă este un prădător care
atacă animalele din grupe carnivore de diferite ordine.
99
Eficacitatea ecosistemului natural în ansamblu este determinat prin raportul din-

tre mărimea asimilaţiei nivelului lanţului trofic de faţă şi aceeaşi mărime la nivelul
precedent. Trebuie menţionat că, teoretic, indicele dat nu poate fi mare. Pentru
ilustrarea caracteristicii nivelurilor trofice ale ecosistemelor se folosesc des drept-
unghiurile, cu suprafaţa proporţională cu fluxul de energie sau cu numărul indivizilor
unor specii, sau cu biomasa respectivilor. Dreptunghiurile, situate unul sub altul în
corespondenţă cu nivelurile trofice, formează piramida ecologică (fig. 38), care se
clasifică în: piramida de biomasă (fig. 39), piramida energetică (fig. 40), piramida
numerică (fig. 41) etc.
Treptele ei sunt situate din jos în sus, de la producători la consumatori. Înălţimea
piramidei ecologice depinde de lungimea lanţului trofic – numărul de consumatori
aflaţi în legătură reciprocă. Fiecărei verigi îi corespunde un dreptunghi.
Fig. 38. Schema piramidei ecologice (după G. A. Novicov, 1979).
100
Fig. 39. Piramida de biomasă într-un ecosistem de stepă.
În majoritatea ecosistemelor terestre acţionează regula piramidei de biomasă,

în care prima treaptă cuprinde biomasa producătorilor primari (plantele verzi), a
doua treaptă cuprinde animalele ierbivore (fitofage), apoi treapta carnivorelor pri-
mare şi a carnivorelor secundare.
Fig. 40. Piramida energetică a lui Lindeman pentru biocenoza de apă dulce de
la Silver Spring, Florida (după Odum, 1959) (toate cifrele se referă la
energie în J m2 an. Cifrele din paranteză şi suprafaţa haşurată arată
energia cedată nivelului trofic superior).
101
Fig. 41. Piramida teoretică a relaţiilor cantitative dintr-o pădure

de foioase (după Elton)
Conceptul de piramidă de biomasă a fost introdus în ştiinţă de ecologul englez

Ch. Elton în anul 1927, astfel ea fiind numită şi piramidă eltoniană. În piramida
de biomasă, spre exemplu în păduri, masa plantelor este cu mult mai mare decât
masa organismelor ierbivore care se hrănesc cu plantele date. La rândul său, masa
consumatorilor primari va fi mai mare ca masa răpitorilor primari, care se hrănesc
cu animalele ierbivore.
Structură analogică are şi piramida energetică (fig. 40). S-a calculat că fiecare
nivel trofic al piramidei energetice, de obicei, alcătuieşte nu mai mult de 5-20% de
la cel precedent. Astfel, dacă admitem că în substanţa corpului sunt înmagazinate
10% din energia hranei consumate, atunci dintr-o tonă de masă vegetală, probabil
numai 100 kg vor intra în componenţa corpului animalului ierbivor, iar din aceasta
doar 10 kg în componenţa corpului animalului răpitor. În realitate pot fi alte proporţii
deoarece nu la toate speciile se păstrează acelaşi procent de energie.
Piramida numerică (fig. 41) reflectă densitatea indivizilor unor specii la fiecare
nivel trofic. Spre exemplu, vestitul ecolog E. Odum a determinat numărul indivizilor
într-un ecosistem alcătuit din: autotrofi – 15.000, fototrofi – 2.000, zootrofi – 900.
Într-un ecosistem se întâlnesc următoarele tipuri de lanţuri trofice:
102
Lanţurile trofice ierbivore – cuprind prima verigă care este ocupată de o plan-
tă, iar a doua de un ierbivor (fitofag). Asemenea lanţuri trofice se alimentează cu
energia acumulată în ţesuturile vegetale vii. După ierbivor, urmează 2-3 zoofage şi
apoi consumatorii terţiari. În acest tip de lanţ trofic numărul de indivizi pe specii în
cadrul verigilor scade de la stânga la dreapta în timp ce dimensiunile corpului ani-
malelor cresc de la prima spre ultima verigă. Iată câteva exemple de lanţuri trofice
ierbivore:
– în pădure: frunzele arborilor → afidele → coccinelidele → păianjenii → pă-
sările insectivore → păsările răpitoare;
– în lacuri: algele → crustaceele → puieţii de peşti răpitori → peştii răpitori →
păsările ihtiofage.
Lanţurile trofice detritivore – folosesc substanţa organică moartă, de origine ve-
getală sau animală, inclusiv cea de origine geologică – detritusul organic – şi care
furnizează energia de funcţionare pentru întregul sistem. Veriga a doua este ocu-
pată de un saprofag sau saprofită, iar a treia de animale zoofage. Astfel de lanţuri
se întâlnesc în orizontul organic al pajiştilor, în orizontul organic şi în litiera pădurilor
etc. De exemplu, detritus → bacterii; detritus → ciuperci; detritus → viermi; detritus
→ insecte saprofage.
Lanţurile trofice bacterivore – veriga iniţială în acest tip de lanţ este biomasa
bacteriilor care sunt consumate de alte vieţuitoare. Spre exemplu, în apele conti-
nentale bacterioplanctonul este utilizat ca hrană de zooplancton. Dacă nu ar func-
ţiona lanţurile trofice bacterivore, în lacuri s-ar acumula o masă bacteriană imensă,
care ar încetini metabolismul în lac.
Lanţurile trofice parazitice – sunt prezente în ecosisteme şi au la bază fenome-
nul de hiperparazitism. Baza trofică a lanţului este ţesutul viu, care este atacat de
bacterii, virusuri şi care, la rândul lor, sunt parazitate de alte vieţuitoare (micromi-
cete, bacteriofagi). În acest tip de lanţ trofic, contrar lanţurilor precedente, numărul
de indivizi pe specii în cadrul verigilor creşte de la stânga la dreapta, iar indivizii
descresc ca talie. Spre exemplu, lanţul trofic om → vierme → parazit → bacterii →
virusuri. Unele lanţuri parazitice sunt foarte scurte, fiind alcătuite din numai două
verigi – o plantă-gazdă şi un parazit (spre exemplu, cartoful şi mana cartofului (Phy-
tophthora infenstans)).
Lanţurile trofice de plante carnivore – reprezintă o categorie aparte de lanţuri
trofice în care relaţia plantă → animal se inversează, animalul fiind hrana iar plan-
ta consumatorul. Aşa sunt lanţurile trofice alcătuite din diptere şi plante carnivore
cum este Drosera. Alt exemplu este lanţul trofic detritus organic → nematod →
hifomicete.
103
7.5.2. Nişe ecologice

din ecosistemele naturale
Pentru a răspunde la întrebările cum, unde, şi pe seama cui se hrăneşte spe-

cia, de cine este mâncată, cum şi unde se repauzează şi se reproduce, trebuie să
cunoaştem şi noţiunea de nişă ecologică (din franceză niche – cameră, celulă).
Nişa ecologică reprezintă un ansamblu format din habitatul unei specii şi din rela-
ţiile trofice ale acesteia. Deci, ea include nu numai locul speciei într-o biocenoză,
ci şi funcţia ei în comunitate (spre exemplu, nivelul trofic), ca şi condiţiile abiotice
(lumina, temperatura, umiditatea etc.). Ocupând nişa ecologică, specia concurează
minimal cu alte specii ale biocenozei pentru sursele de energie şi alte condiţii vitale.
Spre exemplu, algele roşii pot fotosintetiza la cele mai mari adâncimi, inaccesibile,
din cauza condiţiilor de iluminare, pentru alte alge, iar unele din formele lor se pot
dezvolta în întuneric practic absolut. Când populaţiile a două specii au aceeaşi nişă
ecologică, atunci intervine fenomenul de competiţie, care exclude coexistenţa lor.
Într-un ecosistem se disting două categorii de nişe ecologice: potenţială şi reală.
Nişa ecologică potenţială reprezintă ansamblul condiţiilor de mediu necesare unei
specii, în absenţa tuturor presiunilor venite din partea altor specii. Ea corespunde
expansiunii maxime pe care specia o poate atinge. Nişa ecologică reală corespun-
de nişei existente efectiv în biotop.
Pentru a înţelege rolul fiecărui organism în lanţurile trofice este necesară de-
terminarea regimului alimentar specific. Relaţiile trofice ale unui ecosistem pot fi
definite în funcţie de numărul de indivizi, în termeni de biomasă sau în termeni de
energie.
Într-un ecosistem se pot identifica numeroase lanţuri trofice, care se întretaie şi
interferează formând adevărate reţele trofice. Între acestea se disting lanţuri trofice
dominante ca număr şi ca biomasă şi care au rolul principal în transferul de sub-
stanţă şi energie în ecosistem.
Alături de aceste lanţuri trofice principale funcţionează numeroase lanţuri trofice
secundare, care formează împreună reţeaua trofică. Spre exemplu, pentru lanţul
trofic unde veriga de bază este varza, următoarea verigă a acestui lanţ vor fi larvele
fluturelui alb al verzei, moliei verzei şi iepurii, adică toate animalele care se hrănesc
cu varză. Prin urmare, varza serveşte drept verigă principală a mai multor lanţuri
trofice, deoarece de la veriga următoare (larvă, molia verzei, respectiv iepure) pot
începe alte lanţuri. Deci, fiecare organism, care se alimentează cu varză, poate fi în
acelaşi timp componentă nu numai a unui, ci a câtorva lanţuri trofice şi, ca rezultat,
se creează reţeaua trofică.
104
Stabilitatea reţelei trofice depinde de numărul lanţurilor trofice şi de gra-

dul de contact între ele. Acest lucru este posibil în majoritatea ecosistemelor
naturale care au condiţii optime de dezvoltare (păduri, păjişti, lacuri etc.). În
ecosistemele agricole şi în cele cu condiţii de viaţă extreme (în tundră, pustiu)
numărul lanţurilor trofice care alcătuiesc reţeaua trofică sunt reduse cu posibili-
tăţi minime şi de stabilitate.
În cadrul ecosistemului se stabilesc între specii relaţii trofice prezente nu numai
sub forma lanţului trofic, dar şi sub forma ciclurilor trofice, care reprezintă o succe-
siune reglată de fenomene şi procese care finalizează prin reîntoarcerea unui ele-
ment dat la situaţia iniţială. De exemplu, ciclul biogeochimic în care elementele bi-
ogene sunt luate din mediu de plante, înglobate în materie vie, trec prin intermediul
lanţului trofic în folosul animalelor şi apoi revin în mediu în urma morţii organismelor
şi descompunerii lor. Prin aceste circuite substanţele chimice care intră în compozi-
ţia materiei organice se reîntorc în starea lor minerală, urmând a fi refolosite.
7.6. Principalele tipuri de ecosisteme
Criteriile de delimitare a ecosistemelor constau în identificarea caracterelor bio-

topului şi biocenozei. De cele mai multe ori macrovegetaţia tipică de pădure (stejar,
molid, fag etc.), de baltă (păpurişuri, sălcişuri, plopişuri etc.), de mlaştină, de pajişte
etc. constituie criteriul de delimitare a ecosistemului.
Ecosistemul pădurilor – este variat şi diversificat în funcţie de compoziţia sa
vegetală, de numărul de specii, de climă, temperatură, umiditate atmosferică, pre-
cipitaţii, de tipurile de sol etc.
Pădurea reprezintă cea mai variată şi mai interesantă biocenoză. În ea este
concentrată un număr mare de specii de plante şi animale. Animalele din pădure
locuiesc la diferite etaje nu numai la suprafaţa pământului, dar şi în sol, care se
află în strânsă corelaţie cu plantele. În ele arborii au o formă specifică, diferită
de a celor ce cresc în locurile deschise. Dacă pe un loc deschis arborele atin-
ge, în medie, o înălţime de 22 m, în pădure ajunge la 36 m. Stejarul pe un loc
deschis înfloreşte la vârsta de 40 ani, iar în pădure abia la vârsta de 80 de ani.
În pădure se observă rezultatele unei lupte deosebit de aspre între speciile de
arbori şi indivizii acestora. Spre exemplu, pinul împrăştie 25.000.000 seminţe
la 1 ha, din care în primii ani cresc 30.000 de copaci tineri. Până la vârsta de
30 de ani ajung numai 5.000, la vârsta de100 de ani – rămân 686, iar la 400 de
ani – numai 439. Autoreglarea contribuie aici la supravieţuirea celor mai fertile,
viabile şi mai adaptate specii.
105
Adaptarea diferitelor plante şi animale la o viaţă comună şi care le asigură den-

sitatea necesară, se manifestă deosebit de pronunţat în toate pădurile, în special,
în cele mixte.
Una din cele mai complicate biocenoze terestre este pădurea de foioase, de
exemplu, dumbrava. Biocenoza dumbrăvii este reprezentată printr-un număr de
peste 100 de specii de plante şi câteva mii de specii de animale. În ea se dis-
ting destul de evident etajele pădurii: etajul 1 – stejari împreună cu frasini; etajul 2
– aluni, arţari, meri şi peri sălbatici; etajul 3 – arbuşti, tufe de alun, salbă; etajul 4
– plante ierboase înalte – umbelierul, aconitul, clopoţelul, trestia de câmp; etajul 5
– ferigi, lăcrămioare, steluţă; etajul 6 – plante joase târâtoare – fraga, piperul lupu-
lui, scrântitoarea; etajul 7 – licheni, muşchi, alge.
S-a observat că cu cât etajul se află mai jos, cu atât plantele ce-l formează sunt
mai rezistente la umbră.
De menţionat că sunt etajate şi sistemele radiculare ale plantelor. Etajarea lor
prezintă parcă o imitare a etajării părţilor aeriene. Arborii din etajul superior au cel
mai lung sistem radicular şi pot folosi apa şi substanţele minerale din straturile
adânci ale solului.
Etajele pădurii depind de relieful ecosistemului, umiditatea solului şi compoziţia
plantelor. Astfel pădurea de pini, care este situată pe locuri uscate şi are două etaje
– pinul şi muşchiul (Sfagnum) se numeşte arboret cu sfagnum.
Fiecare etaj din ecosistemele de pădure este populat de anumite insecte, pă-
sări, animale. Spre exemplu, la etajul 1 insectele sunt mâncate de piţigoiul codat; la
etajul 2 – de ciocănitoare şi auşel; la etajul 3 – de jos în sus urcă pe tulpini iepurele
săritor; la etajul de jos, deasupra stratului de sol, zboară muscarul negru. La diferite
înălţimi sunt construite şi cuiburile.
Plantaţiile constituite din aceeaşi specie pier, de obicei, din cauza insectelor
dăunătoare, întrucât pădurea nu are subarboret (arbuşti, unde păsările îşi fac cui-
burile şi fructe cu care ele se hrănesc). Plantele servesc animalelor drept hrană, iar
animalele, hrănindu-se cu seminţe, le răspândesc.
Mamiferele întâlnite aici sunt lupul, vulpea, iepurele, ariciul, căprioara etc. şi
care găsesc în pădure condiţii excelente de hrană sau de adăpost.
Lanţurile de nutriţie din păduri se asociază între ele într-un mod foarte compli-
cat. De aceea excluderea unei specii oarecare nu dereglează întregul sistem.
Ecosistemul pajiştilor de stepă. Stepa este o largă zonă geografică naturală din
brâul temperat şi cel subtropical al emisferei de nord şi al celei de sud. Ea se ca-
racterizează, în mod obişnuit, printr-un relief de câmpie, cu o climă caldă şi uscată,
precipitaţii moderate (140-150 mm pe an). Stepele ocupă teritorii imense în Ame-
106
rica de Nord şi în Eurasia, în Australia de Est, Eurasia de Vest (Cehia, Slovacia,

Ungaria, România, Bulgaria), Siberia.
În prezent, stepele sunt pretutindeni valorificate, într-o cotă de 78-80%, iar în
unele regiuni şi mai mult (R. Moldova). Se cultivă aici grâu de toamnă şi de primă-
vară, porumb, orez, floarea-soarelui, tutun etc. În R. Moldova, mai la nord de Podi-
şul Codrilor, se află Stepa Bălţilor (Câmpia Moldovei de Nord) care, în secolul XIX
avea un bogat covor vegetal şi în care predominau ierburile de păşuni, fapt care a
favorizat formarea în această regiune a celor mai fertile cernoziomuri, iar în sudul
R. Moldova se întinde Stepa Bugeacului (Câmpia Moldovei de Sud) cu o climă mai
uscată. În prezent, ca şi Stepa Bălţilor, este puternic valorificată şi cultivată aproape
în întregime cu cereale, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, tutun, viţă-de-vie, livezi şi
alte plante agricole.
Caracterele biocenotice ale ecosistemelor de stepă constau în dezvolta-
rea învelişului ierbos, care pare compact, dar în realitate prezintă spaţii între
tufele de graminee lipsite vara de înveliş vegetal; primăvara acestea sunt ocu-
pate de plante efemere (plante cu o scurtă perioadă de vegetaţie şi legată de
ploile de primăvară). Speciile caracteristice sunt păişul, pirul crestat, bărboa-
sa etc. Plantele efemere specifice sunt reprezentate prin specii de buricariţă,
ciuşoare, punguliţă etc. Se întâlnesc şi specii cu bulbi şi rizomi (efemeroide),
cum sunt ceapa ciorii, stânjenelul (irisul) de stepă etc. Pentru stepă trăsătu-
ra caracteristică este lipsa vegetaţiei lemnoase, deşi în stepele de ţelină se
întâlnesc arbori şi arbuşti sporadici (stejar, porumbar, mur, păducel etc.), cu
coroane în forme de umbrelă (datorită faptului că ramurile de jos sunt mânca-
te de vite). Fauna regiunilor de stepă este foarte bogată şi variată. În sol se
întâlnesc diferite specii de protozoare, viermi inelaţi, diferite larve de insecte,
mamifere insectivore şi rozătoare, care îşi fac cuibul şi vizuinile în pământ. Pe
solul cu vegetaţie ierboasă şi în pâlcurile de arbuşti se întâlnesc des animale
nevertebrate (coleoptere, acarieni, păianjeni, colembole, diptere, homeoptere,
himenoptere etc.). Din artropodele fitofage sunt caracteristice lăcusta-migra-
toare, lăcusta-marocană, cosaşii, cărăbuşul de stepă, greierul gras etc., care
consumă o cantitate mare de vegetaţie. Dintre animalele vertebrate sunt în-
tâlnite aici specii de reptile, păsări şi mamifere (şarpele dungat, şarpele de
câmp, dropia, potârnichea, şorecarul comun, iepurele de câmp, hârciogul de
stepă, şoarecele de câmp, vulpea, lupul etc.).
Între populaţiile ecosistemului sunt prezente relaţii trofice complexe.
Lanţurile trofice sunt numeroase şi variate, unele având ca puncte de pornire
biomasa vegetală, iar altele necromasa.
107
Ecosistemul bazinului de apă dulce (fig. 42) – biotopul oricărui bazin natural se
găseşte într-o interdependenţă cu substratul lui geologic, cu suprafaţa şi adânci-
mea, cu calitatea şi complexitatea factorilor fizici (masa de apă, viscozitatea, trans-
parenţa, temperatura şi oxigenarea ei etc.) şi chimici (chimismul, pH-ul etc.).
Bentalul este diferit de la un bazin la altul sau chiar în cadrul aceluiaşi bazin. El
poate fi format din diferite depuneri: mâl, nisip, argilă etc. Speciile care populează un
bazin de apă se întâlnesc în acele condiţii la care s-au adaptat mai bine. Cele mai
favorabile condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor se creează în zona
litorală a bazinului de apă, fiindcă aici temperatura apei e mai mare şi apa este mai
bogată în oxigen. Razele solare asigură dezvoltarea multor plante superioare şi infe-
rioare etc. Zona litorală este populată de majoritatea animalelor care trăiesc în bazin,
care s-au adaptat la viaţa pe plantele acvatice, iar altele la înotul în masa apei.
Fig. 42. Schema circuitului substanţelor într-un bazin de apă dulce.
Producătorii primari din zona litorală a lacurilor sunt reprezentaţi prin macrofite:
iarba mlaştinii, limba broaştei, rogoz, papură, trestie, buzdugan, nufăr alb, nufăr
galben, broscăriţă etc. (fig. 42).
Componenţa vegetală atât la suprafaţă, cât şi în adâncimea apei pe sectoarele
deschise ale bazinului este alcătuită din numeroase specii de alge. Consumatorii
sunt reprezentaţi de numeroase populaţii de protozoare, rotifere, cladocere, viermi
(în special anelide), gasteropode, larve de insecte, diferite crustacee, din peşti – li-
nul, crapul, ştiuca, bibanul, plătica etc. Complexul de organisme care vieţuiesc în
adâncul apelor şi nu sunt capabile să se opună acţiunii de transport a curenţilor
108
de apă, adică mai mult sau mai puţin “plutesc” pasiv în apă, poartă denumirea de
plancton (din gr. planctos – rătăcitor). În circuitul materiei şi în viaţa bazinelor de
apă planctonul joacă un rol esenţial, fiind principalul producător al substanţei orga-
nice din substanţe anorganice. În zona pelagială (largul bazinului) există un singur
producător primar – fitoplanctonul, care este alcătuit din alge verzi, alge albastre
silicioase etc. Consumatorii sunt reprezentaţi de animale nevertebrate, menţionate
mai sus şi vertebrate (şalăul şi alte specii de peşti). La consumatorii din zona lito-
rală şi cea pelagială se adaugă specii de broaşte, păsări etc., din care unele intră
temporar în reţeaua trofică a biocenozei.
În bentalul zonei (la fundul bazinului de apă) producătorii primari lipsesc. Con-
sumatorii sunt reprezentaţi prin populaţii de viermi şi alte specii de nevertebrate
adaptate la o slabă oxigenare a apei. Organismele de la fundul bazinului formează
bentosul (fito- şi zoobentos).
Ecosistemul mlaştinilor (fig. 43) – apariţia mlaştinilor este condiţionată/preceda-
tă de un înveliş gros de muşchi, care se formează din cauza dezechilibrului între
apa căzută şi cea utilizată.
Fig. 43. Diagrama unui ecosistem de baltă (după U. Odum., 1975): I – substan-
ţe abiotice; II – producători: A – plante cu rădăcini; B – fitoplancton; III
– 1 – consumatori primari: A – forme pe fundul bălţii; B – în zooplanc-
ton; III– 2 – consumatori secundari; III – 3 – consumatori terţiari; IV
– descompunători (bacterii şi ciuperci).
Mlaştinile sunt alimentate de apele izvoarelor, de revărsările apelor curgătoare

etc. Temperatura apei este condiţionată de temperatura aerului şi solului. Apa din
ochiurile acoperite cu plante este mai rece decât cea liberă. Mlaştinile sunt bogate în
săruri minerale şi sunt bine oxigenate. Ele, de asemenea, au o vegetaţie macrofitică,
109
formată din muşchi verzi şi din diferite populaţii – rogoz, papură, trestie, broscări-
ţă, pipirig, limba broaştei etc. Fitoplanctonul este compus din diferite specii de alge
microscopice, iar zooplanctonul din rotifere, cladocere şi copepode. Bentosul însă
este format din asociaţii de alge în care domină diatomeele. Zoobentosul este format
din nevertebrate mici cum sunt rotiferele, cladocerele, copepodele şi organisme mai
mari, printre care se numără viermii inelaţi şi cilindrici, larve de insecte, melci, scoici
etc. Mlaştinile sunt populate de diferiţi amfibieni, păianjeni, insecte, păsări ş.a.
În zona pădurilor sunt răspândite mlaştinile cu muşchi Sphagnum. Aceştia, ca
nişte bureţi, absorb şi reţin o mare cantitate de apă. Pătura de Sphagnum are pro-
prietatea să crească în fiecare an prin păturile sale superioare. Straturile inferioare
de Sphagnum mor treptat şi se transformă în turbă. Prin mlaştinile de Sphagnum
sunt răspândiţi arbori mici ca răchiţele, merişoare, copăcei de mesteacăn şi de
salcie etc.
Ecosistemul tundrei. Din punct de vedere geografic tundra se întinde pe tot
teritoriul arctic, care are o suprafaţă de cca 3 milioane km2 cu un relief plan, mici
movile, coline. Clima este aspră, puţin prielnică vieţii, cu o temperatură medie ce
variază între 0 şi 14 0C. Precipitaţiile medii anuale sunt variabile şi, de obicei, sunt
în cantităţi mici, cuprinse între 250-400 mm pe an. Verile sunt răcoroase şi scurte,
cu durata de numai 2-3 luni, timp în care zăpezile se topesc integral. Iernile polare
sunt lungi (7-9 luni) şi geroase. Temperatura medie în luna ianuarie coboară până
la –40,9 0C. Grosimea stratului de zăpadă nu depăşeşte 25-30 cm. În acest timp
Soarele nu se ridică sus deasupra orizontului. Solurile sunt podzolice, mlăştinoase,
sărace în substanţe nutritive. Vegetaţia tundrei este distribuită în 2-3 straturi – în
cel inferior domină subarbuşti şi conducifoliaţi (merişor, afin, argintică, sălcii pitice),
peste nivelul cărora se ridică stratul arbuştilor cu frunză căzătoare (mesteceni şi
arini pitici). Fauna tundrei este foarte săracă şi omogenă ca specie. Cele mai mul-
te animale homeoterme migrează în timpul iernii. Turmele de reni se deplasează
spre sud, iar păsările migrează mult mai departe, unele ajung până în Antarctica. În
tundră animalele poikiloterme sunt puţine la număr şi sunt reprezentate prin câteva
specii de reptile şi batracieni, însă insectele sunt foarte numeroase (în special muş-
te, ţânţari). Hrana animalelor fitofage din tundră este alcătuită din licheni, muşchi,
ierburi şi din muguri, frunze, ramuri şi fructele arbuştilor. Rozătoarele mici (lemingii),
spre exemplu, formează populaţii abundente în tundră, în dependenţă de care fluc-
tuează şi numărul răpitoarelor (lupi, vulpi, hermeline şi păsări răpitoare). Ursul polar
este omnivor, hrănindu-se atât cu carne de focă şi peşti, cât şi cu plante. Lanţurile
trofice şi diversitatea speciilor sunt reduse, din care cauză există fluctuaţii numeroa-
se la animalele din tundră.
110
Ecosistemul pustiurilor (deşerturilor) – biotopul este alcătuit din regiuni aride, lip-
site de vegetaţie (localizată numai în oaze), constituite fie din dune de nisip, fie din
aglomeraţii de pietre sfărâmate. Pustiurile apar, în special, în teritorii cu nu mai puţin
de 250 mm precipitaţii atmosferice pe an sau în regiuni, unde ploile cad abundent,
dar neregulat sezonier. Deosebim deşerturi calde, care sunt situate în zona tropi-
celor (spre exemplu, pustiurile din peninsula Arabică, Arizona, Kalahari, Sahara) şi
deşerturi reci, caracterizate prin temperaturi scăzute, cu vânturi constante şi substrat
grosier (pietre, nisip etc.) – deşertul Gobi din Mongolia, dişertul Tibet din China.
Plantele şi animalele din regiunile aride sunt extraordinar de interesante din punct
de vedere biologic, fiindcă ele au atins cel mai înalt grad de adaptare pe care o poate
poseda organismul viu. Majoritatea plantelor din pustiu se adaptează diferit pentru a
se apăra de animale – au spini şi ace. Se cunosc şi alte adaptări la condiţii de deşert
– plante anuale, care evită uscăciunea, dezvoltându-se rapid în scurtele perioade
cu umezeală mai ridicată; arbuşti cu un trunchi foarte scurt, cu numeroase ramifi-
caţii şi frunze înguste, groase; plante suculente (cactaceele – în America Centrală,
euforbiacele – în Africa) şi microflora neierboasă (muşchi, licheni, alge albastre) cu
viaţă latentă în sol pe timp uscat, dar care reacţionează repede la umezeală. Dintre
animale s-au adaptat la condiţiile de pustiu insectele şi reptilele, datorită tegumentului
impermeabil şi produselor de evacuare uscate, care le permit să supravieţuiască,
consumând o cantitate mică de apă. Dintre mamifere – unele rozătoare nocturne
care pot trăi în regiunile aride, fără să bea apă. Cămila, spre exemplu, este singurul
animal care străbate pustiul, fiind rezistentă la sete şi foame, iar struţul, trăind la mar-
ginea deşerturilor africane, de asemenea, rezistă la astfel de condiţii etc.
Acolo unde numai apa şi solul sunt factorii limitativi în dezvoltarea vegetaţiei
pustiul poate fi transformat prin irigaţii în terenuri fertile şi care permit cultivarea
bumbacului, viţei-de-vie, grâului etc. Problema dată depinde de măsura în care
omul va şti să menţină constante ciclurile biogeochimice şi fluxul de energie în noile
condiţii create.
Un tip deosebit de ecosistemele mai sus enumerate sunt ecosistemele antropo-
gene, care reprezintă nişte comunităţi apărute ca rezultat al activităţii omului asupra
mediului natural, de exemplu, o livadă, un acvariu, un terariu, un lan de cereale, o
navă cosmică etc. Se caracterizează, în primul rând, printr-un consum de energie
sporit şi prin consumarea altor surse de energie în afara celei solare. Ele au în com-
ponenţa lor un număr redus de specii şi autoreglarea este slab exprimată. Intervenţia
omului într-un astfel de ecosistem poate fi parţială sau totală. Spre exemplu, intro-
ducerea îngrăşămintelor minerale pentru ridicarea productivităţii plantelor agricole,
plantarea parcurilor, livezilor, fâşiilor de păduri etc. În aceste tipuri de ecosisteme
111
omul nu poate schimba total acţiunea factorilor abiotici şi biotici asupra organismelor,
fiindcă ei acţionează potrivit legităţilor naturii. Acest tip de ecosisteme antropogene se
numesc ecosistememe artificiale. Astfel, în cazul amenajării unui acvariu sau a unui
terariu, intervenţia omului este totală, realizându-se un ecosistem artificial.
7.7. Biosfera – element de cel mai înalt grad

taxonomic al naturii
7. 7.1. Elementele structurale ale biosferei
Ca rezultat al procesului evolutiv destul de complicat de pe Terra s-a format

biosfera – învelişul viu al planetei, a cărei componenţă, structură şi energetică, în
linii mari este determinată de activitatea din trecut şi prezent a organismelor vii.
Termenul biosferă (gr. bios – viaţă, sphaira – sferă, înveliş), care a fost introdus de
naturalistul Jan Batist şi geologul austriac Eduard Ziuss presupunea, la început,
numai totalitatea organismelor (prin analogie – totalitatea aerului – atmosfera; tota-
litatea apelor – hidrosfera; totalitatea rocilor – litosfera). V. I. Vernadski, în lucrările
sale îi dă termenului un conţinut nou, adică “pe planeta noastră în biosferă nu există
viaţă independentă de mediul ambiant, ci substanţă vie, adică totalitatea organis-
melor, legată în cel mai stâns mod de mediul biosferei”. El a extins această noţiune
şi asupra altor structuri terestre legate de organismele vii, elaborând în anul 1926
teoria despre biosferă. După V. I. Vernadski, biosfera este un sistem eterogen, de
dimensiuni planetare şi care integrează materia vie şi componentele anorganice ale
scoarţei terestre într-un tot unitar, conectat la câmpul energetic al ecosistemului. El
scria că pe suprafaţa planetei nu există o forţă mai activă şi mai puternică, care pro-
duce urmări esenţiale, decât organismele vii luate împreună. Iată de ce ar fi mai just
ca să numim biosferă scoarţa Terrei, ocupată şi transformată de organismele vii.
Pe planeta noastră există câteva geosfere concentrice:
– litosfera (gr. lithos – piatră) – reprezintă învelişul solid de la exteriorul planetei,
cuprins între 0 şi 30 km adâncime pe continente şi între 0 şi 10 km sub fundul
oceanelor. Masa de bază a organismelor, ce locuiesc în limitele litosferei, este
concentrată în sol, de la adâncimea de câţiva decimetri până la câţiva metri;
– hidrosfera – reprezintă învelişul de apă şi care este componentul de bază
şi unul din factorii necesari pentru asigurarea existenţei organismelor. Viaţa
este prezentă în toată grosimea hidrosferei până la peste 11.000 m adân-
cime. Cea mai mare parte a hidrosferei (97%) este concentrată în Oceanul
Planetar şi care ocupă cca 70% din suprafaţa planetei noastre;
112
– atmosfera (gr. athmos – aer şi sphaira – sferă) – reprezintă învelişul gazos care
înconjoară planeta de jur împrejur şi care se roteşte împreună cu Terra în jurul
axei ei de rotaţie şi în jurul Soarelui. Stratul inferior al atmosferei, care vine di-
rect în contact cu suprafaţa terestră, poartă denumirea de troposferă (gr. tropos
– schimbare). Ea cuprinde 3/4 din masa totală a atmosferei, precum şi întreaga
cantitate de vapori de apă şi dioxid de carbon. Troposfera este stratul cel mai
important, deoarece aici au loc toate fenomenele atmosferice care interesează
viaţa pe Terra. În medie, limita superioară a troposferei este la înălţimea de 15 km.
Deasupra troposferei este situată stratosfera, având altitudinea de 100 km, unde
stratul de aer este aşezat în straturi din ce în ce mai rarefiate, la graniţa căreia
apar aurorele boreale şi australe. Aici, din oxigenul aflat la înălţimea de 45 km,
sub acţiunea radiaţiei solare, se formează ozonul (O3). Masa principală a acestu-
ia este amplasată la altitudinea de la 10 până la 50 km cu concentraţia maximă la
20-25 km şi unde se formează ozonosfera – strat cu un rol important în reţinerea
celei mai mari cantităţi de radiaţii ultraviolete nocive pentru organisme.
Fig. 44. Profil vertical prin biosfera Terrei (după Kadar, 1965).
113
Un loc deosebit printre toate sferele Terrei îl ocupă biosfera care, din punct de
vedere al geografiei fizice, este una dintre geosferele exterioare, un rezultat al dife-
renţierii substanţei din care este alcătuită scoarţa terestră. Biosfera este un dome-
niu de interacţiune a mai multor geosfere, cuprinzând suprafaţa terestră, partea su-
perioară a litosferei, toată hidrosfera şi troposfera – partea inferioară a atmosferei.
Viaţa contemporană este răspândită în partea superioară a litosferei, adică în
straturile inferioare ale atmosferei şi în învelişul planetar de apă (hidrosfera). Limita
superioară a vieţii este impusă de razele cosmice, iar hotarul de jos de temperatu-
rile înalte din adâncurile Terrei (fig. 44).
În atmosferă viaţa este posibilă până la altitudinea de 15-20 km (bacterii, spori),
iar până la altitudinea de 4 km se întâlnesc păianjeni, la 2 km unele insecte.
În hidrosferă, unele forme de viaţă se întâlnesc până la adâncimea de 10 km,
deoarece factorii limitatori aici sunt presiunea apei şi lipsa de lumină.
În litosferă factorul limitativ este temperatura înaltă. Organismele pătrund până
la adâncimea de 4-5 km, iar la adâncimea de 60 km, unde temperatura atinge 100
0
C, viaţa lipseşte.
Învelişul de viaţă are astfel o grosime totală de 20-40 km. Preponderenţa vieţii
se situează la suprafaţa uscatului, mărilor şi oceanelor, la graniţa litosferei cu atmo-
sfera, a hidrosferei cu litosfera şi a hidrosferei cu atmosfera, fiindcă în aceste locuri
există condiţii favorabile pentru existenţa organismelor.
7.7.2. Substanţa vie a biosferei
Substanţa vie a biosferei este reprezentată de totalitatea organismelor ce habi-

tează pe planeta noastră (definiţia lui V. I. Vernadski). Ea include: biomasa plantelor
(partea aeriană şi subterană), biomasa animalelor (inclusiv insectele) şi biomasa
microorganismelor.
Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă vie, exprimată în unităţi de masă
(greutate). Cantitatea acesteia este în strânsă legătură cu productivitatea biologică,
raportată la o unitate de suprafaţă (g/m2) sau la volum (g/m3). În biomasa terestră
masa plantelor verzi terestre constituie 99,2%, iar a animalelor şi microorganisme-
lor 0,8%. În ocean, dimpotrivă, în seama plantelor revin 6,3%, iar în a animalelor şi
microorganismelor 93,7% din întreaga biomasă. Biomasa uscatului se schimbă în
sensul creşterii de la poli spre ecuator. Concomitent sporeşte şi numărul de plante
– în tundră sunt circa 500 specii, în zona pădurilor şi de stepă 2.000 specii, iar în
pădurile tropicale 3.000 specii. Biomasa maximă este caracteristică pădurilor tropi-
cale umede, iar cea minimă tundrei şi pustiurilor.
114
În Oceanul Planetar biomasa este cu mult mai mică (de cca 1.000 de ori) decât
pe uscat, deşi el ocupă 2/3 din suprafaţa planetei şi este concentrată, mai ales, în
straturile superficiale până la adâncimea de 100 m.
În sol biomasa este alcătuită din rădăcinile plantelor, hifele ciupercilor, din bac-
terii, alge, insecte, larve, râme. Biomasa râmelor în solurile de cernoziom alcătu-
ieşte 1 t/ha.
Acumularea biomasei este determinată de activitatea vitală a plantelor verzi.
Însă la reţinerea şi transformarea resurselor energetice, create de plantele autotro-
fe, participă toată substanţa vie a planetei. Conform calculelor efectuate, biomasa
constituie doar 0,1-0,2% din substanţa totală a biosferei. Cu toate că masa materiei
vii este incomparabil mai mică decât masa scoarţei terestre, multe schimbări ale
ultimei sunt cauzate de activitatea ei vitală.
Caracterizând activitatea geochimică a organismelor vii, V. I. Vernadski scria:
„Pe suprafaţa Pământului nu există o forţă cu o acţiune mai constantă decât cea
chimică şi de aceea ea este mai puternică în privinţa rezultatelor sale finale decât
cea a organismelor vii, luate în ansamblu”. Ce proprietăţi ale substanţei vii o fac
să devină un factor cu o acţiune atât de puternică? Aceasta se datoreşte faptului
că organismele vii posedă unele proprietăţi fundamentale, care lipsesc celorlalţi
componenţi ai biosferei – sunt asimilatorii şi transformatorii energiei solare; sisteme
ce dispun de rezerve de energie liberă; au însuşirea de a se înmulţi, asigurând cu
aceasta stabilitatea, succesiunea şi continuitatea acţiunii lor; sunt sisteme în care
reacţiile decurg cu o viteză mare, fiind asigurată de activitatea enzimelor.
Proprietăţile enumerate fac ca organismele vii să fie un factor geologic puternic.
Activitatea organismelor vii a transformat fiecare geosferă a Terrei, condiţionând
compoziţia chimică a atmosferei, formarea şi distrugerea rocilor din litosferă, schim-
barea concentraţiei sărurilor în hidrosferă etc.
7.7.3. Funcţiile biogeochimice ale substanţei vii
Materia vie de pe Terra constituie totalitatea organismelor vii şi se află într-un

schimb continuu cu materia moartă. Aici are loc activitatea geochimică a materiei
vii. Spre exemplu, plantele îmbogăţesc atmosfera cu oxigen (O2) în timpul fotosin-
tezei. Animalele şi plantele elimină prin respiraţie dioxid de carbon (CO2), plantele
îl absorb şi formează substanţa organică, iar microorganismele descompun sub-
stanţa organică şi astfel se petrece schimbul de substanţe. Deci, materia vie sau
biomasa joacă un rol primordial în procesele biosferei şi execută următoarele funcţii
biogeochimice: gazoasă, de concentrare, de oxido-reducere, biochimică.
115
– Funcţia gazoasă – este realizată de plantele verzi, care în timpul procesu-

lui de fotosinteză elimină oxigen, iar în timpul respiraţiei plantelor şi animalelor
se elimină dioxid de carbon; tot astfel, unele bacterii reduc azotul, hidrogenul
sulfurat etc. Funcţia gazoasă condiţionează circuitul gazelor şi transformarea
lor, asigură compoziţia gazoasă a atmosferei. Majoritatea gazelor straturilor
atmosferei planetei sunt de origine biogenă, adică au luat naştere prin procese
biologice. În procesul funcţionării substanţei vii se formează gazele principale:
oxigenul, dioxidul de carbon, ca şi amoniacul, hidrogenul sulfurat, metanul,
hidrogenul etc. Gazele naturale subterane sunt produsele descompunerii sub-
stanţelor organice de origine vegetală care au fost cândva „înmormântate” în
straturile sedimentare. Cel mai răspândit din ele este gazul de baltă – metanul
(CH 4).
– Funcţia de concentrare – se manifestă prin acumularea în corpurile orga-
nismelor vii a elementelor chimice (carbon, hidrogen, calciu, fosfor, aluminiu, fier,
iod, radiu, seleniu, cupru, mangan etc.). Spre exemplu, în calitate de concentra-
tori de silex (cremene) servesc algele diatomeele, radiolariile şi unii bureţi; de
iod – alga Laminaria; de fosfor – animalele vertebrate, concentrându-l în oasele
lor; de fier şi mangan – bacterii specializate etc. Capacitatea substanţei vii de a
acumula selectiv anumite elemente a apărut în cursul evoluţiei biosferei ca un
eveniment care a marcat creşterea ponderii substanţei vii în dinamica chimică a
scoarţei terestre. Unele elemente chimice larg răspândite în scoarţa terestră, ca
titanul şi zirconiul, se află în substanţa vie doar ca urme, iar altele, mult mai rare,
sunt intens concentrate în substanţa vie. Spre exemplu, lichenii conţin procentual
mai mult cupru decât solul. Cea mai mare concentrare a elementelor chimice are
loc la formarea unor zăcăminte de roci biogene, cum sunt dolomitele, calcarele,
creta, cărbunele fosil şi petrolul. Spre exemplu, în cărbunele fosil conţinutul car-
bonului, după gradul de concentrare, este de mii de ori mai mare decât conţinutul
în scoarţa terestră.
– Funcţia de oxidoreducere – se manifestă în oxidarea substanţelor prin in-
termediul microorganismelor în soluri şi în hidrosferă, cu formarea de săruri, oxizi
etc. şi în reducerea substanţelor (hidrogenului sulfurat, sulfurii de fier etc.). Această
funcţie joacă un rol important pentru elementele chimice care au valenţă variabilă.
De exemplu, atât în timpul demarării acestei funcţii, cât şi la încetarea sa, orga-
nismele care locuiesc în diferite bazine acvatice reglează regimul de oxigen şi, ca
rezultat, creează condiţii favorabile pentru dizolvarea sau precipitarea unor metale
cu valenţă variabilă (V, Mn, Fe).
– Funcţia biochimică – este legată de răspândirea elementelor active (elemente
116
ce trec dintr-un organism în altul) în mediul ambiant, prin manifestările vitale speci-
fice organismelor vii şi migraţia lor în diferite regiuni geografice, şi prin descompu-
nerea organismelor moarte. Spre exemplu, excrementele şi cadavrele animalelor
sunt moduri de răspândire a azotului.
– Funcţia de activitate biogeochimică a omului. Datorită acestei funcţii, din
scoarţa terestră sunt extrase într-un volum destul de mare diferite elemente chimi-
ce necesare industriei.
Activitatea organismelor vii stă la baza circuitului de substanţe în natură. Trăsă-
tura specifică a fiecărui organism viu este schimbul de substanţe cu mediul încon-
jurător. Parţial, în timpul vieţii şi parţial după moarte, diferite elemente pătrund în
organismul viu, se acumulează şi/sau ies din el.
„Viaţa – scria V. I. Vernadski – cuprinde o parte considerabilă din atomii care
alcătuiesc materia scoarţei terestre. Sub influenţa ei aceşti atomi se află într-o
mişcare continuă. Din ei se formează permanent milioane de diferiţi compuşi.
Acest proces durează încontinuu zeci şi milioane de ani, din cele mai străvechi
ere geologice până în zilele noastre”. Migraţia atomilor, a elementelor chimice
pe planeta noastră este organizată în cicluri. Un număr mare de atomi trec
astfel din rocile magmatice în hidrosferă şi rocile sedimentare, revenind apoi în
zăcămintele de minerale ale rocilor magmatice. Mişcarea în cicluri nu este tot-
deauna uniformă, în sensul că în rocile magmatice nu totdeauna revine întrea-
ga cantitate de atomi care au fost îndepărtaţi prin eroziune. O parte a atomilor
este sustrasă din circuit şi temporar depozitează pe fundul mării, în depresiuni,
văgăuni etc. (cărbunele, turba etc.). Este necesar de menţionat că, dintre ato-
mii care străbat substanţa vie, se reîntorc în sistemele anorganice ale scoarţei
circa 90-95% (cel mult 98%). Circuitele substanţelor au loc datorită relaţiilor
reciproce dintre organismele care compun un ciclu biologic format din trei verigi
principale:
– crearea de către plantele verzi a substanţelor organice – producţia primară
pentru animale şi plantele neverzi de pe întreaga planetă;
– transformarea producţiei vegetale primare în producţie secundară – animală;
– descompunerea producţiei primare şi secundare de către bacterii şi ciuperci.
7.7.4. Circuitul substanţelor în natură
În circuitul biologic general sunt antrenate elementele chimice care migrează

ciclic – H, C, N, O, P, S, Cl, K, V, Mn, Fe, B, I. Alte elemente, cum sunt Na, Mg, Al,
participă mai puţin la migraţiile biogeochimice.
117
Cu toate că ciclurile tuturor elementelor chimice decurg concomitent şi fiecare

din ele reprezintă numai o părticică a circuitului mare geologic, pentru comoditate
se disting:
– circuitul biologic mic – are loc în biogeocenoză, incluzând schimbul de sub-
stanţe între organismele vii şi mediu;
– circuitul substanţelor la nivelul biosferei – include circuitele biologice ale us-
catului şi hidrosferei şi conexiunile dintre ele;
– circuitul biologic mare – cuprinde circuitul elementelor chimice în bio-
sferă, trecerea elementelor din biosferă în alte sfere ale Terrei şi iarăşi
revenirea lor în biosferă. Baza circuitului biologic ce asigură viaţa pe
planetă o constituie energia Soarelui şi clorofila plantelor verzi. Circuitul
biologic a apărut acum aproximativ trei miliarde de ani. Masa totală a
organismelor vii, care au trăit în decursul istoriei pe Terra, ar depăşi de
multe ori masa totală a substanţelor ce formează scoarţa terestră. Prin
urmare, fiecare component al acestei mase a făcut parte de repetare ori
din substanţa vie.
Circuitul biologic constă, pe de o parte, în antrenarea substanţelor mediului

ambiant în componenţa materiei vii, iar pe de alta în mineralizarea substanţei vii,
trecerea ei în compuşi anorganici. În urma descompunerii resturilor organice se
formează compuşi noi, bogaţi în energie. Pentru organismele vii o imprtanţă mai
mare o prezintă circuitul apei, oxigenului, carbonului, azotului, sulfului, fierului,
fosforului etc.
Circuitul apei în natură (fig. 45). Apa este componentul de bază al biosfe-
rei şi unul dintre factorii necesari pentru asigurarea proceselor de creştere şi
dezvoltare a organismelor vii. Ea intră în componenţa celulelor şi ţesuturilor din
orice animal şi plantă. Apa este un factor primordial şi pentru reacţiile biochi-
mice din organismele vegetale şi animale, ca mediu de reacţie. Rezultă că apa
reprezintă o verigă importantă în menţinerea vieţii pe planetă. Anual, la circuitul
apei în natură participă cca 520.000 km3 de apă. Circuitul apei în natură are loc
în câteva etape: evaporarea apei de pe suprafaţa subiacentă (ocean, uscat);
transportarea vaporilor de apă prin intermediul curenţilor de aer la mari distanţe;
condensarea şi sublimarea vaporilor cu formarea norilor; căderea precipitaţiilor
atmosferice pe suprafaţa Terrei; infiltrarea apei în scoarţa terestră, scurgerea de
suprafaţă şi subterană a apei.
118
Fig. 45. Circuitul apei în natură şi repartizarea ei pe Terra.
Un rol deosebit în circuitul apei în natură îl joacă organismele vii. Spre exemplu,
în procesele de fotosinteză şi transpiraţie participă o cantitate enormă de apă, din
care 30.000 km3 îi revin numai transpiraţiei. În procesul de fotosinteză plantele pot
să descompună în cursul anului 225 km3 de apă. Toată apa din hidrosferă poate
trece astfel prin substanţa vie în decurs de 5,8 milioane ani.
Circuitul carbonului (fig. 46). Carbonul intră în componenţa tuturor compuşilor
organici, acelora din care este alcătuită materia vie. Deşi rezervele de carbon în
învelişul geografic sunt de 2,4÷1010t, în circuitul activ se găsesc numai 0,0026%.
119
Fig. 46. Circuitul carbonului în natură.
Circuitul carbonului începe prin fixarea dioxidului de carbon de către plante. În pro-
cesul fotosintezei clorofiliene, în rezultatul asimilării carbonului pe care frunzele verzi
ale plantelor terestre şi fitoplanctonul îl primesc din aer sub formă de dioxid de carbon,
acesta se transformă (prin combinare cu alte substanţe minerale) în compuşi orga-
nici (glucide, protide şi lipide), iar oxigenul eliminat pătrunde în atmosferă. O parte din
compuşii organici sintetizaţi sunt folosiţi de chiar plante pentru a-şi obţine energia me-
tabolică, iar altă parte este folosită de animale pentru nutriţie. Dioxidul de carbon este
eliminat şi de către plante şi animale în procesul respiraţiei. După moartea organisme-
lor, în resturile organice ajunse astfel în sol există o proporţie mare de hidraţi de carbon,
care sunt uşor descompuşi de un număr foarte mare de bacterii. Astfel, unele atacă
celuloza, altele amidonul, zaharurile, grăsimile etc. În cazul descompunerii hidraţilor de
carbon în condiţii aerobe rezultă compuşi de echilibru chimic, cum sunt dioxidul de car-
bon şi apa, iar în cazul descompunerii în condiţii anaerobe rezultă carbonul, metanul,
hidrogenul etc. Din cele expuse mai sus reiese că dioxidul de carbon din atmosferă,
utilizat de plante în asimilaţia clorofiliană, revine în atmosferă datorită procesului de
respiraţie al plantelor şi animalelor, precum şi prin descompunerea materiei organice
de către microorganismele din sol. Astfel, conţinutul de dioxid de carbon din atmosferă
este mereu recuperat, ca apoi să fie iarăşi utilizat de alte plante.
Circuitul azotului. Paradoxal denumirii lui (care semnifică în greacă “lipsit de viaţă”)
azotul este un element obligatoriu în componenţa proteinelor şi nu numai. Masa principa-
lă de azot este conţinută de atmosferă – 79% din aceasta. Azotul atmosferic se include în
120
circuit datorită activităţii bacteriilor fixatoare de azot – microorganisme libere sau simbio-
tice – şi algelor, care sintetizează nitraţii necesari plantelor. Pe lângă aceasta, în cantităţi
cu mult mai mici azotul atmosferic se transformă în nitraţi în timpul descărcărilor electrice
din atmosferă. Compuşii azotului din sol sunt asimilaţi de către plantele verzi, cu formarea
proteinelor, şi care sunt consumate de către animale. De menţionat că după pieirea or-
ganismelor vii, în stratul de sol ajung cantităţi enorme de substanţe organice, care conţin
azot. În urma descompunerii de către bacteriile de putrefacţie a resturilor vegetale şi a
cadavrelor animale se formează amoniac, care apoi ajunge în sol. Bacteriile chemosin-
tetizatoare (nitrice şi nitrante) asigură trecerea amoniacului într-o stare în care poate fi
asimilat de plante. Astfel, azotul iarăşi ajunge în organismul viu (fig. 47).
Fig. 47. Circuitul azotului în natură
Circuitul oxigenului. Oxigenul din atmosferă este de origine biogenă. El intră în

componenţa biosferei în proporţie de 23% din greutate şi 21% din volum. În limitele bio-
sferei are loc un schimb rapid al oxigenului liber cu cel din organismele vii şi din resturile
lor după moarte. Plantele verzi, datorită procesului de fotosinteză, sunt principalii furnizori
de oxigen din atmosferă, iar organismele aerobe, prin procesul de respiraţie, sunt princi-
palii consumatori. Circuitul oxigenului în biosferă este destul de complicat, fiindcă el intră
în componenţa multor compuşi ai lumii minerale şi organice. Astfel, oxigenul participă în
combinaţii diferite, dintre care mai importante pentru organismele vii sunt apa şi dioxidul
de carbon. Sub formă de compuşi cu carbonul, oxigenul se reîntoarce în mediul încon-
jurător pentru a fi folosit din nou de către organismele fotosintetizatoare. Oxigenul liber
din biosferă este un produs secundar al procesului de fotosinteză al plantelor verzi şi de
aceea cantitatea lui totală relevă bilanţul dintre producţia lui şi procesele de oxidare şi pu-
121
trefacţie a diferitelor substanţe. Oxigenul este repartizat echilibrat în atmosferă, hidrosferă

şi litosferă, deoarece cantitatea de oxigen eliminată este egală cu cantitatea absorbită.
Circuitul fosforului. Fosforul este concentrat în depunerile formate în epocile
geologice trecute. Prin spălarea rocilor fosfatice el este cedat treptat ecosisteme-
lor sau este administrat pe câmpurile agricole în calitate de îngrăşământ. Aseme-
nea altor elemente, fosforul se află într-un circuit continuu. El se întâlneşte atât în
compoziţia plantelor, animalelor şi microorganismelor, cât şi sub forma de compuşi
organici şi neorganici ai solului. Circuitul fosforului se bazează pe relaţiile de inter-
dependenţă dintre sol, plante şi microorganisme, datorită cărora se dezvoltă pro-
cesele biologice, fizico-chimice şi chimice. Ca urmare a circuitului fosforului au loc:
– mineralizarea formelor organice;
– transformarea fosfaţilor din forme greu solubile şi neasimilabile în forme
uşor solubile şi asimilabile;
– absorbţia biologică şi reţinerea chimică a fosfaţilor;
– reducerea fosfaţilor cu pierderi de fosfor asimilabil şi alte procese.
Mineralizarea fosforului organic poate să decurgă sub influenţa diferitelor microor-
ganisme şi se reduce, de obicei, la separarea hidrolitică a acidului fosforic din compuşii
organici corespunzători. În urma descompunerii fosforului organic se formează acidul
fosforic, care este legat imediat de bazele solului, trecând în mare parte în sărurile greu
solubile de Ca, Mg, Fe şi, prin urmare, puţin accesibile plantelor. Trecerea acestor com-
puşi în formă solubilă are loc sub acţiunea secreţiilor acide bacteriene. Locul principal în
aceste procese îl ocupă bacteriile nitrificatoare care au o influenţă foarte mare asupra
solubilizării fosfaţilor insolubili. Fiind folosiţi de către culturile agricole, compuşii fosforu-
lui sunt din nou antrenaţi în circuitul continuu al substanţelor în natură.
Circuitul sulfului. Sulful intră în structura proteinelor, substanţele chimice funda-
mentale ale materiei vii. El se găseşte în sol şi sub formă de compuşi anorganici, dar
mai mult sub formă de materie organică proteică. Formele organice şi minerale ale
sulfului sunt supuse diferitelor transformări sub acţiunea microorganismelor. Ca rezultat
al descompunerii resturilor vegetale şi cadavrelor animale compuşii sulfului cu metalele
(sulfurile) sunt transformate de microorganisme într-o formă accesibilă în sulfaţi, care
sunt asimilaţi de către plante. În sol, ca şi în apă, are loc o reducere a sulfaţilor până
la SH2 care, fiind ridicat în sus, este oxidat apoi până la sulfaţi. Oxidarea hidrogenului
sulfurat şi a sulfului liber asigură sulfobacteriile cu energia necesară pentru biosinteza
substanţelor organice din cele minerale. Deci, putem constata că descompunerea ca-
davrelor de animale sau resturile de plante asigură revenirea lui din nou în atmosferă.
Sursa de energie de care depinde viaţa pe Terra este Soarele. În procesul foto-
sintezei energia solară se transformă în energie chimică, adică energia substanţelor
122
organice. O parte din ea se consumă, aprovizionând circuitul substanţelor, iar o altă

parte din această energie se conservă în petrol, cărbune, turbă etc. Deoarece biosfe-
ra primeşte energia din exterior (de la Soare), ea este numită sistem deschis şi tot ce-i
viu pe planetă este adaptat la condiţiile biosferei şi în afara ei nu poate exista.
7.8. Noosfera
Procesele geologice şi climatice care au loc în decursul unei perioade îndelun-

gate de existenţă a Terrei sunt factorii principali care au favorizat evoluţia organis-
melor vii. Odată cu evoluţia organismelor vii a avut loc şi formarea biosferei, modi-
ficarea componenţei ei, lărgirea limitelor, accelerarea migraţiei biogene a atomilor
etc. După apariţia lui Homo sapiens (omul cu raţiune), acum 30-40 mii de ani, în
istoria biosferei a apărut un factor puternic nou, egal după acţiunea sa cu cele mai
grandioase procese geologice. Acţiunea acestui factor, numit antropogen (gr. antro-
pos – om) a dereglat într-o anumită măsură homeostazia biosferei actuale.
Acţiunea iniţială a omului – în epoca de piatră (paleolitic) – asupra mediului în-
conjurător nu se deosebea de acţiunea altor organisme. În această perioadă omul
lua de la natură diverse resurse fără a se gândi la cantitatea şi refacerea lor. Dar
resursele naturale erau foarte mari, iar consumul uman redus. Pe lângă această,
natura reuşea să-şi completeze cele mai multe dintre resursele ei. Spre exemplu,
pădurile erau tăiate puţin câte puţin, dar, în majoritatea cazurilor, se refăceau; câr-
durile de peşti îşi compensau cantitatea de peşte prins, pe calea reproducerii; apele
murdare erau diluate de apa curată a fluviilor, râurilor, lacurilor şi mărilor. În general,
natura izbutea să lichideze daunele pe care i le pricinuia activitatea omului. Prin
urmare, baza economică a societăţii umane din această perioadă se caracteriza
numai prin utilizarea hranei, adică prin relaţii de consum faţă de mediul ambiant.
În următoarea epocă – în neolitic – situaţia s-a schimbat radical. Ca rezultat al
activităţii societăţii umane are loc înlocuirea componentelor naturale ale biosferei
prin componente artificiale. Se fac primele încercări de cultivare a plantelor şi de
domesticire a animalelor, ia naştere producţia ceramicii, începe valorificarea resur-
selor naturale etc., deci are loc începutul înlocuirii ecosistemelor naturale prin eco-
sisteme antropice (agricole, urbane etc.). Prin activitatea sa, omul a început treptat
să introducă în circuitul atomilor în biosferă un număr tot mai mare de elemente.
Faptul acesta se observă destul de evident în epoca contemporană, în care influenţa
omului asupra naturii s-a extins şi a dus la schimbarea ireversibilă a condiţiilor naturale pe
teritorii destul de vaste. Premisele principale ale creşterii acestei influenţe asupra naturii
sunt pe de o parte creşterea populaţiei, iar pe de altă parte saltul calitativ în dezvoltarea
123
ştiinţei şi tehnicii, precum şi creşterea potenţialului energetic. Dar progresul tehnico-ştiinţi-

fic din zilele noastre, pe lângă latura lui pozitivă – industrializarea, chimizarea agriculturii,
intensificarea producţiei etc. – poate conduce la dereglarea mecanismelor lăuntrice de
autoreglare ale biosferei, adică la fenomene capabile chiar a distruge biosfera. Dacă în
trecut rezultatele activităţii omului erau limitate la un areal relativ restrâns, la ora actuală
aproape orice acţiune capătă un caracter planetar. Spre exemplu, învelişul vegetal al pla-
netei nu reuşeşte de acum să completeze atmosfera cu oxigen liber. De aceea, dacă se
ia în consideraţie că omenirea îşi sporeşte anual consumul de oxigen cu 5%, atunci peste
165 de ani cantitatea acestuia în atmosferă va atinge nivelul critic pentru existenţa omului.
Se cunoaşte faptul că potenţialul tehnic al omului a atins proporţii destul de mari şi care
pot fi comparate cu procesele biosferei. Astfel, prin extragerea zăcămintelor, defrişarea
pădurilor, crearea unor întreprinderi mari, utilizarea energiei atomice etc., omul schimbă
considerabil natura, climatul planetei, exercită o acţiune negativă asupra componenţei
atmosferei, Oceanului Planetar etc. Dacă aceste procese vor continua fără a fi controlate
va apărea pericolul distrugerii totale a tot ce-i viu pe Terra, inclusiv a omenirii. Însă, odată
cu progresul tehnic al societăţii umane a crescut şi cel ştiinţific, care a arătat unitatea indi-
solubilă dintre societate şi natură, necesitatea trecerii de la concepţia dominanţei asupra
naturii la concepţia interacţiunii cu ea.
V. I. Vernadski considera că influenţa gândirii ştiinţifice şi a muncii umane au deter-
minat trecerea biosferei într-o nouă stare – în noosferă (din gr. noos – raţiune, sfera raţi-
unii, domeniul de activitate umană raţională). Prin termenul de noosferă se înţelege sfera
interacţiunii dintre natură şi societate, factorul determinant al dezvoltării. Deci, noosfera
constituie o etapă nouă, superioară, a interacţiunii dintre societate şi natură, dirijată în
mod raţional de societate. Trebuie remarcat aici faptul că V. I. Vernadski, vorbind despre
trecerea la noosferă, presupunea folosirea economicoasă, fundamentată ştiinţific a resur-
selor naturale, care altminteri ar putea asigura repunerea în circuitul substanţelor a tot ce
a fost sustras din el. Prin activitatea sa economică, societatea umană exercită un control
asupra interacţiunilor din biosferă, având drept rezultat perturbarea ciclurilor biogeochimi-
ce, schimbarea compoziţiei chimice a biosferei etc. În prezent, formarea noosferei este în
strânsă legătură cu stăpânirea diferitelor forme de mişcare a materiei – la început meca-
nică, apoi termică, chimică, atomonucleară. În curând omul va pune stăpânire pe forma
nouă a mişcării materiei – forma biologică, crearea formelor noi cu ajutorul mijloacelor
biotehnologice şi a ingineriei genetice. Însă, toate aceste realizări ale omenirii nu trebuie
să ne creeze o iluzie a independenţei omului faţă de mediul înconjurător. Dacă nu se va
ţine cont de imperativele ecologice, de necesitatea de a proteja mediul şi dacă va lipsi
raţionalitatea în utilizarea resurselor naturale, va avea loc dereglarea de mai departe a
echilibrului existent în biosferă cu consecinţe negative pentru existenţa vieţii pe Terra.
124
PARTEA II
PROTECŢIA MEDIULUI AMBIANT
125
8. Societatea umană şi mediul înconjurător
Ecologia este o ştiinţă cu un dublu scop: pe de o parte descrierea relaţiilor dintre

lumea vie şi mediul ei de viaţă, iar pe de altă parte, găsirea unor soluţii de optimi-
zare şi ameliorare a acestor relaţii atât pentru conservarea tendinţelor naturii, cât şi
pentru satisfacerea cerinţelor mereu crescânde ale societăţii umane.
Societatea poate însă, la rândul ei, să fie privită ca un sistem viu, complex, dina-
mic, în permanentă dezvoltare. În acest macrocosmos al socialului se pot descrie,
de asemenea, relaţii dinamice între diferite populaţii ca şi între grupele de persoane
şi mediul înconjurător în care evoluează.
Societatea umană se face vizibilă în peisajul natural nu atât în sine, ci prin re-
zultatele activităţii sale: câmpuri cultivate, uzine şi fabrici, căi de comunicaţie, case
de locuit etc. Deci, omul ca membru al societăţii, este prezent aici prin creaţia sa,
prin rezultatul muncii sale pentru propria-i existenţă. De aceea mediul înconjurător
poate include destul de frecvent, în afară de factorii biotici, şi o serie de elemente
social-economice. Întrepătrunderea acestor aspecte este adesea atât de strânsă,
încât atunci când implantările acestora sunt raţional făcute, echilibrul naturii trans-
formate de om, chiar aflat pe o treaptă superioară de civilizare, se menţine în bune
condiţii, nedeteriorând natura, ci încadrându-se armonios în ansamblul elementelor
acesteia.
Fără îndoială că societatea, cu neajunsurile ei, şi mediul înconjurător se core-
lează prin legături strânse. Progresul tehnic şi ştiinţific, datorită căruia forţa umană
s-a impus în anumite domenii, i-au dat omului o anumită independenţă faţă de
mediu, stăpânind astfel anumite componente elementare ale naturii terestre, el cre-
zând că va putea merge foarte departe pe această cale, schingiuindu-le. De multe
ori, mânat de o fantezie artificializantă, construind sau reconstruind fără să ţină
cont de legile naturii, de evoluţia ei firească, omul a comis greşeli destul de grave, a
căror consecinţe cu greu pot fi remediate. Astfel, societatea şi membrii ei, în decur-
sul timpurilor, au devenit principalul factor modificator al mediului pe întreg arealul
locuibil (oicumena), iar pe anumite porţiuni limitate, a dus prin acţiunea sa până la
distrugerea echilibrului unor ecosisteme naturale cândva sănătoase şi înfloritoare.
Încă din neolitic, omul a părăsit peşterile şi grotele sau escavaţiile naturale afla-
te întâmplător, a început să-şi construiască locuinţe mai comode vieţii. A urmat
o etapă istorică mai avansată, când el şi-a însuşit o bună parte din continente şi
insule, amenajându-le cu aşezări mici sau mari, creând în ele edificii destul de im-
punătoare, înfrumuseţând într-o măsură oarecare peisajele (landşafturile) naturale.
Activitatea omului a crescut mult odată cu dezvoltarea vânatului, lăsând în natură
126
unele schimbări sub formă de poteci, cărări, vetre de foc, gropi-capcane. Activitatea
sa a devenit mai complexă odată cu etapa creşterii animalelor (ocoluri îngrădite,
fântâni pentru adăpat, bătături etc.). Mari modificări în peisajul natural au survenit în
regiunile agricole (arderea şi defrişarea pădurilor pentru obţinerea de terenuri agri-
cole, desţelenirea pajiştilor naturale înlocuind vegetaţia naturală cu plante agricole,
construcţia canalelor de irigaţie, terasarea versanţilor etc.) – Mesopotamia, Egiptul
antic, China, India, regiunile mediteranene etc.
Fără îndoială, transformarea mediului înconjurător devine mai activă cu timpul,
prin perfecţionarea uneltelor de muncă, iar pe anumite areale, anume în locurile de
ample exploatări miniere, în centrele industriale, în împrejurimile marilor aşezări,
peisajul natural devine radical transformat. Prin acţiunile sale omul poate aduce
şi unele modificări în condiţiile climatice, mai ales microclimatice, în hidrografie
(schimbarea cursurilor apelor curgătoare, ridicarea nivelului apei prin baraje), în
relief (mai ales microrelief), în învelişul vegetal pe mari suprafeţe etc. Fiecare dintre
acestea poate avea consecinţe diverse şi care se pot extinde teritorial pe distanţe
mult mai mari decât arealul de acţiune iniţială. Astfel, a fost stabilită existenţa unui
sistem antropic de modificare a naturii terestre.
Agricultura este una dintre primele activităţi umane, şi care a indus cele mai
mari transformări în peisajul natural (arderea şi defrişarea terenurilor împădurite,
desţelenirea şi înlocuirea plantelor spontane cu cele agricole, dispariţia multor spe-
cii de plante şi animale sălbatice, eroziunea eoliană şi de către apele curgătoare,
expansiunea deşerturilor, salinizarea, înmlăştinirea şi poluarea solurilor ş.a.).
Exploatarea minelor şi construcţiile industriale produc, de asemenea, mari mo-
dificări în mediul înconjurător, alungând aproape integral natura din amplasamentul
respectiv (câteva consecinţe: schimbări în relief, alunecări de teren, poluarea atmo-
sferei, hidrosferei, pedosferei, florei, faunei etc.).
Mari modificări în mediul înconjurător sunt produse de mijloacele de transport,
în prezent cele mai active surse de impurificare a atmosferei şi hidrosferei. Auto-
vehiculele consumă cea mai mare parte din oxigenul biogen (un singur autoturism
consumă la 1.000 km cantitatea de oxigen necesară unei familii de patru persoane
în decurs de un an) şi emană cantităţi enorme de hidrocarburi, oxid de carbon, oxizi
de azot, plumb ş.a. nocive lumii animale şi vegetale, omului însuşi.
Schimbări majore în peisajul natural sunt produse de urbanizare. Oraşele mari
duc la extrem asemenea schimbări în natură, până la crearea unui habitat propriu
acestora. Astfel, vegetaţia parcurilor arhitecturale, scuarurilor şi bulevardelor, cu-
prinde în întregime specii aduse din alte părţi ale lumii, iar ele au de luptat cu un
mediu neprielnic (piatră, asfalt, ziduri, metale, care schimbă cu mult elementele
127
climatice – temperatura, umiditatea, presiunea, iluminarea; apele de ploaie relativ

curate sunt înlocuite cu cele de scurgere bogate în noxe etc.). Populaţia însă tinde
să se aşeze şi să locuiască într-un mediu artificial, depărtându-se astfel de condiţi-
ile naturale, pe care le doreşte totuşi – inconştient – în continuare.
Astfel, putem conchide că societatea umană s-a diferenţiat ca un subsistem
aparte în cadrul ecologiei (unitate ecologică globală, care include litosfera, atmo-
sfera, hidrosfera şi biosfera) printr-un proces complex şi de lungă durată, care a
implicat pe de o parte evidenţierea în grupul primatelor a speciei Homo sapiens,
iar pe de altă parte evoluţia acesteia sub acţiunea legilor biologice şi mai ales a
celor sociale, ultimele fiind legi la baza cărora stă procesul muncii. În cadrul aces-
tui sistem integrat în ecosferă, componentele dominante sunt populaţiile umane
şi, dependent de acestea, unele componente a căror funcţie principală este de a
asigura desfăşurarea unei activităţi productive şi de a satisface astfel necesităţile
de ordin material pe care le implică dezvoltarea ascendentă a societăţii umane, iar
pe de altă parte de a asigura desfăşurarea activităţii culturale, educative, ştiinţifice,
adică necesităţile de un ordin nou, imaterial. De aici apare întrebarea: ce loc ocupă
societatea umană în raport cu sistemele ecologice naturale?
Rezolvarea o găsim în cazul în care vom avea în vedere faptul că procesul de
diferenţiere a societăţii umane în cadrul ecosferei a fost determinat şi însoţit de
dinamica ascendentă a necesităţilor societăţii şi de faptul că satisfacerea acestora
a impus nu numai o diversificare internă, socială, a lui, ci şi multiplicarea şi intensifi-
carea relaţiilor directe şi indirecte ale acestuia cu peisajele naturale, adică utilizarea
de materie primă şi energie pe de o parte şi răspândirea în mediu a produselor se-
cundare şi finale, întotdeauna deşeuri, ale activităţii umane. Însă satisfacerea nece-
sităţilor social-umane nu se poate realiza decât prin dezvoltarea tuturor sectoarelor
activităţii sociale, spirituale şi economice, care presupune următoarele acţiuni, cu
toatele având impact asupra naturii: transformarea ecosistemelor naturale com-
plexe în ecosisteme simple de înaltă productivitate dirijate şi dependente de om,
mărirea productivităţii ecosistemelor naturale transformate în agroecosisteme prin
aplicarea îngrăşămintelor organice şi, în special, minerale, prin lupta cu dăunătorii
plantelor agricole cu ajutorul diferitelor substanţe chimice, prin irigare, prin introdu-
cerea de noi soiuri de plante de cultură etc.; exploatarea intensivă şi extensivă a
resurselor naturale (vegetale, animale, energetice, de materii prime etc.); executa-
rea unor mari lucrări hidrotehnice (lacuri de acumulare, canale, schimbarea cursului
apelor, îndiguirea, desecarea bălţilor, drenajul ş.a.); mărirea gradului de urbanizare
şi dezvoltarea intensivă a diferitelor ramuri industriale; modernizarea tehnologiilor
de extragere a materiilor prime şi de prelucrare primară şi finală a ei ş.a.
128
Toate aceste acţiuni presupun unele intervenţii în ecosistemele naturale cu efec-

te mai mult sau mai puţin negative, după care survin unele schimbări în ecosisteme,
uneori fatale. Aprecierea nivelului impactului acestor intervenţii în peisajele naturale
o putem face răspunzând la următoarele probleme: Ce este echilibrul ecologic?
Care este semnificaţia impactului activităţii umane asupra sistemelor ecologice na-
turale?
Echilibrul ecologic reprezintă o balanţă (echilibrată cantitativ şi calitativ) a com-
ponenţilor ecologici naturali şi antropici (sociali), care asigură existenţa îmbelşugată
a unui ecosistem. Dacă avem în vedere că pentru majoritatea sistemelor ecologice
nu cunoaştem care le este capacitatea lor de suport, nu cunoaştem capacitatea
productivă maximă şi deci nu cunoaştem care este rata de regenerare a resurselor,
putem aprecia că efectele acţiunilor întreprinse pentru dezvoltarea şi asigurarea
necesităţilor sporite ale membrilor societăţii umane au cea mai mare probabilitate
de a-şi pierde stabilitatea.
Sunt suficiente exemple când, datorită acţiunii în direcţia dezvoltării pe căile
menţionate mai sus fără a se cunoaşte şi mecanismele care stau la baza reînnoirii
sau refacerii resurselor naturale (nebiologice şi biologice) şi fără a se cunoaşte
capacitatea de suport s-au produs efecte dereglatoare la nivelul structurii şi funcţi-
onării sistemelor ecologice. Apreciem că ceea ce definim la ora actuală ca impact
al activităţii omului asupra mediului înconjurător reprezintă de fapt consecinţele de-
reglatoare directe sau indirecte ale intervenţiilor societăţii de scoatere a sistemelor
ecologice naturale în afara domeniilor de stabilitate/echilibru.
Ce este conceptul de protecţie a mediului, în prezent în corelaţie cu sănătatea
populaţiei?
Starea de sănătate a populaţiei este rezultatul unor interrelaţii cauzale care se
stabilesc între individ şi mediul său fizic şi social. Printre factorii externi de care de-
pinde sănătatea populaţiei, cei mai importanţi sunt modul de viaţă, factorii mediului,
nivelul asistenţei medicale. Aceasta denotă importanţa factorilor ecologici, social-
economici şi psihologici pentru formarea şi menţinerea sănătăţii.
Factorii mediului înconjurător influenţează într-o măsură importantă starea de
sănătate a populaţiei şi procesele demografice.
În ultimii ani, acţiunea unui şir de factori legaţi de scăderea generală a nivelului
de viaţă (condiţiile dificile de trai şi de muncă, nutriţia insuficientă, întrebuinţarea
unor alimente de calitate inferioară, scăderea nivelului de asistenţă medicală şi
stress-ul de ordin psihosocial) a condus la scăderea capacităţii de muncă a oame-
nilor, la micşorarea rezistenţei şi posibilităţilor de adaptare a organismului şi, drept
urmare, la degradarea indicatorilor principali ai sănătăţii şi ai profilului demografic.
129
În anul 2000, populaţia R. Moldova a atins cifra de 4.281 mii de locuitori, dintre
care 46% locuiesc în oraşe şi 54% în localităţile rurale. Pe parcursul ultimilor ani
se evidenţiază scăderea ritmului de creştere naturală a populaţiei. Dacă între anii
1970 şi 1990 creşterea naturală medie a populaţiei era de 1,0% pe an, în intervalul
anilor 1990-1994 acest indice a scăzut anual în medie cu 0,1%, fapt care poate fi
explicat prin intervenţia factorilor negativi caracteristici perioadei de criză economi-
că, socială şi ecologică.
În linii generale, sănătatea populaţiei are o tendinţă constantă spre agravare.
După anul 1990, indicii mortalităţii sunt în creştere, mai ales în localităţile rurale.
Printre cauzele principale ale deceselor se găsesc bolile cardiovasculare (39%), tu-
morile maligne (13%), traumele şi intoxicaţiile (12%), afecţiunile aparatului digestiv
(9%). Toate acestea au avut drept urmare stagnarea şi chiar reducerea duratei de
viaţă a populaţiei pe parcursul ultimelor două decenii, mai ales a bărbaţilor.
În urma acestor procese ecosocioumane, populaţia ţării s-a micşorat cu 18.500
oameni. Paralel, s-a redus migraţia populaţiei rurale la oraşe de la 19.600 oameni
în anul 1970 până la 3.100-7.100 oameni în anii1991-1992, fapt care a afectat pro-
cesele de urbanizare şi structura forţei de muncă.
Agricultura intensivă şi aplicarea unei strategii nechibzuite în crearea întreprinderilor
industriale au contribuit la poluarea mediului înconjurător şi a influenţat negativ asupra
sănătăţii populaţiei. Pe parcursul ultimilor ani s-a mărit numărul de boli gastrointestinale
(de 2-3 ori) şi a celor cronice ale ficatului (până la 7 ori). Structura morbidităţii populaţiei
manifestă o corelaţie pozitivă între aplicarea intensivă (peste 200 kg/ha) a îngrăşămin-
telor minerale şi tumorile maligne, anemiile ferodeficitare, diabetul zaharat.
Aplicarea pesticidelor în anii 1985-1990 (10-12 kg/ha) a manifestat corelaţii cu
răspândirea bolilor psihice, dereglărilor neurologice, retardării mintale, anemiei fe-
rodeficitare, pneumoniei, tuberculozei, diabetului zaharat şi altor afecţiuni. Indicii
morbidităţii la copii sunt de 2-3 ori mai mari în zonele cu aplicare intensă a pestici-
delor decât în zonele unde ele sunt aplicate la scară redusă.
A fost stabilită cert legătura dintre bolile contagioase şi poluarea apelor. Infec-
tanţii intestinali circulă în apele de scurgere contaminate, în toate anotimpurile anu-
lui. În zona râului Bâc, ca rezultat al epurării deficitare a apelor reziduale, au fost
descoperiţi agenţii hepatitei virotice A.
În localităţile cu aer poluat în urma activităţii industriale (oraşul Râbniţa) a cres-
cut frecvenţa bolilor bronhopulmonare de 1,5-2 ori.
În prezent, la factorii nocivi care poluează mediul înconjurător s-au adăugat
factorii stresanţi de ordin sociopsiho-emoţional (presing-ul socioeconomic) care,
acţionând permanent, pot afecta imprevizibil sănătatea psihică a omului.
130
9. Bazinul de aer al Terrei – aprecierea stării ecologice

şi metodele de ameliorare
Spaţiul examinat de Ecologie este destul de larg şi constă din patru geosfere
externe: atmosfera, litosfera, hidrosfera şi biosfera. Acestea, la rândul lor, venind
în contact reciproc, se întrepătrund şi interacţionează puternic, formand un sistem
material, numit geosistem. Una din componentele lui principale este învelişul ga-
zos al Terrei, situat în partea ei exterioară. Datorita fortei de atracţie (gravitatie)
aerul este concentrat langa suprafaţa planetei.
Cu toate că are o masa enormă (cca 500 trilioane tone) mediul aerian se află
într-un mare pericol. Anual sunt aruncate în atmosferă sute de milioane tone de
poluanţi care constituie doar o zecime de miime de procent din toată masa aerului
atmosferic. S-ar părea că avem o rezervă impunătoare de aer şi n-ar trebui să ne
preocupe această problemă. Dar parerele sunt înşelătoare. Este actuală deja pro-
blema folosirii raţionale, păstrării şi înnobilării „oceanului aerian”. în primul rând este
vorba de impurificarea cu compuşi chimici a bazinului atmosferic al urbelor mari, cu
diferite particule solide de carbon şi metale grele (plumb, cadmiu, beriliu, cobalt, cu-
pru etc). în plan transstatal stă şi problema reglamentării folosirii aerului atmosferic
în limitele unor mari regiuni industriale. întreprinderile industriale şi în primul rând,
staţiile termoelectrice, uzinele metalurgice şi chimice aruncă în atmosferă milioane
tone de oxizi de carbon, sulf, azot, anhidride ş.a. Aici, combinandu-se cu vaporii de
apă ei, dau naştere la ploi acide ce contin acid sulfuric, azotic, carbonic. Din cauza
instalării coşurilor înalte de evacuare a oxizilor sunt transportaţi de masele de aer la
sute şi mii de kilometri. Astfel a apărut problema „ploilor acide”, constituind una din
cele mai periculoase „boli” ale biosferei – practic distrug absolut tot ce este viu.
Structura verticala a bazinului aerian
Din punctul de vedere al schimbării proprietăţilor fizice ale aerului (mai ales a
temperaturii cu altitudinea), Terra este înconjurată de 5 straturi concentrice princi-
pale, despărţite de nişte straturi (zone de tranziţie), numite pauze (fig. 48).
a. Troposfera (tropos – vârtej) – prezintă stratul inferior de aer al atmosferei cuprins
între suprafaţa Terrei şi altitudinea 8-9 kilometri deasupra polilor şi 17-18 kiliometri
deasupra ecuatorului (deasupra teritoriului R. Moldova – până la 11-12 kilometri. Aici
gazele se află în stare moleculară. Din cauza micşorării cantităţii de vapori de apă
cu altitudinea temperatura aerului scade cu 0,65°C la fiecare 100 metri pe verticala,
numită treapta termică (gradient termic). La limita superioara (17 kilometri), tempe-
131
ratura aerului este egala cu -70°C deasupra ecuatorului şi -40° – -60°C deasupra
polilor (deasupra teritoriului R. Moldova este egala cu -55°C). Troposferă este zona
de maxima turbulenta, unde se desfăşoară principalele procese şi fenomene mete-
orologice şi care influienteaza suprafaţa Terrei – circulaţia atmosferei, condensarea
şi sublimarea vaporilor de apă, formarea norilor şi precipitaţiilor atmosferice (ploaia,
zăpada, grindina), vânturile, descărcările electrice, tunetul, aurorile boreale, meteorii,
bolizii etc. Tot aici sunt concentrate cca 80% din masa aerului atmosferic;
Fig. 48. Structura verticala a atmosferei
b. Stratosfera – este separată de troposferă prin tropopauză (strat al atmosferei

la altitudinea de 17-18 kilometri). Gazele aici se gasesc în stare moleculară. Limita
superioara este egala cu 55-60 kilometri. Compozoţia aerului se modifică prin redu-
cerea cantităţii de vapori de apă, aerul este mai rarefiat, se formează uneori numai
nori argintii (sidefii, penaţi) din cristale de gheaţă, care sunt prevestitori de timp urât
(posomorit). Temperatura aici este de -55°C – -80°C (în stratul inferior), iar spre li-
mita superioara creşte brusc până la +20°C, cauza fiind absorbţia razelor solare de
către stratul de ozon, unde concentraţia razelor ultraviolete fiind maxima. În limitele
troposferei şi stratosferei (altitudinea 15-30 kilometri) se află ozonosfera (un strat
cu o concentratie mai mare de ozon), a cărui funcţie este destul de importantă vieţii
pe Terra — serfeste drept filtru, care are capacitatea de a reţine razele ultraviolete
132
nocive pentru organismele vii). Ozonul se formează sub acţiunea razelor ultravio-
lete, cand moleculele de oxigen se disociaza, iar atomii de oxigen se combina cu
moleculele nedisociate (O2 → O + O; O2 + O → O3) şi descărcărilor electrice din
atmosferă. La suprafaţa terestră ajung în cantităţi foarte mici, deoarece sunt absor-
bite (blocate) de troposferă. Astăzi stratul de ozon e pus în mare pericol, deoarece,
sub acţiunea freonilor (compuşilor organici ai fluorului) şi a altor factori se distruge
(are loc procesul invers de descompunere a ozonului în oxigen − 2O3 → 3O2), iar în
unele regiuni (Antarctida şi Antarctica) au apărut chiar niste fose (goluri) de ozon;
c. Mezosfera – este separată de stratosferă prin stratopauză. Gazele aici se
află în stare moleculară, limita ei superioara este egala cu 50-85 kilometri. în acest
strat al atmosferei temperatura aerului din nou scade cu altitudinea de la 0°C până
la -90°C. Aici sunt prezenţi norii penaţi (argintii, purpurii) care nu dau precipitaţii, iar
aerul este destul de rarefiat şi presiunea e foarte mică;
d. Termosfera – este separata de mezosfera prin mezo-pauza (de aici valorile de
temperaturi incep sa creasca), iar limita ei superioara se afla la altitudinea peste 85-1 200
kilometri. Aici aerul este foarte rarefiat, gazele se afla în stare atomara şi ionica cu unele
straturi puternic ionizate (ionosfera – strat superior al atmosferii situat intre 70 şi 1000 ki-
lometri altitudine, se caracterizeaza printr-o concentratie mare de ion (particole incarcate
electric, cei negativi poarta denumirea de cationi, cei negativi – anioni) şi electroni liberi, se
datoreste, indeosebi, radiatiei solare ultraviolete, mai influienteaza radiatia solara corpus-
culara şi meteorii, aici au loc furtuni magnetice, luminiscente atmosferice). Deseori aici se
observa aurori boreale şi australe (fenomene optice luminoase realizate în atmosfera
înalta, intre 100 şi 1 000 kilometri, în regiunile polare — frecvent intre latitudinile 600 şi 800
ca urmare a ciocnirii particolelor — electroni şi protoni de origine solara ce patrund aici din
spaţiul exterior, cu atomii şi moleculele de aici. în rezultat se formează cuante luminoase,
prin asociere, creeaza fâşii de lumina verde, portocalie, rosie, galbena, cu forma variată
– draperii, raze, panglici, arce şi alte figuri, iar temperatura creşte cu altitudinea de la baza
— 500C pana la limita superioara – 2500-30000C ca urmare a reactiilor fotochimice ce au
loc aici sau ionizarii moleculelor şi atomilor (proces de transformare a particolelor de sub-
stanta electric neutre în particole incarcate şi se produce în urma desprinderii sau alipirii
unui sau mai multor electroni de la atomi şi molecule neutre cu formare de ioni pozitivi sau
negativi sub acţiunea razele Roentghen, ultraviolete, radiaţiilor radioactive, prin incalzire
s.a.). Insa aceasta temperatura este potentiala, iar regimul termic depinde de radiatia
solara absorbita sau de emanarea radiatiei proprii, dar nu sint condiţii, lipseste un strat
de absorbtie a căldurii. Uneori aurorile boreale sint insotite de vibratii sonore se poarta
denumirea de aurori muzicale. Aurorile polare influenţează propagarea semnalelor de
radio, televiziune, slabindu-le sau anulandu-le complect;
133
e. Exosfera (vacumosfera) – limita ei superioara se afla la altitudinea de cca

2000 kilometri, după care treptat trece în spaţiul cosmic. Aici sunt prezenti ionii de
hidrogen, oxigen, azot şi ai altor gaze. Viteza lor de deplasare este foarte mare (a
doua viteza cosmica – 11,9 km/s), ceea ce le permite sa iasa din limitele atmosferei
în spaţiul interplanetar.
9.2. funcţiile atmosferei
Invelisul de aer al Terrei indeplineste următoarele funcţii:

– asigură viaţa pe Terra, deoarece el contine pruncipalele gaze vitale – oxi-
gen, dioxid de carbon, dioxid de azot, ozon etc.;
– ne protejează de acţiunea nefastă a radiaţiei ultrascurte nocive (ultraviolete,
Roentgen, termice s.a.);
– ne apără de la „bombardarea” Terrei cu praf cosmic (meteoriţi);
– contribuie la reducerea pierderilor de căldură (lasă să treacă razele de lumi-
nă, dar împiedică eliminarea căldurii);
– asigură circuitul substanţelor în natură (al apei, oxigenului, dioxidului de car-
bon, azotului, al substanţelor vii);
– asigură furnizarea de oxigen, dioxid de carbon, azot, de alte gaze necesare
organismelor vii.
9.3. Compozitia chimică

şi fizică a aerului
Aerul prezintă un amestec de gaze şi alte substanţe organice şi anorganice în

care predomină:
a. Azotul – alcătuieşte 78,084% (4•1015 tone), în traducere înseamnă “lipsit
de viaţă”, un gaz inert, însă fără acest element n-ar exista corpurile proteice, n-ar
exista biosfera. Azotul nu este direct asimilat de organismele vii, dar numai cel fixat
de catre bacteriile anaerobe (azotobacteria care este capabila sa transforme azotul
atmosferic în azot organic) şi plante (boboase) în sol. Dacă ar lipsi azotul, rocile car-
bonate (calcarele) ar incepe procesul de degajare a dioxidului de carbon. În acest
caz brusc se va schimba clima, flora, fauna etc.;
b. Oxigenul – alcătuieste 20,9476% (15•1015 tone), a cărui lipsă va duce la dis-
pariţia vieţii pe Terra, schimbarea componenţei rocilor terestre, Oceanului Planetar,
deoarece sursa de energie a majorităţii organismelor vii este reacţia de oxidare
(respiraţia), a carei ecuaţie chimica este următoarea:
134
C6H12O6 + 6O2 → 6CO2 + 6H2O + 674 kcal.
Oxigenul mai este şi un component principal al corpurilor organismelor vii, con-

stituind 2/3 din masa corpului omenesc şi din masa Terrei;
c. Dioxidul de carbon – alcătuieste 0,0314% (700 miliarde tone). Toate orga-
nismele de pe Terra reprezintă totalitatea compuşilor organici ai carbonului. Circuitul
CO2 → substanţă vie → CO2 este veşnic. Dioxidul de carbon reprezintă principalul
element care participă la formarea substanţelor organice din cele neorganice prin
intermediul fotosintezei, a cărei ecuatie este următoarea:
6CO2 + 12H2O + 674 kcal → C6H12O6 + 6O2 + 6H2O.
Dioxidul de carbon joacă rolul decisiv în reglarea regimului termic pe supafaţa

Terrei (lasă să treacă razele luminoase şi le reţine pe cele termice). Dacă ar dispare
acest gaz din atmosferă, temperatura medie a aerului va scădea cu 210C în compa-
raţie cu cea actuală (+140 C), adică va fi de -70C. în caz dacă se va dubla cantitatea
de dioxid de carbon, temperatura aerului va creşte cu 40C, adică va fi de +180°C,
dar aceasta înseamnă o catastrofă planetara;
d. Ozonul – alcătuieste cca 0-0,000002% (iarna) şi 0-000007 (vara), are o mare
însemnătate pentru învelişul geografic, deoarece el absoarbe partea rigidă a radia-
ţiei ultraviolete, a cărui lipsă ar duce la dispariţia vieţii pe Terra;
e. Vaporii de apă – alcătuiesc cca 1•10-7 % şi influenţează asupra unor pro-
prietăţi fizice ale aerului (presiunii, temperaturii, umidităţii aerului, radiaţiei solare,
albedoului etc). Ei participă la formarea ceţii, chiciurii, poleiului, norilor, picăturilor
de ploaie, fulgilor de zăpadă etc.
Aerul mai conţine gaze inerte – argon – 0,934%, cripton – 0,000114%, xe-
non – 0,0000087%, neon – 0,001818%, heliu – cca 0,000524%, metan (CH4)
– 0,0002, dioxid de azot – 0-000002%, oxid de carbon – urme, iod – urme, radon
– urme, clorură de sodiu – urme, hidrogen – 0,00005 ş.a. De asemenea, aerul mai
conţine: 100 miulioane tone de pulberi (praf, fum, sajă), bacterii, polen, spori,
alte particule solide. Ele servesc ca nuclee de condensare şi sublimare a vapo-
rilor de apă din atmosfera, la formarea picăturilor de apă şi cristalelor de gheaţă,
fulgilor de zăpadă.
În stratul inferior al atmosferei temporar se intilnesc microorganisme, insecte,
păsări, mamifere (lilieci). Prezenţa acestora influenţează asupra gradului de trans-
parenţă a atmosferei şi de reflectare a radiaţiei solare, asupra altor procese şi fe-
nomene naturale.
135
9.4. Poluarea atmosferei
Aerul atmosferic reprezintă, alături de ceilalţi componenţi ai invelisurilor teres-

tre reprezintă, un element important pentru menţinerea vieţii pe Terra. Protejarea
sănătăţii şi bunei stări a omului şi colectivităţilor umane implică păstrarea calităţii
naturale a aerului (tab. 1).
Tabelul 1.
Compozitia naturală a aerului atmosferic
Gazul Concentraţia, %
Azot (N2) 78,084
Oxigen (O2) 20,946
Argon (Ar) 0,934
Dioxid de carbon (CO2) 0,033
Neon (Ne) ≈1,8x10-3
Heliu (He) 5,24x10-4
Metan (CH4) 2,0x10-4
Cripton (Kr) 1,14x10-4
Hidrogen (H2) 5,0x10-5
Oxid de azot (N2O) 5,0x10-5
Xenon (Xe) 8,7x10-6
Ozon (O3) 1,0x10-6
Amoniac (NH3) 1,0x10-7
Apă (H2O) 1,0x10-7
Iod (I) 3,5x10-9
Radon (Rh) 6,0x10-18
Insă, această compozitie a aerului atmosferic la ora actuală poate fi alternată

prin introducerea unor substanţe străine sau prin variatia unor proporţii însemnate
a componenţilor săi naturali. Se poate vorbi de o polulare a aerului atunci cand se
considera prezenţa unei substanţe străine de compoziţia lui normală sau variatii în
proporţii importante a componenţilor săi naturali care sunt susceptibili de a determi-
na un efect nociv sau de a crea un prejudiciu ori discomfort biologic.
După definiţia Comisiei Consiliului European, un constituent normal al aeru-
lui, spre exemplu, dioxidul de carbon, trebuie considerat ca poluant atunci, cand
concentratia sa depăşeşte 0,033%. Acelaşi lucru se poate spune şi despre oxizii
de azot, a căror prezenţă normală este condiţionată de fenomenele vulcanice sau
furtuni, ori despre dioxidul de sulf care se degajă în anumite zone din teritoriile în
care au loc emanaţii de gaze sulfuroase.
136
Noţiunea de prejudiciere sau incomodare pe care un poluant o poate cauza

este deosebit de importanţă, deoarece ea reflectă sensul ideii exprimate de con-
stituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în definiţia sănătăţii, care consideră că
“Sănătatea este o completă bună stare fizică, mintală şi socială şi nu constă numai
într-o absenţă a bolii sau infirmităţii”.
9.5. Sursele principale de poluare a aerului
În linii mari, sursele de poluare a aerului atmosferic se pot grupa în felul următor
(fig. 49):

Fig. 49. Sursele principale de poluare a atmosferei
– Poluarea atmosferica de origine naturală. Din poluantii naturali fac parte:

pulberi de origine eoliană, pulbere şi gaze de origine vulcanică, pulbere de origine
cosmică, praful marin compus din cloruri, bromuri, polenul, sporii plantelor etc. Ti-
nand cont de inportanţa minimă a acestor poluări şi că asupra lor nu putem acţiona,
nu vom insista la acest capitol;
137
– Poluarea din cauza combustiei (fig. 50). Arderea combustibilului duce la for-
marea fumului cu o compoziţie destul de complexă şi care emanat în atmosferă se
dispersează mai mult sau mai puţin rapid, în funcţiile de condiţiile meteorologice. Fumul
are o componenta gazoasă şi una solidă, fiecare din ele cuprinzand diverşi constituenţi.
Componenţa gazoasă a fumului conţine – gaz carbonic, oxid de cărbune, hidrocar-
buri nearse (aldehide şi acizi), oxizi de sulf – dioxid de sulf , care în prezenţa vaporilor
de apă se transformă în trioxid de sulf şi acid sulfuric, oxizi de azot – oxid de azot şi
dioxid de azot, care în condiţii umede şi temperaturi înalte trec în acid azotic s.a.
Fig. 50. Poluarea atmosferei prin combustie
Componenţa solidă a fumului contine funingine ce prezintă niste particule de

cărbune nears, de dimensiuni foarte mici, inferioare unui micron, provenite din cra-
carea gudroanelor şi hidrocarburilor; aglutinate de dimensiuni foarte variabile de
particole de funingine; granule de cocs ori de cărbune nears; cenuşi uşoare pro-
venind din arderea cărbunelui.
Calitatea combustibilului şi în particular, conţinutul lui în sulf, are o mare impor-
tanţă în ceea ce priveşte gradul determinat de poluare a atmosferei. Astfel, cărbu-
nele slab (cărbunele brun) conţine sulf până la 1%, uleiul uşor combustibil conţine
2%, iar uleiul greu combustibil – 4%, pe cand combustibilul domestic (lemnele,
tizicul) nu depăşeste 0,5% sulf.
– Poluarea cauzată de industrie. Evoluţia industriei, creşterea capacităţilor de pro-
ducţie şi diversificarea acesteia, a condus în ultimele decenii la o intensificare a poluării
atmosferei şi la o creştere impresionată a diverselor substanţe poluante. Din acest punct
de vedere, întreprinderile industriale pot fi clasificate în – întreprinderi producătoare de
pulbere (uzine de producere a cimentului, a varului, a materialelor de construcţie, uzine
138
de prelucrare a metalelor neferoase), întreprinderi care produc fum (siderurgii, coc-

serii, uzine electrotermice), întreprinderi care produc mirosuri (fabrici de celuloză, de
prelucrare a unor produse animaliere), întreprinderi care elimină substanţe iritante şi
toxice (fabrici de produse chimice, de cauciuc, mase plastice), întreprinderi care elimi-
nă poluanţi susceptibili de reacţii fotochimice (instalaţii de prelucrare a petrolului).
Astfel, industria cimentului produce pulberi provenite din tratarea calcarului ames-
tecat cu argile şi marne – pulberi de ciment, de calciu sau de siliciu. Spre exemplu,
într-un an toate uzinele de ciment din Franţa elimină în atmosferă 100 000 tone de
praf de ciment, adică 3% din întreaga lor producţie. De la furnale se elimină odată cu
gazele şi particule ce conţin SiO2, Al2O3, CaO, K2O, Na2O, PbO, ZnO etc. Industria
metalelor neferoase emite în atmosferă oxizi şi particule metalice cu dimensiuni foar-
te mici (până la un micron). Industria electrometalurgică şi electrochimică produce
fum care se degajă din cuptoarele electrice şi care conţine, în cazul cand se produce
acetilenă, pulberi de calciu, cât şi MgO, SiO2, Al2O3, Fe2O3, iar în cazul producerii de
feroaliaje fumul degajat conţine SiO2 (până la 80%) sub formă amorfă, de dimensiuni
variate, cât şi Al2O3, CaO, MgO. Industria de prelucrare a petrolului degajă în atmo-
sferă oxizi de sulf, oxizi de carbon, oxizi de azot, hidrocarburi uşoare şi volatile sau
grele nearse, hidrogen sulfurat, mercaptan, tioalcooli cu miros dezagreabil, particule
solide nearse etc. Industria chimică elimină în atmosferă nenumărate substanţe chi-
mice în raport de profilul de producţie. Menţionăm gazele evacuate de la uzinele de
fabricare a acidului sulfuric, ce conţin acid, exprimat în trioxid de sulf, de cca 1 g/l sau
gazele eliminate de întreprinderile care produc acid azotic, al căror conţinut mediu în
oxizi de azot (la ieşirea din coşuri) poate ajunge până la 4 g/m3.
– Poluarea aerului din cauza transporturilor (fig. 51).
Fig. 51. Poluarea aerului prin intermediul transporturilor
139
Considerat izolat, un vehicul emite poluanţi în cantităţi reduse, care se disper-

sează rapid în atmosferă, ori, fiind în număr mare în acelaşi loc, atunci se poate
vorbi de o poluare atmosferică. Poluanţii sunt emişi îndeosebi prin conductele de
eşapament ale vehiculelor, dar ei se elimină în cantităţi enorme şi la nivelul carteru-
lui (25-30%), şi evaporarea carburantului în timpul opririi la cald. Natura produselor
emanate diferă după tipul motorului. Astfel, motoarele cu explozie emit în mediu
4% monoxid de carbon, cu creşteri până la 14%; hidrocarburi uşoare şi grele ne-
arse – de la 0,5% până la 4%, inclusiv 3,4- benzopiren; aldehide – până la 0,03%,
oxizi de azot – până la 0,3%, dioxid de sulf – până la 0,008%. Aceste motoare mai
emit compuşi chimici pe bază de plumb (într-un an – 1 kilogram), clor, brom, fosfor,
alte substanţe nocive. Motoarele Diesel în condiţii bune de funcţionare aproape ca
nu elimină aproape oxid de cărbune (0,1%), oxizi de azot (0,04%), dioxid de sulf
(0,02%), hidrocarbure (0,02%). Insă ele produc, adesea, într-o cantitate mai mare
emanaţii de funingini şi particule de cărbune foarte fine.
– Poluarea atmosferei cu materii radioactive. Acest fel de impurificare a
aerului are perticularităţi deosebite, fiind cel mai periculos pentru fiinţarea vieţii
pe Terra. Poluarea cu materii radioactive survine în urmă experienţelor cu bombe
atomice şi cu hidrogen, în timpul exploatării minelor de minereu radioactiv, trans-
portarea şi prelucrarea lui. Poluarea în aceste cazuri are un caracter global. Des-
pre această ne vorbesc exploziile bombelor atomice dîn Hirosima şi Nagasachi,
experienţele de pe insula Novaia Zemlea, avaria de la staţia atomică electrică de
la Cernobal, etc. Urmările poluării radioactive ale aerului sunt multiple, variate şi
foarte periculoase pentru viaţa organismelor vii, provocând boli destul de grave,
tumori maligne, leucemie, la copii – diferite anomalii. Problema actuală este inter-
zicerea imediată a tuturor experienţelor nucleare în toate mediile – subteran, în
aer, apă, cosmos.
9.6. Poluanţii principali ai aerului atmosferic
Reieşind din cele 5 categorii principale de surse de poluare, poluanţii emişi în

aerul atmosferic (unii sunt aratati pe figura 34) pot fi clasificaţi în felul următor:
– gaze sau substanţe anorganice, care includ:
– derivaţi oxigenaţi ai sulfului – bioxide de sulf, trioxid de sulf, acid sulfuric,
sulfaţi;
– derivaţi oxigenaţi ai azotului – monoxid de azot, bioxid de azot, acid azo-
tic, acid azotos;
– oxid şi dioxid de cărbune;
140
– alţi poluanţi anorganici – derivaţi ai plumbului, hidrogen sulfurat, amoniac,

clor, acid fluorhidric, fluoruri etc.;
– gaze sau substanţe organice, care includ:
– hidrocarburi alifatice saturate sau nesaturate, ciclanice, aromatice,
uşoare sau policiclice;
– aldehide şi cetone (formaldehidă, acroleină, acetona);
– alţi poluanţi organici – alcooli, hidrocarburi clorate, mercaptani, diverşi
corpi ce stau la baza mirosurilor etc.;
– aerosoli, care includ:
– particule de materii solide – sub formă de fum, pulberi;
– particule de materii lichide – ceaţă de ulei sau gudroane, picături mici
antrenate etc.
Fig. 52. Poluantii aerului atmosferic.
Din această enumerare rezultă complexitatea deosebită a poluării atmosferice.

Această complexitate nu constă numai în numărul mare de substanţe poluante ci şi
în prezenţa simultană a multora dintre acestea în bazinul atmosferic.
În final, ne vom referi la o scurta caracteristica a principalelor poluanţi existenţi
actualmente în aerul atmosferic al centrelor populate şi anume oxidul de carbon,
oxizi de sulf, oxizi de azot şi hidrocarburi. Tocmai ei exercită o influenţă nocivă asu-
pra stării de sănătate a omului şi a altor organisme vii şi care cer măsuri de preveni-
re şi de eliminăra lor sau de reducere la maximum posibil a concentraţiilor lor.
141
9.6.1. Oxidul de carbon (gaz de cahlă)
Oxidul de carbon este un gaz fără miros, gust şi culoare, care rezultă din com-
bustia incompletă a substanţelor organice, ce conţin carbon. Constituie în raport cu
orice alt poluant al aerului atmosferic urban, substanţa care se emite în cele mai
mari cantităţi (46% din cantitatea totală de poluanţi).
Sursele principale de oxid de carbon sunt de origine tehnologică – transportu-
rile, centralele termoelectrice, oţelăriile. La sporirea cantităţii oxidului de carbon în
atmosferă contribuie, de asemenea, fumatul (4%) şi aparatele de încălzire a locu-
inţelor, sursele naturale (geofizice şi biologice). Concentraţia de fond a oxidului de
carbon din ambele surse (tehnologice şi naturale) variază între 0,03-1,15 mg/m3.
O contribuţie deosebită în mărirea cantităţii de oxid de carbon o aduc autovehicu-
lele. Cantitatea şi concentraţiile de oxid de carbon diferă în dependenţă de mediu.
Astfel, în atmosferă oraşelor mari industriale, cu un număr enorm de vehicule auto,
zilnic se emit 5-7 mii tone de oxid de carbon (3-4 milioane tone pe an – Los Anje-
les, Tokio, Doneţk, Magnitogorsk etc), iar concentraţia poate atinge 100-350 mg/m3
(concentraţia maximă admisă 6 mg/m3, media în 24 ore – 2 mg/m3). Concentraţii şi
mai mari sunt înregistrate în garaje subterane, pasaje rutiere subterane.
Referitor la efectul oxidului de carbon asupra organismelor vii, trebuie subliniat
faptul, că acţiunea lui toxică este bine studiată, însă cea cronică e destul de slab
cunoscută. Nocivitatea particulară a monoxidului de carbon se datoreşte proprietăţii
sale de a se combina cu hemoglobina sangelui, formand carboxihemoglobină şi ac-
ţionează ca un asfixiat. Cu cât cantitatea de carboxihemaglobină este mai crescută,
cu atât mai puţină hemoglobină rămane disponibilă pentru a se combina cu oxige-
nul, rezultand astfel o reducere a capacităţii de transport a oxigenului şi, respectiv,
o micşorare a posibilităţii de cedare a acestuia la nivelul ţesuturilor. Această lipsă de
oxigen dîn sange afectuează toate ţesuturile organismului viu. Expunerea îndelun-
gată a animalelor la cantirăţi suficient de crescute de oxid de carbon poate produce
modificări structurale, îndeosebi, în creier. Nivelele de concentraţii ale oxidului de
carbon atinse în oraşele mari industriale, pot afecta şi unele funcţii fiziologice ale
organismelor. Un sindrom caracterizat prin oboseală, cefalee, confuzie, iritabilita-
te, ameţeli şi perturbări ale somnului poate apărea chiar la concentraţii destul de
scăzute ale oxidului de carbon. Poluarea aerului cu oxid de carbon se asociază cu
o creştere ale letalităţii bolnavilor suferinzi de infarct de miocard. Oxidul de carbon
exercită, în concentraţii crescute, timp îndelungat şi unele efecte negative la plante
şi microorganisme. Tinand cont de faptul că volumele cele mai mari de oxid de car-
bon sunt eliminate de către vehicule cu motor şi de unele obiective industriale, ter-
142
mocentrale, cazangerii etc., o atenţie majoră trebuie orientată spre îmbunătăţirea

şi perfecţionarea motoarelor, a combustibilului, iar în jurul cartierelor locative să se
creeze zone sanitare şi să se respecte normele sanitare maxime posibile etc.
9.6.2. Dioxidul de sulf (SO2)
Reprezintă unul din principalii poluanţi ai aerului atmosferic, fiind răspandit mai
ales în atmosfera oraselor şi a marilor centre industriale. Astfel în atmosfera S.U.A.
anual sunt eliminate cca 60 milioane tone de acest gaz toxic. Cea mai mare parte
din el provine din arderea combustibilului fosil, solid şi lichid (80%), restul din alte
surse naturale şi antropice. Dioxidul de sulf prezintă un gaz incolor, neimflamabil
şi neexplozibil, solubil în apă. La concentraţia de peste 860 micrograme/m3 poate fi
perceput organoleptic, iar cand depăşeşte 8000 micrograme/m3 – prezintă un miros
pătrunzător. în prezenţa vaporilor de apă se transformă în acid sulfuros. Cantittatea
admisă pe 24 ore de dioxid de sulf în atmosfera Terrei în cartierile locative este
de 0,05 mg/m3, în cele industriale – 0,3 mg/m3. Concentraţia mai mare decât cea
admisă provoacă oamenilor tuse, dificultăţi în respiraţie, bronşite, astm, pneumonii,
boli cardiace. Există dovezi că sănătatea, în special la copii, poate fi afectată, cand
concentraţia medie anuală de dioxid de sulf din aer depăşeşte 115 micrograme/m3,
iar cazuri letale pot surveni prin bronşită şi cancer pulmonar cand acest nivel de
dioxid de sulf se însoţeşte de concentraţii de fum de circa 160 micrograme/m3. O
acţiune distrugătoare o are dioxidul de sulf şi asupra altor obiecte naturale, mai
ales în prezenţa vaporilor de apă – monumentele de artă, fatadele clădirilor, îmbră-
cămintea. Prezenţa dioxidului de sulf în aer este şi o cauză majoră de vătămare a
vegetaţiei. Multe din plante sunt mai sensibile la acest poluant decât animalele şi
oamenii atât în concentraţii crescute, chiar de scurtă durată, cât şi în concentraţii
scăzute de lungă durată. El poate leza ţesutul plantei, decolorarea frunzelor, re-
ducerea recoltelor etc. Un efect important îl are poluarea aerului cu dioxid de sulf
asupra vremii şi climei (contribuie la formarea ceţei, estomparea atmosferei urbane,
formarea norilor). Tinand cont de aceste multiple efecte ale oxizilor de sulf emanaţi
în atmosfera centrelor populare, efecte estetice, economice, şi îndeosebi, asupra
sănătăţii şi morbiditatii, este necesară întreprinderea unui şir de măsuri eficiente în
vederea reducerii la minimum a nivelelor de oxizi de sulf din atmosferă. Din măsurile
principale amintim: dezvoltatea şi perfecţionarea tehnicii de control şi combaterea
emisiilor de dioxid de sulf de la sursele primare, folosirea într-o mai mare măsură în
industrie, instituţii şi zonele de locuit a unui combustibil cu un conţinut redus de sulf,
la o sensibilă reducere a poluării aerului comunal la oxizi de sulf.
143
9.6.3. Oxizii de azot (NOx)
Din familia acestora în cantităţi destul de mari este emis în atmosferă dioxidul
de azot, care se consideră a fi de cel mai mare interes, întrucat acesta este una
din substanţele de bază în desfăşurarea lanţului reacţiilor ce au loc între razele
ultraviolete şi hidrocarburi, care duc la formarea smogului oxidant. Dioxidul de azot
rezultă şi ca un produs final major al arderii combustibilului în cuptoare şi motoare.
Principalele surse de dioxid de azot sunt procesele biologice naturale, bacteriile,
sursele tehnologice (arderea combustibilului, procesele chimice etc). Cercetările
au arătat că în atmosferă concentraţia maximă de moment normală a dioxidului de
azot este de 0,085 mg/m3. Depăşirea acestei norme exercită asupra organismului
uman efecte cronice şi toxice acute.
Dioxidul de azot şi acizii de azot asociati produc o gama variată de dereglări de
la miros şi iritaţie a ochilor şi nasului, congestie pulmonară şi edem, bronsită oblite-
rantă şi pneumonie, până la un final letal. Concentraţiile crescute, mai mari de 190
g/m3 sunt letale celor mai multe specii de animale – 90% din aceste sunt cauzate
de edem pulmonar. Suferă de suficienţă de dioxid de azot şi organismele vegetale.
Astfel, expunerea plantelor la concentraţii de dioxid de azot ce depăşeşte 40 mg/
m3 pe o perioadă mai îndelungată cauzează leziuni necrotice acute ale frunzelor
şi căderea lor, reduce creşterea şi dezvoltarea plantelor. Oxizii de azot provoacă
şi unele estopări a nuanţei coloranţilor fixaţi pe ţesuturi textile, unele efecte de co-
roziune. Măsurile de reducere a emisiilor de dioxid de azot şi a altor oxizi de azot
trebuie să fie orientate spre funcţionarea cuptoarelor de ardere a combustibilului,
spre perfecţionarea tehnologiei de ardere.
9.6.4. Poluarea cu hidrocarburi
Hidrocarburile, constituind un important poluant al atmosferei, exercită o in-

fluenţă destul de mare asupra organismului uman, îndeosebi poartă răspunderea
pentru bolile canceroase cu multiplele ei localizări în organism. în aerul atmosferic
şi în diverse locuri de muncă pot exista două categorii de hidrocarburi – uşoa-
re (metanul cu un miros neplăcut şi un rol nociv particular); policiclice aromate
(benzo-3,4 pyren, dibenzopyren, etc. care posedă acţiuni canceregene. Sursele
principale de hidrocarburi uşoare pot fi naturale – minele de cărbuni, bazinele de
petrol şi gaz, şisturi bituminoase, unele plante, procesele de fermentaţie anaerobă
etc., şi tehnologice – rafinările, rezervoarele de stocaj al carburanţilor, cisternele,
întreprinderile industriale, care utilizează solvenţi organici, produse farmaceutice,
144
a calciului, materialelor plastice, vopselelor, lacurilor, metale, uzinele de prepara-

re a cocsului, diferite mijloace de transport alimentate cu benzină, motorină etc.
Concentaţia medie anuală a unora din hidrocarburi în atmosferă este următoarea:
amoniac – 0,20 mg/m3, acetonă – 0,35, benzopyren – 1·10-5, benzol – 1,5 mg/m3.
Depăşirea acestor concentraţii duc la unele dereglări în activitatea organismelor
vii. Astfel, formaldehida într-o concentraţie de 70 micrograme/m3 duce la o cro-
noxie optică, iar în concentraţie de 2500 micrograme/m3 – la descreşterea vitezei
de respiraţie. La plante, concentraţia înlată a etilenei duce la înhibarea creşterii
plantelor. O acţiune destul de dăunătoare asupra organismelor vii o are principalul
reprezentant al hidrocarburilor policilice aromate 3,4-benzopyrenul, cunoscut prin
proprietăţile sale cancerogene. în aerul atmosferic el se găseşte în concentraţie de
0,01-100 g/1000m3 (în atmosfera oraşelor Varşovia – 33, Gdansk – 100, Budapesta
– 10, Waşincton – 10, Tokio – 15, Osaka – 50, Londra – 50, Sankt-Peterburg – 15,
Kiev – 10, Taşkhent – 115 etc). Micsorarea emisiilor de hidrocarburi în mediu poate
fi efectuată prin reducerea lor prin evaporare în timpul stocajului şi livrărilor lor; re-
ducerea prin absorbţie, folosind materiale absorbante; reducerea prin condensare,
prin răcirea şi lichefierea gazelor şi vaporilor; reciclarea gazelor de cartier; evitarea
pierderilor prin evaporare; reţinerea hidrocarburilor din gazele de eşapament ale
motoarelor alimentare cu benzină, motorină etc.
9.6.5. Poluarea microbiană a aerului
Poluarea atmosferei cu pulberi şi gaze provenite din surse naturale, întreprin-

deri industriale, din combustia incompletă a carburanţilor etc. este bine studiată
şi cunoscută. în schimb, poluarea cu microbi a fost mai slab abordată, din cauza
dificilităţii de studiu. Atmosfera, în general, nu constituie un mediu prielnic pen-
tru dezvoltarea germenilor – lipsa de hrană, variaţiile de temperaturi şi umiditate,
prezenţa radiaţiilor ultraviolete etc. – constituie condiţii nefavorabile, avand condiţii
de supravieţuire temporară, şi totuşi, în atmosferă sunt răspandite organisme vii,
reprezentate de bacterii, actinomicete, levuri şi ciuperci. Ele prezintă importanţă din
punct de vedere epidemiologic, de aceea prezentăm cateva din ele.:
– bacteriile – din care fac parte peste 20 specii de coci, bacili şi bacterii ana-
erobe, multe din care sunt patogene.
– actinomicetele – din punct de vedere patogenic şi epidemiologic cauzează afec-
ţiunile, cunoscute sub denumirea de actinomicoze (boli infecţioase la om şi ani-
male). în aerul atmosferic se găsesc în stare de suspensie şi un număr mare de
spori fungici, spori ai ciupercilor inferioare, care reprezintă agenţi alergizanţi sau
145
patogeni şi care pot fi vehiculaţi la mari distanţe de către curenţi de aer. Date fi-
ind fenomenele de alergie respiratorie şi sindroamele bronhopulmonare grave pe
care le provoacă inhalarea sporilor fungici, detectarea acestora prezintă pentru
igienişti şi clinicieni un interes crescut. S-a constat că densitatea agenţilor microbi-
eni este cu mult mai mare în oraşele mari şi centrele industriale şi aproape lipsesc
în atmosferă deasupra teritoriilor slab populate (păduri, munţi etc.).
9.7. Colectarea probelor de aer şi analiza lor chimică
Substanţele eliminate de sursele de poluare sunt foarte diverse. Se divid polu-

anţi chimici, fizici şi biologici ai aerului. Substanţele care impurifică aerului se pot
afla în el în diferite stări de agregare: sub formă de gaz, vapori, pulberi sau ceaţă.
Analiza chimică se referă la determinarea tuturor elementelor poluante şi cu-
prinde două etape de aceeaşi importanţă:
a. Colectarea probelor de aer;
b. Analiza chimica a aerului propriu-zisa.
Colectarea probelor se efectuează în funcţie de natura poluanţilor şi starea lor
agregativă, şi anume:
a. Colectarea probelor de aer pentru determinarea pulberilor;
b. Colectarea probelor de aer pentru determinarea gazelor.
Pentru a separa din aer diverse substanţe, se folosesc medii de absorbţie.
Dacă substanţa se află în stare de vapori sau gaz, atunci aerul este aspirat prin
aparate de absorbţie cu medii lichide, în care substanţa determinată se dizolvă sau
este reţinută în formă de compus nevolatil. Pentru substanţele în formă de aerosoli,
mediile lichide sunt inacceptabile, deoarece aerosolii posedă o membrană care nu
permite particulelor să se dizolve în lichid. În acest caz este necesar ca particulele
să se lovească de o suprafaţă dură, în consecinţă producându-se creşterea volu-
mului particulelor şi sedimentarea lor. Dacă substanţa se află în stare de pulberi,
trebuie create astfel de condiţii, ca aerul să fie aspirat cu viteza mare prin mediul
solid de absorbţie. În acest timp, de asemenea, au loc mărirea volumului şi sedi-
mentare particulelor.
a) La colectarea probelor de aer trebuie să se ţină cont de următoarele momente:
b) Pentru un şir de substanţe se recoltează un volum mare de aer (10–100
litri), întrucât concentraţia poluanţilor în aerul atmosferic este redusă;
c) Se recoltează probe momentane de aer, pentru durata scurtă de timp (30
minute) şi probe pentru 24 ore, în mod continuu;
d) Direcţia dominantă a vântului;
146
e) Condiţiile meteorologice (temperatură, precipitaţii, presiune atmosferică etc.);

f) Relieful teritoriului din zona de recoltare.
În dependenţă de concentraţia în aer a substanţelor determinate şi starea ei
agregativă, colectarea probelor de aer se face prin următoarele metode:
a. Statice (sedimentare şi absorbtie). în cazul colectarii probelor de aer pentru
determinarea concentratiilor de pulberi se aplica metoda de sedimentare,
folosindu-ne de vase de sticla, pe lame simple, în vase cu adeziv (guma ara-
bica, glicerina etc) şi pe zapada. La colectarea probelor de aer pentruchimica
a gazelor se aplica metoda statica propriu-zisa (de absorbtie, interactiune)
şi care consta în expunerea în atmosfera a unor hartii indicatoare, tuburi sau
placi imbibate cu reactive specifice pentru substanţele din gazul respectiv.
b. Dinamice. în cazul colectarii probelor de aer pentru determinarea ata a pulberi-
lor, cât şi a substanţelor chimice se aplicca metodele de aspiratie. Aceste me-
tode, de obicei, se aplică în cazurile când concentraţia substanţei determinate
este neansemnată şi pentru evidenţierea ei este necesară o cantitate conside-
rabilă de aer. Principiul metodei constă în aspiraţia aerului pentru cercetare prin
medii de absorbţie. Pentru colectarea probelor de aer prin metodele de aspira-
ţie este necesar să alcătuim corect ansamblul sistemelor de lucru. Dispozitivul
de colectare a probelor de aer consta din următoarele componente (fig. 53):
Fig. 53. Dispozitiv pentru colectarea probelor de aer atmosferic:

M – motor, P – pompa de aspiraţie, G – gazometru,
V – vas de absorbţie (împingere), T – tub de conectare
a. Un sistem de aspiratie format dintr-un motor (M) şi o pompa (P);

b. Un sistem de iregistrare a vitezei sau a volumului de aer aspirat, gazometru (G);
c. Un dispozitiv de retinere a poluantilor, umplut cu o substanta absorbanta (V);
d. Un tub de conectare (T).
147
9.8. Determinarea poluanţilor principali

ai aerului atmosferic
Poluanţii principali ai aerului atmosferic sunt: dioxidul de sulf (anhidra sulfuroa-

să), dioxidul de azot, ozonul, funinginea, pulberile etc.
9.8.1. Determinarea dioxidului de sulf din aer
Principiul metodei: metoda este bazată pe oxidarea bioxidului de sulf în pro-

cesul de captare a lui din aer într-o soluţie de clorat de potasiu şi determinarea
cantitativă prin metoda fotoelectrocolorimetrică a sedimentului de sulfat de bariu
format la interacţiunea acidului sulfuric cu clorura de bariu.
3SO2 + KClO3 + 3H2O → 3H2SO4 + KCl
H2SO4 + BaCl2 → BaSO4↓ + 2HCl
Influenţa sulfaţilor şi a acidului sulfuric este înlăturată prin captarea lor cu filtre
de marca F.A.A.–G–10, care se fixează înaintea dispozitivului de absorbţie într-o
pâlnie din masă plastică tip Palmer.
Reactivile:
– soluţie absorbantă, KClO3 de 4%;
– alcool etilic de 96%;
– acid clorhidric concentrat;
– glicerină;
– apă distilată;
– soluţie etalon de lucru (se obţine prin diluarea a 11,7 grame de BaCl2 · 2H2O
cu 700 mililitri apă distilată, adăugând 300 mililitri alcool etilic şi 300 mililitri
glicerină, ulterior corelând pH–ul până la 2,5–2,8 cu HCl concentrat);
– soluţie etalon de bază (se prepară din K2SO4 uscat şi conţine 100 µg K2SO4
a 1 mililitru soluţie).
Colectarea probelor. Pentru determinarea concentraţiei momentane de dioxid
de sulf aerul se aspiră prin vasul de absorbţie tip Rihter timp de 20 minute cu viteza
de 4 l/min, care conţine 6 mililitri soluţie absorbantă (KClO3 de 4%).
Modul de lucru. După recoltare soluţia absorbantă se aduce prin adăugarea
apei distilate până la volumul de 6 mililitri. Pentru analiză a 5 mililitri soluţie absor-
bantă se trec într-o eprubetă, în care se adaugă 1 mililitru soluţie etalon de lucru de
148
BaCl2. Conţinutul eprubetei se agită, peste 15 minute se reia agitarea şi se deter-

mină densitatea optică a soluţiei cu ajutorul colorimetrului fotoelectric în raport cu
proba “zero” (5 mililitri soluţie absorbantă). Densitatea „zero a probei” nu trebuie să
depăşească 0,01 în comparaţie cu apa distilată.
Concentraţia bioxidul de sulf în probă se determină cu ajutorul unui grafic cali-
brat, care se alcătuieşte utilizând soluţia etalon de K2SO4.
Calculul concentraţiei bioxidului de sulf (µg/l sau mg/m3) în aerul atmosferic se
efectuează după formula:
a⋅m
C= ,
V0 ⋅ b
unde: a – volumul total al probei în vasul de absorbţie, ml; b – volumul probei pentru
analiză, miligrame; m – cantitatea de dioxid de sulf determinată după graficul cali-
brat, µg; Vo – volumul de aer aspirat adus la condiţii normale, litri.
9.8.2. Determinarea concentraţiei de ozon

şi a dioxidului de azot
Principiul metodei. Ozonul şi dioxidul de azot, fiind oxidanţi puternici, degajă

iodul din soluţiile neutre de iodură de potasiu în timpul reacţiei:
2KI + O3 → I2 + 2KOH + O2
2KI + NO2 + H2O → I2 + NO + 2KOH
Reactivi:
– soluţie absorbantă KI 4%;
– soluţie absorbantă NaOH 10%;
– soluţie pentru titrare de Na2S2O3, 0,001 mol/l, se obţine 0,24819 grame
Na2S2O3·5H2O dizolvat în 1 l apă distilată;
– soluţie de amidon de 0,2%.
Colectarea probei. Pentru colectarea probei de aer se alcătuiesc două sis-
teme. Prima constă din vasul Drexel, care conţine 100 mililitri soluţie de 4 % KI,
aspirator cu gazometru; a doua este alcătuită din vasul Drexel, cu 100,l soluţie 4%
KI şi aspirator cu gazometru. La aplicarea aspiratorului tip Migunov este suficientă
utilizarea unui singur dispozitiv de aspiraţie, deoarece el permite colectarea a 4 pro-
be simultan. Aerul se aspiră cu viteza de 0,5 l/min până la apariţia coloraţiei galbene
în vasele care conţin soluţie de KI.
149
Modul de lucru. Soluţia de KI din vasele Drexel se trece într-o retortă şi se

filtrează cu soluţie 0,001 mol/l de Na2S2O3 (tiosulfat de sodiu) până la diminuarea
evidentă a coloraţiei galbene. Apoi în retortă se adaugă 5 mililitri soluţie de 0,2%
amidon şi se titrează până la dispariţia culorii.
În primul vas Drexel cu soluţie de KI se determină conţinutul sumar al bioxidului
de azot şi de ozon, în al doilea numai conţinutul de ozon.
Calcul. Concentraţia de ozon (mg/l) se calculează după formula:
0,024 ⋅ K ⋅ V ''
C= ,
V0
unde: K – coeficientul de corecţie al soluţiei tiosulfatului de sodiu (Na2S2O3) de
0,001 mol/l; V’’ – volumul soluţiei Na2S2O3, cheltuit la titrarea I2 în sistemul II (prima
reacţie), ml; Vo – volumul de aer adus la condiţii normale, l; 0,024 – cantitatea de
ozon, care corespunde 1 mililitru soluţie de tiosulfat de sodiu, miligrame.
Calculul concentraţiei dioxidului de azot C (mg/l) se efectuează utilizând formula:
0,023 ⋅ 3(V ' − V '' )

C= ,
V0
unde: V’ – volumul soluţiei tiosulfatului de sodiu de 0,001 mol/l, cheltuit la titrarea
I2 în primul sistem (reacţia a doua), mililitri; 0,023 – cantitatea de dioxidul de azot,
care corespunde 1 mililitru soluţie de tiosulfat de sodiu.
9.8.3. Determinarea concentraţiei

de funingine
Principiul metodei. Funinginea împreună ci pulberile se captează pe filtru. La

prelucrarea filtrului cu solvenţi organici (dicloretan), materialul filtrului şi substanţele
organice solubile ale probei se dizolvă în dicloretan, partea componentă carbonică
a funinginii trece în stare de suspensie, iar partea minerală a pulberilor se sedimen-
tează.
Reactivi:
– dicloretan;
– ulei pur de vaselină;
– saponină;
– suspensie bazală de funingine, care se obţine în modul următor: se cântă-
resc 20 miligame funingine obţinută la arderea uleiului pur se vaselină, care
se trece într-o capsulă de porţelan cu 2–3 mililitri de dicloretan şi se pisează
150
minuţios, pe parcurs se adaugă o granulă de saponină. Amestecul se trece

într-o retortă cu volumul 100 mililitri, se adaugă dicloretan până la cotă şi
se agită minuţios. Dacă la suprafaţa suspensiei plutesc conglomerate se-
parate de funingine, acestea se înlătură atent cu hârtie de filtru. Pentru a
determina concentraţia de funingine în suspensia de bază, se iau 30 mililitri
suspensie, se evaporă în fiolă, se usucă la 1050C, se cântăreşte şi se aduce
până la greutate constantă. Suspensia bazală de funingine trebuie să conţi-
nă aproape 200 µg/ml soluţie;
– suspensie etalon de funingine care conţine 10 µg/ml. Se obţine din soluţia
bazală de funingine pe calea diluţiei corespunzătoare cu dicloretan într-o
retortă cotată.
Colectarea probei. Aerul cercetat, în volum nu mai mic de 400 litri, se aspiră
prin filtru analitic de aerosoli de marca F.A.A.–A–18 fixat într-o pâlnie tip Palmer.
Viteza de aspiraţie 50–60 l/min.
Modul de lucru. Filtrul se scoate atent cu pensa din pâlnia de fixare, i se înlă-
tură marginea presată. Apoi se introduce într-o eprubetă centrifugă cu dop rodat,
se toarnă peste el 3 ml dicolretan, eprubeta se astupă cu dopul şi se agită până
la obţinerea unei suspensii uniforme. În eprubetă materialul filtrului în substanţele
organice ale prafului se dizolvă în dicloretan, partea componentă carbonică a funin-
ginii trece în stare de suspendare, iar partea minerală de praf se sedimentează la
fundul eprubetei.
Peste 2–3 minute suspensia se decantează într-o eprubetă cu marcaj la 5 mi-
lilitri dotată cu dop rodat. În eprubeta centrifugă se toarnă încă 2 mililitri dicloretan,
conţinutul ei se prelucrează în mod analogic şi peste 5 minute se decantează în
aceeaşi eprubetă. Din eprubetă se iau 0,5 – 1,0 mililitri suspensie, în dependenţă
de cantitatea de funingine, şi se inserează pe filtru de membrană nr. 5 fixat în apa-
ratul de filtrare; suspensia se filtrează.
După filtrare se compară înnegrirea filtrului cu scara etalon, care se prepară, ca
şi proba, din suspensie de funingine etalon, care conţine 10 µg de funingine în 1
mililitru dicloretan.
Calcul: Concentraţia de funingine C (µg/l sau mg/m3 ) se află după formula:
a⋅m
C= ,
V0 ⋅ b
unde: a – volumul total al probei în vasul de absorbţie, mililitri; m – cantitatea de
funingine în probă, determinată după scara etalon, µg; V0 – volumul de aer aspirat,
adus la condiţii normale, litri; b – volumul probei pentru analiză, mililitri.
151
9.8.4. Determinarea pulberilor
La caracterizarea poluării aerului atmosferic cu pulberi se va ţine cont de con-

ţinutul de pulberi în el, proprietăţile fizico–chimicce ale acestora (dimensiunea pul-
berilor, densitatea, structura morfologică, componenţa chimică şi minerală, starea
electrică). Determinarea concentraţiei de pulberi se efectuează prin metode gravi-
metrice.
Principiul metodelor de determinare a pulberilor constă în reţinerea lor în
vase absorbante şi determinarea pe parcurs a concentraţiei şi proprietăţilor fizi-
cochimice.
Colectarea probelor. Metodele de recoltare folosite pentru pulberi pot varia în
funcţie de fenomenul care stă la baza recoltării. Astefl, colectarea se poate face prin
sedimentare, filtrare, impact sub lichid, termoprecipitare sau electroprecipitare.
Determinarea cu aplicarea filtrului de hârtie
Colectarea probei. Filtrul de hârtie preventiv uscat şi adus la greutate con-

stantă prin încălzire repetată în etuvă la 1050C se instalează în pâlnia de fixare, se
conectează la aspirator şi gazometru şi se controlează etanşeitatea. Pâlnia cu filtru
se îndreaptă cu deschizătura în partea ferită de vânt şi se efectuează colectarea
probei de aer. Aerul se aspiră cu viteza de 25–100 l/min în volum satisfăcător, astfel
încât cantitatea de praf pe filtru să nu fie mai mică de 4 mg. După colectarea probei,
partea superioară a pâlniei de fixare a filtrului se deşurubează atent, se scoate cu
penseta filtrul şi se transferă într-o bixă sau în pachetul de hârtie de calc, în care s-a
păstrat până la colectarea probei.
Tehnica de lucru. În laborator filtrele cu probele recoltate se usucă şi se aduc
le greutate constantă prin încălzirea repetată în etuvă la 1050C. Greutatea este
considerată constantă atunci când diferenţa între două cântăriri succesive este de
0,0007 grame.
Calcul. Concentraţia C (mg/m3) de pulberi va fi egală cu diferenţa dintre greuta-
tea filtrului, înainte şi după recoltare, şi se determină după formula:
(a − b) ⋅ 1000
C= ,
V0
unde: a – greutatea filtrului după colectarea probei, miligrame; b – greutatea filtrului
până la colectarea probei, miligrame; Vo – volumul de aer recoltat, adus la condiţii
normale, litri.
152
Analiza calitativă a pulberilor
Determinarea dimensiunilor particulelor de praf. Din punct de vedere al să-

nătăţii umane, cea mai mare importanţă aparţine particulelor
cu dimensiunea mai mică de 10 µ, deoarece în alveolele pulmonare predomină
pătrunderea şi reţinerea particulelor de pulberi cu diametrul de 0,3–0,5 µ.
Determinarea dimensiunilor particulelor de praf se efectuează cu ajutorul mi-
croscopului cu imersiune, prin suprapunerea scării micrometrului ocular cu scara
micrometrului real, se determină valoarea fiecărei diviziuni a scării optice. De exem-
plu, la acest sistem optic 44 de diviziuni ale scării oculare se suprapun pe 7 diviziuni
ale micrometrului real, fiecare diviziune a căruia este egală cu 10 µ. În acest caz, o
diviziune a micrometrului ocular în asemenea condiţii optice va fi egală:
10 ⋅ 7
= 1,6
4 µ.
După stabilirea valorii unei diviziuni a micrometrului ocular pe măsuţa micro-
scopului se fixează preparatul de praf şi se determină, utilizând acelaşi sistem op-
tic, numărul de diviziuni ale scării micrometrului ocular care coincide cu diametrul
particulei cercetate. Spre exemplu, diametrul particulei de pulberi corespunde cu 4
diviziuni ale scării micrometrului ocular. Dacă la determinarea preventivă valoarea
unei diviziuni a scării este egală cu 1,6 μ, atunci dimensiunea particulei este egala
cu 1,6•4=6,4 µ.
Preparatele de praf se pregătesc prin diverse metode:
a. Prin sedimentarea pulberilor din aer pe lamele de sticla, insa în prealabil de
prelucrat cu o substanta lipicioasa (ulei, glicerina etc.);
b. Prin utilizarea filtrelor din ţesătură de marca F.P.P.–15, rămase după de-
terminarea gravimetrică a concentraţiei de pulberi. În acest scop filtrele se
aplică cu suprafaţa de filtrare pe lamele de sticlă; preparatul se ţine câteva
minute deasupra vaporilor de acetonă încălzită într-un pahar (vas) de sti-
clă. Ca urmare ţesătura filtrului se dizolvă, transformându-se într-o peliculă
transparentă, care fixează particulele pa suprafaţa lamelei.
Pentru a determina cu precizie dimensiunile particulelor de pulberi, 100 parti-
cule trebuie măsurate în câteva câmpuri de vedere şi repartizate pe grupe în de-
pendenţă de dimensiuni: până la 2; 2–4; 4–6; 6–10 şi mai mari de 10 µ. Numărul
absolut al fiecărui grup se exprimă în % faţă de suma totală a particulelor de praf
măsurate. Astfel se alcătuieşte aşa–numita formulă de pulberi, care caracterizează
pulberile studiate faţă de gradul dispersie, extrem de important pentru aprecierea
153
pericolului pentru sănătatea omului. Dimensiunea minimală a particulelor de pul-

beri, care poate fi văzută la microscop, este de 0,25–0,3 µ. Particulele mei mici pot
fi masurate prin aplicarea ultramicroscopului,
Determinarea formei particulelor de pulberi. Acest factor este important pen-
tru aprecierea influenţei pulberilor asupra căilor respiratorii superioare a ţesutului
pulmonar. Particulele solide cu marginile ascuţite şi ştirbite se implantează mai uşor
în membranele mucoase şi le traumează puternic. Determinarea se efectuează la
microscop şi cu ajutorul microfotogramelor.
În probele de pulberi recoltate, în dependenţă de scopul investigaţiilor propuse,
se determină conţinutul diverselor substanţe şi elemente chimice (micro– şi macro-
elemente, hidrocarburi policiclice aromatice etc.). În acest scop se aplică următoa-
rele metode de analiză:
– analiza de emisie spectrala;
– analiza atomica de absorbtie spectrala;
– analiza polarografica;
– analiza luminiscenta spectrala.
De menţionat că la aplicarea metodelor enumerate pentru fiecare substanţă sau
element din probele de pulberi recoltate este elaborată metoda specifică a modului
de lucru. Fiecare metodă utilizează aparataj specific corespunzător. Sensibilitatea
acestor metode variază, dar, de regulă, este foarte înaltă şi permite determinarea
cantităţilor neînsemnate, considerabil mai mici faţă de CMA a lor.
9.8.5. Determinarea tetraetilplumbului Pb(C2H5)4
Principiul metodei. Tetraetilplumbul se absoarbe din aer în soluţia alcoolică de

iod, care descompune tetraetilplumbul cu eliminare de plumb. După o tratare ulteri-
oară cu cromat de potasiu, plumbul se determină sub formă de cromat de plumb.
(C2H5)4Pb + I2 → PbI2 + 2C4H10
Sensibilitatea metodei – 1µg Pb sau 1,5 µg tetraetilplumb în volumul de solu-

ţie analizată.
Reactive:
– iod, (I2);
– alcool etilic, (C2H5OH);
– soluţie absorbantă, I2 1%, se prepară din I2 la dizolvare în alcool etilic;
– soluţie de acid acetic, (CH3COOH), 0,5%;
154
– soluţie de acetat de amoniu, (NH4CH2COOH), 1%;

– amestec de acetat, diluat cu apă (1:1);
– soluţie etalon pentru plumb, care conţine 100 mg Pb/ml. Se prepară: 0,16
grame nitrat de plumb (Pb(NO3)2) se dizolvă în 100 mililitri apă distilată;
– soluţie etalon de lucru, care conţine 100 µg Pb/ml. Se obţine: 1 ml soluţie
etalon principală se dizolvă până la 100 mililitri cu soluţie 1% acetat de amo-
niu. soluţia se prepară în ziua determinării;
– soluţia cromat de potasiu, (K2Cr2O7, 3%).
Colectarea probei. Aerul se aspiră cu viteza de 10 l/min printr-un vas de absorbţie
Petri, care conţine 10 mililitri soluţie alcoolică 1% de iod. Dacă în timpul recoltării probei
soluţia absorbantă vădit se evaporă, colectarea probei se opreşte şi se adaugă soluţie de
absorbţie până la cotă (volum de 10 mililitri). Se admite utilizarea a două vase de absorb-
ţie (Petri) unite consecutiv. În fiecare vas se introduc câte 10 mililitri soluţie absorbantă,
aerul se aspiră cu viteza de 0,5 l/min. Vasele de absorbţie la colectarea probei trebuie
răcite cu gheaţă, zăpadă, sau soluţie refrigerentă (apă cu adaos de azotat de amoniu).
Modul de lucru. Lichidul din toate vasele de absorbţie se trece într-un pahar,
fiecare vas se spală cu 5 mililitri alcool etilic şi se toarnă în aceleaşi pahar. Apoi so-
luţia, în proporţii mici, se toarnă din pahar într-o capsulă de porţelan şi se evaporă
pe baie de sticlă până la sec.
Tabelul 2.
Scara-etalon pentru determinarea tetraetilplumbului
Reactive Numărul etalonului

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Soluţie etalon de 0 0,1 0,15 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1
lucru, ml
Soluţie acetat de 2,5 2,4 2,35 2,3 2,2 2,1 2,0 1,9 1,8 1,7 1,6 1,5
amoniu, 3 %, ml
Conţinutul de 0 1,0 1,5 2,0 3,0 4,0 5 6 7 8 9 10
plumb, µg
Dacă iodul nu se evaporă complet, se adaugă 5 mililitri apă distilată şi se evaporă

din nou. Reziduul uscat în capsulă se dizolvă cu 4 mililitri acetat de amoniu, ameste-
când minuţios. Se iau 2 mililitri de probă în eprubete colorimetrice. Simultan se pregă-
teşte scara-etalon (tabelul 2) cu conţinut de 1; 2; 3; 4; 5; 6; 7; 8 şi 9 µg de plumb.
Volumul în toate eprubetele scării etalon şi ale probei se aduce până la 2,5
mililitri cu soluţie 1 % acetat de amoniu, se adaugă câte 0,1 mililitri soluţie 3 % cro-
mat de potasiu şi se agită. Peste 10 minute, pe fond negru, se compară gradul de
opalescenţă al probei cu scara etalon.
155
9.8.6. Cercetările bacteriologice ale aerului
Metoda principală de studiere a calităţii aerului din punct de vedere sanitaro–

bacteriologic este determinarea numărului total de microbi, care se conţin în 1 me-
tru cub de aer. Calitatea aerului se apreciază după numărul de colonii, crescute pe
cutia Petri cu mediu nutritiv la însămânţarea unui volum anumit de aer sau lichid de
absorbţie, prin care a fost aspirat aerul, cu recalcul ulterior la 1 metru cub de aer.
În calitate de indici sanitaro–bacteriologici sau sanitaro–epidemiologic ai conta-
minării aerului atmosferic, de regulă, se determină prezenţa unor germeni patogeni
şi anume: flora cocilor hemolitici (streptococii şi stafilococii), care indică contami-
narea aerului cu agenţi ai bolilor infecţioase respiratorii; colibacili; actinomicete şi
microbii creatori de spori, care indică contaminarea aerului cu pulberi de sol; produ-
cătorii de antibiotice, care indică contaminarea aerului în vecinătatea fabricilor de
preparate bacteriologice etc.
Colectarea probelor. Toate metodele de recoltare a probelor pentru cercetările
de contaminare bacteriologică a aerului atmosferic pot fi divizate în metode de se-
dimentare şi de aspiraţie.
Metoda de sedimentare (Metoda Koch)
Principiul metodei constă în sedimentarea spontană a microorganismelor,

aflate în aer, sub influenţa forţelor de gravitaţie pe suprafaţa deschisă a mediului
nutritiv cu o incubaţie ulterioară în termostat.
Colectarea probei. La locul de cercetare, pe o suprafaţă orizontală, se insta-
lează cutia Petri cu mediul nutritiv în mod deschis (fără capac). Pentru determina-
rea numărului total de microorganisme se utilizează cutii cu geloză peptonată, iar
pentru indicii sanitari şi bacteriile patogene – medii selective. În dependenţă de con-
taminarea presupusă, cutiile se expun pentru un timp de la 5 minute până la o oră la
locurile de determinare, apoi cutia se acoperă cu capacul şi se ţine în termostat la
370C. Peste 24 ore se calculează numărul de colonii crescute, ţinând cont de faptul
că fiecare microorganism cultivat a dat naştere la o colonie, şi se studiază propri-
etăţile anumitor reprezentanţi ai microflorei. În cazul determinării numărului total
de germeni se numără toate coloniile; în cazul cercetării prezenţei streptococilor
hemolitici sau a stafilococilor, se numără numai coloniile respective. Metoda este
aproximativă. Pentru exprimarea rezultatelor se utilizează formula lui Omelianski,
conform căreia în timp de 5 minute pe o suprafaţă de 100 centimetri patrati se de-
pun germenii din 10 litri de aer.
156
Formula de calcul:
n ⋅ 10000
N= ,
t
S⋅
5
în care: N – numărul de germeni dintr-un metri cubi de aer; n – numărul de colonii
de pe suprafaţa mediului de cultură; S – suprafaţa cutiei Petri (centimetri patrati); t
– timpul de expunere (minute).
Aplicarea metodei de sedimentare spontană se complică din cauza variaţiilor mari
ale vitezei şi direcţiei de mişcare a curenţilor şi incapacităţii de captare din aer a particu-
lelor de dispersare fină. Ca urmare este imposibilă stabilirea prezenţei viruşilor în aer.
Metoda de aspiraţie
Principiul metodei este bazat pe sedimentarea forţată a microorganismelor din ae-

rul atmosferic pe suprafaţa mediului nutritiv solid sau absorbţia în lichidul de captare.
În special, se utilizează:
a. Acţiunea de lovire (bombardare) a şuvoiului aspirat de aer pentru alipirea
picăturilor şi particulelor de aerosoli bacterieni pe suprafaţa mediului nutritiv
solid sau pe lamele de sticlă;
b. Sedimentarea prin electroprecipitare a aerosolilor de bacterii şi viruşi în pro-
cesul aspiraţiei;
c. Filtrarea aerului cu absorbţie în lichide;
d. Filtrarea aerului cu adeziune ulterioară pe filtre solubile şi insolubile.
9.9. Evaluarea gradului de poluare a aerului atmosferic
Pentru fiecare punct staţionar şi model de observaţie asupra purităţii aerului

se stabileşte volumul de cercetări, având drept puncte de reper situaţia sanitară şi
caracteristica calitativă şi cantitativă a evacuărilor.
Analiza concentraţiilor momentane şi nictemerale de poluare se efectuează
separat pentru fiecare substanţă şi fiecare punct de observaţie privitor la o lună
anumită a anului. Se calculează sumele lunare a tuturor concentraţiilor (q), numărul
total de observaţii (n), numărul de observaţii în timpul cărora concentraţia a depăşit
CMA (m), numărul de observaţii în timpul cărora concentraţia a depăşit nivelul anu-
mitor mărimi (mi), se calculează concentraţiile medii (q med.) şi maximele (q max.)
(momentane şi nictemerale) în decurs de o lună; se calculează repetabilitatea (P,
%), concentraţia care depăşeşte CMA şi care depăşeşte limitele determinate (Pi).
157
Concentraţia medie a amestecurilor se calculează numai în cazul când n ≥20,

prin metoda împărţirii sumei concentraţiilor (∑q) amestecului dat la numărul de ob-
servaţii timp de o lună (n) după formula:
Σq
.
qmed. = n
Repetabilitatea concentraţiei în decurs de o lună se calculează după datele a

cel puţin 20 de observaţii efectuate pe parcursul lunii (n ≥ 20) după formula:
m
P= ⋅ 100%
;
n
În cazul combinării unor amestecuri nocive în aer concentraţiile lor exercită o
acţiune sumară. În calitate de CMA. a acţiunii sumare a amestecurilor serveşte
suma ∑a.s. adusă la valorile separate ale CMA, care nu trebuie să depăşească cifra
1. ∑ a.s. se calculează după formula:
q1 q2 qn
Σ a.s. = + + ... + .
C.M . a.q1 C.M . a.q 2 C.M . a.q n
Pe baza concentraţiilor maximale momentane, medii nictemerale, medii lunare
şi medii anuale se face evaluarea nivelului real de poluare a aerului atmosferic.
Pericolul de poluare a aerului atmosferic conform legislaţiei în vigoare poate fi
de 4 grade: admisibil, care inspiră frică, periculos şi foarte periculos. Limitele grade-
lor indicate de poluare se determină după nomograme. Ele depind de:
a. Clasa de pericol a substanţei;
b. Timpul de determinare a concentraţiei reale;
c. Coeficientul de depăşire a CMA.
Nomogramele de evaluare a gradului pericolului de poluare reprezintă scări lo-
garitmice. Pe axa absciselor sunt depuse clasele de pericol, iar pe axa ordonatelor
pe partea stângă – coeficienţii care indică gradul pericolului de poluare, mărginiţi
de vectorii I, II, III.
Clasa de pericol a substanţei se stabileşte după N.S.245–71. Ea se determină
după în fluenţa probabilă nefavorabilă asupra condiţiilor de trai, dispoziţiei şi sănă-
tăţii populaţiei. Se deosebesc 4 clase: 1 – substanţe extrem de periculoase; a 2-a
– de pericol mare, a 3-a – moderat periculoase şi a 4-a – puţin periculoase.
Dacă evaluarea gradului de poluare a aerului atmosferic se efectuează după
concentraţiile momentane, se utilizează nomograma din figura 48a; după cele me-
158
dii nictemerale – nomograma din figura 48b; după cele medii lunare – nomograma
din figura 48c şi după concentraţiile medii anuale – nomograma din figura 48d.
Concentraţia medie lunară se calculează ca media din numărul probelor medii
nictemerale ale lunii date; media anuală – ca media din numărul probelor medii
lunare ale anului calendaristic.
Metoda de folosire a nomogramelor: iniţial din toate concentraţiile se alege
cea maximală (momentană, medie nictemerală şi medie lunară). Apoi se calculea-
ză coeficientul de depăşire, care reprezintă raportul concentraţiei reale (maximal
momentană sau maximal medie nictemerală) către valoarea medie nictemerală a
CMA. Pe axa stângă a ordonatelor nomogramei poate fi găsită valoarea care co-
respunde coeficientului obţinut. Se trasează o linie orizontală până la intersecţia ei
cu axa dreaptă a ordonatelor. După poziţia punctului de intersecţie se determină
gradul pericolului de poluare reală. Dacă punctul de intersecţie se află la hotarul
zonelor, gradul de poluare trebuie atribuit la clasa mai periculoasă.
Dacă gradul de poluare după diverse nomograme este apreciat diferit, la con-
cluzia finală se va ţine cont de pericolul maximal.
Pe baza datelor observaţiilor poate fi alcătuită roza de poluare. În acest scop
toate datele investigaţiilor de la posturile de observaţie pe parcurs de o lună se în-
scriu, separat, pentru fiecare ingredient într-un tabel în modul următor (tab. 3).
Tabelul 3.
Rezultatele investigaţiilor aerului atmosferic efectuate
la postul staţionar numarul 1 din or. Chisinau (martie, 2004)
Data Probele recoltate la ora 700 Probele recoltate la ora 1900

direcţia viteza concentraţia, direcţia viteza concentraţia,
vântului vântu-lui, mg/m3 vântului vântului, mg/m3
m/s m/s
praf bioxid praf Bioxid
de sulf de sulf
1 NE 4 0,15 0,19 E 5 0,15 0,51
2 E 4 0,15 0,34 ENE 7 0,30 0,26
3 ENE 7 0,30 0,34 E 5 0,15 0,34
4 E 5 0,17 0,51 NE 2 0,15 0,51
5 S 1 0,15 0,0 SSE 3 0,15 0,17
6 SE 4 0,15 0,17 SE 3 0,15 0,17
7 0 – 0,19 0,25 E 5 0,27 0,43
8 E 6 0,15 0,34 N 10 0,24 0,00
9 SE 7 0,15 0,0 N 6 0,17 0,00
10 NNE 1 0,17 0,09 NNV 5 0,15 0,00
159
11 NV 5 0,17 0,09 NV 3 0,15 0,17

12 VNV 4 0,15 0,0 V 3 0,15 0,17
13 SSV 6 0,15 0,09 VNV 2 0,15 0,09
14 NV 7 0,21 0,44 ENE 6 0,15 0,0
15 ENE 7 0,15 0,17 VNV 6 0,15 0,44
16 ESE 4 0,15 0,17 N 6 0,15 0,0
17 VNV 7 0,28 0,17 NVN 6 0,15 0,35
18 NNV 4 0,15 0,5 SSV 5 0,17 0,17
19 SSE 6 0,15 0,26 NNV 7 0,15 0,17
20 ESE 7 0,15 0,25 VNV 3 0,15 0,35
21 NNE 4 0,15 0,25 SSE 7 0,15 0,0
22 SSV 7 0,15 0,0 NNE 2 0,15 0,17
23 VSV 3 0,15 0,27 N 5 0,27 0,70
24 NNV 3 0,15 0,09 V 1 0,21 0,35
25 NNV 3 0,15 0,09 N 1 0,15 0,0
26 NNV 3 0,16 0,0 SV 1 0,17 0,70
27 SSV 7 0,15 0,25 SV 5 0,17 0,34
28 SV 3 0,17 0,34 N 6 0,17 0,17
29 SV 2 0,25 0,26 NNE 3 0,15 0,26
30 V 4 0,17 0,09 VNV 6 0,15 0,35
31 N 3 0,15 0,09 SSV 6 0,15 0,09
Notă: S – sud; N – nord; V – vest; E – est; 0 – alcamie
Tabelul 4.
Gruparea datelor obţinute la posturile staţionare
Nr. Denu- Praf Bioxid de sulf

cartului de mirea
compas cartului de
compas
Frecvenţa Suma Concen- Frecvenţa Suma Concen-
concen- traţia concen- traţia
traţiilor medie traţiilor medie
1 N 1 0,15 0,15 1 0,09 0,09
2 NNE 2 0,32 0,16 2 0,25 0,13
3 NE 1 0,15 0,15 1 0,19 0,19
4 ENE 2 0,45 0,23 2 0,51 0,25
5 E 3 0,47 0,16 3 1,19 0,40
6 ESE 2 0,30 0,15 2 0,42 0,21
7 SE 2 0,30 0,15 2 0,17 0,09
8 SSE 1 0,15 0,15 1 0,26 0,26
9 S 1 0,15 0,15 1 – –
10 SSV 3 0,45 0,15 3 0,26 0,09
11 SV 2 0,44 0,22 2 0,6 0,3
160
12 VSV 1 0,15 0,15 1 0,27 0,27

13 V 1 0,17 0,17 1 0,09 0,09
14 VNV 2 0,43 0,22 2 0,17 0,09
15 NV 2 0,38 0,19 2 0,53 0,27
16 NNV 4 0,61 0,15 4 0,68 0,17
17 0 1 0,19 0,19 1 0,25 0,25
Datele observaţiilor se înscriu în tabel separat pentru orele de dimineaţă (700) şi

seară (1900). Apoi datele investigaţiilor momentane se supun următoarei prelucrări.
Toate datele pe parcurs de o lună, pentru fiecare ingredient determinat separat dimi-
neaţa şi seara, se grupează după 16 carturi de compas şi în timp de acalmie; totodată
se de termină frecvenţa direcţiei vântului corespunzătoare fiecărui cart de compas.
Apoi pentru fiecare cart de compas se determină concentraţia medie după formula:
Σ⋅ X
X = ,
n
unde: X – concentraţia medie; X – valoarea ingredientului (pulbere, anhidridă sulfu-
roasă) pentru fiecare determinare; Σ – semnul de sumare; n – numărul de cercetări.
La calcularea concentraţiei medii trebuie de ţinut cont şi de lipsa substanţei
nocive în aerul atmosferic. Datele obţinute se înregistrează după modelul indicat
în tabelul 4.
Datele obţinute ale concentraţiei medii referitoare la fiecare cart de compas sunt
iniţiale pentru a alcătui roza de poluare. În acest scop se alege o scară respectivă:
de exemplu, pentru praf cu concentraţia de 0,1 mg/m3 – 2 centimetru, pentru bioxid
de sulf cu concentraţia de 0,1 mg/m3 – 1 centimetru. Apoi pe hârtie milimetrică se
desenează 16 carturi de compas, pe fiecare dintre care se notează concentraţia
lunară medie în corespundere cu scara respectivă. Rozele obţinute de poluare a
aerului atmosferic se decupează şi se suprapun cu locul amplasării postului de ob-
servaţie pe planul urbei. În figura 54 este reprezentată roza de poluare pentru ora
700. În mod identic se construieşte roza de poluare pentru ora 1900. Date mai exacte
se obţin, dacă roza de poluare se alcătuieşte pe baza probelor nictemerale medii
şi lunare medii.
Evaluarea gradului de poluare a aerului atmosferic se face pe baza:
a. Comparării concentraţiilor medii momentane cu cele momentane maximale;
b. Determinării procentului de probe pozitive în raport cu numărul total de pro-
be investigate pentru fiecare ingredient;
c. Determinării pentru fiecare ingredient a procentului de probe, care depăşeş-
te CMA momentan–maximale.
161
Fig. 54. Roza de poluare a aerului atmosferic:

a – cu pulberi, b – cu bioxid de sulf (cu linie punctată este indicat
hotarul de poluare a aerului atmosferic în timpul acalmiei)
După rezultatele măsurărilor nictemerale medii se calculează concentraţiile nic-

temerale medii, medii lunare, medii de sezon şi medii anuale. Apoi se efectuează
compararea concentraţiilor nictemerale medii reale cu cele reglementate şi de ase-
meni se calculează procentul de probe pozitive şi de probe care depăşesc CMA
medii nictemerale.
Pe baza procentului de probe care depăşeşte CMA poate fi determinat gradul
general de poluare a aerului atmosferic. În acest scop ne vom conduce de criteriile
de orientare prezentate în tabelul 5.
Tabelul 5.
Indicii gradului de puritate a aerului atmosferic
Gradul de puritate Procentul probelor ce depăşesc CMA

maximal–momentane medii nictemerale
Pur 0 0
Slab poluat Până la 5 Până la 10
Poluat Până la 10 Până la 25
Puternic >10 >25
poluat
162
9.10. Măsurile de combatere a poluarii aerului atmosferic
În vederea combaterii poluării aerului atmosferic s-au luat următoarele decizii:

– confecţionarea unor instrumente şi aparate cu ajutorul cărora să se efectu-
ieze controlul, prevenirea şi combaterea poluării aerului; care ar corespunde
nivelului contemporan al ştiinţei şi progresului tehnic, stabilirea normelor de
concentraţii maxime admisibile a poluanţilor atmosferici şi elaborarea legis-
laţiei corespunzătoare;
– folosirea mijloacelor tehnice de combatere a poluării şi a emisiilor de polu-
anţi, care presupun:
– amenajarea la nivelul întreprinderilor de instalaţii de reţinere şi captare a pulbe-
rilor (separatoare, precipitatoare electrostatice, scrubere, filtre etc.), a gazelor şi
vaporilor toxici (dispozitive de neutralizare, comprimare, lichefiere etc);
– dispozitive de combatere a emisiilor de poluanţi, provenite de la mijloacele
de transport cu motor, cu arderea combustibilului (hidrocarburi, oxid de car-
bon, oxid de azot etc.), reducerea hidrocarburilor pentru a fi arse, îmbunătă-
ţirea combustibilului, controlul şi reglarea motorului etc;
– utilizarea gazelor naturale, a electricităţii pentru transport, încălzire etc;
– amenajarea zonelor verzi între centrele industriale şi cele rezidenţiale;
– reglarea traficului de circulaţie şi a orelor de lucru pentru transporturi şi în-
treprinderile industriale;
– stabilirea zonelor sanitare în jurul surselor de poluare, plantarea spaţiilor
verzi în cartierile industriale şi locative etc.
10. Bazinul acvatic – aprecierea stării ecologice,

măsurile şi metodele de ameliorare
Bazinul acvatic (hidrosfera) este una dintre cele patru geosfere ale Terrei, com-
ponenta de baza a invelisului natural geografic şi prezintă un invelis discontinuu de
apa al planetei situat intre stratul inferior al atmosferei şi stratul superior al litosferei.
Consta din totalitatea oceanelor terestre cu elementele acestora (mari, golfuri,
stramtori, canale maritime) şi apele uscatului (fluvii, râuri, lacuri, balti, mlastini, ape
subterane, invelisul de zapada, calotele de gheata, apa din organismele vii).
La ora actuala apa este cel mai răspândit mineral, iar rezervele ei din hidrosfera
se cifreaza la cca 1460 milioane kilometri cubi (exceptie fac apele chimic şi fizic
legata de scoarţa terestra) s-au constituie a 1/800 parte din volumul Terrei. Distri-
buirea apelor pe planeta este prezentata în tabelul 6.
163
Tabelul 6.
Distribuirea apei pe Terra
Locul de zacere Apele hidrosferei în ansamblu Apele potabile

mln, km3 % mln, km3 %
Oceanul Planetar 1 370,3 93,96 - -
Apele subterane 60,0 4,12 16,0 40,0
(până la adincimea de 5 km)
Gheţarii 24,0 1,65 24,0 59,6
Lacurile naturale 0,28 0,019 0,19 0,36
Apa din sol (umezeala) 0,085 0,006 - -
Apa din atmosferă 0,14 0,01 0,013 0,03
Apa din fluvii şi râuri 0,0012 0,0001 0,012 0,0001
Apa din alte medii 5,5 0,2339 - -
(mlaştini, organisme vii etc.)
Total 1 460,8 100,0 40,2 100,0
Din datele tabelului 5 se observa ca din volumul total al apei planetei noastre cca
5,8% alcătuiesc apele continentale (uscatului), restul – apele Oceanului Planetar.
Acestea sunt apele potabile, dar şi din ele o mare parte nu pot fi utilizate în practica
totalmente: apa ghetarilor, vaporilor de apa şi a cristalelor de gheata din atmosfera,
apele de la mari adancimi; deci pentru utilizare raman doar 0,65 % din intregul volum
de apa potabila. De aici şi necesitatea studierii minutioase a acestui invelis terestru.
10.1. Proprietatile fizico-chimice ale apei
Dintre cele mai importante proprietati fizico-chimice ale apei mentionam urmă-
toarele:
a. Apa sau oxidul de hidrogen în condiţii obişnuite, este un lichid incolor,
fara gust şi miros, este cel mai simplu şi mai stabil compus al hidrogenu-
lui cu oxigenul. Molecula de apa este compusa din: 88,89 % oxigen şi 11,11
nidrogen. La presiunea atmosferica normala (760 milimetri ai coloanei de
mercur), fierbe la temperatura de 1000C şi ingheata la temperatura de 00C,
temperatura densitatii maxime este de 40C. reacţia de formare a apei din
cele doua elemente se petrece cu o mare degajare de căldura:
2H2 + O2 = 2H2 + 68,4 Kcal
b. Apa este unicul mineral pe Terra care se afla concomitent în trei stari
de agregare: gazoasa – 2,8 % (vapori de apa), solida – 6 % (gheata, za-
164
pada, grindina, cristale de gheata), şi lichida – 91,2 % (picaturi de apa,

apa din fluvii, râuri, lacuri, balti, ape subterane etc.);
c. Apa este unul din cel mai răspândit solvent al substanţelor organice şi
anorganice;
d. Apa pura este un slab conductor de electricitate (pentru apa obişnuita
conductibilitatea specifica poate varia de la 33 • 10–5 1,3–3 (Ω–1cm–1), iar pen-
tru apa pura de 4•10–8 (Ω–1 cm–1);
e. Apa are cea mai mare capacitate de acumulare a căldurii – greu se in-
calzeste şi foarte greu cedeaza căldura acumulata, iar suprafaţa uscatului
– invers. Aceasta proprietate a apei influenţează direct asupra repartizării
temperaturii şi presiunii aerului, precipitatiilor atmosferice, directiei şi puterii
vintului, asupra timpului meteorologic şi a climei pe Terra;
f. Radioactivitatea apei este determinata de contactul pe care il are în scur-
gerea sa prin roci radioactive. Ea se exprima în unitati Mache (UM) sau
“emane”. O unitate Mache reprezintă concentratia de radium la un litru de
apa care genereaza un curent de saturatie egal cu 0,0001 unitati electrosta-
tice. Apele care depasesc 3,5 unitati Mache la un litru de apa sunt cunoscu-
te ca ape radioactive;
g. Totalitatea substanţelor solide, minerale şi organice existente în apa con-
stituie rezidiul fix şi se obtine prin incalzirea acesteia la temperatura de
1050C în momentul cand se realizează evaporarea completa;
h. Duritatea apei – reprezintă continutul de saruri de magneziu şi calciu exis-
tent în solutii (carbonati, sulfati, cloruri). Din acest punct de vedere apele
pot fi: foarte moi – 00-40; moi – 40-80; semidure – 80-120; destul de dure
– 120-180; dure – 180-300; foarte dure – >300. Apa potabila nu trebuie sa
depaseasca 120;
i. Aciditatea apei – reprezintă capacitatea unor substanţe aflate în compozitia
apei de a lega o cantitate echivalenta de baza tare. Ea în functie de valoarea
pH-ului este: apa acida – pH<7; apa neutra – pH<7; apa alcalina – pH<7;
j. Agresivitatea apei – reprezintă proprietatea unor ape de a ataca în mod
chimic şi în mod permanent materialele prin care circula sau care vine în
contact. Agresivitatea apei potabile este condiţionata de prezenta gazelor
dizolvate (oxigen şi dioxid de carbon s.a.);
k. Apa absolut pura pe planeta noastra practic nu exista – ea permanent
contine diferite impuritati: gaze şi saruri dizolvate, particule solide, substanţe
organice, organisme vii s.a.;
l. Varsta apei este de cca 3,5 miliarde ani;
165
m. Provenienta apei pana la ora actuala inca nu este clara. Sunt mai multe
ipoteze: unii presupun ca a facut-o o persoana divina (Dumnezeu); altii – ca
este adusa din Cosmos ori s-a format în perioada cand planeta era fierbinte
sau cand ea era rece; că s-a format din cauza eruptiilor vulcanice etc.;
n. Apa este prezenta în tot şi peste tot – în atmosfera, litosfera, roci şi mine-
rale, sol, plante (castravetii contin pina la 97% apa, harbujii – pana la 91%),
organismul animalelor (pestele contine pana la 87% apa), organismul omu-
lui (pana la 65-67%).
10.2. Circuitul apei în natura
Prezintă un proces natural continuu de circulatie a apei în diferitele ei stari de

agregare în atmosfera, hidrosfera şi scoarţa terestra. forţele motrice ale circuitului
apei în natura sunt energia solara şi forta de gravitatie. Anual în circuit participa cca
525 000 kilometri cubi de apa (cca 7,5 volume de apa ale Marii Negre). Circuitul
apei în natura are un caracter mai mult sau mai puţin ciclic şi decurge în cateva
etape (fig. 49).
Fig. 55. Circuitul apei în natura
a. Evaporarea apei de pe suprafaţa subiacenta (a oceanelor şi uscatului)

transpiraţia şi evotranspiraţia (transpiraţia naturală plus cea biologică) a
plantelor şi animalelor (omul intr-un mectimer transpira cca 2,5-5,0 litri de
apa, iar un arbore de eucalipt matur transpira pana la 200-300 litri). Anual
166
de pe suprafaţa Oceanului Planetar se evapora cca 450 000 kilometri cubi,

iar de pe suprafaţa uscatului – peste 70 000 kilometri cubi de apa;
b. Transportarea vaporilor de apa prin intermediul curentilor de aer;
c. Condensarea şi sublimarea vaporilor de apa – formarea rouai, chiciurii,
promoroacei, brumei, cetii, norilor;
d. Caderea precipitatiilor atmosferice – ploaie, zapada, grindina, lapovita,
mazariche;
e. Infiltratia apei – o parte din precipitatiile atmosferice, patrunzand prin scoar-
ţa terestra, completeaza apele subterane;
f. Scurgerea apei pe suprafaţa terestra – torenti de apa, fluvii, râuri, şi în in-
teriorul scoartei, râuri subterane, straturi acvifere.
Circuitul apei în natura este compus din trei verigi principale:
– Veriga oceanica – constituie principala sursa de umiditate atmosferica,
adică 96% din cantitatea totala de apa din atmosfera se evapora de pe
suprafaţa Oceanului Planetar. după parerea savantilor (M. I. Livovici, V. N.
Stepanov s.a.), schimbul total al apelor din Oceanul Planetar poate sa fie
efectuat în decurs de 2,5-3,0 mii de ani;
– Veriga atmosferica – joaca rolul decisiv în transportarea vaporilor de apa.
în atmosfera simultan se afla cca 14 mii kilometri cubi de apa. în cursul anu-
lui pe suprafaţa Terrei cad cca 525 kilometri cubi de precipitatii atmosferice.
Aceasta inseamna ca la fiecare 9-10 mectimere rezervele de apa din atmo-
sfera se reînnoiesc;
– Veriga continentala – ea consta din cateva circuite de apa elementare: ve-
riga litogena care are loc în roci, cel mai activ circula apele aflate în straturile
aranjate mai sus de nivelul de drenare. Acestea apar la suprafaţa în forma de
izvoare. Schimbul complet al apelor din veriga litogena dureaza de la o luna
pana la cativa ani; veriga fluviala – se efectueaza prin intermediul torentilor de
apa constanti şi temporari, iar schimbul de ape decurge în 12-25 mectimere;
– Veriga glaciara – are loc prin intermediul ghetarilor alpini (montani) şi conti-
nentali în care sunt cantonate cca 25 milioane kilometri cubi de apa. Schim-
bul acestor ape este aici foarte lent şi decurge pe parcusul a 9-15 ani;
– Veriga biologica – decurge prin intermediul activităţii organismelor vii: fo-
tosinteză, care descompune în decursul anului cca 225 kilometri cubi de
apa, prin transpiraţie şi evapotranspiraţie, care asigura atmosfera anual
cu 30 mii kilometru cubi de apa (40% din evaporarea sumara a uscatului).
S-a calculat ca în decurs de 5,8 milioane ani toata apa din atmosfera trece
prin substanta vie a Terrei.
167
Se deosebesc trei tipuri de circuite ale apelor în natura:

– Circuitul mare al apei – decurge după schema: ocean → atmosfera →
uscat → ocean;
– Circuitul mic al apei – decurge după schema: ocean → atmosfera →
ocean;
– Circuitul intercontinental – decurge după schema: uscat → atmosfera →
uscat şi este caracteristic pentru regiunile fara scurgere directă în Oceanul
Planetar (bazinul lacurilor Caspic, Balhas, Eyre, Ciad, Mării Moarte, Mării
Aral s.a.).
Circuitul apei în natura are o mare însemnătate pentru invelisul geografic

al Terrei, deoarece:
a. Uneste toate apele planetei intr-un sistem unic şi continuu;
b. Favorizeaza realizarea circuitului substanţelor în natura – al apei, dioxidului
de carbon, dioxidului de azot, organismelor vii etc.;
c. Contribuie la redistribuirea temperaturii, presiunii şi umiditătii aerului, direc-
tiei şi puterii vintului, repartizării precipitatiilor atmosferice, innourarii (nebu-
lozitatii), radiatiei solare, care, toate impreuna, influeteaza asupra zonalitatii
climatice, geografice, existentei vieţii pe Terra.
Deoarece prezintă cea mai mare valoare pentru lumea organica aici ne vom
referi mai mult apelor continetale.
10.3. Apele continentale
Acestea sunt apele ce se deplaseaza sau stagneaza pe suprafaţa uscatului.

Ele se clasifica in: ape subterane de infiltratie (apele care pot fi reţinute de porii
capilari), ape curgătoare (fluviile şi râurile), ape statatoare (lacuri, mlastini, balti,
ghetari). Existenta apelor uscatului este strâns legata de prezenta Oceanului Pla-
netar şi a marelui circuit al apei în natura. Toate acestea provin de la precipitatiile
atmosferice ajunse prin cadere pe suprafaţa terestra şi care se distribuie în patru di-
rectii: prima – se evapora, a doua – se infiltreaza în scoarţa terestra, a treia – prin
intermediul torentilor de apa de suprafaţa şi prin straturile acvifere din interiorul
scoartei terestre se scurg din nou în Oceanul Planetar, a patra – se transforma în
ghetari continentali sau alpini. Reiesind din acest mod de distribuire a apei, pe su-
prafaţa continentelor (uscatului) s-au diferentiat sase tipuri principale de acumulare
a apelor: subterana, fluviala, lacustra, glaciara, în roci şi în mlastini. Iata cum se
prezintă la ora actuala distribuirea apelor uscatului pe Terra (tab.7).
168
Tabelul 7.
Distribuirea apelor continentale pe Terra
Mediul acumularii Volumul, km3 % din volumul % din volumul

continental planetar
Apele subterane 60 000 66,76 4,12
Ghetarii 24 000 26,73 1,65
Lacurile naturale 280 0,31 0,019
Apa din sol 85 0,088 0,006
Apele curgatoare 1,2 0,0013 0,0001
Mlastinile şi baltile 140 0,16 0,0095
Alte medii 5 360 5,96 0,2344
Total:
Apele continentale 89 866,2 100 6,039
Apele planetare 1 460 203,2 - 100
În R. Moldova sint prezente toate tipurile de acumulari de apa, cu exceptia celor

glaciare. Rezervele de apa din republica sunt apreciate la cifra de cca 16 kilometri
cubi, dintre care în fluvii şi râuri sunt cantonate 14,5 kilometri cubi, apele subterane
alcătuiesc cca 1,1 kilometri cubi, restul fiind acumulate în balti, mlastini, lacuri natu-
rale, alte medii de zacere.
10.3.1. Apele continentale subterane
Din ele fac parte apele uscatului acumulate în straturile de roci şi sol din par-
tea superioara a scoartei terestre de origine exogena – vadoza (de infiltratie),
care provine din infiltratia în scoarţa terestra a precipitatiilor atmosferice sau din
condensarea vaporilor în partea superioara a litosferei; de origine endogena
– juvenila (plutonica, magmatica), apa care provine din interiorul scoartei terestre
ca rezultat al condensarii vaporilor de apa din magma topita ce ajung la suprafaţa
(la lumina zilei) prin eruptii vulcanice, gheizere, se caracterizeaza prin temperaturi
ridicate, continut înalt de saruri şi gaze, iar cand apar la suprafaţa sunt considera-
te ape minerale; de origine cosmica – apa cosmica, provine din spaţiul cosmic
prin intermediul meteoritilor; apa de zacamant (fosila sau veterica) – sunt legate
de regiunile petrolifere şi se prezintă sub forma unor straturi acvifere sub presiune
etc. Apele subterane se pot afla în starea de agregare lichida, solida si, mai putin,
în stare gazoasa, pot circula sau stagna în fisurile şi porii rocilor. Un rol important
în formarea apelor subterane o au factorii meteorologici, morfologici, geologici,
biologici şi antropici.
169
Dupa modul de existenta apele subterane se clasifica in: râuri subterane – pre-
zintă niste cursuri de apa intr-un sistem endocarstic. Apa aici circula liber printr-un
canal subteran (o crapatura sau caverna subterana), mai des se întâlnesc în peşteri,
regiunile carstice şi de sufozie; apele freatice – în cazul cand canalele subterane
sunt umplute cu roci friabile (nisip, prundis, pietris). Ele sunt cantonate în primul strat
acvifer (purtator de apa) constant de la suprafaţa solului şi nu au un acoperis continuu
din roci impermeabile. Nivelul lor de existenta variază sezonier şi sunt fara presiune,
iar adancimea de cantonare se afla intre 0,5-40 metri. în anii ploiosi nivelul apelor
freatice mai puţin adanci (0,5-5,0 metri) se poate ridica pana la suprafaţa solului, pro-
ducand surplusuri de umiditate şi inmlastiniri. după evacuarea lor la suprafaţa deseori
apar saraturi (pete albe); ape subterane de adancime – se formează în cazul cand
sub primul strat impermeabil de roci, care serveste ca suport pentru apele freatice, se
mai afla straturi permeabile unde se acumuleaza apa. Ele sunt cantonate intre doua
straturi impermeabile şi permanent se află sub presiune.
10.3.2. Apele subterane freatice
Condtiile de formare a apelor freatice depind, în mare masura, de proprietatile

fizice ale rocilor dintre care cele mai esentiale sunt:
a. Porozitatea rocilor – particularitatea rocilor montane sau a solului de a avea
în masa lor spatii goale (pori) de diferite dimensiuni şi exprima raportul dintre numa-
rul total de goluri în roca data şi volumul total al acesteia în stare uscata, exprimata
în procente. Ea depinde de forma granulelor de roca, dimensiunea granulelor, mo-
dul de aranjare a granulelor de roca (spre exemplu: rocile poroase sunt formate din
pietrisuri, nisipuri, bolovanisuri). Cea mai mare porozitate o are turba – 80%, după
care urmează pietrisul – 35%, apoi nisipul – 20%, calcarul – 15%, roca eruptiva
– 1% etc;
b. Umiditatea rocilor – exprima raportul dintre cantitatea de apa şi greutatea
rocilor montane (solului) în care este continuta şi care depinde de porozitatea lor.
Rocile cristaline tari au cea mai scazuta umiditate, cele freabile – cea mai ridicata.
Spre exemplu, un metru cub de cuart contine 0,8 litri de apa, de granit – 8,5, de
nisip – 420, de turbă – peste 500;
c. Capilaritatea rocilor – termen folosit pentru a defini fenomenele de ridicare
a apei în porii solului şi procesele de retinere şi miscare a apei în sol şi prezintă
golurile dintre granulele din care sunt constituite rocile montane (solul). Marimea
capilarelor depinde de marimea granulelor. Spre exemplu, în rocile în care predo-
mina granule cu diametrul de 1,0-1,5 milimetri apa se ridica pina la înaltimea de 1,3
170
centimetri, în cele cu diametrul de 0,1-0,005 milimetri – pana la înălţimea de 10,5

metri. S-a dovedit ca cu cât capilarul este mai ingust, cu atât mai sus se ridica apa,
şi invers: cu cât mai larg este capilarul, cu atât nivelul apei este mai jos – legitate
cunoscuta din fizica. Capilaritatea depinde în mare măsură de porozitatea rocilor;
d. Permeabilitatea rocilor – prezintă proprietatea rocilor (a solului) de a permi-
te traversarea prin ele a substanţelor lichide (apei) şi gazoase (CO2, H2S), depinde
de marimea şi numarul porilor sau crapaturilor din roci şi care comunica intre ele.
Se caracterizeaza prin coeficientul de filtrare care este egal cu viteza de filtrare a
apei prin roci, gradientul de presiune fiind egal cu 1. Cea mai înalta permeabilitate
o au pietrisul, prundisul, nisipul, rocile calcaroase poroase. Aproape impermeabile
sunt argilele, rocile cristaline şi metamorfice monolite, vulcanice s.a..
Reiesind din proprietatile fizice şi starea rocilor montane indicate mai sus,
apele subterane freatice se clasifica în felul urmator:
a. Apa subterana gravitationala (libera) – este apa subterana care umple po-
rii şi fisurile rocilor, poseda proprietatile generale ale lichidelor, participa în circui-
tul apei în natura. Se deplaseaza prin roci (sol) sub influenţa fortei gravitationale,
nefiind supusa fortelor capilare. Apa gravitationala poate fi: de infiltratie – ea se
deplaseaza predominant pe verticala, mai ales după ploi, topirea zapezilor, udarea
artficiala, şi freatica propriu-zisa – este cantonata deasupra stratului impermeabil,
ocupa aproape toti porii rocilor (solului), circula predominant pe orizontala de-a lun-
gul stratului impermeabil. Ea constituie masa principala a apelor râurilor şi lacurilor
subterane, din fantani şi izvoare;
b. Apa subterana capilara – ea umple fisurile capilare ale rocilor, unde sunt
reţinute sub acţiunea tensiunii lor superficiale. Se impart in: apă capilar-sprijinita
– se retine în capilarele de forma cilindrica aflate în legatura cu stratul acvifer şi apa
capilar-suspendata – se retine în capilarele gatuite, iar apa patrunde aici de sus
(din straturile superioare). Aceste ape sunt în vesnică miscare şi sunt usor asimilate
de plante;
c. Apa subterana peliculara (legata fizic) – ea acopera granulele rocilor cu un
strat subtire de apa şi sunt reţinute pe suprafaţa particulelor rocilor sub acţiunea
fortei de atracţie moleculara reciproca dintre roca şi particolele de apa. Ele slab se
deplaseaza, trecand apoi în stare de vapori (gazoasa), ele sunt slab asimilate de
plante;
d. Apa subterana higroscopica (moleculara sau atomara) – prezintă un strat
subtire de apa ce acopera granulele rocilor, sunt foarte slab legate de rocă (sol),
fiind absorbite direct din atmosfera în stare gazoasa (vapori) şi practic nu sunt ac-
cesibile plantelor;
171
e. apa moarta (inaccesibila) — prezintă apa reţinuta puternic de sol, astfel încât
nu poate fi utilizata de sol;
f. apa freatica în regiunile inghetului peren (vesnic) – mai la nord sau mai la
sud de cercurile polare straturile de la suprafaţa terestra pana la adincimea de 50-
100 centimetri sunt în stare inghetata. Mai la adanc se afla un strat impermeabil, iar
cele aflate mai sus vara sint supuse procesului de inmlastinire (regiunile de tundra).
în timpul iernii, cand ingheata straturile de la suprafaţa, apele freatice sunt concen-
trate intre doua straturi impermeabile. Fiind sub o presiune hidrostatica enorma, ele
strabat prin crapaturi, formand movile înalte de gheata, daunand cailor de comuni-
caţie şi constructiilor. Uneori apele freatice nu pot strabate stratul de gheata aflat
mai la suprafaţa. în asa caz suprafaţa terenurilor se bombeaza (se umfla) în forma
de ciuperci, care darama cladirile, podurile, soselele etc.
Apele freatice au o mare însemnătate pentru invelisul geografic. Ele participa
activ la procesul de formare a pedosferei (solului), asigura cu apa invelisul vegetal,
alimenteaza izvoarele şi fantanile cu apa potabila. în R. Moldova apele freatice
sunt răspandite pretutindeni, fiind cantonate (depozitate) în roci montane de diferite
virste şi componenta.
10.3.3. Fantani şi izvoare de apa
Apele subterane freatice care se aduna deasupra primului strat impermeabil,

umezind rocile, formează stratul acvifer liber (purtator de apa) şi care prezintă
stratul acvifer neacoperit de alte strate impermeabile şi care poate fi alimentate
direct din precipitatii atmosferice, din scurgerea de suprafaţa sau prin infiltratie din
fluvii sau râuri. suprafaţa superioara a acestui strat, de obicei de forma orizontala,
poarta denumirea de nivel hidrostatic al apelor freatice şi prezintă adancimea la
care se afla partea superioara a panzei acvifere libere — stratul de apa prezent în
roci sedimentare sau în depozite (roci acvifere), fie intre doua strate impermeabile
la adancime (ape captive). Pozitia ei este influentata de caracteristicile reliefului,
stratelor de roci impermeabile, alcătuirii petrografice, regimul de cadere a precipi-
tatiilor atmocferice, gradul de evaporare, de prezenta invelisului vegetal etc. Este
necesar să cunoaştem acest element hidric, cind ne pregatim sa sapam o fantana,
un beci, fundamentul unei constructii etc.
Fantanile prezintă niste constructii hidrotehnice, care adăpostesc o sursa de
apa şi servesc la distribuirea ei. Fantana are forma unei gropi cilindrice cu diame-
trul de pana la 1,5 metri şi adancimea pana la nivelul primului strat de apa freatica;
este zidita imprejur cu ghizdele din lespezi de piatra, lemn, beton armat, caramida
172
s.a. Fantanile au o mare importanta pentru alimentarea populaţiei cu apă potabilă,

mai ales a celei rurale. în R. Moldova fantanilor li se acorda o atenţie deosebita,
fiind amenajate ca adevarate obiecte de artă populara. Actualmente, în republică
sint inregistrate şi pasaportizate peste 150 mii fantani, unele fiind chiar legendare şi
istorice – “Fantana lui Stefan cel Mare”, “Fantana Flacailor”, “Fantana Zanelor”, iar
din fantana din interiorul cetatii Soroca si-au potolit setea asa personalitati istorice
cum sunt Vasile Lupu, Petru cel Mare, Bogdan Hmelnitki, Dimitrie Cantemir s.a.
Cand o panza freatica sau un strat acvifer este intersectat de o vale, apele ies
la “lumina zilei” şi incep sa curga pe suprafaţa. Locul aparitiei naturale la zi a unei
ape subterane dintr-un strat acvifer poarta denumirea de izvor. Uneori acestea trec
neobservate, umezind doar solul din jur, iar unele nici nu ies la suprafaţa, insa se
pot identifica după aspectul vegetatiei din jur cu plante iubitoare de umezeala (tres-
tia, rogozul, bradisorul, coada-calului, muşchii, pipirigul, urzica s.a.). Daca se sapa
în acest loc o groapa, în scurt timp ea se va umple cu apa.
Dupa particularităţile geologice ale regiunii date izvoarele pot fi: ascendente,
cand apele subterane ies la suprafaţa printr-o crapatura în scoarţa terestra în forma
de jet şi se afla sub presiune, aici apa circula catre suprafaţa în sens opus acţiunii
fortei de gravitatie şi descendente, cind apele subterane curg liber intr-o vale, rave-
na, rapa, mal de rau etc., fiind influentate de gradul de inclinare a stratelor de roci.
Ele provin din strate acvifere cu caracter descendent.
Dupa durata curgerii sunt izvoare permanente, periodice şi intermitente (cu
întreruperi).
Dupa debit (cantitatea de apa ce curge intr-o unitate de timp exprimata în l/s)
se deosebesc izvoare cu debit mic, mijlociu şi mare. în R. Moldova majoritatea
izvoarelor sunt cu un debit mijlociu – 3-15 l/s, insa sunt şi cu debite destul de mari:
astfel, izvorul din comuna Cotov, judetul Soroca, avea, în urma cu 15 ani, un debit
de peste 300 l/s din care fontanau 23 de jeturi de apa pana la înaltimea de 1-3
metri, astăzi debitul lui fiind de numai 160 l/s (micsorarea debitului de curgere este
cauzata de atitudinea negospodareasca fata de acest izvor). Debite destul de mari
au şi izvoarele din comunele Plop (75 l/s), Horodiste (40 l/s) şi Codreni (67 l/s) ju-
detul Soroca s.a.
Dupa temperatura apei sunt: izvoare reci – temperatura apei 3-90C ori au
temperatura apei inferioara sau cel mult egala cu media anuala a aerului din regi-
unea respectiva (sunt specifice regiunilor montane); obişnuite – temperatura apei
10-160C; izvoare calde – temperatura apei mai înalta de 160C sau cu temperatura
apei mai ridicata decât temperatura medie a aerului din regiunea respectiva, apa
din ele poate fi de origine juvenila sau vadoasa. Ultimele pot fi: izvoare calde hipo-
173
termale (25-300), izvoare calde izotermale (36-370), izvoare calde mezotermale

(38-450), izvoare calde hipertermale (peste 450); . Temperatura apei izvoarelor se
masoara cu termometre speciale.
Dupa compozitia chimica a apei deosebim: izvoare cu apa “dulce” – contin
mai puţin de un gram de saruri dizolvate la un litru de apa şi izvoare minerale
– contin mai mult de 0,5 grame de saruri dizolvate la un litru de apa, gaze, substan-
ţe minerale radioactive, geneza cărora este legata de prezenta faliilor profunde,
vulcanismului, zacamintelor de petrol, gazelor naturale, sarii etc. După continutul
de saruri izvoarele minerale pot fi: izvoare carbogazoase — contin peste un g/l de
CO2 (Karlovy Vary – Cehia, Zabala, Viseu – Romania s.a.); izvoare feroginoase
– contin sub 10 mg/l de fier (Warm Spings – S.U.A., Orezza – Franta, Srebrenica
– Bosnia-Hertegovina, Krynica – Polonia, Vatra Dornei – Romania s.a.); izvoare
bicarbonate carbogazoase — contin peste un g/l de bicarbonati de calciu, sodiu,
CO2 etc. (Carlovy Vary – Cehia, Saratoga Springs – S.U..A.., Valea Vinului, Borsec
– Romania s.a.); izvoare sulfuroase – contin peste un g/l sulf titrabil, în sulfuri şi
hidrogen sulfurat (Aachen – Germania, Hipata – Grecia, Baile Olanesti, Baile Her-
culane, Balta – Romania s.a.); izvoare clorosodice — contin peste un g/l saruride
sodiu şi clor (Baden Baden – Germania, Ischia – Italia, Slanic,Ocna Mures – Roma-
nia s.a.); izvoare iodurate — sunt legate de salifer; florurate, sodice, alcaline s.a.
Apele minerale, avand în componenţa lor iod, brom, hidrogen sulfurat, radiu, ura-
niu, radon şi alte microelemente, care exercita o anumita influenţă pozitiva asupra
organismului uman, sunt pe larg utilizate în scopuri curative. Astfel de izvoare cu
ape curative des se întâlnesc în regiunile premontane şi montane: Caucaz, Pamir,
Carpati, Orientul Îndepartat, munţii Cehiei etc. Sunt foarte multe izvoare minerale şi
în R. Moldova – în judetele Cahul, Ungheni, Chisinau, Soroca s.a.
10.3.4. Apele subterane de adancime
Acestea sunt cantonate intre doua straturi impermeabile şi se afla sub mare
presiune. Alimentarea lor se face printr-o portiune restrinsa, unde stratul permeabil
poate veni în contact cu suprafaţa terestra sau cu alta sursa de apa.
Apele subterane de adincime, fiind sub presiune, daca sunt atinse de un foraj, au
tendinta sa se ridice la suprafaţa şi chiar sa fontaneze. Cele care se ridica pana la
suprafaţa şi deasupra ei se numesc ape arteziene, iar cele care urca pe o coloana,
dar ramin undeva sub suprafaţa locului de iesire se numesc ape ascensionale.
Însemnătatea fizico-geografica a apelor subterane este destul de mult aspec-
tuală. Ele alimenteaza fluviile, râurile, lacurile şi baltile cu apa. Apele subterane
174
dizolva diferite substanţe din rocile cu care vin în contact şi asigura migraţia mi-
croelementelor. Cu apele subterane sunt legate aşa procese geomorfologice ca
deplasarile şi alunecarile de teren, carstul, sufozia, care, la rândul lor, modifica intr-
o masura oarecare relieful suprafetei terestre (duc la nivelarea diferitelor forme de
relief, la formarea hârtoapelor, ponoarelor, circurilor şi palniilor carstice, peşterilor
s.a.). De asemenea, indeplinesc functia de asigurare a plantelor cu apa şi sub-
stanţe nutritive, a localitatilor urbane şi rurale cu apa potabila. în multe regiuni ale
Terrei sunt utilizate pentru irigatie, adapatul vitelor domestice. Apele subterane mi-
nerale servesc ca materie prima pentru industria chimica, în scopuri curative. Apele
termale subterane tot mai larg îşi gasesc utilizare în obţinerea energiei termice şi
electrice, pentru alte scopuri practice.
O mare însemnătate au apele subterane şi pentru R. Moldova, care-i foarte
limitata în resurse de apa de suprafaţa. Ele constituie sursele principale de alimen-
tare a populaţiei cu apa potabila (150 mii de fantani pasaportizate, 8 mii de fantani
arteziene, 35 mii de izvoare documentate), de asigurare cu apă a întreprinderilor
industriale şi agricole. De menţionat ca apele subterane sunt repartizate pe teritoriul
republicii foarte neuniform, repartizarea lor fiind în functie de litologia rocilor, struc-
tura geologica şi condiţiile climatice. Rezervele totale de ape subterane utilizabile
alcătuiesc cca 80 miliarde metri cubi, desigur, cu un volum foarte mic în comparatie
cu cerintele mereu crescinde în apă potabilă.
Cu toate că pe Terra se simte un mare deficit de apa potabilă, totdeauna con-
statam ca omul foloseşte apa foarte irational. Din vina lui apele subterane sint su-
puse poluarii intensive cu substanţe chimice toxice, cu metale grele şi radioactive.
Deseori apele subterane de înalta calitate potabila sunt utilizate nerational: cu ele
se spala strazile, vagoanele etc. în unele regiuni ale lumii se pompeaza mai multă
apa potabilă decât se completeaza rezervele ei în mod natural.
Aşadar, se cere o atenţie deosebita fata de fiecare fantana, izvor, lac sau rau
subteran, bazin artezian (utilizarea lor rationala, purificarea apelor uzate, crearea
unor zone sanitare, daca nu la rang planetar, regional, macar la cel local pentru
fiecare bazin acvatic în parte etc).
10.3.5. Apele curgătoare
Apele de la precipitatiile atmosferice, topirea zapezilor şi a ghetarilor se con-

centreaza pe fagasele cele mai joase ale terenurilor şi printr-un sistem de torenti,
paraie, râuri, fluvii se scurg în Oceanul Planetar, alcătuind astfel o veriga principala
a marelui circuit al apei în natura – veriga fluviala. Toate acestea formează pe
175
suprafaţa terestra o retea deasa de ape curgatoare, variate după marime şi perma-
nenta. Scurgerea apei are loc printr-un sistem (retea hidrografica) alcătuit din ape
de siroire, torenti, paraie, râuri naturale, râuri artificiale (canale) şi fluvii, care difera
unul de altul ca marime. Schema formarii acestei retele hidrografice este urmă-
toarea: din apele precipitatiilor atmosferice lichide (ploi), de la topirea zapezii şi a
calotelor de gheata pornesc şi se scurg pe versantii dealurilor, munţilor suvoaie de
apa cu viteza de scurgere nu prea mare, numite ape de siroire. Ele, la rândul lor,
concentrindu-se, formează cursuri de apa mai mari, numite torenti (cursuri de apa
rapide, respectiv, temporare, formate în urma unor ploi torentiale puternice sau de
pe urma topirii active a zapezii, care pot avea şi efecte distructive, devastatoare) şi
paraie, care, posedand energie, sapa ravene adanci, valcele, vai, marindu-se ca
marime de la o viitura la alta. Astfel se formează apele curgătoare temporare.
În regiunile cu precipitatii atmosferice abundente şi grad mic de evaporare, ape-
le curgătoare temporare, avand mari surse de alimentare, se transforma în ape
curgătoare permanente. Din ele fac parte: râurile – cursuri de apa, care-si sapa
albia pe un traseu inclinat şi care se varsa intr-un fluviu sau intr-un lac; fluviile
– cursuri de apa care colecteaza numerosi afluenti şi se varsa direct în Oceanul
Planetar.
La orice fluviu (rau) deosebim următoarele elemente:
– izvor – locul de origine sau locul de unde îşi ia inceputul un curs de apa.
De obicei, acesta-i o balta, un izvor subteran puternic, un lac, ghetarii alpini.
Majoritatea cursurilor de apa constante din R. Moldova îşi iau inceputul din
izvoare puternice (raurile: Prut, Raut, Botna, Isnovet s.a.). Fluviile mari de
câmpie izvorasc, de obicei, din balti şi mlastini mari (Volga, Nipru), cele
de munte – din ghetari alpini (fluviile: Amudaria, Sardaria, Galben, Albastru
s.a.), iar fluviile Nil, Enisei izvorasc din lacuri;
– albie (cursul de apa) – sectorul cel mai de jos al vaii fluviului prin care curge,
permanent sau temporar, cursul de apa. Ea este în functie de roca de baza
unde se afla, de relief, invelisul pedologic (de sol) şi cel vegetal, de gradul
de eroziune şi de acumulare a materialului transportat;
– gura de varsare – locul de varsare a cursului de apa poate fi Oceanul Pla-
netar, marile, lacurile, un alt rau mai mare, fluviile, unele însă se pierd în
nisipuri. Toate cursurle de apa de pe teritoriul R. Moldova se varsa în bazinul
Marii Negre;
– delta – prezintă o câmpie în gura de varsare a unui curs mare de apa (rau,
fluviu). Se formează datorita predominarii acţiunii de acumulare a aluviunilor
asupra spalarii acestora de catre curentii litorali. Condiţiile cele mai favorabile
176
de formare a deltelor sunt caracterul de câmpie al cursului de apa, adancimea

mica a bazinelor în care se varsa fluviul, cantitatile enorme de aluviuni s.a. Del-
tele cresc spre mare cu o viteza de la cativa metri pana la 100 metri pe an;
– vale – prezintă o depresiune în care se afla albia unui curs de apa, creata
prin acţiunea dominanta a apelor curgatoare;
– afluentul fluviului – un curs de apa care se varsa în alta apa curgatoare,
considerata principala sau intr-n lac. Punctul unde afluentul îşi uneste apele
cu raul poarta denumirea de confluenta, care pot fi simple, în serie sau se
pot constitui în mari piete de acumulare a apelor De obicei, la un fluviu se
deosebesc afluenti de gradul 1, 2, 3 etc.;
– bazinul hidrografic fluvial (suprafata de receptie a apei) – prezintă supra-
faţa de pe care o apa curgătoare îşi colecteaza apele. în cadrul lui apa este
transportata de fluviul (raul) principal şi toti afluentii care-i apartin. Un bazin
hidrografic se delimiteaza de cele invecinate printr-o linie sinuoasa numita
cumpana de apa (creasta interfluviului), care trece, de obicei, pe muchia
munţilor, dealurilor, mai rar pe câmpii şi indeplineste functia de separare a
scurgerilor de ape de pe versantii adiacenti ai vailor.
Viata organică în apele curgatoare
Condiţiile de viata în apele fluviale difera mult de cele din Oceanul Planetar. Aici,
în primul rând, apele sunt dulci (slab mineralizate), este prezent amestecul turbu-
lent, adincimi, comparativ, mici, care dau posibilitate sa patrunda liber o cantitate
mai mare de lumina solara etc.
Dupa condiţiile de viata ale lumii organice orice fluviu sau rau se imparte in:
sectorul superior – mai mult caracteristic pentru râurile de munte. Aici viteza de
curgere este destul de mare, sunt prezente o multime de praguri şi caderi de apa,
fundul este pietros, putine depuneri de mal, temperatura apei este scazuta (din cau-
za altitudinii mari), foarte putina hrana (lipseste planctonul, putine nevertebrate, pu-
ţin oxigen) şi putine specii de pesti (se întâlnesc doar pastravii şi lipanii); sectorul
de mijloc – aici condiţiile de viaţă sunt mai favorabile: viteza de curgere a apei mai
mica, fundul e acoperit cu prundis şi nisip, temperatura apei mai ridicata, în unele
locuri sint depuneri de mal. Din lumea pestilor poti întâlni ghigorti, mihalti, tipari,
mreana, babusca (ochena) şi alte specii. De asemenea, sint multi reprezentanti ai
nevertebratelor, mamifere, amfibii, reptile şi păsări pe langa maluri; sectorul infe-
rior – aici viteza de curgere este foarte mica (mai ales în fluviile de câmpie), fundul
e acoperit cu un strat gros de mal bogat în substanţe nutritive minerale şi organice,
177
e multă hrana pentru pesti, mamifere şi păsări acvatice. Din pesti des se întâlnesc
costrasii, carasii, calcanii de rau, platicele, crapii, nisetrii; deseori în gura de varsare
a fluviului intră animale marine şi trecatoare (unele pentru a-si depune icrele, altele
ca sa ierneze sau sa se hraneasca), în cursul inferior, mai ales că în deltele fluviilor
este foarte bogata şi lumea vegetala.
Însemnătatea practica a apelor curgatoare
Apartinand la principala veriga a marelui circuit al apei în natura, verigi fluviale,

apele curgătoare ale Terrei prezintă pentru omenire un valoros factor de existen-
ta. Evolutia vieţii pe planeta arata ca pentru prima data omul a populat sectoarele
inferioare ale fluviilor. Tot aici au aparut şi primele civilizatii de mare cultura – Me-
sopotamia (interfluviul Eufrat şi Tigru), Egiptul Antic (valea marelui fluviu Nil); mari
civilizatii umane au aparut de asemenea în vaile fluviilor Gange şi Brahmaputra,
Ind, Mekong (Rosu), Chang Jiang (Albastru), Huang-He (Galben), Don, Nipru, Nis-
tru etc. Aici populatia avea indeajuns rezerve de hrana, soluri bogate în substanţe
minerale şi organice, apa potabila şi pentru irigatie, cai de comunicaţie s.a.
Marile fluvii, unite printr-un sistem de canale, joaca un rol insemnat pentru efec-
tuarea transporturilor de pasageri, materie prima pentru diferite ramuri idustriale,
produse alimentare.
Ele constituie o sursa inepuizabila de energie: pun în mişcare mari centrale
hidroelectrice, mori de apa s.a. Resursele hidroenergetice ale tuturor fluviilor şi
râurilor de pe Terra sunt apreciate astăzi la cifra de 3 750 milioane kilovati, insa
în multe regiuni (Africa, America de Sud) ele sunt inca slab utilizate, apartinand la
resursele viitorului.
Apele curgătoare prezintă principala sursa de alimentare cu apa potabila a po-
pulaţiei; în multe regiuni ale planetei sunt folosite pentru irigare şi adaparea anima-
lelor domestice, prezintă o sursa de aprovizionare cu produse alimentare (peste,
păsări, alte animale fluviale).
Apele curgătoare şi teritoriul din preajma lor prezintă ideale locuri pentru odih-
na, recreatie, sport etc.
Protectia apelor fluviale
Cercetătorii afirma că din punct de vedere ecologic apele curgatoare, ca şi ape-

le Oceanului Planetar, sunt intr-o stare deplorabilă. Mii de fluvii, râuri, alte ape cur-
gătoare de pe Terra sunt considerate poluate, indeosebi cele din vestul Eurasiei
178
– fluviile: Volga, Nistrul, Rinul, Dunarea, Elba, Oderul, Sena, Prutul, râurile de pe
peninsulele Apenina, Pirineica, Balcanica s.a. Intr-o stare foarte grava sint râurile
mici şi cele cu curgere temporara, inclusiv cele din R. Moldova, multe dintre care
s-au uscat sau sunt pe cale de disparitie. Factorii principali de degradare a apelor
curgătoare sunt atât de origine naturala (scurgerile de suprafaţa, eroziunea eolia-
na şi gravitationala, “înflorirea” apei etc.), cât şi de origine antropica – petroliera,
fecaloid-menajera, radioactiva, agricola – administrarea pesticidelor, ingrasăminte-
lor minerale, reziduurile de la complexele animaliere etc. S-a calculat ca în reteaua
hidrografica a Frantei anual nimeresc peste 6 milioane tone de substanţe impurifi-
catoare, iar în apele curgătoare ale R. Moldova anual patrund cca 15 mii tone de
poluanti organici, peste 10 mii tone de particule solide suspendate, 35 mii tone de
saruri dizolvate şi poluanti toxici de origine chimica din atmosfera şi din sol.
Deoarece posibilitatile de autopurificare sunt foarte limitate, toate aceste impu-
rificari duc, în buna parte, şi la pieirea lumii organice din apele curgatoare, la degra-
darea peisajelor naturale limitrofe, innamolirea, secarea şi uscarea albiilor – urmare
a defrisarii pădurilor din bazinele hidrografice, inclusiv a celor de pe maluri, a de-
secării (asanarii) mlastinilor şi baltilor, utilizarii nerationale a apelor curgătoare mici
ca marime şi debit, eroziunii solurilor, alunecarilor de teren, indreptării şi indiguirii
albiilor cursurilor de apa etc.
Pentru a ameliora cât de cât situaţia ecologică deplorabila a apelor curgătoare
este necesar, în primul rând, de a lua masuri eficace de combatere a poluarii inten-
sive a apelor fluviale:interzicerea aruncarii oricaror reziduuri poluante, purificarea
apelor riziduale comunale, industriale, agricole, trecerea la tehnologii uscate de
curatire a grajdurilor etc. În al doilea rând, necesită a fi luate masuri de combate-
re a eroziunilor de sol în bazinul hidrografic: retinerea apei pe terenurile agricole,
crearea şi pastrarea zonelor sanitare de protectie pe malurile apelor curgatoare,
intarirea malurilor cu fâşii forestiere, cu constructii hidrotehnice, reglarea cursurilor
de apa cu rezervoare artficiale de apa şi iazuri etc. În plus, se cere crearea unei
baze legislative şi normative la nivel de stat şi a unui sistem de control în domeniul
protectiei apelor curgatoare.
10.3.6. Apele statatoare
Din ele fac parte lacurile (naturale şi artficiale), mlastinile, baltile şi ghetarii (al-
pini şi continentali).
Lacurile – prezintă niste acumulari de apa în intr-o excavatiune (depresiune)
ale suprafetei uscatului creata natural sau artficial. Ele ocupa o suprafaţa de cca
179
2,7 milioane kilometri patrati (1,8% din suprafaţa uscatului. în lacuri sunt cantonate
peste 280 mii kilometri cubi de apa (0,019%) din volumul total al apelor hidrosferei.
Dimensiunile lacurilor sunt extrem de variabile: de la zeci de metri patrati pana la
mii de kilometri patrati.
Lacurile terestre au o repartitie foarte neuniforma pe suprafaţa Terrei, cele mai
dese fiind inregistrate în regiunile care au fost ocupate în perioada geologica a
cuaternarului (ultima perioada geologica) de catre calotele de gheata. după topirea
lor aici s-au format o multime de lacuri nu prea adanci, cum ar fi în Finlanda (tara
care are peste 100 000 de lacuri), Canada, statele riverane Marii Baltice, Belorusia,
nordul Rusiei s.a. Mai putine lacuri sunt inregistrate în briul climatic tropical.
Lacurile care se alimenteaza cu apele de la precipitatiile atmosferice (ploaie
şi zapada), cu apele panzei freatice, din fluvii şi râuri poarta denumirea de lacuri
terestre. Unele insa se alimenteaza cu apa marina şi poarta denumirea de lacuri
relicte (candva au fost parti ale Oceanului Planetar sau aveau contact cu el prin
strimtori: lacurile Caspic, Aral, Balhas, Onega, Ladoga, Maracaibo s.a.
Dupa geneza chiuvetelor (depresiunilor) lacustre, care au aparut în rezul-
tatul proceselor endogene, exogene şi acţiunii omului, deosebim: lacuri natura-
le şi lacuri antropice. Cele naturale pot fi: lacuri tectonice – sunt cauzate de
miscarile scoartei terestre sub acţiunea fortelor endogene (interne), miscarilor
epirogenice (de lasare şi ridicare lenta a scoartei terestre), miscarilor de prabu-
sire. Acestea se caracterizeaza prin maluri abrupte, au o forma ingusta, cu adin-
cimi destul de mari – lacurile Baikal, Titicaca, Tanganyika, Rita, Niasa, Marele
Lac Sarat, Malawi, Victoria s.a.; lacuri vulcanice – s-au format datorita eruptiilor
vulcanice şi sint localizate în craterele vulcanilor – lacurile: Crater, Aso sau “La-
cul celor 100 de sate”, Akan sau “Lacul fericirii” (Japonia), Kronotkoe (peninsula
Kamceatka), Sfanta Ana, Trasimeno, Bolsena, Rotomahana, Sevan, s.a.; lacuri
glaciare – s-au format în rezultatul activităţii erozive şi acumulative a ghetarilor
continentali şi alpini, se caracterizeaza prin dimensiuni mai mici ca cele tectonice
şi se întâlnesc în grupuri – lacurile din munţii Alpi, munţii Scandinaviei, din nordul
Câmpiei Europei de Est (Campia Rusa), câmpia Poloneza, din nordul Canadei
(lacurile Maggiore, Como, Garda s.a.). Tot din aceasta categorie fac parte lacurile
din regiunile cu inghet peren (vesnic) – lacurile din tundra şi silvotundra; lacuri
carstice – s-au format în regiunile în care predomina roci solubile în apa (ghips,
calcar, creta, sare gemă, dolomite s.a.) şi sunt cauzate de apele subterane, ocupa
doline, uvale şi polii, sunt des întâlnite pe peninsulele Balcanica, Crimeea, în tara
muntoasa Caucaz, Romania, R. Moldova s.a.; lacuri lagunare (litorale) – sunt
răspândite pe langa tarmurile joase ale marilor, aparute în urma separarii de us-
180
cat a unor portiuni marine (foste golfuri) – lacurile Sivas (peninsula Crimeea),
Maracaibo (America de Sud), Sasâc şi Alibei (tarmul Marii Negre) s.a.; lacuri de
lunca (limanuri fluviatile) – s-au format în rezultatul revarsarilor şi viiturilor apelor
fluviale – lacurile Brates, Balau, Rotunda (lunca Prutului), Rosu şi Gura Bicului
(lunca Nistrului); lacuri eoliene – sunt situate intre dune şi barcane în regiunile de
semidesert şi deşert, care s-au format sub acţiunea vânturilor; lacuri meteoritice
– s-au format în rezultatul caderii meteoritilor: lacurile Lonar (India), Laguna Ne-
gra Argentina), Kaalijarv (Estonia), Chubb (Canada) s.a.; lacuri de baraj natural
– s-au format în locurile inguste ale râurilor de munte în urma bararii cu materialul
transportat de avalansele de pietre şi namol, alunecarilor de teren: lacurile Rosu
(Carpaţi, Romania) şi Alma-Ati (Kazahstan).
O categorie aparte o constituie lacurile antropice (artificiale) – lacuri construite
de om sau sub influenţa acestuia. Din ele fac parte lacurile de acumulare a apelor
(rezervoare artificiale de apa), construite pe fluvii şi râuri mari cu scopul acumularii
unor mari cantitati de apa, punerea în miscare a turbinelor centralelor hidroelectri-
ce, reglarea cursurilor apelor, recreatie, turism, irigatii, alimentare cu apa a popu-
laţiei, localitatilor, piscicultura. Din cele mai mari mentionam lacurile de acumulare
Volta (pe raul Volta, Africa), Samara (pe Volga), Smallvud (pe raul Cercill, Canada),
Bratsk (pe raul Angara), Rabinsk (pe raul Sexna) s.a. în R. Moldova de asemenea
au fost construite lacuri de acumulare: Dubasari – aria oglinzii de apa (pe fluviul
Nistru), Costesti-Stanca (pe raul Prut), Cuciurgan (pe raul Cuciurgan), pe alte râuri
mai mici – Ghidighici (Marea Chisinaului) – pe raul Bac, Rezeni (pe raul Botna),
Ialoveni (pe raul Isnovăt) s.a.
O mare însemnătate au şi acumularile mici de apa (iazurile şi helesteele), care
au functia de reglare a cursurilor de apa, fiind folosite şi pentru irigare, în piscicul-
tura, avicultură, ca zone de odihna şi recreatie. La ora actuala în R. Moldova sunt
inregistrate cca 60 de lacuri de acumulare şi peste 2 500 de iazuri.
Marea diversitate de lacuri (dupa dimensiuni, regimul fizic, termic şi chimic, le-
gatura cu apele curgătoare sau lipsa acesteia s.a.) circumstanţiază diversificarea
condiţiilor ecologice de existenta a lumii organice. După modul de viaţă, ca şi în
Oceanul Planetar, în lacuri deosebim trei grupe de organisme: bentos, plancton
şi necton, insa intrucitva ele se deosebesc totuşi de organismele ce vieţuiesc aici:
trăisc în ape “dulci”, la adincimi mult mai mici, avand un areal pestrit de repartizare
s.a. Este excepţională lumea animala şi vegetala din lacurile Baikal, Tanganyika,
Ohrid, Posso (pe insula Sulawesi), Caspic, unde astăzi încă mai poti întâlni multi
endemici, care existau inca în perioada triasica (cu peste 200 milioane ani în urma).
în majoritatea lacurilor terestre condiţiile de viata corespund zonalitatii naturale.
181
După condiţiile de existenta, în orice lac sunt evidentiate trei zone:

a. Zona litorala – aici este cea mai bogata lume vegetala (multa lumina, tem-
peratura apei favorabila, abundenta de substantte minerale şi organice): desisuri
de rogoz, stuf, papura, tipirig, coada-vulpii, sageata-apei, nuferii alb şi galben, alte
plante acvatice sau iubitoare de surplus de umezeala. Din lumea animala vieţu-
iesc de la protozoare pana la cele superioare (mamifere, păsări, amfibii, reptile).
Aceasta zona continua pana la adincimea de 30 metri, aria ei fiind determinată de
transparenta apei şi de gradul de patrundere a razelor solare;
b. Zona de adancime – aici patrunde mai putina lumina, temperatura apei este
mai joasa, mai ales în lacurile adanci (Baikal, Tanganyika, Caspic s.a.), este mai
puţin bogata şi lumea organica. Mai des se întâlnesc animale ce vieţuiesc la o mai
mare adancime (pesti, unele nevertebrate, alge);
c. Zona pelagica (de fund) – pe fundul lacurilor se depune o mare cantitate de
resturi vegetale şi animale, aflate în diferite faze de descompunere de catre bacteriile
anaerpbe şi care apoi se transforma intr-un namol de origine organica numit sapro-
pel, utilizat ca ingrasămant organic, nutret şi ca mijloc de tratament. Lumea organica
vie este mai slab dezvoltata – se întâlnesc doar animalele de fund sau de mal.
Lacurile, atât naturale cât şi artficiale, au mare însemnătate. În majoritate ele
servesc ca sursa de alimentare cu apa potabila (asigura cu apa populatia din preaj-
ma lacurilor şi adapatul animalelor domestice), sunt utilizate pentru irigatie, în pis-
cicultura, avicultura, navigatie. Apele şi malul din unele lacuri sunt surse de mate-
rie prima pentru industria chimica şi alimentara (se dobandeste sare de bucatarie,
soda, brom, iod, clor s.a.), sunt utilizate în scopuri curative (lacurile minerale), pen-
tru odihna, sport etc. Prezenta lor amelioreaza condiţiile climatice şi microclimatice,
innobileaza peisajele naturale riverane lor.
Protectia lacurilor
O mare parte din lacurile terestre, mai ales cele din preajma regiunilor industri-
ale des populate şi a urbelor mari, se află într-o situaţie ecologică destul de dificila.
Apele lor sunt poluate cu reziduuri de la întreprinderile industriale, agricole, unde
au fost administrate cantităţi exagerate de îngrăşăminte şi substanţe toxice, ape
menajere, cu substanţe petroliere (Lacul Caspic) şi cu produse din ele, cu diferite
deseuri s.a. Toate acestea duc la scaderea calitatii apei lacurilor, eutroficarea şi
inverzirea ei, la sporirea creşterii plantelor acvatice, înnămolirea şi chiar la uscarea
acestora (Lacul Aral). Acelasi lucru se poate afirma şi în ce priveşte starea ecologi-
că a lacurilor din R. Moldova, motivele fiind aceleaşi.
182
Pentru a ameliora aceasta situaţie este necesar, în primul rând, de a ocroti ape-
le curgătoare care nimeresc în lacuri de la poluarea lor intensiva, de a duce lupta cu
procesele de eroziune în bazinele lor, de a crea zone sanitare în preajma lacurilor,
de a intari tarmurile cu fâşii forestiere, periodic de a întreprinde masuri de curatire,
mai ales a lacurilor din localitatile rurale şi urbane.
10.3.7. Terenurile inmlastinite şi baltite
Prezintă niste suprafete terestre puternic umezite datorita panzei de apa sta-
tatoare superficeala, de mica adancime, cu regim temporar, acoperit de vegetatie
acvatica şi ocupa o arie de cca 3,5 milioane kilometri patrati, în R. Moldova – peste
20 mii hectare. în ele sunt acumulate cca 140 mii kilometri cubi de apa. Din aceste
terenuri fac parte mlastinile şi baltile.
Mlaştinile – sunt portiuni ale uscatului cu un surplus enorm de umezeala; de
obicei nu au scurgere şi sunt bogate în vegetatie hidrofila. Ele sunt constituite din
90-95% de apa, restul – din plante uscate dintre care o parte se afla în stare des-
compusa, iar alta – în stare nedescompusa, care cu timpul se transforma în turba-
rie – prezintă un depozit organic format prin descompunerea plantelor în condiţii
de exces continuu de apa, adică în condiţii permanent anaerobe. Ea constituie
materialul mama pentru formarea solurilor turboase. Este utilizat în agricultura ca
ingrasemant organic, în medicina, ca material energetic. Deosebim: turbarie eu-
trofa (depozit organic bogat în substanţe minerale, mai ales de calciu), turbarie
mezotrofa (depozit organic moderat în continut, format în condiţii cu umiditate în-
alta) şi turba oligotrofa (depozit organic foarte sarac în substanţe minerale, cu o
reacţie puternic acida).
Condiţiile principale de formare a mlastinilor sunt factorii climatici (mari can-
titati de precipitatii atmosferice şi gradul mic de evaporare a apei), permeabilita-
tea scazuta a rocilor din bazinul lor, adancimea mica a apelor freatice, caracte-
rul de câmpie slab dezmembrat al reliefului, adancimea mica a vailor fluviale, în
condiţii de drenaj slab, prin colmatarea unor lacuri mici şi microdepresiuni s.a.
O condiţie prielnica pentru formarea mlastinilor este prezenta inghetului peren
(vesnic). Mlastinile pot aparea în albii, în preajma izvoarelor mari, pe câmpiile
netede cu pinze freatice apropiate şi crovuri, în depresiunile intramontane, pe
locurile lacurilor ce seaca, pe locurile afectate de maree etc. Mai des sunt răs-
pândite în zonele naturale de tundra, silvotundra, de păduri (unde gradul de
evaporare a apei este mic din cauza temperaturii scazute a aerului) şi în brâul
ecuatorial (aici se afla cea mai intinsa mlaştină – Grand Pantanal cu o arie de
183
peste 108 780 kilometri patrati, situata în America de Sud, bazinul fluviului Para-

guay), unde cad precipitatii atmosferice enorme. Mai rar sunt prezente în zonele
de stepa şi sunt foarte rare în semideserturi şi deşerturi.
Dupa caracterul vegetatiei, profilul suprafetii şi regimului de alimentare cu apa
se deosebesc:
a. Mlastini eutrofe (autotrofe) – sunt situate la mici altitudini, plane ca pro-
fil, mai des fiind răspândite în luncile fluviilor şi râurilor, în depresiunile fostelor
lacuri. Se alimenteaza cu apele precipitatiilor atmosferice şi cele freatice, în tim-
pul revarsarilor şi viiturilor apelor curgatoare. Se caracterizeaza printr-un mare
continut de elemente minerale nutritive, fapt ce duce la o mare răspândire a
plantelor eutrofe (plante ce se hranesc numai cu substanţe anorganice): tufari
de mesteacan şi arin, muşchi de balta, rogoz, trestie, coada-calului s.a. Aseme-
nea mlastini mai sint numite mlastini de muşchi şi au o mare răspândire în Po-
lesia ucraineana şi bielorusa, în Siberia de Vest, mai ales în bazinul hidrografic
al fluviului Obi;
b. Mlastini oligotrofe – sunt situate pe terasele marilor fluvii şi pe cumpenele
de apa, bombate în profil (anticlinala), cu mari acumulari de muşchi şi turba,se
alimentează de la apele precipitatiilor atmosferice (ploi, zapezi), sint sarace în sub-
stanţe minerale nutritive, fapt ce nu favorizeaza răspândirea plantelor oligotrofe.
Aici e foarte răspindit muşchiul alb (sfagnum). în rezultatul dezvoltării şi pieirii anu-
ale a muşchilor se formează un strat gros de turba, care ajunge pana la 8-20 metri.
Din aceste considerente, astfel de mlastini se mai numesc turbarii. În afara de
sfagnum aici se mai intilnesc bumbacarita, afinul, rachita, mesteacanul pitic s.a.
Turbăriile sunt mai des răspandite în braiele rece şi temperat (sesurile Polesiei,
Mesciorei, în nordul câmpiei Europei de Est s.a.);
c. Mlastini mezotrofe (de tranzitie) – ocupa un loc intermediar intre cele amin-
tite mai sus după caracterul alimentarii cu apa şi vegetatie.
Baltile – prezintă lacurile cu adancimi reduse, cu caracter permanent, în
unele cazuri redus sau niste portiuni ale terenurilor inmlastinite în partea de
mijloc şi cea inferioara a luncilor inundabile ale fluviilor şi râurilor, uneori şi
în locurile iesirii la suprafaţa a apelor subterane (izvoarelor cu un debit mare,
ochuri de apa, grinduri, canale de apa s.a.), cu o bogata vegetatie hidro şi hi-
drofila. Mai des sunt răspândite în luncile apelor mari curgătoare din Europa
de Sud (Dunarea, Nistru, Prut, Don, Nipru, Cubani s.a.), mai rar – în deşerturi
şi semideserturi, care aici sunt numite oaze (portiuni fertile de teren unde apar
izvoare sau ape freatice aflate la adincimi reduse şi favorizeaza dezvoltarea
vegetatiei permanente şi aşezări omenesti). Baltile sint acoperite cu stufaris,
184
papuris, alte specii de plante hidrofile; din arbori se intilnesc plopul şi salcia.
Uneori se foloseste pentru a denumi regiuni intinse, mlastinoase, cu grinduri,
ochiuri, canale de apa şi vegetatie adecvata. Ele sunt specifice luncilor largi ale
flufiilor şi râurilor.
Mlastinile şi baltile au o mare însemnătate pentru invelisul geografic şi pentru
economie: ele servesc ca sursa de alimentare a multor cursuri de apa (Volga, Ni-
pru), ca loc de refugiu pentru multe specii de animale sălbatice, participa la circuitul
apei în natura, din ele se extrage turba – un pretios ingrasămant organic pur ecolo-
gic, ca sursa energetica, fiind pe larg utilizate în scopuri curative etc. De asemenea,
ele ocupă un loc deosebit în ecologia apelor, fiind un bun sanitar natural, deoarece
purifică apele poluate (filtre naturale).
Insa, deseori, mlastinile şi baltile sunt desecate pentru a largi terenurile agrico-
le, fenomen care în multe cazuri se deosebeşte de a fi negativ. Ca exemplu poate
servi desecarea terenurilor inmlastinite din luncile râurilor mici din R. Moldova (Bot-
na, Cogalnic, Raut s.a).
Reiesind din cele expuse, este necesar a utiliza mlaştinile şi bălţile în mod ratio-
nal, a lua măsuri de protecţie a acestora şi chiar a crea mlastini şi balti artficiale.
10.4. Poluarea bazinelor de apă
În dezvoltarea social-economică a unui stat apa trebuie să corespundă ce-

lor două deziderate esenţiale: calitate şi cantitate. O apă bună din punct de
vedere calitativ, dar insuficientă cantitativ nu poate acoperi necesităţile multiple
ale unei colectivităţi evoluate: apă potabilă, igienă individuală, agrement, ca şi
satisfacerea altor necesităţi administrative, economice, culturale etc. De ase-
menea, cantităţi abundente de apă, dar necorespunzătoare din punct de vedere
calitativ, prezintă un pericol pentru sănătatea publică. Prevenirea şi combaterea
bolilor transmisibile pe calea apei (boli infecţioase, microbiene, virotice, para-
zitare) şi implicarea unor substanţe străine de compoziţia apei în favorizarea
sau generarea unor afecţiuni cronice, tulburări de metabolism, intoxicaţii ale
organismelor vii, impun cu necesitate studiul şi controlul permanent al surselor
de apă folosită.
Obişnuit se spune că apa este impurificată, intoxicată, murdară sau poluată
atunci, cand şi-a modificat anumite caracteristici naturale şi tehnnice, care pot fi
percepute cu ajutorul organelor de simţ (olfactive), spre exemplu, cand a devenit
tulbure sau cand a căpătat o anumită culoare, un anumit gust sau miros. Tot impu-
rificată (poluată) apa este şi atunci, cand conţine substanţe nocive, chiar dacă ea
185
este limpede, incoloră şi fără un miros sau gust caracteristic, iar într-un sens mai
larg şi atunci, cand şi-a schimbat condiţiile termice sau cele biologice, prin încărca-
rea neobişnuită cu bacterii sau alte microorganisme.
În mod normal apele naturale de suprafaţă şi cele subterane posedă o stabili-
tate relativă a condiţiilor lor fizico-chimice, biologice, o stare de echilibru dinamic.
Cand însă condiţiile de mediu dintr-o apă suferă modificări de o mare intensitate şi
care se menţine pe o durată oarecare de timp, ele se răsfrang asupra organismelor
ce o poluează, producandu-se tulburări ale acestui echilibru.
În linii generale, noţiunea de poluare a apei poate fi definită în felul următor:
în stare naturală apa conţine anumite substanţe chimice, fie dizolvate, fie în
suspensie, într-o proporţie ce variază în limite înguste; cand una din substanţe
depăşeşte aceste limite sau cand apa conţine materii străine, se zice că este
impură. în mod obişnuit se spune despre apa că este pură în cazul cand nu
dăunează sănătăţii organismelor vii sau atunci cand este utilizata în scopuri
administrative.
Cu părere de rău constatăm că apă absolut pură nu mai există. Din cauza
urbanizării şi industrializării, respectiv creşterii imense a volumelor de apă rezi-
duale cu conţinut complex şi divers de substanţe chimice, care se evacuează în
bazinele naturale de apă foarte adesea neepurate sau insuficient epurate, într-o
serie de state s-a produs o stare pronunţată de poluare a apelor subterane şi de
suprafaţă. Astfel, fluviile Elba, Dunărea, lacurile Superior şi Michigan pot servi
ca exemple clasice de bazine, intens impurificate. Aici, fauna acvatică aproape
lipseşte, apele sunt dezoxigenate din cauza apelor riziduale bogate în substanţe
organice biodegradabile ori care formează pelicule la suprafaţa apei, conţin rezi-
duuri uleioase provenite de la ambaracţiuni, cantităţi mari de spumă determinate
de prezenţa detergenţilor etc.
Din definiţiile date poluării apelor reiese existenţa a două căi de impurificare (fig.
56): naturală, cand modificările proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale apei se
produc fără intervenţia omului şi artificială sau antropică (umană), cand ea are loc
drept urmare a activităţii comunităţilor omeneşti.
186
Fig. 56. Factorii de poluare a apelor continentale
10.4.1. Impurificarea naturală a apei
Ea are loc în urma unor procese naturale, conferind învelişului de apă unele
modificări, privind condiţiile ei fizice, chimice şi biologice. De obicei, apele de ploaie,
de la topirea zăpezii spală de pe terenurile învecinate ale unui obiectiv şi transportă
în masa apei nisip, argilă, frunze moarte, cadavre de animale etc. Materiile organi-
ce se descompun treptat, producand unele modificări în condiţiile fizico-chimice ale
apei, însă influenţa lor asupra organismelor vii acvatice este neînsemnată. în cazul
unor ploi torenţiale de lungă durată şi puternice, cantităţi mari de materii transporta-
te de pe uscat pot produce o scădere bruscă a concentraţiei de oxigen, provocînd
moartea diferitor animale de apă, de aici şi utilizarea acestei ape în economie.
Urmari şi mai primejdioase pot surveni în cazul, cand în zonele învecinate ale ba-
zinelor de apă se află terenuri salifere, cantirăţile de clorură de sodiu transportate
187
modifică vadit condiţiile de viaţă a organismelor acvatice. Un alt caz de poluare

naturală, unul din cel mai tipic şi în acelaşi timp cel mai frecvent, este cel produs
de “înflorirea” apei. Dezvoltarea excesivă a unor specii fitoplanctonice (îndeosebi
alge, flagelate diatomee, etc.), dă apei un aspect caracteristic de “supă de legume”.
Aceasta capătă un miros specific – de peşte stricat, mucegai, etc., şi o anumită
culoare – verde, brună, roşie etc. Din această cauză, apa din aceste bazine nu
mai poate fi utilizată nici măcar în scopuri recreative, cu atât mai puţin pentru băut,
adăpatul vitelor sau alte utilizări. Impurificarea naturală este o tulburare trecătoare
a echilibrului biodinamic al bazinelor acvatice.
10.4.2. Impurificarea artificială (tehnogena) a apei
În sensul direct al definiţiei, aceasta se caracterizează prin aceea că este produ-

să prin activarea omului şi consecinţele sale se răsfrang negativ tot asupra omului,
asupra sănătăţii şi economiei lui. Este vorba de impurificarea apelor de suprafaţă
şi a celor subterane prin întroducerea de substanţe lichide (ape uzate menagere
şi industriale, ape de ploaie care au antrenat de pe sol diferite materii folositoare
ca îngrăşăminte agricole sau substanţe pentru combaterea dăunătorilor vegetati-
ei), substanţe solide (nisip, argilă, cenuşă, rumeguş de lemn etc) şi diferite gaze.
Deşi esenţa fenomenului este aceeaşi, impurificarea artificială are unele aspecte
care o deosebesc cantitativ şi calitativ de cea naturală. în impurificarea naturală
intervin substanţe care, în general, există în mod normal în apă în cantităţi reduse
– substanţe cu care organismele sunt în contact direct în cursul dezvoltării lor. în
poluarea antropică, pe langă acestea, mai pot interveni şi unii produşi de sinteză
organică, unele elemente chimice rare, cu care ele n-au avut nici o tangentă. Tot
aici, un loc special îl ocupă substanţele toxice, care, în cantităţi destul de reduse,
dăunează proceselor de vitale ale organismelor.
10.5. Sursele de poluare a bazinelor de apă
Se desting două categorii de surse de poluare a bazinelor de apă:

– surse de impurificare neorganizate. Ele sunt reprezentate de diverse cen-
tre populate şi amplasate în apropierea bazinelor de apă (fluvii, râuri, lacuri, bălţi,
mări, golfuri etc.) pe care le impurifică în urma raporturilor teritoriale şi de utilizare a
apei. Astfel, starea de salubritate (condiţii sanitare, curăţenie) nesatisfăcătoare a te-
ritoriilor populate face ca după topirea zăpezii, ploilor torenţiale (abundente), apele
de spălare a solului impurificat să ajungă în obiectivele acvatice pe care le impuri-
188
fică într-o măsură destul de mare. Dacă mai ţinem cont că localităţile populate sunt
amplasate în imediata apropiere de apele curgatoare, lacuri, mări etc., pe care le
folosesc pentru toate necesităţile, ne explicăm motivul pentru care apele de supra-
faşă prezintă deseori un grad accentuat de poluare, îndeosebi bacteriologică.
Diversele utilizări sezoniere ale apei (pentru scăldat, pescuit, muratul plantelor
textile, udatul etc.) precum şi unele scurgeri de rezidiuri solide sau fecalo-mena-
gere, contribuie în mare măsură la poluarea apelor. Mai adăugăm aici şi rolul unor
cursuri temporare de apă în poluarea bazinelor de apă. Văile acestora constituie
locul de depunere a diferitor reziduuri, provenite din localităţile populate. După ploi
abundente, dezgheţuri ele devin torenţiale, antrenand toate aceste impurităţi în cur-
suri de apă în care se varsă, impurificandu-le.
Menţionăm, de asemenea, depozitarea de reziduuri de tot felul pe marginea
cursurilor de apă (gunoaie, rumeguş, băligar etc.), ce constituie posibilităţi reale
de poluare, în special după ploi cu caracter torential şi de lunga durata, cand
toate acestea sunt spălate sau duse în cursurile de apă. Amplasarea unor sonde
petroliere, conducte de transport şi rezervuare de depozitare a combustibilului,
existenţa unor rampe de încărcare a petrolului, altor combustii lichide în apropie-
rea imediată a obiectivelor acvatice, duc la posibilităţi de poluare neorganizată a
bazinelor de apă (fig. 57).
Fig. 57. Diversarea în mare a unor deseuri ce contin sulfat hidratat de fier şi
potasiu, care apoi intra în lantul trofic al organismelor vii, daunandu-le
supravieţuirea
– sursele de poluare organizată. Ele pot fi de două feluri:

– surse de poluare cu ape reziduale fecaloid-menagere – rezultate de
189
la nivelul centrelor populate canalizate. Aceste ape se caracterizează printr-un

conţinut crescut în embrioni, inclusiv cei patogeni, virusuri, ouă de geohelminţi,
avand, deci, un potenţial epidemiologic crescut. Totodată, ele conţin o mare
cantitate de substanţe organice decompozabile, consumatoare de oxigen, sus-
pensii etc. Sursele de poluare cu ape reziduale, provenite de la combinate şi
întreprinderi industriale, uzine, diverse instalaţii, şantiere etc. Ele se caracteri-
zează prin prezenţa de substanţe chimice nocive, unele cu un grad crescut de
toxicitate, prin prezenţa de pelicule uleioase, suspensii, etc. Apele reziduale
industriale, care prezintă o nocivitate deosebită, în primul rând, sunt cele pro-
venite de la nivelul combinatelor chimice, metalurgice, de flotaţie a minereurilor,
de rafinare a petrolului, de la întreprinderile de fabricare a hartiei şi celulozei,
de preparare a gudroanelor etc., şi, în al doilea rând, categoria de întreprinderi
de prelucrare a pieilor şi a altor produse animaliere, de fabricare a zaharului,
amidonului, alcoolului, vinurilor, untului, combinate de carne etc. Aceste două
categorii de ape reziduale (fecaloid-menagere şi industriale) se revarsă în ba-
zinele naturale de apă, poluându-le. Se disting următoarele tipuri de poluări
ale învelişului de apă: poluare care afectează proprietăţile organoleptice şi
fizice ale apei (poluarea prin substanţe degradabile şi care consumă până la
epuizare oxigenul din apă, distruge organismele vii, produce mirosuri neplăcu-
te); poluarea prin substanţe solide, care duc la înnămolire; poluarea prin
uleiuri, coloranţi, descărcări de ape tulburi care modifică aspectul fizic al
apei (culoarea, transparenţa, densitatea, viscozitatea, conductibilitatea termică
şi electrică etc.).
– poluarea, care schimbă proprietăţile chimice şi biologice ale apei.
Destingem: poluare prin compuşi toxici (fig. 58), cum sunt: metalele grele,
plumbul, cositorul, cuprul, zincul, cromul etc.; poluare prin compuşi organici
– detergenţi, pesticide (fig. 59), antibiotice, medicamente etc. şi care pot avea
proprietăţi fizice şi chimice nedorite sau pot conferi gusturi şi mirosuri apei;
poluarea prin substanţe nutritive pentru plante şi animale (azot, fosfor, potasiu,
care pot duce la schimbarea calităţii apei; poluarea prin săruri organice – ea
ridice gradul de salinizare a apei; poluarea cu embrioni microbieni, viruşi şi
paraziţi patogeni.
190
Fig. 58. Migraţia elementelor chimice toxice în apele dulci

şi ecosistemele terestre (după Wood, 1973)
Fig. 59. Migraţia DDT-ului într-un lac de apă dulce

(după Eberhardt s.a.,1971)
Poluarea apelor de suprafaţă poate avea consecinţe nedorite în domeniul apro-

vizionării cu apă potabilă a centrelor populate (apă de calitate inferioară, izbucniri
epidermice etc.), a întreprinderilor industriale, a crescătorilor de animale, în irigaţie,
piscicultură, efectuarea măsurilor de recreaţie, sportive şi turistice, navigaţie etc.
191
10.6. Principalii poluanţi ai bazinelor acvatice
Intrucat poluanţii naturali ai apelor nu duc la impurificări esenţiale, în continuare

vom acorda atenţie poluanţilor artificiali (umani) şi corespunzător impurificării artifi-
ciale a bazinelor de apă şi concesinţele ei pentru organismele vii.
După gradul de impurificare a bazinelor de apă poluanţii artificiali pot fi împărţiţi
în cateva grupe:
– poluarea cu reziduuri petrolice. Ea prezintă actual pentru numeroase state şi
întreaga hidrosferă o problemă destul de acută şi, în particular, deosebit de dificil de
prevenit şi remediat (soluţionat). Reziduurile de petrol ajung în bazinele de apă prin
devarsarea de ape reziduale, rezultate de la rafinăriile de petrol, uzinele de crocare. O
mare cantitate de reziduuri petroliere pătrund în timpul spălării navelor transportatoare
de petrol, în timpul naufragiilor lor, scurgerii de la mijloacele de transport etc. Influenţa
reziduurilor petroliere asupra apelor din bazinele naturale este destul de mare de la
locul de deversare. Astfel, petrolul şi produsele petroliere modifică intens proprietăţile
fizice ale apei, determinand apariţia peliculelor la suprafaţă şi apariţia unui miros pu-
ternic, influenţează asupra schimbului de gaze, oxidităţii, desfăşurării proceselor de
mineralizare a apei etc. Poluarea cu reziduuri de petrol persistă pe mari distanţe pe
bazinelor naturale, autopurificarea efectuandu-se într-un ritm foarte lent. Poluarea cu
reziduuri de petrol are o influenţă destul de negativă şi chiar asupra organismelor vii din
bazinele corespunzătoare. Astfel, în bazinele impurificate pier în masă componentele
fito- şi zooplanctonului (hrana principală a peştelui), iar de aici scade şi productivitatea
lui sau dispare complet, cauza fiind atât intoxicaţia, cât şi insuficienţa de oxigen în apă.
Unele substanţe chimice rezultate din poluarea apelor cu petrol (fenolul, acidul sulfu-
ros), compuşii sulfuroşi, sulfura de sodiu etc.), în concentraţii anumite, sunt capabile să
exercite acţiuni toxice şi asupra omului şi a altor animale. Deci, deversările de reziduuri
petroliere reprezintă o nocivitate de un grad destul de înalt, a căror eliminare o impun
atât cerinţele de ordin sanitaro-igienic, cât şi cele de ordin economic, piscicol, floristic
etc. Curăţarea cât mai eficientă a apelor riziduale petroliere este unul din mijloacele
cele mai efective de protecţie sanitară a bazinelor naturale de apă (fluvii, lacuri, mări,
oceane) împotriva unei atare impurificări, pe langă alte măsuri de împedicare a pătrun-
derii neorganizate a reziduurilor de petrol. Iată cateva mijloace de purificare (epurare) a
apelor reziduale petroliere: decantarea lor în bazine de sedimentare, filtrarea prin nisip,
flotaţia cu aer, folosirea cuagulanţilor etc.;
– poluarea cu fenoli. Azi ea prezintă o mare problemă atât prin urmările grave
pe care le exercită asupra organismelor vii acvatice, proprietăţilor organoleptice, di-
verselor utilizari ale apei, cât şi prin larga răspandire a acestei poluări. Fenolii ajung
192
în apele de suprafaţă, ca şi în cele subterane, odată cu apele reziduale provenite de

la industria petrolieră, chimică, de la coxerii, combinatele de prelucrare a lemnului,
hartiei, celulozei, distilarea cărbunelui etc. Eliminarea fenolilor din apele riziduale se
face prin procedeul de extracţie a lor, prelucrarea cu vapori, absorbţia, tratarea ape-
lor riziduale fenolice cu distrugerea lor, folosind îndeosebi flora microbiană etc.;
– poluarea bazinelor de apă cu detergenţi. Crează mari dificultaţi în utiliza-
rea apelor în scopuri economice. în ultimul timp aproape în toate statele lumii se
folosesc detergenţi în proporţii crescande. Ei prezintă nişte substanţe care posedă
proprietăţi de curăţire şi duc la formare de spumă, modificări defavorabile ale pro-
prietăţilor organoleptice ale apei potabile, la acţiunea lor toxică asupra organisme-
lor vii. Substanţele componente ale detergenţilor ce ajung în apele riziduale, apoi în
bazinele naturale de apă, provin de la întreprinderile textile, de pielărie, vopsire ce
folosesc getergenţi sintetici în procesul de lucru, de la uzinele de preparare a lor,
folosirea menageră a detergenţilor şi utilizarea lor pentru curăţarea sărurilor de pe
terenurile agricole, tratate cu insecticide, fungicide etc. Controlul poluării surselor
de apă cu detergenţi şi măsurile de combatere ale acestei poluări care constituie o
preocupare în întreaga lume poate fi următorul:
– determinarea reglată a cantităţilor de detergenţi în apele de suprafaţă şi sub-
terane, în reţelele de distribuţie în efluentul staţiilor de epurare;
– perfecţionarea metodelor de determinare a cantităţilor de detergent din sur-
sele de apă;
– introducerea noilor metode de tratare a apelor riziduale pentru a realiza o
descompunere mai rapidă şi completă a lor;
– fabricarea unor detergenţi pe baza de substanţe uşor oxidabile etc.
Din cele prezentate rezultă că problema impurificării apelor cu detergenţi se
pune cu seriozitate, dat fiind, pe de o parte, consumul tot mai mare de detergenţi
sintetici, iar pe de altă parte, decelarea în cantităţi enorme în cursurile de apă. De-
aceea, măsurile de protecţie sanitară a surselor de apă împotriva poluării cu deter-
genţi trebuie să constituie o preocupare conştientă a tuturor organelor preocupaţi
în această direcţie. Profilarea industriei detergenţilor în fabricarea de produşi uşor
degradabili în staţiile de epurare şi cursurile de apă, epurarea riguroasă a tuturor
afluenţilor industriali şi menageri ce conţin detergenţi şi elaborarea unor măsuri
legislative în acest scop ar putea constitui un stăvilar;
– aplicarea directă în bazinele de apă a măsurilor pentru combaterea vegetaţiei
acvatice, a insectelor şi peştilor de calitate inferioară sau infectaţi;
– spălarea echipamentului de protecţie folosit la aplicarea pesticidelor sau cură-
ţarea recipientelor în care au fost aceste substanţe s.a..
193
În mod normal însă, pesticidele ajung în apele de suprafaţă odată cu apele de

scurgere, care au spălat terenurile şi vegetaţia tratate cu acestea, iar prin infiltraţii,
după un timp oarecare, în funcţie de porozitatea şi permiabilitatea straturilor de
sol şi roci de străbatere, pot ajunge în straturile acvifere. Prezenţa pesticidelor în
apele de suprafaţă depinde, în primul rând, de cantitatea aplicată pe terenurile
agricole, mai apoi – de puterea de scurgere a apelor de şiroire în reţeaua hidrogra-
fică; de stabilitatea în apă a substanţei respective; de mijloacele de răspandire etc.
Reglamentarea folosirii pesticidelor în scopul protecţiei sanitare a surselor de apă
utilizată de populaţie în diferite domenii de activitate constituie o problemă de o de-
osebită importanţă cu atât mai mult, cu cât pesticidele reprezintă un tip de poluare
cu consecinţe mult mai grave, mai intense, mai durabile şi mai greu combatabile,
decât poluarea cu apele riziduale industriale sau menagere. Gradul lor pronunţat
de toxicitate pentru om, pentru fauna şi flora acvatică şi telurică ridică probleme
multiple şi complexe, dacă ţinem cont şi de faptul, că apa, furnizată de instalaţiile
respective este întrebuinţată nu numai pentru consum de către populaţie, dar şi în
alte scopuri (irigare, acvarii, recreaţie etc); asupra cărora prezenţa pesticidelor îşi
execită efectele dăunătoare. Menţionăm că în prezent numeroasele aspecte, lega-
te de comportarea pesticidelor în sursele de apă şi de influenţa lor asupra organis-
melor vii sunt încă insuficient studiate şi cunoscute.
În scopul protecţiei surselor de apă contra pesticidelor pot fi luate următoarele
măsuri:
– delimitarea zonelor de protecţie sanitară – surselor şi instalaţiilor de apă şi
pentru evitarea trătării terenurilor agricole, vegetaţiei etc., în cuprinsul acestor zone.
Răspandirea produselor pesticidelor nu poate fi efectuată la o distanţă mai mică
de 50 metri de punctele de aprovizionare cu apă potabilă, fluvii, râuri, lacuri, iazuri,
alte bazine acvatice. Dacă împrăştierea pesticidelor are loc din aparatele de zbor
sau în cazul utilizării aparatelor generatoare de aerosoli distanţa se măreşte până
la 100 metri;
– în condiţiile topografice ce ar favoriza antrenarea prin apele de scurgere a
pesticidelor de pe terenurile agricole sau de pe plantele agricole către bazinele de
apă este indicată interzicerea pulverizărilor de substanţe chimice toxice sub formă
de praf sau lichid;
– este necesar şi un spirit de disciplină sanitară, care în sensul utilizării cât mai
juste a pesticidelor şi a evitării cât mai mult a posibilităţilor de poluare a apelor;
– obţinerea unor pesticide cu înaltă valoare împotriva dăunătorilor, dar cu toxi-
citate redusă pentru om şi organismele acvatice;
– stabilirea concentraţiilor maxime admisibile în apă pentru diverse substanţe
194
pesticide, care să stea la baza măsurilor de protecţie sanitară, în sensul suprave-

gherii nedepăşirii acestor concentraţii;
– utilizarea celor mai moderne şi sensibile aparate de detectare a diverselor
substanţe pesticide în apă etc.
– impurificarea apelor cu substanţe cancerogene. Apa potabilă consumată
zilnic de om (3-7 litri pe zi) poate conţine, afară de impurităţile indicate mai sus, şi o
serie de substanţe cancerogene. Cele mai răspandite sunt hidrocarburile, aminele
aromatice, compuşii de arseniu, nichel, crom, substanţe radioactive (fig. 60) etc.
Fig. 60. migraţia uraniului în lacul Issac-Kul

(dupa Kovalski şi Vortnitkaia,1965).
Toate ele exercită o acţiune cancerogenă, chiar în cele mai mici cantităţi care,
însumandu-se în organism, produc după o îndelungată perioadă de latenţă, boli
canceroase. Majoritatea substanţelor cancerogene din apele utilizate sunt legate
de particulele aflate în suspensie. Cantitatea lor în diferite categorii de apă diferă.
Astfel, în apele subterane se află până la 10 microorganisme/m3 de apă; în fluvii şi
râuri – până la 35; apele de suprafaţă conţin până la 100, apele de suprafaţă puter-
nic impurificate – peste 100, apele riziduale urbane – până la 50 000; iar în apele
riziduale rurale – mai mult de 50 000 microorganisme/m3 de apa poluata. Sursele
principale de poluare a apelor cu substanţe cancerogene sunt riziduurile urbane,
rurale menagere şi industriale, praful de stradă antrenat de apele de scurgere (mai
ales praful rezultat de pe suprafaţa străzilor asfaltate), funinginea rezultată din pro-
cesele de ardere a combustibilului, gazele riziduale de la motoarele cu combustie,
organismele planctonice, particulele de sol antrenate prin apele de scurgere, ae-
rosolii depuşi la suprafaţa apelor tehnice. Intrucat valorile limită pentru substanţele
195
cancerogene în apă sunt de ordinul catorva microorganisme/m3 (1-10 microgra-

me/m3 de apă), apele cu un conţinut mai mare de substanţe cancerogene este
necesar să fie respinse. Prin aceasta nu se cere ca întreprinderile de apă (stabile
de pompare, bazinele de apă etc.) să fie închise, dar să se ţină cont de reţinerea
şi îndepărtarea acestor substanţe. în cazul folosirii apelor de rau, a apelor subte-
rane amestecate cu apă de rau este necesară filtrarea lor prin nisip sau strate de
cărbune activat de clorinare. în ceea ce priveşte îndepărtarea substanţelor cance-
rogene din apele riziduale, în cadrul epurării acestora în scopul protecţiei sanitare
a bazinelor naturale receptoare, rezultate bune dă decantarea lor sau eliminarea
prin tratament biologic;
– poluarea biologică a apelor. Prezenţa unor microbi sau microorganisme,
care au o acţiune negativă asupra condiţiilor igienice ale apei sau asupra utilizării
acesteia în economie constituie o impurificare biologică. Unele organisme (bacte-
rii patogene, virusuri, protozoare parazite, viermi paraziţi etc.) pot avea o acţiune
directă asupra sănătăţii omului. Dezvoltarea în număr mare a unor alge provoacă
fenomenul de „înflorire” a apei cu consecinţele cunoscute. Dezvoltarea puternică a
unor bacterii saprofile, ciuperci etc., dă apei un aspect neplăcut, împedică exploa-
tarea instalaţiilor de aprovizionare cu apă, a altor lucrări hidrotehnice. Unele din
aceste organisme pot fi aduse în apele de suprafaţă direct prin influenţi industriali
şi menageri, iar altele se dezvoltă în apele murdare din cauza condiţiilor favorabile
pe care le au acolo. Agenţii biologici care se găsesc sau pot apărea în obiectele
acvatice sub formă de poluanţi biologici se împart în două categorii – primari şi
secundari. Poluanţii primari reprezintă nişte agenţi biologici care sunt întroduşi în
bazinele de apă şi căror nu le este specific mediul acvatic de viaţă, supravieţuind
aici un timp oarecare şi apoi dispărînd relativ rapid. Pătrund aici odată cu apele
riziduale, menagere sau riziduale umane. Din ei fac parte bacteriile – agenţii pa-
togeni clasic cunoscuţi (bacilii tifici şi paraziţi, dizentericim holerici etc.) ce petrund
în bazinele de apă cu materiale fecale, cadavre etc, cât şi o serie de alţi germeni
mai puţin frecvenţi în ape şi mai puţin cunoscuţi, dar la fel de periculoşi pentru să-
nătatea oamenilor şi animalelor (leptospire bruceale, bacteria tuberculozei, tulare-
miei, antraxului etc.); drojdiile patogene (provoacă boli pulmonare); protozoarele
patogene (provoacă boli intestinale); viermii paraziţi; viruşii patogeni (provoacă
aşa boli periculoase cum sunt polimielita, meningita, febra conjuctivală, hepatita,
paralizii etc.); organisme coliforme (include aerobi şi anaerobi sub formă de ba-
cili); enterococii; bacteriofagii (sunt folositi ca indicatori de poluare a apei) etc.
Din categoria poluanţilor biologici secundari fac parte organismele vegeta-
le sau animale autohtone (aborigene) şi care devin poluanţi dat fiind, activitatea
196
umana în cazul, cand apele se îmbogăţesc cu substanţe nutritive (amendarea în-

grăşămintelor organice şi minerale). Din ele fac parte bacteriile saprofite (marea
lor majoritate participă la autopurificarea bazinelor de apă şi tratarea biologică a
apelor riziduale), ferobacteriile, sulfobacteriile, bacteriile corozive, fungiile, drojdiile,
actinomicetele, algele, protozoarele, moluştile, unele insecte şi crustacee, peştii,
păsările, mamiferele, plantele acvatice etc.
10.7. Măsurile de combatere a impurificării apelor
Pentru a putea întreprinde măsuri eficiente de prevenire şi combatere a impurifi-

cărilor apelor este necesar, în prealabil, de stabilit indicii speciali de apreciere a cali-
tăţii apelor. Un singur indice de apreciere nu este suficient, deoarece asupra calităţii
apei acţionează o serie de factori. Astfel dezvoltarea industriei şi diversitatea de
ramuri ale ei au dus la eliminarea în bazinele de apă a unor enorme cantităţi de ape
riziduale cu compoziţie chimică extrem de complexă şi variată. în numeroase bazi-
ne de apă afectarea de asemenea riziduuri se pot evidenţia substanţe chimice ca:
pesticide, detergenţi, fenoli, cianuri, hidrocarburi, unele elemente chimice (plumb,
zinc, mercur, cupru etc.). De aceea reliefarea acestor substanţe ce reprezintă indi-
catori specifici de impurificare devine o necesitate de prim plan în adoptarea unei
politici serioase de luptă contra poluării apei cu aceste substanţe. Deaici şi necesi-
tatea efectuării sistematice a controlului de laborator a apelor utilizate de omenire.
Unul din criteriile de apreciere a calităţii apei este conţinutul ei de oxigen solvit
care permite să se cunoasca dacă apa este sabură (aerată), dacă pot vieţui orga-
nismele acvatice, dacă se petrece procesul de autopurificare. Norma de calitate a
apelor potabile cu oxigen o constituie 6 mg/dm3.
Un alt indice al calităţilor apelor este conţinutul de amoniac. Cand concentraţia
este ridicată (cea admicibilă este 0,1 mg/dm3) poate fi toxic pentru peşti. Pentru ca
reacţiile biologice să decurgă normal este necesar ca aciditatea apei (pH-ul) să se
menţină între anumite limite (6,5-8,5 pentru apele potabile).
Iată încă cateva condiţii însemnate de calitate, pe care este necesar să le înde-
plinească apele potabile (conform CMA-ului): concentraţia de cloruri – 200 mg/dm3,
sulfaţi – 200, calciu – 150, magneziu – 50, argint – 0,01, arseniu – 0,05, cadmiu
– 50, cupru – 0,1, fluor – 0,5, mercur – 0,005, plumb – 0,1, bioxid de carbon – 50,
dioxid de sulf – 20 mg/dm3 etc.
Cu toate că hidrosfera este într-o stare ecologică gravă, poluarea ei este o fata-
litate. Ea poate fi în puterea omului, care, dacă a fost în stare la aşa un tempou de
impurificare, va fi în stare să ia măsuri efective atât pentru micşorarea gradului şi
197
intensităţii de poluare a hidrosferei, cât şi pentru a găsi soluţii eficiente de purificare

a apelor. Pentru asigurarea calităţii apelor, în primul rând, este necesară respectarea
de către toate statele lumii, de fiecare locatar al acestei planete a legilor de protecţie
sanitară a bazinelor acvatice, care prevăd anumite condiţii fizico-chimice de menţine-
re a echilibrului biologic, iar apa să poată satisface utilizările normale în economie şi
să fie corespunzătoare din punct de vedere igienico-sanitar, estetic, recreativ etc.
Pentru ca aceste condiţii să poată fi satisfăcute apele uzate trebuie să fie cură-
ţate înăinte de a fi evacuate în bazinele receptoare. în tehnica de purificare a apelor
poluate se prevede două etape: mecanică şi biologică. în prima se reţin impuri-
tăţile solide, organice şi anorganice aflate în stare de suspensie prin sedimentare,
în a doua etapă are loc descompunerea materiei organice, coloidale sau solvite cu
ajutorul microorganismelor. în unele cazuri se fac şi tratări speciale pentru neutrali-
zarea, denocivizarea sau sterilizarea apei. Insă sunt şi o serie de substanţe toxice
care se strecoară prin acest filtru. Aici unica soluţie este oprirea deversării lor în
bazinele acvatice.
10.7.1. Metodele de colectare a probelor de apa
Metodele care se adresează cercetării calităţii apelor pot fi grupate în următoa-

rele:
− metode fizice – termometria, radiometria, fotometria şi altele care se adre-
sează cu precădere factorilor fizici ai mediului;
− metode chimice – oxidarea, reducerea, precipitarea, neutralizarea care se
adresează mai ales factorilor chimici ai apei şi care pot fi calitative (de iden-
tificare) şi cantitative (de cuantificare);
− metode fizico–chimice – colorimetria, spectroscopia, cromatografia şi al-
tele care îmbină caracteristicile celor două metode de mai sus şi sunt din ce
în ce mai mult utilizate datorită exactităţii şi rapidităţii lor, dar care necesită o
pregătire specială a celor care le practică şi de cele mai multe ori o pregătire
(prelucrare) anterioară probelor;
− metode biologice – cele bacteriologice, virusologice, parazitologice etc. care
se adresează factorilor biologici ai mediului deşi cele mai vechi au cunoscut o
dezvoltare mai lentă şi pot fi, de asemenea, calitative şi/sau cantitative.
Indiferent de metodele folosite, acestea trebuie să respecte în mod obligatoriu
o serie de principii generale care pot fi rezumate la următoarele:
– stabilirea de obiective precise care să nu dea loc la confuzii şi care să fie
urmărite o lungă perioadă de timp;
198
– stabilirea principalilor indicatori sau parametri urmăriţi care va ţine sea-

ma de două elemente primordiale, tipul indicatorilor şi numărul lor.
Tipul indicatorilor se stabileşte în funcţie de datele care caracterizează obiec-
tivul urmărit. În această privinţă se cunosc indicatori care au o semnificaţie generală
nespecifică şi pot fi utilizaţi în orice situaţie şi indicatori cu un pronunţat caracter
specific faţă de o anumită situaţie dată care determină însăşi utilizarea lor.
Numărul indicatorilor aleşi nu trebuie să fie prea mare pentru a nu crea situaţii
în care interpretarea rezultatelor să devină dificilă datorită numărului prea mare de
corelaţii posibile din care nu toate sunt hotărâtoare.
Stabilirea tehnicilor de analiză care trebuie să ia în consideraţie o serie de calităţi ca:
– limita de detecţie sau cea mai mică cantitate de substanţă posibil a fi pusă
în evidenţă în probă;
– sensibilitatea sau decelarea celei mai mici variaţii în probă a concentraţiei
substanţei determinată;
– selectivitatea sau evitarea interferenţei cu prezenţa altor substanţe prezen-
te în probă;
– exactitatea sau posibilitatea ca valorile obţinute prin determinări să fie cât
mai apropiate de concentraţiile reale existente în probă;
– rapiditatea sau timpul cel mai scurt necesar pentru determinarea substan-
ţei cercetate.
Alegerea metodei trebuie să ia în consideraţie toate cerinţele menţionate şi nu
se permite axarea doar pe una din acestea în dauna celorlalte. Cu toate acestea, în
anumite situaţii speciale, deosebite şi pe perioade scurte de timp, se poate adopta
o tehnică care răspunde cel mai bine momentului respectiv (spre exemplu: alege-
rea tehnicii celei mai rapide când se cere evidenţierea unei substanţe chiar dacă
selectivitatea sa este mai redusă). În aceste condiţii în momentul următor se trece
la tehnica cea mai corespunzătoare sub toate aspectele.
Un alt element de care trebuie ţinut seama este gradul de dificultate al tehnicii,
mai ales dacă frecvenţa analizei este foarte mare.
Stabilirea locului şi ritmului prelevării probelor care trebuie efectuate cu
mare rigurozitate pentru a nu introduce artefacte încă din primul moment al determi-
nării. În general, se recomandă ca recoltarea să fie executată de aceeaşi persoană
care face şi analiza; cum însă acest lucru nu e totdeauna posibil, persoana care
face prelevarea trebuie să cunoască perfect mersul analizei pentru a preleva pro-
bele reprezentative. O probă se consideră reprezentabilă atunci când compoziţia
sa este identică cu cea a mediului din care s-a făcut recoltarea sau are aceeaşi
compoziţie în locul şi momentul când s-a făcut recolta.
199
Locul recoltării poate fi diferit după scopul urmărit.

Momentul recoltării şi frecvenţa acestora se vor stabili în funcţie de variabile-
le luate în consideraţie. În general frecvenţa recoltelor trebuie să depăşească frec-
venţa variaţiilor sau cel mai mult să se suprapună lor; sub acest aspect se cunosc
două tipuri de recoltări şi anume: recoltări instantanee sau pe timp scurt de obicei
probe unice, când variaţiile sunt reduse şi determinările sunt manuale şi recoltări
continui sau probe pe termen lung (mectimer, săptămână, lună etc.) când variaţiile
sunt mari şi determinările sunt instrumentale (aparate automate).
Exprimarea rezultatelor se poate face prin valori unice, rezultate dintr-o singură
determinare pe termen scurt sau prin valori medii, rezultate din mai multe determinări
efectuate pe termen lung. În cazul acestora din urmă putem folosi mai multe posibi-
lităţi ca media aritmetică, pe timpul cercetat, mediana sau modulul, frecvent folosite
în cercetările statistice sau procentuale cu alcătuirea unor distribuţii de frecvenţe pe
clase de valori (exemplu procentele depăşirii concentraţiei limită admisă) etc.
O valoare deosebită o are reprezentarea grafică a rezultatelor obţinute care
trebuie să fie cît mai sugestive şi uşor de interpretat.
În cele ce urmează ne vom adresa în principal elementelor poluante din ape.
Luarea probelor de apă, condiţiile de conservare

a lor şi termenul efectuării analizei
Condiţiile de recoltare şi transport a probelor sunt o etapă importantă în analiza

apei, pentru obţinerea unor rezultate exacte, întrucât calităţile iniţiale ale acesteia
se pot modifica, dacă recoltarea sau transportul nu au fost făcute corespunzător.
Probele de apă trebuie să reflecte întocmai condiţiile de la locul recoltării, asigurân-
du-se păstrarea maximă a conţinutului salifier şi a gazelor în apă.
Factorii care pot interveni în modificarea calităţilor apelor sunt numeroşi. Printre
acestea menţionăm: nerespectarea regulilor de spălare şi sterilizare a materialului
folosit şi condiţiilor de recoltare, manipulare şi transport. Nu se admite pătrunderea
în probă a impurităţilor. Aceşti factori pot modifica proprietăţile apei şi conduce la
aprecieri false asupra calităţilor ei.
În unele cazuri se poate recolta o singură probă într-un loc anumit, rezultatul
fiind suficient pentru aprecierea apei studiate (ape subterane adânci, cu compoziţie
stabilă).
În alte surse însă, de cele mai multe ori, calitatea apei se schimbă atât în diferite
puncte ale obiectivului, cît şi în perioadele diferite de timp, situaţii în care recoltarea
unei singure probe de apă este insuficientă. În asemenea cazuri se folosesc o serie
200
de recoltări, în care probele individuale se iau într-o anumită corelaţie, în serie.

Recoltarea în serie se poate face la adâncimi diferite într-o secţiune a bazinului
de apă; la anumite intervale de timp, încât să se poată urmări schimbarea calităţii
apei, în funcţie de timp sau debit; alteori se face în locuri diferite, pe cursul râurilor,
fluviilor, ţinându-se cont de viteza de curgere a apei.
Probele recoltate pot fi de două feluri: probe simple şi probe medii. În cazul pro-
belor simple, recoltarea întregii cantităţi necesare de apă se face o singură dată
(se cunoaşte compoziţia apei într-un singur loc, în momentul respectiv).
Proba medie este amestecul câtorva probe simple, luate din acelaşi loc, dar la
anumite intervale de timp, sau luate concomitent din locuri diferite ale obiectivului
cercetat. Această probă oferă informaţii asupra compoziţiei medii a apei obiectivu-
lui, compoziţiei medii pe o anumită perioadă de timp (pe oră, zi, schimb de lucru
etc.) sau compoziţiei medii atât într-un loc determinat, cît şi într-un anumit interval
de timp.
Ea se obţine prin amestecarea probelor simple în astfel e proporţii, încât volu-
mul final al probii medii să corespundă cerinţelor analizei. Se pot amesteca părţi
egale din probele recoltate la intervale egale de timp (debit de apă constant), sau
volume diferite de probe, luate la intervale egale de timp diferit, încât volumul sau
numărul lor să corespundă variaţiilor locale sau schimbărilor de debit. Cu cât inter-
valul dintre probele simple este mai mic, cu atât proba medie este mai apropiată de
realitate. Proba medie nu trebuie realizată pe o perioadă mai mare de 24 ore şi nu
trebuie să fie păstrată mai mult decât timpul permis.
Rezultatele cele mai bune se obţin prin prelevarea probelor de apă în sistem
automat, metodă care pune în evidenţă caracteristicile apei în fiecare moment al
zilei. Această metodă este larg utilizată în prezent în ţările unde este accesibilă
achiziţionarea unor astfel de aparate.
Materiale şi tehnici. Pentru recoltare sunt necesare: sticle sau flacoane de
recoltare, material de flambare şi lăzi speciale pentru transport.
Recoltarea probelor de apă se face în vase de sticlă, incolore, transparente, re-
zistente din punct de vedere chimic (din borosilicat) şi prevăzute cu dopuri etanşe.
Se mai pot utiliza vase din material plastic care au avantajul că nu se sparg.
Probele voluminoase (obişnuite pentru analiza biologică) se recoltează în dami-
gene, prevăzute cu coşuri de protecţie şi cu dopuri de cauciuc. Pentru probele care
conţin impurităţi grosiere (ape uzate) se opt folosi şi alte recipiente. În majoritatea
cazurilor recoltarea apei se face în sticle (chiar şi pentru apele uzate).
Pentru recoltări de probe din apele adânci se folosesc sticle prevăzute cu armă-
tură metalică grea, numite sonde au batometre. Ele sunt alcătuite dintr-un suport
201
metalic, având în placa de jos o placă de plumb cu grosimea de 1,2–2,0 centimetri.

Sticla de recoltare se introduce în interiorul armăturii. Sonda este prevăzută cu lanţ
metalic care permite scufundarea ei la adâncime dorită. Există sonde prevăzute cu
sistem de deschidere a sticlei de probă numai la adâncimea dorită (sonda Moquel).
Probele de apă din fântână se recoltează cu sonde sau sticle simple.
Sticlele de probă se marchează cu numere atât pe corpul sticlei, cât şi pe dopul
de închidere. Marcarea se poate face prin gravare cu diamant, cu acid fluorhidric
sau cu vopsea rezistentă.
Recoltarea probelor de apă se face în sticle diferite, separate, în funcţie de ana-
lizele solicitate (bacteriologice, fizico–chimice sau biologice).
Pentru analiza fizico–chimică se folosesc flacoane de sticlă sau polietilenă, pre-
văzute cu închidere ermetică, bine spălate şi uscate. Spălarea se face cu amestec
sulfocromic şi/sau detergenţi, după care se clătesc foarte bine cu apă de robinet
şi în final cu apă distilată. În momentul recoltării, flaconul se clăteşte de 2–3 ori cu
apa ce urmează a fi recoltată, apoi se umple cu apa de analizat pînă la refuz, iar
dopul se fixează în aşa fel, încât să nu rămână bule de aer în interiorul vasului de
recoltare.
Cantitatea de apă recoltată depinde de analizele care trebuie efectuate: 200–
500 mililitri pentru analizele curente şi 1–10 litri pentru examenele speciale.
Modul de recoltare a apei este următorul: din reţeaua de distribuţie apa se
recolectează după ce s-a curăţit robinetul cu un tampon curat şi s-a lăsat să curgă
aproximativ 10 minute apa stagnată din conductă; din rezervoare probele de apă de
vor recolecta de la punctul de ieşire din rezervor; din fantani apa se scoate cu gă-
leata proprie fântânii, de la o adâncime de 10–30 centimetri sub oglinda apei şi se
toarnă în flaconul de recoltare. Se pot folosi şi sondele de recolectare. Din fântânile
cu pompă apa se va recolecta după o pompare prealabilă de 5–10 minute.
Pentru analizele bacteriologice recoltarea se va face cu precauţie pentru a nu
contamina proba de apă. Cantitatea de apă necesară variază de la 500 mililitri până
la câţiva litri pentru analizele speciale. Recoltarea se face, de regulă, în sticle cu do
rodat, cu capişon de hârtie, sterilizate la căldură (etuvă 1800C timp de o oră).
Înainte de prelevarea probei de apă de la robinet, acesta se sterilizează prin
flambare şi se lasă să curgă apa timp de 5 minute.
În cazul apelor clorinate, pentru neutralizarea clorului rezidual se va introduce în
flaconul de recoltă, înainte de sterilizare, o cantitate de tiosulfat de sodiu (1 mililitru,
soluţie 0,5% pentru fiecare 100 mililitri apă).
Pentru recoltarea probelor de apă din râuri, lacuri, fântâni, se vor utiliza sticle cu
sonde împachetate în hârtie, sterilizate în prealabil.
202
Recoltarea probelor de apă este precedată de stabilirea următoarelor principii:

– scopul urmărit;
– punctele de recoltare;
– momentul recoltărilor;
– cantitatea de apă necesară pentru recoltare.
Recoltarea probelor de apă din sistemele de aprovizionare centrală. În sis-
temul de monitoring al apei, recoltarea probelor de apă se face la sursă, în sectorul
de purificare (uzina de apă) şi în reţeaua de distribuţie.
Recoltarea probelor de apă se face în cadrul examenelor preventive, cât şi cu-
rente (supravegherea curentă sau expertize):
– recoltările la sursă vor arăta calitatea apei brute. Ele se vor repeta pentru a
cunoaşte variaţiile caracteristice sursei şi pentru depistarea impurificărilor;
– scopul recoltărilor de probe de apă la nivelul instalaţiilor de purificare este de
apreciere a eficienţei acesteia în ansamblu, cât şi la nivelul fiecărei trepte;
– recoltările la nivelul reţelei de distribuţie permit controlul etanţietăţii conduc-
telor de apă sau apariţia unor impurificări accidentale.
Recoltarea apei la nivelul sursei. Metodele de recoltare utilizate sunt variate,
în funcţie de natura sursei (de suprafaţă sau subterane).
În cazul surselor de suprafaţă (fluvii, râuri, lacuri) se vor lua toate măsurile de
recoltare corectă, întrucât erorile de recoltare sunt totdeauna superioare erorilor de
analiză. Probele se recoltează în punctul de prelevare a apei pentru alimentarea
instalaţiei centrale cu apă (în cadrul zonei cu regim sever). Recoltarea se face unde
curentul de apă este mai puternic, de preferinţă, “în firul curentului”, la 20–30 centi-
metri sub nivelul apei şi superior cu 30 centimetri de la fundul albiei bazinului.
Dacă se face recoltă unică, se va preleva din curentul apei; pentru studii mai
amănunţite, în special pentru râuri mari, fluvii, se vor lua trei probe: una în centru şi
două la maluri, la distanţă de 1–2 metri de mal, pentru râuri, şi cca 20 metri pentru
fluvii. Nu se recomandă recoltarea de probe medii.
Pentru staţiile centrale de aprovizionare cu apă de provenienţă subterană, re-
coltarea probelor se face din stratul subteran de apă, la nivelul căminelor, care per-
mit accesul la pânza de apă captată, în punctul de captare sau în alte zone.
Recoltarea apei din staţia de prelucrare. Se vor recolta probe de apă din fie-
care treaptă de tratare (decantare, filtrare, clorinare, înmagazinare), pentru a apre-
cia eficienţa fiecărei trepte şi a staţiei în ansamblu.
În cazul instalaţiilor centrale ce trimit în reţea apă netratată (sursă de profunzi-
me, izvoare captate etc.), dezinfectată sau nu, se va recolta o probă de apă înainte
de intrarea apei în reţea.
203
Recoltarea apei în reţeaua de distribuţie. În reţeaua de distribuţie, punctele

de recoltare se vor repartiza pe toată suprafaţa teritoriului deservit, ţinând cont de
următoarele elemente: gradul de uzură a reţelei, pantele conductelor determinate
de configuraţia solului, punctele terminale ale reţelei de distribuţie a apei (continue
sau intermitente), sursele potenţiale de impurificare din vecinătatea reţelei (conduc-
te de canalizare, fose septice etc.). Pe teritoriul oraşului, distribuţia punctelor repre-
zentative se va face în raport cu densitatea populaţiei şi cu mărimea instituţiilor sau
întreprinderilor din diferite sectoare.
Recoltările se vor efectua atât la cişmelile publice sau la puncte speciale ame-
najate în conducta străzii, cât şi la robinetele consumatorilor (la care însă pot inter-
veni factori locali, legaţi de starea racordului). În mod obligatoriu se face recoltarea
apei la intrarea în reţea.
În cazul reţelelor de distribuţie intermitentă, datorită posibilităţilor de absorbţie în
conductă, momentul de recoltare a provelor de apă are o importanţă deosebită. În
acest sistem de distribuţie a apei, datorită presiunii negative din conducte, în perioada
în care apa nu se distribuită, se pot produce absorbţii în porţiunile neetanşe sau dete-
riorate. La deschiderea distribuţiei, impurităţile absorbite în conductă sunt spălate şi
transportate spre robinetele de consum. Din aceste motive trebuie recoltate primele
cantităţi de apă din momentul funcţionării reţelei. Dacă recoltarea omite acest mo-
ment, curgerea apei şterge urmele impurificării, dând impresia unei ape pure.
Recoltarea probelor de apă din instalaţii locale. Recoltarea apei din fântână
se face cu aceleaşi precauţii şi corectitudine ca şi instalaţiile centrale. Se vor recolta
de la o adâncime mai mare de 30 centimetri, evitându-se atingerea solului din par-
tea inferioară şi a pereţilor fântânii unde pot fi aglomerate depozite organice bogate
în flora microbiană. Nu se va recolta apa din găleată. Pentru recoltare se vor folosi
sondele metalice cu sticle. În cazul când fântâna are pompă, apa va fi recoltată
după o pompare de 10–20 minute, pentru a evita falsificarea rezultatelor colimetriei,
prin bacteriile care uneori se dezvoltă în interiorul instalaţiei de pompare.
Recoltarea probelor de apă din râuri, fluvii sau lacuri. Recoltarea probelor
de apă din bazinele de suprafaţă se face în scop preventiv (când apa este reco-
mandată a fi utilizată pentru alimentarea cu apă a unui centru populat), în scopul
controlului sursei de apă care alimentează deja o colectivitate, în cazul utilizării apei
în alte scopuri (activitate sportivă, piscicultură etc.) sau în cadrul unor cercetări care
studiază calitatea apei întregului bazin.
Se poate recolta o probă unică, unde curentul apei este mai puternic, sau trei
probe (în cazul studiilor mai amănunţite), o probă la centru şi două în apropierea
malurilor.
204
Recoltarea apei de râu sau fluvii se poate face prin divizarea acestora în tron-
soane, cu părţi relativ omogene, aplicându-se pentru fiecare din acestea programe
de recoltare în funcţie de importanţa lor. O metodă eficientă de recoltare este cea în
care probele de apă se recoltează la intervale constante de timp.
Adesea probele trebuie să evidenţieze rezultatul amestecării a două cursuri de
apă sau a apei din râu cu apele reziduale. În acest caz proba se recoltează la locul
de amestec complet.
Pentru bazine, lacuri, iazuri, calitatea apei variază în funcţie de adâncime, fiind
necesare bărci şi dispozitive de recoltare de la adâncime. Nu se recomandă recol-
tarea de probe medii.
Recoltările se vor face în puncte stabilite în funcţie de aşezările omeneşti ri-
verane, de sursele de impurificare, confluenţe etc. Se vor face recoltări în toate
anotimpurile şi în raport cu condiţiile meteorologice, pentru a surprinde debitele
maxime şi minime.
Recoltarea apei de izvor. Recoltarea apei de izvor necesită pregătiri prelimina-
re. Cu 24 ore înainte de recoltare, se izolează locul de emergenţă a apei prin săpa-
rea unei rigole de reţinere a apelor meteorologice sau prin realizarea în amonte a
unui mic baraj. Recoltarea probei de apă se face în sticle, în ziua următoare.
Recoltarea gheţii. În anumite situaţii este necesară analiza gheţii. Această
analiză se referă atât la gheaţa naturală, cât şi la cea artificială.
Pentru recoltare, se desprinde cu o secure flambată un bloc de gheaţă şi se
transportă în laborator într-un recipient steril. Recoltarea gheţii naturale dintr-o apă
de suprafaţă se face prin curăţirea, mai întâi, a suprafeţei gheţii de impurităţi, iar
apoi se desprinde un bloc, la distanţă de 1–2 metri de la mal. În laborator se deta-
şează steril 500–1 000 grame, care se introduce într-un vas steril şi se lasă la 370C
pentru a se topi. Examenul (mai ales microbiologic) se face imediat.
Etichetarea probelor de apă. Pentru ca rezultatele analizelor de apă să fie
just interpretate, fiecare probă de apă înaintată laboratorului trebuie să fie însoţită
de o etichetă şi o fişă, care să conţină o serie de date ce caracterizează proba
recoltată.
Eticheta este reprezentată de un mic dreptunghi de carton, ataşat de sticlă, pe
care se trec câteva date ce vor uşura identificarea şi manipularea probei: nr. probei,
natura sursei, locul recoltării, data.
Fişa este un buletin care însoţeşte proba şi care cuprinde următoarele date:
1. Numărul probei de apă (corespunde cu numărul etichetei sticlei).
2. Natura sursei (fântână, izvor, apă de conductă, bazin natural deschis etc.)
3. Denumirea punctului de unde s-a făcut recoltarea.
205
4. Data recoltării: anul, luna, ziua, ora.

5. Autoritatea care cere recoltarea
6. Analizele care se solicită.
7. Cauzele care motivează analiza: controlul curent, controlul preventiv.
8. Întrebuinţarea apei: potabilă, industrială etc.
9. Situaţia epidemiologică a populaţiei care utilizează sursa de apă (în special,
maladii cu poartă de intrare digestivă. La acestea se vor adăuga date spe-
ciale, dacă este cazul) – în cazul efectuării analizelor microbiologice.
10. Pentru apa de fântână:
a. Structura geologică a solului (nisipos, argilos etc.);
b. Adâncimea şi grosimea stratului de apă;
c. Condiţiile de construcţie, întreţinere şi funcţionare;
d. Starea sanitară a perimetrului de protecţie sanitară (zona de regim sever);
e. Modul de adăpare a vitelor;
f. Distanţa faţă de sursele de impurificare (rampe de gunoi, fose septice, clo-
sete etc.);
g. Situaţia precipitaţiilor în momentul recoltării;
h. Temperatura aerului în momentul recolectării.
11. Pentru apa din conductă:
a. Condiţiile de construcţie, întreţinere, funcţionare;
b. Existenţa şi eficienţa perimetrului de protecţie sanitară la nivelul sursei, sta-
ţiei de tratare şi înmagazinare;
c. Vecinătatea surselor de impurificare şi natura lor;
d. Tipul de reţea de distribuţie;
e. Modul de distribuţie a apei;
f. Se va marca momentul recoltei apei faţă de încăperea distribuţiei (la reţea-
ua cu curgere intermitentă);
g. Date meteorologice (temperatură, precipitaţii).
12. Pentru apele de suprafaţă:
a. Debitul în momentul recoltării (scăzut, maxim etc.);
b. Adâncimea apei la locul recoltării;
c. Caracterele albiei râului (maluri, partea de fund);
d. Natura solului riveran;
e. Natura vegetaţiei riverane;
f. Grosimea stratului de gheaţă în perioada de îngheţ;
g. Utilizarea apei (potabilă, scopuri menajere, activităţi sportive, adăpatul vite-
lor, piscicultura, eventual dacă e navigabil);
206
h. Sursele de impurificare riverane (colectivităţi umane, gospodării zootehnice,

deversări de canale etc.);
i. Condiţiile meteorologice (precipitaţii, temperatura, curenţi de aer).
Fişa se va încheia cu următoarele date generale:
a. Temperatura apei în momentul recoltării;
b. Turbiditatea în momentul recoltării.
13. Numele şi funcţia persoanei care a efectuat recoltarea.
Transportarea şi conservarea probelor. Proba de apă recoltată trebuie anali-

zată cît mai repede posibil, deoarece în compoziţia chimică şi bacteriologică a apei
se produc modificări. Aceste modificări sunt cu atât mai intense, cu cît temperatura
mediului este mai mare. Se produce o multiplicare mai rapidă a bacteriilor, materia
organică se descompune în diferite forme de azot (nitriţi, nitraţi), se schimbă trans-
parenţa, pH–ul, suspensiile, se descompun bicarbonaţii etc.
Din această cauză este necesar ca transportul probelor de apă de la locul re-
coltării la laborator să se facă la un interval anumit de timp şi la o anumită tempe-
ratură.
Transportarea probelor pentru analiza bacteriologică. Probele de apă recol-
tate pentru analiza bacteriologică trebuie să ajungă la laborator şi să fie însămânţa-
te în maxim 2 ore de la recoltare. Dacă acest timp va fi depăşit, transportul trebuie
să se facă la temperatura de +40C, în lăzi izoterme. Aceste lăzi sunt confecţionate
cel mai frecvent din tablă, cu pereţi dubli, având între ei material rău conductor de
căldură (vată de sticlă, plută sau alte materiale sintetice). În interior sunt determi-
nate spaţii pentru sticle. În lipsa lăzii izoterme, transportul se va face într-o ladă
improvizată cu gheaţă.
Probele transportate astfel vor fi analizate în maximum 6 ore de la recoltare.
Probele de apă pentru analiza bacteriologică nu pot fi conservate.
Transportarea probelor de apă pentru analiza fizico-chimică. Analizele fi-
zico–chimice necesită, de asemeni, că întârzie recoltare şi momentul introducerii
în lucru de laborator timpul să fie cât mai scurt. Perioada maximă de păstrare a
probelor este de 4 ore, de la recoltare până la începerea determinărilor în laborator.
Transportul se face în lăzi izoterme.
Dacă analiza apei nu se poate efectua în timp optim, pentru a preveni transfor-
mările în componenţa chimică a apelor, se recomandă conservarea probelor pentru
unii indicatori. Întrucât nu există o metodă universală de conservare a apei, adecvat
pentru toţi ingredienţii ei, este necesară o conservare specifică a fiecarui compo-
nent (tab. 8).
207
Tabelul 8.
Condiţiile de conservare a probelor de apă şi termenul efectuării analizei
Substanţa sau proprietatea Condiţiile de conservare, Termenul de efectuare a

cantitatea de conservant, la analizei
un litru de apă naturală
CO2 agresiv proba nu se conservă se ia într-un vas cu CaCO3
Carbonaţi proba nu se conservă se analizează imediat
O2 proba nu se conservă se analizează imediat
Gustul proba nu se conservă se analizează imediat
Mirosul proba nu se conservă se analizează imediat
Densitatea proba nu se conservă se analizează imediat
Temperatura proba nu se conservă se analizează imediat
Substanţele în suspensie proba nu se conservă nu mai târziu de 24 ore
Turbiditatea a – proba nu se conservă în aceeaşi zi
b – 2 – 4 ml de cloroform nu mai târziu de 24 ore
Transparenţa proba nu se conservă nu mai târziu de 24 ore
Culoarea a – de obicei, nu se conservă nu mai târziu de 24 ore
b – 2ml de cloroform nu mai târziu de 24 ore
Aciditatea, pH-ul proba nu se conservă nu mai târziu de 24 ore
Alcalinitatea proba nu se conservă nu mai târziu de 24 ore
Duritatea proba nu se conservă imediat
Ca2+ proba nu se conservă imediat
Mg2+ proba nu se conservă imediat
K+ proba nu se conservă timpul nu-i limitat
Na+ proba nu se conservă timpul nu-i limitat
Conţinutul total de impurităţi proba nu se conservă nu mai târziu de 72 ore, se
păstrează la t = 3–40C
Substanţele dizolvate proba nu se conservă nu mai târziu de 24 ore
Al3+ a – proba nu se conservă nu mai târziu de 2 ore
b – 5ml HCl concentrat proba se ia într-un vas spălat
cu acid
Fe total (este posibilă 25 ml HNO3 imediat
absorbţia pe pereţii vaselor a
substanţelor conţinute în apă)
Fe, diferite forme 25 ml de soluţie de imediat
CH3COONa·3H2O (68g
CH3COONa·3H2O în 500ml
de apă distilată) şi 25ml
soluţie CH3COOH (166,7 ml
CH3COOH glacial în 500 ml
de apă)
Cu2+(este posibilă absorbţia a – 5 ml HNO3 concentrat durata păstrării nu se
pe pereţii vaselor a limitează
substanţelor conţinute în apă) b – 5 – 10 ml HCl (1:1) durata păstrării nu se
limitează
208
Pb2+ a – 3ml HNO3 concentrat durata păstrării nu se

limitează
b– 2 ml CH3COOH concentrat durata păstrării nu se
limitează
Zn2+ 1 ml H2SO4 concentrat durata păstrării nu se
limitează
NH3, NH4+ a – proba nu se conservă imediat
b – se păstrează la t = 3–40C imediat
c – 1 ml H2SO4 concentrat imediat
d – 2–4 ml cloroform, imediat
NO3– a – nu se conservă în aceeaşi zi
b – 1 ml H2SO4 concentrat în aceeaşi zi
c – se păstrează la t = 3–40C în aceeaşi zi
NO2– nu se conservă imediat
H2S, S2– 10 ml soluţie de 10% de durata păstrării nu se
acetat de cadmiu sau zinc limitează; proba se ia într-
un vas în care este reactivul
necesar pentru conservare
SO42– a – nu se conservă durata păstrării nu se
limitează
b – se păstrează la t = 3–40C durata păstrării nu se
limitează
c – 2 – 4 ml cloroform durata păstrării nu se
limitează
PO43– a – nu se conservă imediat
b – 2 – 4 ml cloroform timp de 24 ore
I– nu se conservă durata păstrării nu se
limitează
Cl– nu se conservă durata păstrării nu se
limitează
Substanţele tensioactive 2 – 4 ml cloroform durata păstrării nu se
limitează
Fenolii a – nu conservă imediat
b – 0,5 g NaOH durata păstrării nu se
limitează
Consumul biologic de oxigen nu se conservă timp de 24 ore, proba fiind
păstrată la t = 3–40C
Oxidabilitatea (consumul a – se păstrează la t = 3–4 C timp de 24 ore
0
chimic de oxigen) b – 2 ml H2SO4 (1:2) la 100 ml timp de 24 ore

probă
c – 1 ml H2SO4 concentrat la timp de 24 ore
100 ml probă
Pentru ionii metalelor grele se recomandă acidularea probelor de apă la pH- ul 3,5.
Probele conservate se ţin la o temperatură de 6–100C şi se iau în lucru în
modul următor:
209
– probele de apa destul de curate, în cel tarziu 48 de ore din momentul recoltarii;
– probele de apa poluate la maximum, 12 ore din momentul recoltarii.
Probele neconservate se vor lucra aststfel:
– fixarea oxigenului şi a SH2; clorul rezidual, temperatura şi indicii organolep-
tici se determina la fata locului;
– turbiditatea, culoarea, conductibilitatea electrica. pH-ul, suspensiile, rizidiul,
fosfatii, oxidabilitatea, formele de azot, dioxodul de siliciu, ferul se stabilesc
în primele 4 ore de la colectare;
– duritatea apei – în 24 ore de la recoltare;
– alte analize se indeplinesc în functie de stabilitatea substanţelor în apa.
10.7.2. Metode de determinare a indicilor fizico-chimici ai apei
Analiza fizico–chimică a apei potabile urmăreşte determinarea componentelor

naturale ale apei, precum şi a celor provenite prin poluare.
Conform celor relatate mai sus, controlul calităţii apei potabile se poate face prin
analize curente, analize complete şi analize speciale.
Alt mod de grupare a analizelor fizico–chimice prevede: determinarea indica-
torilor organoleptici ai apei, indicatorilor chimici şi a celor bacteriologici.
Indicatorii organoleptici se divid în 2 grupe:
A. Indicatorii normati în functie de intensitatea receptiva a lor:
a. Mirosul la temperatura de 200C şi la incalzirea de pana la 600C, puncte;
b. Gustul la temperatura de 200C, puncte;
c. culoarea apei, grade;
d. transparenta, centimetri (dupa Scara Snellen);
e. Turbiditatea apei, mg/dm3;
f. Temperatura, 0C;
g. Impuritatile.
B. Indicatorii dependenţi de prezenţa substanţelor chimice în apă, care se divi-
de în 3 subgrupe:
a. Substanţele chimice răspândite în apele naturale: sulfaţi, bicarbonaţi,
carbonaţi, cloruri, fier, hidrogen sulfurat, mangan etc.;
b. Substanţele chimice adăugate în procesul tratării apei: poliacrilamida,
aluminiul, clorul, ozonul, tripolifosfatul;
c. Substanţele care nimeresc în sursele de apă cu apele reziduale indus-
triale şi casnice, cu apele de şiroire de pe câmpurile prelucrate cu sub-
stanţe chimice.
210
Determinarea temperaturii. Temperatura apei se determină la faţa locului, fie

în proba recoltată, fie direct în sursa de apă cu un termometru lui Celsius gradat
în zecimi de grade, care se menţine în apă timp de 10 minute. Dacă urmează ca
temperatura să se determine în proba recoltată, atunci înainte de a lua proba, vasul
se ţine în apa respectivă un timp oarecare (1 minut) pentru a egala temperatura lui
cu cea a apei.
La temperatura de 8–150C, apa posedă cele mai bune proprietăţi de împrospă-
tare şi potolire a setei. La temperatura mai mare de 250C, aceste proprietăţi se în-
răutăţesc, apa devine neplăcută şi produce reflexul de vomă. De aceea standardul
internaţional prevede ca temperatura apei să nu depăşească 250C.
Determinarea transparenţei. Se cunosc câteva metode de determinare a
transparenţei:
a. „După cruce”. Determinarea transparenţei prin această metodă constă în
măsurarea înălţimii (în centimetru) a coloanei de apă într-un tub cu diametrul de 3
centimetri şi lungimea de 350 centimetri. La fundul tubului pe dop se află un disc
de porţelan cu o cruce din două linii negre cu grosimea de 1 milimetru şi câte un
punct negru (1 milimetru în fiecare pătrime de disc. Fundul discului se luminează
cu o lampă puternică (300 wati). Proba de apă se toarnă în tub până la nivelul când
crucea nu se vede, apoi apa se varsă până când punctele de pe disc încep să se
vadă. Ochiul observatorului se găseşte cu 5 centimetri mai sus decât capătul de
sus al tubului.
b. După litere. Proba se toarnă într-un cilindru gradat (intervalul de 1 cen-
timetru) cu înălţimea de nu mai mică de 30 centimetri şi diametrul 2,5–3,0 cen-
timetri, se agită şi se stabileşte la o depărtare de 40 centimetri de asupra unor
litere cu înălţimea de 3,5 milimetri Se adaugă sau se ia apă din cilindru până
apar literele. Determinarea se efectuează într-o încăpere bine luminată, dar nu
la soare. Transparenţa apei corespund înălţimii coloanei de apă din cilindru (în
centimetru).
Norma transparenţei apei potabile este nu mai mică de 30 centimetri.
10.7.3. Determinarea cantităţii

şi calităţii substanţelor în suspensie
a. Determinarea gravimetrică cu filtru de sticlă nr. 4. Un volum strict deter-

minat (de la 100 până la 500 mililitri) de apă se filtrează prin filtrul indicat, preventiv
cântărit. Filtrul cu sediment se usucă la aer, apoi în dulapul de uscare (la 40–500C)
până la o greutate constantă. Calculele se fac după formula:
211
( M 2 − M 1 ) ⋅ 1000
X = ,
V
unde: X – conţinutul substanţelor în suspensie, mg/l; M1 – masa filtrului până la
filtrarea probei, miligrame; M2 – masa filtrului cu sediment, miligrame; V – volumul
probei, mililitri.
b. Determinarea gravimetrică cu filtru de hârtie. Proba se amestecă bine. Se
ia un volum determinat (de la 0,1 până la 2,0 litri), se filtrează prin filtru de hârtie „li-
nia albastră”, cântărit preventiv într-o fiolă. Fiola cu filtru şi sediment se usucă până
la masa constantă la 1050C. Cantitatea substanţelor în suspensie se calculează
după formula:
( M 2 − M 1 ) ⋅ 1000
X = ,
V
unde: X – concentraţia substanţelor în suspensie, mg/l; M1 – masa fiolei cu filtru
uscat până la filtrare, miligrame; M2 – masa fiolei cu filtrul uscat după filtrare, mili-
grame; V – volumul probei, mililitri.
Pentru cântărirea filtrului cu sediment poate fi folosit orice vas cu dop rodat şi
gâtul larg.
Determinarea mirosului apei. Mirosul apei provine e la substanţele volatile pe
care le conţine ca rezultat al încărcării cu substanţe organice în descompunere, al
dezvoltării planctonului, al poluării cu substanţe chimice sau cu ape reziduale. În
procesul de autoepurare, scăderea cantităţii de oxigen dizolvat ca urmare a con-
sumului în reacţiile de oxidare favorizează dezvoltarea mirosului. Este o metodă
foarte bună de stabilire a calităţii apei, mai ales că se poate folosi atunci când con-
centraţiile de substanţe sunt prea mici pentru a putea fi determinate prin metode
analitice. Anumite ape uzate industriale sau menajere conţin poluanţi care dau un
miros caracteristic apelor, în funcţie de care un cercetător experimentat poate chiar
stabili concentraţia de substanţă din apă.
Desigur că această metodă poate furniza o primă evaluare a gradului de altera-
re a mediului acvatic şi uneori poate fi folosită la cantităţi extrem de mici care nu pot
fie evaluate nici cu aparataj special, dar pentru o estimare mai corectă se impune
continuarea analizei în laborator.
Determinarea mirosul se efectuează la temperatura de 15–200C şi la 600C,
într-o încăpere care să fie lipsită de miros, iar persoana să nu facă timp îndelun-
gat acest lucru deoarece se ştie că obişnuinţa şi oboseala dăunează unei bune
aprecieri. Într-un balon se iau 2/3 volum de apă cercetată, se astupă cu un dop
212
şi se agită intensiv, apoi se scoate dopul şi se miroase apa. Pentru a mări inten-
sitatea mirosului, se fac investigaţii după încălzirea apei. În acest scop se ia un
balon de sticlă (de 200–300 mililitri), se umple cu 1/2 volum cu apă cercetată, se
acoperă cu o sticlă de ceas şi se încălzeşte până la 600C. Apoi balonul se agită
prin mişcări rotative, se înlătură sticla şi imediat se determină mirosul. Mirosu-
rile pot fi de provenienţă naturală şi artificială. Cele de provenienţă artificială
se clasifică după substanţele cu miros asemănător: miros de fenol, clorfenol,
petrol, clor etc. Intensitatea mirosurilor se apreciază după sistemul de 5 grade
(puncte) (tab. 9.).
Tabelul 9.
Intensitatea mirosului apei
Intensitatea Caracteristica Determinarea mirosului

mirosului, în grade mirosului
0 lipseşte Imperceptibil
1 este foarte slabNu este observat de consumator, dar îl simt specialiştii
2 slab Nu dăunează consumatorului, dar se simte
3 simţitor Uşor se descoperă
4 puternic Dăunează consumatorului,
atrage atenţia şi face apa rea pentru băut
5 foarte puternic Este atât de puternic, încât apa nu poate fi folosită
Mirosurile naturale se descriu după terminologia menţionată în tabelul 10:
Tabelul 10.
Caracteristica mirosul de provenienţă naturală
Semnul convenţional Caracterul mirosului Genul aproximativ al mirosului

al mirosului
A aromat de castraveţi, de flori
B de nămol, baltă
Pt de putregai de putregai
L de lemn de coajă de copac umedă
Pn de pământ de pământ proaspăt arat
M de mucegai stătut
Pş de peşte de untură de peşte, de peşte
C de hidrogen sulfurat de ouă clocite
Ia de iarbă de fân, de iarbă cosită
N nederminat mirosurile, ce nu po9t fi atribuite
la cele enumerate mai sus
213
Determinarea gustului. Aprecierea gustului pentru apa potabilă este o cerinţă

de bază, deoarece sunt foarte multe substanţe dizolvate sau în suspensie care opt
da apei atât gust plăcut cât şi dezagreabil. Gust plăcut au apele bicarbonato–cal-
cice, cele bine aerisite şi ozonate, în timp ce un gust dezagreabil îl au apele sărate
sau cele poluate.
Aprecierea gustului se face din proba de apă care s-a folosit şi pentru miros.
Gustul se determină în cazul când suntem convinşi de inonfensivitatea apei la tempe-
ratura de 200C. Persoana care determină gustul unei probe de apă trebuie ca înainte
de această acţiune să nu consume alimente care să altereze gustul şi să-şi clătească
bine gura cu apă lipsită e miros şi gust. Apa se ia în gură porţii mici, fără a o înghiţi.
Se înregistrează prezenţa gustului (sărat, amar, acru, dulce) şi a nuanţelor lui (alcalin,
de fier, metalic, astringent etc.) (tab. 11), intensitatea în 5 grade (puncte), analogic ca
la determinarea mirosului. Norma pentru apa potabilă – până la 2 puncte.
Tabelul 11.
Substanţele şi concentraţiile lor ce atribuie gust specific şi miros
Gustul Componenţii Concentraţia, mg/dm3

Sărat NaCl 165
Amar MgSO4 250
Acru NaHCO3 450
Gust specific: FeCl2 0,35
Fieric FeSO4 1,6
De cerneală MnSO4 15,7
MnCl2 1,8
Bazic Sodă –
Potasă –
Baze –
Liant CaSO4 70
CaCl2 470
10.7.4. Determinarea culorii apei
a. Metoda fotometrică utilizând scara bicromat–cobaltată. Apa poate fi de

diferite culori. Metoda fotometrică constă în compararea probelor de apă cu soluţii
ce imită coloraţia apei naturale. Intensitatea culorii apei se exprimă în grade a scă-
rii bicromat–cobaltate. Apele tulburi se filtrează prin filtru de hârtie „linia albastră”.
Dacă apa este limpede, se centrifughează. Când coloraţia probei depăşeşte 80 de
grade, apa se diluează cu apă distilată. Pentru a determina coloraţia apei se iau
doi cilindri gradaţi de sticlă incoloră (100 mililitrii) cu fundul plat. Într-un cilindru se
toarnă apă naturală, iar în al doilea soluţia–standard cu intensitatea culorii necu-
noscută. Se aşează cilindrele pe o placă albă şi se toarnă aceeaşi soluţie–standard
214
în cilindrul, unde culoarea este mai slabă până când în ambii cilindri intensitatea
culorii devine aceeaşi (soluţiile se privesc de sus).
Obţinerea scării bicromat–cobaltate pentru efectuarea investigaţiilor presupune
pregătirea a 2 soluţii standarde. Soluţia principală standardă nr. 1 (0,0875 grame de
kaliu bicromat, 2 grame sulfură de cobalt şi 1 mililitru acid sulfuric cu densitatea 1,84
g/cm3) se dizolvă în apă distilată, obţinând 1 litru. Soluţia corespunde coloraţiei de
5000. Soluţia nr. 2 – soluţie dizolvată a acidului sulfuric (1 mililitru acid sulfuric concen-
trat cu densitatea 1,84g/cm3) se completează cu apă distilată până la 1 litru. Pentru
pregătirea scării de coloraţie bicromat–cobaltată se amestecă soluţiile nr. 1 şi 2 în
cilindre Nessler în raporturile indicate în tabelul 12.
Tabelul 12.
Scara–etalon bicromat–cobaltată
Soluţia nr. 1, ml Soluţia nr. 2, ml Coloraţia, grade

0 100 0
1 99 5
2 98 10
3 97 15
4 96 20
5 95 25
6 94 30
7 93 35
8 92 40
10 90 50
12 88 60
14 86 70
16 84 80
Precizia metodei depinde de coloraţia apei analizate. Până la 500 eroarea este ega-
lă cu 20, de la 50 până la 100–50, de la 100 până la 2500 – 00 etc.
Intensitatea coloraţiei apei se calculează în felul următor:
C st ⋅ a ⋅ n
C= ,
100
unde: C – coloraţia apei, grade; Cst –coloraţia etalonului, grade; a – înălţimea stratu-
lui soluţiei–etalon, centimetri; n – diluţia probei. Când proba nu este diluată n = 1.
b. Metoda colorimetrică. În cilindrii colorimetrici se toarnă 100 mililitri apă filtrată
care se cercetează; privind culoarea soluţiilor de sus în jos, se determină cilindrul, a
cărui soluţie are culoare identică cu cea a apei cercetate. Apa cercetată se fotome-
trează şi la fotoelectrocolorimetru. Norma pentru apa potabilă – până la 200.
215
10.7.5. Determinarea turbidităţii apei
Se efectuează pe cale fotometrică prin compararea apei cercetate cu suspensii

standarde. Graficul se alcătuieşte cu ajutorul soluţiilor standarde de coalină prelu-
crată în mod special, cu un conţinut de 0,1–0,5 mg/dm3. Dacă apa are o turbiditate
prea mare, ea se dizolvă cu apă distilată, care are o turbiditate nulă. Norma pentru
apa potabilă – până la 1,5 mg/dm3.
10.7.6. Determinarea densităţii apei
Densitatea aproximativă se determină cu ajutorul densimetrului; măsurările

precise se efectuează cu ajutorul picnometrului.
Densitatea se măsoară la o temperatură strict determinată (15–200C).
dt 0 dt 0
Rezultatele se exprimă sub formă de şi , adică raportul masei apei
t0 40
studiate la temperatura dată către masa aceluiaşi volum de apă distilată la aceeaşi
temperatură sau la 40C.
a. Determinarea cu ajutorul densimetrului. Cu ajutorul densimetrului se lucrează
în special în cazul apelor sărate (sărăturilor). Pentru aceasta se ia un cilindru, se
clăteşte cu apa pentru cercetare, turnând atâta apă, încât densimetrul introdus în
probă să plutească liber şi să nu se atingă de pereţii cilindrului. Semnăm cifra pe
scara densimetrului în punctul de contact a aerului cu suprafaţa apei din cilindru.
Paralel se măsoară temperatura apei.
b. Determinarea cu picnometrul. Picnometrul se spală bine cu apă distilată,
se clăteşte cu alcool sau acetonă, se usucă în termostat (sau în dulapul de uscare),
se răceşte în exicator şi se cântăreşte. Picnometrul uscat se umple cu apă distila-
tă ceva mai sus de semn şi se ţine într-un pahar cu apă 20–25 minute sau la aer
(15–200C) până se stabileşte temperatura. Bulele de aer din picnometru se înlătură
printr-o agitare uşoară. Fără a scoate picnometrul din paharul cu apă, aducem vo-
lumul apei până la semn, înlăturând surplusul cu ajutorul unei fâşii înguste de hârtie
de filtru. Picnometrul se scoate din pahar, se închide cu dop, se şterge până la us-
cat cu hârtie de filtru, se pune pe cântar şi peste 20 minute se cântăreşte. Acelaşi
picnometru, respectând aceleaşi etape de lucru, este folosit pentru determinarea
greutăţii apei studiate. Calculul densităţii apei studiate la temperatura de 180C se
efectuează după formula:
216
d18 0 (a − c)
= ,
18 0 (b − c)
unde: a – masa picnometrului cu apă studiată la 180C, grame; c – masa picnome-
trului fără apă, grame; b – masa picnometrului cu apă distilată la 180C, grame.
Pornind de la densitatea determinată la 180C, poate fi calculată masa apei care
corespunde condiţiilor 40C după formula:
d18 0 (a − c) ⋅ 0.9986
= ,
40 (b − c)
unde: 0,9986 – masa unui mililitru de apă distilată la 180C.
După densitate putem găsi mineralizarea aproximativă a apei (tab. 13).
Tabelul 13.
Densitatea şi mineralizarea apei
Densitatea Mineralizarea Densitatea Mineralizarea Densitatea Mineralizarea

la 150 aproximativă, la 150 aproximativă, la 150 aproximativă,
g/100g g/100g g/100g
1,001 0,2 1,036 5,0 1,091 12,0
1,002 0,4 1,037 5,2 1,095 12,5
1,003 0,6 1,040 5,5 1,099 13,0
1,005 0,8 1,042 5,7 1,107 14,0
1,007 1,0 1,043 6,0 1,116 15,0
1,008 1,2 1,046 6,2 1,125 16,0
1,010 1,5 1,048 6,4 1,134 17,0
1,012 1,7 1,049 6,6 1,143 18,0
1,014 2,0 1,051 7,0 1,152 19,0
1,016 2,2 1,053 7,2 1,161 20,0
1,018 2,5 1,056 7,7 1,170 21,0
1,020 2,7 1,058 7,8 1,180 22,0
1,021 3,0 1,059 8,0 1,190 23,0
1,023 3,2 1,063 8,5 1,200 24,0
1,025 3,5 1,067 9,0 1,210 25,0
1,027 3,7 1,071 9,5 1,220 26,0
1,029 4,0 1,074 10,0 1,230 27,0
1,030 4,2 1,079 10,5 1,241 28,0
1,032 4,5 1,083 11,0 1,252 29,0
1,033 4,7 1,087 11,5 1,262 30,0
217
10.8. Determinarea indicilor chimici ai apei
Determinarea pH-ului. Prin pH-ul soluţiei se înţelege concentraţia ionilor de hi-

drogen. Pentru o apă bună de băut trebuie să existe un echilibru între concentraţia
ionilor de hidrogen şu celor de oxidril (OH), ceea ce înseamnă un pH = 7. În natură
se întâlnesc însă o multitudine de situaţii în care acest echilibru nu se mai păstrea-
ză fie ca urmare a unor fenomene naturale, fie ca urmare a activităţii omului. Astfel,
încă din atmosferă, precipitaţiile dizolvă circa 16,3 mg/l azot, 9,15 mg/l oxigen, 2,8
mg/l dioxid de carbon, oxid şi dioxid de azot sau amoniac din descărcările electice
sau produse rezultate din poluarea cu fumuri industriale (SO2, H2S, CO2 etc.). Prin
scurgerea pe versanţi, în roci şi în albii, apa dizolvă o serie de săruri minerale, care,
în final, îi conferă un caracter acid sau bazic. Uneori apele naturale îşi pierd echili-
brul între concentraţia ionilor de hidrogen şi de oxidril, ca urmare a unor fenomene
naturale sau provocate de om. Astfel, când apele naturale conţin cantităţi mari de
acid carbonic sau de hidrogen sulfurat, ele capătă un caracter acid şi dizolvă mai
uşor rocile care au minerale acide (sulfaţi şi nitriţi).
Pentru determinarea pH-lui soluţiei se folosesc: metode colorimetrice (reactivi
speciali – indicatori) sau metode electrometrice (aparate speciale – pH-metre).
Din metodele colorimetrice fac parte:
– cea mai simplă metodă a pH–metriei presupune determinarea PH-ului so-
luţiei cu ajutorul hârtiei indicatoare (tab. 14).
Tabelul 14.
Culoarea şi intervalul pH–ului de schimbare a culorii indicatorilor
Hârtia indicatoare Culoarea în mediu Intervalul pH–lui de

schimbare a culorii
acid bazic
Tropeolină Roşie Galbenă 1,4 – 3,2
Metilviolet Galbenă Violetă 0,13 – 3,2
Metiloranj Roşie Galbenă 3,0 – 4,4
Congo roşu Albastră Roşie 3,0 – 5,2
Roşu de metil Roşie Galbenă 4,2 – 6,2
Turnesol Roşie Albastră 5,0 – 8,0
Turnesol albastru Roşie Albastră 5,0 – 8,0
Briliant galben Galbenă Roşu–brună 7,0 – 9,4
Curcumă Roz Purpurie 8,0 – 10,2
Crezolftaleină Incoloră Roşu–violetă 8,2 – 9,8
Fenolftaleină Incoloră Zmeurie 8,2 – 10,0
Timolftaleină Incoloră Albastră 9,4 – 10,6
218
Cu hârtia indicatoare universală (pH 1-10) sa poate determina pH-ul mai precis
(0,2 – 0,3 unităţi pH);
– Determinarea pH-ului cu comparatorul Hellige cu discuri colorate.
Pentru determinare se introduc în una din cuvele aparatului 10 mililitri
de apă de analizat şi 0,5 mililitri indicator (fenoftaleină). Se agită şi se
introduce cuva din orificiul din dreapta al aparatului. În cealaltă cuvă se
introduc 10 mililitri apă de analizat fără indicator şi se plasează în partea
stângă. Discul aparatului se roteşte pană se obţine uniformitatea culorii
în câmpul vizual. Direct pe disc se citeşte pH-ul;
– Determinarea pH-ului prin folosirea scării de comparare, în care 10
mililitri din apa de analizat se introduc într-o eprubetă, peste care se adau-
gă 0,6 mililitri dintr-un amestec de indicatori (roşu de metil şi albastru de
bromtimol), se agită şi coloraţia obţinută se compară cu o scară colorime-
trică etalon.
b. Metodele colorimetrice pot fi mai puţin folosite în apele tulburi sau colorate.
Din ele cea mai răspândita se socoate metoda electrometrică. Aparatul utilizat
este electrometrul (pH-metrul) şi are ca principiu de funcţionare determinarea
pH-ului apei prin măsurarea diferenţei de potenţial între un electrod de sticlă şi un
electrod de referinţă (calomel saturat) cufundaţi în soluţia, pH-ul căreia urmează
să-l determinăm. Se lucrează cu conform indicaţiilor privitoare la lucrul cu aparatul.
Metoda electrometrică este cea mai precisă şi poate fi utilizată şi poate fi folosită şi
pentru ape tulburi sau colorate.
10.8.1. Determinarea durităţii apei
Duritatea apei este condiţionată de prezenţa tuturor cationilor din apă, în afară
de cationii metalelor alacaline. În genere, duritatea este conferită de bicarbonaţi (în
majoritate) şi de cloruri, azotaţi, sulfaţi (în măsură mai mică).
Duritatea este un indicator indirect al gradului de mineralizare a apei. Apele dure
sunt neplăcute la gust, formează depozite în vasele în care se fierbe apa, împiedică
o bună fierbere a legumelor, nu produc spumă cu săpunurile, limitând folosinţa lor
menajeră. Apele cu conţinut scăzut de săruri de calciu şi magneziu sunt incrimina-
te în favorizarea afecţiunilor cardiovasculare. După duritatea lor apele naturale se
clasifică după cum este indicat în tabelul 15.
219
Tabelul 15.
Clasificarea apelor naturale după duritatea lor
Nr.d/o Apa Duritatea, mg.echiv./dm3

1 Foarte moale 1,5
2 Moale 1,5 – 4,0
3 Cu 4,0 – 8,0
duritate medie
4 Dură 8,0 – 12,0
5 Foarte dură 12,0
10.8.2. Determinarea consumului biologic de oxigen (CBO)
La păstrarea probei la întuneric într-un vas închis concentraţia oxigenului în

apă scade. Ele se consumă preponderent pentru întreţinerea activităţii vitale a or-
ganismelor care oxidează substanţele organice prezente în apa naturală. Această
scădere a cantităţii de oxigen din apă se numeşte consumul biologic de oxigen.
Pentru analiză apa naturală se ia într-un vas cu volumul de 1,5 litri în aşa fel,
încât în vas să nu rămână bule de aer. Proba se prelucrează imediat sau se păs-
trează timp de 24 ore la temperatura de 3-40C. În laborator se determină mărimea
pH-ului; dacă diferă de 6,0-8,5, atunci proba se neutralizează cu HCl 1 N. Se ţine
în cameră până se nivelează temperatura apei cu cea a camerei. Proba se transfe-
ră într-un vas cu volumul mai mare, se agită bine pentru a o îmbogăţi cu oxigen (cca
1 minut). Se lasă până se elimină toate bulele de aer şi se toarnă în 3 vase cu dop
rodat până la jumătate, se clătesc vasele, iar apa se aruncă. Tot în aşa modalitate
vasele se umplu până la margine. În unul din vase se determină oxigenul dizolvat.
Celelalte două vase se închid şi se pun în termostat sau la întuneric cu dopul în jos,
temperatura menţinându-se constantă – 200C. Cantitatea de oxigen în al doilea vas
se determină peste 5 zile, iar în al treilea – peste 10 sau 20 de mectimere. Diferenţa
dintre concentraţia iniţială a oxigenului şi cea peste 5, 10 (20) mectimere se carac-
terizează prin CBO5 şi, exprimat în mg/l O2.
În cazul apelor puternic poluate se poate întâmpla ca să existe o insuficienţă de
oxigen pentru oxidarea completă a impurităţilor, din care cauză aceste ape se vor
dilua înainte de a fi supuse analizei. Diluţia se va efectua în aşa mod, încât conţinu-
tul de oxigen timp de 5 mectimere să nu fie mai mic de 2 mg/l, iar restul oxigenului
în probă să fie egal sau mai mare de 2mg/l. După diluţie proba se îmbogăţeşte cu
oxigen şi se analizează în modul menţionat mai sus. Valoarea cantităţii de oxigen
obţinută se înmulţeşte la diluţie.
220
10.8.3. Determinarea hidrogenului sulfurat
Pentru determinarea sulfurilor cel mai des se utilizează iodometria, metodă la

baza căreia stă reacţia:
H2S + I2  S + 2H+ + 2I–.
Dozarea directă duce la comiterea erorilor mari, de aceea pentru analiza

exactă se toarnă un surplus de soluţie–standard de I2 la apa pentru analiză, care
conţine S2– – ioni, apoi se dozează iodul rămas cu soluţie–standard de tiosulfat
de sodiu.
10 mililitri de apă destinată analizei (în cazul în care concentraţia aproxi-
mativă a sulfurilor este cunoscută, atunci volumul necesar se calculează după
formula: 1600/C), unde C – concentraţia S2–, mg/l) se diluează cu apă distilată
până la 100 mililitri şi se toarnă 10 mililitri de soluţie de acetat de zinc sau de
cadmiu cu partea de masă de 25%. În lipsa lor putem obţine acetat de zinc din
oxid de zinc sau zinc metalic prin interacţiunea cu acidul acetic (15,5 mililitri de
acid acetic se amestecă la o încălzire slabă cu 12–13 grame de oxid de zinc).
După răcire soluţia se filtrează în scopul înlăturării surplusului de oxid de zinc,
se lasă precipitatul să se aşeze şi lichidul transparent se filtrează, transferând
tot sedimentul pe filtrul de hârtie „linia albastră”. Se toarnă 100 mililitri de apă
distilată într-un balon conic, 10 mililitri de soluţie de H2SO4 (1:3) şi 25 mililitri
de soluţie de 0,0625 M de iod (25 grame de KI se dizolvă în 50 mililitri de apă
distilată; se cântăresc 15,9 grame de I2 şi se pun într-un balon cotat cu volumul
de 1 litru împreună cu soluţie de KI; se agită până se dizolvă tot iodul, apoi vo-
lumul se aduce până la 1 litru cu apă distilată). În balonul pentru dozare se iau
25 mililitri de soluţie de iod, se toarnă 100 mililitri de apă distilată şi 1 mililitru de
soluţie de amidon şi se dozează cu soluţie–standard de Na2S2O3 0,125 N (ce
conţine 3 picături de cloroform la 1 litru de soluţie). Se introduce filtrul cu sedi-
ment în balon, astupându-l repede cu dop, se agită până se dizolvă precipitatul
de sulfură şi se dozează cu soluţie de tiosulfat de sodiu în prezenţa amidonului
până soluţia se decolorează.
Cantitatea ionilor de S2– X, mg/l, se calculează după formula:
0,0625 ⋅ 32 ⋅ V0
X = ,
V2
unde: V0 – volumul soluţiei de iod, mililitri; V2 – volumul probei, mililitri.
221
10.8.4. Determinarea ionului de amoniu din apă
Amoniacul din apă provine din descompunerea substanţelor organice cu con-

ţinut de azot sau din reducerea nitraţilor în condiţii de anaerobioză. Ce mai mare
parte rezultă din dezaminarea substanţelor proteice sub acţiunea florei amoniante.
Prezenţa în apă a amoniacului liber (NH3) demonstrează impurificarea cu ma-
terii organice. Amoniacul reprezintă primul stadiu de descompunere a substanţelor
organice cu conţinut de azot ce indică o poluare recentă (ore – mectimere), având
consecinţe destul de periculoase.
Principiul metodei constă în aceea că amoniacul formează cu reactivul Nessler
(tetraiodomercuratul de potasiu) un complex colorat în galben (iodura de oximercu-
ramoniu), a cărui intensitate este proporţională cu concentraţia amoniacului şi se
poate colorimetra. Determinarea se poate face calitativ sau cantitativ.
Modul de lucru: se prepară scara etalon după următoarea schemă (tab. 16).
Tabelul 16.
Scara pentru determinarea colorimetrică a amoniacului
Nr. Sol. etalon, Apă Sare Reactiv Concen-traţia,

erpubetelor ml distilată Seignette, ml Nessler mg NH4/l
1 0,0 20,0 0,8 0,8 0,00
2 0,2 19,8 0,8 0,8 0,05
3 0,4 19,6 0,8 0,8 0,10
4 0,8 19,2 0,8 0,8 0,20
5 1,6 18,4 0,8 0,8 0,40
6 2,4 17,6 0,8 0,8 0,60
7 3,2 16,8 0,8 0,8 0,80
8 4,0 16,0 0,8 0,8 1,00
S-a obţinut o scară colorimetrică galbenă, cu intensităţi proporţionale cu can-

titatea de amoniac din soluţie. Scara poate fi extinsă după necesitate. Proba de
cercetare se lucrează în acelaşi timp cu scara.
10.8.5. Determinarea nitrit–ionilor
Nitriţii din apă reprezintă o fază de oxidare incompletă a azotului organic. Ei

provin din oxidarea incompletă a amoniacului în prezenţa bacteriilor nitrificatoare.
Prezenţa lor denotă impurificarea cu materii organice pe cale de descompunere. În
aşa cazuri sunt sporite şi valorile celorlalţi indicatori de poluare, amoniac, oxidabi-
222
litate. Nitriţii atestă o anumită vechime de impurificare a apei , deoarece transfor-

marea substanţelor organice în amoniac şi a amoniacului în nitriţi necesită timp de
ordinul zilelor şi săptămânilor.
Prezenţa nitriţilor în apă fără a fi asociată cu ceilalţi indicatori de impurificare nu
demonsrtrează că în apă există substanţe organice, deoarece nitriţii uneori provin
din straturile de sol.
Principiul metodei constă în următoarele: în prezenţa reactivului Griess
(amestec de alfanaftilamină şi acid sulfanilic) nitriţii din apă formează un com-
pus azotic de culoare roşie, a cărui intensitate variază în raport cu cantitatea
nitriţilor din apă.
Determinarea cuprinde prepararea scării etalon şi analizei probei de apă. Pre-
pararea scării etalon se face după schema reprezentată în tabelul 17.
Tabelul 17.
Scara colorimetrică de determinare a nitriţilor
Nr. Solutia etalon, Apă distilată, Sol. Acid sulfanilic, Concentraţia,

eprubetelor ml ml naftilamină, ml ml mg NO2–/l
1 0,0 10,0 0,5 0,5 0,000
2 0,1 9,9 0,5 0,5 0,005
3 0,2 9,8 0,5 0,5 0,010
4 0,3 9,7 0,5 0,5 0,015
5 0,4 9,6 0,5 0,5 0,020
6 0,6 9,4 0,5 0,5 0,030
7 1,0 9,0 0,5 0,5 0,050
8 1,5 8,5 0,5 0,5 0,075
9 2,0 8,0 0,5 0,5 0,100
Pentru a determina nitriţii din apa cercetată, într-o eprubetă se introduc 10 mili-
litri de apă analizată, 0,5 mililitri soluţie alfanaftilamină şi 0,5 soluţie de acid sulfani-
lic, adică 1 mililitru reactiv Griess. Se lasă în repaus 20 minute pentru dezvoltarea
culorii şi apoi se compară culoarea probei de analizat cu scara colorimetrică. Con-
centraţia în nitriţi, exprimată în mg NO2–/l va corespunde cu cea a eprubetei ce va
prezenta o culoare identică.
Pentru o determinare cantitativă mai exactă, se poate efectua determinarea
colorimetrică cu ajutorul spectrofotometrului.
Norme: pentru apa potabilă – concentraţia admisibilă = 0. Concentraţia admisă
excepţional = 0,3 mg NO2–/l.
223
10.8.6. Determinarea ionilor de nitrat
Originea nitraţilor din apă poate fi din structura chimică proprie a solului, din
substanţele fertilizante sau pesticide cu conţinut de azot, utilizate în tratarea so-
lurilor sau datorită impurificării cu substanţe organice, ajunse la ultima etapă de
mineralizare. În cazul în care prezenţa nitraţilor coincide cu prezenţa amoniacului şi
a nitriţilor şi cu o oxidabilitate crescută indică impurificarea persistentă a apei.
În linii generale, concentraţia nitraţilor din sursele de apă subterane este mai
mare decât în apele de suprafaţă. În concentraţii mici, azotaţii nu au efecte ne-
favorabile asupra organismului, dar în concentraţii mari sunt dăunătoare pentru
sănătate, având efect toxic.
Principiul metodei: acidul fenoldisulfonic transformă nitraţii în nitroderivaţi de
culoare galbenă, a căror intensitate este proporţională cu concentraţia nitraţilor.
Modul de lucru. La început se prepară scara colorimetrică etalon, utilizând solu-
ţia etalon pentru nitraţi (0,1631 grame de azotat de potasiu, 1 mililitru acid fenoldi-
sulfonic, amoniac, apă bidistilată; 1 mililitri din această soluţie corespunde cu 1 mg
NO2/ml) după schema din tabelul 18.
Se iau 10 mililitri de apă de cercetat şi se evaporă într-o capsulă de porţelan până
la uscare. Se adaugă la rece 1 mililitru reactiv fenoldisulfonic (25 grame fenol purificat
se dizolvă în 150 mililitri acid sulfuric concentrat şi se încălzeşte timp de 6 ore la baia
de apă într-un balon cu răcitor cu aer; se păstrează în vas de sticlă întunecată cu dop
rodat), se amestecă cu o baghetă de sticlă şi se lasă în repaus 15 minute. Se adaugă
apoi 5 mililitri apă distilată şi 1 mililitru amoniac, se completează volumul până la 10
mililitri cu apă distilată şi se trece într-o eprubetă.
Tabelul 18.
Scara colorimetrică pentru determinarea nitraţilor în apă
Nr. eprubetei Soluţia etalon, ml Apă distilată, ml Concentraţia

în mg NO3–/l
1 0,2 9,8 1,0
2 1,0 9,0 5,0
3 2,0 8,0 10,0
4 3,0 7,0 15,0
5 4,0 6,0 20,0
6 5,0 5,0 25,0
7 6,0 4,0 30,0
8 7,0 3,0 35,0
9 8,0 2,0 40,0
10 9,0 1,0 45,0
224
Culoarea probei de apă se compară cu scara etalon, iar concentraţia în nitraţi

va corespunde cu cea a eprubetei ce va reprezenta o culoare identică. Conţinutul
de nitraţi se exprimă direct în mg NO3–/ l.
Dacă apa conţine un conţinut mare de nitraţi, se lucrează cu 1 mililitru de apă
de analizat.
Nitraţii din apă pot fi determinaţi cu ajutorul spectrofotometrului.
În condiţii de teren se poate folosi metoda rapidă de determinare calitativă:
– intr-o capsulă de porţelan se dizolvă câteva cristale de brucină în câteva
picături de acid sulfuric lipsit complet de urme de compuşi ai azotului, apoi în
această soluţie se lasă să se prelingă pe marginea capsulei câteva picături
de apă de analizat. Dacă în apă sunt prezenţi nitraţi, apare o coloraţie roz
sau roşie–vişinie, care bate în galben.
Norme: Concentraţii admisibile = 45 mg NO3– / l.
10.8.7. Determinarea substanţelor organice
Actualmente, în bazinele de apă naturală apar tot mai des o serie d poluanţi organici
(fenoli, detergenţi, pesticide, uleiuri, produse petroliere etc.), cantitatea cărora este în conti-
nuă creştere. În special, se determină apele naturale suma componenţilor organici. Această
analiză se efectuează în scopuri diferite ca: analiza apelor subterane cu o concentraţie mică
de substanţe organice trebuie să confirme posibilitatea lor în calitate de apă potabilă; anali-
za apelor naturale de suprafaţă ne permite să găsim căile de menţinere a cantităţii necesare
de oxigen dizolvat în ele şi posibilitatea utilizării lor în economia naţională şi pentru băut.
Una din metodele de determinare a substanţelor organice în apă constă în de-
terminarea „pierderii” la calcinare. Prin încălzirea reziduului uscat al probei la 1000C
până la o masă constantă a ceştii de porţelan se determină diferite substanţe or-
ganice (substanţe proteice, hidrocarburi etc.), dar dezavantajul acesteia este că
paralel cu substanţele organice se descompun şi alţi compuşi neorganici.
Mai des se aplică metoda determinării capacităţii de oxidare. În scopul fracţio-
nării şi determinării multor substanţe organice se aplică aşa metode ca: cromato-
grafia, colorimetia, gravimetria etc.
10.9. Metode biologice de estimare a calităţii apelor
Utilizarea metodelor biologice pentru aprecierea calităţii apelor, necesită o cu-

noaştere profundă a relaţiilor dintre organismele acvatice şi factorii de mediu, pre-
cum şi modul de comportare al acestora la diferite intensităţi ale poluării apelor.
225
Metodele ecologice. Bazându-se pe observaţii de teren şi pe o bună cunoaştere

comparativă a speciilor de organisme şi a biocenozelor din zonele râurilor curate şi din
cele poluate, se poate aprecia acţiunea toxică a unei ape reziduale urmărind efectele
produse de aceasta asupra plantelor şi a animalelor. Metodele ecologice se bazează
pe depistarea organismelor indicatoare a gradului de poluare a unei ape cu substanţe
organice (numit şi grad de saprobitate). Sistemul saprobiilor se bazează pe faptul că
într-un râu, în aval de locul de evacuare al apelor reziduale, în funcţie de conţinutul
acestora în substanţe organice, de oxigenul dizolvat şi de concentraţia produşilor în
descompunere ai substanţei organice, se disting mai multe zone populate de organis-
me indicatoare ale gradului calitate. După gradul de poluare, apele au fost împărţite în
patru clase de calitate, pornind de la cele mai poluate până la cele mai curate:
– clasa a IV–a de calitate sau polisaprobă începe de la sursa de polua-
re şi cuprinde apele cu o poluare foarte puternică, cu o cantitate mare de
substanţe organice, bogate în substanţe proteice şi în hidraţi de carbon.
Consumul biochimic de oxigen (CBO5) este mare (între 15–60 mg/l) din
cauza proceselor de descompunere a substanţelor organice din care rezultă
amoniacul şi hidrogenul sulfurat cu miros specific.
Zona este populată cu puţine specii de organisme care nu sunt exigente pentru
oxigen şi care suportă oscilaţii ale pH–lui. Sunt prezente în special bacteriile cu un
număr foarte mare de indivizi. În apele uzate orăşeneşti sau în cele de la fabricile
de celuloză, de produse lactate, de bere, bogate în substanţe organice, se întâlneş-
te Escherichia coli. În această zonă lipsesc diatomeele, algele verzi şi sunt puţin
dezvoltate plantele clorofiliene.
Pentru această zonă este bacteria filamentoasă Sphaerotilus natans, dezvolta-
tă mult în perioada rece acolo unde sunt cantităţi mici de oxigen dizolvat şi în special
în apele poluate prin scurgeri de la fabricile de zahăr, amidon, lapde, bere, celuloză.
Prezenţa ei se poate observa uşor de oarece se dezvoltă mult şi formează „fire” albe
mucilaginoase pe pietre şi pe obiectele din apă sau le acoperă cu o „pâslă” alb–mur-
dară ori brună din cauza hidroxidului de fier. Bacteria respectivă are un rol important
în procesul de autoepurare, dar nu este caracteristică acestei categorii de ape, cu
excepţia cazului când în biocenoza respectivă se află şi alte organisme indicatoare,
pentru ca ea să se dezvolte la fel de bine şi în apele de categoria a III–a;
– clasa a III–a de calitate sau subzona mezosaprobă se află în aval de pri-
ma, unde continuă procesele de reducere şi de oxidare a substanţei organi-
ce prezentă în cantitate mai mică. Din această cauză, consumul de oxigen
este mai mic (5–10 mg/l), dar oxigenul dizolvat este sub 50% din cantitatea
de saturaţie. Mirosul puternic de hidrogen sulfurat din clasa polisaprobă dis-
226
pare şi se dezvoltă fitoplanctonul care poate da naştere fenomenului de „în-

florire” a apei. În astfel de cazuri ziua apa este suprasaturată cu oxigen, iar
noaptea apare un deficit. Organismele care populează această zonă sunt
adaptate oscilaţiilor mari ale pH–ului, ale oxigenului dizolvat, sunt rezisten-
te faţă de amoniac, dar sensibile faţă de hidrogenul sulfurat.
Aceste ape se întâlnesc cel mai frecvent într-o serie de braţe moarte ale râurilor,
în heleşteele alimentate cu ape uzate menajere, în unele iazuri piscicole tratate cu
îngrăşăminte. Organismele indicatoare sunt destul de multe şi recunoscute doar
de specialişti, dar trebuie de menţionat scăderea importanţei bacteriilor, apariţia
plantelor clorofilene care aerează apa şi chiar prezenţa unor specii de peşti care
suportă concentraţii mici de oxigen dizolvat.
– clasa a II–a de calitate sau subzona β–mezosaprobă cu o impurificare
potrivită, are un proces mai avansat de autoepurare, mineralizarea substan-
ţelor organice fiind aproape terminată. Consumul biochimic de oxigen este
redus, iar oxigenul dizolvat creşte la peste 50% din saturaţie. Depozitele de
fund au o culoare galbenă–cenuşie, numărul de germeni bacterieni scade
foarte mult, iar numărul speciilor de animale creşte. Fenomenul de „înflorire”
a apei se produce foarte rar. Organismele acestei subzone au o sensibilitate
mai mare faţă de scăderea concentraţiei de oxigen şi de variaţiile pH–ului.
Specifice acestei clase sunt diatomeele, algele albastre şi macrofitele. Ca-
racteristică este, de asemenea, prezenţa lipitorilor, a unor microcrustacee
sau oligochete. Din această clasă fac parte majoritatea râurilor din regiunea
de câmpie, lacurile mari, o serie de iazuri şi mlaştini.
– Clasa I–a de calitate sau oligosaprobe la care procesele de autoepurare
sunt terminate. Apele sunt limpezi, bogate în oxigen, nămolul de pe fund este
de asemenea, oxidat, de o culoare cenuşie. Organismele care populează
aceste ape sunt foarte sensibile la scăderea concentraţiei de oxigen, la vari-
aţiile de pH-lui, la prezenţa substanţelor toxice şi a hidrogenului sulfurat. În
categoria respectivă intră apele curgătoare şi lacurile din regiunea de munte.
Există un catalog de indicatori biologici bine pus la punct atât pentru clasele
de calitate cât şi pentru o serie de substanţe anorganice, dar aceştia pot fi folosiţi
numai de specialişti.
Un control simplu al calităţii unei ape se poate face folosind peştii ca animale test.
Pentru aceasta se analizează sectorul de râu din orizontul local care trebuie testat şi
se observă care sunt speciile de peşti ce se dezvoltă în mod normal în aceste ape.
Se prind câţiva peşti din sectoarele nepoluate din amunte sau mult în avale de sursa
de poluare şi se pun într-un vas de sticlă cu apă. Dacă avem un acvariu – se pot ţine
227
chiar o perioadă mai îndelungată, folosindu-i la mai multe testări. Deoarece cel mai
corect este ca testarea să se efectueze în curent continuu de apă, peştii destinaţi
testării se iau din acvariu într-un vas de sticlă cu apă şi se duc la sectorul de râu sau
la locul care urmează a fi studiat. Se confecţionează casete în care vor fi introduşi
peştii pentru testare. Aceasta se poate executa din material plastic şi plasă de sârmă
în aşa mod încât să asigure circulaţia apei, dar să nu permită ieşirea peştilor. Pereţii
laterali se confecţionează din material plastic transparent sau sticlă, pentru a se putea
observa mai uşor comportamentul peştilor în timpul testării.
Principiul metodei constă din înregistrarea reacţiei peştilor în apa poluată sau a
timpului de supravieţuire. Din acest punct de vedere avem de a face cu o toxicitate
acută a apelor şi cu una cronică. În primul caz se deosebesc mai multe grade de
toxicitate după timpul în care se produce moartea peştilor. Astfel deosebim:
– toxicitate extremă a apelor – când peştii mor într-un timp mai scurt de 15
minute;
– toxicitate foarte mare – când moartea se produce în 15–20 minute;
– toxicitatea mare – când moartea se produce până la 6 ore;
– toxicitate medie – când moartea are loc între 6 şi 12 ore;
– toxicitate slabă – când moartea se produce în 24 ore şi
– toxicitate foarte slabă – când moartea se produce într-un timp mai mare
de 24 ore şi mai mic de 7 mectimere.
Tot în timpul determinării menţionate se fac şi observaţii asupra comportamen-
tului peştilor din casetă, deoarece în cazul unei intoxicaţii peştele prezintă unele
simptome caracteristice. Astfel, dacă în apă există substanţe toxice, peştii din ca-
setă dau semne de nelinişte şi au mişcări agitate. La excitanţi externi mecanici au
mişcări bruşte şi rămân apatici. Într-o fază mai avansată au tulburări ale echilibrului
care se manifestă prin uşoare mişcări de pendulare sau de răsucire a corpului. Apoi
îşi pierd complet echilibrul făcând încercări nereuşite de redresare. La un grad şi
mai avansat de intoxicare peştele cade la fund şi nu se mai poate deplasa în timp
ce mişcările respiratorii devin din ce în ce mai slabe, după care peştii mor.
10.10. Metodele microbiologice
Apa conţine în mod natural o seri de germeni saprofiţi cu rol important în biode-
gradarea substanţelor organice şi în distrugerea germenilor patogeni pătrunşi prin
poluare (concurenţă microbiană–antagonism). Cunoaşterea caracteristicilor micro-
biologice ale apei are o importanţă deosebită pentru fundamentarea diagnosticului
de potabilitate a apei. Investigarea microbioologică a apei se face printr-un complex
228
de examene de laborator, cu un divers grad de dificultate, în funcţie de natura exa-

menului solicitat. Examenele bacteriologice se clasifică după frecvenţa şi complexi-
tatea lor în: curente, complementare şi speciale.
În dependenţă de rolul sanitar, flora microbiană din apele naturale poate fi cla-
sificată în două categorii:
– flora microbiană proprie apei (flora naturală);
– flora microbiană de impurificare (de natură umană sau animală).
Flora microbiană proprie apei este formată din microorganisme care au ha-
bitatul obişnuit în apă şi sol: coci, sarcine, bacili (Chromobacter, Achromobacter,
Bacillus subtilia, B. micoides, B. megaterium), diverşi fungi şi specii bacteriene cu
rol în procesele naturale de degradare a substanţelor organice.
Flora microbiană de impurificare nimereşte în sursele de apă odată cu apele
de scurgere şi reziduurile lichide sau solide rezultate din activitatea umană. Ea este
formată din specii de microorganisme de origine umană sau animală (saprofite, po-
tenţial patogene şi patogene), în majoritatea situaţiilor fiind însoţite de concentraţii
crescute de materii organice, ce reprezint drept suport nutritiv pentru ele. Grupa re-
spectivă de microorganisme reprezintă un risc epidemiologic de îmbolnăvire la po-
pulaţia ce a utilizat apa contaminată în diferite scopuri. Mai frecvent sunt transmişi
prin apă agenţii febrei tifoide, holerei, dizenteriei, hepatitei epidemice, ai diferitelor
enteroviroze sau parazitoze, sau afecţiuni mai puţin diagnosticate, dar destul de
des întâlnite cum sunt diareea infantilă sau diverse tulburări intestinale.
Cei mai exacţi indicatori bacteriologici în asemenea cazuri sunt prezentaţi de ger-
menii patogeni cu poarta de intrare digestivă, ajunşi prin diverse procese de poluare
în apă, unde au capacitatea de a supravieţui un anumit interval de timp. Determina-
rea în apă a acestor germeni patogeni nu are o valoare practică de apreciere a pota-
bilităţii apei, ci de diagnostic, adică de stabilire exactă a diagnosticului unei epidemii
hidrice. Determinarea germenilor patogeni în aprecierea potabilităţii apei nu poate
fi folosită în mod curent din mai multe considerente: tehnicile microbiologice şi, mai
ales, virusologice sunt complicate şi necesită timp îndelungat, concentraţia agenţilor
microbieni patogeni în apă este relativ redusă (dar suficientă în unele cazuri pentru a
cauza boala), iar persistenţa lor în apă este relativ limitată. Din aceste cauze pentru
diagnosticul igienico–sanitar se utilizează indicatori bacteriologici indirecţi de po-
luare a apei. Indicatorii bacteriologici folosiţi sunt următorii:
a. Numărul total de germeni/ml apă reprezintă numărul de bacterii saprofite,
ce cresc pe medii simple, la 370C. Este un indicator de orientare globală, care apre-
ciază dacă apa este poluată; gradul ei de poluare, nepermiţând evaluări asupra ori-
ginii impurificării. Pentru a obţine rezultate mai exacte, se pot face incubări paralele,
229
la 370C şi 220C, iar raportul acestora permite orientativ, în funcţie de predominanţă,

diferenţierea poluării apei cu microorganisme saprofite de cele de natură umană
sau animală;
b. Germenii coliformi, care în sensul cel mai general al termenului, sunt con-
sideraţi indicatori de poluare cu floră intestinală. Bacteriile coliforme pot avea în
totalitate origine intestinală şi prezenţa lor în apă denotă posibilitatea existenţei şi a
altor microorganisme intestinale, patogene sau potenţial patogene. Drept test sigur
de poluare deseori se utilizează Escherichia coli;
c. Enterococii sunt bacterii de provenienţă de asemenea intestinală, caracte-
rizate printr-o rezistenţă în apă mai redusă decât a coliformilor şi cu semnificaţie
similară. Prezenţa streptococului fecal demonstrează natura fecală a poluării.
d. Bacteriile sulfit–reductoare, cu reprezentantul lor caracteristic Clostridium
perfringens au de asemenea provenienţă intestinală, dar mai puţin numeroase. For-
ma sporulată supravieţuieşte în apă timp mai îndelungat decât coliformii. Prezenţa
lor în apă în asociaţie cu bacteriile coliforme, indică o poluare de origine intestinală,
iar în lipsa Bacillus coliforme o contaminare mai veche.
Analizele bacteriologice dedicate stabilirii potabilităţii apei necesită utilizarea
indicatorilor bacteriologici în dependenţă de circumstanţele în care se efectuează
analiza.
În analizele curente se calculează obligatoriu numărul total de germeni/ml apă
(incubaţi la 370C) şi numărul de bacterii coliforme/l apă.
În analizele complimentare, adăugător la indicii determinaţi în analiza curen-
tă, se mai determină: numărul total de germeni/ml apă (incubat la 220C), numărul
probabil de coliformi fecali (E. coli)/l apă, enterococii şi bacteriile anaerobe/l apă.
Aceste analize se efectuează în cazul obţinerii repetate a unor analize nefavorabile,
pentru a determina cauzele sau sursele de impurificare.
Analizele speciale urmăresc evidenţierea prezenţei anumitor agenţi în apă şi
devin obligatorii în cazuri de epidemii hidrice sau pentru stabilirea nivelului de polu-
are a unei surse de apă. În aceste cazuri se identifică mai frecvent agenţii patogeni
din grupurile Salmonella, Shigella, E. coli enteropatogen, bacteriofagi enterici şi
anumite enterovirusuri.
Recoltarea probelor de apă pentru analiza bacteriologică. Recoltarea apei
pentru analiza bacteriologică se face în vase din sticlă incoloră, în diverse cantităţi,
în dependenţă de gradul de puritate a apei. Pentru apele foarte impure (ape mena-
jere, ape de suprafaţă poluate) se recoltează 250 mililitri apă, iar pentru apele de
impurificare medie (fântâni, ape de suprafaţă pure) şi pentru apa de conductă – 1
litru. Pentru analize speciale se vor recolta câţiva litri.
230
Înainte de recoltarea, sticlele se spală cu nisip, apoi cu amestec sulfocromic,

permanganat de potasiu sau detergent, se clătesc cu apă de robinet şi apă distilată,
apoi se sterilizează (60 minute la 1800C). În cazul în care apa ce urmează a fi recol-
tată conţine clor rezidual, pentru neutralizarea acestuia se va introduce în sticla de
recoltare, înainte de sterilizare, tiosulfat de sodiu (1 mililitru din soluţia 0,5% pentru
fiecare 100 mililitri apă sau câteva cristale de tiosulfat).
Dacă pentru recoltare sunt necesare sonde (batometre), acestea vor fi sterili-
zate împreună cu sticla şi împachetate în hârtie. La recoltarea apei din sursele de
suprafaţă, se va evita luarea probei prea aproape de suprafaţă sau din apropierea
fundului, în zonele stagnante, sau aproape de maluri. Recoltarea pentru determinări
bacteriologice de la robinet se va face după flambarea prealabilă a robinetului.
După recoltare sticlele cu probă sunt etichetate şi trimise la laborator, însoţite
de o fişă, în care se notează determinările cerute şi celelalte date necesare. Pentru
a evita modificarea conţinutului microbian al apei în timpul transportării, probele se
vor ţine la rece (40C), în lăzi izoterme şi vor fi supuse analizelor în maximum 6 ore
de la recoltare.
Determinarea numărului total de germeni. Metodele uzuale de determinare
a numărului de germeni din apă se bazează pe însămânţarea apei în medii nutri-
tive solide, incubarea lor în termostat un anumit timp, la o anumită temperatură şi
numărarea coloniilor dezvoltate, considerând că fiecare colonie se dezvoltă din cel
puţin un germene. Se consideră că cu cât este mai ridicat numărul lor, cu atât con-
taminarea acelei ape este mai mare şi deci este posibilă existenţa şi a unor agenţi
patogeni intestinali.
Tehnica determinării. În calitate de mediu de cultură se utilizează geloză nutri-
tivă 2%. Înainte de însămânţare pentru omogenizare, se agită flaconul cu proba de
apă. Se flambează gura sticlei şi se fac diluţii zecimale din apă de cercetat (1/10,
1/100, 1/1000 etc.). Diluţiile se realizează prin introducerea 1 mililitru din apă de
cercetat în 9 mililitri apă de robinet sterilă (1/10) şi în continuare, prin introducerea
1 mililitru din diluţia inferioară în 9 mililitri apă de robinet sterilă, pentru a obţine o
diluţie superioară.
Cu pipete sterile de 1 mililitru se introduce câte 1 mililitru din apă nediluată şi
din diluţiile zecimale dorite în cutii Petri sterile, peste care se toarnă aproximativ 10
mililitri geloză nutritivă topită şi răcită la 450C, imprimând cutiei mişcări rotative în
plan orizontal, pentru omogenizarea conţinutului. După solidificarea gelozei, cutiile
Petri se introduc în termostat cu capacul în jos unde se incubează 24 ore.
Numărul cutiilor Petri însămânţate, ca şi cantitatea totală de apă însămânţată,
variază în funcţie de calitatea apei de cercetat. În fiecare cutie Petri nu se poate
231
însămânţa mai mult de 1 mililitru de apă. Pentru fiecare probă se vor însămânţa
minimum două cutii Petri din apa brută, dacă apa este pură, şi minimum două
cutii Petri din 3–4 diluţii zecimale, dacă apa este impurificată. Aceste însămânţări
multiple sunt necesare, deoarece pe o placă Petri cu diametrul de 10 centimetri
se pot dezvolta bine şi număra corect cel mult 300 de colonii, astfel încât este
necesar a se obţine cel puţin pe una din aceste plăci mai puţin de 300 colonii/1
ml lichid de însămânţare.
După scoaterea de la termostat, coloniile crescute se numără cu ochiul liber
(dacă densitatea lor permite), împărţind placa în sferturi, sau cu ajutorul reţelei de
numărat colonii. Se iau în considerare numai plăcile pe care s-au dezvoltat mai
puţin de 300 colonii.
Calculul se face după formula:
n⋅d
numarul total de germeni/ml apă = ,
N
unde: n – numărul de colonii crescute în fiecare placă; D – gradul de diluţie a mate-
rialului însămânţat; N – numărul de plăci luate în calcul.
Rezultatele obţinute se compară cu normele indicate în standardul de apă
potabilă. Acestea sunt: maximum 20 bacterii/ml pentru apa furnizată de instala-
ţiile centrale urbane şi rurale cu apă dezinfectată; maximum 100 microorganis-
me/ml pentru apa furnizată de instalaţiile centrale cu apă nedezinfectată; ma-
ximum 300 microorganisme/ml pentru apa furnizată din sursele locale (fântâni,
izvoare etc).
Determinarea bacteriilor coliforme. Bacteriile coliforme sunt saprofiţi normali
ai intestinului uman şi ai animalelor cu sânge cald. Aceste bacterii reprezintă bacili
Gram –negativi, aerobi şi facultativ anaerobi, nesporulaţi, care fermentează lactoza
cu producere de gaz în mai puţin de 48 ore.
Indicele coli este un test de apreciere a impurificării apei cu floră intestinală,
prin determinarea cantitativă a bacteriilor din grupul coliform. Această analiză
completează informaţiile obţinute prin numărarea totală de germeni privind na-
tura impurificării apei. Semnificaţia bacteriilor coliforme în apă este diferită, în
dependenţă de prezenţa sau absenţa speciei E. coli. Coliformii care sunt în ge-
neral un grup eterogen de bacterii, în absenţa E. coli, ar putea să nu semnifice
poluare intestinală.
Legislaţia sanitară din Republica Moldova prevede ca în examenele curente de
apă să se determine grupul coliform în general.
Metoda de determinare. Pentru determinarea bacteriilor coliforme se aplică meto-
232
da de fermentare în tuburi multiple, în care volume de apă determinate sunt introduse în

diferite volume de medii de culturi lichide. Colimetria cuprinde 3 teste bacteriologice:
a. Testul de prezumţie care constă în însămânţarea apei de cercetat în tuburi
cu bulion lactozat, incubare 48 ore în termostat la 370C şi urmărirea tuburilor în care
s-a produs acidifierea mediului şi fermentarea lactozei cu produse de gaz.
Însămânţarea apei se face în eprubete care au în interior tuburi Durham ce
servesc pentru colectarea gazului rezultat în urma fermentaţiei. Cantitatea de apă
însămânţată, precum şi schema de repartizare variază în dependenţă de tipul insta-
laţiei de aprovizionare cu apă şi mărimea colectivităţii aprovizionate.
Pentru instalaţiile centrale ce aprovizionează colectivităţi sub 50 000 lo-
cuitori este necesară o cantitate de 100 mililitri apă, care se însămânţează în
tuburi cu bulion lactozat după schema următoare: într-un tub mare 50 mililitri
apă şi 5 tuburi mici a câte 10 mililitri fiecare. Pentru fântâni se însămânţează
22,2 mililitri apă.
Pentru instalaţiile centrale care aprovizionează colectivităţi cu peste 50 000 lo-
cuitori este necesară o cantitate de 300 mililitri apă, care se însămânţează în tuburi
cu bulion lactozat după schema următoare: în două tuburi mari câte 100 mililitri apă
în fiecare şi în 10 tuburi mici câte 10 mililitri apă în fiecare.
Dacă se cercetează gradul de poluare a unor surse de apă de suprafaţă (râuri,
lacuri), atunci se însămânţează serii de câte 5 tuburi cu diluţii zecimale succesive,
în funcţie de gradul estimat de impurificare a apei. Tubă însămânţare, tuburile se
incubează la 370C. După 48 ore, tuburile pozitive (care conţin o anumită cantitate
de gaz în tubul Durham) vor fi reţinute pentru testul de confirmare.
b. Testul de confirmare. Întrucât fermentarea lactozei cu producere de gaz
poate fi datorată prezenţei şi a altor germeni sau asociaţii de germeni (diferite
specii de lactobacili, Aeromonas, unele levuri etc.) este necesară efectuarea
acestui test pentru a demonstra că germenii care au fermentat lactoza sunt bac-
teriile coliforme. Pentru testul de confirmare se folosesc medii speciale solide
(EMB cu eozină şi albastru de metilen) sau lichide (bulion, bilă, lactoză, verse
briliant – B.B.L.V.B.).
Testul de confirmare constă în trecerea, cu ajutorul ansei, a unei picături din
fiecare tub pozitiv la testul prezumtiv, pe un sector dintr-o placă Petri cu mediul
EMB, sau dintr-un tub cu mediul lichid B.B.L.V.B. Se incubează 24 ore la 370C şi se
urmăreşte apariţia coloniilor caracteristice pe mediul solid sau prezenţa gazului în
mediul lichid. Luând în consideraţie eprubetele confirmate, se face aprecierea can-
titativă a numărului probabil de bacterii coliforme la 1 litru apă, folosind pentru
calcul tabelele 19, 20 şi 21.
233
Tabelul 19.
Determinarea bacteriilor coliforme după STAS – 3001/71
(România, localităţi sub 50 000 locuitori)
Numărul Nr. probabil

de tuburi pozitive de bacterii coli/litru
50 ml 10 ml
0 0 < 10
0 1 10
0 2 20
0 3 40
0 4 50
0 5 70
1 0 20
1 1 30
1 2 60
1 3 90
1 4 160
1 5 180
Tabelul 20.
Instalaţii locale (fântâni)
Nr. Nr.
probabil probabil
Numărul Numărul
de de
de eprubete pozitive din: de eprubete pozitive din:
coliformi/ coliformi/
ml apă ml apă
5 5 5 5 5 5
eprubete eprubete eprubete eprubete eprubete eprubete
x 10 ml x 1 ml x 0,1 ml x 10 ml x 1 ml x 0,1 ml
0 0 0 < 20 4 2 1 260
0 0 0 20 4 3 0 270
0 1 0 20 4 3 1 330
0 2 0 40 4 4 0 340
1 0 0 20 5 0 0 230
1 0 1 40 5 0 1 110
1 1 0 40 5 0 2 430
1 1 1 60 5 1 0 330
1 2 0 60 5 1 1 460
2 0 0 50 5 1 2 630
2 0 1 70 5 2 0 490
2 1 0 70 5 2 1 700
2 1 1 90 5 2 2 940
234
2 2 0 90 5 3 0 790
2 3 0 120 5 3 1 1090
3 0 0 80 5 3 2 1410
3 0 1 110 5 3 3 1750
3 1 1 110 5 4 0 1300
3 1 0 140 5 4 1 1720
3 2 1 140 5 4 2 2210
3 2 1 170 5 4 3 2780
3 3 0 170 5 4 4 3450
4 0 0 130 5 5 0 2400
4 0 1 170 5 5 1 3480
4 1 0 170 5 5 2 5420
4 1 1 210 5 5 3 9180
4 1 2 260 5 5 4 16090
4 2 0 220 5 5 >5 16090
Tabelul 21.
Determinarea bacteriilor coliforme după STAS 3001/71
(România, localităţi cu peste 50 000 locuitori
Numărul de tuburi pozitive Nr. probabil de Numărul de tuburi pozitive Nr. probabil de
bacili coli/litru bacili coli/litru
100 ml 10 ml 100 ml 10 ml
0 0 <3 1 6 36
0 1 3 1 7 43
0 2 7 1 8 51
0 3 11 1 9 60
0 4 14 1 10 69
0 5 18 2 0 11
0 6 22 2 1 18
0 7 27 2 2 27
0 8 31 2 3 28
0 9 36 2 4 52
0 10 40 2 5 70
1 0 4 2 6 92
1 1 8 2 7 120
1 2 13 2 8 161
1 3 18 2 9 230
1 4 24 2 10 > 230
Rezultatele obţinute se raportează la normele indicate în standardul de apă

potabilă. Acestea sunt:
– 0 coliformi/l pentru apă furnizată de instalaţiile centrale urbane şi rurale cu
apă dezinfectată;
235
– sub 3 coliformi/l pentru apă furnizată de instalaţiile centrale cu apă nedezin-

fectată;
– sub 10 coliformi/l pentru apa furnizată din surse locale (fântâni, izvoare etc.).
c. Testul de identificare a coliformilor fecali reprezintă o analiză comple-
mentară ce se execută pentru identificarea speciilor de E. coli. El se efectuează în
examene mai detaliate ale controlului bacteriologic al apei potabile sau în diferite
situaţii de impurificare biologică. Testul condtă în evidenţierea proprietăţilor carac-
teristice speciei E. coli. Cel mai des şi mai simplu xe procedează la însămânţarea
culturii pe mediu B.B.L.V.B. şi incubarea în termostat la 440C, temperatură la care
se dezvoltă E. coli şi nu se dezvoltă ceilalţi coliformi. Complementar se mai pot
determina şi alte proprietăţi biochimice ale E. coli, cum sunt: producerea de indol,
testul de utilizare a citratului etc.
Determinarea numărului de germeni incubaţi la 200C. Acest test se execută
după tehnica utilizată pentru determinarea numărului total de germeni incubaţi la 370C,
fiind diferită doar temperatura de incubare. În condiţii naturale între flora incubată la
370C şi cea incubată la 200C există un raport de 3 la 1l în favoarea ultimului grup.
Determinarea enterococilor (Streptococcus faecalis). Metoda de analiză cu-
rentă utilizată pentru cercetarea prezenţei şi numărului streptococilor fecali în apă
este însămânţarea unor cantităţi fracţionate de apă (după schema aplicată la co-
limetrie) în tuburi care conţin medii de cultură lichide cu substanţe ce inhibă flora
asociată enterococului (azidă de sodiu, selenit de potasiu, telurit de potasiu). Frec-
vent se utilizează mediul Hannoy–Norton cu azidă de sodiu. Incubarea se face 48
de ore la 440C. Folosind acest mediu în prezenţa enterococului, culoarea violetă
iniţială devine galbenă, datorită acidifierii mediului prin fermentarea glucozei. Iden-
tificarea enterococului se face pe mediu selectiv Slanetz – Barthley. Rezultatul se
calculează pe tabelele folosite la colimetrie, iar exprimarea se face în număr de
enterococi/1 litru apă.
Determinarea sulfitreductorilor (Clostridium perfingens). Testul poartă denu-
mirea şi de germeni sulfitoreductori, datorită proprietăţii acestora de a se dezvolta
cu aspect caracteristic. Pe medii cu sulfit de sodiu şi clorură fieroasă. Apa de cerce-
tat se inactivează prin încălzire la 800C timp de 10 minute, apoi se însămânţează pe
medii solide, ce conţin aceste substanţe, în condiţii de anaerobioză, în coloană. În
prezenţa germenilor sulforeductori, mediul se înnegreşte datorită reducerii sulfitului
şi precipitării sulfurii de fier, coloniile avînd aspect negru pufos. Toţi germenii din
genul Clostridium pot produce această reacţie. Calculul densităţii lor se face după
tabelele utilizate în colimetrie, iar exprimarea se face în număr de germeni sulfito-
reductori la 1 litru apă.
236
11. Invelisul de sol (pedosfera) – starea ecologică,

masurile şi metodele de ameliorare
11.1. Pedosfera şi factorii de geneza a ei
Un component principal al biosferei contemporane sunt solurile (mediul de via-

ta, de dezvoltare şi răspandire a anumitor forme organice vii), repartizarea cărora
pe Terra şi în R. Moldova sunt demonstrate pe figurile 61 şi 62.
Fig.61. Repartizarea solurilor pe Terra.
Fig.62. Tipurile principale de soluri în R. Moldova: 1-soluri cenuşii şi brune;

2-cernoziomuri levigate şi tipice; 3-cernoziomuri levigate şi carbonate;
4-soluri aluviale.
237
Prima definiţie ştiinţifică a învelişului de sol a fost propusă de V.V. Dokuceaev

în anul 1886, care considera că „solul este orizontul exterior al rocilor sau celui
imediat următor, modificat pe cale mai mult sau mai puţin naturală, de apă,
aer şi diferite organisme vii sau moarte”. Mai tarziu, tot el, a completat acestă
definiţie cu unele noţiuni noi, arătând că solul cu aşezarea normală este rezultatul
interacţiunii a mai multor factori naturali: rocii-mamă, organismelor animale şi vege-
tale, climei, virstei regiunii, reliefului. Ţinand cont de cele expuse, definiţia actuală a
solului este următoarea: prin sol înţelegem stratul superior afanat al litosferei, care
se află într-o continuă evoluţie sub influenţa factorilor naturali (fizico-geografici) şi
care, împreună cu atmosfera, hidrosfera învecinate, reprezintă mediul de dezvolta-
re a plantelor şi animalelor şi posedă o primă şi esenţială însuşire – fertilitatea.
O caracteristică importantă a învelişului de sol este că el reprezintă o individu-
alitate naturală de sine stătătoare, un corp natural, care, ca orice vietate, se naşte,
se dezvoltă, îşi are viaţa lui, o evoluţie proprie. În apariţia, formarea şi dezvoltarea
solului participă elementele şi factorii naturali (rocile, relieful, condiţiile climaterice),
iar un rol deosebit aici îi revine vegetaţiei, care asigură circuitul de substanţe în
natură.
Spre deosebire de alte corpuri naturale, solul nu poate fi desprins de mediul în
care s-a format pentru a fi transportat ca atare în alt loc, aşa cum se poate face,
spre exemplu, cu diverse plante, animale, minerale, roci etc.
Solul ocupă în spaţiul terestru un loc bine definit (fig. 63). El se găseşte la zona
de interpătrundere a patru geosfere terestre: litosfera, atmosfera, hidrosfera şi bio-
sfera (fig. 64).
Fig. 64. Pedosfera (P) – zona de

interpătrundere a patru geosfere:
Fig. 63. Locul pedosferei în natură.
atmosfera (A), litosfera (L),
hidrosfera (H) şi biosfera (B).
238
Această zonă de interpătrundere poartă denumirea de pedosferă. Ea este se-

diul unor importante procese fizice, chimice şi biologice foarte complexe. Aici, prin
procesele vitale şi de transformare ce se produc în el neîntrerupt, se face legătura
dintre lumea vie şi cea nevie. În sol, substanţa minerală este trecută (transformată
sau transferată) în substanţă organică, în substanta vie.
O altă caracteristică esenţială a solului este fertilitatea, care, indiferent de gra-
dul ei de manifestare cantitativă, reprezintă caracterul calitativ şi diferenţiază net
solul de roca-mumă, ultima fiind sterilă.
Solul, spre deosebire de rocă, este capabil să asigure prezenţa simultană şi
continuă a doi factori vitali pentru plante: a apei şi hranei. Fiind afanat, el absoarbe
şi reţine apa din precipitaţiile atmosferice sau udarea artificială, conţinind o mulţi-
me de substanţe organice şi minerale, este populat de o mulţime de organisme şi
microorganisme. Prin activitatea lor substanţa organică din sol este transformată în
combinaţii minerale accesibile plantelor (de azot, fosfor, potasiu, calciu, fier, mag-
neziu, sulf etc.). Solul, de asemenea, reţine căldura, este permeabil pentru aer. Prin
urmare, învelişul de sol aprovizionează învelişul vegetal cu substanţe necesare nu-
triţiei şi reglează condiţiile de creştere şi de dezvoltare a plantelor, iar prin aceasta
– calitatea şi cantitatea producţiei vegetale.
11.1.1. Factorii de pedogeneză
Învelişul de sol se formează ca rezultat al acţiunii reciproce dintre organismele

vii şi roca-mamă, adică în urma solificării – totalitatea proceselor fizice, chimice şi
biologice care au loc în patura superioara a scoartei terestre, determinind importan-
te transformari şi deplasari de substanţe şi energie, deci determinind insasi compo-
nenta şi proprietatile solului, în condiţii concrete de relief şi condiţii climatice într-o
perioadă îndelungată de timp. Funcţiile fiecărui factor fizico-geografic de geneză a
solului (ale factorilor de pedogeneză) (fig. 65) sunt următoarele:
239
Factorii pedogenetici interni
Fig. 65. Factorii de pedogeneză.
a. Roca-mumă – în urma proceselor de dezagregare a rocilor (sedimentare,

magmatice şi metamorfice), care au loc sub influenţa temperaturii (dezagregarea
fizică), umidităţii, precipitaţiilor atmosferice, vântului, apei şi compuşilor chimici din
ea (dezagregarea chimică), plantelor, animalelor, mai ales sub influenţa microor-
ganismelor (dezagregarea organică), ea se făramiţează în particule de diferite di-
mensiuni (praf, nisipuri, argile, prundişuri, pietrişuri etc.), care reprezintă partea
minerală (anorganică) a solului.
Proprietăţile fizico-chimice ale rocilor de solificare (ale rocii-mamă) pot influenţa
asupra ritmului de dezagregare şi alterare chimică (hidratarea, dizolvarea, hidroliza,
oxidarea, reducerea, carbonatarea), asupra regimului hidric şi termic, circulaţiei aeru-
lui, grosimii stratului de sol etc. Pe diferite roci cu diferite condiţii de solificare se for-
mează diferite tipuri de sol, care diferă după compoziţia mecanică şi proprietăţile lor.
Spre exemplu, cernoziomul se poate forma pe diferite roci-loess, nisipuri ori argile. În
unele cazuri, pe una şi aceeaşi rocă se formează mai multe tipuri de sol;
b. Clima şi elementele ei (precipitaţiile, temperatura, umiditatea, vinturille etc.)
– constituie un factor activ pedogenetic. Acţiunea ei în formarea solului se exercită
atât direct – influenţează procesul de formare a rocilor afanate, aspectul profilului
de sol şi distribuirea pe profil a diferiţilor constituenţi ai solului, cât şi indirect – de
formare a solului prin intermediul vegetaţiei, formarea humusului etc.;
240
c. Relieful – este factorul principal de distribuire a unor elemente climaterice

(temperaturii aerului şi solului, precipitaţiilor atmosferice, radiaţiei solare sumare,
evapotranspiraţiei etc.), care duc la unele schimbări în regimurile hidric, termic şi
de nutriţie ale solului, iar ele, la rândul lor, influenţează asupra cantităţii şi calităţii
biomasei de pe diferite forme de relief (campii, podişuri, munţi etc.). Relieful deter-
mină şi zonalitatea verticală a solurilor în regiunile muntoase, totodată influenţează
şi asupra gradului de erodare de către apele curgătoare, micşorindu-le concomitent
şi fertilitatea;
d. Apele freatice – ele intervin în formarea şi evoluţia solului numai în cazul
cand se află la adancimi relativ mici şi este în funcţie de zona climatică, conţinutul
şi compoziţia de săruri în ele. Astfel, în zonele umede, unde apele freatice sint slab
mineralizate, se formează soluri dernogleice (soluri ce au la suprafaţă un strat înţe-
lenit de culoare brună-cenuşie, cu o mică acumulare de humus), iar în cazul cand
apele freatice sunt foarte în faţă, se formează soluri mlăştinoase sau turboase. În
zonele de stepă, unde apele freatice sunt în apropierea stratului de sol, se formea-
ză soluri sărate (solonceacuri şi soloneţuri);
e. Factorul de timp (varstă) – până la ora actuala problema timpului, calculată
în ani necesari pentru formarea unui strat de sol, încă nu este formulată definitiv.
Se cunoaşte doar că prezintă un proces îndelungat. Astfel, pentru a se forma un
strat de 19-23 centimetri (numai stratul arabil) sunt necesari cca 10 000 de ani şi
condiţii favorabile;
f. Factorul biologic – este un factor de mare importanţă în geneza solului. Fără
participarea acestuia, notează Dokuceaev V.V., solul nu ar exista. Legătura cu ve-
getaţia e aşa de strânsă, încat principalele grupe de soluri pot fi complet definite prin
tipul de vegetaţie sub care apar (sub vegetaţia de stepă – cernoziomuri, de pădure
– podzolice etc.). Covorul vegetal contribuie la micşorarea evaporării de pe supra-
faţa solului sub care se află, măreşte evaporabilitatea efectivă (evapotranspiraţia),
reglează cu sistemul radicular regimul hidric şi de aer al solului, iar partea aeriană
ameliorează regimul termic, de vânt, de reţinere şi înmagazinare – transformare
a precipitaţiilor atmosferice, micşorează viteza de scurgere a apei pe suprafaţă,
reduce la minim erodarea solului etc.
E importantă şi contribuţia lumii animale la amestecarea şi afanarea solului (ro-
zătoarele, ramele); este de neanlocuit munca de descompunere a resturilor or-
ganice de către microorganisme. Plantele, animalele, microorganismele contribuie
foarte mult la sporirea fertilităţii solurilor prin formarea stratului de humus.
În ultimii ani, un mare rol în dezvoltarea şi evoluţia solului îl are factorul antropic.
Omul, prin activităţile sale de irigare, de introducere a îngrăşămintelor minerale şi
241
organice, de asemenea, contribuie la sporirea fertilităţii solului, iar utilizarea raţiona-

lă favorizează păstrarea lui. Însă sunt dese şi cazurile cand activitatea omului duce
la degradarea învelişului de sol.
11.1.2. Compozitia şi proprietatile solului
Solul este compus din trei faze: solidă, gazoasă şi lichidă. Faza solidă este
constituită din două părţi:
– organică – este reprezentată prin rămăşiţele (resturile) vegetale şi ani-
male, insa predomină cele vegetale, care, fiind amestecate cu materiale-
le de la dezagregarea rocilor, formează un complex organo-mineral. Ma-
teria organică macromoleculară formată de pe urma descompunerii de
către microorganime (bacterii) şi humificării resturilor vegetale, animale
şi ale produselor lor vitale poartă denumirea de humus. Humusul, la
rândul său, este compus din acizi huminici, fulvoacizi, humină şi ulmină.
Substanţele humice au, de obicei, culoarea neagră sau brună cu propri-
etăţi de coloid, cu un conţinut ridicat de azot (în comparaţie cu substanţa
organică vegetală). Humusul are o mare importanţă în procesul de solifi-
care şi de formare a fertilităţii solului. În humusul din sol sunt acumulate
şi păstrate mari rezerve de energie şi de substanţe nutritive (azot, fosfor,
potasiu, dioxid de carbon etc.) folosite de plantele superioare. Din aceste
considerente, rezerva de humus este o caracteristică importantă a solu-
lui, precum şi a celor mai importante elemente chimice nutritive reţinute
de el (tab. 22).
Humusul are şi o mare importanţă pentru mărirea capacităţii de absorbţie a so-
lului şi de reţinere a substanţelor alcaline, a apei, căldurii, joacă un rol deosebit de
important în formarea structurii granulare stabile etc.
– anorganică – este compusă din particule mici de roci dezagregate – pul-
beri sau praf, argilă, nisip, prundiş, pietriş etc., care poartă denumirea
de coloizi minerali sau partea minerală a solului, cu diferite dimensiuni
(de la 0,01 până la 10 milimetri). Particulele de rocă mai mici de 0,01
milimetri sunt numite argilă fizică, cele cu diametrul mai mare de 0,1
milimetri – nisip fizic. Reieşind din raportul dintre acestea solurile pot fi:
nisipoase – cu conţinutul de argilă fizică până la 10%; nisipo-argiloase
– cu conţinutul de argilă fizică între 10-20%; argilo-nisipoase – cu con-
ţinutul de argilă fizică între 30-40%; argiloase – cu conţinutul de argilă
fizică până la 80%.
242
Tabelul 22.
Rezervele de humus şi de elemente principale
din stratul de un metru de sol (t/ha)
Tipul de sol Componenţii principali
Humus Azot Fosfor

Podzolic 99 6,6 0,56 - 0,68
Cenuşiu de pădure 215 12,0 1,32
Cernoziom levigat 549 26,5 –
Cernoziom gras 709 35,8 0,63
Cernoziom obişnuit 426 24,0 –
Castaniu de stepă aridă 229 – 0,63
Solurile nisipoase, nisipo-argiloase, numite şi uşoare, se prelucrează uşor, au o

capacitate mică de reţinere a apei, permeabilitate şi regim de aeraţie bun, însă este
sărac procentul de humus, conţin puţine săruri nutritive. Solurile argilo-nisipoase,
avand un conţinut mijlociu de argilă fizică, posedă cele mai bune calităţi; solurile ar-
giloase, numite şi grele, sunt dense, cu o mică permeabilitate şi o capacitate mare
de reţinere a apei, regimul lor hidric şi cel de aeraţie sint mai puţin favorabile, greu
se prelucrează, însă sunt asigurate mai bine cu substanţe chimice nutritive.
Un rol deosebit pentru plante revin sărurilor minerale din sol, care conţin azot,
fosfor, potasiu. În caz că acestea nu sunt suficiente, omul introduce adăugător în-
grăşăminte minerale, strict dozate.
Solul conţine permanent şi o anumită cantitate de apă, căreia îi revine rolul
principal în transportarea substanţelor nutritive minerale şi organice. În ea sunt di-
zolvate diferite substanţe şi poartă denumirea de soluţie din sol.
Afară de apă spaţiul lacunar din sol este umplut, în parte, şi cu aer. Prezenţa
aerului în sol este absolut necesară pentru dezvoltarea plantelor (pentru respiraţia
rădăcinilor, încolţirea seminţelor) şi pentru desfăşurarea normală a proceselor mi-
crobiologice în sol. Compoziţia aerului din sol diferă de a celui atmosferic. Astfel,
azotul în stratul de sol este în proporţie de 76-78% (ca şi în atmosferă), oxigenul
– de 18-20% (ceva mai puţin ca în atmosferă), dioxidul de carbon – până la 5% (în
atmosferă 0,034%). Mai conţine: amoniac, metan, hidrogen, hidrogen sulfurat (în
solurile mlăştinoase) s.a.
În compoziţia solului intră, după cum s-a constatat, atât constituenţi minerali, cât
şi constituenţi organici. În formarea solului intervin însă şi alte procese sub a căror
acţiune constituenţii minerali şi organici ai solului suferă anumite migrări, separări
243
în straturi caracteristice, cu proprietăţi specifice fiecărui strat ce le deosebesc între

ele, numite orizonturi. Prin orizont genetic al solului se subanţelege un strat de sol
cu anumite însuşiri specifice, a cărui diferenţiere sau formare prezintă un rezultat al
procesului de pedogeneză. În aceste orizonturi putem observa o îmbogăţire sau o
sărăcire în anumiţi constituenţi ai solului. Succesiunea de orizonturi de la suprafaţă
până la roca‑mamă constituie profilul solului (fig. 60). El constă din orizonturile
genetice principale A, B şi C, iar în unele locuri se evidentiaza şi orizontul D.
Fig. 66. Schema unui profil de sol
Orizontul A se subamparte în suborizonturile: A0 – litiera – pătura de acumula-

re a resturilor organice moarte; A1 – orizontul acumulator de humus; A2 – orizontul
eluvial (se diferenţiază în urma trecerii treptate, aproape neobservate, a substan-
ţelor organice din straturile superioare către cele inferioare ale solului). Orizonturile
genetice A0, A1 şi A2 împreună alcătuiesc orizontul A, situat la suprafaţa solului,
unde au loc intensiv formarea şi acumularea cantităţii maxime de humus, în zonele
temperate acestea avind o culoare intens închisă.
Orizontul B sau eluvial – în limetele acestui orizont procentul de substanţe or-
ganice scade de la nivelul superior spre cel inferior sau de tranziţie către orizontul
(stratul) C, în care substanţele sunt eluvionate (transportate) şi levigate (spalate) prin
intermediul circuitului de ape din sol, descendente din orizontul A. Astfel, solurile din
orizontul B au o culoare mult mai deschisă în zonele temperate. La rândul său, ori-
zontul B în unele locuri poate sa se divizeze în suborizonturi – B1, B2, … Bn.
Orizontul C – reprezintă roca-mamă pe baza căreia s-a format solul.
244
Orizontul D – reprezintă substratul litologic alcătuit din roci geologice (calcar,

granit, bazalt etc.).
Din proprietăţile principale ale solului menţionăm următoarele:
– textura solului (compoziţia mecanică) – prezintă compoziţia relativă a solu-
lui în particule de diferite dimensiuni, care se exprimă prin continutul procen-
tual al diferitelor fracţiuni granulometrice ce compun solul. De textura solului
sunt legate proprietăţile fizice, fizico-chimice, fizico-mecanice ale acestuia.
În funcţie de textură, solurile se înpart în clase, determinate de proporţiile
existente dintre fracţiunile granulometrice din sol, şi sunt denumite după
fracţiunea granulometrică dominantă: nisip, argilă, lut etc. Clasele texturale
folosite curent în practică sunt următoarele: nisipul, nisipul lutos, lutul ni-
sipos, lutul, lutul argilos, argila, al căror conţinut poate fi determinat după
clasificarea lui N.A. Kacinski (tab. 23).
Tabelul 23.
Continutul de argila fizica în diferite tipuri de sol după textura
Denumirea solului Conţinutul de argilă fizică (< 0,1 mm)

după textură
Tipul de sol
Podzolice Cernoziomuri Soloneţuri
Nisip afinat <5 <5 <5
Nisip legat 5 – 10 5 – 10 5 –10
Nisip lutos 10 – 20 10 –20 10 – 15
Lut uşor 20 – 30 20 – 30 15 – 20
Lut mediu 30 – 40 30 – 45 20 – 30
Lut greu 40 – 50 45 – 60 30 – 40
Argilă uşoară 50 – 65 60 – 75 40 – 50
Argilă medie 65 – 80 75 – 85 50 – 65
Argilă grea > 80 > 85 > 65
Din punct de vedere genetic şi practic, textura solului influenţează asupra pro-
cesului de solificare, intensificind sau încetinind ritmul acestuia. Pe depozite nisi-
poase procesele eluviale se desfăşoară mult mai rapid decât pe depozitele argiloa-
se în aceleaşi condiţii climatice, de aceea la solurile formate pe nisipuri, orizonturile
genetice şi profilul solului este mai dezvoltat (mai gros), decât pe argile. Textura
solului determină însuşirile fizice şi chimice ale solului.
Din punct de vedere practic solurile se împart în: soluri uşoare (textură nisi-
poasă şi nisipo-lutoasă); soluri mijlocii (textură lutoasă şi luto-nisipoasă) şi soluri
245
grele (textură argilo-lutoasă şi argiloasă), cunoaşterea cărora este foarte importan-

tă pentru agricultură;
– capacitatea de absorbţie (reţinere) a solului – proprietatea de a reţine
diferite substanţe ca urmare a interacţiunii dintre faza solidă a solului şi
fazele lichidă şi gazoasă care are loc prin intermediul coloizilor solului.
Se deosebesc cateva tipuri de reţinere (absorbţie) a substanţelor de către
sol: reţinerea mecanică – proprietatea de a reţine pe cale mecanică din
soluţia care se infiltrează particulele aflate în suspensie (mai mari decit
diametrul porilor din sol) şi influenţează asupra orientării procesului de
solificare (spre mlăştinire, gleizare etc.); reţinerea fizică a solului (absorb-
ţia apolară) – la suprafaţa coloizilor se reţine întreaga moleculă a unei
substanţe (lichide sau gazoase), este însoţită de degajare de căldură, fa-
vorizează reţinerea moleculelor de apă (apă peliculară), amoniac, dioxid
de carbon, determină higroscopicitatea solului (solurile argiloase au cea
mai mare higroscopicitate); reţinerea fizico-chimică (absorbţia polară)
– proces de absorbţie a anionilor şi cationilor dintr-o soluţie ce rezultă din
disocierea moleculelor respective, este o absorbţie ionică (spre deosebi-
re de absorbţia moleculară), are importanţă practică deosebită, deoarece
se economisesc substanţele fertilizante din sol, îngrăşămintele minerale;
absorbţia chimică – reprezintă concentrarea la suprafaţă a unui compus
greu solubil, are însemnătate practică în agronomie (insolubizarea acidu-
lui fosforic adăugat ca îngrăşămant în solurile cu reacţie acidă);
– structura solului – în procesul de solificare, particulele minerale prima-
re (de nisip, praf, argilă) nu răman izolate în sol, ci se asociază, formand
nişte agregate elementare de sol cu diferite mărimi şi forme. Gruparea
acestora în agregate stucturale mai complexe constituie însăşi structura
solului. Deci, prezintă o proprietate a solului de a se desface la o stare de
uscare potrivită în fragmente sau agregate de mărimi şi forme caracteris-
tice. După mărime, agregatele structurale de sol pot avea dimensiuni de
la 0,1 până la 20 milimetri, iar formele pot fi sferică, formă de cub, pira-
midă, prisma, coloana etc. În funcţie de mărimea agregatelor structurale,
solul poate fi: nuciform, granular, tetraedic, bulgăros, alunar, glomerular,
prismatic, columnar (cu partea superioară rotunjită), lamelar, lenticular,
monogranular (particule izolate, care nu formează agregate, lipseşte, de
fapt, structura) etc. Structura solului are o mare importanţă, deoarece
ea rezolvă antagonismul dintre cele două însuşiri esenţiale pentru fer-
tilitatea solului – permeabilitatea pentru apă şi aer şi capacitatea de
246
absorbţie a apei. O bună structură a solului reduce simţitor intensitatea

de eroziune a lui de către ape şi vânt;
– densitatea solului (greutatea specifică) – constituie raportul dintre masa
solidă a solului şi masa unui egal volum de apă distilată (la temperatura de
4°C) sau masa unităţii de volum al părţii solide a solului (fără pori). Depinde
de compoziţia mineralogică şi conţinutul în humus al solului, densitatea me-
die fiind egala cu 2,64. în caz că densitatea solului este mai mare, se indică
prezenţa unui conţinut ridicat de minerale grele, iar daca este mai mică – se
indica prezenţa unui conţinut ridicat de substanţe organice;
– porozitatea solului – constă din volumul spaţiilor fine, capilare şi necapila-
re din sol, care alcătuiesc volumul spaţiilor lacunare, exprimat în procente.
Depinde de amestecul particulelor de diferite dimensiuni din sol. Înfluenţea-
ză asupra regimului hidric şi a celui de aeraţie a solului;
– proprietatea termică a solului – temperatura solului joacă un rol important
atât pentru procesul de solificare (în legătură cu dezagregarea rocilor şi
transformarea resturilor vegetale şi animale prin activitatea microorganis-
melor), cât şi pentru germinarea şi dezvoltarea plantelor. Principala sursă
de căldură pentru încălzirea solului este energia solară la care se adaugă
căldura degajată de reacţiile biochimice din sol, căldura de umectare, de
condensare a vaporilor de apă din interiorul scoarţei terestre etc. Tempera-
tura solului este influenţată şi de albedou (cantitatea de energie reflectată
de sol), de culoarea, starea suprafeţei terenului, însuşirile termice ale solului
(capacitatea calorică şi conductibilitatea termică), de invelisul vegetal s.a.;
– reacţia solului – ea poate fi acida, alcalina (bazica) şi neutra. Aciditatea
se datoreşte prezenţei ionilor de hidrogen legaţi absorbtiv în complexul
argilohumic al solului. Valoarea pH-ului la diferite soluri variază între 3,5-
12,0. Alcalinitatea se datoreşte conţinutului mare de sodiu în sol. Cunoaş-
terea reacţiei solului are importanţă atât pentru caracterizarea diferitelor
tipuri genetice de sol, cât şi pentru cultivarea diferitelor plante agricole.
Dacă solul are o reacţie ce nu corespunde cerinţelor plantelor cultivate,
se pune problema de a o schimba prin intervenţia omului. Astfel, pentru
schimbarea însuşirilor nefavorabile ale solului (prea acide) se adminis-
treză piatră de var sau var stins, iar pentru înlăturarea reacţiei alcaline
excesive (datorită predominării sodiului sau carbonatului de sodiu în sol)
se administrează ghips sau sulf;
– culoarea solului – este una dintre particularităţile cele mai uşor distinctive
şi care depinde de prezenţa în sol a unor substanţe organice sau chimi-
247
ce. Astfel, culoarea neagră şi brună a solului se datoreşte prezenţei unui

conţinut procentual mare de humus, culoarea roşie, portocalie şi galbenă
– prezenţei compuşilor fierului, culoarea albicioasă sau sură – prezenţei
unei cantităţi sporite de carbonaţi şi silicaţi.
11.2. Observaţii asupra stării de degradare a solurilor
Procesul de eroziune, sub diferitele sale forme, ajutat într-o măsură variată de
activitatea omului, este cauza principală a degradării solurilor; după aceasta urmea-
ză procesele de depunere a materialului desprins din sol sau din roca de sub el.
Metoda de bază, folosită pentru aprecierea stării de degradare a solului, este
analiza profilului de sol.
Pentru punerea în evidenţă a gradului de eroziune, este necesar de a avea o
cazma, pentru a efectua un profil de sol, acolo unde se consideră că se impune
acest lucru. Analizând profilul, după mărimea părţii îndepărtate din el, în comparaţie
cu unul normal, neinfluenţat de eroziune, din acelaşi tip de sol şi în aceleaşi condiţii,
se pot deosebi mai multe stadii:
– soluri neerodate, când scurgerea de pe versant nu antrenează decât o
parte din materialele organice minerale, fără a afecta profilul de sol; în acest
caz, există un raport constant între solidificare şi eroziune;
– soluri cu eroziune slabă, când se constată îndepărtarea unei părţi din ori-
zontul A;
– soluri cu eroziune mijlocie, în cazul în care orizontul A este îndepărtat în
întregime, astfel încât a ajuns la suprafaţă orizontul AB şi pe alocuri chiar
orizontul B;
– soluri erodate puternic, când a ajuns la suprafaţă orizontul B, din care o
parte poate chiar lipsi;
– soluri erodate foarte puternic, în cazul când în mare parte din orizontul B
a fost îndepărtat, iar pe unele locuri pot apărea la suprafaţă orizontul C sau
chiar roca-muma (D).
În orice stadiu de eroziune s-ar găsi acele soluri, pe anumite suprafeţe, proce-
sele de eroziune pot înceta, din cauze naturale sau antropice, iar solurile se acope-
ră cu vegetaţie. În acest caz, procesul de solificare reîncepe, pornind cu orizontul
A, care se formează pe acea parte a vechiului sol care iese la suprafaţă. Acoperirea
este aşa de bună pe unele locuri, încât numai cu greu poţi vedea că acolo este
vorba de soluri erodate. În alte locuri, procesele de eroziune nu pot fi frânate până
la echilibrarea povârnişului afectat de eroziune.
248
În cazul coluvionării, se poate aprecia starea de degradare a solului în funcţie

de grosimea stratului şi de natura materialului depus deasupra lui:
– degradare slabă, când stratul depus nu trece de 5–6 centimetri grosime,
astfel încât plantele ierboase au rădăcinile înfipte şi în solul acoperit de stra-
tul depus recent;
– degradare mijlocie, când stratul depus atinge 10–15 centimetri, astfel încât
rădăcinile plantelor ierboase în genere nu mai pot ajunge la solul acoperit,
ceea ce duce la o schimbare a felului de dezvoltare a plantelor cultivate sau
la schimbarea, în mare parte, a vegetaţiei naturale;
– degradarea puternică, în cazul când grosimea stratului coluvial trece de
15–20 centimetri, astfel încât trunchiul arborilor începe a fi îngropat. În unele
cazuri, unde depunerea are mai mult un caracter proluvial, torenţial, gro-
simea stratului depus poate fi mai mare, astfel încât trunchiul pomilor sau
copacilor este îngropat în mare parte.
Un rol deosebit, în această formă de degradare, îl are şi natura materialului depus,
care depinde foarte mult de roca din care provine. În unele cazuri contrastul dintre materi-
alul depus recent şi solul pe care îl acoperă este mic, pe când în altele este atât de mare,
încât, de la un teren cu sol foarte fertil, cu drenaj normal, se poate ajunge la un teren cu
sol foarte argilos, foarte bogat în săruri, care reţine apa în perioadele umede, fiind mlăş-
tinos, şi crapă în perioadele de secetă; de aceea nu se poate dezvolta pe el decât o ve-
getaţie sărăcăcioasă, iar plantele cultivate, fie că se dezvoltă slab, suferind mult, fie că nu
se dezvoltă de loc. O situaţie asemănătoare ca mod de degradare, este în cazul solurilor
acoperite de pietriş şi bolăvăniş care îngreunează dezvoltarea rădăcinilor şi nu reţin apa
din precipitaţii, astfel încât în perioadele de secetă plantele suferă foarte mult.
11.3. Factorii de degradare a solurilor
În condiţii naturale s-a stabilit un anumit echilibru între procesele de formare şi degra-
dare ale învelişului de sol. Apariţia omului şi dezvoltarea ulterioară a agriculturii, perfecţi-
onarea uneltelor de prelucrare a solului au reprezentat un moment important în utilizarea
raţională, iar în ultimul timp – mai des utilizarea iraţionată a acestui înveliş. Ca rezultat, o
mare parte din terenurile agricole, mai mult sau mai puţin, sunt degradate, productivitatea
lor a scăzut cu mult, sau au ieşit complet din rotaţie. Menţionăm, că acest mediu complex
şi preţios pentru omenirea întreagă se formează foarte încet (300-1000 ani pentru forma-
rea a 3 centimetri de sol). Dacă, însă, este lucrat defectuos şi abuziv, el poate fi distrus în
caţiva ani, în anumite condiţii, în cateva ore. Principalele cauze care duc la degradarea
sau distrugerea totală a solului sunt următoarele (fig. 67).
249
11.3.1. Degradarea solurilor ca urmare a cauzelor naturale
Procesele naturale, care duc la degradarea solurilor sunt procesele de modela-

re a reliefului care se desfăşoară cu mai multă putere decât pot avansa procesele
pedogenetice. Acestea sunt: eroziunea, alunecarea, curgerea, solifluxiunea, prăbu-
şirea şi, într-o măsură mai mică, „creep”-ul, iar pe suprafeţele de la baza povârnişu-
lui, pe podul teraselor sau pe lunci aluvionarea şi coluvionarea.
Fig. 67. Factorii de degradare a pedosferii
11.3.2. Eroziunea solului prin apa şi eoliana
Avand nevoie de noi terenuri arabile pentru cultivarea plantelor agricole, omul
a defrisat pădurile, a desţelenit pajiştile lăsand solul fără covorul vegetal natural
protector. Solul, supus acţiunii directe a apei sau vântului, poate fi astfel transfor-
mat mult mai repede, în deosebi cand condiţiile naturale (relieful, clima, roca) sunt
favorabile desfăşurării eroziunii.
Invelişul de sol iniţial poate fi mult modificat sau chiar îndepărtat, dacă nu se iau
măsurile de combatere corespunzătoare. Eroziunea, care se produce cu o intensi-
250
tate sporită faţă de cea naturală şi este declanşată de activitatea omului poartă de-
numirea de eroziune antropogenă a solului. Deci, eroziunea solului prezintă tota-
litatea proceselor, intensificate prin activitatea omului, de desprindere şi deplasare
a particulelor de sol de la suprafaţă de către apă sau vânt şi ale căror rezultat este
distrugerea parţială sau totală a înveluşului solului. Cauzele principale ale eroziunii
solurilor sunt următoarele: folosirea greşită a teritoriilor, distrugerea învelişurilor ve-
getale, desţelenirea exagerată a pământurilor, prelucrarea egulamentară a solului,
folosirea tehnicii agricole grele, irigarea necalificată etc.
Consecinţele eroziunii sunt foarte grave. Cele mai afectate au fost solurile din
zonele tropicale, meridionale, plus terenurile în pantă, adică acolo unde există un
anotimp, cand suprafeţele prelucrate răman complet dezgolite. Spre exemplu, în
Africa şi America Latină, unde desţelenirea şi defrişarea pădurilor în masă şi re-
spectiv şi eroziunea, ce-a urmat secete îndelungate, au făcut adevărate dezastre.
De asemenea, păşunatul excesiv a dus la dispariţia aproape totală a solului în
multe localităţi mediteraniene şi Australia (înmulţirea caprinelor, ovinelor) ca şi în
Africa, unde porţiunile de savane s-au transformat în stepe, iar apoi parţial în de-
şert. Un caz dezastrios a avut loc în S.U.A., unde după o secetă de 3 ani la rând
sau prefăcut în nori de praf 300 milioane tone de sol din câmpiile situate în Kansas,
Texas, Oklahoma. Nebraska şi Colorado – toate acestea s-au întamplat din cauza
suprapăşunatului şi a desţelenirilor neraţionale a terenurilor pentru grau şi porumb.
Azi se constată, că eroziunea solului s-a extins pe suprafeţe destul de mari în multe
state ale lumii – S.U.A., Canada, India, China, Rusia. R. Moldova, de asemenea,
este puternic atacată de eroziune, în special, raioanele de sud şi centru. Ca re-
zultat peste 700 mii hectare de soluri fertile sunt mediu puternic erodate, din care
cauză productivitatea culturilor agricole scade de la 25 până la 50%. Peste 100 mii
hectare din povarnişuri şi văi sunt brăzdate de peste 60 mii ravene şi rapi, multe
suprafeţe arabile afectate de alunecări de teren.
Afară de perderea stratului de suprafaţă a solului, eroziunea favorizează trans-
portarea unor cantirăţi mari de importante elemente minerale nutritive (potasiu, fo-
sfor, magneziu, azot, calciu etc.) conţinute în particulele de sol şi transportate în
suspensie de apa de scurgere. S-a calculat, că anual sunt pierdute pe această cale
milioane de tone de elemente minerale nutritive.
După agentul provocator deosebim: eroziunile prin apă şi eroziune eoliana.
Eroziunea prin apă se manifestă pe terenurile în pantă (mai înclinate de 2%), cea
eoliana – în toate mediile.
Eroziunea de apă a solurilor provoacă spălarea straturilor superioare fertile ale
solului şi formarea cotloanelor, gropilor, ravenilor şi rapilor. în regiunile cu agricultu-
251
ră irigată eroziunea poate fi provocată şi de apele de evacuare de la irigarea neraţi-

onală. Se deosebeşte eroziunea de apă a solurilor în suprafaţă, adică îndepărtarea
mai mult sau mai puţin uniformă de pe toată suprafaţă terenului a unei anumite părţi
din profilul solului. De obicei, este cea mai puţin vizibilă, dar cea mai răspandită şi
care are loc în timpul ploilor torenţiale şi de pe urma topirii zăpezilor. După înceta-
rea ploilor sau topirea zăpezii, terenul rămane brăzdat de şiroaie şi şănţuleţe, pe
care agricultorul le nevelează prin arături, cultivate sau prăşite. An de an, ploaie
după ploaie, se transporta în felul acesta din coastă la vale solul fertil, reducand
productivitatea lui. Eroziunea de apă a solului în adancime se deosebeşte de cea
în suprafaţă mai ales prin caracterul lor de forme permanente. Eroziunea solului pe
coastă nu se opreşte la cele descrise mai sus. Sanţurile formate de-a lungul micilor
râuri, pe marginea drumurilor sau în urma plugului se adancesc şi treptat se trans-
formă în făgaşe adanci sau chiar în rapi şi care adună apele de pe suprafeţe mari
de teren. Astfel puterea de eroziune şi de transport a apei este mult mărită. Odată
formate aceste făgaşe şi rape înaintează apoi, fragmentand povarnişul, iar aceasta
duce la folosirea acestuia incomplet.
Eroziunea solului este un proces, care poate fi stăvilit prin aplicarea unui com-
plex de măsuri agrofitotehnice şi hidrotehnice. Aceste măsuri urmăresc anihilarea
stratului de sol prin eroziune, ridicarea fertilităţii solului printr-o mai bună conservare
a apei, crearea condiţiilor mai eficace pentru mecanizarea lucrărilor de exploatare
ale terenurilor agricole etc. Măsurile de combatere a eroziunii prin apă pot fi îm-
părţite în: măsuri prevenite şi măsuri de restaurare ale terenurilor degradate.
Măsurile prevenite sunt cele mai simple şi mai puţin costisitoare, avand însă o deo-
sebită importanţă în lupta cu eroziunea. Această luptă începe cu o serie de măsuri
generale cu caracter organizatoric, care contribuie la conservarea solului (zonarea
producţiei agricole, lucrările de organizare a teritoriului, amplasarea asolomentelor,
a perdelelor de protecţie, a drumurilor etc.). Pe terenurile agricole cultivate sunt
foarte importante pentru combaterea eroziunii o serie de măsuri şi lucrări agrotehni-
ce (prelucrarea solului de-a lungul curbei de nivel, arătura adancă, grăparea solului
în primăvară, alternarea faşiilor de culturi de prăşitoare cu culturi de păioase, în-
troducerea benzelor-tampon înierbate sau forestiere). în cazul versanţilor puternic
înclinaţi, se execută o serie de lucrări hidrotehnice (canale şi debuşee de evacuare
a apelor, valuri, terase). Pentru combaterea eroziunii în adancime se execută o
serie de lucrări pe malurile ogaşelor, ravenelor şi torentelor, cum sunt: gărduleţe,
ziduri de sprigin, baraje, bazine de retenţie. în toate aceste măsuri de combatere a
eroziunii o mare importanţă o are întrebuinţarea îngrăşămintelor corespunzătoare,
care contribuie la dezvoltarea viguroasă a plantelor, precum şi folosirea speciilor
252
de plante cultivate sau plantate cu caracter antierozional. Se propune ca teritoriile

degradate prin eroziune de a folosi măsuri de împădurire.
Eroziunea eoliană a solurilor este provocată de vânturi şi furtuni puternice. Ea
constă în îndepărtarea stratului superior al solului prin spulberare, cât şi în acoperirea
solului cu materialul transportat de vânt din alte părţi. E întâlnită mai des pe terenurile
în pante, în regiunile cu climă uscată şi în cazul solurilor nisipoase. Tot ca eroziune
eoliană sunt considerate şi furtunile de praf sau furtunile negre, care ridică praful de
pe solurile din stepă şi-l trasportă prin atmosferă la mari distanţe. Combaterea erozi-
unii a solurilor se reslizează printr-o serie de măsuri, care urmăresc reducerea vitezei
vântului la suprafaţa terenului, mărirea coeziunii solului sau prin acoperirea solului cu
un strat protector de vegetaţie, paie sau alte materiale. în acest scop se mai folosesc
perdele forestiere de protecţie, culturi de plante, ce oferă o bună protecţie a solului
(păioasele, floarea-soarelui, plante furajiere etc.), de asemenea trebuie reduse la mi-
nim lucrările agricole corespunzătoare. Folosirea îngrăşămintelor organice este un
procedeu foarte eficace în lupta cu eroziunea eoliană.
11.3.3. Salinizarea solurilor
O maladie a solurilor sunt şi procesele de salinizare intensivă, care poate fi atât

naturală cât şi de origine antropică (în urma indiguirii şi irigării). Solurile salinizate
sunt solurile saturate cu săruri dizolvabile şi mai puţin dizolvabile în apă – diferţi
compuşi de natriu, potasiu, clor, sulf etc., care, în ultima instanţă, crează un mediu
alcalin şi plantele pier, nesuportând un aşa înalt grad de salinizare. Din ele fac par-
te: solonceacurile (sărăturile albe), soloneţurile (sărăturile negre) şi sărăturile
repetate. Dat fiind specificul condiţiilor hidrice şi relief accedentat, R. Moldova se
evidenţiază printr-o considerabilă suprafaţă de soluri salinizate de provenienţă na-
turală – circa 95 mii hectare şi cca 40 mii hectare de soluri salinizate artificial (prin
irigare, ridicarea apelor freatice). Sunt repartizate răzleţ în faşii mici şi se întalnesc
aproape în fiecare gospodărie agricolă. Din păcate, acestor soluri “moarte” nu li se
acordă nici o atenţie, socotindu-le pământuri inutile şi-s trecute la pierderi. Avand în
vedere deficienţa de terenuri agricole, solurile salinizate, după o ameliorare conse-
cutivă, pot extinde suprafeţele însămanţate. O atenţie deosebită cer solurile resa-
linizate (repetate), adică de sărăturile apărute ca urmare a faptului, că la desecare
şi la valorificarea irigaţională ale acestora au fost comise greşeli, printre care se
înscriu: încălcarea tehnologiei de irigare, folosirea apelor de irigaţie necondiţionată
tehnic, încălcarea normelor de irigare, nerespectarea regimurilor de irigare, a re-
comandărilor agrotehnicii, etc. Cauza principală este irigarea pământurilor cu apă
253
puternic mineralizată din rauşoarele mici sau cu apă din fantani arteziene. Similare
cazuri avem în luncile râurilor Răut, Ciuluc, Botna, Ialpuh, ş.a. Pentru a fi reutilizate
în agricultură aceste soluri necesită o serie de măsuri ameliorative:
– coborarea nivelului apei freatice printr-o reţea de drenaj, asociată cu irigare
pentru îndepărtarea sărurilor uşor solubile din sol şi evacuarea lor prin re-
ţeaua de drenaj;
– amendarea de gips, corectandu-se astfel reacţia alcalină şi însuşirile fizice
insuficiente, ca urmare a înlocuirii sodiului prin calciu şi a neutralizării sodei.
Efectuarea gipsării este mai ridicată dacă se execută şi o desfundare adan-
că a solului, se cultivă ierburi perene sau se irigă abundent solul.
11.3.4. Deplasările şi alunecarile de teren
Delpasările de teren de asemenea contribuie la distrugerea învelişului normal

de sol. Ele sunt determinate de acţiunea fortelor de gravitaţie care învinge coezi-
unea şi frecarea interioară a masei rocilor. Se deosebesc mişcări de teren uscat,
desprinse de pe malurile de ape, de pe versanţii abrupţi (prăbuşiri, surpături, năru-
ituri). Ele se combat prin ziduri de sprijin, pilastri, contraforturi.
Alunecările de teren (fig. 68) care sunt cauzele de deplasările de pământ
umed pe o suprafaţă de alunecare şi prezintă rezultatul acţiunii combinate a forţei
de gravitaţie şi a apelor de infiltraţie.
Fig.68. Schema unei alunecări de teren
Ele sunt mult mai răspandite şi aduc mari daune economiei. în R. Moldova
suprafaţa totală a terenurilor ameninţate de alunecări de teren ajunge la 400 mii
hectare, inclusiv peste 45 mii hectare cu alunecări active de teren. Cele mai răs-
254
pandite sunt în regiunea Codrilor, mai puţin în sudul republicii. Terenurile degradate
din cauza alunecărilor pot fi folosite într-o măsură oarecare în producţia agricolă. şi
totuşi şi aici se iau unele măsuri necesare de combatere a lor, care conţin măsuri
de uscare a terenului, de sprijinire a maselor alunecate, de micşorare a supraan-
cărcărilor etc. Deshidratarea terenului se realizează prin regularizarea scurgerilor
de suprafaţă, evacuand apele prin diferite canale, precum şi prin drenarea apelor
subterane prin diverse canale de drenaj. Efectuarea acestor măsuri sunt foarte
complexe şi scumpe, de aceea o mare parte din terenurile cu alunecări se rezer-
vează pentru împădurire.
11.3.5. Scurgerea de suprafaţa
Deplasarea materialului sub formă – mai mult sau mai puţin – de noroi duce,
pe anumite suprafeţe, la sfărâmarea şi la amestecarea solului cu roca, formând
materialul care coboară pe fundul văilor cu pantă mare, ca un şuvoi, cu o viteză
variată, în unele locuri doar de câţiva decimetri pe zi. În cele mai multe cazuri, la
marginea şuvoiului de noroi se constată, pe anumite suprafeţe, o oarecare îmbogă-
ţire în umezeală şi chiar o deplasare pe unele porţiuni. Dar, după trecerea „undei”,
începe statornicirea, înţelenirea şi formarea altui sol pe ariile unde solul vechi a fost
îndepărtat. Materialul deplasat începe evoluţia potrivit condiţiilor noi.
11.3.6. Solifluxiunea
Despre solifluxiune, în sensul restrâns al acestei noţiuni, nu poate fi vorba decât

în ţinuturile cu climă rece şi cu îngheţ peren. Este vorba de curgerea stratului de
sol dezgheţat peste stratul îngheţat. În ţinuturile temperate, pe povârnişurile repezi
săpate în roci argiloase şi marnoase, în perioadele foarte umede ale anului, se
constată un fenomen asemănător, care constă în deplasarea stratului superficial,
cu un sol tânăr, peste roca alterată, compactă, la suprafaţa căreia se formează un
strat subţire de noroi.
11.3.7. Prăbuşirea
Pe coastele foarte repezi au loc prăbuşiri, fenomen care constă în ruperea şi

căderea unor blocuri din partea de sus a abruptului sau de pe tot abruptul – sol şi
rocă – la baza povârnişului, unde se sfărâmă şi se amestecă. Acest fenomen este
caracteristic povârnişurilor repezi, săpate în roci poroase (loess, nisip, pietriş), sau
255
în roci carstificabile, cu goluri subterane şi de sufoziune. Dacă materialul sfărâmat

după prăbuşire nu este supus deplasării mai departe, începe procesul de solidifica-
re, care în genere este de durată foarte lungă.
11.3. 8. Creep
„Creep”–ul este un fenomen foarte frecvent pe toate povârnişurile, care afec-

tează în deosebi orizonturile superioare ale solului, cu urmări de mică însemnătate
şi care constă în deplasarea particulelor de sol fără a duce la stricarea orizonturilor
profilului, astfel încât solul îşi păstrează înfăţişarea.
11.3.9. Aluvionarea
Dintre procesele de depunere, aluvionarea cuprinde suprafeţele cele mai mari şi este
mai uşor de observat. În timpul viiturilor apele curgătoare ies din matca lor şi acoperă o
parte din luncă, lăsând la retragere, un strat de aluviuni variat ca grosime şi ca textură, în
funcţie de mărimea viiturii şi de natura rocii din care provine materialul. În timpul viiturilor
mari, soluri de diferite tipuri, de la solurile aluviale tinere până la solurile evoluate, zonale
sau intrazonale, se acoperă de strate de aluviuni de diferite grosimi. Aceste aluviuni pro-
voacă schimbări însemnate ale însuşirilor solurilor, până se ajunge treptat la integrarea
stratului de aluviuni în solul pe care l-au acoperit. Însă în unele locuri stratul de aluviuni
este atât de gros, încât solul acoperit iese de sub influenţa proceselor pedogenetice, iar
pe aluviunile acoperitoare se formează cu timpul un sol nou. Î unele locuri datorită alu-
vionării, nivelul apei freatice se poate ridica astfel încât solurile, drenate normal până la
aluvionare, vor începe să treacă înspre soluri gleice şi chiar mlăştinoase.
11.3.10. Coluvionarea
Pe unele suprafeţe de pe podul teraselor sau de pe şesul luncilor, în apropierea

povârnişurilor care le domină, are loc depunerea unui material adus în suspensie sau
prin rostogolire de pe povârniş. Puterea de depunere depinde de înclinarea povârni-
şului care domină şesul, de roca în care este săpat, de densitatea covorului vegetal,
şi de regimul precipitaţiilor. În acest fel, solul de pe şesul de la baza povârnişului este
acoperit de materiale venite relativ recent, slab solidificate sau nesolidificate.
Faptul acesta arată o creştere a activităţii modelatoare a apelor, iar gradul de
degradare depinde de contrastul dintre însuşirile solului evoluat, şi însuşirile fizi-
co–chimice ale materialului coluvial, depus peste acest sol.
256
11.4. Degradarea solurilor ca urmare a acţiunilor umane
Cultivând anumite plante de care avea nevoie pentru hrană şi îmbrăcăminte,

omul a săpat şi a arat din timpuri foarte îndepărtate. În acest fel, el a distrus covo-
rul vegetal şi a afânat solul, astfel încât apele din precipitaţii au început s-l atace
mai puternic decât înainte. Dar mijloacele de lucru fiind rudimentare şi acţionate
de către om, pătrundeau în sol la adâncime mică, iar lucrările acestea erau destul
de rare. Pe măsură ce uneltele s-au perfecţionat şi s-a trecut la folosirea tracţiunii
animale, şi, în cele din urmă, mecanice, lucrările agricole s-au făcut din ce în ce mai
adânc, mai des şi pe suprafeţe tot mai întinse. În aceeaşi măsură, solul a avut de
suferit tot mai mult; grosimea orizontului arat a crescut, iar pe povârnişuri a avut loc
şi o deplasare spre bază a particulelor de sol, un fel de „creep” antropic. În acest fel,
omul, fără să vrea, a ajutat mult desfăşurarea eroziunii pe întinderi tot mai mari, în
unele locuri fiind chiar factorul principal al dezlănţuirii acestui proces.
Aratul de toamnă, care în general este recomandat, pe povârnişuri este dău-
nător, dacă, după arat, urmează ploi abundente. În acest caz întregul strat arat este
luat de pe anumite părţi ale povârnişurilor şi depus sub formă de înclinare mică de
la poala versantului sau este dus mai departe şi depus sub formă de aluviuni pe
luncile râurilor mari sau chiar în deltă. În acest fel se degradează atât solul de pe
povârniş, cât şi cel de pe şesul de la baza acestuia.
Desfundarea sau aratul solului cu pluguri mari, în vederea plantării viţei-de-vie,
are efecte foarte dăunătoare pe povârnişuri, pentru că întregul profil de sol este in-
versat; orizontul superior ajunge la adâncime de circa 1 metru, în timp ce orizontul
inferior, sau chiar roca nisipoasă sau marnoasă este adusă la suprafaţă. În unele
locuri, unde solul este relativ tânăr şi cu profilul scurt, el se pierde prin materialul
marnos răscolit de pe povârniş. În acest fel solul este supus unei eroziuni puternice,
care poate duce, pe unele arii, la îndepărtarea totală a lui.
Desfundarea sau chiar aratul adânc sunt dăunătoare şi pe suprafeţele orizon-
tale sau foarte slab înclinate, unde sunt soluri brune podzolite puternic sau chiar
podzoluri argiloase, deoarece în acest fel se ajunge ca orizontul superior, în textură
luto-nisipoasă şi mai bogat în substanţe nutritive să fie îngropat sub un strat argilos,
care reţine apa la suprafaţă în perioadele umede, iar în cele uscate crapă.
Aratul cu unelte mecanice grele şi la aceeaşi adâncime mai mulţi ani în
şir duce la formarea unui strat compact, cu structură stricată, numit talpa plugului.
Existenţa acestui strat are urmări însemnate asupra dezvoltării plantelor, atât direct,
prin împiedicarea dezvoltării normale a rădăcinilor, cât şi indirect, prin schimbarea
circuitului normal al apei în sol, datorită lipsei structurii.
257
Extragerea materiei organice, prin recoltarea plantelor cultivate şi strângerea

tuturor resturilor de plante (paie, coceni etc.), duce la sărăcirea treptată a solului în
humus. Fertilitatea naturală, singura capabilă de autoreglare, nu poate fi suplinită
de fertilitatea artificială, creată prin folosirea îngrăşămintelor chimice.
În Europa mai bine de o treime din soluri şi-au pierdut peste 50% din humus,
ceea ce a făcut ca proporţia pământurilor bogate să scadă de la 85% din totalitatea
de terenuri agricole la 41,3%.
În aceste cazuri trebuie de intervenit cât mai repede, pentru a reda solului structura şi
humusul corespunzător condiţiilor zonale, prin îngrăşăminte organice (gunoi de grajd).
Măsuri ameliorative aplicate greşit. La degradarea solurilor duc şi unele ac-
ţiuni care au de fapt menirea de a le îmbunătăţi însuşirile, de a le face să aibă o
fertilitate mai mare şi mai constantă. Aşa este cazul unor măsuri antierozionale
aplicate greşit sau a unor sisteme de drenare făcute pentru soluri evoluate foarte
argiloase, pseudogleice.
Adesea prin irigaţii, dând solului mai multă apă decât avea în condiţii naturale,
apar schimbări în procesele în care au loc în sol şi, în cele din urmă, se produce
schimbarea profilului. Ridicându-se pânza freatică începe formarea unui orizont de
glei la baza profilului, sau dacă el există în adânc, are loc urcarea lui, către orizon-
turile superioare. În unele cazuri, se poate ajunge la urmări mult mai dăunătoare;
aşa spre exemplu de la soluri aluviale fertile să se ajungă la sărături, ca urmare a
concentrării sărurilor din apa freatică ajunsă până aproape de suprafaţă, fie la soluri
gleice sau chiar soluri de mlaştină, în urma ridicării nivelului freatic până la suprafa-
ţă. Chiar dacă nu se ajunge la astfel de transformări mari ale solului, în urma irigării
a mai mulţi ani succesivi, se constată o scădere a stabilităţii microagregatelor.
La degradarea solului mai contribuie întrebuinţarea excesivă a îngrăşămintelor
chimice potasice, care conţin sodiu, sulfat de amoniu etc., care provoacă dispersa-
rea argilei şi astfel scăderea numărului de agregate stabile.
Defrişarea pădurilor de pe terenurile cu pantă accentuată şi păşunatul excesiv
pot duce la o eroziune intensă, mergând până la degradarea avansată a solurilor.
11.4.1. Utilizarea neraţională a solurilor
Se pierd terenurile agricole şi în cazul cand sunt întrebuinţate în construirea

diferitor obiective industriale, diferitor construcţii, piste de decolare a avioanelor, căi
de comunicaţie ş.a. Astfel în R. Moldova peste 250 mii hectare de terenuri agricole
sunt ocupate de astfel de obiective. Deosebit de multe pământuri fertile se distrug
în procesul exploatării la suprafaţă a resurselor minerale. Suprafaţa tuturor cariere-
258
lor din R. Moldova este de cca 4 mii hectare. şi cu toate că multe dintre ele sunt de
acuma epuizate, în circuitul agricol au fost reintoarse (recultivate), cel mult a cincea
parte din suprafaţa lor. Se impune deci o strictă limitare a repartizării terenurilor
agricole pentru diferite construcţii. în schimb cu succes pot fi folosite pământurile
mai puţin fertile sau cele complet degradate.
11.4.2. Poluarea învelişului de sol
Poluarea invelisului de sol, cât şi resurselor de apă, a aerului înregistrează ac-

tual grade variate în raport cu exigenţele manifestate în diverse state şi teritorii, pri-
vind îndepărtarea şi tratarea rezidiuurilor şi a resturilor, rezultate din diferite ramuri
ale economiei, pe de o parte: de modalităţile mai mult sau mai puţin raţionale de
tratare a solurilor agricole cu diverse substanţe chimice (pesticide, fertilizante etc),
pe de altă parte. Se poate spune, fără exagerare, că poluarea solului este aproape
pretutindeni în lume destul de accentuală, iar în anumite regiuni deosebit de inten-
să. în continuare se vor elucida cauzele poluării solului:
– descarcarea de riziduuri solide menagere (fig. 69), provenite din activitatea
de producere (resturi alimentare, hartii, sticle, ambalaje, cenuşă etc.), de pe
stradă, pieţe alimentare etc., precum şi de diversare de ape reziduale mena-
gere în scop de epurare a lor sau de fertilitate a culturilor agricole. Folosirea
nămolurilor rezultate de la epurarea apelor reziduale urbane în agricultură,
ori depozitarea lor la suprafaţa solului poate duce, de asemenea, la polu-
area acestuia. Nocivitatea reziduurilor solide şi lichide constă, în deosebi,
în conţinutul lor organic putrescibil, în germini patogeni, virusuri şi paraziţi
intestinali (salmonela, vibrionul holeric, bacilul difteric etc.).
Fig. 69. Poluarea invelisului de sol cu diferite deseuri
259
Descărcarea necontrolată a reziduurilor solide duce la o intensă poluare a so-

lului şi la o serie de alte consecinţe (dezvoltarea rozătoarelor şi a insectelor, pericol
de infecţie cu germeni microbieni, ş.a.), de poluare a surselor de apă învecinate,
mai ales în limitele urbelor, mai puţin în cele rurale. Ca urmare a dezvoltării so-
ciale, economice şi tehnice cantităţile de riziduuri menagere, care se produc în
colectivităţi, cresc necontenit. Actualmente în centrele urbane ale S.U.A., în unele
state europene cantitatea de reziduuri la cap de locuitor pe zi evaluează intre 1,5-3
kilograme. Cifrele sunt alarmate, de aceea şi se pune problema de a micşora cu
mult această cantitate. în prezent, ca procedeu de evacuare şi tratare a reziduurilor
menagere menţionăm descărcarea controlată în scopul umplerii salubre a unor de-
nivelări şi escavaţii ale terenului, rezultate în urma extragerii de piatră, nisip, argilă,
erodări ale suprafeţei solului ş.a.; cand constituie o metodă eficace şi economicioa-
să care corespunde normelor sanitare a sentimentului public, însă evitand orice
posibilitate de poluare a apelor de suprafaţă şi subterane, bine tesate şi acoperite
imediat cu un strat proaspăt de sol sau alt material analog. Reziduurile, astfel depo-
zitate, pot recupera suprafeţe importante de teren, apoi pot fi folosite pentru utilizate
în construirea parcurilor, tereburilor de joc etc. în regiunile intens populate, unde
atare terenuri disponibile lipsesc, se recurge la metoda compostării, care constă
în descompunerea reziduurilor solide menagere prin intervenţia florei microbiene
aerobe şi termofile într-un rezidiu stabil, asemănător humusului. Materialul de com-
post obţinut poate fi utilizat ca un îngrăşămant argicol. în utilizarea riziduurilor solide
poate fi practicata şi incinerarea în instalaţii de tipul termocentralelor.
– poluarea este cauzată şi de tratarea cu substanţe chimice în scopul fertiliza-
rii solurilor sau a combaterii dăunătorilor plantelor agricole. Atunci cand se
exagerează utilizarea acestor substanţe poate rezulta o poluare accentuată
a solului, care apoi se transferă şi în produsele alimentare, în aer, în sursele
de apă, iar de aici şi influenţa lor asupra sănătăţii omului. Este mai frecventă
în mediul rural, în actualele condiţii de dezvoltare a producţiei agrozootehni-
ce şi de chimizare extensivă a agriculturii.
Poluarea are loc: prin riziduurile de natură vegetală şi care rezultă din colec-
tarea şi prelucrarea produselor agricole; prin riziduurile de provenenţă animală de
la marile crescătorii de animale; prin folosirea apelor riziduale menagere provenite
din colectivităţi, industrii alimentare, etc, în scopul fertilizării solului; prin folosirea
produselor de sinteza (pesticide şi îngrăşăminte minerale) şi care produc o gravă
poluare a solului cu urmări destul de alarmante.
Introducerea îngrăşămintelor minerale, desigur, sporeşte cantitatea de produse
agricole. Insă, pe lîngă componentele care servesc la fertilizarea solului, accelerea-
260
ză ritmul de creştere al plantelor agricole, îngrăşămintele mai conţin componente

străine cu singurul efect, că impurifică solul. Astfel îgrăşămintele superfosfatice mai
conţin următoarele metale grele: cadmiu, plumb, arseniu, vanadiu, cobalt ş.a. Fiind
substanţe puţin mobile şi deosebit de toxice în anumite doze, ele au tendinţa de a
se acumula în straturile de la suprafaţă ale solului, asociidu-se, totodată, contităţilor
de astfel de substanţe aflate în pesticide. Mai adăugăm, că din cantitatea de ăn-
grăşăminte minerale întroduse în sol plantele sunt în stare să asimileze doar circa
50%. Ca urmare a utilizării în exces a îngrăşămintelor s-a constatat, că în spanac
(un bun acumulator de azot) se conţin doze a cate 3,5 g/kg de azot nitrat şi care
la consumare provoacă o boală specifică numită methetoglobulinimie, manifestată
prin incapacitatea sangelui de a absorbi oxigenul. Tot pe această cale are loc şi
acumularea în aparatul digestiv a nitraţilor sau azotaţilor şi transformarea lor în
continuare, sub influenţa florei intestinale şi prin procesul de nitrare, în nitrozamine,
care nu sunt altceva decât agenţi cancerogeni extrem de puternici.
Pesticidele prezintă un alt asociat al îngrăşămintelor minerale, care sunt pe larg
folosite contra diferitor dăunători ai plantelor şi animalelor şi care urmăresc scopul
ridicării productivităţii plantelor agricole şi pentru nimicirea unui şir de vectori ai unor
boli epidemice de mare anvergură – ciuma, tifosul, holera, malaria, ş.a. Numai în
S.U.A. există 900 varietăţi de pesticide de bază şi circa 60 000 de forme derivate.
Rolul pozitiv al pesticidelor este greu de subestimat: reducerea invaziei unor insecte
dăunătoare (lăcusta), salvarea unei bune părţi din recolta potenţială (până la 50-60%)
ş.a. Insă, odată cu calităţile pozitive, treptat pesticidele şi-au relevat şi efectele nega-
tive. Pesticidele, de obicei, se aplică asupra unei specii de plante şi animale, suferă
însă din cauza acţiunii neselective plantele şi animalele străine de clasa respectivă.
Astfel au dispărut sau şi-au micşorat numărul o mulţime de insecte şi păsări folosi-
toare, păsări răpitoare, amfibienii, mamifere etc. Această este o probemă acută şi
actuală pentru R.Moldova, unde sunt suprafeţe întinse de vii şi livezi, culturi tehnice,
care necesită măsuri riguroase în lupta cu dăunătorii şi diferite boli. Cantităţile mari de
pesticide folosite în vii şi livezi (peste 100 kilograme la hectar) de acuma au schimbat
cu mult situaţia ecologică în republică. Din cauza lor au dispărut sau si-au micşorat
numărul indivizilor insectele folositoare cu 50-60%, păsările folositoare – cu 30-40%,
au dispărut păsările de pradă, lupii, într-o mare măsură s-a poluat apa, aerul, de pe
urma cărora suferă şi omul (îmbolnăviri de cancer, procentul mare de decedări ale
copiilor până la un an, s-a scurtat durata vieţii etc.). Reieşind din această situaţie, se
pune problema să renunţăm la substanţele chimice şi să revenim la timpurile de odi-
nioară, să apelăm la folosirea metodelor biologice ca armă de luptă împotriva dăună-
torilor, metoda considerată mai puţin riscantă şi mai economică decât cea chimică.
261
S-a constatat deja, că cea mai mare bogăţie a plaiului moldav – solurile, sunt
supuse unui puternic pres antropic. Ca rezultat o mare parte din ele şi-a pierdut
calitatea sa esenţială – fertilitatea, multe din ele sunt erodate, salinizate, îmlăştinite,
poluate etc. Pentru menţinerea echilibrului ecologic în R. Moldova, ca o regiune cu
o dezvoltare intensivă a agriculturii, o mare însemnătate o are ameliorarea stării
învelişului de sol. Pentru aceasta este necesar de a restrange la minimum practica
de repartizare pentru necesităţi neagricole ale pământurilor fertile; sporirea fertili-
tăţii solurilor de mică productivitate şi recultivarea solurilor degradate, distruse prin
metoda se suprapunere a unor noi straturi de pământ; realizarea măsurilor de re-
stabilire a fertilităţii solurilor şi antierozionale în condiţii de agricultură intensivă (ma-
joritatea normei anuale de introducere a îngrăşămintelor organice pe seama mic-
şorării normei de îngrăşăminte minerale; aplicarea pe toate căile a asolamentelor
ştiinţific fundamentate, inclusiv prin folosirea sămănaturilor repetate şi intermediare
de culturi agricole); aplicarea diferenţiată şi strict reglamentată a îngrăşămintelor
minerale şi pesticidelor; folosirea proceselor de tratare a solului cu un consum re-
dus de energie şi protectoare de sol; crearea unor soiuri de plante agricole de mare
rezistenţă în condiţii extreme; efectuarea măsurilor silvoameliorative prin sădirea
perdelelor forestiere de protecţie a câmpurilor, prin mărirea gradului de împădurire;
perfecţionarea instalaţiilor hidrotehnice antierozionale şi sistemelor de irigare care
ar exclude erodarea şi înmlăştinirea solurilor; crearea unor etaloane naturale de
soluri sub formă de mici rezervaţii, ce vor servi drept standarde la stabilirea nivelului
de îmbunătăţirea a solurilor prin agrotehnică raţională sau a nivelului de degradare
a lor; elaborarea unei scheme generale de protecţie şi folosire raţională a resurselor
funciare din R. Moldova.
11.5. Observaţii asupra poluării solurilor
Solul este supus poluării ca şi celelalte elemente ale mediului, dar el se reface
mult mai greu, în comparaţie cu apa şi aerul, deoarece procesele de autoepura-
re sunt mult mai lente. De aceea trebuie de acordat o atenţie deosebită acestor
procese, în orizontul local, urmărind îndeaproape cauzele poluării şi posibilităţile
de îndepărtare neîntârziată a poluanţilor. Provenienţa substanţelor care poluează
solul este foarte variată. Deseori aceste substanţe apar în procesul de fabricaţie a
anumitor produse industriale. Sunt apoi substanţele reziduale, ape poluate, uleiuri
minerale etc. de la diverse instalaţii sau substanţe poluante din deşeuri, din resturi
menajere de la marile aglomerări urbane, din gunoaie, reziduuri de la ferme zoo-
tehnice etc.
262
Diverse substanţe chimice (îngrăşăminte, erbicide, insecticide etc.) utilizate de

om în agricultură şi silvicultură, administrate în cantitate prea mare, provoacă ade-
sea fenomene de poluare.
Substanţele poluante sunt vărsate de om, fie direct asupra solului, fie în apă sau
aer, de unde ajung în sol.
Observaţii asupra poluării solurilor se pot efectua peste tot, dar îndeosebi de-a lun-
gul drumurilor pe care trec maşinile, în împrejurimile bazinelor unde se depozitează ţiţe-
iul, de-a lungul traseelor conductelor de ţiţei etc. În aceste locuri, scapă diferite cantităţi
de ţiţei, care, fie că pătrund direct în sol, fie că se strâng în anumite adâncituri şi de aici
sunt luate de apă şi duse cu uşurinţă la diferite distanţe, pătrunzând apoi, în cele din
urmă, în sol. Suprafeţele de teren pe care se revarsă ţiţei se recunosc uşor, într-un prim
stadiu, după prezenţa stratului de ţiţei, care persistă mai mult la suprafaţa solului. Mai
târziu, se constată că dispare covorul vegetal, solul rămâne lipsit de vegetaţie.
Ţiţeiul şi diversele sale derivate, la fel de poluante, sunt răspândite şi acolo
unde sunt maşini la care se folosesc aceste derivate, cum este cazul în jurul marilor
garaje, al staţiunilor pentru mecanizarea agriculturii, al depozitelor de carburanţi
ş. a. Acestea se găsesc de obicei la marginea satelor mai mari şi a oraşelor. Dar
poluare cu produse petroliere se constată şi în jurul fântânilor de pe ogoare, unde
se aprovizionează cu apă şi unde se fac şi unele reparaţii curente la maşini. Ţiţeiul
şi produsele lui, fiind mai uşoare decât apa, sunt luate şi întinse pe suprafeţele mult
mai mari decât ariile unde se revarsă ele.
Gazele emanate de unele fabrici conţin diverse substanţe nocive. Acestea fie
că se depun de la sine, fie că sunt antrenate de apa precipitaţiilor, ajung pe plante
şi apoi în sol. Dacă covorul vegetal protector este distrus de poluanţi, iar solul este
acid şi cu textura nisipoasă, picăturile de ploaie duc la erodarea orizontului superior,
şi la crearea unei miniaturi de relief de „pământuri rele”.
La fel de dăunătoare sunt unele substanţe produse pe cale industrială, menite
să îmbunătăţească fertilitatea solului (îngrăşămintele chimice), dacă ele sunt folo-
site neraţional. Locurile unde stau aceste îngrăşăminte, înainte de a fi răspândite
pe sol, rămân golaşe; rădăcinile plantelor sunt distruse, uscându-se chiar şi arborii,
nu numai plantele ierboase. O situaţie asemănătoare se constată şi pe ariile unde
sunt puse deşeurile de la crescătorii de animale. De asemenea, substanţele folosite
ca insecticide şi erbicide date în cantităţi mari au acelaşi mare neajuns: poluarea
solului. Aceste efecte se accentuează dacă după administrare urmează o perioadă
de uscăciune, care determină creşterea concentraţiei poluanţilor.
Recunoaşterea solurilor poluate se poate face în primul rând pe teren, urmărindu-
se plantele şi modul de dezvoltare a acestora, fie că este vorba de vegetaţie naturală,
263
fie că este vorba de culturi, Cercetarea se poate continua în laborator pentru a recu-
noaşte substanţele folosite. Rezultatele obţinute de la cercetarea solurilor poluate se
vor compara cu datele de la solurile de acelaşi tip şi în acelaşi stadiu de dezvoltare.
11.6. Metodele de colectare a probelor de sol şi analiza lor
Probele de sol se recoltează conform cerinţelor STAS-ului 17.4.4.02–84 „Pro-

tecţia naturii. Solurile. Metodele de recoltare şi pregătire a probelor pentru analiza
chimică, bacteriologică şi helmintologică”, cât şi a STAS-ului 28168–89 „Solurile.
Recoltarea probelor”.
Probele de sol se recoltează în scopul controlului poluării solului şi evaluării
calităţii lui. Pentru analiza chimică, bacteriologică şi helmintologică probele de sol
se iau minimum o dată în an. Pentru controlul poluării cu metale grele probele de
sol se iau minimum o dată în 3 ani. Pentru controlul poluării solurilor din instituţiile
curativo-profilactice şi zonele de recreaţie probele se recoltează minimum de 2 ori
pe an – primăvara şi toamna.
Pentru controlul poluării solului din zona agricolă, în dependenţă de caracterul sur-
sei de poluare, planta cultivată şi relief, la fiecare 0,5–20,0 hectare se separă un teren
cu aria de 10•10 metri. Pentru controlul asupra stării sanitare a teritoriului pe care se
află fosele septice, lăzile de gunoi etc. se separă în teren cu mărimea de 5•5 metri.
De pe aceste terenuri probele se iau din unul sau câteva straturi sau orizonturi
prin metoda plicului, pe diagonală sau prin altă metodă. Probele se recoltează cu
cuţitul, spatula sau sapa specială. Proba medie se face prin amestecarea probelor
luate din cele 5 puncte ale plicului; masa probei unite trebuie să aibă nu mai puţin
de 1 kilogram sol. Probele destinate pentru determinarea substanţelor chimice vo-
latile se toarnă imediat în flacoane sau borcane din sticlă, care se umplu şi se închid
cu dopuri de sticlă. Pentru analiza bacteriologică pe un teren–lot se iau 10 probe
unite (medii). Fiecare probă unită se obţine din 3 probe unite cu masa de 200–250
grame fiecare, luate stratular la 0–5 şi 5–20 centimetri. În scop bacteriologic probe-
le se iau în condiţii aseptice, cu instrumente sterile, se pun în vase sterile.
În scopul investigaţiilor helmintologice de pe fiecare teren–lot se ia o probă me-
die de 200 grame alcătuită din 10 probe unitare cu masa de 20 grame fiecare, luate
din straturile cu adâncimea de 0–5 şi 5–10 centimetri.
La toate probele medii se anexează un certificat, care conţine următoarele date:
1. Data şi ora recoltării probei
2. Adresa
3. Nr. sectorului
264
4. Nr. terenului–lot
5. Nr. probei medii, orizontul (stratul), adâncimea recoltării probei
6. Caracteristica condiţiilor meteorologice în ziua recoltării probei
7. Particularităţile evidenţiate la recoltarea probei (insolarea, aplicarea sub-
stanţelor chimice, felul de prelucrare a solului cu maşini etc.)
8. Alte particularităţi
Executorul
Funcţia
Probele de sol pentru analiza chimică se usucă bine şi se păstrează în săculeţe

cu pânză, în cutii de carton sau în vase de sticlă.
Probele de sol pentru determinarea substanţelor chimice volatile şi nestabile se
transportă în laborator şi imediat şi se analizează.
Probele pentru analiza bacteriologică se transportă la laborator în genţi–frigo-
rifere şi imediat se analizează. Păstrarea lor se admite la temperatura de 4–50C,
durata – până la 24 ore.
În cazul determinării coliformilor şi a enterococilor probele de sol se păstrează
în frigidere nu mai mult de 3 mectimere.
Probele de sol destinate determinărilor helmintologice se transportă imediat în
laborator după recoltare. Dacă nu este posibilă efectuarea imediată a analizei, pro-
bele pot fi păstrate în frigider la temperatura de 4–50C.
Pentru investigaţiile ouălor de biohelminţi probele de sol fără o prelucrare anu-
mită pot fi păstrate până la 7 mectimere, pentru investigaţiile ouălor de geohelminţi
– până la o lună. În scopul preîntâmpinării uscării şi dezvoltării larvelor, solul se
umezeşte şi se aerează o dată în săptămână: probele se lasă 3 ore la temperatura
camerei, se umezesc în măsură necesară şi iarăşi se pun în frigider.
Dacă este necesară păstrarea probelor de sol mai mult de o lună, se utilizează
conservanţi: solul se trece în cristalizator, se acoperă cu soluţie de 3% acid clorhi-
dric, apoi se pun în frigider.
Pregătirea pentru analiză. Pentru determinarea substanţelor chimice în labo-
rator, proba de sol se toarnă pe o foaie d hârtie sau calc, se fărâmiţează bulgării,
se înlătură rădăcinile plantelor, insectele, pietricelele, bucăţelele de sticlă, cărbune,
oase etc. Apoi solul se fărâmiţează în mojar cu ajutorul pistilului, se cerne prin
sită cu diametrul ochiurilor de 1 milimetru. Neoformaţiunile înlăturate se analizează
aparte, fiind pregătite pentru analiză ca şi probele de sol.
Pentru determinarea conţinutului de componente minerale din proba cernută se
iau până la 20 grame şi se fărâmiţează în mojar până la stare de pulberi.
265
În scopul determinării substanţelor volatile, solul se ia fără vreo pregătire prealabilă.

În scopul analizei bacteriologice probele de sol se pregătesc analog celor pen-
tru determinarea substanţelor chimice, însă cu respectarea minuţioasă a condiţiilor
aseptice: solul se toarnă pe o suprafaţă sterilă, toate operaţiile se fac cu ajutorul
instrumentarului steril, se cerne prin site sterile cu diametrul ochiurilor de 3 milimetri
şi acoperite cu hârtie sterilă. Solul se fărâmiţează în mojar steril.
Pentru analiza helmintologică solul se pregăteşte analog celui pentru determi-
narea substanţelor chimice.
11.7. Analiza fizico-chimică de laborator a solului
Deosebim următoarele forme de analiză a solului:

– fizică (compoziţia granulometrică, umiditatea, capacitatea de reţinere a
apei, porozitatea, capilaritatea etc.);
– chimică (microelementele şi macroelementele naturale, pesticidele,
componenţii eliminărilor în atmosferă etc.);
– fizico–chimică (pH-ul, capacitatea de absorbţie etc.);
– bacteriologică (nr. total de germeni, titrul bacililor coliformi, bacterii şi
virusuri patogene);
– helmintologică;
– entomologică;
– radiometrică.
Determinarea compoziţiei granulometrice. Granulaţia (compoziţia granulelor
în dependenţă de dimensiune) se determină prin stabilirea proporţiei dintre granu-
lele de diferită dimensiune într-un kg de sol. În acest scop se foloseşte o serie de
site (Knopp). În sita superioară se toarnă 200–300 grame sol uscat şi se cerne.
Particulele de sol se răspândesc în diferite site în funcţie de diametru. Pe sitele nr.
1–3 se reţin particulele de sol cu dimensiunea de 10,5 şi 3 milimetri (pietrele, pietri-
şul); pe sitele nr. 4, 5 – particulele cu diametrul 3 şi 1 milimetri (nisipul măşcat); pe
sitele 6, 7 – nisipul mediu cu diametrul de 0,25–1,0 milimetri. Pe fundul setului de
site se adună particulele mici cu diametrul mai mic de 0,25 milimetri (nisipul mărunt,
pulberi, particule de argilă). Particulele separate pe fiecare sită se cântăresc şi se
calculează raportul în grame la kg/sol sau procentual.
Determinarea porozităţii (volumul total de pori). Într-un cilindru de 100 mililitri
se introduc 50 centimetri cubi de sol tasat (prin baterea cilindrului de palmă), la
care se adaugă lent 50 mililitri apă. O parte din apa adăugată se infiltrează în sol,
umplând porii acestuia şi dezlocuind aerul respectiv. Pe cilindru se citeşte volumul
266
ocupat de sol împreună cu apă. Nr. de ml care constituie diferenţa dintre 100 şi
volumul ocupat de sol împreună cu apa reprezintă volumul porilor.
Spre exemplu. După amestecarea a 50 centimetri cubi de sol cu 50 mililitri apă
volumul total a constituit 88 mililitri, adică volumul porilor a fost de 100 – 88 = 12
mililitri aer. Deci porozitatea solului este următoarea:
(100 − 8 ) ⋅ 100
= 24 %
.
50
Determinarea capacităţii de reţinere a apei (cantitatea de apă în g, care este
reţinută de 100 grame de sol de analizat). Pentru analiză se foloseşte un tub de
sticlă cu lungimea de 20 cm şi diametrul 5 centimetri, deschis la ambele capete,
având montată la un capăt o sită, pe care se tasează un strat de sol de aproximativ
10 centimetri înălţime. Tubul se cântăreşte înainte şi după introducerea solului.
Tubul cu sol se introduce într-un pahar cu apă, la 2–3 centimetri sub nivelul
menţinut constant al apei. Apoi paharul cu apă se înlătură, tubul se lasă să se
scurgă până la ultima picătură din surplusul de apă din sol şi se cântăreşte. Se
calculează diferenţa de greutate faţă de tubul gol şi cantitatea de apă reţinută la
100 grame de sol.
Determinarea permeabilităţii pentru apă. Se determină timpul necesar pentru
strecurarea unui strat de 4 centimetri de apă printr-un strat de sol de 20 centimetri.
Un cilindru cu înălţimea de 30–35 centimetri şi diametrul 3–4 centimetri fără fund
se fixează pe un stativ. Orificiul de jos se acoperă cu hârtie de filtru şi se leagă cu
tifon.
În cilindru se tasează un strat de 20 centimetri de sol, pe care se toarnă un
strat de 4 centimetri de apă. Se înregistrează timpul în care vor trece prin stratul de
sol primele picături de apă. Presiunea apei se menţine încontinuu prin menţinerea
stratului de 4 centimetri de apă.
Determinarea capilarităţii. În tubuşoare de sticlă cu diametrul de 2–3 centime-
tri fixate în suporturi în poziţie verticală şi legate în partea de jos cu tifon se toarnă
solul analizat. Capetele inferioare ale tubuşoarelor se cufundă într-un vas cu apă la
adâncimea de 0,5 centimetri. Se măsoară nivelul ridicării apei în tubuşoare peste
10, 15, 30 minute şi 24 ore. Mărimea capilarităţii se exprimă în centimetri.
Determinarea umidităţii solului. Într-o fiolă de cântărire se introduc 10 grame
de sol proaspăt recoltat, a cărui greutate se stabileşte în prealabil la balanţa analiti-
că. Fiola se pune în etuvă şi se menţine la 1050C timp de 2 ore, apoi se răceşte timp
de 30–45 minute în exsicator şi se cântăreşte din nou. Umiditatea se calculează în
procente folosind formula:
267
(m1 − m2 ) ⋅ 100
X1 = ,
m1
în care: m1 – greutatea solului proaspăt până la uscare (grame), m2 – greutatea
solului după uscare (grame).
Determinarea azotului organic. Metoda determină azotul organic împreună
cu azotul amoniacal din sol. Principiul ei constă în distrugerea materiei organice
cu acid sulfuric concentrat în prezenţa unui catalizator şi transformarea azotului în
amoniac, care se distilează din mediul alcalin.
În balonul Kjeldahl se introduc 1–2 grame sol, se adaugă 10 mililitri acid sulfuric
concentrat, 0,3 grame de CuSO4 şi 5 grame de K2SO4. Se agită uşor, se încălzeşte
întâi la foc slab, apoi la foc puternic până la fierberea şi decolorarea conţinutului.
După răcire conţinutul se trece în balonul aparatului de distilare, se adaugă 100
mililitri apă distilată şi NaOH 40% până la alcalinizarea netă. Se distilează cel puţin
2/3 din conţinut. Apoi se demontează vasul în care s-a captat distilatul şi se titrează
cu NaOH 0,1 n până la virajul indicatorului.
Calcul: 1 ml H2SO4 0,1 n = 1,4 mg N = 1,7 mg NH3.
100 ⋅ b ⋅ 100
mg N amoniacal/100 g sol uscat = ,
a ⋅ (100 − c)
în care: a – cantitatea de sol cântărită pentru analiză; b – mg N amoniacal
100
în cantitatea cântărită de sol; c – procentul apei din sol; – recalcularea
faţă de solul uscat.
100 − c
Din rezultatul obţinut se scade azotul amoniacal şi se obţine azotul organic.
Determinarea azotului proteic. Principiul metodei constă în precipitarea sub-
stanţelor care conţin azot proteic cu hidroxid de cupru. Într-un pahar Bezelius se iau
3–5 grame de sol, se adaugă 50 mililitri apă distilată, se agită, se fierbe 5 minute. La
soluţia fierbinte se adaugă 25 mililitri soluţie de CuSO4 6%, apoi, agitând continuu,
se adaugă 25 mililitri de NaOH 0,1 n. Precipitatul obţinut se spală de 5–6 ori cu apă
distilată fierbinte, se filtrează şi iarăşi se spală cu apă fierbinte. Filtrul cu precipitat
se usucă în etuvă, apoise trece într-un balon Kjeldahl, adăugându-se 0,3 grame de
CusO4 cristalizat, 5 grame de K2SO4 şi 10 mililitri acid sulfuric concentrat. Mersul
ulterior al lucrării e identic cu cel al determinării precedente.
a
Determinarea cifrei sanitare (Hlebnikov): C = ,
B
268
în care: C – cifra sanitară; A – cantitatea azotului teluric (proteic), mg %; B

– cantitatea de azot organic, mg %.
Determinarea azotului amoniacal, nitriţilor, nitraţilor, clorurilor şi oxidabili-
tăţii se face în extractul apos prin metodele folosite la analiza lor în apă. Rezultatele
se exprimă în mg/kg sol, în afară de oxidabilitate care se măsoară în mg oxigen
necesar pentru oxidarea substanţelor organice din extractul apos obţinut din 100
grame de sol.
Determinarea numărului total de germeni. Se iau 10 grame de sol în
mojar şi se pisează cât mai omogen, se introduc într-un flacon cu perie, apoi
se adaugă 90 mililitri de apă distilată, obţinând o diluţie de 1:10. Suspensia
se agită minuţios, se lasă 2–3 minute pentru depunere. Se ia cu pipeta sterilă
1 mililitri de suspensie obţinută şi se introduce într-o eprubetă, se adaugă 9
mililitri de apă sterilă, obţinând o diluţie de 1:100. Astfel pot fi obţinute şi diluţii
mai mari.
În câte o placă Petri se introduce câte 1 mililitru din fiecare diluţie, apoi peste
suspensie se toarnă geloză topită la temperatura 450C, conţinutul se omogenizea-
ză şi se pune în termostat la 370C pentru 24 ore. Se numără cu ochiul liber coloniile
crescute pe toată suprafaţa, împărţind placa în sferturi, sau cu ajutorul reţelei de
numărat colonii. Se iau în consideraţie numai plăcile pe care au crescut mai puţin
de 300 colonii. Se face calcularea pentru a exprima rezultatul final în numărul de
germeni la 1 gram de sol uscat.
Determinarea titrului bacteriilor coliforme. Poate fi făcută pe două căi: 1
– însămânţarea suspensiei de sol în eprubete cu mediul lichid bulion lactozat sau
în mediul Kessler–Svenerton; 2 – metoda filtrelor de membrană.
Când solul nu este poluat prea mult, se foloseşte metoda accelerată a filtrelor
de membrană, care constă în următoarele. Prin filtrele de membrană nr. 3, sterile,
se filtrează 5–10 mililitri de suspensie de sol în diluţie 1:10 centrifugată în prealabil
timp de 5 minute pentru sedimentarea macroparticulelor. Filtrele cu bacteriile ab-
sorbite se iau cu pensa flambată şi se pun pe suprafaţa mediului nutritiv Endo turnat
în prealabil în placa Petri. Într-o cutie pot fi puse 4 filtre. Pe cutie sub fiecare filtru
se scriu nr. probei şi volumul suspensiei filtrate. Însămânţările se lasă în termostat
la 370C pentru 24 ore. După incubare e numără coloniile şi se calculează titrul coli
(nr. coliformilor la 1 gram de sol uscat), 2–3 colonii tipice se colorează prin metoda
Gram şi se identifică prin metoda titrometrică.
Determinarea ouălor de helminţi în sol. Principiul metodei constă în flota-
ţia ouălor de helminţi în soluţia saturată de nitrat de sodiu. 5–10 grame de sol
omogenizat se introduc într-un flacon cu perle, apoi se adaugă 10–20 mililitri de
269
soluţie hidrat de sodiu sau potasiu 5%, care are rolul de a separa ouăle de pa-
raziţi de particulele de sol. Amestecul se agită bine timp de 30 minute. Se cen-
trifughează la 200–300 turaţii/minut, timp de 1–2 minute, îndepărtându-şi apoi
lichidul supernatant prin decantare. La sedimentul obţinut se adaugă o cantitate
dublă (faţă de sediment) de soluţie saturată de nitrat de sodiu cu densitatea de
1,19, se amestecă cu o baghetă de sticlă şi se centrifughează de 5–6 ori câte 2
minute la turaţii scăzute. Din stratul superficial, cu o ansă sau baghetă de sticlă
în formă de L, se recoltează pelicule, care se adună într-o eprubetă de centrifu-
gă de 10 centimetri cubi, în care au fost pregătite 1 centimetru cub ser fiziologic
sau apă distilată. Se centrifughează 15 minute tot la 200–300 turaţii/minut. La
sfârşit supernatantul se sifonează cu o pipetă prevăzută cu o pară de cauciuc şi
se examinează în întregime în preparat proaspăt la microscop, notând numărul
şi specia de helminţi.
11. 8. Evaluarea gradului de poluare a solului
Concluzia referitoare la gradul de poluare a solului se face pe baza analizelor

de laborator. Pe baza datelor despre compoziţia mecanică a solului se fac con-
cluziile despre conţinutul natural al substanţelor organice, despre capacitatea de
filtrare a solului, permeabilitatea pentru aer şi apă, capacitatea de autopurificare.
Analiza mecanică (granulometrică) permite a determina denumirea particulelor de
sol şi tipul solului. Importantă este determinarea compoziţiei procentuale a argilei,
nisipului, nămolului etc. (tab. 24).
Poluarea solului din punct de vedere chimic se apreciază în funcţie de mări-
mea cifrei sanitare, cât şi a conţinutului de azot organic, carbon, amoniac, nitriţi,
nitraţi, cloruri în comparaţie cu conţinutul acestora în solul sectorului de control.
Gradul poluării solului cu pesticide şi alte substanţe toxice se apreciază prin com-
pararea cu mărimile CMA ale lor. Mărimile poluărilor biologice, inclusiv bacteri-
ologice, se apreciază prin compararea cu normativele stabilite (vezi tabelul 24).
Datele din acest tabel se folosesc şi pentru evaluarea poluării chimice a solului.
În acest scop sunt recomandabile şi datele privind compoziţia chimică a aerului
din sol (vezi tabelul 25).
270
Tabelul 24.
Evaluarea stării ecologice a solului
(probele se iau la adâncimea de 0–20 centimetri)
Gradul Gradul Indicatorii epidemici Impuri- Polua- Indicatorul

de pericol de polu- ficarea rea cu autopu-
are cu sub- substan- rificării
stanţe ţe radio- – titrul ter-
chimice active mofilelor
exoge-
ne, mul-
tiplicita-
tea de-
păşi-rii
C.M.A.
Titrul Titrul Nr. de Nr. de Cifra
coli anaero- ouă de larve şi sanitară
bilor helminţi pupe de (Hlebni-
la 1 kg muşte kov)
sol (pe un
sector
de 25
cm2)
Inofensiv Curat 1,0 0,1 0 0 0,98–1,0 1 Nivel 0,01–
natural 0,001
Relativ Slab 1,0–0,01 0,1– Până la 1–10 0,85– 1–10 Depă- 0,01–
ofensiv poluat 0,001 10 0,98 şirea ni- 0,00002
velu-lui
natural
de 1,5
ori
Periculos 0,01– 0,001– 11-100 10–100 0,7–0,85 10–100 Depă- 0,00002–
0,001 0,0001 şirea ni- 0,00001
velu-lui
natural
de 2 ori
Extrem de 0,001 0,0001 100 100 0,7 100 Depă- 0,00001
periculos şirea ni-
velu-lui
natural
de 3 ori
271
Tabelul 25.
Evaluarea stării ecologice a solului în funcţie de indicii chimici
ai aerului din sol
Caracteristica Conţinutul în aerul solului (00C, pres. 760 mm ai col. Hg)

la adâncimea 1 m în % de volum
CO2 O2 NH3 H2
Nepoluat 0,38–0,80 20,3–19,8 – –
Slab poluat 1,2–2,8 19,9–17,7 – –
Poluat 4,1–6,5 16,5–14,2 – –
Foarte poluat 14,5–18,0 5,5–1,7 0,8–2,7 0,3–3,4
Obţinând datele despre gradul de poluare a solului, investigatorul formulează şi

concluzia despre vechimea poluării, schiţează măsurile de preîntâmpinare a poluă-
rii ulterioare şi căile de asanare a lui.
12. Resursele naturale ale Terrei:

aprecierea ecologică, utilizarea raţională
în economia naţională şi protecţia acestora
Prin resurse naturale sunt înţelese mijloacele de existenţă oferite omului de

mediul natural sau, toate acele forme şi combinaţii ale materiei existente în natură
care pot fi utile societăţii omeneşti într-una din etapele evoluţiei sale. Pe lângă sfe-
ra de cuprindere foarte largă a conceptului, trebuie reţinut caracterul său dinamic,
prin faptul că îşi schimbă conţinutul în raport cu necesităţile societăţii (diferite de
la o perioadă de dezvoltare la alta), de gradul de cunoaştere a naturii (dependent
de nivelul dezvoltării ştiinţei) şi de posibilităţile tehnice de a le introduce în circuitul
economic.
Pe de altă parte, din definiţie reiese şi faptul că deşi resursele naturale - prin
geneza şi forma lor materială - sunt elemente ale naturii (ceea ce înseamnă că
proprietăţile şi repartiţia lor sunt determinate de legităţile care guvernează natura),
ele sunt în acelaşi timp şi categorii sociale, datorită legăturii lor cu nivelele de dez-
voltare a forţelor de producţie, cu gradul de participare la activitatea productivă a
societăţii. Şi în cadrul documentelor ONU termenul de resursă naturală este abor-
dat în aceiaşi accepţiune largă, documente care include în sfera acestei noţiuni şi
acele elemente ale mediului natural numite, mai frecvent, „condiţii naturale”, cum
ar fi cele climatice şi morfologice (de relief), care favorizează viaţa omului sau care
constituie suport de dezvoltare a activităţii umane.
272
Necesitatea definirii cât mai exacte a termenului de resursă naturală, la nivelul

unor organisme ONU, a apărut şi datorită faptului că adeseori se fac confuzii între
acesta şi cel de „rezerve”, îndeosebi atunci când este vorba despre substanţele
minerale utile. Ca urmare, într-un raport al grupului de experţi care se ocupă cu
definirea şi terminologia resurselor minerale, se fac precizări de rigoare. Astfel, se
atribuie noţiunii de „resursă” o sferă de cuprindere mult mai largă, fiind definită ca
o concentrare naturală de substanţe solide, lichide sau gazoase aflate în interiorul
sau deasupra scoarţei terestre în forme care permit exploatarea actuală sau cea
potenţială, realizabilă în viitor. În acelaşi timp, prin „rezerve” trebuie să se înţeleagă
acea parte a resurselor identificate (descoperite şi măsurate) din care o substanţă
utilă omului poate fi extrasă în condiţii economice şi legale.
12.1. Clasificarea resurselor naturale
Preocupări de clasificare a resurselor naturale au existat de mai multă vreme

dar ele s-au intensificat în perioada contemporană, pe măsura creşterii interesului
general faţă de problemele privind cunoaşterea, valorificarea şi utilizarea judicioa-
să şi echitabilă a acestora. Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări a
resurselor naturale bazate pe diferite criterii care pun în evidenţă o anumită carac-
teristică a acestora.
După criteriul repartiţiei spaţiale (care are cel mai pronunţat caracter geogra-
fic), resursele naturale pot fi grupate în:
a. resurse extraterestre şi atmosferice, care cuprind energia solară, energia eoli-
ană şi diferite elemente componente ale atmosferei folosite ca materii prime;
b. resurse ale hidrosferei, localizate în cele două unităţi majore; Oceanul Pla-
netar (cu resurse energetice şi substanţe minerale utile) şi Apele continen-
tale (care cuprind apele subterane, hidroenergie şi apele de uz industrial,
agricol sau menajer);
c. resurse ale litosferei, în cadrul cărora se evidenţiază combustibilii fosili, sub-
stanţe minerale utile, roci de construcţii şi solul;
d. resurse ale biosferei, de natură vegetală şi animală.
După criteriul modului de folosinţă, se pot deosebi:
a. resurse energetice, care cuprind acele substanţe ce pot produce energie
(combustibili fosili, forţa apei, lemnul, forţa vântului şi energia solară). În
acest domeniu, gama de resurse se lărgeşte continuu, cercetările efectuate
încercând să facă faţă cerinţelor impuse de consumul imens de energie al
societăţii contemporane;
273
b. resurse de materii prime industriale, în categoria cărora sunt incluse minereurile

feroase şi neferoase, lemnul, unele gaze din componenţa atmosferei etc.;
c. resurse alimentare, ce includ produse de natură animală sau vegetală.
Tot după acest criteriu, dar privite dintr-un alt punct de vedere, se poate vorbi de
resurse folosite în domeniul producţiei materiale (industrie, agricultură) şi de resur-
se utilizate în domeniul neproductiv (destinate consumului populaţiei), precum şi de
resurse cu întrebuinţare mai restrânsă.
După criteriul locului de folosinţă, există două categorii:
a. resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde este
nevoie (substanţe minerale utile, apa, lemnul etc.);
b. resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care se
găsesc (energia mareelor, a valurilor, solul etc.).
După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de specialitate, inclusiv în
documentele ONU, se vorbeşte despre următoarele categorii de resurse naturale:
a. resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaşte importanţa lor
şi sunt exploatabile economic în condiţiile actuale;
b. resurse cunoscute paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte delimi-
tate a căror importanţă este cunoscută, dar exploatarea lor este nerentabilă.
Ele pot deveni rentabile în alte condiţii tehnice;
c. resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt delimitate, dar
prezenţa lor în natură este indicată de studiile geologice;
d. resurse nedescoperite (presupuse) paramarginale şi submarginale. Includ
zăcăminte nedelimitate dar a căror prezenţă este indicată de prospecţiunile
geologice.
După acelaşi criteriu, dar folosind termeni de comparaţie mai mari, se vorbeşte
de resurse naturale bine cunoscute (energie solară, energie eoliană etc.), resurse
relativ bine cunoscute (resurse ale biosferei, ale solului etc.) şi resurse slab cunos-
cute (resurse ale litosferei, cele de apă subterană etc.).
După criteriul durabilităţii exploatării şi al particularităţilor de refacere a unei
cantităţi exploatabile de resurse naturale, s-a alcătuit o clasificare care răspun-
de cerinţelor practice ale situaţiei actuale şi de perspectivă a economiei mondiale.
Această clasificare grupează resursele naturale în două categorii:
a. resurse inepuizabile, ce cuprind aerul, apa, diferite radiaţii, resurse denumite
astfel pentru că la nivel global nu se poate prevedea epuizarea lor. Exploa-
tarea abuzivă, cel puţin a unora dintre ele, poate produce însă fenomene de
criză în anumite locuri, fie din cauza insuficienţei volumului lor în raport cu
cerinţele consumului, fie datorită degradării calităţii care nu mai permite re-
274
introducerea lor în circuitul productiv sau de consum. Cazul cel mai elocvent
în acest sens este acela al apei care, la scară planetară, îşi menţine acelaşi
volum dar, în unele locuri intens urbanizate şi industrializate, posibilitatea
aprovizionării cu apă s-a redus considerabil;
b. resurse epuizabile care pot fi neregenerabile şi regenerabile. Cele nerege-
nerabile sunt acelea care, prin consum, se distrug iar pentru refacerea lor
este necesară o perioadă de timp măsurată la scară geologică (milioane
sau miliarde de ani). Din această categorie fac parte rezervele de cărbune,
petrol, minereu de fier etc. Resursele epuizabile regenerabile sunt acelea
care fac parte din biosferă, respectiv plante sau animale, care se pot reface
în perioade de timp mult mai scurte.
În condiţiile actuale, care impun tot mai mult necesitatea cunoaşterii resurselor
naturale, a volumului şi a posibilităţilor de regenerare – pentru ca în raport cu aces-
tea să se realizeze exploatarea lor, această clasificare are o deosebită însemnă-
tate practică. De asemenea, această clasificare încearcă să atragă atenţia asupra
modului de valorificare a tezaurului universal de resurse, constituind un semnal de
alarmă în vederea protejării resurselor epuizabile, fie că este vorba de substanţele
utile care nu se mai reînnoiesc, fie că este vorba de cele regenerabile, dar care pot
fi distruse printr-o exploatare nejudicioasă.
Această concepţie de a conserva resursele naturale nu este recentă. Ea a apărut
încă din secolele XVII şi XVIII, când pericolul distrugerii fondului forestier mondial a
impus recomandarea exploatării pădurilor în raport cu ritmul de regenerare. Această
idee a fost însă abandonată treptat, astfel că în multe regiuni ale Terrei s-a redus con-
siderabil suprafaţa forestieră. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a apărut mai
alarmantă problema epuizării resurselor de substanţe minerale utile, datorită creşterii
cerinţelor de materii prime minerale în industria care se dezvolta rapid. Şi în această
direcţie, ca şi în domeniul forestier, măsurile au fost ineficace deoarece, numeroase
zăcăminte s-au epuizat rapid. În prezent, este dezbătută tot mai mult problema pe-
ricolului epuizării unor resurse clasice. De aceea, se impun eforturi atât în direcţia
utilizării unor resurse de energii noi (atomoelectrică, solară, eoliană, a mareelor, etc.),
cât şi pentru valorificarea superioară a combustibililor clasici.
12.2. Fondul de resurse naturale
Terra, această minunată creaţie care ne oferă adăpost şi hrană, singura pla-
netă de altfel care ne asigură un suport viabil de dezvoltare, prezintă o structură
sistemică foarte complexă. Acest geosistem este structurat pe mai multe geosfere
275
(atmosferă, hidrosferă, litosferă şi biosferă), între care există raporturi de reciproci-

tate şi întrepătrundere funcţională, păstrându-şi fiecare, în acelaşi timp, propria sa
individualitate cu anumite funcţii caracteristice.
12.2.1. Soarele şi importanţa

sa pentru Terra
Pământul nu este un corp ceresc independent şi izolat aşa cum se credea

în vremuri istoric, ci un element component al Sistemului Solar, sistem „guver-
nat” de Soare. Această stea, de dimensiuni mijlocii, este situată lateral în cadrul
galaxiei noastre. Distanţa Pământului faţă de Soare, precum şi poziţia acestuia
în cadrul galaxiei, au creat condiţii optime pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii
pe planeta noastră, condiţii determinate de aportul de energetic permanent al
Soarelui.
Energia primită de la Soare reglează echilibrul geosferelor terestre şi determină
existenţa, prin intermediul unor procese fizico-chimice complexe, a numeroase for-
me de energie utilizabile în economie (energie hidraulică, energie eoliană, energie
stocată în biomasa vie şi în combustibilii fosili, etc.).
La scara globului terestru, Soarele reprezintă o sursă de energie imensă,
el emiţând în fiecare secundă o cantitate de energie egală cu cea degajată
prin arderea a 12.600.000 miliarde tone combustibil convenţional. Aceasta se
explică, pe de o parte, prin dimensiunile mari ale Soarelui, masa sa fiind egală
cu 332.000 mase terestre, iar pe de altă parte, prin natura deosebită a proce-
selor fizice care duc la această emisie de energie. Este vorba de procese de
natură termonucleară, bazate pe fuziunea nucleelor de hidrogen. În fiecare
secundă, în Soare, circa 600 milioane tone de hidrogen se transformă în circa
596 milioane tone de heliu. Ţinând seama de raportul actual dintre hidrogen
şi heliu din masa Soarelui (81 % H şi 18 % He) şi de ritmul reacţiilor termo-
nucleare, se poate aprecia durata ciclului de stea normală a Soarelui încă 10
miliarde ani. Evident că la scară umană Soarele reprezintă o sursă de energie
inepuizabilă.
Din energia emisă de Soare, Pământul nu primeşte decât o parte infimă, egală
cu jumătate de miliardime din cantitatea totală emisă, dar care raportată la consu-
mul energetic al societăţii, ar fi însă mult mai mult decât suficientă dacă s-ar putea
capta în mod eficient (tab. 26). Această energie anuală este echivalentă cu com-
bustia a 200.000 miliarde tone huilă, depăşind de peste 21.400 ori actualul consum
de energie al omenirii.
276
Tabelul 26.
Cantitatea de radiaţie solară primită şi cedată de Pământ
Latitudinea geografică (o) Radiaţia primită (cal/cm2) Radiaţia cedată (cal/cm2)

0 0,339 0,271
10 0,334 0,282
20 0,320 0,284
30 0,297 0,284
40 0,267 0,284
50 0,232 0,272
60 0,193 0,272
70 0,160 0,260
80 0,144 0,252
90 0,140 0,252
Cantitatea de energie solară recepţionată pe suprafaţa globului este repar-

tizată în mod inegal, în funcţie, în primul rând, de forma Pământului (geoid)
care face ca unghiul de incidenţă al razelor solare să se reducă continuu, de la
ecuator către poli şi, în al doilea rând, de repartiţia inegală a nebulozităţii (tab.
27). Astfel, în zona tropicală aridă, potenţialul energetic solar atinge valoarea
maximă (1800-2200 kWh/mp/an), scade la nivelul zonei temperate (1100-1800
kWh/mp/an) pentru ca în zona polară să prezinte cele mai mici valori (750-1100
kWh/mp/an).
Înclinarea axei polilor pe eliptică şi oscilaţia ciclică a valorilor acesteia (între
22°06’ şi 24°30’) determină o distribuţie sezonieră inegală a energiei solare recep-
ţionată de sol sau apă pe latitudine, inegalitate accentuată în perioadele cu valori
mai mari a înclinării axei polilor.
Tabelul 27.
Influenţa nebulozităţii şi a transparenţei aerului
asupra radiaţiei solare directe
Latitudinea 60°N 50°N 40°N 30°N 20°N 10°N 0 10°S 20° S

Nebulozitatea medie anuală 61 58 50 40 42 48 56 46 49
Coeficientul de transparenţă 0,80 0,77 0,75 0,72 0,70 0,70 0,70 0,70 0,70
Cantitatea anuală posibilă de
105 128 148 168 172 183 187 183 172
radiaţie solară (cal/cm2)
Cantitatea anuală reală de ra-
41 54 74 91 100 95 82 80 88
diaţie solară directă (kcal/cm2)
Raportul dintre radiaţia solară
39 42 50 56 58 52 44 44 51
şi radiaţia posibilă (%)
277
Toate aceste aspecte au însemnate consecinţe pe plan economic, regiunile cu

cele mai bune condiţii pentru captarea energiei solare fiind cele de la latitudini mici
şi cu nebulozitate redusă, unde solul primeşte peste 0,6 cal/cmp/min., insolaţia
este de peste 6 ore/zi, iar media anuală a zilelor senine este de peste 180. Aceste
condiţii se întâlnesc pe următoarele suprafeţe geografice: Africa de Nord, Asia de
sud-vest şi Asia centrală, Europa de sud, Australia centrală şi de sud-vest ş.a.
12.2.2. Atmosfera şi învelişul geografic
Deasupra scoarţei terestre, până la altitudinea de cca. 10000 km, se desfă-

şoară învelişul de aer al Pământului. Acest „agregat” de elemente gazoase, lichi-
de şi solide (pulberi fine) prezintă o masă totală de 5,3x1021 t, ceea ce reprezintă
1/1.000.000 din masa Pământului. Jumătate din această masă se situează până la
înălţimea de 5 km, iar până la 30 km înălţime se găseşte 90 % din masa atmosferei.
Se înregistrează astfel o diferenţă pregnantă pe verticală a presiunii atmosferice,
diferenţă care are influenţe şi asupra populaţiei, atât asupra repartiţiei acesteia la
nivel teritorial cât şi asupra activităţii acesteia. Alături de presiune, temperatura şi
umiditatea atmosferică înregistrează diferenţe pe verticală şi pe orizontală.
În funcţie de aceste aspecte, evidenţiate în baza a numeroase cercetări, atmosferei
îi este specifică o stratificare pe verticală prezentând următoarele straturi: troposferă,
stratosferă mezosferă, ionosferă (sau termosferă) şi exosferă, fiecare dintre acestea
îndeplinind, prin componenţa şi proprietăţile lor (fizice, chimice sau dinamice), un rol
însemnat pentru viaţa de pe Terra. Cea mai mare însemnătate o are troposfera, în baza
sa, la nivelul interferenţei sale cu litosfera şi hidrosfera, situându-se „orizontul vital”. În
mod virtual, toate procesele şi fenomenele meteorologice, care determină vremea şi
clima şi care afectează în mod direct omul, se produc în limitele troposferei.
Atmosfera este un domeniu inepuizabil de resurse, care rezultă din calitatea şi
însuşirile sale, care condiţionează, influenţează şi contribuie material şi energetic
la existenţa omului ca fiinţă biologică şi a societăţii omeneşti. Astăzi se vorbeşte tot
mai mult de resurse climatice ca „resurse secundare energetice ale naturii”, ori ca
„potenţial climatic favorabil al unui teritoriu”, în care sunt incluse energia solară sub
forma energiei radiante şi a energiei calorice, energia eoliană, inclusiv cea a brize-
lor, umezeala productivă a solului provenită din precipitaţii (înglobând şi rezerva de
apă rezultată din stratul de zăpadă), electricitatea atmosferei etc.
Favorabilitatea sau nefavorabilitatea condiţiilor climatice pentru plante, mai ales
pentru cele cultivate, au dus la formularea noţiunii de resurse agrocli-matice (radiaţia
solară, lumină, umezeală etc.) pentru scopuri terapeutice, la cea de resurse bioclimati-
278
ce pentru eficienţa construcţiilor, la noţiunea de „climatizare”, în sensul găsirii optimului

climatic de amplasament (căldură, lumină, aerisire, protecţie împotriva condiţiilor me-
teorologice nefavorabile), arhitectură şi utilizarea materialelor de construcţii. Desigur,
variantele de valorificare a resurselor oferite de atmosferă şi a condiţiilor de vreme şi cli-
mă pot fi numeroase, iar corespondenţele naţionale, multiple. Totuşi trebuie făcută dis-
tincţia între resursă şi condiţia climatică (condiţia de zbor sau de navigaţie, de utilizare
a cablurilor pentru transportul energiei electrice, pentru rezistenţa la furtună a diferitelor
instalaţii, etc.). Aceasta înseamnă că sfera noţiunii de resurse climatice are un conţinut
limitat şi nu se referă la toţi factorii climatici, ci numai la acei factori care contribuie direct
şi într-un mod favorabil la dezvoltarea economiei. Această precizare reprezintă premi-
sa pentru clasificarea resurselor climatice în raport de modul lor de folosinţă (resurse
energetice, de materii prime), după destinaţie (resurse agroclimatice, hidrometeoener-
getice, bioclimatice) şi după valoare (resurse potenţiale, resurse reale).
Prin faptul că atmosfera conţine cele mai importante elemente biofile (oxigen,
azot) şi în forma cea mai favorabilă pentru încorporarea acestor elemente în ciclul
biotic, ea întreţine viaţa pe Pământ.
Compoziţia şi structura sa îi conferă calitatea de mediu fizic diafan pentru o par-
te a radiaţilor solare, necesare climatului şi vieţii terestre, şi de mediu de „descăr-
care” energetică a Terrei spre „gropile” entropiei cosmice. Prin aceasta, atmosfera
îndeplineşte rolul de termoregulator al suprafeţei terestre. Acest rol îl definitivează
prin veşnica mişcare a maselor de aer între centrele cu diferite potenţiale termice
şi barice.
Prezenţa atmosferei ne apără de bombardamentul de meteoriţi şi împotriva
unor radiaţii cosmice primare, lăsând să treacă prin „filtrul stratului de ozon” numai
proporţia de raze ultraviolete favorabilă vieţii şi activităţii umane. Atmosfera are,
de asemenea, calitatea de a „reţine” şi „a ceda” vapori de apă, facilitând circuitul
acesteia în natură, fiind posibilă astfel reîmprospătarea rezervelor de apă necesare
populaţiei, industriei, agriculturii, etc.
Sub acţiunea diferiţilor factori (radiaţii cosmice, telurice), atmosfera este în per-
manenţă ionizată şi constituie sediul unor fenomene electrice, cu implicaţii în tehni-
ca comunicaţiilor şi zborurilor aeriene.
12.2.3. Hidrosfera şi învelişul geografic
Hidrosfera este domeniul unora dintre cele mai importante resurse naturale,
atât sub aspect cantitativ, cât şi din punctul de vedere al valorii lor de întrebuinţare.
Dintre acestea, cea mai de preţ este apa însăşi, care constituie masa acestui înve-
279
liş. Apa este considerată ca una din resursele naturale fundamentale, ţinându-se
seama de faptul că alături de alte câteva resurse, stă la baza tuturor activităţilor
omului şi chiar la baza proceselor vitale. În diversele unităţi ale hidrosferei apa
nu se găseşte însă în stare pură deoarece, fiind un excelent solvent, ea conţine
numeroase substanţe solubile care îi conferă calitatea de mediu hrănitor pentru
diverse organisme, ele însăşi reprezentând o altă resursă. De asemenea, în apă
se găsesc, în soluţie sau în suspensie, numeroase substanţe minerale, uneori în
concentraţii apreciabile, constituind şi ele resurse de materii prime.
Diversificarea domeniilor de utilizare a resurselor de apă, pe teritorii din ce în ce
mai întinse ale planetei noastre, influenţează atât cantitatea cât şi calitatea acestor
resurse impunând astfel, ca o necesitate primordială, studierea relaţiei dintre rezer-
ve şi consum, nu numai la nivel global ci şi pe plan regional. Cu alte cuvinte, apare
necesitatea efectuării unui bilanţ al acestor resurse cu funcţii vitale pentru omenire,
care să evidenţieze posibilităţile actuale şi de perspectivă în privinţa satisfacerii
necesităţilor de consum.
Volumul total de apă al hidrosferei este de aproape 1.4 miliarde km3. Spre de-
osebire de alte resurse naturale, volumul total al resurselor de apă în lume nici nu
poate creşte - ca în cazul resurselor biosferei -, nici nu se poate reduce - ca în cazul
resurselor de minerale utile. Reînoindu-se continuu, datorită ciclului hidrologic na-
tural, apa este o resursă virtual inepuizabilă dacă este considerată la nivel global.
Pe plan regional însă, cantitatea de apă disponibilă poate să se reducă rapid sau
poate deveni inutilizabilă datorită poluării.
Cea mai mare parte a resurselor de apă ale Terrei, 96,5 %, sunt concentrate în
Oceanul Planetar, fiind deci apă sărată şi ca atare, momentan sau cu unele excep-
ţii, inutilizabilă ca apă potabilă sau pentru necesităţile agriculturii sau industriei.
Apa dulce, adică aceea care asigură în mod obişnuit necesarul de apă în do-
meniile menţionate anterior, reprezintă doar 3,5 % din volumul total al hidrosferei.
Dar şi în cadrul acestui volum de apă există resurse care nu pot fi utilizate direct
deoarece, o bună parte din această masă de apă este cantonată în forme inaccesi-
bile. Într-adevăr, analiza diverselor forme sub care se găseşte apa dulce scoate în
evidenţă următoarea situaţie: calotele glaciare şi gheţarii montani deţin 77,2 % din
volumul total al apei dulci, ponderea apelor subterane şi umiditatea solului este de
22,4 %, aceea a lacurilor şi mlaştinilor de 0,35 %, umiditatea atmosferică reprezintă
0,04% şi, în fine, cursurile de apă doar 0,01 % .
Apele continentale sunt de cea mai mare însemnătate pentru societatea umană.
Deşi în ultimul timp există preocupări susţinute pentru folosirea apelor sărate din ca-
drul Oceanului Planetar, tot apa dulce, în stare lichidă, folosită în mod tradiţional, este
280
considerată ca principala resursă naturală de apă, respectiv apele curgătoare, cele

subterane şi cele cantonate în diferite cuvete lacustre. Ca atare, este folosită pentru
satisfacerea trebuinţelor fiziologice şi tot ea este utilizată în industrie, agricultură şi
pentru consumul menajer. Apele continentale sărate (lacuri, izvoare) sunt utilizate fie
pentru valoarea lor terapeutică, fie pentru extragerea unor săruri din conţinutul lor.
Menţionam anterior că din volumul total de apă dulce o mare parte este canto-
nată sub formă de gheaţă (24.064.000 km3) care se găseşte predominant în zona
celor doi poli ai Terrei şi în zonele montane cu altitudine mare. Cel mai mare vo-
lum de gheaţă se concentrează în Antarctica (21.600.000 km3). Apele provenite din
aceşti gheţari sunt încă puţin utilizate deşi deţin un volum apreciabil de apă. În ulti-
ma vreme există preocupări în direcţia găsirii unor metode eficiente care să permită
exploatarea icebergurilor. Apa provenită din topirea lor ar putea constituii nu numai
o sursă de apă potabilă, ci şi o sursă de apă pentru irigarea unor terenuri agricole
din regiunile secetoase ale Terrei. În schimb, gheţarii din zonele montane, situaţi
mai aproape de regiunile industriale sau agricole, pot constituii surse importante de
aprovizionare. Gheţarii din zona montană a Asiei centrale, care limitează spre sud o
zonă extrem de aridă, constituie un exemplu semnificativ. Totuşi, în perioada caldă
a anului, prin topirea parţială a gheţarilor, apa râurilor cu alimentare predominant
glacio-nivală este insuficientă. Utilizarea unor metode de intensificare a topirii artifi-
ciale a gheţarilor (din arealul munţilor Tian San) au dat rezultate dar, deocamdată,
nu au depăşit stadiul experimental.
Apele curgătoare deţin un procent infim din masa totală de apă dulce de pe planeta
noastră fiind în acelaşi timp cea mai solicitată sursă de apă potabilă. Anual, în Oceanul
Planetar se varsă un volum mediu de 46.848 km3 de apă prin intermediul reţelelor
hidrografice. Aportul acestora diferă de la un continent la altul, în raport de o serie de
factori care influenţează scurgerea. Existenţa unor organisme fluviale bine dezvoltate
în cadrul Asiei (9 din cele 16 fluvii, cu debit mediu multianual de peste 10.000 m3/s)
situează acest continent pe primul loc în lume, urmat de America de Sud, America de
Nord şi Africa, pentru ca celelalte continente să aibă o contribuţie redusă.
Situaţia pe ţări nu reflectă decât parţial realitatea în privinţa dotării cu astfel
de resurse. Într-adevăr, în cele mai multe ţări valoarea medie luată în considerare
provine din valori foarte diferite ale indicelui de disponibilitate de apă dulce, carac-
teristic pentru anumite regiuni ale ţării respective. Pe de altă parte, media anuală nu
reflectă variaţia lunară sau sezonieră a volumului de apă, existând perioade când
se suprapune un consum mare de apă pe un volum redus al acesteia (în special în
perioada de vară când, pe fondul unui volum mic de apă, agricultura are nevoie de
o cantitate mare de apă).
281
Din această analiză se desprinde concluzia că în lume există numeroase regi-

uni în care problema asigurării necesarului de apă este nerezolvată (în zona de-
şerturilor şi a semideşerturilor sau în unele zone de stepă). Şi în zona medite-rane-
eană mai sunt încă de rezolvat anumite probleme legate de aprovizionarea cu apă
potabilă a unor areale.
În unele regiuni, datorită acestor aspecte, apele subterane constituie sursa prin-
cipală de apă potabilă. Valorificarea intensă a resurselor de apă freatică sau de
adâncime prezintă o mare importanţă pentru regiunile cu mare deficit de umiditate
şi care nu dispun de o reţea hidrografică bine reprezentată (pe areale extinse din
Australia, Africa, Asia Centrală, etc.). În Israel, de exemplu, pentru irigarea terenu-
rilor agricole se folosesc, într-o măsură apreciabilă, resursele de apă subterană.
Epuizarea sau insuficienţa volumului de apă freatică faţă de consum au impus fo-
losirea apei de adâncime, care însă reclamă şi un efort financiar mai mare pentru
exploatarea acesteia.
Procesul intens de industrializare şi urbanizare, extinderea terenurilor agricole
irigate, au determinat creşterea continuă a consumului de apă, de la 400 km3 în
anul 1900, la 1.100 km3 în anul 1950, la 2.600 km3 în 1970 şi la 4.500 km3 pentru
1990. Pentru anul 2000 se estimează o dublare a consumului de apă faţă de anul
1975 (circa 16.000 km3). Concomitent s-au produs şi modificări în structura consu-
matorilor de apă. Deşi agricultura continuă să fie principalul consumator, ponderea
ei a scăzut de la 88 % (în anul 1900), la 70 % (în anul 1975), crescând, pentru
acelaşi interval de timp, consumul specific al industriei, de la 8 % la 21 %. Analiza
structurii consumului de apă la nivel regional evidenţiază însemnate diferenţieri. În
Asia, Africa şi în America de Sud, cea mai mare pondere revine agriculturii, pentru
ca în America de Nord şi în Europa, industria să deţină primul loc.
În condiţiile actuale de creştere a consumului în ritmuri tot mai accentuate, ana-
liza posibilităţilor pe care le oferă Terra şi a modalităţilor de obţinere a apei, are o
importanţă deosebită. Această analiză scoate în evidenţă câteva aspecte deosebit
de importante, cum ar fi:
a. faţă de consumul mediu actual pe locuitor de 710 m3/an, disponibilul de apă
dulce este suficient. Numai cel oferit de râuri este de circa de 10800 m3/an
la care se adaugă un volum considerabil existent în natură sub alte forme
(ape subterane, gheţari, lacuri, etc.). Chiar dacă mijloacele tehnice actuale
nu permit utilizarea decât a unei părţi din acest disponibil, posibilităţile de
acoperire sunt asigurate.
b. dacă la nivel global bilanţul resurse-consum este excedentar, repartiţia ne-
uniformă a resurselor face să existe regiuni destul de întinse ale Terrei cu
282
bilanţ deficitar. Frecvenţa acestora este mai mare în zonele cu climă exce-
siv continentală, dar şi în regiuni, sau ţări, dens populate şi cu o economie
foarte dezvoltată. Astfel, consumul de apă depăşeşte mult media globală
iar gradul de poluare a apei este în continuă creştere. De asemenea, creş-
terea excesivă a consumului în oraşele mari face ca acestea să resimtă tot
mai acut lipsa apei.
c. pentru a preveni extinderea regiunilor cu bilanţ deficitar sunt necesare de
luat măsuri drastice de preîntâmpinare a degradării calităţii apei în toate
regiunile Terrei, dar mai ales acolo unde concentrarea masivă a populaţiei,
şi a diverselor genuri de activităţi desfăşurate de ea, sporeşte pericolul po-
luării apei.
Epoca contemporană a creat condiţii favorabile valorificării unor noi surse de
apă, capabile să completeze pe cele tradiţionale. Utilizarea apei Oceanului Pla-
netar în acest scop, prin desalinizarea apei, a devenit o realitate. Deşi se folosesc
diverse modalităţi, de la cele solare (în Grecia), la cele atomo-electrice (în C.S.I.,
S.U.A.), cele mai multe instalaţii de desalinizare a apei folosesc ca sursă de energie
hidrocarburile. Un număr mare de astfel de instalaţii funcţio-nează în regiunile care
se confruntă cu probleme privind aprovizionarea cu apă potabilă şi dispun de în-
semnate resurse de hidrocarburi (în Kuwait, Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe
Unite, Liban, Iran, Venezuela, Egipt, etc.).
Desalinizarea apei de mare se practică şi în ţări care nu dispun de asemenea
combustibili, dar în care consumul mare de apă o impune (Japonia, Olanda, etc.),
sau în care sunt lipsite de râuri curgătoare sau ape subterane (Bahamas, Malta,
Singapore, etc.).
Se poate spune, prin urmare, că pe Terra există suficiente resurse de apă ca-
pabile să satisfacă necesarul de consum. Din păcate, însă aceste resurse prezintă
neajunsul de a fi nesatisfăcător repartizate în spaţiu şi timp, iar unele au calităţi im-
propii folosirii. Într-un mod sau altul, o mare parte din regiunile globului sunt afectate
de lipsa sau slaba aprovizionare cu apă. Circa 1/5 din populaţia urbană a lumii şi
3/4 din cea rurală nu dispune de o aprovizionare corespunzătoare cu apă potabilă.
12.2.4. Litosfera şi învelişul geografic
Termen sinonim pentru scoarţa terestră, litosfera este cel de-al treilea strat al Pă-
mântului (după nucleu şi manta), localizat la suprafaţa acestuia, constituind în acelaşi
timp suportul fizic pentru celelalte geosfere. Acest strat prezintă cele mai mici grosimi
(până la 80 km spre interiorul continentelor) şi este alcătuit din trei pături. Pătura
283
bazaltică, în bază, se întinde atât sub continente cât şi sub oceane, pătura granitică,
care se găseşte sub continente dar poate lipsi de sub oceane şi, în fine, pătura se-
dimentară care are cele mai mici grosimi, poate să lipsească de pe anumite areale
(emerse sau submerse) dar are cea mai mare răspândire pe suprafaţa Terrei.
Din punct de vedere litostratigrafic, în scoarţa terestră se întâlneşte o mare
varietate de roci care, după geneză şi proprietăţile fizico-chimice, sunt clasificate
în trei grupe. Rocile magmatice i-au naştere prin solidificarea magmei sau a lavelor
(ex. granit, granodiorit, bazalt, etc.). Rocile sedimentare au o geneză variabilă în
funcţie de care există roci sedimentare detritice (formate prin dezagregarea fizică a
rocilor preexistente şi, eventual, cimentarea acestor materiale detritice, - grohotiş,
pietriş, conglomerat, nisip, etc.), roci sedimentare de precipitare (care i-au naştere
prin precipitarea sărurilor minerale dizolvate în diferite unităţi acvatice, - travertin,
sare, gips, etc.), roci sedimentare organogene (a căror existenţă este determinată
de acumularea unor resturi de schelete sau ţesturi animale sau vegetale, - calcar,
cretă, cărbune, etc.) şi roci sedimentare reziduale (care se formează prin descom-
punerea chimică şi alterarea rocilor în situ, - sol, bauxită, etc.). Rocile metamorfice
se formează prin recristalizarea rocilor preexistente în condiţii de temperatură şi
presiune mare (şisturi cristaline, mice, etc.). Multe din aceste roci constituie reale
surse de materii prime pentru diferitele activităţi ale omului, iar, datorită proprietă-
ţilor lor de permeabilitate sau impermeabilitate, pot constituii depozite pentru unii
combustibili (petrol, gaze naturale) sau apă (apă freatică şi de adâncime).
Scoarţa terestră a fost, şi este în permanenţă, supusă unor mişcări tectonice în
urma cărora i-au naştere o serie de forme de relief pozitive (munţi, dealuri, câmpii)
şi negative (bazine de sedimentare, acvatice sau nu). Pentru fiecare formă de re-
lief sunt specifice o serie de trăsături care determină un anumit mod de folosinţă
a terenurilor, influenţând în acelaşi timp şi repartiţia populaţiei la nivel global sau
regional (fiind căutate cu predilecţie, pentru locuire, zonele de câmpie sau cele
cvasiorizontale cu altitudine mică). În acelaşi timp, creşterea altitudinii impune şi o
etajare a condiţiilor climatice sau a biosferei, determinând o serie de peisaje geo-
grafice deosebit de complexe.
În zona de interferenţă a geosferelor, adică la suprafaţa litosferei, datorită legă-
turilor şi influenţelor reciproce care apar între diferitele elemente ce vin în contact,
i-a naştere solul. Fără a exagera poate fi definit ca o chintesenţă a geosistemului
având ca argument pentru această comparaţie, tocmai modul în care se formează
solul. Această structură complexă, prin proprietăţile sale, stă la baza existenţei lumii
vii fiind însă, în acelaşi timp, şi foarte sensibil faţă de modificările naturale sau cele
determinate de factorul antropic.
284
Deţinând această mare varietate de resurse naturale, litosfera constituie prin-

cipala „cămară” a omenirii din care, până în prezent, s-a „consumat” preferenţial
fără grija nevoilor de mâine. Dar această optică este total greşită deoarece marea
majoritate a resurselor naturale cantonate în litosferă sunt epuizabile şi slab rege-
nerabile, aspect care ar trebui să dea de gândit omului.
12.2.5. Biosfera şi învelişul geografic
În momentul apariţiei sale ca specie, omul, pentru a supravieţuii, s-a hrănit cu ceea
ce îi oferea natura, el având statutul de culegător şi vânător. Intervenţia sa în modifi-
carea mediului natural era inexistentă. Ulterior, prin descoperirea focului şi inventarea
unor mijloace rudimentare care îi permiteau să lucreze solul, omul evoluează obţinând
statutul de agricultor. Din acest moment intervenţia sa asupra biosferei devine sesiza-
bilă pentru a se accentua în secolele XV-XVII când, pe lângă utilizarea lemnului pentru
foc sau ca material de construcţie apare şi folosinţa acestei resurse naturale în activităţi
economice. În prezent, multe specii de animale sau plante sunt utilizate în diferite sco-
puri economice, fapt care a dus la dispariţia unor specii şi periclitarea altora.
În acelaşi timp, acest element viu al geosistemului, localizează şi întreţine pro-
cesele de transformare a substanţelor minerale în materie organică. Totodată, înde-
plineşte un rol de bază în menţinerea echilibrului învelişurilor geografice, deoarece,
în decursul istoriei planetei, a generat, şi continuă să genereze, oxigenul atmosferic.
Prin înmagazinarea energiei solare, în plante, sau a substanţelor acestora în ani-
male, biosfera a contribuit la formarea combustibililor fosili (cărbune, gaze naturale,
petrol), cu mare însemnătate în economia mondială. Plantele şi animalele au contri-
buit la formarea unor zăcăminte de fier, cupru, zinc, etc. sau la construirea masivelor
calcaroase recifale. Dar importanţa mare a acestui sistem rezidă din capacitatea de
reproducere a biomasei întreţinând astfel omenirea şi progresul societăţii
12.3. Resursele subterane utile
Este practic inimaginabilă existen6a umană fără combustibil, metal, materiale

de construcţie etc. în mare măsură ele determină petenţialul economic al statelor,
independenta lor faţă de alte state, fiind extrase încă din timpurile preistorice. Ac-
tualmente anual se extrag peste 400 varietăţi ale materiei prime minerale – peste
100 miliarde tone de roci. O mare parte din rezervele subterane au atins o stare
de epuizare, iar unele deja nici nu se mai extrag (argintul, platina), rezervele altora
s-au micşorat considerabil.
285
S-a calculat ca, cărbunele fosil, petrolul, gazul natural se vor epuiza peste 80-
150 de ani, minereul de fier şi nichel – peste 150-200 ani, cuprul, volframul, zincul
– peste 230-300 ani, manganul – peste 450 de ani, aluminiul – peste 570 de ani etc.
Deaici rezultă problema stringentă, privind păstrarea, utilizarea raţională şi ocroti-
rea substanţelor minerale utile subterane.
Resursele utile subterane după originea formării şi modul de utilizare se împart
în substanţe minerale metalice (minereu de fier, cupru, aluminiu, aur, argint, nichel,
cobalt etc.) şi substanţe minerale nemetalice (mică, asbest, grafit, fosforite, sare de
bucătărie etc.). Un grup aparte reprezintă bogăţiile subterane energetice (cărbune-
le fosil, petrolul, gazul natural, şisturile arzătoare, uraniul etc.) şi resursele de apă
minerală curative şi industriale (fig. 70, 71).
Fig. 70. Harta resurselor minerale ale Terrei.
În R. Moldova n-au fost descoperite nici zăcăminte considerabile de minereuri

utile metalice (au fost gasite numai unele manifestări de acestea – minereu de fier
de langă comuna Vărăncău judetul Soroca, în sudul republicii – unele manifestări
de cupru, plumb, zinc, argint, stibiu, bismut) nici substanţe minerale utile combusti-
bile (doar niste zăcăminte neinsemnate de cărbune brun langă Vulcăneşti şi Cahul,
acumulări neesenţiale de petrol de langă comuna Văleni şi oraselul Vulcăneşti,
gaze naturale langă comuna Ciobolacia şi orasul Cantemir. Relativ mai bogate sunt
resursele de minerale utile nemetalice, constituind baza materiei prime pentru ma-
terialele de constructie (fig. 72).
286
Fig. 71. Clasificarea resurselor minerale utile ale Terrei.
Fig. 72. Resursele subterane utile din R. Moldova
287
Din ele fac parte calcarele, argilele, diatomitele, nisipurile, depunerile de pietriş
şi prundiş, gipsul, granitul, gresiile, grafitul, apele minerale etc. în total în subsolurile
republicii se gasesc peste 330 zăcăminte de substanţe minerale utile nemetalice,
dintre care circa 150 sunt exploatate de diverse mine, iar la 30 – funcţionează ca-
riere destul de mari. Aceste resurse pe larg sunt utilizate în calitate de material de
construcţie, materie primă pentru fabricarea cimentului, cărămizii, ţiglei, cheramzi-
tului, ceramicii, sticlei etc.
Necesitatea materiei prime nemetalifere şi de materiale de construcţii se sa-
tisface prin extragerea anuala din subsol a peste 40 milioane tone de masă mi-
nerală. Menţionăm, că toate tipurile de minereuri enumerate fac parte din cate-
goria resurselor naturale neregenerabile (nerenovabile). Rezervele totale a lor se
micşorează în dependenţă de exploatarea materiilor prime, de aceea problema
protecţiei şi folosirii raţionale a minereurilor subterane devine tot mai actuală.
De menţionat, că cea mai mare parte din resursele enumerate se exploatează
prin metoda deschisă, ceea ce duce la poluarea aerului, apelor şi solurilor, la
sustragerea unor mari suprafeţe de soluri fertile din rotaţia agricolă, iar carierele
părăsite prezintă nişte “răni” ale mediului înconjurător. Acelaşi lucru îl avem şi în
carierele subterane, unde la tăierea cotileţului pierderile de material de construc-
ţie ajung la 40-50%. Rumeguşul de piatră şi cotileţii ce nu corespund standardului
adesea nu sunt utilizaţi şi se adună în labirintele subterane sau în apropierea cari-
erilor (Branişte, Cricova, Gura-Bacului, Gordineşti). Incă un exemplu, în procesul
de extragere a pietrei de var (fabrica de ciment şi ardezie din Rabniţa, Rezina),
deşeurile constituie 60-65%, ele fiind răspandite în aer sau aruncate în apele
fluviului Nistru. Din cauza tehnicii de exploatare imperfectă se pierde inutil mult
prundiş, nisip, argilă, calcar.
R. Moldova dispune şi de o mare cantitate de ape minerale care sunt utilizate
pentru tratarea bolilor gastro-intestinale, dereglărilor aparatului locomotor, altor boli
(Călăraşi, Corneşti, Ungheni, Cahul, Comrat, Camenca etc). Insă utilizarea lor în
practica lasă cu mult mai dorit.
Generalizand cele expuse, putem evidenţia principiile primordiale ale protecţiei
mediului geologic şi folosirii raţionale a bogăţiilor subterane utile:
– prospectarea geologică şi perfecţionarea metodicii şi tehnicii de cercetare a
zăcămintelor; extragerea maximală a rezervelor de minereuri subterane şi
folosirea mai pe larg a deşeurilor de la întreprinderile industriei miniere;
– perfecţionarea tehnologiei utilajului tehnic de extracţie şi de prelucrare a
materiei prime minerale;
– utilizarea repetată a materialelor după ieşirea din uz a articolelor;
288
– preantampinarea influienţei negative a procedeelor de exploatare, legate de

extinderea resurselor naturale;
– căutarea substituienţilor naturali şi artificiali ai compuşilor minerali dificitari;
– desfăşurarea unor masuri de recultivare a terenurilor degradate în urma
exploatării prin metoda deschisă a resurselor minerale.
Deoarece resursele minerale subterane fac parte din categoria resurselor
epuizabile şi irenovabile, este necesar de a le exploata astfel, încat şi generaţiile
viitoare să fie asigurate cu toate materiile prime minerale necesare.
12.4. Efectuarea unor excursii în cateva mine şi cariere,

colectarea diferitor roci şi minerale din aria naturală
Scopul excursiilor: De ai famialiariza pe studenti cu principalele resurse sub-

terane utile din republica şi exploatarea acestora în scopuri practice. De asemenea,
colectarea principalelor roci şi minerale din raionul practicii pe teren, descrierea
şi determinarea rocilor şi mineralelor colectate, aprecierea economica, utilizarea
rationala.
Materiale şi instrumente necesare: ceocan geologic, saculete şi cutii pentru
probe, hartie de invelit, determinatoare pentru roci şi minerale.
Descrierea rocilor şi mineralelor colectate o faceti după urmatorul plan: de-
numirea rocii, structura, culoarea, reacţia cu acid clorhidric, duritatea, forma şi
dimensiunile franturilor,componenta mineralogica, tipul sau subgrupa de roca sau
mineral după geneza şi componenta chimica, însemnătatea economica, utilizarea
în practica ale acestora, după alti indici, folosindu-va de indicatiile din tabelele 26,
27, şi 28.
Tabelul 26.
Proprietatile rocilor terestre
Luciul Duritatea Culoarea Urma Forma Proprietati Mineralul

agregatelor suplimentare
1 2 3 4 5 6 7
1,5 1 8 2 2 9 grafit
1 2 2 2 1 7 galena
1 3 3A 3 1 7 pirita
1 3 8 2 1,2,3 4 magnetit
2 1 1,2,4 I 1,3 1 ghips
2 1 1,4,6 1 1 5 halit
289
2 1 1 1 3 1 muscovit
2 1 1,2 1 4 2,6 mirabilit
2,4 1 1,2,4 l I 6 siivin
2 1 3,5 1 2,3 9 talc
2 1 3,7 1 3 1 flogopit
2 1 5 3 1 – glauconit
2 2 1 1 1 3 calcit
2 2 2 1 1,2 – anhidrit
2 2 2,5,6 1 1 – apatit
2 2 2 1 1,2 3A dolomit
2 2 5 3 2,4 3 malahit
2 2 6 1 1 3 azurit
2 3 2,1,3,8 1 1,7 2 cuart
2 3 8 1 1 7,8 labrador
3 1 3 1 1,4 – sulf
3 1 4 5 1,4 – cinabru
4 1 1,4,6 1 1 5 galit
4 1 1,4 1 1 – carnalit
5 1 7 6 2,4 – limonit
5 2 2 1 1,2 3A dolomit
Tabelul 27.
Determinarea principalelor rocilor sedimentare
Dimen- Frânturi afânate Frânturi cimentate Acţionează cu HCl Nu acţio-

siunile, Rotunde Colţuroase Rotunde Colţuroase nează
mm cu HCl
100 Bolo-vani Bolovani Conglo- Colţuroasă Roca este consti- Calcar
merat tuită din cochilii ci- organo-
mentate de moluşte genic
silicifi-cat
10–100 Pietriş Grohotiş Conglo- Brecie Calcar-cochilifier
merat (Lumaşel)
2–10 Prundiş Grus Gravelit Brecie Roca este poroa-
să şi constă din
frânturi mărunte
de cochilii – calcar
detritil
0,1–2 Nisip Nisip Gresie Gresie
> 0,1 Aleurit Aleurit Aleurotit Aleurotit Roca e formată din
scheletele polipilor
coralieri – calcar
coraligen
290
Tabelul 28.
Determinarea principalelor roci sedimentare
Rocile sunt omogene, cristaline sau criptocristaline

Argiloase (se afla în apa) Biogene sau chemogene (nu se afla în apa)
Acţionează cu HCl Nu acţioneazăneaza Actioheaza cu HCl Nu acţionează cu HCl
cu HCl
Se dezolva în apa Nu se dezolva în apa
A. Culoarea galbenă, A. Se zgârâie cu A. Gustul sărat – sare A. Se zgârâie cu un-
galbenă deschisă, po- unghia. Rocă albă gemă. ghia. Culoarea albă,
roasă, cu concreţii de făinoasă. Sub acţunea grasă la pipăit – ca-
catbonaţi – loes sau HCl pe suprafaţa rocii B. Gustul amar–sărat olin.
argilă loesiodală. nu rămâne nici o urmă – silvinit.
– creta. B. culoarea albă cu
B. Culoarea rocii este C. Roca se roade cu diferite nuanţe, ase-
variată, structura B. Nu se zgârâie cu unghia şi se desprinde mănătoare cu creta,
pământoasă, uşor se unghia, dar nu zgâ- în plăci – gips. se lipeşte de limbă,
fărâmă între degete râie sticla. Roca are murdăreşte mâinele
– argilă carbonică spărtură netedă sau D. Roca nu se roade – tripoliu.
(calcaroasă). concoidală, urma lă- cu unghia. Culoarea
sată de cuţit este albă. azurie, sură – anhi- C. Nu se zgârâie cu
După acţiunea cu HCl drit. unghia, dar nu zgârâie
nu rămân urme – cal- sticla. Concreţii rotun-
car microgranular. de de diferite mărimi,
culorea sură–închisă
C. Roca de culoare sau neagră – fosforit.
sură, brună, sură
închisă, cu spărtură D. Rocă de culoare în-
grăunţoasă. După chisă, se desprinde în
acţiunea cu HCl ră- plăci sau foiţe nu prea
mân pete murdare mari – argilit.
– marnă.
E. Zgârâie sticla,
D. Roca este formată culoarea albă, sură,
parcă din icre – calcar neagră, spărtura
oolitic. concoidală, în locurile
subţiri e transparentă
– cremene.
D. Culoarea pestriţă
foarte aprinsă – gips.
291
13. Efectuarea unor cercetări ecologice în ecosistemele naturale

din plaiul natal în timpul excursiilor tematice în natură
13.1. Observatii asupra densitatii numerice a organismelor vii
Pentru calcularea densităţii numerice se lucrează foloseste rama metrică, la

nivelul solului, pe materialul colectat din sol sau chiar pe frunzele unor plante ata-
cate de dăunători.
Rama metrică se aplică de 15-20 de ori, notându-se de fiecare dată numărul in-
sectelor, al păianjenilor, melcilor etc. de pe suprafaţa respectivă. Datele se însumea-
ză şi se face media aritmetică, stabilindu-se numărul de exemplare pe metru pătrat.
În cazul materialului provenit din groapa săpată în sol, raportarea se face la
metru cub.
Se poate calcula şi densitatea numerică a păduchilor de plante de pe frunze,
a galelor de pe frunzele de stejar sau de viţă de vie, datele raportându-se la cen-
timetru pătrat. În acest caz, în locul ramei metrice se foloseşte hârtie milimetrică,
hârtie de calc sau chiar hârtie obişnuită, pe care s-a decupat o zonă cu latura de 1
centimetru, care se aplică pe suprafaţa frunzelor, la întâmplare, fără a alege zona
respectiva
13. 2. Observatii asupra abundentei numerice şi dominantei

unor specii de organisme în biocenoze
Abundenta numerica este estimata prin raportul, exprimat procentual, dintre

numarul indivizilor dintr-o proba, apartinand unei specii şi numarul indivizilor apar-
tinand tuturor speciilor din proba respectiva sau din toate probele colectate la un
moment dat dintr-o biocenoza.
Metodele de colectare pentru stabilirea abundentei numerice sunt următoarele:
– scuturarea ramurilor în felul entomologic;
– montarea de capcane la nivelul solului;
– folosirea de capcane luminoase (de zi şi de noapte);
– folosirea aparatului de triat;
– folosirea ramei metrice;
– numararea directă a indivizilor la unitatea de teren s.a.
În acest caz se pot utiliza:
– materialul colectat pe teren;
– datele inregistrate în carnetul de teren
292
Materialul colectat prin una din metodele enumarate mai sus se separa pe gru-
pe şi datele se trec intr-un tabel. în prima coloana se trec grupele, iar în a doua
– numarul de exemplare din fiecare grup.
Pentru calcularea abundentei numerice se foloseste ecuatia:
A,% = n • 1009/N,
În care: n – numarul de indivizi dintr-un grup de animale; N – numarul total de indi-

vizi din proba.
13.3. Observatii asupra frecventei şi constantei unor specii

de organisme în biocenoze
Frecventa se exprima prin raportul procentual dintre numarul de probe în care

este prezenta o specie şi numarul total de probe colectate din diferite zone ale
biocenozei. Deci, pentru calcularea frecventei sunt necesare mai multe probe, me-
todele de colectare fiind aceleasi ca şi în cazul abundentei. Se poate aprecia şi
constanta unei specii în biocenoze diferite.
În functie de valorile frecventei, se determina şi constanta speciei. Spre exem-
plu, speciile la care frecventa are valori mai mari de 50% sunt considerate con-
stante, cele intre 25%-50% – sunt considerate accesorii, iar speciile cu valori de
frecventa sub 25% sunt accidentate sau intamplatoare.
Pentru calcularea frecventei în probe colectate din diferite regini ale biotenozei,
a diferitor grupe se foloseste ecuatia:
F,% = p • 1009/N,
În care: p – numarul de indivizi dintr-un grip de animale; N – numarul total de probe

analizate.
13.4. Observatii asupra distributiei spaţiale a indivizilor

de animale sălbatice în biocenoze
Observaţiile în teren pot aduce date asupra modului de distribuţie în spaţiu

a indivizilor unei populaţii:
– plantele şi animalele iubitoare de umezeală sunt întâlnite în zone umbroase,
umede, în apropierea apelor;
293
– albinele, furnicile, trăiesc în colonii cu zeci de mii sau sute de mii de exemplare;
– pelicanii trăiesc în colonii numeroase;
– în produsele vegetale depozitate, deoarece mediul este uniform, distribuţia
unor insecte dăunătoare poate fi întâmplătoare.
14. Protectia şi conservarea naturii

(rezervaţii stiintifice, parcuri naţionale,
monumente ale naturii etc. )
O problemă majoră a omului modern, aflat în plină desfăşurare a revoluţiei teh-

nico-ştiinţifice, este conservarea mediului în care trăieşte, a mediului înconjurător.
Dintre fiinţe, omul a produs cele mai multe schimbări, unele utile, altele dăunătoare
şi ireversibile, care au dus în multe cazuri la degradarea naturii. în afară de zonele
polare, aflate sub control internaţional, întregul mediu înconjurător – apă, aer, sol
– este supus unei exploatări intensive în folosul omenirii.
Natura în toată plenitudinea ei, este într-o permanenta transformare, în continuă
evoluţie. Reprezentarea istorică a tuturor ecosistemelor o dovedeşte cu prisosinţa.
Ocrotirea ei prin reducerea şi eliminarea factorilor poluanţi şi crearea de rezervaţii
naturale cât mai intense va permite refacerea în unele cazuri a echilibrului ecologic
alterat sau menţinerea cadrului natural existent. în acest sens, profesorul Gean
Dorst în lucrarea sa „Inainte ca natura să moară” scrie: „Homo faber” de azi are o
credinţa nezdruneinată în viitor. Maine va înlătura munţii, va schimba cursul râuri-
lor, va obţine recolte în deşerturi, va zbura spre alte planete. O completă concepţie
utilizantă a pus stăpanire pe oameni. Ei nu se mai interesează decât de ceea ce
aduce un folos, de preferinţă, imediat. Această încredere în tehnică ne permite să
distrugem în mod voit tot ceea ce a mai rămas din natura sălbatică şi să-i convertim
pe oameni la acelaşi cult al tehnicii. Avem o încredere în progresul tehnicii şi în ne-
cesitatea de a reduce întreaga lume la mentalitatea noastră. Departe de noi gandul
de a afirma, că civilizaţia actuală este o greşeală. Manifestăm, pur şi simplu, un
scepticism şi înaintăm propuneri să se asigure păstrarea naturii.
Ocrotirea naturii sălbatice este necesar să fie preconizată şi pe baza altor argu-
mente, exceptand cele impuse de interesul nostru imediat. Un om demn de condiţia
umană nu trebuie să vadă doar latura utilitară a lucrurilor. Noţiunea de rentabili-
tate, pe care o propagăm, aspectul „funcţional” a tot ce căutăm, ne face să comi-
tem greşeli ireparabile în comportamentul nostru zilnic. Natura sălbatică nu trebuie
ocrotită numai din faptul, că ea reprezintă cel mai bun mijloc de salvare a omenirii,
dar şi pentru aspectul estetic. Incă omul nu exista, şi în acel timp, care a durat mili-
294
oane de ani, îşi desfăşura deja miracolele de o lume asemănătoare sau deosebită
de a noastră. Aceleaşi legi naturale îi determinau echilibru şi distribuiau munţii şi
gheţării, stepele şi pădurile în cuprinsul continentelor.
Oricare ar fi poziţia adoptată şi locul acordat în lume speciei omeneşti, omul nu
are dreptul să distrugă o specie animală sau vegetală, un canion sau un munte, în-
vocand pretextul că aceasta nu serveşte la nimic. Nu avem dreptul de a extermina
ceva ce nu am creat. O plantă umilă, o insectă minusculă cuprind mai multe frumu-
seţe şi mai multe mistere decât cea mai minunată dintre construcţiile noastre.
Natura sălbatică nu serveşte la nimic, spun tehnocraţii de azi. Dimpotriva, ea ne
incomodează, ocupand locul culturilor agricole, găzduind paraziţi şi împiedicand,
ca legile omului, bazate pe rentabilitatea comercială, să domine pretutindeni. Să o
suprimăm că pe o urmă a barbariei noastre trecute, pentru a uita că suntem des-
cendenţii omului cavernelor.
Dar, în cazul dat, nici Partenonul nu serveşte la ceva practic, dacă ar fi demolat,
s-ar putea construi pe locul său imobile, care ar adăposti o populaţie care locueşte
în prezent în condiţii grele. Catedrala „Notre Dame” din Paris este complet inutilă, în
orice caz rău amplasată, dacă i-am dărama turnurile şi transepturile, ar fi facilitata
circulaţia şi ar putea fi amenajate parking-uri, unde funcţionarii din birouri ar veni să-
şi parcheze limuzinele înainte de a intra în „zgaraie-norii” metropolei de maine...
Si totuşi omul, dacă s-ar strădui, ar putea reface de zeci de ori Partenonul. El,
însă, nu va putea reface niciodată măcar un singur conion, pe care milenii de erozi-
une l-au format şi la crearea căruia au participat, conjugandu-şi acţiunele, Soarele,
vântul şi Apa. Omul nu va putea reface nenumăratele animale din savanele africa-
ne, rezultate în urma unei evoluţii, ale cărei meandre sinuoase s-au desfăşurat de-a
lungul milioanelor de ani, înainte ca omul să fi apărut dintr-un obscur filum de prima-
te minuscule. Omul are suficiente motivaţii în necesitatea salvării naturii sălbatice.
Natura nu va fi, însă, salvată (decât dacă nu vom contribui spiritual la aceasta
acţiune. Ea nu va putea fi ocrotită, decât dacă omul acordă puţină dragoste, doar
pentru că este frumoasă şi pentru că avem nevoie de frumuseţe, oricare ar fi forma
pe care o îmbracă, şi ne împresionează, în raport cu formaţia şi cultura noastră.
Căci şi acest lucru este parte integrată a sufletului omenesc.
Concluzia. în prezent prin intermediul Organizaţiei Naţiunelor Unite, Organi-
zaţiilor Internaţionale Obşteşti, Organelor de Stat a tuturor statelor lumii se pot
lua măsuri eficiente pentru refacerea zonelor afectate prin poluare, pentru salvarea
şi păstrarea celor mai frumoase şi văluroase porţiuni ale Terrei.
În faţa multiplelor procese ireversibile de determinare a mediului şi biosferei,
omenirea s-a văzut obligată de a lua decizii ferme în favoarea menţinerii curaţeniei
295
planetei pentru binele generaţiilor prezente cât şi a celor viitoare. Printre multiplele
măsuri de contrabalansare ale repercusiunilor negative, rezultate din acţiune uma-
ne nechibzuite, se numără: „Programul internaţional Omul şi Biosfera” iniţiat în
anul 1971 şi patronat de UNESCO, precum şi încercările de creare pe baza studiilor
ecologice, executate în cadrul acestui program, a unei vaste reţele de rezervaţii ale
biosferei la nivel planetar. Ideea de a înfiinţa aceste rezervaţii s-a născut din necesi-
tatea stringentă de a conserva nealterate uriaşele ritmuri şi cicluri ale vieţii terestre,
care prin continua fiinţare, susţin direct sau indirect existenţa umană. în consecinţa
gandului păstrării naturii, în special al biosferei, într-o stare care să nu conducă
la stingerea vieţii, nu are ca imbold, o dorinţă romantică de întoarcere în trecut, ci
acuta necesitate de a nu stopa evoluţia favorabilă lumii din care facem parte. Din
unitatile teritoriale cei preocupa pe savantii corespunzători din lume mentionam:
Rezervaţiile biosferice – cuprind suprafeţe destul de întinse, cu o largă varie-
tate de ecosisteme şi cărora li se atribuie următoarele însuşiri:
– trebuie să fie constituite din zone protejate în mediu terestru şi acvatic;
– toate trebuie să aparţină uneia sau mai multor categorii:
a – să fie biome naturale reprezentative;
b – să fie asociaţii sau întinderi unice, reprezentand caractere naturale deo-
sebite şi de un interes excepţional;
c – să fie mostre de peisaje armonioase, rezultand din modurile tradiţionale
de utilizare a terenurilor;
– toate trebuie să fie suficient de vaste pentru a constitui o unitate de conser-
vare eficace şi pentru a permite asocierea fără conflicte a mai multor moduri
de utilizare;
– trebuie să deschidă posibilităţi în domeniul cercetării, instruirii, şi educaţiei
ecologice;
– trebuie să beneficieze de o protecţie juridică satisfăcătoare pe termen lung.
Reţelele naţionale şi internaţionale de rezervaţii ale biosferei au mai multe sco-
puri, dintre care enumărăm cateva din ele:
– să exprime pe plan local diversitatea ecologică existentă;
– să cuprindă şi o parte a zonelor de tranziţie dintre rezervaţii şi regiunile în-
vecinate, complet sau parţial transformate de om;
– să se ţină cont şi de dezvoltarea social-economică a populaţiei din preajma
sau de pe interiorul rezervaţiei biosferei prin modalităţi, care să nu contravină
ideii de conservare a vieţilor sălbatice şi umane, precum şi a calităţilor lor;
– să se includă şi o serie de ecosisteme seminaturale (păşuni, faneţe, păduri
gospodărite) sau artificiale (agrosisteme, sate turistice, staţiuni balneare);
296
– să se ia în consideraţie şi studiul teritoriului din preajma rezervaţiilor biosfe-

rice ş.a.
Ca exemplu de rezervaţii ale biosferei din imediata apropiere de R. Moldova
(atare rezervaţii lipsesc pe teritoriul autohton) putem numi Rezervaţia biosferică din
delta Dunării, Pietrosul Mare din Munţii Rodnei din România.
Altă formă de ocrotire şi conservare a naturii sălbatice sunt Parcurile Naţio-
nale, care reprezintă spaţii geografice, întinse ca suprafaţa, pe care sunt ocrotite
sub diferite forme, peizaje de mare frumuseţe şi complexitate, specii de animale şi
plante, monumente ale naturii. în cadrul parcurilor naţionale se distrug mai multe
categorii funcţionale:
– zonele integral ocrotite, în care accesul este limitat chiar şi pentru cerce-
tatorii, care studiază ecosistemul respectiv şi ecologia speciilor rare, pe cale
de dispariţie;
– zonele turistice, accesibile numai turismului riguros organizat şi numai pe
anumite trasee, limitate fiind zgomotul, rugurile etc.;
– zonele de cazare, situate la una din marginile parcului, unde există spaţii cu
dotări speciale, locuri de parcare, câmpinguri, panouri pentru propaganda
mediului;
Prin structura şi funcţiile lor, parcurile naţionale sunt cele mai complexe forme
de ocrotire a naturii, îmbinand protecţia cea mai severă cu utilizarea resurselor
numai sub aspect turistic. Se prevede formarea a 3-5 parcuri naţionale, deoarece
actual în R. Moldova nu avem parcuri naţionale. Sunt bine cunoscute în lume aşa
parcuri naţionale cum sunt: Yelowstone, Grand-Canion, Sequoia, Peştera Ma-
mutului din S.U.A.; Pirin – Bulgaria; Yorkshire – Regatul Unit al Marei Bretanii
şi Irlandei de Nord; Grand-Paradizo – Italia; Parcul Naţional al Retezatului din
România; Sevan – din Armenia; Lahemaa – din Estonia ş.a.
În multe state ale lumii în scopul ocrotirii şi conservării naturii mai sunt luate şi
alte măsuri – crearea rezervaţiilor naturale, declararea şi luarea sub protecţia statu-
lui a monumentelor naturii, rezervaţiilor peisajistice etc.
Principiul fundamental al ocrotirii naturii în R. Moldova este, în special, salva-
rea şi considerarea complexelor şi monumentelor naturii, care prezintă un interes
deosebit pentru cultură şi ştiinţă, precum şi ale anumitor „ungheraşe” pitoreşti ale
naturii şi care se deosebesc prin frumuseţea şi însemnătatea lor ştiinţifică.
Deşi în republica s-au păstrat puţine teritorii cu landşaft natural, totuşi se mai în-
talnesc locuri pitoreşti, care prezintă interes ştiinţifici-cognitiv şi estetic. Pentru a le
păstra, printr-o hotărîre a Consiliului de Miniştri din R. Moldova din anul 1975 a
fost aprobat fondul de rezervaţii naturale ale statului. Din acest fond fac parte peste
297
600 de complexe şi monumente naturale biologice, de geologie şi paleontologie,

hidrografice, peisajistice ş.a. cu o suprafaţă totală de 1,2 la sută din teritoriu, unele
din care sunt ilustrate pe figura 73.
Fig. 73. Complexe naturale din R. Moldova protejate de Stat
Cele mai mari complexe naturale din R. Moldova ca suprafaţă, dar cu mult
mai restrânse decât rezervaţiile biosferice şi parcurile naţionale, sunt rezervaţiile
naturale. Ele prezintă nişte spaţii, în general mici, care au în vedere, în mod spe-
cial, protecţia unor anumite obiective sau complexe naturale. în funcţie de natura
acestora, se deosebesc cateva categorii de rezervaţii: botanice, zoologice, silvice,
geologo- geomorfologice, paleontologice, mixte. în R. Moldova pană acuma sunt
create 5 rezervaţii stiintifice naturale (fig. 84): Rezervaţia Stiintifica Silvica Na-
turală „Codrii” cu un caracter mixt, rezervaţiile stiintifice silvice „Plaiul Fagului” şi
„Pădurea Domnească”, Rezervaţia Stiintifica Ihteologică „Iagorlac”, Rezerva-
ţia Stiintifica Acvatica „Prutul de Jos” cu un caracter mixt.
O categorie specifica de rezervatii silvice o constituie parcurile arhitectonice
şi parcurile dendrologice înfiinţate, în general, la finele secolului al XIX-lea şi în-
ceputul celui de-al XX-lea. Ele conţin diverse specii exotice din diferite regiuni ale
lumii, introduse de om, iar regimul de protecţie este impus de valoarea lor ştiinţifică
298
şi educativă. Din acestea menţionăm pe cel mai valuroa din punct de vedere al
componenţei, planificării, colecţiei dendrologice bogate – parcul din Taul judetul
Edinet. Pe o suprafaţă de cca 50 ha, folosind în mod reuşit relieful şi pitorescul pe-
isaj local, cresc peste 150 de specii de arbori, arbuşti şi liane. Printre parcurile bă-
trane din R. Moldova, luate sub ocrotirea statului se mai numără, cel din Pavlovca
(sectorul Briceni), Rediul-Mare (sectorul Donduşeni), Mandac (sectorul Drochia),
Mileşti (sectorul Nisporeni), Harbovăţ (sectorul Anenii-Noi), Ghincauţi (sectorul Oc-
niţa), Cuhureşti (sectorul Camenca) ş.a.
E necesar de tinut cont şi de faptul, că datorită unui întreg ansamblu de factori,
rezervaţiile naturale au şi elemente ocrotite şi că ele fac parte dintr-un ecosistem
specific, încat majoritatea rezervaţiilor au un caracter complex. De altfel, în accepţi-
unea modernă, pe măsură ce activitatea antropică tinde să transforme tot mai mult
mediul natural, ocrotirea naturii nu ţine neapărat de salvarea florei, faunei şi pei-
sajului pe cale de dispariţie, cât de conservarea unor ecosisteme caracteristice cu
un statut cât mai asemănător stării lor naturale. Se consideră, că aceste rezervaţii
naturale neatinse de om, pe langă valoarea lor ştiinţifică şi estetică, au un rol stabi-
lizator în dinamica actuală a peisajelor ei şi în acelaşi timp contribuie la menţinerea
diversităţii specifice şi deci la conservarea rezervelor genetice ale naturii. în privinţa
regimului de ocrotire a rezervaţiilor naturale, se remarcă faptul, că în majoritatea
cazurilor intervenţia antropică este limitată, dar nu complet exclusă. Astfel, în păduri
se efectuează tăieri de igienă şi în anumite cazuri, lucrări de rărire, de îndepărtare
a unor specii lemnoase invadante sau chiar, pe alocuri, însămanţări sau plantări
pentru regenerarea arboretelor, se practică cositul controlat al faneţelor. în anumite
situaţii se admite şi păşunatul, cu unele restricţii în ce priveşte durata, speciile şi
efectivele de animale, sezonul etc.
O altă formă de ocrotire şi conservare a naturii sunt monumentele naturii.
Acestea prezintă obiectele naturale unice şi de valoare ştiinţifică, istorico- comemo-
rativă şi cultural-estetică (specii rare de plante şi animale, arbori secundari, peşteri,
stanci, sectoare tipice pentru zona geografică şi paleontologică, parcele forestiere
sau cu alta vegetaţie naturală, obiective acvatice etc.
Noţiunea de „monument al naturii” a fost utilizată pentru prima dată în anul
1819 de naturalistul german Alexander Humboldt. Aşa a numit el un arbore exotic,
de o frumuseţe rară, pe care l-a observat în timpul călătoriilor sale prin Venezuela.
În ceea ce priveşte statutul lor juridic, unora dintre aceste obiective li s-a atribuit
calitatea de monument al naturii prin decrete şi hotărari ale Consiliului de Miniştri
din R. Moldova, în timp ce altele sunt puse sub ocrotire prin decizii ale executivelor
locale (judeţene, comunale).
299
În prezent au fost declarate monumente ale naturii R. Moldova şi luate sub ocro-
tirea statului cateva categorii de obiective naturale:
– parcele forestiere preţioase – în ele sunt prezente specii aborigene de
arbori dominante (goruni, fagi, carpeni, plopi ş.a.) de o varstă de 50-100 şi
mai mulţi ani, avand o regenerare şi creştere viguroasă. Printre acestea se
numără parcela de fag din ocolul silvic Harjăuca (sectorul Călăraşi), măsivul
păduros Curchi (sectorul Orhei), ocolul silvic Căpriana (sectorul Străşeni),
padurea Rosoşeni (sectorul Briceni), padurea Lipnic (sectorul Dondiuşeni),
padurea Cabac (sectorul Nisporeni), padurea Harbovăt (sectorul Anenii-
Noi), Codrii Tighecilor (sectorul Leova) ş.a. în total au fost luate sub ocro-
tirea statului 34 parcele forestiere preţioase cu o suprafaţă de cca 1075
hectare;
– arbori seculari – ei prezintă istoria trecutului pădurilor din spatuil moldove-
nesc, servind la precizarea ariilor de păspandire şi hotarele pădurilor dispă-
rute, contribuie la determinarea longevităţii speciilor de arbori. Aceşti arbori
sunt decorativi în toate anotimpurile. De ei sunt legate diferite legende, dife-
rite personalităţi istorice. Actual sunt declaraţi monumente ale naturii peste
370 de arbori secundari. Printre aceştia se numara „Stejaru lui Stefan cel
Mare” din comuna Cobilnea cu o varstă de peste 700 de ani, stejarul „Sapte
fraţi” din comuna Copanca – 450 de ani, fagul de la Cobăieşti – 400 de ani,
Plopii lui Tobultoc municipiul Chisinau, scoruşul secular din Nisporeni. Cei
mai răspandiţi arbori seculari aparţin speciei de stajari – cca 150, de fag
– 37, 6 peri, 3 duzi, 38 de plopi, 24 de pini, un arţar, un scoruş ş.a.
– parcele de vegetaţie ierboasă – dintre acestea menţionăm o mică parcelă
din Stepa Bălţului, langă comuna Vrăneşti; o parcelă de vegetaţie de luncă
din comuna Lozova, unde se întalneste o plantă relictă, care a supravetuit
inca din perioada glaciară – bumbăcăriţa; o parcelă mică din Stepa Bugea-
cului de langă comuna Dezghinge din Gagauzia;
– obiectivele de interes geologic şi paleontologic – în prezent sunt luate
sub ocrotirea statului peste 90 de monumente geologice şi paleontologice.
Un interes deosebit pentru savanţi prezintă defileurile, grotele şi peşterile
din valea râurilor: Lopatnic, Racovăt, Draghişte, Ciuguret ş.a. Aici poţi găsi
o mulţime de aglomerări paleontologce şi arheologice valoroase. Un loc de-
osebit în seria acestor monumente îl ocupă recifele „Suta de movile”, cele
de la Buteşti, Jabca. De un renume mondial se bucură punctele fosiliere de
la Răspopeni, Taraclia, Gura-Galbenei, „Rapa Colcotov” municipiul Tiraspol
ş.a. Aici au fost găsite resturi de mamifere, care au dispărut din landşaf-
300
turile moldave (tigrii-sabie, mastodonţi, dinoterii, rinoceri, girafe, antilope,

hiparioni, urşi de peşteră, rinoceri ş.a) Toate acestea ne oferă posibilitatea
de a citi istoria şi evoluţia lumii vegetale şi animale pe teritoriul R. Moldova,
constituind totodată monumente naturale foarte valoroase;
– obiective acvatice – printre ele se numără 27 de izvoare cu un debit destul
de mare sau legate de unele personalităţi legendare. Astfel de obiec acvatic
este şi izvorul din preajma comunei Cotov cu un debit de peste 160 l/s de
apă, izvorul de langă comuna Plop – 90 l/s, de langă comuna Bursuc sec-
torul Camenca – 80 l/s, comuna Geloboc – 35 l/s, „Izsvoru lui Stefan” din
comuna Vălcineţ, „Izvoru lui Suvorov” de langa comuna Hajimus (Căuşeni),
„Izvoru Domniţei” din comuna Raşcov sectorul Camenca ş.a. Dintre obiecte-
le acvatice masive au fost luate sub ocrotirea statului vechea albie a fluviului
Nistru (dintre comunele Copanca şi Talmaza, bălţile din Antoneuca (în valea
raului Prut) s.a.;
– rezervaţii peisajistice – deoarece în R. Moldova nu s-au mai păstrat land-
şafturi naturale s-a convenit să se ia sub ocrotirea statului doar atare porţiuni,
neatinse de activitatea umană numite rezervaţii peisajistice. Aceste porţiuni
sunt destinate unor cercetări ştiinţifice detailate, pentru a cunoaşte natura ne-
atinsă şi, îndeosebi, procesele biologice, geofizice ce au loc în natură în lipsa
influienţei umane. S-a constatat că rezervaţiile peisajistice pot servi drept că-
lăuză specialiştilor în silvicultură, agricultură şi alte domenii la planificarea ex-
ploatării terenurilor. Ele mai au misiunea de a aprofunda cunoştinţele despre
natura plaiului, a educa simţul estetic, dragostea şi mandria de ţară. Pitoreşti
sunt rezervaţiile peisajistice „La Castel”, „Feteşti” cu recifile toltrice împădu-
rite, defileurile râurilor Racoveţ şi Draghişte cu stanci abrupte, cu gurile ne-
gre ale peşterilor şi grotelor, care pe timpuri serveau drept adăposturi sigure
pentru om. Dispoziţia altitudinală a tipurilor de stejăriş reflectă pe o suprafaţă
restrânsă ordinea în care se succed – de la pădurile cele mai înaintate înspre
regiunea cu relief deluros pe un traseu de zeci şi chiar sute de kilometri. Pi-
torescul rezervaţiilor peisajistice, îndeosebi toamna, este completată de colo-
raţia arţarilor de diferite specii, vonicerului, păducelului, cornului, măcieşului,
scumpiei şi a numeroaselor plante bine luminate de Soare. Nu cedează în
această privinţă nici rezervaţiile „Saharna” şi „Tipova”, unde întâlnim o mul-
ţime de stanci ciudate şi cascade, peşteri şi grote, iar călătorul, obosit de pe
drum, poate sta la umbra răcoritoare, să respire aerul îmbălzămat de aroma
ierburilor şi florilor, să asculte cantecul păsărilor. Rauletul care curge pe fundul
defileului „Saharna”, povarnişurile aproape verticale, poteca ce şerpuieşte şi
301
ocoleşte zidurile unei mănăstiri din stancă cu plopul piramidal la poale, as-
censiunea pană-n vârful defileului cu odihna în pădure, iar apoi coborarea în
vale şi scăldatul în apele Nistrului - iată un program interesant, revăzand şi
natura sălbatică. O privelişte dintre cele mai frumoase ne oferă şi rezervaţia
peizajistică „Trebujeni”. Aici masivurile de pădure de pe versanţii abrupţi ai
Răutului şi afluienţilor săi Ivancea şi Drăghinci, care coboară până la firul apei,
iar pe vărfurile dealurilor prin desişul verde se iţesc stancile sure de calcar cu
o mulţime de peşteri şi grote. Deasupra planează vulturii, ce se întalnesc doar
aici, iar prin crăpături se ascund diferite reptile, care frapează prin varietatea
formelor şi prin dimensiuni.
Monumentele naturii caracterizate mai sus apar ca nişte obiecte unice, atracti-
ve, marcante prin valoarea lor ştiinţifică şi peisajistică. De la cele „33 de Vaduri” de
la Naslavcea până la Ciurgiuleşti de pe Dunăre se perind 330 de monumente ale
naturii, care au devenit, într-adevăr, un bun al tuturor. Luate sub protecţia stratului,
numeroasele monumente ale naturii de pe întreg teritoriul R. Moldova vorbesc des-
pre grija celor care activează pentru ocrotirea comorilor noastre naturale şi despre
rezultatele acţiunilor întreprinse, în scopul de a evita formarea unor situaţii ecologi-
ce nedorite.
14.1. Cartea Roşie a Republicii Moldova
Regnul vegetal de pe Terra este, deocamdată, încă destul de variat şi bogat.

După calcule aproximative, până în prezent au fost descrise mai bine de 500.000
specii de plante. Aproape 300.000 specii sunt plante cu flori, iar restul gimnosper-
me, ferigi, muşchi, alge etc.
Pe lângă acestea, savanţii descoperă şi descriu anual zeci de specii noi. Ţinând
cont de aceste date, am putea afirma că regnul vegetal se află într-o stare favora-
bilă şi că nu avem nici un fel de motive să ne îngrijorăm. În realitate însă, tabloul
este cu totul altul. Pe an ce trece influenţa omului asupra naturii devine tot mai
pronunţată. În rezultatul activităţii umane, a progresului tehnico-ştiinţific, natura su-
feră tot mai mult. Din cauza construcţiilor grandioase, de pe suprafeţe mari dispare
complet vegetaţia. În multe locuri vegetaţia naturală este înlocuită cu cea de cultură
agricolă, comunităţile vegetale primare sunt înlocuite cu cele secundare, provizorii.
Toate aceste fenomene nedorite duc la dispariţia florei. Progresul tehnico-ştiinţific,
creşterea rapidă a populaţiei au dus la o exploatare intensă a resurselor vegetale.
Ca rezultat, numărul speciilor de plante se micşorează, scade imunitatea lor şi slă-
beşte productivitatea. Acest proces se conturează anual. Conform datelor Consi-
302
liului Mondial de Ocrotire a Naturii, aproape 10% din plantele superioare au nevoie
de protecţie. Dacă până la apariţia omului pe planetă dispăreau în medie o specie
într-o mie de ani, apoi din anul 1850 până în anul 1950 intervalul acesta s-a redus
la 10 ani, iar în prezent savanţii afirmă că în fiecare zi dispare câte o specie. Către
anul 2025 acest interval de timp se va micşora şi mai mult şi va fi probabil egal cu o
oră. Dar se ştie că fiecare specie este unică în felul său. Dispariţia speciilor duce la
reducerea fondului genetic, la dereglarea mecanismului de echilibru în natură.
Speciile rare şi pe cale de dispariţie au început să fie studiate încă din anul 1948
de către o comisie internaţională, creată de Consiliul internaţional al ocrotirii naturii.
Peste câţiva ani savanţii dispuneau deja de date preţioase despre plantele şi ani-
malele rare, cele care sunt pe cale de dispariţie sau cele dispărute. În felul acesta
au fost puse bazele aşa-numitei „Cărţi Roşii” a naturii, în care găsim informaţia
necesară despre răspândirea în trecut şi prezent a fiecărei specii luate la evidenţă,
despre mediul de trai, numărul indivizilor, modul de viaţă, ritmul de înmulţire etc.
După modelul “Cărţii Roşii” mondiale asemenea documente au fost editate şi
într-un şir de state europene. În R. Moldova se întâlnesc, de asemenea, specii
rare sau care sunt pe cale de dispariţie. Savanţii noştri au pregătit datele necesare
despre aceste specii de plante şi animale care au servit drept bază pentru editarea
„Cărţii Roşii” a R. Moldova, prima ediţie a căreia a ieşit de sub tipar în anul 1978.
„Cartea Roşie” a R. Moldova reprezintă un document de stat în care au fost incluse
29 specii de animale şi 26 specii de plante. Din punct de vedere sistematic, din reg-
nul animal au fost descrise 8 specii de mamifere, 17 specii de păsări şi 4 specii de
reptile, iar din regnul vegetal 10 specii de plante lemnoase şi 16 ierboase. În anul
2001 a apărut ediţia a doua.
Natura ne-a încredinţat să ocrotim cu sfinţenie bogăţiile ei rare – fauna şi flora.
Luând asupra noastră o atare misiune, trebuie să confirmăm prin fapte atitudinea
noastră faţă de tezaurul naturii, ceea ce necesită munca activă. În ultimii ani se
vorbeşte mult despre ocrotirea plantelor şi animalelor. Însă doar a le compătimi este
prea puţin, ele au nevoie de ajutor concret. În ţara noastră sunt destui oameni ce
ar putea efectua această muncă activă de ocrotire a plantelor şi animalelor. Însă,
pentru a le oferi ajutorul real, noi trebuie să le cunoaştem. Dar şi mai puţini sunt cei
care cunosc modul de viaţă a plantelor şi animalelor, de aceea propunem descrie-
rea biologică succintă a unora dintre acestea.
Din lumea plantelor menţionăm:
– albăstreaua-Angelescu (Centaurea Angelescui Grint). Planta face parte din
familia Asteracee, este de consistenţă ierboasă şi are o tulpină de 40-60 cm
înălţime, acoperită cu perişori albi. Forma frunzelor este lanceolată şi sunt
303
îngustate la bază. Frunzele de la vârful tulpinii sunt ascuţite. Petalele florilor

au culoarea albastră, iar însăşi florile sunt adunate în inflorescenţe de tipul
calatidiu. Înfloreşte în lunile mai-iunie. În R. Moldova se întâlneşte în sectoa-
rele Vulcăneşti şi Cahul, printre plantele ierboase din pădurile gârneţe. Este
interzisă colectarea ei pentru buchete deoarece este pe cale de dispariţie.
Nu este permis cositul în locurile unde creşte aceasta.
– albăstreaua-Tirche (Centaurea Thirkei Sch. Bip.). Planta face parte din fa-
milia Asteracee şi poartă numele vestitului botanist Tirche, având un rizom
cu 3-6 rădăcini asemănătoare tuberculilor. Frunzele au forma penat-lobată
şi culoarea cenuşie. Culoarea petalelor este albă, iar florile sunt adunate în
inflorescenţe de tipul calatidii solitare. Timpul înfloririi este luna mai. Este
o plantă foarte rară şi se întâlneşte numai pe colinele uscate şi în pădurile
gârneţe în partea de sud a R. Moldova. Din cele spuse rezultă interzicerea
colectării pentru buchete, cosirii în locurile ei de creştere.
– bujorul-de-pădure (sinonime: ruja, bujorul) (Paeonia peregrina Mill.). Face
parte din familia Peoniacee, cu înălţimea de 60-80 cm, frunze peţiolate cu lim-
bul dublu sau trifoliat. Culoarea este purpuriu-întunecată. Dimensiunile florilor
sunt de 4-5 cm în diametru. Înflorirea are loc în lunile mai-iunie. Se întâlneşte
numai prin pădurile gârneţe din sectorul Nisporeni. Este o plantă rară, pe cale
de dispariţie, cu calităţi decorative. Colectarea este strict interzisă.
– bumbăcăriţa-cu-frunza-lată (sinonime: bumbăcel, bumbacul-de-câmp) (Eri-
ophorum latifolium Hoppe). Face parte din familia Ciperacee, cu tulpină tri-
unghiulară (după forma secţiunii transversale), ierboasă (după consistenţă),
cu frunze late triunghiulare spre vârf. Florile sunt adunate în inflorescenţe de
tip spiculeţ. Fructul de tip nuculă se observă de departe, datorită perişorilor
lungi, de culoare albă, care-l acoperă. Se întâlneşte prin locurile umede ale
pădurilor de fag şi carpen din Codri (sectoarele Nisporeni şi Străşeni). Pen-
tru ţara noastră este considerată plantă-relictă, pe cale de dispariţie şi care
a supravieţuit încă din epoca glaciară.
– bârcoace (Cotoneaster melanocarpus Fisch. et Blytt). Prezintă o specie de
arbust din familia Rozacee, cu înălţimea de 50-100 cm, de consistenţă lem-
noasă. Forma frunzelor este ovală, având perişori pe partea inferioară şi
cu peţioli scurţi. Petalele florilor au la început culoarea albă, iar spre sfârşi-
tul înfloririi roz. Înflorirea are loc în lunile aprilie-mai. Culoarea fructelor se
schimbă de asemenea – la început este roşietică, iar spre sfârşit neagră. Se
întâlneşte prin locurile stâncoase, pe solurile pietroase. Este o plantă rară
cu calităţi decorative şi medicinale.
304
– coroniştea-elegantă (Coronilla elegans Panc.). Face parte din familia Fa-

bacee, este de consistenţă ierboasă, cu înălţimea de 30-100 cm şi cu frun-
ze imparipenat-compuse. Pe nervura principală a frunzei sunt inserate 3-7
perechi de foliole de formă eliptică sau alungit-eliptică. Partea superioară a
foliolelor are culoarea verde-închisă, iar cea inferioară verde-cenuşie. Cu-
loarea petalelor este roz. Înfloreşte în lunile mai-iunie. Fructul reprezintă o
păstaie de formă liniară sau curbată. Se întâlneşte în Codrii Tigheciului şi
lângă comuna Cărbuna.
– degetarul-lânos (sinonim: degeţelul, degetariţa) (Digitalis lanata Ehrh.). Face
parte din familia Scrofulariacee, este de consistenţă ierboasă, cu înălţimea
de 50…100 cm. Pe tulpină sunt inserate frunze de două feluri – în partea de
jos de formă alungit-ovală, iar în cea de sus lanceolate cu perişori glandu-
loşi. Culoarea petalelor este gălbuie. Timpul înfloririi sunt lunile iulie-august.
Se întâlneşte prin poienele pădurilor din apropierea comunei Zloţi. Planta
are atât calităţi decorative, cât şi medicinale; este pe cale de dispariţie.
– dediţelul-mare (Pulsatilla grandis Wend). Face parte din familia Ranuncu-
lacee, este de consistenţă ierboasă, cu limbul frunzelor tripenat-sectat, cu
lacinii liniare. Culoarea florilor este mov-închis. Florile sunt solitare, la în-
ceput au formă câmpanulată, iar apoi-deschise stelat. Din cauza calităţilor
decorative şi medicinale, este colectată în masă, de aceea necesită ajutor
urgent. Se întâlneşte în regiunea Codrilor, lângă comuna Bumbăta, judeţul
Ungheni, lângă comuna Goieni.
– frăsinelul (sinonim: floarea-focului) (Dictamnus gimnustylus Stev.). Face
parte din familia Rutacee, are tulpina de consistenţă lemnoasă, erectă, pu-
foasă cu înălţimea de 5-10 cm. Frunzele sunt imparipenat-compuse, aspre,
cu o aşezare alternă. Numărul foliolelor inserate pe axa principală este de
cca 7; pe faţa inferioară au glandule în care se acumulează uleiuri eterice.
Florile sunt relativ mari, cu petale de culoare roz-liliachie sau albe. Timpul
înfloririi este luna iunie. Fructul este în formă de capsulă, în care se formea-
ză seminţe de culoare neagră-lucioasă. Plantă rară, cu calităţi decorative şi
medicinale. Caracteristic pentru frăsinel este faptul că în zilele călduroase şi
cu mult soare elimină uleiuri eterice foarte toxice şi care produc la atingere
arsuri şi răni dureroase. Vindecarea acestor răni este foarte anevoioasă.
– ghiocelul-comun (sinonime: ghiocei, primăvăriţă, ghiocei-mici) (Galanthus
nivalis L.). Face parte din familia Amarilidacee, plantă de consistenţă ier-
boasă cu bulb ovoid. Înălţimea tulpinii este de 10-15 cm. La baza tulpinii se
află două frunze obtuze. Tulpina se termină cu o singură floare nutantă de
305
culoare albă însoţită de două bractee sudate. Fructul este o capsulă. Timpul
înfloririi – martie-aprilie. Se întâlneşte în Codri, în pădurile gârneţe, în pă-
durile din nordul ţării de pe malurile Nistrului şi Prutului. Denumirea speciei
provine de la cuvântul grecesc galanthos, ceea ce în româneşte înseamnă
floare albă ca laptele şi latinesc nivalis – de zăpadă, deoarece ei înfloresc
de multe ori chiar cu zăpada „în cap”. Este pe cale de dispariţie, cauza fiind
distrugerea în masă pentru buchete. Are calităţi decorative şi medicinale.
– ghiocelul-plicat (Galanthus plicatus Bieb.) şi ghiocelul-elvez (Galanthus elwezii
Hook.). Ambele specii se întâlnesc rar prin pădurile luminoase de gorun şi prin
plantaţiile de salcâm din sudul ţării, sunt decorative şi medicinale. Se deose-
besc prin aceea că frunzele primei specii sunt brumate, cu lungimea de 7-10
cm, la vârf în formă de glugă, iar la cea de-a doua specie frunzele tinere sunt
plicate, adică au marginea încovoiată spre faţă inferioară a limbului. Fiind colec-
tate pentru buchete, numărul lor scade vădit, de aceea trebuie protejată.
– ghiocelul-bogat (Leucojum vernum L.). Face parte din familia Amarilidacee,
este de consistenţă ierboasă, cu înălţimea de 25-60 cm, cu bulbi şi cu 3-5
frunze obtuze. Florile sunt mai mari decât la ghiocelul-comun, de culoare
albă, mirositoare, solitare, mai rar câte două într-o spată. Se întâlneşte în
aceleaşi locuri ca şi ghiocelul-comun şi are aceleaşi probleme.
– gimnospermiul-de-Odesa (Gymnospermium odessanum Tacht.). Face par-
te din familia Berberidacee, de consistenţă ierboasă, tuberculiferă, cu înăl-
ţimea de 5-20 cm. Dintr-un tubercul pornesc câteva tulpini, fiecare având
câte o singură frunză cu un peţiol scurt şi cu limbul 4-5 sectat. Culoarea flo-
rilor este galbenă-deschisă. Timpul înfloririi este martie-aprilie. Planta este
rară, având calităţi decorative şi se întâlneşte în pădurile gârneţe.
– floarea-vântului de dumbravă (sinonim: floarea-vântului-albă) (Anemone
nemorosa L.) (gr. anemos – vânt, adică la orice adiere al acestuia tulpina
lungă şi firavă se clatină, şi lat. nemorosus – dumbravă, locul unde ea se
întâlneşte). Face parte din familia Racunculacee şi este o plantă ierboasă,
cu înălţimea de 8-25 cm. Singura frunză ce se află la baza tulpinii are limbul
tripartit. Tulpina se termină cu o singură floare, relativ mare, de culoare albă.
Floarea se închide când plouă şi în timpul nopţii. Timpul înfloririi este aprilie-
mai. Se întâlneşte prin pădurile de fag, stejar, carpen. Are calităţi decorative
şi medicinale, de aceea este colectată pentru buchete.
– laleaua (Fritillaria montana Hoppe). Face parte din familia Liliacee, este ier-
boasă, bulbiferă, tulpina erectă cu înălţimea de 20-40 cm. Forma frunzelor
este liniară, iar aşezarea alternă. Tulpina se termină de cele mai multe ori cu o
306
singură floare, rareori câte două. Florile sunt nutante. Culoarea petalelor este
liliachiu-cafenie, în partea bazală gălbuie. Timpul înfloririi este aprilie. Creşte
în dumbrăvile de gorun (în apropierea comunei Sadova, prin pădurile gârneţe,
în pădurile din preajma oraşului Soroca şi în pădurile din lunca Prutului. Este
o plantă rară şi, date fiind calităţile decorative, este colectată pentru buchete.
– pana-zburătorului (sinonime: lopăţica, lopăţeaua) (Lunaria rediviva L.). Face
parte din familia Crucifere, de consistenţă ierboasă, cu înălţimea de 20-50
cm. Pe tulpina ramificată sunt inserate frunzele cu limbul în formă de inimă.
Culoarea petalelor este roz-liliachie. Florile sunt mirositoare. Timpul înflo-
ririi – lunile aprilie-mai. Fructul este o siliculă. Forma siliculei este eliptică
şi atinge în lungime cca de 3-9 cm. Pereţii fructului sunt subţiri şi străvezii.
Seminţele au forma rinichilor. Este o specie relictă. A fost găsită în câteva
locuri în pădurile Codrilor şi în cele din lungul Nistrului. Planta prezintă inte-
res ştiinţific şi decorativ.
– palma-voinicului (sinonime: cinci-degete, scrântitoare) (Potentila alba L.).
Face parte din familia Rozacee, are o consistenţă ierboasă, înălţimea de 8-
25 cm. Pe tulpină sunt inserate frunze de două feluri – la bază cu 5 foliole,
iar la mijloc cu 3, acoperite cu perişori. Petalele florilor au culoarea albă.
Florile sunt adunate în inflorescenţe de tipul semiumbelă. Înfloreşte în lunile
mai-iunie. Se întâlneşte în pădurile din nordul ţării.
– imortele (sinonime: ochişori, floarea-de-pai, siminoc) (Helichrysum are-
narium L. Moench.). Face parte din familia Asteracee, are o consistenţă
ierboasă, înălţimea 15-30 cm. Florile sunt adunate în inflorescenţe de tip
calatidiu de culoarea lămâii. Timpul înfloririi este iunie-iulie. Se întâlneşte
pe soluri nisipoase. Denumirea provine de la cuvintele greceşti helios, ceea
ce în româneşte înseamnă soare, şi chrysos – auriu şi latinescul arenarium
– de nisip. Deci, denumirea indică culoarea calatidiilor şi locul preferat de
creştere. Calatidiile colectate îşi păstrează culoarea timp îndelungat. Din
această cauză au şi fost numite în limba română imortele. Planta are calităţi
medicinale preţioase. De aceea este colectată în cantităţi mari de către po-
pulaţie. Necesită o ocrotire urgentă.
– papucul-doamnei (sinonime: condurul-doamnei, blabarnic) (Cypripedium
calceolus L.). Face parte din familia Orhidacee, consistenţa este ierboasă,
înălţimea de 15-30 cm. Rizom repent, frunze eliptice, uneori cu pete gălbui.
Florile sunt relativ mari, de culoare roşie-purpurie, au labelul galben răsfrânt
în formă de papuc. Plantă de pădure, îndeosebi de soluri calcaroase. Este
cea mai rară nu numai printre orhidei, dar şi din întreaga floră a R. Moldova,
307
motive pentru care este ocrotită ca monument al naturii. În Codri se întâl-

neşte în trei locuri – în apropierea comunelor Curchi şi Lucăşeuca; între
comunele Bahmut şi Hârjauca. Condiţiile favorabile pentru ea sunt locurile
umede din pădurile de carpen, de stejar şi carpen, de fag şi stejar. Denu-
mirea provine de la cuvintele greceşti Kipros – Cipru şi pedilon – papuc,
altfel-spus, papucul Cipridei (Ciprida – zeiţa dragostei şi frumuseţii în Cipru).
Acestei plante i se mai spune şi papucul Venerei, deoarece romanii numeau
această zeiţă Venera.
– verigarul (Rhamnus tinctoria Waldst. et. Kit.). Face parte din familia Ram-
nacee, are o consistenţă lemnoasă, înălţimea de 70-200 cm. Ramurile sunt
furcat-ramificate, având spini la baza ramificării şi în vârful lăstarilor. Forma
frunzelor este eliptică, având vârful ascuţit, aranjate pe ramuri sub formă de
mănunchi. Culoarea petalelor este albicioasă. Fructul reprezintă o drupă de
culoare neagră sau galbenă. Plantă rară cu calităţi medicinale şi care nece-
sită ocrotire. Se întâlneşte în sectoarele de nord ale ţării.
– viţa-de-pădure (Vitis sylvestris C. C. Gmel.). Face parte din familia Vitacee,
are o consistenţă lemnoasă şi aspect de liană. Forma frunzelor este oval-
rotundă. Fructul reprezintă o bacă de culoare albastră-violetă, mai multe
împreună formând un ciorchine rar. De la această specie au provenit toate
soiurile de cultură ale viţei-de-vie de azi. Cu 20 milioane de ani în urmă viţa-
de-pădure creştea prin locurile de lângă comuna Naslavcea, judeţul Edineţ,
şi comuna Bursuc de pe malul stâng al fluviului Nistru. Despre aceasta ne
mărturisesc amprentele frunzelor găsite prin locurile anterior menţionate.
Specia de viţa-de-pădure reprezintă interes ştiinţific şi necesită ocrotire.
– cornaci (sinonime: ciulini-de-baltă, nuci-de-lac, castane-de-apă) (Trapa na-
tans L.). Face parte din familia Trapacee, are o consistenţă ierboasă, iar
înălţimea atinge cca 80-100 cm. Se înrădăcinează pe fundul bazinului de
apă. Are două feluri de frunze – submerse (cufundate în apă) liniare şi pluti-
toare. Frunzele plutitoare au formă de romb, sunt lucioase şi formează roze-
te; au peţiol fistulos acoperit cu perişori. Culoarea petalelor este albă. Tim-
pul înfloririi este luna mai. Fructul reprezintă o nucă lemnificată cu formaţiuni
asemănătoare unor coarne ascuţite, de unde provine şi denumirea plantei
în întregime. Fructele sunt comestibile, având calităţi gustative şi nutritive
înalte, fapt care duce la micşorarea tot mai mare a arealului plantei. Este
o plantă relictă şi reprezintă interes ştiinţific. În R. Moldova se întâlneşte în
apele limanului Cuciurgan, în iazurile din lunca Nistrului şi Prutului. Necesită
ocrotire, deoarece este pe cale de dispariţie.
308
– nufărul-alb (sinonim: crinul-de-apă) (Nymphaea alba L.). Face parte din familia
Nimfeacee, este o plantă acvatică, ierboasă, cu rizom gros, cărnos. Frunzele plu-
titoare şi aeriene au limbul oval, până la aproape subrotund, pielos, cu diametrul
de 10-30 cm şi nervurile de pe faţa inferioară proeminente. Planta are calităţi
medicinale şi ornamentale. Creşte prin apele stagnate şi lin curgătoare care au
adâncimea de până la 200 cm. Este una din cele mai frumoase plante acvatice.
Culoarea petalelor este albă. Florile sunt un ceas biologic – se deschid la ora 7
dimineaţa şi se închid la ora 5 seara. În ţara noastră se întâlneşte în apele lima-
nului Cuciurgan, lacul Bălău (Beleu), bălţile din luncile Prutului (lângă comunele
Manta şi Brânza). Are proprietăţi medicinale şi decorative. Este o plantă relictă.
– nufărul-galben (Nuphar luteum (L.) Smith.). Face parte din familia Nimfea-
cee, are caracteristici biologice asemănătoare nufărului-alb. Se deosebeşte
prin culoarea florilor, relevată şi prin denumire. Culoarea petalelor este gal-
benă. În diametru, florile ating circa 4-5 cm. Timpul înfloririi – lunile iunie-
august. Este relictă. Are însuşiri medicinale, conţinând alcaloizi, substanţe
tanante şi ornamentale. Creşte în aceleaşi ape ca şi nufărul-alb.
– mălinul-comun (Padus avium Mill.). Face parte din familia Rozacee, de con-
sistenţă lemnoasă, cu înălţimea de 4-8 m. Este o plantă iubitoare de lumină
(heliofilă). Lăstarii tineri au o culoare brun-roşcată, iar copacii maturi una ce-
nuşiu-negricioasă. Forma frunzelor este alungit-eliptică. Petalele florilor au
culoarea albă. Florile sunt mirositoare şi sunt aşezate în inflorescenţe de tip
racem, având o lungime de 10…15 cm. Fructul reprezintă o drupă neagră.
Timpul înfloririi – luna mai. Se întâlneşte în rezervaţia ştiinţifică silvică “Plaiul
Fagului” de lângă comuna Rădenii-Vechi. Este o specie rară cu calităţi de-
corative şi medicinale. Prezintă şi un interes ştiinţific. Necesită ocrotire.
– scoruşul-domestic (sinonim: scoruşul) (Sorbus domestica L.). Face parte
din familia Rozacee, are o consistenţă lemnoasă şi înălţimea de 7-12 m. Se
întâlneşte şi sub formă de arbust de 1,0-2,5 m înălţime. Frunzele sunt impa-
ripenat compuse, având 7-10 perechi de foliole, înserate pe axul de bază.
Foliolele au o formă alungită. Florile sunt mirositoare, cu petalele de culoare
albă, dispuse în inflorescenţe de tip corimb. Timpul înfloririi este luna mai.
Fructele cărnoase sunt globuloase şi de culoare brun-roşcată. Planta are
calităţi decorative şi medicinale (se folosesc ca diuretic, astringent şi antis-
corbutic). În scopuri decorative se creşte datorită frunzelor, inflorescenţelor
şi fructelor. Este o plantă rară şi necesită protecţie.
– vonicerul-pitic (Euonymus nana Bieb.). Face parte din familia Celastracee,
are o consistenţă lemnoasă, tulpină târâtoare cu lungimea de 20-25 cm şi
309
care, înrădăcinându-se, dă naştere lăstarilor verticali, pe care sunt inserate

frunzele scurt-peţiolate, liniare după formă, pieloase la pipăit şi „veşnic” ver-
zi. Culoarea florilor este roşie-verzuie. Florile sunt dispuse în inflorescenţe
de tip semiumbelă. Fructul este o capsulă cu 4 muchii, de culoare roză sau
brună. Se întâlneşte între comunele Rădenii-Vechi, şi Bahmut, judeţul Un-
gheni, între comunele Căpriana şi Scoreni, judeţul Chişinău, în apropierea
comunei Holercani, Făleşti, Edineţ etc. Planta vine tocmai din perioada ter-
ţiară, fiind deci o plantă relictă. Prezintă interes ştiinţific şi decorativ. Pentru
a-i crea condiţii favorabile, este necesar a-i ocroti şi locurile de creştere.
Din lumea animalelor introduse în Cartea Roşie a Republicii Moldova menţionăm:
– din mamifere:
– vidra (Lutra lutra L.) – animal răpitor cu lungimea corpului de 120 cm şi
masa de 10-15 kg. Este un animal semiacvatic cu corpul alungit, gâtul gros,
capul comprimat şi urechile scurte. Picioarele sunt scurte, înzestrate cu o
membrană înotătoare între degete, care-i ajută la înot. Blana este brună-
întunecată. Vieţuieşte în vizuini pe care le construieşte în locuri ascunse
pe malurile râurilor mari sau a lacurilor, cu intrarea sub apă. Mai rar îşi face
cuibul în scorburi sau în locurile mai uscate din stufării. Perioada de gestaţie
durează 9 luni. Fătarea are loc în lunile martie-mai. Femela naşte 2-5 pui
orbi, care cresc şi se dezvoltă repede. Peste 6-8 săptămâni mama îi scoate
pentru prima dată la pescuit. Puii îşi însuşesc repede învăţătura, încât peste
2-3 săptămâni devin pescari de sine stătători. Femela stă împreună cu ur-
maşii până la o nouă împerechere. Ca alimente preferă peştele, dar foloseş-
te şi broaşte, raci, păsări, melci, tritoni etc. Vânează mai mult noaptea. Dar
atunci când simte lipsa hranei, iese la vânat şi ziua. În apă se simte minunat.
Pe uscat se mişcă greoi, târând după ea coada. Masculul se deosebeşte
foarte mult de femelă. El duce o viaţă singuratică, este morocănos şi rău-
tăcios, nu-i pasă nici de puii săi, nici de consoarta sa. După împerechere
dispare numaidecât fără urmă. Blana vidrei este frumoasă şi durabilă, pre-
ţuită din cele mai vechi timpuri, ceea ce a şi dus la o reducere considerabilă
a reprezentanţilor acestei specii. Vidra este o specie extrem de rară, adusă
aproape la dispariţie, din care cauză necesită o deosebită ocrotire.
– nurca-europeană (Mustela lutreola L.) – animal răpitor cu corpul alungit, de
28-43 cm şi cu masa de 400-550 g, capul îngust, comprimat de sus, urechile
rotunjite, mici. Degetele sunt unite cu o membrană înotătoare. Blana este
scurtă şi deasă de culoare cafenie. Trăieşte în apropierea bazinelor acvati-
ce, înoată şi se scufundă minunat. Vânează mai mult în amurg şi noaptea
310
sub apă, iar iarna şi sub stratul de gheaţă, unde se orientează foarte bine.
Se alimentează cu raci de râu, broaşte, peşte mărunt. Împerecherea are loc
în lunile februarie-martie. Perioada de gestaţie este scurtă – 36-42 de zile.
Femela naşte 3-7 pui orbi, care peste 2-3 luni încep o viaţă independentă.
Se maturizează sexual peste un an. Nurca europeană este un animal de
blană foarte preţios. Se întâlneşte foarte rar în bălţile din regiunea cursului
inferior al Nistrului, în preajma gurii Prutului şi în alte locuri. Reieşind din
acestea, animalul este ocrotit de lege. Înrudite cu nurca sunt hermelina şi
nevăstuica (helgea) al căror număr în ţară este foarte redus. Aceste două
specii se caracterizează prin schimbarea culorii iarna din brună-cafenie în
albă, afară de vârful cozii, care rămâne brun-negricios. Aduc mare folos
agriculturii, deoarece distrug în cantităţi mari rozătoarele. Nevăstuica se în-
tâlneşte mai des, dar hermelina a devenit o raritate.
– jderul (Martes martes L.) în ţara noastră se întâlnesc două specii: jderul-de-
piatră şi jderul-de-pădure. Condiţii favorabile pentru viaţa primei specii sunt
oferite de malurile stâncoase, tufişurile dese sau chiar aşezările omeneşti.
Cea de-a doua specie preferă pădurile mari, bătrâne. Este un animal răpitor
cu lungimea de 35-55 cm şi cu masa de 1,5 kg. Capul este lunguieţ şi teşit.
Corpul este foarte suplu şi-i ajută să pătrundă peste tot; coada este lungă
şi stufoasă; culoarea părului este castanie; picioarele sunt scurte, dar fuge
foarte repede. Perioada de gestaţie este de 8-9 luni. Femela naşte la sfâr-
şitul lunii martie sau la începutul lunii aprilie 3-5 puişori, care stau împreună
cu mama până la începutul unei noi împerecheri, pentru ca apoi să ducă
o viaţă independentă. Se hrănesc cu şoareci-de-pădure, şoareci-de-câmp,
uneori cu păsări mici, cu gândaci. Hrana o dobândesc pe pământ. Pentru
a-şi îmbogăţi raţia de vitamine, folosesc în hrană şi cireşe sălbatice, coarne,
păducel şi alte pomuşoare. Blana este foarte preţioasă şi pentru a preveni
consecinţele grave în ţara noastră vânatul este interzis. Animalul este ocrotit
de lege.
– pisica-sălbatică (Felis silvestris Scheb) – animal carnivor cu lungimea cor-
pului de 70-80 cm şi masa de 5-6 kg. Blana este sură-murdară cu o nuanţă
gălbuie, iar pe abdomen mai deschisă. De-a lungul spinării are două dungi
întunecate, coada-scurtă, pufoasă, cu inele negre. Îşi face culcuş prin stu-
fării. Vânează mai mult noaptea. Ziua iese rar din culcuşul ei, doar când
îi este foame. Înoată foarte bine. Dar totuşi când este vorba de a-şi salva
viaţa nu sare în apă, ci se ascunde în stufării sau în desişurile din pădure.
Se hrăneşte cu şobolani, şoareci, ondatre, diferite păsări de baltă, peşti. În
311
păduri pisica-sălbatică vieţuieşte în scorburi, vizuini părăsite de alte animale

(bursuci, vulpi). Perioada de gestaţie durează două luni (63-68 de zile). Fe-
mela fată 3-5 mâţişori slab dezvoltaţi, cu ochii închişi, care se deschid peste
10 zile. După două luni ei încetează să sugă şi încep să-şi dobândească
singuri hrana. Pisica sălbatică este un animal folositor, deoarece distruge
rozătoarele – dăunătorii gospodăriei săteşti. Ea foloseşte în alimentaţie şi
unele mamifere şi păsări folositoare, dar acestea deseori sunt slabe sau
bolnave. Astfel ea îndeplineşte un rol însemnat în echilibrul ecologic. Pentru
fauna R. Moldova pisica-sălbatică este un animal rar întâlnit în ecosistemele
naturale şi cere ocrotire de stat.
– liliecii (Chiroptera) – sunt primii prevestitori ai primăverii. Imediat după topi-
rea zăpezii, putem observa cum aceste mamifere zburătoare străbat aerul
în amurgul zilei prin mişcări foarte rapide şi aproape neauzite ale aripilor.
Ei se întâlnesc în scorburi, poduri ale caselor, pe sub podurile râurilor, că-
ilor ferate, clopotniţe, ruine, stânci etc. Sunt animale nocturne – ziua stau
agăţate cu capul în jos, iar odată cu venirea serii devin foarte active, în-
cepând să vâneze insecte (hrana lor de bază), aducând prin aceasta un
folos mare agriculturii. Pe Terra sunt cca o mie de specii de lilieci, dar în R.
Moldova doar 8. Dintre acestea două se întâlnesc foarte rar: rinolful-mare
(Rhinolophus ferrumequinum Schreb.,1774) şi noptarul gigantic (Nyctalus
lasiopterus Schreb., 1781). Prima specie – rinoloful-mare – a fost înregistrat
în comuna Bâcioc, sectorul Grigoriopol. Cea de-a doua – noptarul-gigantic
– se întâlneşte în sectorul Călăraşi, sub formă de colonii, alcătuite din 10
indivizi. Aparatul auditiv al tuturor liliecilor este bine dezvoltat şi este adaptat
la captarea sunetelor de înaltă frecvenţă (ultrasunete), cu ajutorul cărora ei
se şi orientează în mediul înconjurător. Liliecii sunt animale active numai în
perioada caldă. La frig ei cad în somnul de iarnă. Iernează în colonii. Uneori
chiar se agaţă unul de altul ca să le fie mai cald. Ca toate mamiferele, liliecii
nasc pui vii. Naşterea are loc în timpul verii (iunie). Puişorii (în număr de 1-2)
la început sunt orbi, neputincioşi şi numai peste o lună şi jumătate sau două
încep să zboare şi să-şi dobândească singuri hrana. În ţara noastră au fost
luate un şir de măsuri cu scopul de a ocroti toate speciile de lilieci, în special
rinolful mare şi noptarul-gigantic.
– din păsări:
– acvila-de-munte sau pajura (Acvila chrysaetos) – pasăre răpitoare, din gru-
pa vulturilor, cu masa de 4 kg şi anvergura aripilor de 2 m. Păsările trăiesc
în perechi. În luna aprilie femela depune 2 ouă de culoare albă cu pete brun-
312
roşietice. Clocitul durează până la 45 de zile. La sfârşitul lunii mai apar doi
puişori albi, care sunt hrăniţi de ambii părinţi. Până în anii ’60 pajura vieţuia
prin pădurile din Tigheci, Chiţcani, Olăneşti, Dubăsarii-Vechi, în Codri. Azi
nu se mai cunosc locuri (păduri) în R. Moldova unde ea s-ar putea întâlni.
Deci, pentru ţara noastră pasărea este pe cale de dispariţie. Pajura se hră-
neşte cu diferite animale: iepuri, vulpi, câini, şoareci, păsări (raţe, gâşte,
prepeliţe, potârnichi, cucuvele etc.); de multe ori se aruncă şi asupra păsă-
rilor domestice, iar primăvara devreme, când hrana este puţină, folosesc şi
cadavre. Norma de hrană pentru o zi atinge circa 1 kg. Acvila-de-munte este
ocrotită de stat.
– dropia (Otis tarda L.) – este o pasăre cu dimensiuni mari, picioare înalte
şi gât lung. Masa masculului atinge cca 18 kg, iar anvergura aripilor poate
atinge 2 m. Culoarea penajului este foarte asemănătoare cu mediul în care
trăieşte. În ţara noastră s-au depistat numai trei locuri de cuibărire a dropiei,
în sectoarele Floreşti, Slobozia, Ştefan-Vodă. Dropiile îşi construiesc cuibul
pe pământ, folosind adânciturile cu lărgimea de 30-40 cm şi cu un aşternut
foarte sărac din ierburi uscate. În luna aprilie femela depune 2-3 ouă, pe
care le cloceşte timp de 27-30 de zile. Masculul nu participă la clocire. În
timpul clocitului femela părăseşte cuibul în căutarea hranei de 3 ori pe zi
câte o oră – dimineaţa, la amiază şi seara. La început, puişorii sunt foarte
slabi, însă cresc şi se dezvoltă repede şi peste câteva zile pot să-şi urmeze
mama. Pot să zboare pe deplin numai începând cu vârsta de 2 luni. Condiţia
climaterică nefavorabilă a dropiilor este poleiul urmat de temperaturi joase
(sub 0 0C) care formează o pojghiţă de gheaţă pe penajul păsării care, la
rândul său, împiedică zborul. În asemenea cazuri ele pot fi prinse sau îm-
puşcate uşor. Dropiile nimicesc un număr enorm de dăunători ai gospodă-
riilor săteşti, aducând prin aceasta un mare folos. Arealul de răspândire a
acestei păsări în Europa se micşorează tot mai mult. În ţara noastră dropia
este pe cale de dispariţie, motiv care a adus includerea ei în „Cartea Ro-
şie” a Republicii Moldova. Mărirea numărului acestei păsări este posibilă pe
două căi – ocrotirea mediului de trai şi înmulţirea ei pe cale artificială. Ultima
este o cale foarte anevoioasă şi nu întotdeauna dă rezultatele dorite.
– şerparul (Circaetus gallicus Gmelin heluca Sav.) – pasăre răpitoare cu pi-
cioarele lungi, înzestrate cu gheare ascuţite. Penele de pe partea superioa-
ră a corpului au o culoare brună, iar cele de pe partea inferioară albă. Pe
coadă are trei dungi transversale întunecate. Aripile sunt late şi lungi. Coada
este dreaptă, lungă şi lată. Capul şi ochii sunt neobişnuit de mari şi în jurul
313
lor au un cerc de puf cu aspect lânos. Picioarele sunt lipsite de pene. Arealul
de răspândire a şerparului este Europa de Nord, Asia Centrală, Siberia de
Sud-Vest, Mongolia, Pakistan şi India. La noi în ţară a fost observată de câ-
teva ori în sectoarele Ungheni, Hânceşti şi Criuleni. Este o pasăre călătoare.
La noi soseşte în luna martie şi pleacă în octombrie. Îşi construieşte cuibul
cu multă măiestrie atât de către femelă, cât şi de către mascul. Femela
depune un singur ou. În timpul clocitului masculul este foarte atent faţă de
consoarta sa. O urmăreşte mereu, îi aduce hrană – şopârle, amfibieni, şerpi,
mai ales şerpi de apă. Clocitul durează cinci săptămâni, apoi apare puişorul,
care din primele zile este hrănit cu rozătoare şi abia peste o lună-o lună şi
jumătate i se dau broaşte, şopârle, iar mai târziu şerpi semivii. Fiind pe cale
de dispariţie, şerparul este ocrotit de lege.
– stârcul-alb-mare (Egretta alba L.) – este o pasăre de baltă. În popor i se
mai spune gâtlanul-alb-mare. Pe meleagurile noastre se întâlneşte foarte
rar. Îşi construieşte cuibul prin stufării. Materialul necesar pentru construirea
cuibului îl aduce doar masculul. Cuibul este construit cu o mare iscusinţă de
femelă. La clocirea ouălor iau parte ambii părinţi: ei se schimbă de 2-3 ori
pe zi. În orele libere, pasărea se odihneşte nu departe de cuib sau zboară
în căutarea hranei. Păsările clocitoare se hrănesc de 2 ori pe zi – dimineaţa
de la ora 5 până la ora 9 şi după amiază între orele 16-19. Pasărea care
s-a hrănit o schimbă imediat pe cea care cloceşte. Schimbarea aceasta
este însoţită de nişte sunete, specifice fiecărei specii. Stârcii hrănesc puişo-
rii de 2-3 ori pe zi. În această perioadă păsările bătrâne sunt foarte agresive.
Pe măsură ce puişorii cresc, ei încep singuri să se apere, iar apoi să se
hrănească. Pe spatele stârcilor apar primăvara nişte pene albe ca zăpada,
foarte frumoase, numite „egrete”. Egretele servesc păsărilor ca podoabă
nupţială şi se păstrează până la începutul verii. A fost o perioadă, când
aproape pe întreaga planetă era răspândită „moda” de a purta la costume
şi la pălăriile de damă (unele purtau şi în păr) “egrete”. Anume aceasta a şi
fost motivul principal care a dus la distrugerea speciei de către om. În pre-
zent, stârcii sunt păsări foarte rare şi duc un mod de viaţă ascuns, evitând
întâlnirea cu omul. Este necesar a se lua măsuri drastice în scopul ocrotirii
stârcilor, de către stat.
– lebăda-cucuiată sau lebăda-mută (Cygnus olor Gmel.) – este răspândită în
toată Europa orientală. În ţara noastră lebedele cucuiate vin primăvara prin
martie şi pot fi întâlnite pe cursul inferior al Nistrului şi Prutului. Tot în această
perioadă ele se împerechează şi formează cupluri fidele până la moarte. Îşi
314
construiesc cuibul pe o insulă mică de nămol, în care femela, pe la sfârşitul

lunii aprilie, depune 4-7 ouă alungite albastre-verzui, clocitul cărora durând
34-36 de zile. În perioada de clocire masculul este foarte grijuliu şi atent faţă
de consoarta sa. Dar şi femela este foarte agresivă faţă de duşmani. Puii
au puf de culoare cenuşie şi devin foarte activi chiar a doua zi, începând să
înoate alături de părinţi. În caz de pericol, părinţii îşi conduc puii în stufării şi-
i ascund. Lebăda întrebuinţează în hrană plantele acvatice, diferite insecte,
moluşte, viermi. Supunându-se mai uşor procesului de domesticire decât
alte păsări, ele pot fi deseori întâlnite în parcuri şi grădini publice. Lebedele
trăiesc mult, unele exemplare întrec vârsta de 100 de ani. Iarna, lebedele
ne părăsesc, afară de câteva exemplare, care mai pot fi întâlnite pe apele
limanului Cuciurgan.
– lebăda-cântătoare (Cygnus cygnus L.) în ţara noastră este înregistrată nu-
mai ca oaspete de iarnă. Cuibăreşte în Siberia, Turkmenistan, stepele Chir-
ghiziei, la nord de Lacul Caspic şi Marea Azov, în Mongolia, statele scan-
dinave şi Islanda. Când gerurile devin mai puternice lebedele cântătoare
se îndreaptă spre sud. Primăvara, prin luna martie, ele ne părăsesc. Rare
sunt cele care rămân până în luna aprilie. Lebăda-cântătoare este mai mică
decât lebăda-cucuiată.
Lebedele, atât cele cucuiate, cât şi cele cântătoare, sunt „simbolul frumuseţii şi
al graţiei”. În ultimul timp numărul lor a scăzut mult, iar în ţara noastră se întâlnesc
doar numai prin unele locuri din – comunele Manta, Vadul-lui-Isac, Giurgiuleşti în
cursul inferior al Nistrului etc. Pentru a păstra aceste specii şi a le feri de stârpirea
completă au fost emise legi speciale în această direcţie.
– viesparul (Pernis apivorus L.) – se întâlneşte în Europa şi Asia de Nord,
iar iarna în Africa şi Asia de Sud. În ţara noastră se întâlneşte în regiunile
cursurilor inferioare ale Nistrului şi Prutului, uneori în Codri. Preferă pădurile
cu copaci înalţi şi locuri mai deschise. La sfârşitul secolului al XIX-lea vies-
parul era destul de răspândit. În ultimul timp numărul lui s-a micşorat mult.
Pasărea vine şi cloceşte regulat în ţara noastră. În diferiţi ani numărul ei
variază mult. De exemplu, în anii secetoşi are o răspândire mai largă decât
în anii ploioşi. Tot aşa şi în perioada migraţiilor, mai ales toamna, în luna
septembrie, numărul de viespari este destul de mare şi poate fi înregistrat în
fiecare zi. Şi invers, primăvara, în lunile aprilie-mai numărul lor este mai mic.
Viesparul foloseşte cuiburile altor păsări, mai ales ale ciorilor sau şorliţelor.
Dacă este nevoie, el le repară şi le acoperă cu frunze. Cuibăreşte târziu,
pe la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie, când puii ciorilor părăsesc
315
cuibul. Depune 2-3 ouă pestriţe, aproape complet acoperite cu pete brun-
roşcate sau ruginii-marmorate. Hrana principală a viesparului constă din
insecte mari, bondari, viespi, albine şi puietul lor. Dacă nu găseşte insecte
poate ataca reptile, păsări şi mamifere mici. Înainte de a înghiţi insectele,
viesparul taie, cu fălcile sale ascuţite, vârful abdomenului, unde se găseşte
acul veninos. Viesparul este considerat o pasăre folositoare şi rară, motive
care au dus la includerea lui în „Cartea Roşie” a ţării noastre.
– buha (Bubo bubo L.) – este o pasăre nocturnă, activă numai după ce apune
soarele. Ea este cel mai mare reprezentant al răpitorilor de noapte – masa
de 2 kg şi anvergura aripilor de 160-180 cm. Are un penaj bogat şi frumos
colorat. Pe părţile laterale ale capului are două moţuri de pene, asemănă-
toare urechilor. Masculul trăieşte toată viaţa cu femela aleasă. Viaţa con-
jugală la buhă începe devreme. Cântecul de dragoste al masculului poate
fi auzit pe la sfârşitul lunii februarie, îndeosebi în nopţile senine şi cu lună.
Buha îşi face cuibul în stânci, în malurile priporoase, în scorburile copacilor
sau în cuiburile părăsite ale răpitoarelor mari de zi. Depune de la 1 până la
5 ouă în luna martie. Buha se hrăneşte cu iepuri, şobolani-de-apă, arici şi
chiar dihori. În apropierea bălţilor poate ataca raţe şi gâşte, iar în câmpii po-
târnichi. Cu toate că este o pasăre mare, ea nu foloseşte multă hrană – iar-
na 300-400 g, iar primăvara 200-300 g. În schimb, puii de buhă mănâncă
foarte mult. Buha este o pasăre mixtă – atât dăunătoare, cât şi folositoare.
La noi în ţară, numărul lor este mic şi de aceea ea nu poate provoca daune
mari. Aşadar, fiind o pasăre rară şi mai mult folositoare decât dăunătoare în
condiţiile R. Moldova, buha a fost inclusă în „Cartea Roşie” a ţării noastre.
– din reptile:
– şarpele-cu-abdomenul galben (Cluber jugularis L.) – este unul dintre cei mai
mari şerpi din Europa, atingând lungimea de 2 m. Spinarea şarpelui este
de culoarea măslinei, lipsită de orice desen. Abdomenul este mai deschis
– de culoare galbenă, uneori chiar roşietică. Tocmai de aceea a fost numit
şarpele-cu-abdomenul-galben. Arealul lui de răspândire începe cu penin-
sula Balcanică şi se termină pe cursul inferior al râului Ural şi Asia Mică. În
ţara noastră se întâlneşte în special în ecosistemele naturale sudice. Câţiva
indivizi ai acestei specii au fost observaţi în apropierea comunei Tribujeni.
Vieţuieşte în crăpăturile scoarţei terestre, în găuri, în grămezi de piatră, în
scorburile joase, sub scârtele de paie, grămezile de vreascuri, de lemne etc.
Împerecherea şerpilor are loc la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai. La
finele lunii iunie femela depune ouăle, în număr de 7-15, sub muşchi sau
316
sub frunze uscate. Puişorii de şarpe apar pe la sfârşitul lunii august-începu-

tul lunii septembrie. Dintre toţi şerpii neveninoşi, acesta este cel mai iute în
mişcări şi mai agresiv. Muşcătura lui, cu toate că nu este periculoasă, este
foarte dureroasă, de aceea este mai bine s-o evităm. Este activ numai în
perioada luminoasă a zilei. Se alimentează cu şopârle, păsări, rozătoare
(şoareci, ţistari etc.). În unele cazuri se caţără pe copaci şi mănâncă ouăle
ori puişorii păsărilor. Dat fiind faptul că distruge multe rozătoare – distruge
până la 1.500 de şoareci pe an – unii îl consideră folositor. Şarpele-cu-ab-
domenul-galben este o specie rară şi pe cale de dispariţie, iar din aceste
considerente necesită să fie ocrotit.
Afară de şarpele-cu-abdomenul-galben, în „Cartea Roşie” a R. Moldova mai
sunt incluse încă două specii – şarpele-lui-Esculap (Elaphe longissima Laur., 1768)
şi şarpele-de-alun (Coronella austriaca Laur., 1768). Ambele specii se întâlnesc rar,
constituie un număr mic de exemplare şi cer să fie ocrotite.
– broasca-ţestoasă-de-baltă (Emys orbiculari) – se întâlneşte în centrul şi
sudul Europei, în vestul Asiei şi sudul Africii. În R. Moldova ea se întâl-
neşte în mai multe zone. Populează apele stătătoare sau râuri cu curgere
lină. Dacă pe uscat animalul este prea greoi, apoi în apă este foarte vioi
şi înoată repede în toate direcţiile. Pe uscat o salvează de duşmani cara-
pacea trainică sub care îşi ascunde capul, picioarele şi coada, iar în apă
culoarea protectoare a carapacei, care seamănă mult cu fundul bazinului,
unde ea vieţuieşte. Broaştele ţestoase se trezesc din somnul de iarnă la
începutul lunii aprilie, când temperatura apei atinge abia 5 0C, iar după
aceasta are loc împerecherea: masculul se învârte în jurul femelei, face
diferite mişcări, arătându-şi iscusinţa la înot. Pe la sfârşitul lunii mai femela
depune ouăle pe uscat într-un loc dosit şi însorit, făcând cu coada şi cu
picioarele de dinapoi gropiţe speciale sub formă de pâlnii. Aici ouăle stau
îngropate toată vara şi toată iarna şi numai în primăvara următoare apar
puii, care străbat ţărâna cu o ţeapă tare care se află în vârful botului. Toată
vara broasca-ţestoasă se găseşte în apă, ieşind rar la suprafaţă, pentru
„a lua aer” (la fiecare 15-16 min). Se alimentează cu insecte acvatice. În
lipsa lor foloseşte şi moluşte, amfibii, diferite plante acvatice. Uneori atacă
şi peştii slabi. Iernează în bazinele de apă stătătoare sau cu curgere lină,
făcându-şi gropiţe pe fund sau în malurile abrupte. În timpul amorţirii capul
şi labele sunt retrase sub carapace. Unii herpentologi consideră că ea este
folositoare, deoarece distruge un număr mare de insecte dăunătoare. Alţii,
invers, sunt de părere că broasca-ţestoasă-de-baltă este un animal dău-
317
nător, motivând prin aceea că aduce daune pisciculturii. Însă şi într-un caz
şi-n altul ele trebuie ocrotite, ca un component interesant şi rar al faunei,
care înviorează unele bazine acvatice din ţară.
– din amfibieni:
Aici, din punct de vedere sistematic, se includ două ordine principale – ordinul
amfibienilor cu coadă (caudate) şi ordinul amfibienilor fără coadă (ecaudate). În
primul ordin intră două specii – tritonul obişnuit şi tritonul-cu-creastă. Ambele spe-
cii sunt luate sub ocrotire de către stat. Cel de-al doilea ordin constă din speciile:
broasca-râioasă-mare, broasca-râioasă-verde, broasca-de-lac-mare, broasca-de-
lac-mică, broasca-de-iarbă, buhaiul-de-baltă-cu-burtă-roşie, broasca-de-uscat-ca-
fenie, brotăcelul etc. Amfibienii prezintă un interes ştiinţific destul de mare. Ei sunt
primele animale care şi-au însuşit mediul terestru de trai, dar care mai păstrează
până azi trăsături caracteristice a peştilor, animalele din care au provenit. Prezintă
interes ştiinţific şi glandele parotide, care produc nişte substanţe toxice foarte acti-
ve. În unele cazuri, aceste substanţe se manifestă ca antibiotice, iar în altele ca sti-
mulatori ai multor procese fiziologice din organism. Hrănindu-se cu insecte, ei aduc
un mare folos livezilor, grădinilor de zarzavaturi, ogoarelor, pădurilor etc. Nimicirea
insectelor are loc noaptea, exact atunci când păsările dorm. Tritonul obişnuit dis-
truge cantităţi mari de larve ale ţânţarilor, inclusiv a ţânţarului Anopheles, vectorul
malariei, iar tritonul-cu-creastă se hrăneşte cu melcul-de-apă-dulce, care este gaz-
da intermediara a unor specii de viermi paraziţi. Totodată, multe mamifere şi păsări
folositoare se hrănesc cu amfibieni. Din ele fac parte nurca, dihorul-comun, raţele,
cocorii, berzele. O parte din peştii de interes, cum sunt somonul, ştiuca, bibanul,
se hrănesc în timpul iernii cu broaştele care se adună în bazinele acvatice pentru
iernat. Amfibienii joacă un rol important şi ca obiect biologic de studii în instituţii-
le ştiinţifice. Fără broaşte n-ar putea funcţiona normal institutele de medicină, de
exemplu. Şi, în sfârşit, unii amfibieni au însemnătate ca produs alimentar: în unele
ţări din Europa şi America de Nord lăbuţele de broască sunt considerate drept unele
dintre cele mai delicioase mâncăruri.
– din peşti:
Însemnătatea peştilor în alimentaţia oamenilor este nespus de mare. Ca să
înţelegem corect este de ajuns să afirmăm că ei constituie de la 17% până la 83%
din regimul alimentar proteic. Bazinele de apă naturală din R. Moldova, unde se
poate pescui, sunt Nistrul (rezervoarele de apă Dubăsari şi Cuciurgan), cât şi râul
Prut. În fluviul Nistru sunt identificate 58 de specii de peşti, iar în rezervorul Dubă-
sari – 46. Importanţă economică au însă un număr mic de specii şi anume: şalăul,
plătica, crapul, avatul, boţagul, morunaşul. În Prut sunt înregistrate 34 de specii de
318
peşti, dar se pescuiesc numai patru – somnul, avatul, crapul şi ştiuca. În rezervorul
Cuciurgan se întâlnesc 40 de specii, inclusiv cele aclimatizate: amurul alb şi hipof-
talmictis. Dintre ele au însemnătate economică numai 6 – ştiuca, taranca, batca,
carasul argintiu, plătica, bibanul.
În ultimul timp, rezervele de peşte au scăzut considerabil. Cauzele scăderii sunt
următoarele:
– schimbarea condiţiilor hidrologice ale bazinelor;
– construcţiile hidrotehnice, care devin obstacole în migraţia peştilor. Pe lângă
acestea, cantităţi mari de peşte nimeresc în turbinele centralelor electrice şi
pier. Cantităţi mari de alevini sunt aruncate pe câmp prin instalaţiile de iriga-
re. Din bazinul Nistrului se pierde anual din cauza irigării până la 50 milioane
de alevini.
– poluarea mecanică a apelor;
– poluarea bazinelor cu apele reziduale, care duce la otrăvirea peştilor, la
îmbolnăvirea în masă cu boli ca hidropizia, exoftalmia (ochi bulbucaţi), ri-
dicarea solzilor etc. Carnea peştelui matur crescut în apă murdară n-are
calităţi admisibile (miroase a petrol, a fenol etc.) şi deci nu poate fi utilizată
în alimentaţie.
– piscicultura iraţională se răsfrânge asupra rezervelor de peşte. Spre exem-
plu, dacă se pescuiesc peştii de valoare economică în cantităţi prea mari,
populaţia piscicolă pierde posibilitatea de a-şi restabili numărul de indivizi
prin reproducere. Se interzice categoric pescuitul în zonele de depunere a
icrelor, în locurile cu mult puiet sau dacă indivizii n-au greutatea prevăzută
pentru a fi pescuiţi. Mari daune aduce pisciculturii şi braconajul. Se permite
pescuitul atunci când somnul atinge lungimea de 60 cm, avatul – 40 cm,
şalăul – 38 cm, crapul – 32 cm, plătica – 30 cm, morunaşul – 26 cm, taranca
– 18 cm, scumbria – 17 cm, carasul argintiu – 15 cm. Pentru pescuitul şală-
ului trebuie să se folosească plase care au ochiuri cu suprafaţa de 50 mm2,
iar pentru pescuitul morunaşului, săbioarei şi tarancei 38 mm2.
Regulile piscicole interzic unele lucrări cum sunt: construirea digurilor, captarea
apei din bazinele de apă piscicole pentru necesităţile industriale şi irigaţiei terenuri-
lor agricole, scoaterea prundişului sau a nisipului din locurile naturale de depunere
a icrelor, spălarea maşinilor, evacuarea apei de scurgere neepurată şi nedezinfec-
tată de la întreprinderile industriale şi gospodăriile comunale etc.
– din insecte:
Clasa insectelor ne uimeşte prin mulţimea de specii, diversitatea structurii şi
coloritului corpului lor, prin posibilităţile lor mari de a se adapta la diferite medii
319
de existenţă de pe planetă. Insectele au apărut cu 300 milioane de ani în urmă şi

la momentul actual numără cca 1.300.000 de specii, răspândite pretutindeni pe
uscat, în aer, în apă, în sol etc. În R. Moldova numărul speciilor de insecte atinge
cifra de peste 10.000. Insectele joacă un rol enorm în natură şi economia omului.
Rolul lor în natură este atât de mare, încât epoca geologică contemporană ar
putea cu dreptate să fie numită epoca insectelor. Mai mult de 90% din toate insec-
tele îndeplinesc funcţii folositoare pentru om, iar în întregime ele asigură echilibrul
biosferei. Este bine cunoscută activitatea sanitară a insectelor: fără ele planeta
s-ar acoperi cu organisme vegetale şi animale nedescompuse. O însemnătate
mare o au insectele în procesul de formare a solului. O importanţă colosală o
au, în special albinele, fluturii etc. la polenizarea plantelor. Ele ne dau şi produse
alimentare şi tehnice foarte preţioase – miere de albine, ceară, propolis, venin de
albine, mătase naturală etc. Multe insecte sunt folosite de către om în alimentaţie.
Spre exemplu, lăcustele sunt consumate – prăjite – în unele ţări, iar în California
din ele se prepară chiar conserve. În unele ţări se folosesc în alimentaţie larvele
gândacilor. Insectele servesc drept hrană pentru păsări, mamifere, peşti. O mare
parte dintre insecte, hrănindu-se cu plante, aduc daune mari agriculturii şi silvi-
culturii. Ţânţarii, puricii, păduchii, muştele sunt transmiţători ai unor boli foarte
periculoase pentru viaţa omului – malaria, ciuma, encefalita, tularemia, tifosul
exantematic şi recurent, febra tifoidă etc.
Reprezentanţii din familia carabidelor, atât în stadiul „imago” (forma matură),
cât şi în stadiu de larvă, distrug în calităţi mari viermii „sârmă” (larvele gândacilor
pocnitori), omizile de fluturi-bufniţe, omizile fluturelui, omizile păroase, omizile de
cotari, gândacii de Colorado etc.
Reprezentanţii din familia buburuzelor distrug tot felul de păduchi (păduchii
frunzelor – afidele, păduchii ţestoşi, păduchii-virgulă etc.).
Din familia cleridelor putem remarca utilitatea gândacului-pestriţ, care nimiceşte
gândacul sfredelitor al scoarţei coniferelor. Mult folos aduc furnicile, în special cele
de pădure: furnica-neagră, furnica-roşie-de-pădure ş.a. Ele atenuează izbucnirile
de înmulţire în masă a fluturilor-bufniţe, a viespilor-ferăstraie, a omizilor-păroase,
a moliei-verzi-a-stejarului, a contarului-verde-al-pomilor, a omizii-stejarului-roşu, a
cărăbuşului-de-mai etc.
O familie de furnici, în timp de un mectimer, poate să distrugă mai mult de
30.000 de insecte dăunătoare, iar în timpul unui sezon (din luna aprilie până în
octombrie) – de la 3 până la 5 milioane, iar 5-10 familii de furnici salvează 1 ha de
pădure. Furnicile au, de asemenea, o mare importanţă în procesele de formare a
solului, contribuind la afânarea, aerarea, şi îmbogăţirea lui cu resturi de animale
320
şi vegetale, din care se formează humusul. Transportând diferite seminţe dintr-un

loc în altul, furnicile mai ajută şi la autoregenerarea naturală a pădurii. Este de
apreciat utilitatea lor în grădinile de zarzavaturi şi livezi. De aici reiese că speciile
folositoare de furnici trebuie nu numai ocrotite, dar şi înmulţite pe cale artificială.
În aceste scopuri trebuie să se ţină cont de următoarele măsuri:
– să se înregistreze toate furnicarele din pădure, să se facă semne pe lângă
toate furnicarele în natură, să se noteze toate furnicarele pe hărţile schema-
tice. În această muncă să ia parte activă şi elevii;
– să se facă inventarierea tuturor speciilor de furnici din R. Moldova şi să se
studieze biologia lor, în scopul răspândirii celor folositoare. Acest lucru îl
efectuează entomologii;
– să se interzică colectarea furnicilor şi să se constituie contravenţie distruge-
rea furnicarelor;
– în pădurile cu multe furnici să se interzică tratarea insectelor dăunătoare cu
substanţe chimice otrăvitoare, deoarece furnicile, fiind cele mai sensibile la
substanţele toxice, mor în primul rând;
– să se interzică păscutul vitelor în pădure;
– în timpul tăierilor de asanare să se mute furnicarele în alte locuri;
– să se explice pădurarilor necesitatea şi modul ocrotirii faunei folositoare,
inclusiv a furnicilor, obligaţia fiind pentru ei directă;
– să se folosească pe larg presa, radioul, televiziunea în scopul popularizării
contribuţiei aduse de furnici şi necesitatea ocrotirii lor.
Pentru a apăra furnicarele de animale, ele se acoperă în carcase trainice din
metal sau din lemn. Dacă nu sunt carcase, furnicile pot fi acoperite cu ramuri ghim-
poase de măceş, păducel, salcâm alb, porumbar etc.
O acţiune folositoare o au şi libelulele. Astfel, în stadiul „imago” ele trăiesc
pe uscat şi se hrănesc cu muşte, ţânţari şi alte insecte dăunătoare. Larvele de
libelule trăiesc în apă şi se hrănesc cu larvele ţânţarilor şi ale altor insecte dă-
unătoare.
De asemenea, sunt foarte folositoare şi ihneumonidele – insecte care distrug
omizile-de-câmp, vespile-de-lemn, croitorii, omida-păroasă a pinului, fluturii-bufniţe
etc., datorită faptului că larvele lor parazitează în larvele insectelor dăunătoare mai
sus amintite.
Unele insecte, întâlnite în diferite landşafturi naturale, prezintă şi o mare însem-
nătate estetică.
Din toate acestea reiese că atât speciile de insecte folositoare, cât şi cele rare
sau pe cale de dispariţie necesită ocrotire de către stat.
321
14.2. Efectuarea unor excursii în rezervatiile naturale,

parcuri şi dendrarii, vizitarea unor monumente
ale naturii din republică
Scopul excursiilor: De ai face cunoscut pe studenti cu cele mai interesante

obiecte naturale luate sub protectia statului, cu regimul de pastrare şi conservare,
aprecierea starii ecologice ale acestora. De asemenea aplicarea în practica a me-
todelor de apreciere ale noilor obiecte naturale din raionul desfasurarii practicii pe
teren pentru a fi propuse organelor corespunzătoare de a fi luate sub protectia sta-
tului ca obiecte de mare valoare stiintifica, culturala, didactica, estetica etc. Pentru
indeplinirea cu succes a scopului pus sunt necesare aparate de luat vederi, aparate
de filmat.
322
PARTEA III
ECOLOGIA SOCIOUMANĂ
323
15. Probleme actuale de sociologie şi ecologie generală
Ecologia este o ştiinţă cu un scop dublu: pe de o parte, descrierea relaţiilor

dintre lumea vie şi mediul ei de viaţă, iar, pe de altă parte, găsirea unor soluţii de
optimizare şi ameliorare a acestor relaţii atât pentru conservarea tendinţelor naturii,
cât şi pentru satisfacerea cerinţelor mereu crescânde ale societăţii umane.
Societatea de asemenea poate fi privită ca un sistem viu, complex, dinamic,
în permanentă dezvoltare. în acest macrocosmos al socialului la fel se pot descrie
relaţii dinamice, atât între diferite populaţii, cât şi între grupuri aparte de persoane
şi mediul înconjurător, în care aceste relaţii evoluează.
Societatea umană se face vizibilă în peisajul natural nu atât în sine, cât prin re-
zultatele activităţii sale: câmpuri cultivate, uzine şi fabrici, căi de comunicaţie, case
de locuit etc. Deci, omul, ca membru al societăţii, este prezent aici prin creaţia sa,
prin rezultatul muncii sale care-i asigură existenţa. De aceea mediul poate include
destul de frecvent, afară de factori biotici, şi o serie de elemente social-economice.
Interpătrunderea lor deseori este atât de adâncă, încât atunci când implantările
elementelor social-economice sunt raţional făcute, chiar şi la o treaptă superioară
a civilizaţiei, echilibrul naturii transformate de om se menţine în bune condiţii fără a
deteriora natura, ci încadrându-se armonios în ansamblul elementelor acesteia.
Fără îndoială, societatea (cu realizările ei) şi mediul natural se află în relaţii
strânse de reciprocitate. Progresul tehnico-ştiinţific, datorită căruia forţa umană s-a
inclus în anumite domenii, i-a dat omului o oarecare independenţă faţă de mediu,
stăpânind astfel anumite componente elementare ale naturii terestre, crezând că va
putea merge foarte departe pe această cale, schingiuindu-le. De multe ori mânat de
fantezie, construind sau reconstruind fără să ţină cont de legile naturii, de evoluţia
ei firească, omul comitea greşeli destul de grave, care cu greu pot fi reparabile.
Astfel, societatea şi membrii ei au devenit, pe parcurs de secole, principalii factori
modificatori ai mediului pe întreg arealul locuibil (oicumena), iar pe anumite porţiuni
limitate prin activităţile lor a fost distrus completamente echilibrul unor ecosisteme
naturale, cândva „sănătoase” şi înfloritoare.
Încă din neolit omul părăseşte peşterile şi grotele sau escavaţiile naturale aflate
întâmplător şi începe să-şi construiască locuinţe mai comode pentru viaţă. A urmat
o etapă istorică mai progresivă, când el a însuşit o bună parte din continente şi
insule, amenajându-le cu aşezări mici sau mari omeneşti, creând în ele edificii des-
tul de impunătoare, înfrumuseţând într-o măsură oarecare peisajele (landşafturile)
naturale. Activitatea omului a crescut cu mult odată cu îndeletnicirile de vânătoare,
lăsând în natură unele schimbări în formă de poteci, cărări, vetre de foc, gropi-cap-
324
cane. Ea a devenit mai complexă la etapa creşterii animalelor (ocoluri îngrădite,

fântâni pentru adăpat, bătători etc). Mari modificări în peisajul natural au survenit în
regiunile agricole (arderea şi defrişarea pădurilor pentru terenuri agricole, desţele-
nirea pajiştilor naturale, înlocuind vegetaţia naturală cu plante agricole, construcţia
canalelor de irigaţie, trasarea versanţilor etc.) – Mesopotamia, Egiptul antic, China,
India, regiunile mediteranene etc.
Cu timpul însă, odată cu perfecţionarea uneltelor de muncă, transformarea me-
diului natural devine mai activă, iar pe anumite areale, în locurile de ample exploa-
tări miniere, în centrele industriale, în împrejurimile marilor urbe, peisajul natural
devine radical transformat. Prin acţiunile sale omul poate aduce şi unele modificări
în condiţiile climatice, mai ales microclimatice, în hidrografic (schimbarea cursului
apelor curgătoare, ridicarea nivelului apei prin baraje), în relief (mai ales microreli-
ef), în învelişul vegetal pe mari suprafeţe etc. Fiecare dintre aceste activităţi poate
avea diverse consecinţe care se pot extinde teritorial pe distanţe mult mai mari
decât arealul de acţiune iniţială. Astfel, a fost stabilită existenţa unui sistem antropic
de modificare a naturii terestre.
Agricultura este una dintre primele activităţi umane care a introdus cele mai
mari transformări în peisajul natural (arderea şi defrişarea terenurilor împădurite,
desţelenirea şi înlocuirea plantelor spontane cu cele agricole, dispariţia multor spe-
cii de plante şi animale sălbatice, eroziunea eoliană şi de ape curgătoare, înainta-
rea deşerturilor, salinizarea, înmlăştinirea şi poluarea solurilor ş.a.).
Exploatarea minelor şi construcţiile industriale produc, de asemenea, mari
modificări în mediul natural, desfiinţând aproape integral natura din amplasamentul
respectiv (schimbări în relief, alunecări de teren, poluarea atmosferei, hidrosferei,
pedosferei, florei, faunei etc).
Mari modificări în mediul natural produc mijloacele de transport – în pre-
zent cele mai principale surse de poluare a atmosferei şi hidrosferei. Autovehicolele
consumă cea mai mare parte din oxigenul biogen (un singur autoturism consumă
la 1000 km o cantitate de oxigen necesară unei familii din patru persoane în decurs
de un an) şi emană cantităţi enorme de hidrocarburi, oxid de carbon, oxizi de azot,
plumb ş.a. nocive omului, lumii animale şi vegetale.
Mari schimbări în peisajul natural o produce urbanizarea. Urbele mari duc la
schimbări extrem de mari în natură – până la crearea unui habitat propriu. Astfel,
vegetaţia parcurilor arhitecturale şi scuarurilor, bulevardelor este în întregime plan-
tată cu specii aduse din alte părţi ale lumii şi ele trebuie să se acomodeze la un
mediu neprielnic lor (piatră, asfalt, ziduri, metale care schimbă cu mult elementele
climatice - temperatura, umiditatea, presiunea, iluminarea; apele de ploaie relativ
325
curate sunt înlocuite cu cele de scurgere „bogate” în noxe etc). Populaţia, însă, tin-
de să locuiască într-un mediu artificial, depărtându-se astfel de condiţiile naturale,
pe care le doreşte în continuare.
Astfel, putem conchide că societatea umană s-a diferenţiat ca un subsistem
aparte în cadrul ecologiei (unitate ecologică globală, care include litosfera, atmo-
sfera, hidrosfera şi biosfera) printr-un proces complex şi de lungă durată, care a
implicat, pe de o parte, desprinderea din grupul primatelor a speciei Homo sapiens,
iar, pe de altă parte, evoluţia acesteia sub acţiunea legilor biologice şi, mai ales,
a legilor sociale, legi la baza cărora stă procesul muncii. în cadrul acestui sistem
integrat în ecosferă, componente dominante sunt populaţiile umane, a căror funcţie
principală este, pe de o parte, de a asigura desfăşurarea unei activităţi productive
şi de a satisface astfel necesităţile de ordin material pe care le implică dezvoltarea
ascendentă a societăţii umane, iar, pe de altă parte, de a asigura desfăşurarea
activităţii culturale, educative, ştiinţifice, adică necesităţile de ordin nou, spiritual.
De aici apare problema: ce loc ocupă societatea umană în raport cu sistemele
ecologice naturale?
Rezolvarea o vom găsi în cazul dacă vom avea în vedere că procesul de dife-
renţiere a societăţii umane în cadrul ecosferei a fost determinat şi însoţit de necesi-
tăţile în creştere dinamică ale individului şi de faptul că satisfacerea lor a impus nu
numai diversificarea ei internă, ci şi multiplicarea şi intensificarea relaţiilor directe
şi indirecte ale acestuia cu peisajele naturale, adică utilizarea de materie primă şi
energie, pe de o parte, şi răspândirea în mediu a produselor secundare şi finale
ale activităţii umane, pe de altă parte. Insă necesităţile nu pot fi satisfăcute decât
prin dezvoltarea tuturor sectoarelor activităţii sociale, spirituale şi economice, care
presupune următoarele acţiuni: transformarea ecosistemelor naturale complexe în
ecosisteme simple de înaltă productivitate, dirijate şi dependente de om, sporirea
productivităţii ecosistemelor naturale transformate în agrosisteme prin aplicarea în-
grăşămintelor organice şi minerale, lupta cu vătămătorii plantelor agricole cu diferi-
te substanţe chimice, prin irigare, introducerea noilor soiuri de plante de cultură etc;
exploatarea intensivă şi extensivă a resurselor naturale (vegetale, animale, ener-
getice, de materie primă etc); executarea unor ample lucrări hidrotehnice (lacuri
de acumulare, canale, schimbarea cursului apelor, îndiguirea, desecarea bălţilor,
drenajul ş.a.); sporirea gradului de urbanizare şi dezvoltarea intensivă a diferitelor
ramuri industriale; modificarea tehnologiilor de extragere a materiei prime şi de
prelucrare primară şi finală a acesteia şi altele.
Toate aceste acţiuni presupun unele intervenţii în ecosistemele naturale cu efec-
te mai mult sau mai puţin negative, după care survin unele schimbări în ele, uneori
326
fatale. Natura acestor intervenţii în peisajele naturale o vom putea aprecia dacă
vom găsi răspuns la următoarele întrebări: ce este echilibrul ecologic? Care este
semnificaţia impactului activităţii umane asupra sistemelor naturale ecologice?
Echilibrul ecologic prezintă o balanţă cantitativă şi calitativă a componenţilor
ecologici naturali şi antropici (sociali), care asigură existenţa îndelungată a unui
ecosistem. Deoarece pentru majoritatea sistemelor ecologice nu cunoaştem care
este capacitatea de suport, capacitatea productivă maximă şi, deci, nu cunoaştem
care este rata de regenerare a resurselor, putem conchide că efectele acţiunilor
întreprinse întru dezvoltarea şi asigurarea necesităţilor sporite ale membrilor socie-
tăţii umane au probabilitatea de a-şi pierde stabilitatea.
Sunt multiple cazurile când acţiunile întreprinse în scopul sus-menţionat, fără a
se cunoaşte mecanismele ce stau la baza reînnoirii sau refacerii resurselor naturale
(nebiologice şi biologice) şi fără a se cunoaşte capacitatea de suport, au produs
efecte dereglatoare la nivelul structurii şi funcţionării sistemelor ecologice. Ceea ce
definim la ora actuală ca impact al activităţii omului asupra mediului reprezintă de
fapt consecinţele dereglatoare, directe sau indirecte, ale intervenţiilor societăţii în
vederea dezechilibrării sistemelor ecologice naturale.
Care este, deci, conţinutul noţiunii de protecţie a mediului?
Starea sănătăţii populaţiei este rezultatul unor interrelaţii cauzale care se stabi-
lesc între individ şi mediul său fizic şi social. Printre factorii externi de care depinde
sănătatea populaţiei cei mai importanţi sunt modul de viaţă, factorii mediului, nivelul
asistenţei medicale. Aceasta denotă importanţa factorilor ecologici, social-econo-
mici şi psihologici la formarea şi menţinerea sănătăţii.
Factorii mediului natural influenţează substanţial starea sănătăţii populaţiei şi pro-
cesele demografice. În ultimii ani acţiunea unui şir de factori ce determină scăderea
generală a nivelului de viaţă (condiţiile dificile de trai şi de muncă, nutriţia insuficientă
şi întrebuinţarea unor alimente de calitate proastă, nivelul nesatisfacător al asistenţei
medicale şi stresurile de ordin psiho-social) a dus la reducerea capacităţii de muncă a
oamenilor, a rezistenţei şi posibilităţilor de adaptare a organismului la mediu şi, drept
urmare, la degradarea indicilor principali ai sănătăţii şi ai profilului demografic.
În 1998 numărul populaţiei Republicii Moldova a atins cifra de 4 653 mii de
oameni, dintre care 47% locuiesc în oraşe şi 53% în localităţi rurale. Pe parcursul
ultimilor ani s-a redus esenţial ritmul creşterii naturale a populaţiei. Astfel, dacă între
anii ‘70-90 sporul natural mediu al populaţiei era de 1,0% pe an, apoi în perioada
anilor 1990-1998 acest indice a scăzut anual în medie cu 0,1%, fapt ce poate fi ex-
plicat prin intervenţia factorilor negativi caracteristici perioadei de criză economică,
socială şi ecologică.
327
În linii generale, sănătatea populaţiei are o tendinţă constantă spre agravare.

După 1990 indicii mortalităţii sunt în creştere, mai ales în localităţile rurale. Cau-
zele principale ale deceselor sunt bolile cardio-vasculare (39%), tumorile malig-
ne (13%), traumele şi intoxicaţiile (12%), afecţiunile aparatului digestiv (9%), toate
având drept urmare reducerea duratei de viaţă a populaţiei pe parcursul ultimelor
două decenii, mai ales a bărbaţilor.
În urma acestor procese ecosocioumane numărul populaţiei ţării s-a micşorat
cu 18,5 mii oameni. Paralel s-a redus migraţia populaţiei rurale la oraşe - de la 19,6
mii oameni în 1970 până la 7,1 mii oameni în 1991 şi 3,1 mii în 1997, fapt care a
afectat procesele de urbanizare şi structura forţelor de muncă.
Agricultura intensivă şi aplicarea unei strategii nechibzuite în crearea între-
prinderilor industriale au contribuit de asemenea la poluarea mediului şi au influen-
ţat negativ asupra sănătăţii populaţiei. Pe parcursul ultimilor ani s-a mărit numărul
de boli gastrointestinale (de 2-3 ori) şi numărul de boli cronice ale ficatului (aproape
de 7 ori). Structura morbidităţii populaţiei manifestă o corelaţie pozitivă între apli-
carea intensă a îngrăşămintelor minerale (peste 200 kg/ha) şi tumorile maligne,
anemiile ferodeficitare, diabetul zaharat.
Aplicarea excesivă a pesticidelor în anii 1985-1988 (15-30 kg/ha) a manifes-
tat corelaţii cu răspândirea bolilor psihice, dereglărilor neurotice, restanţei mintale,
anemiei ferodeficitare, pneumoniei, tuberculozei, diabetului zaharat şi altor afecţi-
uni. Indicii morbidităţii la copii sunt de 2-3 ori mai mari în zonele cu aplicare intensă
a pesticidelor decât în zonele unde ele sunt aplicate la scară redusă.
A fost stabilită cert legătura dintre bolile contagioase şi poluarea apelor. Infecţiile
intestinale circulă în apele de scurgere contaminate în toate anotimpurile anului. în
zona râului Bâc, ca urmare a depoluării insuficiente a apelor reziduale, au fost des-
coperiţi antigenii hepatitei virotice A. În localităţile cu aer poluat în urma activităţii
industriale (or. Râbniţa) a crescut de 1,5-2 ori frecvenţa bolilor bronhopulmonare.
În prezent la factorii nocivi care poluează mediul s-au adăugat factorii stresanţi
de ordin socio-psiho-emoţional (presingul social-ecologic), care, acţionând perma-
nent, pot afecta imprevizibil psihicul omului.
Mediul şi sănătatea. În anii de după al doilea război mondial strategia activităţii
economice a Republicii Moldova s-a redus la dezvoltarea prioritară a agriculturii şi a
unor ramuri industriale importante. Baza legislativă asigura o dirijare parţială a sis-
tematizării centrelor urbane, inclusiv a celor legate de amplasarea întreprinderilor,
dotarea lor cu tehnologii şi utilaj. Dezvoltarea agriculturii era practic în afara sferei
de control a inspecţiilor statale şi a structurilor cu funcţii de supraveghere a calităţii
mediului.
328
Aplicarea pesticidelor, ieşită de sub control, a depăşit orice limite, lipseau spe-
cialişti în materie, mijloace tehnice de aplicare, mijloace de protecţie individuală,
agricultura nu era asigurată cu bază legislativă.
În ultimii 6 ani frecvenţa depistării reziduurilor de pesticide în produsele ali-
mentare constituie aproximativ 20%, depăşind cantitatea maximă admisibilă în 0,5-
1,9% din numărul de probe investigate. Cantităţi de pesticide ce depăşesc CMA
sunt frecvente şi în produsele animaliere. în sortimentul de alimente strict necesare
omului au fost identificate până la 14 feluri de pesticide, plus unele metale grele. în
legume (varză, sfeclă roşie, castraveţi etc.) adesea sunt atestate cantităţi sporite de
nitraţi (13-16% din numărul probelor).
Timp îndelungat populaţia Republicii Moldova este supusă acţiunii mai multor ca-
tegorii de poluanţi diverşi după origine şi efectul toxicologic. Pentru o anumită pătură a
populaţiei acţiunea nefastă a poluanţilor a fost suplimentată cu consum de alcool, tutun
etc, factorul ecologic menţinându-se la o intensitate net superioară. Nivelul de afectare
a organismului depinde de condiţiile concrete. în genere, acţiunea poluantă prioritară
revine pesticidelor, încorporate, de regulă, cu produsele alimentare. Contactul unui nu-
măr mare de populaţie (inclusiv copii, adolescenţi, gravide etc.) cu pesticidele, la care
accesul a fost practic liber, utilizarea lor pe sectoarele industriale (în 97% de gospodării)
de persoane neinstruite, fără mijloace individuale de protecţie, fără respectarea reguli-
lor de dozare şi a regimului de aplicare, termenilor de expectativă, au contribuit la încor-
porarea lor directă. Asemenea practică persistă şi azi, deşi în proporţii mai reduse.
Consecinţele pentru sănătate s-au dovedit a fi nefaste, îndeosebi pentru copii şi
adolescenţi. Acest grup de populaţie suferă de dereglări pronunţate în funcţionarea
sistemului imun, care în mod direct corelează cu intensitatea aplicării pesticidelor.
Începând cu anii 1960-1965, în fluidele biologice, ţesuturile organismului uman
se depistează reziduuri de pesticide persistente în mediu. În ultimii ani incidenţa
prezenţei pesticidelor organoclorurale la om a sporit. Mostrele de lapte mamar la
majoritatea femeilor examinate în raioanele Edineţ şi Nisporeni (1989-1990) con-
ţineau DDT, hexaclorciclohexan şi metaboliţii lor, fapt care mărturiseşte o influenţă
nefastă asupra sănătăţii copilului chiar din momentul naşterii. La copiii din localită-
ţile cu sursele de apă poluate conţinutul de methemoglobină în sânge este semnifi-
cativ mai înalt, ceea ce indică acţiunea nocivă a poluanţilor chimici din apa potabilă.
Aceşti indici alarmanţi sunt confirmaţi de rezultatele numeroaselor investigaţii bio-
chimice, morfologice, citologice etc.
Dezvoltarea ecologosocioumană viabilă. În sistemul integrat al biosferei
omul prezintă o valoare incontestabilă a Terrei, forţa majoră a ecosistemelor natu-
rale, resursa principală pe care se axează toate problemele dezvoltării durabile.
329
Ecologosanogeneza a devenit primordială în fortificarea sănătăţii şi prelungi-

rea duratei vieţii. Problemele ecologosanogenezei pot fi rezolvate pe baza datelor
strict ştiinţifice şi monitoringului integrat mediu-sănătate, care vor furniza informaţii
referitoare la: gradul de influenţă a impactului factorilor nocivi asupra sănătăţii; esti-
marea preventivă a pericolului impactului factorilor nefavorabili; pronosticul tendin-
ţelor de agravare a situaţiei medico-sanitare; posibilitatea realizării măsurilor efica-
ce de protecţie a mediului şi sănătăţii; participarea instituţiilor de profil la rezolvarea
complexă a problemelor de ordin ecologosociouman.
Legisjatia naţională privind problemele ecologosocioumane, standardele ca-
lităţii mediului şi calităţii vieţii populaţiei trebuie proiectate în deplină concordanţă
cu actele similare internaţionale. Problemele ecologosocioumane şi de protecţie a
mediului se vor soluţiona cu participarea populaţiei la toate etapele procesului deci-
zional: planificarea, determinarea priorităţilor, realizarea programului urban.
Acest program ar putea include, spre exemplu, următoarele acţiuni: estimarea gra-
dului de asigurare socială a populaţiei urbei cu spaţii locative; satisfacerea necesităţilor
educaţionale, culturale şi sportive ale populaţiei oraşului; încadrarea populaţiei oraşului
în reţeaua de învăţământ şi în câmpul muncii; relaţiile de reciprocitate cu mediul ale
diferitelor grupuri sociale mici (colective de muncă, de învăţământ, familie). Estimarea
sănătăţii diverselor categorii sociale şi analiza asistenţei medicale a populaţiei oraşelor
şi raioanelor. Asigurarea existenţei comode şi igienice în mediul de trai urban şi rural.
Conştientizarea problemelor ecologosocioumane. Conştientizarea probleme-
lor ecologosocioumane este un proces complicat. Conştiinţa ecologosocială a indivi-
dului este suportul comportării omului în diferite condiţii social-politice şi ale mediului.
În faza actuală a crizei ecologice, în afară de informarea privind starea mediului şi
reacţia lui la acţiunile antropogene, populaţia trebuie să ocupe o poziţie activă şi să
aibă condiţii care i-ar permite să influenţeze pozitiv procesele ecologice.
În linii generale, conştiinţa ecologică formează: fundamentul unei noi viziuni,
unei noi culturi a persoanei; necesităţile şi interesele, modul de viaţă şi comporta-
mentul, obiceiurile şi spiritualitatea – tot ce constituie atitudinea individului faţă de
problemele globale şi sociale, faţă de generaţiile actuale şi cele viitoare.
Unul dintre cele mai eficace instrumente în formarea conştiinţei ecologice este
educaţia şi instruirea în şcoală, unde copiii capătă cunoştinţe despre lumea ve-
getală şi animală, despre om, legităţile naturii, despre plaiul natal şi mediul ce-i
înconjoară etc. Spre regret, la acest compartiment mai persistă predarea izolată a
disciplinelor, se simte lipsa viziunii sistemice asupra lumii; predomină cunoştinţele
teoretice, pregătirea practică fiind superficială; atestăm elemente de formalism şi
metode didactice depăşite.
330
În prezent, când populaţia se află sub povara greutăţilor de ordin social-econo-

mic, problemele de protecţie a naturii au trecut pe planul doi: păturile largi ale so-
cietăţii sunt gata să ignoreze situaţia acută ecologică. Mai mult, lucrătorii întreprin-
derilor cu un înalt grad de poluare sunt dispuşi să subaprecieze gravele probleme
în starea mediului.
Marea majoritate a cetăţenilor cunoaşte problemele acute ecologice numai în
linii generale, fără să-şi aprecieze locul şi rolul său în degradarea sau asanarea
situaţiei ecologice.
Calea spre conştiinţa ecologică modernă – ca treaptă a conştiinţei noosferice
– are de traversat diverse forme ale societăţii civice, în care să nu existe conflicte
între interesele persoanei şi ale statului şi unde satisfacerea necesităţilor materiale
şi spirituale ale omului nu intră în contradicţie cu legităţile naturii.
Individul având o înaltă conştiinţă ecologică şi deprinderi de comportare echilibrată
cu natura (formate în urma educaţiei ecologice continue) poate aduce un aport consi-
derabil la rezolvarea problemelor ecologosocioumane şi de protecţie a mediului.
Întru ameliorarea situaţiei privind mediul se cere elaborarea unui set de legi
care ar reglementa raporturile ecologosocioumane, ar garanta gestiunea calităţii
mediului şi ar asigura mecanismele necesare pentru realizarea şi controlul pro-
gramului de acţiuni. De asemenea avem nevoie de acte legislative care ar viza:
mediul social; protecţia muncii; expertiza ecologică a întreprinderilor; calitatea apei
potabile; puritatea aerului; con-trolul asupra substanţelor toxice şi contaminoase,
înhumarea deşeurilor de producţie şi comunale; consumul şi economia energiei;
calitatea biologică a produselor alimentare; producerea mărfurilor alimentare şi
industriale ecologic inofensive; cercetarea şi controlul respectării standardelor şi
normelor de protecţie a mediului; compensarea daunei cauzate mediului natural şi
social; protecţia mamei şi copilului; ocrotirea familiei; protecţia ecologosocială a pă-
turilor vulnerabile ale populaţiei; asigurarea adecvată ecologosocială a populaţiei;
controlul ecosociouman; calitatea vieţii cetăţenilor; dezvoltarea ecologosocioumană
durabilă; ocrotirea sănătăţii fizice şi psihice a omului; educaţia ecologică continuă;
propagarea cunoştinţelor ecologice; protecţia mediului favorabil de trai al popula-
ţiei; studierea şi ocrotirea ecologo-sanitaro-igienică a mediului urban; spaţiile verzi
ale mediului urban; zonele de recreaţie şi agrement; staţiunile balneare şi sanitare;
accesul la informaţia privind starea mediului natural, social şi problemele ecologice;
participarea organizaţiilor ecologice nonguvernamentale la crearea, perfecţionarea
şi controlul respectării legislaţiei ecologice; responsabilitatea persoanelor vinovate
de afectarea sănătăţii populaţiei ş.a.; drepturile consumatorului; drepturile ecolo
gice ale populaţiei.
331
16. Mediul şi sănătatea populaţiei
Mediul ambiant şi calitatea acestuia are o mare însemnătate în menţinerea bu-

năstării şi sănătăţii populaţei şi depinde de utilizarea în activitatea de toate zilele a
omului, de specializarea economiei regiunii date, de gradul de asigurare cu forţă de
muncă, înzestrarea tehnică şi energetică etc.
Spre exemplu, strategia activităţii economice a R. Moldova s-a redus din diferite con-
siderente, mai ales după al doilea război mondial, la dezvoltarea prioritară a agriculturii
şi a unor ramuri industriale importante. Baza legislativă asigura o dirijare parţială a siste-
matizării centrelor urbane, inclusiv a celor legate de amplasarea întreprinderilor, dotarea
lor cu tehnologii şi utilaj. Dezvoltarea agriculturii era practic în afara sferei de control a
inspecţiilor statale şi a structurilor cu funcţii de supravegere a calităţii mediului.
Aplicarea pesticidelor a depăşit orice limite, ieşind de sub orice control, lipseau
baza legislativă şi metodică, specialiştii în materie, mijloacele tehnice de aplicare,
mijloacele de protecţie individuală.
Frecvenţa depistării reziduurilor de pesticide în produsele alimentare constituie
în ultimii ani aproximativ 20%, depăşind cantitatea maximă admisă (CMA) în 0,5-
1,9% din numărul de probe investigate. Cantităţi de pesticide ce depăşesc CMA se
descoperă în ultimii ani în produsele animaliere. }n sortimentul cotidian de alimente
au fost identificate până la 14 feluri de pesticide, plus unele metale grele. În legume
(varză, sfeclă roşie, castraveţi etc.) adesea sunt atestate cantităţi sporite de nitraţi
(13-16% din numărul probelor).
Toate acestea afectează tot mai evident sănătatea populaţiei, ceea ce se mani-
festă prin creşterea frecvenţei unor maladii grave, epidemii, scăderea imunităţii etc.
Acţiunea factorilor nocivi ai mediului asupra sănătăţii omului. Timp înde-
lungat populaţia R. Moldova este supusă acţiunii mai multor categorii de poluanţi,
diverşi după origine şi efectul toxicologic. Pentru o anumită pătură a populaţiei ac-
ţiunea nefastă a poluanţilor a fost suplimentată de consumul de alcool, tutun etc.,
factorul ecologic menţinându-se la o intensitate net superioară. Nivelul de afectare
a organismului depinde de condiţiile concrete de mediu. În genere, acţiunea polu-
antă prioritară revine pesticidelor, ingerate de regulă cu produsele alimentare. Con-
tactul unui larg segment de populaţie (inclusiv copii, adolescenţi, gravide etc.) cu
pesticidele, la care accesul a fost practic liber, utilizarea lor în sectoarele industriale
(în 97% din gospodării) de către persoane neinstruite, fără mijloace individuale de
protecţie, fără respectarea regulilor de dozare şi a regimului de aplicare, a termene-
lor de expectativă, au contribuit la încorporarea lor directă în organism. Asemenea
practică persistă şi azi, deşi în proporţii mai reduse.
332
Consecinţele pentru sănătate s-au dovedit a fi nefaste, îndeosebi pentru copii şi

adolescenţi. Acest grup de populaţie suferă de dereglări pronunţate în funcţionarea
sistemului imun, care corelează în mod direct cu intensitatea aplicării pesticidelor.
Începând cu anii 1960-1965, în fluidele biologice şi ţesuturile organismului omu-
lui se depistează reziduuri din pesticidele persistente în mediu. În ultimii ani, inci-
denţa prezenţei pesticidelor organoclorurate la om a sporit. Mostrele de lapte de la
majoritatea femeilor examinate în sectoarele Edineţ şi Nisporeni (anii 1989-1990)
conţineau DDT, hexaclorciclohexan şi metaboliţii lor, fapt care evidenţiază o influ-
enţă asupra copilului încă din momentul naşterii. La copiii din localităţile cu sursele
de apă poluate conţinutul de methemoglobină în sânge este semnificativ mai înalt,
ceea ce indică acţiunea nocivă a poluanţilor chimici din apa potabilă. Aceşti indici
alarmanţi sunt confirmaţi de rezultatele numeroaselor investigări biochimice, mor-
fologice, citologice etc.
S-a constatat că degradarea calităţii mediului ambiant contaminat prin adminis-
trarea excesivă a substanţelor chimice în diferite ramuri ale economiei a sporit cu
mult frecvenţa dereglărilor imunologice la copiii şi adolescenţii din localităţile rurale.
Morbiditatea copiilor şi adolescenţilor corelează direct cu nivelul aplicării pestici-
delor în gospodăriile agricole. Totodată, morbiditatea este evident mai ridicată în
localităţile unde sursele de apă sunt poluate şi cu nitraţi, fapt care vorbeşte despre
formarea unor condiţii de viaţă periculoase. Cota majoră a morbidităţii generale a
copiilor şi adolescenţilor o constituie bolile căilor respiratorii. Indicele morbidităţii la
această categorie de stări patologice este mai înalt în localităţile cu o stare ecolo-
gică gravă (de la 1,3 până la 5,3 ori, faţă de zona puţin afectată), având aceeaşi
legitate ca şi morbiditatea generală a copiilor.
În actualele condiţii, apa potabilă a devenit factorul cu pondere majoră în impac-
tul mediu–sănătate. Fiind consumată continuu, începând cu vârsta fragedă, apa in-
fluenţează asupra sănătăţii prin componenţa sa chimică. Cantitatea poluanţilor care
revin astfel organismului uman depinde de compoziţia lor şi de anotimp. Perioada
caldă favorizează consumul de apă, iar odată cu aceasta contribuie la sporirea can-
tităţii de poluanţi toxici încorporaţi. Conform unor calcule aproximative, în mediul
rural acţiunii nefaste a nitraţilor (mai mult de 300 mg în 24 de ore) este supus un
număr de circa 1 milion de oameni.
Formele patologice grave, caracteristice pentru populaţia din localităţile rurale,
sunt afecţiunile ficatului – hepatitele cronice şi cirozele, care provoacă invaliditate
şi mortalitate sporită. Dacă în localităţile cu o stare ecologică relativ satisfăcătoare
morbiditatea în urma hepatitei cronice şi cirozei constituie 8,1%, în cele afectate
ecologic indicele este ameninţător – 36,4-50,3%.
333
Specifică pentru ţara noastră este mortalitatea generală mult sporită a popula-
ţiei din zonele rurale în comparaţie cu cea din oraşe. Indicii mortalităţii înregistraţi
începând cu anii ’70, se menţin fără a depinde de factorul migraţional. Starea de-
plorabilă a sănătăţii populaţiei rurale se confirmă şi prin longevitatea redusă, indicii
pentru bărbaţi fiind cei mai mici din toate republicile fostei URSS, iar pentru ambele
sexe ţara noastră plasându-se pe penultimul loc.
Înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei impune de urgenţă anumite priorităţi
social-economice: reducerea activităţilor cu repercusiuni nefaste asupra sănătăţii,
acţiuni urgente de protecţie a muncii, de profilaxie a bolilor, acţiuni de protecţie in-
tensivă a mediului în agricultură şi la sate.
17. Probleme ecologice ale lumii contemporane
Alături de fenomene complexe, precum rata explozivă la care populaţia glo-

bului continuă să se mărească, creşterile asociate şi inevitabile ale consumului
de energie şi realitatea rezultantă a deteriorării mediului ambiant, umanitatea este
confruntată cu o triadă de probleme deosebit de serioase – creşterea economică,
consumul de energie şi de resurse, conservarea mediului ambiant – cu alte cuvinte,
lumea se găseşte astăzi în faţa unor probleme fără precedent.
Ceea ce a dat naştere acestor probleme a fost faptul că, după revoluţia indus-
trială, evoluţia către amplificarea resurselor şi energiei a condus la producţia de
masă de mare amploare, consumul de mare amploare, eliminarea de deşeuri de
mare amploare - caracteristici ale civilizaţiei moderne. Ceea ce civilizaţia modernă
a reuşit este eliberarea unei părţi neînsemnate a populaţiei de povara muncii grele
şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, dar, în acelaşi timp, diferenţa între bogaţi şi să-
raci a devenit mai mare la scară globală, iar mediul ambiant continuă să fie distrus
ca rezultat al consumului excesiv de resurse şi energie. Ignorarea în continuare a
acestor probleme, cu care ne confruntăm, poate conduce la degradarea ireversibilă
a umanităţii pe parcursul câtorva secole. în scopul asigurării unei dezvoltări durabi-
le a întregii populaţii a Globului, trebuie să depăşim această trilemă şi să creăm o
nouă civilizaţie pentru secolul al XXI-lea, problemă care trebuie să preocupe toate
ţările lumii.
Ţările dezvoltate, mari consumatoare de resurse şi energie, nu trebuie să se
limiteze doar la o responsabilitate parţială pentru conservarea mediului ambiant, ci
trebuie să-şi utilizeze bogăţia şi tehnologia ca bază de influenţă şi schimbare, să
întreprindă tot ce e posibil pentru a da o soluţie la această trilemă, ca o obligaţie
deosebită la nivel internaţional.
334
Este evident faptul că amploarea impactului creşte la scară mondială. Soluţio-

narea problemelor necesită o colaborare sinergetică a tuturor ţărilor şi comunităţilor
de pe Terra. Dezvoltarea economică şi inovaţiile tehnologice vor juca un rol major
în rezolvarea problemelor cu care se confruntă omenirea. Populaţia lumii va trebui
informată şi conştientizată privind pericolul cu care se va confrunta Globul, consi-
derându-1 ca o problemă personală, stabilind, în final, o nouă atitudine în lume şi
schimbând comportarea şi stilul cotidian de viaţă.
Pentru oamenii tuturor timpurilor, natura a fost, este şi va fi un permanent exem-
plu, un nesfârşit îndreptar, un irezistibil model, o parte componentă a însăşi firii
umane. Omul a învăţat permanent de la natură, la început constrâns şi ameninţat
de propria sa existenţă. Natura, în frământările timpului, a opus o aprigă adversi-
tate evoluţiei umane, încercând parcă să-i oprească drumul şi să întoarcă în neant
istoria acelei dezvoltări. Acest fapt ni-l demonstrează periodicitatea glaciaţiunilor,
variaţiile de temperatură ale atmosferei, schimbările survenite în activitatea solară,
mişcările orogenetice, mişcarea gheţarilor din regiunile montane, perioadele cu ploi
abundente, secetele şi perioadele aride, activitatea vulcanică şi alte procese şi fe-
nomene naturale. Dar toate acestea s-au terminat, până la urmă, cu bine.
Azi însă, datorită activităţii nechibzuite a omului, în sânul dar împotriva naturii, au
apărut o mulţime de probleme ecologice locale, regionale, dar mai ales globale, care
prin amplitudinea manifestării şi profunzimea consecinţelor lor, mai precis cele în pri-
vinţa protecţiei mediului înconjurător şi a conservării naturii, au căpătat o dimensiune
universală şi permanentă, ameninţând existenţa vieţii pe planeta noastră.
Azi, pentru abordarea problematicii existenţei vieţii, chiar a omului ca specie pe
Terra, stă sintagma definitorie „a gândi global şi a acţiona local”.
Dintre numeroasele probleme ecologice, cu adevărat globale şi esenţiale, ge-
nerate prin contribuţia tuturor şi la soluţionarea cărora se impune să ne implicăm cu
toţii, putem evidenţia următoarele:
– Calitatea aerului – a devenit o problemă globală de prim-plan în ultimii 100
de ani, graţie poluării atmosferei şi care, având un caracter transfrontalier şi
cu efecte de lungă distanţă de la sursa de poluare, destul de serioasă pentru
existenţa vieţii. Poluarea aerului are loc atât pe cale naturală (erupţii vulca-
nice, eroziunea eoliană, incendii etc.), cât şi în rezultatul activităţii umane. O
parte din sursele proprii activităţilor umane sunt fixe, însă ponderea surselor
mobile (mijloacele de transport de toate tipurile) este mereu în creştere.
Combinarea fizico-chimică a principalilor poluanţi are tendinţa de a complica
efectele nocive şi depăşeşte, în multe regiuni ale Terrei, capacitatea natura-
lă a atmosferei de a le absorbi, dispersa şi neutraliza. De menţionat că polu-
335
area atmosferică are efecte negative nu numai asupra societăţii umane, ci şi

asupra fitotehniei, zootehniei, suprafeţelor împădurite, apelor etc. Poluarea
atmosferei se manifestă negativ asupra mediului prin diferite forme:
– Precipitaţii acide (ceaţă, ploi, zăpadă, grindină etc.) – care sunt provocate
de oxizii acidiferi, în special de sulf şi azot, emanaţi prin coşurile întreprin-
derilor industriale şi ţevile de eşapament ale vehiculelor (evident echipate
cu motoare de combustie). Ele dereglează funcţionarea ecosistemelor, ac-
centuează deteriorarea clădirilor, monumentelor arhitecturale şi sculptura-
le, induc perturbaţii în atmosferă, afectează vegetaţia, apele de suprafaţă,
activitatea umană, inclusiv starea de sănătate a populaţiei, care poate fi
afectată în mod direct prin consumul de apă alterată prin acidificare, dar şi
în mod indirect prin consumul de produse alimentare (carne, peşte, fructe,
legume care au absorbit anterior substanţele nocive) etc.
– Schimbări de climă şi efect de seră. Regimul termic al atmosferei este in-
fluenţat în mare măsură de prezenţa unor mari cantităţi de dioxid de carbon,
ozon, vapori de apă, alte substanţe chimice (metan, clorofluorocarboni, oxizi
de azot şi de sulf), iar pe cale fizică de pulberi ş.a. Prezenţa lor în diferite
proporţii şi acţiunea lor în diferite condiţii se cumulează / constituie efectul
de seră. Acest fenomen constă în reţinerea, de către vaporii de metan, oxid
de carbon, protoxid de azot etc., a radiaţiilor infraroşii reemise de solul încăl-
zit de razele solare. Efectul de seră influenţează calitatea mediului pe mai
multe căi: creşterea globală a temperaturii aerului cu efectele corespunză-
toare – topirea gheţarilor continentali şi alpini (acest fenomen poate produce
mari perturbări climatice şi microclimatice în multe regiuni ale Terrei sau
pe planeta întregă), creşterea nivelului apei din mări şi oceane (o creştere
a temperaturii aerului cu 1,5-4,5 0C determină o creştere a nivelului apei
cu 20-140 cm şi, ca rezultat, o mare parte din zonele de coastă, de deltă
şi din apropierea estuarelor vor fi inundate, conducând deci la micşorarea
suprafeţelor agricole, dar şi la dispariţia unor habitate umane, precum cele
consacrate activităţilor portuare şi nu numai).
– Diminuarea stratului de ozon. Este cunoscut faptul că stratul de ozon al at-
mosferei, situat în spaţiul stratosferei şi mezosferei, între 15 şi 45 km înălţime
de la suprafaţa terestră serveşte Terrei drept filtru natural care absoarbe ra-
diaţiile solare ultraviolete, nocive pentru organismele vii. Spre exemplu, redu-
cerea stratului de ozon cu 1% poate determina multiplicarea cu mult a cazu-
rilor de cancer al pielii, mari tulburări de vedere la oameni, iar prin încetinirea
procesului de fotosinteză influenţează negativ vegetaţia, cu alte consecinţe
336
negative. Principalii „vinovaţi” în dezechilibrul stratului de ozon sunt socotiţi

clorofluorocarbonii (tetraclorura de carbon şi metilcloroformul); ambele sunt
inerte în atmosfera joasă (troposferă), însă în straturile atmosferice superioa-
re, datorită radiaţiilor ultraviolete intense acolo, se descompun eliberând clor
atomic care serveşte drept catalizator al distrugerii ozonului.
– Problema resurselor de apă. Din învelişul de apă, care acoperă cca 76%
din suprafaţa terestră, numai 6% reprezintă apa potabilă, dar nici acestea
nu sunt toate accesibile omului (interzise, cel puţin pentru moment îi sunt
apa cantonată în gheţarii alpini şi continentali, unele ape de mare adâncime
ş.a.). Îi rămân omului pentru necesităţile de apă de toate zilele doar cca 1%,
dar şi aceasta în mare parte nu corespunde standardului de “apă potabilă”,
cauza fiind polurea ei. Se estimează că în prezent cca o treime din populaţia
Terrei locuieşte în regiuni cu probleme în privinţa aprovizionării cu apă pota-
bilă de calitate, iar cca 20% din aceasta nu au acces la o apă salubră.
Într-o stare ecologică gravă se află şi apele Oceanului Planetar, cauza fiind
aceeaşi – poluarea intensivă a acestuia cu petrol şi produse petroliere, diferite sub-
stanţe chimice, deşeuri, ape reziduale etc. Poluarea mediului marin face să se mic-
şoreze resursele piscicole şi alte resurse marine.
– Micşorarea şi degradarea resurselor funciare. Poziţia de vârf în rezolva-
rea problemei asigurării omenirii cu produse alimentare aparţine resurselor
funciare, care acoperă 30% din aria uscatului (4,6 miliarde ha din care 1,4
miliarde sunt ocupate de terenurile arabile). Însă, datorită exploatării neraţi-
onale şi nechibzuite de către om, o mare parte din acestea îşi perd califica-
tivul de resursă naturală, cauzele fiind degradarea prin eroziuni accelerate,
salinizări, înmlăştiniri, poluări, supraexploatări, utilizări neîndreptăţite etc.
Potrivit unui studiu publicat de FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Ali-
mentaţie şi Agricultură), ca urmare a degradării solurilor, anual se pierd de
la 0,3% până la 0,5% din totalul terenurilor cultivate, adică cca 5-7 milioane
ha. Toate acestea se reflectă negativ asupra producţiei alimentare, din care
cauză o mare parte a populaţiei umane se află în cercul vicios al sărăciei şi
subalimentării.
– Resurse energetice. Energiile convenţionale (petrol, cărbune, gaze natura-
le) precum şi energia nucleară au cea mai mare contribuţie la încălzirea glo-
bală şi poluarea mediului. Ele necesită dezvoltarea unor infrastructuri foarte
scumpe, precum instalaţiile de prelucrare a combustibililor fosili, conductele
pentru transportul acestora şi centralele electrice. Pericolele sunt mari: re-
ziduurile rezultate din prelucrările industriale care sunt deversate în mod
337
accidental ucid întreaga regiune pentru zeci de ani, zonele contaminate prin
accidente nucleare rămân radioactive pentru zeci de mii de ani. Disponibi-
litatea acestor resurse duce chiar la războaie datorita valorii lor economice
ridicate şi a vieţii lor scurte. Guvernele subvenţionează aceste energii cu
miliarde de dolari pe an (din banii contribuabililor, desigur), dar preţul lor
ridicat continuă să sărăcească oamenii pe tot cuprinsul Pământului. Soluţia
este utilizarea energiilor regenerabile numite şi energii netradiţionale.
O dezbatere despre energiile regenerabile trebuie să pornească de la proble-
mele schimbărilor climatice şi disponibilităţii resurselor, în condiţiile unei importante
creşteri demografice şi a necesităţii de a permite accesul la energie a miliarde de
persoane care în prezent sunt privaţi de acesta.
Studiile oamenilor de ştiinţă au devenit în ultimii ani din ce în ce mai unanime
în a aprecia că o creştere puternică a emisiilor mondiale de gaze cu efect de seră
va conduce la o încălzire globală a atmosferei terestre cu 2-60C, până la sfârşitul
acestui secol, cu efecte dezastruoase.
Prin schimbul natural dintre atmosferă, biosferă şi oceane pot fi absorbite circa
11 miliarde de tone de CO2 (sau 3 miliarde de tone echivalent carbon), ceea ce
reprezintă circa jumătate din emisiile actuale ale omenirii. Aceasta a condus la o
creştere permanentă a concentraţiei de CO2 din atmosferă de la 280 de ppm înainte
de dezvoltarea industrială la 360 ppm în prezent.
Rezervele convenţionale de petrol şi de gaze naturale potrivit aceluiaşi raport,
la nivelul actual de consum, vor fi disponibile aproximativ 40 de ani. Ţinând seama
şi de resursele care vor mai fi descoperite în anii următori, experţii apreciază ca
până în anul 2020, producţiile de petrol şi gaze vor mai creşte, preţul petrolului păs-
trându-se în jur de 25 de USD/baril, după aceasta dată producţia urmând sa scadă
şi preţul să crească spre 2040-2050 spre 50 USD/baril. Resursele neconventionale
de petrol (sisturile bituminoase şi nisipurile asfaltice) estimate la 600 miliarde tep,
vor reprezenta resurse suplimentare cu costuri superioare şi emisii de CO2.
Grupul Interguvernamental de Evoluţie a Climatului (GIEC) a încercat să sta-
bilească legătura între utilizarea disponibilului de carbon din resursele existente şi
restricţiile impuse de limitarea concentraţiei de gaze cu efect de seră din atmosferă.
Rezultă ca în perioada 1880-1998 a fost utilizată o cantitate de carbon relativ mică
faţă de resursele încă existente. Cumulul emisiilor pe parcursul secolului XXI pentru
şase scenarii de concentraţii a gazelor cu efect de seră la sfârşitul secolului: 350,
450, 550, 650, 750, 1000 ppm (părţi pe milion; 1 ppm = 1 mg/kg, 1 ppm = 1 сm3/m3)
evidenţiază că în afara primului scenariu (350 ppm), puţin realist ţinând seama de
concentraţia actuală, în toate celelalte scenarii se pot arde toate resursele conven-
338
ţionale de petrol şi gaz. Utilizarea în întregime a resursele de cărbune, precum şi a

celor neconvenţionale de gaz şi petrol, nu se va putea realiza decât în cazul rezol-
vării problemei capturii şi stocării CO2.
Prognoza consumului de energie primară realizată de Consiliul Mondial al Energiei
pentru anul 2050, în ipoteza unei creşteri economice de 3% pe an , fără o modificare a
tendinţelor actuale de descreştere a intensităţii energetice şi de asimilare a resurselor
energetice regenerabile evidenţiază un consum de circa 25 Gtep, din care 15 Gtep din
combustibili fosili. Emisiile de CO2 în acest scenariu sunt inadmisibile . Pentru a se păs-
tra o concentraţie de CO2 de 450 ppm, ceea ce reprezintă circa 6 Gt carbon, cantitatea
maximă de combustibili fosili utilizabilă nu trebuie sa depăşească 7 Gtep (tep = tonă
echivalentă petrol, 1 tep corespunde energiei produsă prin arderea unei tone de petrol),
rezultând un deficit de 18 Gtep care ar trebui acoperit din nuclear şi surse regenerabile.
Rezultă că pentru o dezvoltare energetică durabilă nu ar trebui să se depăşească la
nivelul lui 2050 un consum de 13-18 Gtep, acoperit din combustibili fosili 7 Gtep , din
nuclear 2-3 Gtep şi restul de 4-9 Gtep din resurse regenerabile.
Pentru atingerea obiectivului ambiţios propus de ţările Uniunii Europene de a
reduce de patru ori emisiile la orizontul lui 2050 se presupune o puternică „decarbo-
nizare” a sistemului energetic, prin apelare atât la energia nucleară prin noi filiere,
dar mai ales la sursele regenerative (netradiţionale) de energie.
Energiile regenerabile constituie o sursa aproape nelimitata de energie, daca
se iau în considerare necesităţile de energie ale omenirii, în comparaţie cu energia
primită de la Soare. Sursele regenerabile de energie (SRE) sunt surse existente în
mediul ambiant, care pot să se regenereze continuu sau cu o periodicitate oareca-
re, consumul cărora nu aduce la o posibilă epuizare. Ele sunt în cea mai mare parte
naţionale sau locale şi, prin urmare, sigure.
Din sursele regenerabile fac parte:
– energia hidro,
– energia eoliană,
– energia solară,
– biomasa,
– energia geotermală.
Aceste resurse au început deja să aibă anumite ponderi în balanţele de energie
primară. Alături de acestea în literatură pot fi întâlnite referiri la energia valurilor,
energia mareelor etc., dar utilizarea acestora tine mai curând de „science fiction”
decât de perspectiva imediată.
Trebuie afirmat de la început că sursele regenerabile (numite în urmă cu câţiva
ani şi „surse noi de energie”) reprezintă de fapt cele mai vechi surse de energie
339
utilizate. Încă din comuna primitivă oameni se încălzeau şi îşi preparau hrana ar-
zând lemne (deci utilizând biomasa) şi îşi uscau lucrurile la soare (utilizând energia
solară). Morile de apă (utilizate în trecut şi pe meleagurile noastre) reprezintă un
exemplu clasic de utilizare a energiei hidro. Marile descoperiri geografice au fost
făcute utilizându-se corabiile cu pânze, respectiv energia eoliana. În fapt, până la
sfârşitul secolului VIII (când a început prima revoluţie industrială) dezvoltarea soci-
etăţii umane s-a făcut pe baza surselor regenerabile de energie.
Şi în prezent, în zonele mai puţin dezvoltate (şi nu doar în Africa), traiul oameni-
lor se bazează pe utilizarea surselor regenerabile, utilizându-se tehnologii arhaice.
În accepţiunea actuală, utilizarea surselor regenerabile de energie se face însă
utilizându-se cele mai moderne tehnologii. În ultimii zeci de ani fonduri foarte im-
portante de cercetare-dezvoltare au fost dedicate elaborării şi implementării unor
astfel de tehnologii.
Problema este că energiile regenerabile nu sunt, în general, competitive în ra-
port cu sursele de energie convenţională şi că ele nu le pot înlocui fără să benefici-
eze de subvenţii serioase.
Acest lucru a făcut ca unii vorbitori din ţări în curs de dezvoltare la summitul de
la Johanesburg din 2002 să declare că utilizarea surselor regenerabile de energie
reprezintă un lux al ţărilor bogate.
Pe de altă parte, ţări dezvoltate şi care nu dispun de resurse interne de combus-
tibili fosili (în primul rând Uniunea Europeana), văd în sursele regenerabile şansa
reducerii dependenţei de importuri şi de creştere a securităţii energetice.
Energia solară. Soarele, o stea de mărime medie, reprezintă un corp incandes-
cent cu temperatura în interior de 10 – 15 mil. K şi la suprafaţă – 5762 K. Tempera-
tura este menţinută de reacţiile de fuziune, în cea mai mare măsură, a hidrogenului
în heliu. În prezent, Soarele este alcătuit din punct de vedere al masei din 75%
hidrogen şi 25% heliu. Această compoziţie se modifică în timp datorită conversiei
hidrogenului în heliu.
Radiaţia solară se datorează emisiei termice (sub formă de unde electromagne-
tice) a suprafeţei astrului. Spectrul solar poate fi împărţit în trei regiuni de bază:
– radiaţie ultravioletă (λ=0,38 μm) – 7%;
– radiaţie vizibilă (0,38 μm < λ < 0,78 μm) – 47,3%;
– radiaţie infraroşie (λ > 0,78 μm) – 45,7%.
Radiaţia cu lungimea de undă mai mare de 2,5 μm este neglijabil de mică şi de
aceea energia solară este considerată ca radiaţie de unde scurte.
Puterea de emisie a soarelui este apreciată la 38,3 x 1025 W, din care pământu-
lui îi revin 2 x 107 W, ceea ce corespunde unei cantităţi anuale de 6 x 1024J.
340
Soarele este un furnizor natural şi practic inepuizabil de energie. El este sursa

de care depinde orice viată. Dar el are o importanţă din ce în ce mai mare şi ca
furnizor al necesarului nostru zilnic de energie. Soarele, aflat la o distanţă de 150
milioane kilometri de pământ, reprezintă o adevărată sursă de energie. El oferă
zilnic energie gratuită în cantităţi nelimitate. Utilizarea energiei solare este, spre
deosebire de arderea carburanţilor, complet lipsită de substanţe toxice şi de alte
riscuri.
La aceasta lucrează cercetătorii şi producătorii echipamentelor care utilizea-
ză energia solara, aflându-se într-o aprigă concurenţă. În ultimii 10 ani s-au di-
minuat substanţial ciclurile de viată ale echipamentelor solare. Tot timpul apar pe
piaţă sisteme din ce în ce mai performante, care utilizează energia solară. Pe de
o parte există instalaţiile termice solare, care sunt utilizate pentru încălzirea apei
potabile şi, eventual, pentru încălzirea locuinţei. A doua categorie privind obţine-
rea energiei solare o reprezintă modulele fotovoltaice, care produc curent electric.
Numărul producătorilor particulari de instalaţii este în continuă creştere.
Energia solară poate fi utilizată direct pentru producerea de electricitate (utili-
zând celule fotovoltaice) sau căldura (cu colectoare solare). Faptul ca energia so-
lară este disponibilă practic pretutindeni constituie argumentul de bază în favoarea
sa. Se estimează că radiaţia solară care ajunge pe pământ reprezintă o energie
echivalentă de 19.000 miliarde tone echivalent petrol. Necesarul mondial de ener-
gie se ridică la cca 9 miliarde tep/an ceea ce înseamnă că valorificarea unui procent
infim (0,05%) ar putea acoperi necesarul total de energie. Există însă şi numeroase
inconveniente, cele mai importante fiind următoarele:
– Costul instalaţiilor de valorificare este relativ ridicat şi poate bloca realizarea
aplicaţiilor mai ales în zone sărace; chiar în ţările dezvoltate sunt necesare
subvenţii pe diferite căi. Se înregistrează o anumită tendinţă de scădere
a preţurilor, dar este necesar să fie înregistrate progrese semnificative în
acest sens.
– Energia solară are un caracter intermitent; alternanţa zi – noapte, timp înso-
rit – timp înnorat introduce complicaţii tehnice pentru a putea livra energia
atunci când este nevoie. Sunt necesare instalaţii de acumulare care măresc
mult costurile.
– Din punct de vedere geografic există diferenţe mari între zonele care dispun
de energie solară şi zonele de consum.
Energia eoliană. Într-o situaţie mai buna se găseşte energia eoliană (mişcării
ordonate a maselor mari de aer). În ultimii ani au fost realizate progrese tehnologice
remarcabile, dar în prezent electricitatea produsă pe această filieră nu este încă în
341
totalitate competitivă din punct de vedere economic. Ţările UE care şi-au propus
din raţiuni politice promovarea energiei eoliene utilizează diferite mecanisme de
susţinere. În această categorie întră:
– subvenţii directe;
– obligarea consumatorilor să achiziţioneze o anumită cantitate de energie
electrică produsă în instalaţii eoliene indiferent de preţ;
– obligarea consumatorilor să achiziţioneze o anumită cantitate de energie
electrică produsă în instalaţii eoliene la un preţ minim garantat.
În viitorul apropiat se va prefera generarea electricităţii din energie eoliană deoare-
ce este un proces curat şi nu foloseşte combustibil. În unele regiuni din Ţara Galilor şi
Scoţia şi în America de Nord funcţionează turbine de vânt experimentale conectate la
generatoare de electricitate. Este nevoie de un diametru al rotorului de circa 50 m pentru
a genera un MW (1.000.000 de Watt) de energie, deci 1.000 de astfel de generatoare de
vânt ar putea egala capacitatea unei centrale electrice uzuale. În unele ţări s-au construit
„ferme de vânt”, care constau din câmpuri de generatoare de vânt, însă publicul ar putea
obiecta dacă aspectul peisajelor ar avea de suferit. Din acest motiv, viitorul energiei eoli-
ene la scară largă este nesigur. Generatoarele de vânt mici asigură însă o cale ieftină de
reîncărcare a bateriilor electrice în zonele izolate, fără alimentare de la reţea.
Randamentul economic al instalaţiilor depinde pe lângă gradul de perfecţiune
tehnică a aeromotoarelor – de repartiţia geografică şi particularităţile regimului eoli-
an. Implantarea optimă a instalaţiilor de captare necesită şi cercetări preliminare de
topoclimatologie minuţioase. În prezent, în plan mondial se tinde spre coordonarea
observaţiilor asupra vântului, după criterii standardizate, în scopul evaluării potenţi-
alului energetic eolian în toate condiţiile climaterice.
Referindu-ne la R. Moldova, putem menţiona ca fiind importante din punct de
vedere al energiei eoliene zonele din partea de Sud-Est şi ce de Nord-Est (amplasat
de-a lungul râului Nistru). Viteza medie considerabilă a vântului a fost înregistrat la
staţia meteorologică Cahul, amplasată pe o platformă deschisă în apropierea luncii
râului Prut. Pe teritoriul republicii există destule zone cu potenţial eolian important,
iar experienţa pe plan internaţional şi naţional de utilizare pe scară largă a morilor
de vânt şi a instalaţiilor eoliene mecanice şi electrice poate servi ca punct de plecare
încurajator pentru noi studii în domeniul utilizării acestei preţioase surse de energie.
– Diminuarea stării ecologice a resurselor silvice. Pădurile, care acoperă
cca 30% din suprafaţa terestră (4,2 miliarde ha), îndeplinesc diferite funcţii
în menţinerea echilibrului ecologic: furnizează mari cantităţi de oxigen bio-
genic, absorb o mare cantitate de dioxid de carbon din atmosferă, servesc
ca regulatori ale climatului şi microclimatului, ca protectori ai apelor, ca ha-
342
bitat pentru faună şi floră etc. Însă şi acestea se află la ora actuală într-un
rapid proces de diminuare – uscarea şi îmbolnăvirea, tăierile ilicite/antieco-
logice, incendiile, poluarea, presiunile antropice considerabile (în scop agri-
col sau doar urbanistic) etc. S-a calculat că anual ies din circuitul silvic cca
10 milioane ha, adică cca 20 ha pe minut. Dacă se va continua în acelaşi
ritm tăierea pădurilor, peste 100 de ani riscăm să nu mai avem păduri.
– Diversitatea biologică reprezintă bogăţia de viaţă exprimată prin milioane-
le de specii de plante, animale şi microorganisme, cu patrimoniul lor genetic
şi complexele de ecosisteme la care participă. În ultimele secole însă, s-
a observat micşorarea numărului de indivizi şi a speciilor de organisme şi
chiar dispariţia acestora, cauzele fiind procesul avansat de urbanizare, de
dezvoltare a agriculturii, a despăduririlor, desţelenirilor, desecărilor, utilizării
excesive a substanţelor chimice, poluărilor mediului ambiant etc. Potrivit da-
telor UICN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii), între 11%
şi 34% dintre speciile de peşti, mamifere, reptile, păsări etc. sunt anual în
pericol, iar 12,5% din plantele superioare sunt ameninţate cu dispariţia şi
acest proces nu încetează. Spre exemplu, extrapolarea tendinţelor actuale
demonstrează că 5-15% din toate speciile mondiale ar putea dispărea până
în anul 2020, iar fenomenul ar putea atinge 20% în anul 2050.
– Revoluţia demografică. Înmulţirea populaţiei şi reducerea resurselor natu-
rale au, de asemenea, un impact tot mai intens şi cu caracter global asupra
mediului.
La ora actuală se resimt şi alte probleme ecologice globale acute cum sunt: pro-
blema materiilor prime, problema resurselor minerale, problema energetică, proble-
ma resurselor alimentare, problema deşertizării etc. şi un şir de probleme regionale
– problema bazinului Mării Negre şi a bazinului Lacului Caspic, problema Lacului
Baical, problema pădurilor ecuatoriale şi tropicale ş.a., care cer o atenţie deosebită
din partea societăţii umane şi rezolvarea lor.
18. Managementul Ecologic
18.1. Conţinutul şi importanţa Managementului Ecologic
Pentru a pătrunde pe terenul managementului ecologic este necesară reconsidera-

rea raportului dintre sistemul economic şi mediu, în sensui acceptării faptului că primul
aparţine celui de al doilea şi deci este subiect al legilor naturale şi energetice. Sistemul
economic este inserat în ecosistemul global şi din acest motiv nu poate să se dezvolte în
343
afara legilor care guvernează orice ecosistem, respectiv cele referitoare la circulaţia ma-
teriei (sau reciclarea permanentă) şi fluxul unidirecţional al energiei (fără posibilitate de re-
ciclare, ci numai de trecere dintr-o forma potenţială în una liberă). Conceptul tradiţional de
proces economic legat de imaginea unei maşini de producţie-consurn este, esenţialmen-
te, eronată, pentru că suprimă etapa posterioară pretinsului act final al consumului, adicâ
faza legata de tratamentul reziduurilor, principalele generatoare de externalităţi ambien-
tale. La aceasta se adaugă faza de extracţie a resurselor din mediu care, de asemenea,
nu este percepută corect în ştiinţa economică (de exemplu, preţul lemnului din pădure
trebuie să reflecte şi diminuarea serviciilor pe care le oferă un astfel de ecosistem).
Pentru funcţionarea sistemului economic sunt absolut necesare cantităţi tot mai
mari de energie care se transformă, în mod iremediabil în cădură – energie nere-
cuperabilă (energie înalta). În mod decisiv, activitatea umana a contribuit la actuala
situaţie, periculoasă, a degradării biosferei, care prezintă o capacitate limitată de
asimilare şi adaptare naturală pentru a trata deşeurile produse de societatea indus-
trială şi care, până la urmă, se întorc în mediu.
De asemenea, ştiinţa economică nu s-a preocupat de bunurile „libere” sub pretextul
că valoarea lor de schimb este nulă, fiind furnizate gratuit de către natură, în ciuda faptu-
lui că sunt indispensabile desfăşurării activităţii productive, menţinerii şi dezvoltării vieţii.
Economia convenţională, legată de administrarea resurselor limitate nu au avut în vedere
că ecosfera este ea însăşi limitată. Bunurile şi serviciile pe care natura le oferă umanităţii
sunt supuse aceluiaşi tratament ca cel al oricărei mărfi care este pe piaţă, deşi nivelul lor
calitativ este de factură specială, şi aceasta ca urmare a întâietăţii acordate obţinerii de
profituri individuale. Rezultă că ignorarea dependenţei omului de natură este inerentă
mecanismului economic, atât într-o economie liberă cât şi într-o economie centralizată,
acesteia din urmă fiindu-i specific modul de utilizare a pârghiilor economice şi nu pârghiile
economice în sine. Criza mediului dobândeşte dimensiuni mondiale şi complexele sale
cauze nu pot fi legate de un tip sau altul de economie; planificarea centralizată nu poate
elimina radical caracterul neraţional al gestiunii resurselor naturale şi a mediului în ansam
blu, proprie abuzului „mâinii invizibile” a mecanismului pieţei.
Rădăcinile problemelor mediului trebuie căutate în eroarea de a diminua rolul
acestuia în relaţia sa structurală şi dialectică cu omul şi societatea în ansamblu, în ra-
portul dintre procesele vitale şi cele economice. Efectiv, nici sistemul capitalist şi nici
cel socialist nu au ţinut cont de capitalul biologic al ecosistemului şi în consecinţă nu
au armonizat nicicum acţiunile economice cu imperativele mediului. Ambele sisteme
şi-au manifestat predilecţia pentru dezvoltare cantitativă, abordând problemele me-
diului în mod asemănător, ceea ce va face ca, pe termen scurt pericolele cu care se
vor confrunta să fie diferite pentru ca, pe termen lung, acestea să fie surprinzâtor de
344
similare; prin urmare, criza mediului accentuează nu convergenţa celor doua modele,
ci mai degrabă problemele pe care le vor avea de soluţionat, probleme ce decurg din
complexul tehnico-ştiinţific şi industrial -–baza comuna a succeselor şi înfrângerilor
Est-ului şi Vest-ului. Evoluţia, controlul şi dirijarea acestui complex plasează modelul
socialist, pe termen scurt, într-o poziţie aparent mai avantajoasa, dar viitorul înde-
părtat (dimensiune temporala specifica problemelor mediului) rezerva acelaşi impact
asupra capitalului natural atât din partea socialismului industrial cât şi din partea ca-
pitalismului; atât unul cât şi altul au o capacitate limitata de a răspunde provocărilor
mediului, privite din perspectiva unei perioade mai îndelungate asociata cu capacita-
tea finita a planetei precum şi cu limitele propriei condiţii umane.
Fenomenul degradării mediului este efectul unui ansamblu de procese aflate în
continua interacţiune: creşterea demografica, creşterea economica, progresul teh-
nico-ştiintific, industrializarea, urbanizarea, apariţia marilor aglomerări etc. Cu toate
acestea, când se intenţionează stabilirea responsabilităţilor pentru actuala criză a
mediului, atenţia se centrează imediat, de o manieră nediscriminaforie, pe econo-
mie, fără a discerne însă între activitatea şi teoria economică. în ciuda evidenţei
că activitatea economică are repercursiuni asupra mediului, teoria economică, cu
toată larga experienţă, nu a tratat, într-o formă corespunzătoare, această realitate.
Chiar dacă nu poate fi dat un răspuns general la criza mediului. Managementul
ecologic tinde să-şi asume un rol fundamental în depăşirea sa; gestionarea raţiona-
lă a resurselor, daune şi costuri legate de mediu, instrumente economice ale politicii
de mediu, repercursiuni micro şi macro-economice ale mijloacelor de protecţie a
mediului, etc, sunt unele din problemele principale circumscrise acestei ştiinţe.
Dat fiind că această disciplină, dintr-un punct de vedere convenţional, se ocupă
cu precădere de studierea fenomenelor degradării mediului (doar parţial reflectate
în sistemul de piaţă), se poate recurge la un modei al fluxurilor materiale pentru a
putea pune în evidenta importanta abordării economice a mediului. Într-un astfel de
model se încearcă a se urmări fluxul circular al materiei începând cu condiţia sa de
resursă primară prelevată din mediu şi până la descărcarea sa în acesta, sub formă
de reziduu, trecând prin fazele de producţie şi consum.
Conform modelului lui Karl-Göran Möler (fig. 74) se pot considera cinci sectoare
de bază:
– producţia;
– acumulare de capital;
– consumul;
– gestiunea mediului;
– mediul.
345
Modelul include deci un sector „Gestiunea mediului”, pentru a cărui funcţionare

se consumă forţa de muncă Le şi alte resurse Ve provenite din sectorul „Producţie”;
aceste consumuri se concretizează prin acţiunile de protejare a mediului e.
Resursele primare extrase din mediu S sunt folosite direct de către sectorul
productiv, iar inputul de muncă necesară este reprezentat de Lp. La rândul său,
sectorul „Acumulare de capital” se referă la stocul de capital din economie, care
oferă servicii productive, utilizabile ca factor de producţie, K. Sectorul „Consum” se
identifica cu consumul de bunuri şi servicii, C, provenind direct din sectorul „Pro-
ducţie”.
În afara reziduurilor descărcate direct în mediul înconjurător Zh sunt luate în
considerarea şi reziduurile reciclate (tratate) din sectorul de consum Zt.
Stocul de capital creşte ca urmare a investiţiei brute G, iar consumului (degra-
darea) stocului de capital are doua semnificaţii:
- diminuarea capitalului;
- flux de deşeuri care se pot folosi parţial (în urma dezmembrării), ca materie
primă reciclantâ, în sectorul productiv.
Fig. 74. Fluxul material (după Karl-Göran Möler:

Environmental Economics, Univ. Press, Londra, 1974).
Sectorul productiv generează, de asemenea, propriile reziduuri care, împreuna

cu celelalte (Zt şi D’) sunt supuse unui proces de reciclare interna. în mod obiectiv,
ca urmare a nivelului de performanţa a tehnologiilor, reciclarea nu poate fi totala,
astfel încât o parte a reziduurilor Zp se întoarce în mediu.
Se observă că mediul este şi creativ de servicii către consumatori, Y, în princi-
pal de tip reactiv, a căror volum scade, în general, odată cu creşterea cantităţii de
reziduuri deversate.
346
Exprimând fluxurile materiale în unităţi de masă şi stabilind ecuaţiile de echilibru

între fluxurile de intrare şi ieşire din sectoarele considerate, rezultă:
1. pentru sectorul „Producţie”:
S + Zt + D = C + G + Ve+Zp;
2. pentru sectorul „Consum”:
C = Zt + Zh;
3. pentru sectorul „Gestiunea mediului”:
Ve = e
de unde: S + D = G + Zp +Zh + e =>
S – (Zp + Zh + e) = G – D = N.
Acest bilanţ al materiei confirmă că resursele primare, producţia de bunuri, acu-
mularea de capital şi rezidurile fac parte dintr-un anumit echilibru. Se constată că
fluxul net de materie din mediu este egal cu acumularea netă N de capital. Aparent
simplă, această concluzie este semnificativă în măsura în care evidenţiază clar că
partea din resursele primare ce nu se acumulează în stocul de capital se întoarce
definitiv în mediu. O altă concluzie este aceea că, dată fiind acumularea netă de ca-
pital, în condiţiile în care nu există stimulente pentru a reduce volumul deversărilor
poluante în mediu, prelevarea naturală se va face de o manieră excesivă.
Prin urmare, dacă în plan politic este „desconsiderată” calitatea mediului, eco-
nomia va avea de suferit nu numai ca urmare a degradării mediului ci datorită ex-
ploatării abuzive (supraexploatării) resurselor naturale; cu alte cuvinte, dacă nu se
va menţine sub control deversarea reziduurilor în mediu, iar aceasta va determina
o creştere într-o măsură tot mai mare a prelevărilor din stocul de capital natural, nu
va fi posibilă menţinerea ritmului de acumulare netă a capitalului.
Descrierea de până acum confirmă necesitatea regularizării schimburilor dintre
procesele naturale şi cele economice. În acest sens, Managementul ecologic are ca
scop asigurarea fundamentării deciziilor privind capitalul productiv şi social în concor-
danţă cu caracteristicile capitalului natural, inclusiv pe baza unei contabilizări ecologice,
economice şi sociale atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. Chiar daca scopul
Managementului ecologic include şi obiective mai ample, cum ar fi îmbunătăţirea ca-
lităţii vieţii, unui din obiectivele principale rămâne administrarea eficienta a resurselor
naturale, tot mai mult supuse aproprierii şi tot mai rare. De astfel modelul lui Karl-Göran
Möler sugerează o reconceptualizare a mecanismului economic. În scopul identificării
unor mijloace, instrumente de alocare a resurselor între utilizări alternative.
Atât preocupările mai vechi cât şi cele noi pot reprezenta un suport pentru a defini
Managementul ecologic ca fiind acea ştiinţa ce studiază mediul ca bun public şi sis-
tem bazat pe autoreproducţie, aflat în strânsă interdependenţă cu mediul economic.
347
Caracterul de bun public nu neagă posibilitatea aproprierii unor elemente ale

capitalului natural, ci se referă la mediu în ansamblul său, ţinând însă cont de faptul
că problemele acestuia nu pot fi separate de cele ale componentelor sale.
Prin mediu economic se desemnează dintr-o perspectiva comună, un sistem
bazat pe reproducţie şi dominat de legi economice (în timp ce mediul este dominat
de legi biologice).
Elementele care traversează frontiera analitică a mediului, sau începuturile sunt
reprezentate, în ultima instanţă, de transferuri de energie convenţională din mediul
artificial, precum şi de energie solară. Mediul tratează transferurile de energie con-
venţională cel mult ca pe nişte recuperări, acestea reprezentând, adesea, transfe-
ruri forţate.
Spre deosebire de mediu, pentru mediul artificial începuturile reprezintă însăşi
condiţia de a exista şi de a se dezvolta.
Faptul că omenirea a devenit tot mai dependentă de mediul artificial, atât prin
mutaţiile biologice cât şi prin cele sociale, subliniază tocmai importanţa mediului în
asigurarea unor transferuri eficiente de resurse către mediul artificial.
Managementul ecologic îşi propune deci să evalueze capacitatea sistemului
natural de a participa la transferurile către sistemul artificial atât în regim staţionar
(pe termen scurt), cât şi în regim dinamic (pe termen lung).
Dinamica mediului, respectiv capacitatea sa de autoreproducţie, cuprinde însă
atât o dinamică proprie sistemului cât şi o dinamică indusă, mai ales de către tran-
sferurile forţate. Accentuarea caracterului „forţat” al transferurilor de energie pre-
ponderent convenţională creează însă o contradicţie între dinamica proprie şi di-
namica indusă, ceea ce poate plasa acest sistem în tot mai vizibile şi frecvente
stări de echilibru instabil, care pot degenera, cel puţin pentru anumite segmente, în
situaţii de dezechilibru şi de prăbuşire.
Managementul ecologic trebuie să contribuie deci la fundamentarea unor deci-
zii eficiente de gestionare a mediului de către om, respectiv de situare a acestuia
pe poziţia de partener al naturii, care doreşte să-şi desfăşoare activitatea în concor-
danţă şi cu legile naturii şi nu pe poziţia de „stăpân” al naturii.
Aflate în strânsă legătură cu capacitatea de autoreproducţie, măsurile de pre-
venire a degradării acestei capacităţi sau de reconstrucţie, fac parte, de asemenea,
din obiectul Managementului ecologic din perspectiva eficienţei pe care o prezintă,
respectiv a raportului dintre efectul şi efortul pe care le presupun.
Pentru atingerea obiectivelor sale, se propun patru direcţii de dezvoltare a Ma-
nagementului ecologic:
– elaborarea tehnicilor de evaluare în termeni monetari a fenomenelor legate de
348
evoluţia mediului şi utilizarea unor metode de analiză ca suport decizional;

– conceperea şi aplicarea instrumentelor politicii de mediu;
– evaluarea dimensiunii internaţionale a fenomenelor şi politicilor legate de mediu;
– fundamentarea trecerii de la modelul staţionar de dezvoltare, propus de Clu-
bul de la Roma, la modelul dezvoltării durabile.
18.2. Caracterul interdisciplinar şi integrator

al Managementului Ecologic
Unitatea în diversitate pe care o manifesta realitatea înconjurătoare reprezintă

un adevăr care îşi găseşte o tot mai larga susţinere prin însăşi procesul de dezvol-
tare a ştiinţei. Apare tot mai clar ca preocupările ştiinţifice pe domenii înguste sunt
doar o etapa necesară a procesului de integrare a informaţiei în concepte, legităţi,
paradigme capabile să explice evoluţia unui sistem, asigurându-şi prin aceasta pe-
renitatea ştiinţifică. Capitalul natural, ca obiect al Managementului ecologic, repre-
zintă un sistem de o mare complexitate pentru a cărui înţelegere, percepere corectă
în plan economic, sunt necesare informaţii din domeniul ştiinţelor naturii, a ştiinţelor
exacte, a ştiinţelor sociale etc. Utilizarea conceptelor, a pârghiilor şi instrumentelor
economice într-un domeniu cum este cel al mediului, nu-şi poate găsi o finalitate
eficientă în afara cunoştinţelor despre acesta oferite de alte ştiinţe, ceea ce pune în
evidenţă caracterul interdisciplinar al Managementului ecologic.
Ştiinţele naturii oferă abordării economice a mediului cunoştinţele necesare
identificării punctelor comune dintre legile biologice, ecologice şi legile economice,
înţelegerii relaţiei de cauzalitate dintre structura şi dinamica sistemelor naturale,
evaluării productivităţii naturale şi stabilirii dimensiunii spaţio-temporale a utilizării
resurselor acestei productivităţi.
Este cunoscut faptul că, cu cât sfera investigaţiei este mai largă şi mai comple-
xă, posibilităţile de a dezvolta raţionamente în termeni cantitativi se reduc, pentru
a lăsa locul abordărilor calitative, dar care sunt mai puţin exacte. Această legalitate
este valabilă cu atât mai mult în cazul mediului, o entitate ce poate fi definită în
raport cu colectivitatea, cu societatea şi mai puţin în raport cu individul. în astfel
de condiţii, implementarea şi evaluarea impactului unor mecanisme economice, a
unor politici economice în domeniul mediului nu pot fi realizate eficient în afara cu-
noştinţelor de sociologie organizafională, politologie, filozofie. De altfel, numeroase
metode de evaluare a impactului de mediu fie că se bazează direct pe sistemul
comportamental al individului, colectivităţii sau societăţii în ansamblu, fie că trebuie
validate de un astfel de sistem.
349
Amplificarea volumului informaţiilor vehiculate în procesul de explicare pe baze

economice a raportului dintre mediu şi dezvoltarea socio-economică impune tot mai
mult recurgerea la modele matematice, susţinute de metodele oferite de fizică, chi-
mie în explicarea sistemelor naturale. De asemenea, cu toate dificultăţile existente,
ca urmare a caracerului calitativ al sistemului natural şi în cazul Managementului
ecologic este valabilă aprecierea că o ştiinţă nu este suficient de dezvoltată dacă
nu recurge la instrumentarul matematicii.
În raport cu natura interdiscipiinară, natura integratoare a Managementului
ecologic relevă faptul că această disciplină impunând utilizarea cunoştinţelor din
diverse domenii, îşi creează propriile concepte, îşi formulează propriile legi şi îşi
identifică propriile instrumente, absolut necesare demersurilor în plan ştiinţific.
Noţiunile de externalitate, avantaj, patrimoniu, valoare economică etc, capătă
un conţinut specific în cadrul acestei discipline. Dezvoltarea durabilă, poluarea
transfrontieră şi repartizarea costurilor şi beneficiilor de mediu, ecoconversia dato
riilor externe, economia ecologică a resurselor naturale etc., reprezintă tot atâtea
contribuţii ale managementului ecologic la diversificarea limbajului ştiinţific, cu sco-
pul definirii noilor probleme cu care se confruntă omenirea şi care fac obiectul ei de
studiu.
19. Monitoringul Ecologic
Monitoringul stării mediului ambiant – reprezintă un sistem de supraveghere şi

examinare a mediului natural, în primul rând de observare a nivelurilor de poluare
şi a efectului produs în biosferă. Aceasta înseamnă urmărirea continuă sau perio-
dică a unor parametri de calitate a mediului şi a compoziţiei calitative şi cantitative
a poluanţilor din mediu.
În funcţie de obiectivele încredinţate, monitorizarea ecologică integrată include,
în calitate de subsisteme:
I. Compartimente de bază: II. Factorii complementari:
– Aerul; – Radiaţia solară;
– Apa; – Radiaţia tehnogenă;
– Solul; – Câmpurile.
– Subsolul;
– Deşeurile;
– Flora;
– Fauna;
– Omul.
350
În calitate de sistem de supraveghere şi control a stării mediului înconjurător,

monitoringul cuprinde trei etape:
I. supravegherea,
II. evaluaria stării reale,
III. pronosticul unor eventuale modificări.
Tipurile de supraveghere a stării mediului ambiant:

– Sursele (locale de poluare şi impact) şi factorii de impact (substanţe poluan-
te, factorii fizici).
– Starea factorilor de mediu (starea mediului caracterizată prin date fizice şi
fizico-geografice).
– Starea componentei biotice a biosferei.
– Reacţia unor sisteme ecologice de proporţii mari (condiţii meteorologice,
climă) şi a biosferei în ansamblu.
Etapele evaluării stării mediului natural cuprind:
a. Selectarea indicilor şi caracteristicilor factorilor de mediu: apă, aerul, solul.
b. Măsurarea directă a acestor indice.
Elaborarea unei prognoze presupune cunoaşterea:
– Legităţilor privind modificarea nivelurilor de poluare şi starea mediului natu-
ral.
– Disponibilitatea unor modele.
– Posibilităţi de calcul numeric.
Mijloacele de colectare a datelor – în momentul de faţă, în lume funcţionează

mijloace puternice de colectare a datelor privind mediul înconjurător:
– aparatele aerocosmice;
– sisteme de monitorizare geoinformative (de ordin local, regional şi global);
– metode de modelare a proceselor ecologice.
Schema generală a sistemului de control a substanţelor poluante cuprinde ur-

mătoarele etape:
1. colectarea probelor;
2. prelucrarea probelor în scopul conservării parametrului ce urmează a fi mă-
surat şi transportarea lor ulterioară;
3. păstrarea şi pregătirea probei pentru analiză;
4. măsurarea parametrului aflat sub control;
5. Prelucrarea şi obţinerea rezultatelor.
351
19.1. Sistemul de Monitoring Ecologic Integrat (MEI)

în Republica Moldova
În Republica Moldova structura, modul de înfiinţare şi funcţionare a Sistemului

de Monitoring Ecologic Integrat este stabilit de Regulamentul Sistemului de Monito-
ring Ecologic Integrat (1998).
Monitoringul Ecologic Integrat este un sistem complex, prin care statul suprave-
ghează permanent starea mediului, resurselor naturale şi a impactului antropic, bazat
pe parametri şi indici cu acoperire spaţială şi temporală, care asigură cadrul infor-
maţional necesar pentru elaborarea strategiei şi tacticii de prevenire a consecinţelor
activităţii antropice şi a calamităţilor naturale, de elaborare a prognozelor şi exercitare
a controlului operativ asupra eficienţei măsurilor de redresare a situaţiei ecologice.
În conformitate cu alin. b al art. 15 din Legea privind protecţia mediului încon-
jurător (nr.1515-XII,16 iunie 1993 (Monitorul Oficial, nr.10,art.283)), supravegherea
mediului la nivel naţional este asigurată de Ministerul Ecologiei şi Resurselor Natu-
rale, denumit în continuare autoritatea centrală de mediu, precum şi de Ministerul
Sănătăţii, Ministerul Agriculturii şi Industriei de Prelucrare, Asociaţia de Stat “AGe-
oM” ,Asociaţia de Stat “Moldsilva” şi Academia de Ştiinţe a Moldovei.
Funcţionarea Monitoringului Ecologic are la bază următoarele principii:
– supravegherea sistematică a stării mediului natural, componentelor lui şi a
evoluţiei impactului antropic;
– obiectivitatea şi veridicitatea monitorizării;
– caracterul interdisciplinar şi exhausiv (în întregime) al supravegherii;
– compatibilitatea informaţiei furnizate de diferite surse;
– compatibilitatea monitoringului ecologic cu sistemele analogice internaţio-
nale;
– coordonarea normativelor şi metodelor de investigaţie şi cercetare, a activi-
tăţilor de asigurare cu programe;
– complexitatea estimării informaţiei ecologice;
– operativitatea estimării informaţiei beneficiarilor;
– accesibilitatea informaţiei privind starea mediului natural, cu respectarea
prescripţiilor şi restricţiilor legale în domeniu.
Funcţionarea Sistemului de Monitoring Ecologic Integrat (denumit în cele ce ur-
mează Monitoringul Ecologic) este asigurată de către autoritatea centrală de mediu
şi de către furnizorii şi beneficiarii informaţiei respective.
În cadrul Monitoringului Ecologic în calitate de furnizori ai informaţiei ecologice
participă instituţiile de stat (ministere, departamente, agenţii, institute, concerne, aso-
352
ciaţii) gestionare ale resurselor naturale, organele abilitate să exercite controlul asu-
pra utilizării lor, instituţiile ştiinţifice şi agenţii economici care folosesc resurse naturale
ori desfăşoară activităţi cu impact asupra mediului sau sănătăţii populaţiei.
Calitatea de beneficiar al informaţiei ecologice acumulate de Monitoringul Eco-
logic o poate avea orice instituţie, persoană fizică sau juridică, ce solicită sau utili-
zează informaţia respectivă.
Crearea Monitoringului Ecologic are drept scop:
– Promovarea unei politici unitare de stat în domeniul monitoringului ecologic,
armonizarea Monitoringului Ecologic al Republicii Moldova cu alte sisteme
naţionale şi internaţionale de profil.
– Sporirea operativităţii, veridicităţii, calităţii şi eficienţei informaţiei ecologice
şi evitarea activităţilor în paralel, crearea băncilor generale de date în dome-
niul mediului înconjurător.
Sarcinile de bază ale Monitoringului Ecologic sânt:
– Supravegherea stării mediului natural şi a impactului antropic.
– Managementul datelor măsurărilor (colectarea, prelucrarea, generalizarea,
analiza, interpretarea, stocarea şi prognoza informaţiilor) şi transmiterea
acestora către beneficiarii sau solicitanţii lor.
– Evidenţierea schimbărilor în sistemul “mediul – componentele lui – sănăta-
tea populaţiei” şi elaborarea prognozelor privind tendinţele şi eventualele
schimbări.
– Asigurarea sistematică a autorităţilor publice, agenţilor economici şi a popu-
laţiei cu informaţia despre starea mediului şi a componentelor lui, furnizarea
prognozelor şi/sau avertizărilor privind eventualele schimbări ale acestora.
– Elaborarea recomandărilor necesare pentru adoptarea deciziilor în proble-
me de mediu.
Autorităţile publice, care sunt responsabile de starea mediului natural şi a sănă-
tăţii populaţiei din teritoriile administrate, asigură:
– Colectarea, prelucrarea şi păstrarea datelor primare despre starea mediu-
lui.
– Evaluarea impactului ramurilor economiei naţionale asupra mediului natural
şi sănătăţii populaţiei.
– Prezentarea datelor potrivit graficelor, stabilite de structurile statistice şi cele
abilitate cu funcţii de supraveghere a mediului.
Întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile, persoanele fizice şi juridice cu orice sta-
tut juridic şi formă de proprietate, ale căror activităţi au sau pot avea un impact negativ
asupra mediului natural sau asupra componentelor lui, sânt obligate, conform alin.
353
f) şi g) ale art. 32 din Legea privind protecţia mediului înconjurător, să efectueze în

zonele lor de activitate supravegherea stării mediului şi evidenţa resurselor folosite,
prezentând informaţia respectivă structurilor statistice şi organelor abilitate cu colec-
tarea informaţiei privind mediul înconjurător, iar în baza alin. e) al art.16 din aceiaşi
lege să prezinte gratuit autorităţii centrale de mediu informaţia solicitată.
19.1.1. Structura şi organizarea Monitoringului Ecologic
În funcţie de obiectivele încredinţate, monitorizarea ecologică integrată include,

în calitate de subsisteme, atât compartimentele de bază (aerul, apa, solul, sub-
solul, deşeurile, flora, fauna, omul), cât şi factorii complimentari (radiaţia solară şi
tehnogenă, câmpurile electromagnetice, poluarea fonică, vibraţiile, contaminările
cu agenţi biologici, substanţele toxice, îngrăşămintele minerale şi organice, pesti-
cidele). În caz de necesitate, structura sistemului de monitorizare ecologică poate
fi diversificată.
În plan teritorial, Monitoringul Ecologic se constituie din trei niveluri de monito-
ring:
– local (în zona de activitate a întreprinderilor, în localităţi, sectoare de land-
şaft, arii protejate)
– regional (în limitele unităţilor administrativ-teritoriale, în perimetrul zonelor
economice şi naturale)
– naţional, care cuprinde întreg teritoriul ţării.
În Republica Moldova monitoringul ecologic integrat este efectuat de către Cen-
trul de Monitoring Ecologic al Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale şi fur-
nizorii de informaţie – instituţiile specializate în domeniile respective, abilitate să
efectueze monitoringul specializat.
Cadrul instituţional al monitoringului ecologic include:
– Organizaţiile şi instituţiile, care colectează din domeniile specializate datele
primare, le prelucrează şi le analizează, întocmesc pronosticuri şi furnizea-
ză informaţii utilizatorilor.
– Centrul de Monitoring Ecologic, care patronează reţeaua complexă de su-
praveghere, coordonează activitatea de informaţii ecologice, colectează,
prelucrează, integrează şi generalizează informaţia primară prezentată de
furnizori, gestionează băncile naţionale de date, aduce la cunoştinţa orga-
nelor de stat şi a opiniei publice informaţiile integrale, generalizate şi speci-
ale privind starea mediului natural şi a componentelor acestuia.
– Consiliul specializat al Centrului de Monitoring Ecologic cu statutul de organ
354
consultativ, care elaborează recomandări privind activitatea metodologică şi

organizaţională în cadrul Monitoringului Ecologic şi include specialişti notorii
din domeniile respective.
În plan organizaţional, reţeaua generală a Monitoringului Ecologic include pos-
turi, staţii şi poligoane de supraveghere, laboratoare, centre de profil sau speciali-
zate, precum şi unitatea centrală – Centrul de Monitoring Ecologic. Numărul sub-
diviziunilor specializate se stabileşte conform necesităţilor de acoperire spaţială şi
temporală a teritoriului ţării cu reţele de monitorizare ecologică specializate.
19.1.2. Funcţionarea Monitoringului Ecologic
Centrul de Monitoring Ecologic şi instituţiile specializate efectuează monito-

ringul ecologic integrat prin evaluări şi observări programate şi operative ale stării
generale a obiectelor şi componentelor mediului natural, în conformitate cu meto-
dologiile standard şi cu respectarea reglementărilor naţionale şi internaţionale.
Structura, metodele de estimare şi calendarul prezentării datelor despre starea
mediului natural şi sănătatea populaţiei se stabileşte de către autoritatea centrală
de mediu,de comun acord cu Departamentul Analize Statistice şi Sociologie şi ţi-
nând cont de legislaţia în vigoare, necesităţile statului, recomandările şi interpelările
(cereri de a da răspuns) organizaţiilor internaţionale.
Interacţiunea autorităţilor publice, a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor,
care asigură funcţionarea Monitoringului Ecologic la toate nivelurile, se efectuează
conform recomandărilor Centrului de Monitoring Ecologic şi instrucţiunilor tehnice
respective.
Analiza şi generalizarea informaţiei despre mediul natural şi sănătatea populaţi-
ei se efectuează de către instanţele specializate în domeniile respective, în limitele
atribuţiilor fiecăruia şi în conformitate cu actele şi documentele normative departa-
mentale, naţionale şi internaţionale.
Informaţia generalizată cu caracter regional şi naţional se stochează şi se păs-
trează în modulele bazelor de date ale Centrului de Monitoring Ecologic, informaţia
cu caracter zonal – în cele a subdiviziunilor zonale ale autorităţii centrale de mediu.
Informaţia specializată privind anumite componente ale mediului ce ţine de Monito-
ring Ecologic, se stochează şi se păstrează în subdiviziunile respective de control şi
cercetare ale ministerelor, departamentelor, Academiei de Ştiinţe a Moldovei etc.
Centrul de Monitoring Ecologic stabileşte modul şi mărimea fluxului informaţio-
nal şi asigură prezentarea informaţiei operative şi periodice structurilor decizionale
şi solicitanţilor.
355
Informaţia serveşte pentru elaborarea şi adoptarea hotărârilor privind preveni-

rea calamităţilor şi dezastrelor şi lichidarea consecinţelor acestora, precum şi pri-
vind asigurarea securităţii ecologice a Republicii Moldova.
Centrul de Monitoring Ecologic stabileşte procedura de acces la informaţia
menţionată conform prescripţiilor legislaţiei în vigoare.
Schimbul de informaţii despre starea mediului natural şi sănătatea populaţiei în-
tre organele de stat şi instituţiile subordonate acestora, responsabile de efectuarea
monitoringului ecologic se efectuează gratuit.
Prognozarea schimbărilor în starea mediului şi componentelor lui o efectuează,
în mod curent sau la cererea organelor de stat, Centrul de Monitoring Ecologic cu
antrenarea instituţiilor specializate şi/sau a colectivelor de creaţie.
20. Dezboltarea durabilă socio-economică
Priin conceptul „dezvoltare durabilă” se înţelege elaborarea soluţiilor tehnice,

legislative şi administrative care, din punct de vedere global, pot rezolva sau cel
puţin limita problemele de mediu urgente. Se conştientizează faptul că a venit „vre-
mea lumii limitate” (concepţia Clubului de la Roma) în sens de agravare a relaţiilor
omului cu natura, care nu mai există ca mediu de viaţă curat şi prosper, echilibrat în
funcţie de element pe deplin regenerabil.
În decursul ultimelor trei decenii omenirea a început să înţeleagă tot mai mult
că o societate sau o economie sănătoasă nu este posibilă într-o lume în care dom-
neşte sărăcia şi în care e puternic dereglată starea mediului înconjurător. Lumea se
confruntă cu sărăcia, foametea, cu boli, analfabetism şi cu deteriorarea continuă a
sistemelor de care depinde însăşi bunăstarea fiecăruia dintre noi. Singura cale pen-
tru a asigura un viitor mai sigur şi mai prosper constă în tratarea mai echilibrată a
problemelor mediului şi ale dezvoltării. Este necesar să se satisfacă cerinţele umane
fundamentale şi să fie protejate şi gospodărite mai bine ecosistemele. Conferinţa
ONU cu privire la mediul înconjurător (Stockhoîm, 1972) a recunoscut legătura din-
tre dezvoltarea socio-economică şi impactul ei asupra mediului. Analizând această
relaţie în raportul „Viitorul nostru comun”, Comisia mondială a ONU pentru mediu şi
dezvoltare UNCED (Comisia Brundtland) a prezentat Adunării Generale a ONU (în
1987) concluziile sale referitoare la starea mediului şi perspectiva dezvoltării socie-
tăţii umane. Conform acestui document, ţările lumii sunt orientate spre examinarea
politicii de dezvoltare a societăţii, ţinând cont de faptul că mediul şi dezvoltarea sunt
indispensabile. O dezvoltare viabilă presupune asigurarea cerinţelor generaţiei ac-
tuale, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile lor
356
necesităţi. Dezvoltare durabilă înseamnă stabilitate, creşterea producerii de bunuri

materiale şi utilizarea resurselor respectând limitele ecologice. Conferinţa ONU de la
Rio de Janeiro (1992) în componenţa a 172 ţări, inclusiv Republica Moldova, luând în
dezbatere problema mediului înconjurător, a adoptat un program de „activităţi în toate
domeniile dezvoltării durabile la nivel regional, naţional şi global (Agenda XXI) A fost
elaborat un set de principii ce trebuie să stimuleze dezvoltarea durabilă.
Agenda XXI prevede măsuri de combatere a poluării solului, apei şi aerului, de
protecţie a pădurilor şi diversităţii speciilor de vieţuitoare, de combatere a sărăci-
ei, de reducere a consumului excesiv etc. Ea afirmă că dezvoltarea durabilă este
calea de stopare atât a sărăciei, cât şi a distrugerii mediului înconjurător. În acest
articol sunt supuse analizei condiţiile creşterii economice şi limitele acesteia ca
impact ecologic, evoluţia conceptului de dezvoltare durabilă şi dezbaterile acestuia
în activităţile ONU şi ale Comisiei Bundtland. S-a întreprins o încercare de a evalua
posibilităţile adoptării lui în condiţiile Republicii Moldova.
Majoritatea populaţiei concepe „dezvoltarea” doar ca un termen economic, dar
ar fi binevenit ca acest termen să fie conceput şi ca satisfacere a necesităţilor de
hrană ale oamenilor, de adăpost şi educaţie. Concluzia ar fi că sărăcia şi datoria
sunt probleme mult prioritare decât problemele ce ţin de mediu.
Deoarece Republica Moldova se află în tranziţie, ideile le urmărim orientândune
spre conceptul de dezvoltare durabilă. Însă această tranziţie rapidă la viabilitate nu
este încă recunoscută şi conştientizată. Astfel, ignorând multe semne de avertizare,
omenirea s-a orientat într-o direcţie greşită.
Esenţa dezvoltării durabile s-ar putea exprima în forma unui triunghi, ale cărui
laturi determină 3 aspecte: ecologic, social şi cel economic. Numai interacţiunea
acestor aspecte poate asigura o dezvoltare durabilă a societăţii (Fig. 75).
Aspecte economice
Creştere, eficienţă, echi-
tate
Aspecte sociale Aspecte ecologice
– şomaj; – integrarea; ecosistemelor;
– mobilitate; – capacitatea de suport;
– unitate – biodiversitatea;
– identificarea culturală; – echilibrul ecologic local şi
– asigurarea sănătăţii. global.
Fig. 75. Triunghiul durabilităţii
357
Nevoia pentru abordarea dezvoltării durabile reiese din limitele la care a ajuns
lumea în toate domeniile activităţii sale. Limita creşterii a fost deja atinsă, iar dacă
s-ar produce o creştere suplimentară a împrumuturilor, atunci planeta (omenirea)
se va îndepărta de la sustenabilitate şi, respectiv, se vor exclude în mod rapid opţi-
unile pentru viitor prin nerecunoaşterea limitelor. Respectiv, trecerea la o economie
sustenabilă se va realiza mai curând decât reducerea sărăciei. În iulie 1989 condu-
cătorii grupului celor şapte ţări industrializate au lansat chemarea pentru „adopta-
rea cât mai rapidă, la scară planetară, a politicilor bazate pe dezvoltarea durabilă”.
Raportul WCED 1987 anticipează o creştere de la 5 la 10 ori a producţiei industriale
mondiale. McNeil afirmă în acest sens că o astfel de creştere ar fi necesară în ur-
mătorii 50 de ani. Pentru realizarea durabilităţii, populaţia „încapsulează” tot ceea
ce este necesar.
Astfel, ecosistemul spaţiului de viaţă global (naţional) este sursa tuturor „intră-
rilor” materiale în subsistemul economic şi este dcpozitorul tuturor deşeurilor aces-
tuia. Însă funcţiile de sursă şi de depozit de deşeuri ale ecosistemului global au o
capacitate limitată de a susţine subsistemul economic.
În această ordine de idei, creşterea economică nu poate fi singurul mod de a
ajunge la durabilitate. Ecosistemul global (naţional) este finit şi are capacităţi limita-
te de regenerare şi asimilare.
Pare inevitabil faptul că secolul al XXl-lea va fi preocupat de problema dublării
numărului de populaţie pe Terra, de consumul excesiv de resurse şi de împovăra-
rea mediului cu deşeuri. Subsistemul economic a atins sau deja a depăşit limiteie
surselor şi a depozitelor de deşeuri importante.
Grija pentru conservarea resurselor naţionale şi pentru protecţia mediului, care
ne-ar asigura atît noua, cît şi generaţiior următoare un standart de bunăstare şi me-
diu sănătos, necesită aderarea ţării noastre la strategiile internaţionale referitoare la
mediu şi sănătate. Semnând Declaraţia Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare
de la Rio de Janeiro din 1992. Republica Moldova şi-a manifestat voinţa şi şi-a asu-
mat obligaţia de a se integra în procesul global de tranziţie la modelul de dezvotare
durabilă. În conformitate cu această obligaţiune, în anul 2000, Consiliul Economic
Suprem de pe lîngă Preşedinţia Republicii Moldova a aprobat „Strategia Naţională
pentru Dezvoltare Durabilă ”, elaborată în cadrul Programului Naţiunilor Unite pen-
tru Dezvoltare. Obiectivele strategice, prevăzute pentru următorii 20 de ani, vizează
în mod special creşterea bunăstării întregului popor şi a fiecărui cetăţean, precum
şi prosperarea generaţiilor următoare.
Pentru Republica Moldova dezvoltarea durabilă presupune o abordare comple-
xă a problemei utilizării resurselor: 1)lipsa resurselor limitează dezvoltarea; 2)dez-
358
voltarea localităţilor urbane şi rurale provoacă poluarea mediului-solului, aerul, ape-

lor de suprafaţă freatice etc.; 3)exploatarea intensivă a unor resurse(solului, apelor
pădurilor) reduce capacitatea lor de regenerare, conduce la sărăcia populaţiei.
Conflictul dintre cerinţele creşterii economice şi resursele limitate impune
reorientarea omenirii spre alt model de dezvoltare socio-economică, deci, dezvol-
tare durabilă.
20.1. Principii şi obiective ale dezvotării durabile
Esenţa dezvoltării durabile constă în „capacitatea de a satisface cerinţele ge-

neraţiei prezente, fără a compromite şansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi”. În modul acesta, în cazul regenerării resurselor, protejării me-
diului şi respectării normelor morale, s-ar fundamenta o astfel de dezvoltare, care
poate conduce la prosperitate.
Planul de Acţiuni la nivelul mondial pentru mileniul III, cunoscut şi sub denumi-
rea de Agenda XXI, prevede obligaţiuni politice ale statelor în domeniu dezvotării şi
colaborării economice pe termen lung. În conformitate cu aceste obligaţiuni, în ţara
noastră s-a elaborat Strategia Naţională pentru dezvoltare Durabilă „Moldova XXI”
(2000), în care sunt prevăzute următoarele principii ale dezvoltării durabile:
– direcţionarea dezvoltării spre ameliorarea calităţii vieţii – creşterea speranţei
de viaţă,
– asigurare unui înalt grad de instruire, garantarea drepturilor şi libertăţilor
omului;
– promovarea dezvoltării pentru oameni şi prin oameni, ca proces unitar al
creşterii economice, al investiţiilor în capitalul uman şi al asigurării securităţii
ecologice;
– promovarea dezvoltării continue în baza stabilităţii mediului şi a conservării
biodiversităţii, a integrării proceselor ecologice în actul decizional;
– promovarea unui nou concept de securitate a oamenilor – alimentară, econo-
mică, socială, ecologică, a alianţelor economice regionale şi subregionale;
– eradicarea sărăciei, reducerea discrepanţelor în nivelul de trai al diferitor
tipuri de populaţie;
– constituirea unei societăţi civile deschise, în baza democratizării, descen-
tralizării sistemului public şi slăbirii rolului guvernelor, încurajării societăţii
civile;
– dezvoltarea etnosului autohton şi minorităţii în baza unor relaţii de respect şi
armonie faţă de valori;
359
– asigurare cunoaşterii, informării, conştientizării şi participării populaţiei la

procesul de dezvoltare durabilă, accesul liber la informaţiile cu caracter
economic, social şi ecologic, la crearea şi utilizarea reţelelor naţionale şi
internaţionale de comunicare în domeniul dezvoltării durabile;
– ecologizarea cunoştinţelor, remodelarea mentalităţilor, reorientarea siste-
mului educaţional, eticomoral, ştiinţific şi tehnologic spre noi valori intelectu-
ale şi spirituale;
– asumarea de către organele de stat a atribuţiilor de elaborare şi garantare a
realizării programelor şi strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă.
Aceste principii au ţinut cont de opţiunile viitorului ţării noastre: aderarea la
structurile economice şi politice ale Uniunii Europene pentru a obţine până în 2010
statutul de membru asociat, ulterior efectuarea eforturilor pentru atingerea perfor-
manţelor economice, sociale şi politice, care ar permite obţinerea statutului de ţară
membră a Uniunii Europene; colaborarea cu alte ţări şi comunităţi în baza principi-
ilor reciproce avantajoase; restabilirea şi consolidarea integrităţii teritorial-adminis-
trative a R. Moldova; dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi organizării sociale;
creşterea economică şi a standardului de trai.
Deci, dezvoltarea durabilă prevede reforma globală a societăţii şi cuprinde toate
aspectele dezvoltării umane.
În calitate de standard pentru dezvoltarea durabilă a R.M. servesc indicii de
performanţă ai statelor dezvoltate şi modelul lor de progres accelerat.
Realizarea principiilor menţionate impune formarea unor structuri complementare
în sistemul socio-economic: ecologice, de integrare şi conservare a capitalului natural,
informaţionale, de valorificare a informaţiilor şi cunoştinţelor în resursele dezvoltării.
În baza principiilor, coordonatelor şi opţiunilor acceptate, în interesul naţional,
dezvoltarea pe termen lung a R. Moldova are următoarele obiective strategice de
dezvoltare durabilă:
1. Obiectivul fundamental:
– bunăstarea, sănătatea şi educaţia societăţii în corelaţie cu cerinţele de con-
servare şi regenerare a resurselor naturale, precum şi cu garanţiile pentru
generaţiile viitoare.
2. Obiectivele principale:
– formarea unui potenţial competitiv pentru relansarea şi stabilizarea creşterii
economice, a dezvoltării umane durabile;
– realizarea standardelor unui trai decent;
– formarea capitalului uman în corespundere cu exigenţele ştiinţifice, tehnolo-
gice, informaţionale şi morale;
360
– consolidarea structurală a sistemului socio-economic pe baze durabile, în

conformitate cu criteriile de integrare în Uniunea Europeană;
– reformarea sistemului de securitate socială;
– monitorizarea şi ajustarea continuă a parametrilor dezvoltării la performan-
ţele economice, sociale şi cele din domeniul protecţiei mediului.
Principiile şi obiectivele strategice de dezvoltare durabilă prezintă pentru RM
o şansă de a se integra în familia statelor civilizate şi de a evita marginalizarea.
Realizarea obiectivelor acceptate necesită anumite strategii şi programe naţionale
şi sectoriale.
Durata perioadei de ralizare a obiectivelor a fost divizată în 2 etape:
1. Etapa 1, intermediară, pentru anii 2000-2005, cu scopul de depăşire a crizei
generale a sistemului socio-economic şi politic, trecerea la faza creşterii economice.
Ameliorarea calităţii vieţii, stabilizarea statalităţii. Această etapă prevede realizarea
reformelor structurale, macroeconomice, finalizarea suportului legislativ al tranziţiei
la economia de piaţă, funcţionalizarea mecanismelor economice.
2. Etapa 2, pentru perioada anilor 2006-2020, cu scopuri strategice în domeni-
ile economic, capitalul natural, capitalului uman, democratizării societăţii. Astfel, în
domeniul economic, scopul strategic principal va fi atingerea securităţii economice,
sporirea avuţiei naţionale în urma funcţionării normale a economiei de piaţă, care
va face posibilă protecţia socială. În sfera capitalului uman scopul strategic princi-
pal constă în ridicarea standardelor calităţii vieţii, asistenţei medicale, accesului la
educaţie, protecţiei sociale, precum şi asigurarea unui mediu sănătos la locurile de
muncă, de trai şi odihnă.
La etapa actuală, în Republica Moldova s-au efectuat esenţiale reforme reuşite,
precum şi nereuşite: privatizarea întreprinderilor, liberalizarea preţurilor şi reducerea
deficitului de mărfuri şi servicii; introducerea monedei naţionale şi controlul inflaţiei;
instruirea infrastructurii economice de piaţă, instruirea sistemului bancar etc. Însă
economia naţională este slab structurată, suportul legislativ se prezintă incoerent şi
contradictoriu, privatizarea în baza bonurilor patrimoniale nu şi-a atins ţinta.
20.2. Direcţii strategice ale dezvoltării durabile
Realizarea obiectivelor prevăzute de strategia naţională este direcţionată la po-

litici, instrumente, scenarii respective şi implementarea în practică. Referindu-ne
la politici, direcţiile strategice includ: politica economică, politica în domeniul resur-
selor umane, politica socială, politica în cercetare-dezvoltare, politica de mediu,
politica în dezvoltarea localităţilor şi amenajării teritoriului.
361
Este clar că pentru medici cele mai importante politici în domeniul resurselor
umane, deşi şi celelalte politici, sunt indiscutabil importante şi influenţează dome-
niul respectiv. De exemplu, în politica economică obiectivele principale ale strate-
giei se încadrează:
– pe termen scurt – în stoparea declinului economic, stimularea investiţiilor şi
acumulărilor în vederea asigurării unei creşteri economice de 2-5%;
– pe termen mediu – stabilizarea creşterii economice prin restructura între-
prinderilor şi sectoarelor, de reorientare a relaţiilor comerciale şi de coope-
rare economică;
– pe termen lung – realizarea obiectivelor dezvoltării umane, care se regăsesc
în diverse forme şi proporţii pe termen scurt şi mediu: creşterea produsului
intern brut per capita, securitatea ecologică etc.
Dar scenariul de dezvoltare până în 2020 se poate baza pe o serie de factori fa-
vorabili: poziţia geografică, apropiată de ţările dezvoltate ale Europei, cererea mare
la bunurile de consum, cauzată de tinereţea relativă a populaţiei, prezenţa anumi-
telor resurse naturale (terenuri fertile, plantaţii multianuale de vii şi livezi) şi umane,
capacităţi subutilizate de producţie, posibilităţi de extindere a sectorului privat.
Politica în domeniul resurselor umane include evoluţia demografică, educaţia,
cultura şi sănătatea.
La momentul actual situaţia demografică în RM este afectată de tranziţia eco-
nomică. Evoluţia demografică în perspectivă poate demara în trei scenarii: creşte-
rea numărului de populaţie în cazul redresării economiei ţării şi creşterii ei esen-
ţiale; menţinerea echilibrului (stabilizarea) numărului de populaţie în cazul stopării
declinului economic, creşterii moderate, dar durabile, a economiei şi ameliorării
bunăstării oamenilor; descreşterea numărului de populaţie din cauza continuării
înrăutăţirii situaţiei economice, urmată de scăderea fertilităţii, sporirea mortalităţii,
mărirea ratei de îmbătrânire. Luând în considerare necesitatea minimalizării cos-
turilor sociale, precum şi a optimizării presiunii antropogene asupra mediului, ar fi
preferabilă pentru noi varianta „echilibru”.
În domeniul educaţiei este necesară normalizarea actualei situaţii precare a
învăţământului obligatoriu în teritoriu. Cea mai acută, dificilă şi multidimensională
problemă este instituirea unor noi mecanisme de management şi finanţare a învă-
ţământului, care ar garanta funcţionarea echilibrată a sistemului şi accesul fiecărui
copil, în condiţii normale. După gradul de importanţă, garantarea reală a accesului
egal la aducaţie echivalează cu alegerea corectă a obiectivelor strategice de dez-
voltare durabilă. De asemenea, este importantă şi educaţia ecologică, şi instruirea
profesională a specialiştilor.
362
Resursele umane includ şi evoluţia culturii, prin care se subînţelege totalitatea

valorilor materiale şi spirituale create de omenire, precum şi instituţiile, manifestările
necesare pentru comunicarea acestor valori. Cultura vizează nu numai elementele
manifestărilor spirituale şi intelectuale, tradiţiile, datinile unei identităţi naţionale (fol-
clorul, etnografiam tradiţiile, arta, literatura ş.a.) dar şi tot ce au acumulat popoarele
în decursul istoriei civilizaţiei: cultura în economie, în politică, în administraţie, în con-
sum de deservire, comportamentul relaţiei familiare, morale, cultura igienică etc.
21. Economia protecţiei mediului
Activitatea se realizează prin reţele de monitorizare, care implică: - staţii de

control al calităţii factorilor de mediu, amplasate corespunzător în teritoriu, pentru
efectuarea periodică a măsurilor; - utilizarea unor metode standardizate pentru pre-
levarea probelor şi analiza conţinutului de poluanţi din acestea; - prelucrarea statis-
tico-matematică a rezultatelor analizelor fizico-chimice şi biologice, având în vedere
modelele de dispersie în spaţiu a poluanţilor; - compararea valorilor determinate
experimental cu concentraţiile maxim admise de poluanţi înscrise în standarde;
- transmiterea informaţiilor spre organismele locale şi naţionale ce se preocupă de
calitatea mediului.
Monitorizarea factorilor de mediu are ca scop principal supravegherea permanentă
a calităţii mediului. Totodată se acţionează asupra schimbărilor survenite în calitatea
mediului şi se asigură controlul implementării programelor de protecţie a mediului.
Auditul de mediu (eco-expertiza) constă într-o evaluare sistematică, periodică,
obiectivă a mediului de funcţionare a unei întreprinderi (secţie, instalaţie) din punc-
tul de vedere al respectării normelor ecologice legale.
Auditul de mediu este un instrument de management intern, contribuind la pro-
tecţia mediului, dar nerealizând efectiv această protecţie. Are în vedere existenţa
autorizaţiei de mediu, a normelor de protecţia muncii, modul de intervenţie în caz
de accidente, controlul calităţii produselor, informarea cumpărătorilor asupra even-
tualului risc al utilizării produsului etc.
Auditul urmăreşte: - funcţionarea instalaţiei sub aspectul protecţiei mediului; -
respectarea legislaţiei de mediu; - atitudinea salariaţilor, implicarea lor şi responsa-
bilităţile ierarhice în problematica mediului; - stabilirea punctelor slabe de neasigu-
rarea protecţiei mediului.
Auditul de mediu ajută la fundamentarea programelor de îmbunătăţire a întregii
activităţi a unei întreprinderi, pentru îmbunătăţirea imaginii firmei, reducerea riscuri-
lor de accidente, creşterea calităţii produselor, formarea personalului.
363
Managementul ecologic este astăzi un sector ecologic strategic, având ca obiect

procesele şi echipamentele destinate măsurării calităţii factorilor de mediu şi depo-
luării, precum şi pregătirea personalului care va utiliza utilajele şi echipamentele.
Aşadar, managementul ecologic asigură bunurile şi serviciile de mediu capabile să
măsoare, să prevină, să limiteze şi să controleze poluarea.
Tehnologiile „curate” previn apariţia poluării aerului, apei, solului. Aceste teh-
nologii apar fie datorită schimbării principiului de funcţionare a utilajelor, fie prin
valorificarea produselor secundare sau a rebuturilor. În primul caz, tehnologiile ne-
poluate pot apela la noi materii prime şi surse de energie sau influenţează modul de
utilizare a acestora, modifică principiile constructive ale utilajelor.
Aceste tehnologii pot fi mai costisitoare decât tehnologiile convenţionale, pot
scădea, pe termen scurt, capacitatea concurenţială a unei firme şi pot influenţa
politica de mediu, prin scăderea limitelor de poluare legal admise.
O altă abordare a tehnologiilor nepoluate identifică patru categorii:
1 – tehnologii de tip A, care tratează deşeurile la ieşirea din procesul tehnologic
folosind metode clasice (decantare, filtrare, tratare chimică, biologică etc.). Se mai
denumesc tehnologii “end of pipe”;
2 – tehnologii de tip B, sau integrate, care recirculă deşeurile, sau utilizează pro-
cedee noi, nepoluante, realizează produse noi, uşor reciclabile, sau degradabile;
3 – tehnologii de tip C, sau de reutilizare şi de recuperare. Aceste tehnologii
valorifică deşeurile din alte procese sau modifică procesele deja existente pentru
reducerea poluanţilor;
4 – tehnologii de substituţie a materialelor ce generează poluanţi în procesul de
producţie.
Pentru asigurarea protecţiei mediului, în condiţiile dezvoltării durabile, pe lângă
tehnologiile nepoluante şi monitoring, activitatea de management susţine politicile
de mediu. Eficienţa managementului de mediu apare numai la integrarea acţiunilor
într-un sistem unitar, care permite evaluarea procedurilor folosite pentru elaborarea
politicii de mediu şi a obiectivelor.
Sistemul de management de mediu (EMS) este definit în standardul ISO 14001
ca “o componentă a sistemului de management care include structura organizatori-
că, activitatea de planificare, practicile, responsabilităţile şi resursele pentru elabo-
rarea, implementarea, realizarea, analizarea şi menţinerea politicilor de mediu”.
Acest sistem de management de mediu defineşte politica de mediu, planifică
activităţile şi analizează rezultatele obişnuite. Pentru a favoriza implementarea sis-
temului de management de mediu, firmele trebuie sa-şi evalueze impactul activităţii
lor asupra mediului (modificări dăunătoare sau benefice ale factorilor de mediu),
364
eventualele performanţe obţinute în protecţia mediului, să adopte auditul de mediu,

cu toate obligaţiile prevăzute de lege, inclusiv aducerea la cunoştinţă publicului a
rezultatelor auditului.
Principiile managementului de mediu au stat la baza de elaborare a standarde-
lor internaţionale din seria ISO 14000. Acestea au fost adoptate şi în ţările membre
ale Uniunii Europene. Moldova a recunoscut aceste standarde şi a elaborat stan-
darde identice.
În afară de mijloacele economice de constrângere, sau dezvoltarea activităţii,
de cele tehnice şi tehnologice pentru reducerea emisiilor de poluanţi şi controlul
acestora, strategia de protecţie a mediului impune existenţa unui cadru legislativ şi
organizatoric adecvat prentru fiecare ţară şi anumite momente.
22. Baza legislativă şi normativă a Protecţiei Mediului
Dreptul mediului reprezintă ansamblul complex al normelor juridice care regle-

mentează realiţiile ce se stabilesc între oameni, referitoare la atitudinea lor faţă de
componentele naturale şi artificiale ale mediului înconjurător şi de conservare a
acestor componente.
Dreptul mediului încojurător s-a desprins ca o ramură a dreptului, în strânsă
legătură cu celelalte ramuri de drept. Se referă la patrimoniul natural, geologic,
cultural, construit, urban şi rural.
Obiectul „Dreptul mediului” îl reprezintă relaţiile sociale specifice legate de con-
servarea şi dezvoltarea atât a resurselor naturale cât şi a celorlalte componente de
mediu. Aceste relaţii sunt reglementate printr-un grup de norme juridice distincte.
Pentru ocrotirea componentelor mediului în condiţii tot mai diverse şi complexe,
capitolele de “Dreptul mediului” sunt oricând susceptibile de reglementări.
„Dreptul mediului” porneşte de la precizarea următoarelor noţiuni: mediu încon-
jurător, natură, poluant, poluare.
Mediul înconjurător este aşadar definit prin ansamblul factorilor naturali (aer,
apă, sol, subsol, energie solară) şi organismele existente, cu toate procesele de
interacţiune ale acestora.
Natura reprezintă aria ecologică în care activitatea umană încă nu a perturbat
circuitele informaţionale şi energetice ale ecosistemelor originare.
Poluantul este orice substanţă, microorganism, sunete, vibraţii, radiaţii care mo-
difică starea naturală a mediului.
Poluarea apare sub forma unor acţiuni ce distrug echilibrul ecologic, dăunează
sănătăţii, liniştii, stării de confort a oamenilor, produc pagube economice.
365
„Dreptul mediului înconjurător” recunoaşte următoarele principii:

– dreptul oamenilor la viaţă, integritate fizică şi psihică;
– dreptul oamenilor la mediu înconjurător sănătos;
– dreptul oamenilor de a avea acces la orice informaţie;
– dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a poluării mediu-
lui;
– dreptul fiecărui cetăţean de a sesiza orice autoritate asupra activităţii gene-
ratoare de poluanţi;
– dreptul persoanelor de a beneficia de facilităţi legale pentru activităţi ce rea-
lizează protecţia mediului.
Normele juridice ce fac obiectul „Dreptului mediului” acţionează asupra urmă-
toarelor domenii, pentru: - protecţia atmosferei; - protecţia apelor şi ecostemelor
acvatice; - protecţia solului, subsolului şi ecosistemelor terestre; - regimul zonelor
naturale protejate şi al monumentelor naturii; - protecţia aşezărilor umane, a fondu-
lui peisagistic şi recreativ aferent; - protecţia împotriva radiaţiilor nucleare. Aşadar,
domeniile de acţiune sunt toate componentele de patrimoniu, luându-se în conside-
rare toate manifestările posibile de poluare. Se acordă o secţiune specială poluării
radioactive, deoarece are forme specifice de manifestare cu consecinţe deosebit
de importante asupra viitorului omenirii şi al speciilor în genere.
Normele juridice pentru asigurarea protecţiei mediului sunt alcătuite din legea
protecţiei mediului şi legi speciale, elaborate de fiecare ţară, întărite de decrete şi
ordine guvernamentale şi ministeriale.
În domeniul mediului, pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a omenirii, în
fiecare ţară statul are următoarele obligaţii:
– să promulgheze măsuri legislative, norme ecologice pentru gestiunea şi
protecţia mediului înconjurător;
– să asigure respectarea legislaţiei mediului pentru refacerea, ocrotirea me-
diului, menţinerea echilibrelor ecologice şi pentru crearea condiţiilor de creş-
tere a calităţii vieţii.
În Europa, Suedia s-a remarcat ca prima ţară în care s-a promulgat legea
de protecţie a mediului, în anul 1969, urmată de Danemarca, în anul 1973, cu
toate că legi pentru protecţia mediului au exitat chiar înainte de al doilea răz-
boi mondial, iar semnale de alarmă referitoare la dispariţia unor specii, sau la
ecosisteme în pericol, au apărut încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. După
evenimentele din 1989, din estul Europei, în 1991, în Bulgaria s-a promulgat
pentru prima dată legea de protecţie a mediului în noile condiţii de tranziţie la
economia de piaţă.
366
Uniunea Europeană a stabilit o serie de reglamentări referitoare la protecţia

mediului la protecţia şi îmbunătăţirea mediului. S-au emis directive cadru pentru
asigurarea protecţiei apei, aerului şi solului.
Astfel, prin Directiva Comunităţii Europene din iunie 1985 s-a evaluat impactul
asupra mediului produs de o serie de instalaţii: rafinări de ţiţei, centrale termice,
centrale nucleare, instalaţii şi depozite de rezidii radioactive, instalaţii din metalur-
gie, chimie, construcţii, producţia de azbest etc.
S-au elaborat standarde de emisii, conţinând obiective de calitate şi valorile limită
pentru unii poluanţi foarte periculoşi, cum sunt: mercurul, cadmiul, hexaclorciclohexa-
nul, DDT, CCL4, pentaclorfenolul, pesticidele, cloroformul, percloretilena etc.
S-au stabilit prin standarde valorile limită ale unor poluanţi ca: SO2, Pb, NO2,
suspensii etc. pe teritoriul statelor membre ale Uniunii.
S-au întocmit o listă (cunoscută ca „lista a doua”) cu substanţe periculoase
pentru mediu, în care se indică şi valorile lor limită. Lista întâi conţine substanţele
pentru care nu s-au stabilit valorile limită la nivelul Uniunii Europene. Statele mem-
bre ale UE au obligaţia să elaboreze programe şi să acţioneze pentru reducerea
poluării produse de substamţele periculoase prezentate în lista a doua.
S-au elaborat reglementări pentru alte substanţe chimice (azbest, pesticidele,
etc.), referitoare la utilizarea lor, practicile de laborator, testarea lor, protecţia biolo-
gică etc.
S-au stabilit nivele sonore admisibile pentru diferite domenii ca, de exemplu:
vehicule cu motor, avioanesubsonice, motocicletele, generatoare de putere, exca-
vatoare, scule de sparte roci, compresoare etc.
Pentru deşeuri, reglementările se referă la depozitarea uleiurilor uzate, a rezidii-
lor din industria TiO2, protecţia solului fertilizat cu nămoluri de dejecţie, recuperarea
materialelor din baterii, acumulatoare etc.
Reglementările stabilite pentru conservarea naturii fac referiri la selectarea zo-
nelor de protecţie, simultan cu extinderea zonelor industriale, agricole, cu dezvol-
tarea turismului, a activităţii portuare, interzicerea comercializării unor produse ca
pieile de fică etc.
Pentru controlul implementării legislaţiei Uniunii Europene în ţările membre, în
cazul nerespectării măsurilor luate, UE transmite statului o „Scrisoare de notificare”,
prin care se atrage atenţia asupra încălcării regulilor încălcate, sau ignorate. Toto-
dată se stabileşte şi o limită pentru răspunsul la notificare.
Dacă ignoră răspunsul, sau justificarea este necorespunzătoare, Comisia UE
trimite „Motivaţia de opinie”, prin care se acordă o limită de timp, pentru ca statul
să-şi prezinte observaţiile în faţa Comisiei.
367
Dacă diferendul continuă, se ajunge la Curtea Europeană de Justiţie, care, prin

şedinţe publice, sau prin publicarea unor Rapoarte de caz în baza de date Celex,
populează statul care nu a respectat, sau a ignorat legislaţia UE. Uniunea Europea-
nă totuşi nu poate impune amenzi statelor semnatare ale Tratatului UE, în situaţiile
semnalate anterior.
În R. Moldova actualmente a fost creat un sistem complex de legi, acte legis-
lative şi normative în problemele mediului şi protecţia lui. El include atât un şir de
acte aprobate recent, în condiţiile tranziţiei spre un nou sistem economic, cât şi acte
elaborate în trecut, când exista sistemul economic centralizat.
În Constituţia Republicii Moldova sunt prevăzute teze şi principii generale pri-
vind protecţia mediului, prin art. 37 fiind garantat dreptul omului la un mediu fa-
vorabil de viaţă. În acest sens, statul garantează totodată accesul liber al fiecărui
cetăţean la informaţia despre starea mediului înconjurător, a condiţiilor de muncă şi
de trai. Concomitent, prin art. 126 se asigură:
– utilizarea raţională a terenurilor şi altor resurse naturale în conformitate cu
interesele naţionale;
– restabilirea şi protecţia mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului eco-
logic.
În acelaşi timp, Constituţia stipulează că protecţia mediului înconjurător este o
obligaţie a tuturor cetăţenilor ţării şi a terţelor persoane aflate pe teritoriul ei (55).
22.1. Cadrul legislativ al Protecţiei Mediului înconjurător

Cadrul legislativ al protecţiei mediului înconjurător cuprinde:

– Codul silvic al Republicii Moldova (1979);
– Legea cu privire la protecţia aerului atmosferic (1981);
– Codul funciar al Republicii Moldova (1991);
– Legea cu privire la reglementarea proprietăţii funciare, cadastrul şi monito-
ringul funciar de stat (1972);
– Legea privind protecţia mediului înconjurător (1993);
– Legea privind ocrotirea monumentlor (1993);
– Legea cu privire la protecţia drepturilor consumatorului (1993);
– Legea cu privire la asigurarea sanitaro-epidemiologică a populaţiei (1993);
– Codul apelor al Republicii Moldova (1993);
– Codul Republicii Moldova despre subsol (1993);
– Legea cu privire la protecţia civilă (1994);
368
– Legea cu privire la regimul animal (1995);

– Legea cu privire la zonele şi fâşiile de protecţie a apelor, râurilor şi bazinelor
de apă (1995);
– Legea privind principiile urbanismului şi amenajării teritoriului (1996);
– Legea cu privire la resursele materiale secundare (1996);
– Legea cu privire la resursele naturale (1997);
– Legea cu privire la regimul produselor şi substanţelor nocive (1997);
– Hotărârea cu privire la măsurile de ameliorare a stării ecologice a fluviului
Nistru (1997);
– Legea privind deşeurile de producţie şi menajere (1997);
– Legea privind protecţia aerului atmosferic (1997);
– Legea cu privire la activitatea meteorologică (1998);
– Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat (1998);
– Legea pentru modificarea şi completarea Legii privind protecţia mediului în-
conjurător (1998);
– Legea privind plata pentru poluarea mediului (1998);
– Legea cu privire la apa potabilă (1999);
– Legea cu privire la spaţiile verzi ale localităţilor urbane şi rurale (1999);
– Legea cu privire la protecţia plantelor (1999);
– Legea nucului (1999);
– Legea turismului (2000);
– Legea pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate (2000);
– Hotărârea cu privire la aprobarea Regulamentului Cadastrului obiectivelor şi
complexelor din fondul ariilor naturale protejate de stat (2000);
– Hotărârea cu privire la Programul Naţional de valorificare a deşeurilor de
producţie şi menajere (2000);
– Hotărârea cu privire la procedura unică de ţinere a evidenţei spaţiilor verzi
ale localităţilor urbane şi rurale (2000);
– Hotărârea în privinţa securităţii ecologice a mediului (2003) ş.a.
Legea privind protecţia mediului înconjurător în Moldova. În iunie 1993 s-a

promulgat noua lege a protecţiei mediului înconjurător, specifică societăţii demo-
cratice actuale, armonizată cu prevederile legilor europene, cu standardele inter-
naţionale şi cu noua Constituţie a Moldovei. Legea s-a elaborat pe baza strategiei
de protecţie a mediului în ţara noastră şi a Programului de acţiune pentru protecţia
mediului. Legea cuprinde şase capitole şi doua anexe.
369
Conţinutul legii protecţiei mediului înconjurător în Moldova este:

Capitolul 1. Principii şi dispoziţii generale.
Capitolul 2. Reglementarea activităţii economice şi sociale cu impact asupra
mediului.
Secţiuni:
Regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase.
Regimul îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor.
Procesul de autorizare şi protecţie împotriva radiaţiilor ionizate.
Capitolul 3. Protecţia resurselor naturale.
Secţiuni:
Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice.
Protecţia atmosferei.
Protecţia solului, subsolului şi ecosistemelor terestre.
Regimul ariilor protejate şi al monumentelor naturii.
Protecţia aşezărilor umane.
Capitolul 4. Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor.
Secţiuni:
Autorităţile pentru protecţia mediului.
Autorităţile centrale, locale, alte autorităţi.
Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice.
Capitolul 5. Sancţiuni, contravenţii, infracţiuni, pedepse.
Capitolul 6. Dispoziţii tranzitorii şi locale.
Anexa 1. Termeni.
Anexa 2. Lista activităţilor supuse evaluării impactului asupra protecţiei mediu-
lui, pentru autorizare.
Legea a introdus principii şi elemente noi, moderne, cum sunt: obligaţia bilan-
ţului de mediu la autorizare, sau când se schimbă profilul activităţii, al regimului
de activitate. Întreprinderile mai vechi se obligă să se alinieze la standarde într-un
numar de ani, iar în caz contrat li se întrerupe activitatea. În privinţa daunelor sunt
prevăzute răspunderi atât pentru daunele prezente, cât şi pentru cele trecute.
Legea creează posibilitatea participării directe a publicului şi a organizaţiilor
neguvernamentale la protecţia mediului. În acest sens, oamenii trebuie informaţi
corect şi rapid asupra accidentelor ecologice, asupra situaţiei mediului în general.
Transparenţa se va asigura şi prin prezentarea anuală a Raportului naţional asupra
protecţiei mediului.
Legea generală este completată de legi speciale ce au drept scop tot asigura-
rea protecţiei mediului. Pentru Moldova fiinţează ca legi speciale.
370
22.2. Standardele de reglementare
Standardele de reglementare aduc prescripţii mai clare, precise, pentru o înţele-

gere mai bună a legislaţiei. Se diferenţiază trei tipuri de standarde, şi anume:
– standarde de proiectare, stabilitate pe baza echipamentelor utilizate pentru
prevenirea sau reducerea poluării;
– standarde ambiante, stabilite pe baza nivelului de poluare a mediului;
– standarde de generare, stabilite pe baza nivelului de poluare a mediului de
către întreprinderi.
Activitatea de standardizare la nivelul naţional este reglementată prin standar-
dele adoptate de Departamentul Standarde, Metrologie şi Supraveghere Tehnică.
În scopul funcţionării eficiente a sistemului naţional de standardizare, în perioada de
până la elaborarea actelor legislative şi normative corespunzătoare, Departamentul
a aplicat în economia naţională standardele de stat GOST ale fostei U.R.S.S.
În domeniul protecţiei mediului, paralel cu standardele de stat STAS, rămân în
vigoare şi alte documente tehnice: norme şi reguli de construcţii, norme sanitare şi
medico-biologice, instrucţiuni, regulamente şi alte acte tehnice normative aprobate
de către organele de stat ale fostei U.R.S.S. Departamentul mediului a prelungit ter-
menul de valabilitate a documentelor tehnice respective până la adoptarea actelor
normative naţionale.
22.3. Planul de acţiune pentru Protecţia Mediului

în perioada de tranziţie din Republica Moldova
Pentru actuala perioada de tranziţie din Moldova strategia pentru protecţia me-
diului este cuprinsă într-un plan de acţiune. Acest plan conţine obiectivele politicii
mediului şi acţiunile aferente momentului, în scopul reducerii poluării la agenţii eco-
nomici în zonele cu cel mai sever impact asupra sănătăţii populaţiei şi ecosiste-
melor. Planul creează cadrul instituţional, legislativ, economico-financiar pentru o
dezvoltare durabilă şi un impact negativ minor.
Pentru desfăşurarea activităţilor de conservare şi protejare a mediului şi sănă-
tăţii populaţiei sunt implicate şi primesc responsabilităţi ministerele la care agenţii
economici produc poluare în diferite forme şi cantităţi, precum şi diferite instituţii
care pot contribui la luarea unor măsuri pentru diminuarea poluării.
Prin Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale se extinde colaborarea de pro-
bleme de mediu de la nivelul ministerelor interesate, la diferite organizaţii neguver-
namentale.
371
Planul conţine următoarele obiective strategice şi acţiuni prevăzute pentru sus-

ţinerea lor:
1 Întărirea capacităţii instituţionale prin stabilirea schemelor organizatorice, deci
a serviciilor responsabile de protecţia mediului şi cooperarea între organisme;
2. Revizuirea şi completarea legislaţiei naţionale în conformitate cu principiile
dreptului mediului. Se au în vedere: poluarea la lungă distanţă, transfrontieră; acci-
dentele industriale; gospodărirea deşeurilor, a substanţelor toxice şi periculoase, a
resurselor biologice;
3. Reducerea efectului de seră, cu referiri concrete la: gazele asociate prelucră-
rii ţiţeiului; diminuarea pierderilor de gaz natural; măsuri pentru reţinerea dioxidului
de carbon emis (prin împăduriri, ameliorarea pajiştilor, recuperarea dioxidului de
carbon din procese);
4. Înlăturarea substanţelor care afectează stratul de ozon (ODS), prin: eli-
minarea lor din tehnica frigului, aerosoli, procesele de obţinere a materialelor
expandate; recuperarea acestor ODS; introducerea de noi tehnologii de produ-
cerea unor substanţe înlocuitoare pentru ODS, dar care să nu afecteze ozonul
atmosferic;
5. Reducerea poluării transfrontieră prin: reducerea emisiilor de COx, SOx,
NOx, compuşi organici volatili în atmosferă; controlul epurării apelor în zona litora-
lă; cooperarea internaţională.
6. Conservarea diversităţii biologice;
7. Promovarea instrumentelor economici de piaţă, care să aibă în vedere pro-
blematica protecţiei mediului, prin: reducerea subsidiilor la energie; sprijinirea sec-
torului casnic; introducerea de taxe pentru poluanţi; facilităţi (reduceri sau scutiri de
impozite) pentru tehnologiile cu impact redus asupra mediului.
8. Facilitarea obţinerii de surse financiare necesare desfăşurării unor activităţi
de protecţie a mediului prin: proiecte pentru tehnologii nepoluante; creşterea efi-
cienţei proceselor de tratare a apei potabile, apei energetice şi a apelor uzate;
gospodărirea deşeurilor nucleare; colectarea şi depozitarea deşeurilor toxice şi pe-
riculoase; conservarea apei, aerului şi solului;
9. Realizarea de tehnologii şi instalaţii pentru depoluare. Spre exemplu: instala-
ţii pentru colectarea metalelor grele în aer, SO2, gazelor toxice, prafului, funinginei,
CO2, fumului; epurarea dejecţiilor din zootehnie; depozitarea deşeurilor toxice; eli-
minarea nitriţilor din apele uzate; epurarea apelor uzate din zonele turistice; contro-
lul altor deşeuri toxice evacuate în aer, apă şi sol;
10. Combaterea poluării provenite din surse mobile: traficul aerian, naval, fero-
viar, înlocuirea benzinei cu plumb;
372
11. Gospodărirea substanţelor toxice şi a deşeurilor periculoase. Realizarea

unei baze de date, evaluarea instalaţiilor ce elimină aceste deşeuri şi luarea unor
măsuri de asigurarea siguranţei în gospodărirea lor;
12. Revizuirea şi elaborarea de noi standarde de calitate a factorilor de mediu
(pentru emisii şi pentru metodele de analiză);
13. Dezvoltarea sistemului de monitoring integrat la nivel naţional. Completarea
raţiei naţionale de monitoring cu parametrii de calitate ai apelor, aerului, solului,
pădurilor, poluarea sonoră, calitatea afluenţilor epuraţi, deşeurilor;
14. Îmbunătăţirea capacităţii manageriale de pregătire şi de educaţie prin: pro-
grame de prelucrare, pregătire, perfecţionare; acţiuni de publicitate pentru eficienţa
gospodăririi mediului; cooperări internaţionale.
Cercetarea ştiinţifică în domeniul mediului contribuie la fundamentarea opţiu-
nilor, la realizarea obiectivelor, la realizarea obiectivelor propuse, înactivarea de
monitoring a factorilor de mediu, la gestiunea mediului. În Moldova s-a creat în
anul 1995 Comisia de Ecologie, Protecţia Mediului şi Agriculturii. Comisia având
o viziune unitară şi integrată asupra cercetării ştiinţifice în domeniile pentru care a
fost creată şi-a propus următorul program de cercetare, structurat pe următoarele
obiective prioritare:
– diferenţierea ecoregiunilor pe teritoriul ţării, în vederea evaluării stării mediu-
lui;
– monitoringul integrat al factorilor de mediu (aer, apă, sol, faună, floră), mij-
loacele de investigare a acestor factori, evaluarea impactului activităţilor
economico-sociale, tehnologiile şi ingineria mediului;
– supravegherea, gestiunea şi protecţia mediului marin;
– supravegherea, gestiunea şi protecţia mediului deltei şi reconstrucţia ecolo-
gică a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, Prut, Nistru;
– conservarea sistemelor ecologice specifice şi reconstrucţia ecosistemelor
dereglate;
– evaluarea stării de sănătate a populaţiei în funcţie de calitatea factorilor de
mediu.
Cercetările se vor finaliza prin:

– elaborarea unor tehnologii îmbunătăţite de tratare şi epurare a apelor, pre-
lucrare şi valorificare de nămoluri şi deşeuri;
– ameliorarea solurilor agricole şi silvice;
– gospodărirea judicioasă a fondului forestier;
– valorificarea potenţialului util al Deltei Dunării şi Mării Negre, gospodărirea
373
apelor de suprafaţă şi subterane, îmbunătăţirea calităţii apelor Dunării şi

Mării Negre, Nistru, Prut, protecţia cordonului litoral;
– îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei;
– reducerea efectelor negative ale poluării asupra florei şi faunei. Păstrarea
echilibrelor ecologice;
– ameliorarea calităţii vieţii, inclusiv prin creşterea producţiei agroalimentare.
22.4. Organizarea Protecţiei Mediului
Degradarea mediului înconjurător fiind o problemă internaţională, cu o multitudi-

ne de aspecte regionale, dependente de stadiul de dezvoltare al fiecărei ţări, după
cel de al doilea război mondial s-au înfiinţat o serie de organizaţii şi instituţii interna-
ţionale specializate îm domeniul protecţiei mediului, în afara formelor specifice de
organizare din interiorul graniţelor fiecărui stat.
22.5. Organizaţii mondiale pentru asigurarea protecţiei mediului
Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, încă din anul 1945 s-au înfiinţat o serie
de organizaţii, care au drept scop urmărirea diverselor aspecte ale mediului, re-
sursele materiale ţi umane, deşeurile, alimentaţia etc. La acestea s-au adăugat şi
alte organizaţii şi organisme internaţionale care. Prin activitatea lor, ajută aceluiaşi
scop. Dintre acestea se exemplifică:
UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţia, Ştiinţă şi Cultură, fon-
dată în 1945;
FAO – Organizaţia pentru Alimentaţia şi Agricultură (1945);
OMM – Organizaţia Meteorologică Mondială (1947);
AIEA – Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (fondată în 1957 pentru
utilizarea energiei atomice şi controlul produselor de fifiune);
OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii;
WWF – Fondul Mondial de Ocrotire Naturii;
IYF – Federaţia Internaţională a Tineretului pentru studiul şi conservarea naturii;
SCOR – Comitetul Special pentru Cercetări Oceanografice;
ECOSOC – Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite;
UICN – Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii;
BIRD – Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, creată pentru
sprijinirea ţărilor defavorizate etc.
374
Pentru problemele de protecţie a mediului s-au elaborat:

PNUD – Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, destinat ţărilor defavo-
rizate;
PNUE – Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător;
GEMS – Sistemul Mondial de Supraveghere a Mediului;
SIR – Sistemul Internaţional de Referinţă etc.
Pentru Europa, la nivel regional şi subregional s-au mai creat organizaţii
legate de problematica mediului. Astfel, la nivel regional există:
CEE – Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa, pentru refacerea
resurselor şi cooperare (1947);
OCDE – Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare pentru Reconstrucţie în Euro-
pa (1948).
Ca organizaţie subregională, în 1948 s-a înfiinţat Comisia Dunării pentru Navi-
gaţie.
22.6. Organizarea protecţiei mediului

Autoritatea supremă în Moldova pentru protecţia mediului este Ministerul Eco-

logiei şi Resurselor Naturale.
Alte autorităţi în teritoriu sunt: primăriile, persoanele fizice şi juridice, agenţiile
pentru protecţia mediului din Chişiunău, Bălţi şi din fiecare raion, municipiu. Agenţiile
sunt subordonate direct Inspectoratului Ecologic de Stat şi au obligativitatea să ralize-
ze din teritoriu atribuţiile şi răspunderile ce decurg din legea protecţiei mediului.
Autorităţile locale şi centrale au misiunea: să asigure strategia naţională pentru
protecţia mediului; să aducă reglementări pentru realizarea atribuţiilor legale; să
elaboreze norme tehnice pentru asigurarea protecţiei mediului; să autorizeze acti-
vităţile cu impact asupra mediului; să controleze respectarea legislaţiei privitoare la
mediul înconjurător.
Pentru crearea condiţiilor necesare creşterii calităţii vieţii şi protecţiei mediului,
Parlamentul Republicii Moldova trebuie să adopte legi constituţionale, creează co-
misii pentru constatarea situaţiei mediului înconjurător şi ia măsuri împotriva încăl-
cării legislaţiei mediului.
Guvernul promovează iniţiativele legislative primite de la Ministerul Ecologic,
sau de la alte ministere şi le trimite Parlamentului; emite hotărâri şi ordonanţe pen-
tru respectarea legii protecţiei mediului; emite hotărâri de organizare şi de funcţio-
nare a ministerelor, în concordanţă cu legislaţia privitoare la mediu.
375
Ministerele trebuie: să aplice măsuri pentru asigurarea protecţiei mediului în-

conjurător; să determine nocivitatea poluanţilor emişi de întreprinderi; să ia măsuri
pentru protejarea zonelor şi a special zonelor de locuit.
Agenţii economici au obligaţii privind: reducerea cantităţilor de poluanţi prin di-
minuarea pierderilor, risipei de materiale şi de energie, recircularea materialelor,
utilizarea energiilor reziduale, retehnologizare; controlul permanent al poluării; de-
pozitarea controlată a reziduurilor solide, sau valorificarea lor; evitarea fabricării de
substanţe riscante, nebiodegradabile; evitarea, sau ameliorarea consecinţelor acci-
dentelor de producţia şi a catastrofelor naturale din vina lor; plata penalităţilor în caz
de poluare peste limitele maxim admise; refacerea factorilor de mediu prejudiciaţi
de activitatea lor, la starea cerută de autoritatea de mediu.
Fondul pentru mediu este constituit de Agenţi pentru protecţia mediului din: taxe
de autorizare; amenzi; penalităţi; vărsăminte; donaţii; asistenţă financiară; încasări
de la diferite manifestări organizate cu scop ecologic; alte venituri din activităţi spe-
cifice.
Acest fond se utilizează pentru: reducerea poluării; reconstrucţii ecologice, con-
servarea biodiversităţii, salvarea unor specii, protejarea şi administrarea unor zone
şi a monumentelor naturale; dotarea serviciilor de inspecţie cu echipament specific,
modern; educaţia şi propaganda ecologică.
Pentru conservarea unor zone naturale de mare valoare biologică, ecologică şi
estetică, în Republica Moldova, peste 50000 ha sunt declarate arii protejate de lege,
sub forma rezervaţiilor biosferei, rezervaţiilor naturale şi a parcurilor naţionale. Aces-
tea sunt complexe floristice, forestiere, faunistice, geologice, geomorfologice, speolo-
gice şi paleontologice deosebit de interesante, uneori cu componente unicale.
Cercetarea tehnico-ştiinţifică al Republicii Moldova are conexiuni multiple cu
programe de cercetare pe probleme de mediu, pentru realizarea unor obiective
strategice regionale şi mondiale ca, de exemplu: reducerea poluării atmosferice, a
apelor, solului, reducerea riscurilor tehnologice, la transport, depozitare, reducerea
impactului activităţilor umane asupra mediului, refacerea ecologică a unor zone
puternic afectate, scăderea producţiei de substanţe toxice sau cu alt grad mare de
risc etc.
Cooperarea internaţională pe termen lung reprezintă una dintre soluţiile de
mare eficienţă, dar şi cu efecte imediate în ceea ce priveşte asigurarea transferului
de tehnologii moderne şi echipamente, necesare activităţii de monitoring a factorilor
de mediu, sau pentru reducerea emisiilor poluante, a deşeurilor, pentru menajarea
resurselor naturale prin creşterea factorilor de prelucrare, pentru protejarea unor
zone şi conservarea biodiversităţii.
376
23. Politica ecologică

şi instrumentelede promovare a ei
Direcţiile principale de activitate în domeniul protecţiei mediului în anii următori

au fost expuse în programul de lucru al Guvernului pentru anii 1994-1997, care
prevedea:
– promovarea politicii de utilizare raţională a resurselor naturale;
– evaluarea – în baza monitoringului – a stării ecologice a diverselor complexe
naturale şi a tendinţei schimbărilor din cadrul lor. Se va pune accentul pe probleme-
le prioritare şi zonele critice pentru adoptarea unor măsuri urgente;
– elaborarea şi realizarea unor planuri de acţiuni în scopul asanării mediului
înconjurător, în primul rând în domeniul ameliorării solurilor şi protecţiei resurselor
acvatice;
– crearea unor mecanisme noi de reglementare ecologico-economică (sistemul
de impozite şi taxe), care să asigure folosirea raţională a resurselor naturale şi pro-
tecţia eficientă a mediului înconjurător;
– efectuarea cercetărilor şi soluţionarea practică a problemelor ce ţin de păstra-
rea şi restabilirea celor mai importante sisteme ecologice, crearea unor rezervaţii
naturale şi teritorii ocrotite de stat.
Se prevede, de asemenea, ca ţara noastră să-şi extindă sfera de colaborare in-
ternaţională în domeniul protecţiei mediului, să se angajeze activ în realizarea pre-
vederilor convenţiilor internaţionale la care a aderat. Se optează pregnant pentru
consolidarea relaţiilor cu România şi Ucraina în scopul elaborării şi realizării unor
proiecte comune de soluţionare a problemelor ecologice regionale.
Aplicarea practică a acestei politici ecologice se va desfăşura treptat, antrenând
în această acţiune toate pârghiile administrative şi economice în protecţia mediului.
Astfel, pârghiile administrative de administrare ecologică pot juca un rol deose-
bit de hotărâtor în rezolvarea multor probleme ecologice existente sau pe cale de
apariţie din care menţionăm:
– consolidarea controlului ecologic de stat – pe parcursul ultimilor ani, organele
de protecţie a mediului, ale serviciului sanitaro-epidemiologic şi controlului tehnic
au căpătat drepturi suplimentare în aplicarea sancţiunilor administrative în cazul în-
călcării legislaţiei ecologice. Au fost create servicii ecologice locale, în cadrul agen-
ţiilor zonale pentru coordonarea acestei activităţi.
– evaluarea impactului ecologic şi expertizarea documentelor de proiect – prin-
tr-o dispoziţie a Directorului General al Departementului Protecţia Mediului Înconju-
rător, pentru obiectivele cu o influenţă puternică asupra mediului se cere elaborarea
377
unor studii de impact ecologic care urmează a fi prezentate expertizei ecologice

concomitent cu documentaţia de proiect;
– normarea poluării mediului înconjurător – până la momentul de faţă au fost
examinate şi aprobate 681 de norme ale emisiilor maxime admisibile, au fost elibe-
rate 218 autorizări de emisie; în prezent, în R. Moldova documente de acest gen
posedă 127 de întreprinderi dintr-un număr total de peste 700;
– paşaportizarea ecologică – ţinând cont de hotărârea Guvernului Republicii
Moldova (anul 1990), în scopul determinării impactului ecologic, se practică paşa-
portizarea ecologică a întreprinderilor industriale şi agricole. Până la etapa actuală
au fost perfectate şi examinate 448 de paşapoarte ecologice ale întreprinderilor;
– licenţierea activităţilor ce ţin de utilizarea resurselor naturale – în conformitate
cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova (anul 1991) a fost creată, în cadrul
Departamentului mediului, Comisia pentru licenţierea activităţilor în domeniul utili-
zării resurselor naturale şi elaborării normativelor igienice pentru poluarea mediului.
Până în prezent au fost eliberate 202 licenţe pentru diferite genuri de activitate
ş.a.
24. Relaţiile internaţionale în domeniul protecţiei mediului
În susţinerea principiilor şi documentelor adoptate la Conferinţa Naţiunilor

Unite privind Mediul şi Dezvoltarea de la Rio de Janeiro (Declaraţia de la Rio, Agen-
da 21) R. Moldova a semnat următoarele convenţii internaţionale:
– Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca
habitat al păsărilor acvatice (Ramsar, 1971);
– Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră
pe cale de dispariţie (CITES) (Washington, 1971);
– Convenţia privind poluarea transfrontarieră a aerului la distanţe mari (Gene-
va, 1979);
– Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice
(Bonn, 1979);
– Convenţia privind Conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din
Europa (Berna, 1979);
– Carta Mondială a Naturii (New York, 1982);
– Convenţia privind controlul asupra transportării transfrontariere a deşeurilor
periculoase şi neutralizarea lor (Basel, 1989);
– Convenţia privind Evaluarea Impactului asupra Mediului Înconjurător în
Context Transfrontarier (Espoo, Finlanda, 1991);
378
– Convenţia privind efectele transfrontariere ale accidentelor industriale (Hel-

sinki, 1992);
– Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontariere şi
a lacurilor internaţionale (Helsinki, 1992);
– Convenţia privind diversitatea biologică (Rio de Janeiro, 1992);
– Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (New
York, 1992);
– Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviu-
lui Dunărea (Sofia, 1994);
– Convenţia O.N.U. pentru combaterea deşertificării în ţările afectate de sece-
tă (Paris, 1994);
– Convenţia privind protecţia stratului de ozon (Viena, 1995);
– Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul
adoptării deciziilor şi accsul la justiţie privind problemele de mediu (Aarhus,
1998);
– Convenţia privind procedura acordului fundamental preventiv referitor la
substanţele chimice periculoase şi pesticidele în comerţul internaţional (Rot-
terdam, 1998);
– Convenţia privind Peisajul European (Florenţa, 2000);
– Convenţia privind poluanţii persistenţi (Stockholm, 2001) ş.a.
La iniţiativa organismelor internaţionale (CEE, OECD, CE, UICN, PNUD, ONU)

experţi din ţară au participat la un şir de conferinţe internaţionale consacrate elabo-
rării mecanismelor implementării convenţiilor internaţionale. Printre cele mai impor-
tante trebuie menţionate Conferinţa privind acordarea facilităţilor în creditarea acti-
vităţilor de protecţie a mediului (Copenhaga, 1994), a doua Conferinţă europeană a
miniştrilor mediului şi sănătăţii (Helsinki, 1994), Conferinţa europeană a miniştrilor
responsabili de planificarea regională (Oslo, 1994), Conferinţa privind protecţia me-
diului şi dezvoltarea durabilă în bazinul Mării Negre (Tbilisi, 1994).
Colaborarea internaţională la nivel regional a fost marcată în 1994 prin semna-
rea acordului bilateral interdepartamental în domeniul protecţiei mediului cu Biela-
rus. De asemenea, în baza Protocolului de colaborare economică între Republica
Moldova şi România, la întrunirea din iulie 1994 a comitetelor guvernamentale ale
celor două ţări, s-a convenit asupra creării unui grup de lucru mixt în scopul coordo-
nării activităţii în domeniul protecţiei mediului.
În 1994 R. Moldova a aderat la Consiliul Ecologic Interstatal în cadrul Comuni-
tăţii Statelor Independente (C.S.I.).
379
O etapă importantă de angajare a ţării în colaborarea internaţională pentru pro-

tecţia mediului a fost semnarea Convenţiei de Cooperare pentru Protejarea şi Fo-
losirea Durabilă a Fluviului Dunărea (Sofia, iunie 1994). În decembrie 1994 miniştrii
ţărilor dunărene au semnat Declaraţia prin care sunt adoptate obiectivele prioritare
şi strategiile incluse în Planul Strategic de Acţiuni pentru bazinul Dunării. În anii ce
urmează activitatea din cadrul Programului pentru protecţia mediului în bazinul flu-
viului Dunărea se va concentra asupra implementării Planului Strategic de Acţiuni
în |ările Riverane.
Pe parcursul anilor ’80 alocarea investiţiilor în domeniul protecţiei mediului a
avut un caracter stabil, cu o tendinţă de creştere. Începând însă cu anii ’90 acest
proces s-a stopat. Aici menţionăm că, deşi s-a manifestat o diminuare esenţială a
investiţiilor capitale în această sferă, cota lor în investiţiile totale în economia naţio-
nală se menţine la nivelul de 1,5-1,6%.
În ultimii ani reducerea cheltuielilor este caracteristică pentru majoritatea indi-
cilor principali din domeniul protecţiei mediului (măsuri silvomeliorative, lucrări de
recultivare , de introducere a circuitelor închise de apă etc.). O situaţie destul de
alarmantă se anunţă în domeniul protecţiei solurilor contra eroziunii prin măsuri
silvoameliorative. În anii 1990 volumul lucrărilor de împădurire s-a redus de circa
patru ori, cel de creare a plantaţiilor forestiere de 9 ori, a perdelelor forestiere de
cca trei ori.
În anul 1993 cheltuielile pentru protecţia mediului s-au cifrat la 12.538 mii lei,
dintre care cheltuielile directe – 8.645 mii lei sau 69%. Mijloacele pentru reparaţi-
ile capitale ale fondurilor fixe au constituit 976,8 mii lei (7,8%), investiţiile capitale
2.917 mii lei (23,3% sau 1,9% din investiţiile capitale totale în economia naţională),
inclusiv cele din contul bugetului – 2.476 mii lei. În produsul naţional brut cheltuielile
pentru protecţia mediului alcătuiesc mai puţin de 1%.
Din cheltuielile totale, 123,6 mii lei sunt destinate protecţiei resurselor acvatice
(14% constituie investiţiile capitale); protecţiei solurilor – 1.908,6 mii lei (78% – in-
vestiţii capitale); protecţiei aerului – 1.359,5 mii lei (0,2% – investiţii capitale).
Ar fi de remarcat descreşterea considerabilă atât a investiţiilor capitale, destina-
te construcţiei a noi obiective pentru protecţia mediului, cât şi a cheltuielilor curente
pentru întreţinerea obiectivelor în funcţiune. Aceste cheltuieli s-au redus comparativ
cu anul 1990 aproape de 3 ori (în medie pe an cu 24,9%). O reducere drastică s-a
consemnat în domeniul protecţiei aerului şi a solului, respectiv cu 28,8% şi 27,4%
în medie pe an.
S-a redus cota parte a cheltuielilor pentru protecţia mediului. În anii ’80 ea con-
stituia 1,5-1,7% din produsul naţional brut, iar în ultimii ani ajungând sub 1%.
380
25. Educaţia ecologică ca factor al securităţii naţionale

în domeniul protecţiei mediului
În conformitate cu clasificarea actuală a Naţiunilor Unite, sistemul de securitate

naţională include subsistemele economic, militar, social, a mediului înconjurător şi
alte securităţi. Compartimentele şi particularităţilor lor la fiecare etapă istorică sunt
determinate de posibilităţile şi necesităţile guvernului şi societăţii, poziţiei geopoli-
tice a ţării.
Scopul securităţii naţionale este de a proteja interesele naţionale care găseşte
expresie în echilibrul dintre interesele personale, interesele societăţii şi a guvernului
în sferele economiei, politicii interne, sociale, internaţionale, militare, informaţionale,
ecologice şi alte sfere. Echilibrul dintre interese este principala condiţie a securităţii
naţionale. În mod ideal, sistemul naţional de securitate trebuie să funţioneze după
modelul: întărirea unei poziţii trebuie automat să le menţină pe altele. Strategic,
priorităţile securităţii naţionale sunt:
– securitatea cetăţenilor – generaţiile prezente şi viitoare ale oamenilor repre-
zintă obiectivele de bază ale societăţii;
– securitatea societăţii şi obiectivele sale de bază economice şi altele;
– securitatea naţională (institutele sale) – economia, ramura socială, ştiinţa şi
alte ramuri ale dezvoltării durabile a societăţii.
Actualmente, conştientizarea faptului că securitatea ecologică trebuie considera-
tă ca parte a securităţii naţionale sporeşte vădit. Lumea modernă este foarte comple-
xă şi contraversată, este plină de tendinţe confruntătoare şi alternative complicate.
Problema ecologică globală este una dintre cele mai riscante în termenii di-
mensiunilor sale. Pe parcursul timpului când influenţa antropogenă asupra naturii
avea caracter local datorită subdezvoltării activităţilor umane şi surselor de muncă,
nivelului jos a relaţiilor sociale, dezechilibrul elementelor separate ale naturii nu
duceau la pierderea abilităţilor lor de renovare. Însă extinderea activităţilor indus-
triale umane, condiţionate de revoluţia tehnică şi ştiinţifică a condus la schimbări
calitative în interacţiunile om-natură şi la pierderea abilităţilor de renovare a unor
complexe naturale. În aşa mod, ridicând standardele de trai prin supraexploatarea
naturii, omenirea şi-a distrus propriul sistem de suport. Necătând la acestea pentru
menţinerea echilibrului natural umanitatea nu poate stopa îmbunătăţirea de mai
departe a bazei materiale şi tehnice şi astfel trebuie să conştienizeze necesitatea
restaurării ablilităţii de renovare a naturii.
Pe parcursul ultimului jumătate de secol ecologiştii din întreaga lume au chemat
omenirea de a stopa distrugerea proprie. Pericolul cauzat habitatului a accentuat
381
trecutul omului ca un bumarang. Acum oamenii trebuie să înveţe a trăi în mediul

înconjurător şi în acelaşi timp să-l îmbunătăţească calitativ în interesele sale proprii.
Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să stea într-o parte cu mintea de consumator şi să
plaseze stereotipul lor ca unul ucigător şi conştiincios să schimbe vectorul social şi
individual spre dezvoltarea în armonie cu mediul: îmbunătăţirea mediului înseamnă
îmbunătăţirea calităţii vieţii. Asigurarea siguranţei din riscurile ecologice înseamnă
asigurarea securităţii ecologice a statului, fără care securitatea naţională este nere-
ală. Securitatea ecologică are o importanţă naţională majoră. Protejarea securităţii
ecologice ca una din condiţiile cheie a dezvoltării naţionale presupune schimbarea
priorităţilor existente spre cele ecologice în toate aspectele politicii de stat, care nu
este posibilă fără schimbarea corespunzătoare a mentalităţii oamenilor, valoruilor
societăţii, înţelegerii esenţei problemelor ecologice şi participării responsabile a fie-
cărui om în soluţionarea lor.
Este bine cunoscut că ecologia este una din cele mai dezvolate ramuri ale şti-
inţei şi practicii vieţii pe Pământ. Istoria dezvoltării Pământului reflectă influenţa
organismelor vii şi în special a oamenilor asupra lui. Interacţiunile şi relaţiile stabilite
între om şi natură face posibilă viaţa umană, dar intensitatea acetor relaţii conduce
la schimbări negative serioase în natură.
Ratele fără precedent a poluării aerului, solului, infectarea organismelor vii, su-
praexploatarea resurselor naturale nerenovabile, reducerea rapidă a biodiversităţii,
deteriorarea sănătăţii şi a calităţii vieţii nu numai înaintează necesitatea conştienti-
zării importanţei problemelor mediului înconjurător, dar şi impune luarea de măsuri
urgente ca: elaborarea strategiei dezvoltării tehnologiei ştiinţifice care va garanta
supravieţuirea omenirii şi conservarea naturii.
Încă în 1975, în Rezoluţia primei conferinţe pentru securitate şi cooperare în
Europa de la Helsinki, s-a menţionat, în particular, că pe continentul European se-
curitatea poate fi afectată în cazurile poluării transfrontaliere, apariţiei unor conflicte
ecologice. În acest caz devine importantă colaborarea ţărilor în vederea prevenirii
degradării mediului şi ameliorării situaţiei ecologice, un rol important având aici
educarea ecologică a populaţiei. Tot în cadrul Conferinţei pentru securitate şi co-
operare în Europa (Sofia, 1989) aspectul cooperării ecologice a fost accentuat, în
mod special, în contextul catastrofelor ecologice ce au avut loc în cea de-a doua
jumătate a deceniului al IX–lea a secolului trecut (avaria de la Cernobâl, deversă-
rile de substanţe toxice de la Basel în râul Rin ş. a.). În legătură cu aceasta s-a
menţionat necesitatea de a încheia tratate ecologice internaţionale de prevenire a
accidentelor industriale, nucleare şi de cooperare în vederea lichidării consecinţelor
acestora. Ca rezultat Comisia Economică pentru Europa a ONU, Agenţia Interna-
382
ţională pentru Energia Atomică au elaborat astfel de tratate care au fost ulterior
semnate de ţările Europene. Toate acestea pot fi realizate numai având o societate
care conştiientizează actualitatea problemelor menţionate.
Creşterea rolului menţinerii securităţii diverselor sfere ale vieţii nu poate fi igno-
rată de Educaţie. Educaţia trebuie să ia cea mai activă parte în protejarea secu-
rităţii. Educaţia însăşi trebuie să garanteze securitatea. Educaţia ca un factior al
securităţii naţionale a devenit deja obiect a cercetărilor ştiinţifice, legăturile între
educaţie şi securitate fiind considerate a fi mari.
Luând în considerare rolul securităţii în procesul educaţional putem sugera ana-
logii de introducere a problemelor mediului ambiant în procesul educaţional. Apa-
riţia educaţiei ecologice profesionale nu poate rezolva problemele ecologice până
ele nu vor fi simţite.
Este necesar de a ecologiza intensiv şi pe larg întreg procesul educaţional şi în-
treaga activitate umană – numai în aşa mod va fi un progres rezolvarea problemelor
ecologice şi protejării securităţii ecologice la nivel global.
Dezvoltarea conştiinţei ecologice a cetăţenilor este strâns legată cu distrugerea
stereotipului mintal existent al consumatorului care trebuie să se efectueze perma-
nent şi care poate fi atins prin creşterea culturii ecologice a oamenilor la toate nive-
lurile de vârstă, apartenenţe sociale şi grupuri profesionale prin educare ecologică
continuă. Aceasta va conduce la luarea şi implementarea deciziilor ecologice co-
recte bazate pe conştientizarea consecinţelor ecologice a activităţilor industriale.
Educaţia ecologică este un proces continuu de educare, autoeducare, acumu-
lare a experienţei şi dezvoltării personale orientate spre formarea valorilor dirijate,
coduri de conduită şi achiziţie a cunoştinţelor în domeniul protecţiei mediului, utili-
zării pamântului şi securităţii ecologice, realizate în activităţi corecte de mediu.
În iunie, 1992 conferinţa ONU de la Rio de Janeiro a adoptat programul ecologic
“Agenda secolului XXI”. Acest program a prezentat evaluarea ecologică a situaţiei
planetare a dezvoltării umane şi a propus căile prin care planeta Pamânt se poate
transfera în afara unui „stat catastrofic”. Atenţia principală s-a focusat pe necesita-
tea orientării spre dezvoltarea durabilă a societăţii ce înseamnă “calitate înaltă a
mediului şi economie sănătoasă pentru toată omenirea”. Dezvoltarea durabilă este
bazată pe corectitudinea relaţiilor umane faţă de resurse. Menţionăm, că nu se poa-
te vorbi despre o dezvoltare durabilă fără formarea abilităţilor şi atitudinilor corecte,
ceea ce de fapt şi înseamnă educaţie.
În august–septembrie 2002 a avut loc Reuniunea de la Johannesburg, în cadrul
căreia s-a acordat o atenţie mondială deosebită sistemului socio–economic global,
ceea ce confirmă faptul, că derularea acestui proces se află pe o traiectorie care
383
este situată deja în zona critică de stabilitate, respectiv la limitele capacităţii de su-
port ale ecosferei. Astăzi toată omenirea este îngrijorată de acestă situaţie. Dacă
sec. XXI nu va fi unul ecologic, cu acţiuni de servicii pentru ecosistemele Terrei, el
poate să nu existe deloc. Activităţile antropogene trebuie deplasate pe o nouă tra-
iectorie care să se integreze armonios în limitele capacităţii de suport ale ecosferei,
în cadrul unui concept de dezvoltare socio–economică durabilă.
Conştientizarea şi înţelegerea corectă a procesului şi conjugarea sinergică a
tuturor eforturilor comunităţilor din lume pentru schimbarea modelului de dezvol-
tare socio–economică, cât nu este prea târziu, trebuie să asigure realizarea ur-
mătoarelor obiective: formarea unei noi paradigme conceptuale a comunităţilor şi
generaţiilor privind poziţia lor în natură, a relaţiilor dintre „om şi mediu” şi respectiv
a interdependenţei dintre mediu şi dezvoltare; implementarea unor metode de ana-
liză şi integrare multilaterală astfel încât acţiunile din orice domeniu socio-uman,
economic şi tehnic să fie integrate eficace şi eficient în managementul tranziţiei
şi managementul schimbării; dezvoltarea, adaptarea şi aplicarea mijloacelor, me-
canismelor şi metodelor politice, juridice, economice şi sociale, care ar asigura şi
garanta pentru problemele existente soluţii durabile şi un management eficient apli-
cării lor; dezvoltarea performanţelor inginereşti şi tehnologiilor prin care activităţile
antropogene să se poată efectua cu rândament sporit şi în limitele de suport ale
mediului ambiant. Astfel dezvoltarea durabilă trebuie concepută ca o speranţă a
comunităţilor şi generaţiilor pentru existenţa vieţii pe Terra.
În interiorul graniţelor statelor aparte, interacţiunea sferelor ecologică şi eco-
nomică permite utilizarea unor criterii descoperite în sfera economică de activitate
pentru controlul nivelului securităţii ecologice, altor – în sfera ecologică.
La nivel global, s-a creat o opinie favorabilă în ceea ce priveşte protecţia naturii,
insistându-se asupra insuşirii unei educaţii şi a unei etici ecologice adecvate, care
să interzică distrugerea oricărei specii, având în vedere ca orice creatură a naturii
are dreptul de a vieţui alături de celelalte, ea contribuind la menţinerea echilibrului
ecologic al Terrei. De la sine se înţelege că natura are propriile-i legi şi că, datorită
acestora, bilanţul energetic şi lanţurile trofice nu ar fi perturbate decât din cauza
intervenţiei omului, care, totusi, în înţelepciunea sa, a legiferat prin convenţii – la
sfârşitul mileniului II şi începutul celui de-al III-lea ca protecţia naturii şi educaţia
ecologică sunt două inseperabile necesităţi pentru o dezvoltare durabilă.
Dezvoltarea durabilă exercită o serie de influenţe şi asupra securităţii naţiona-
le. Atunci când se scimbă paradigmele dezvoltării economiei caracteristice epocii
industriale, se impune cu necesitate revederea problematicii securităţii şi apărării
naţionale, întrucât se produc mutaţii de anvergură, care nu pot să nu afecteze atât
384
securitatea în general, cât şi natura în particular. Datorită apariţiei unor noi pericole,
securitatea nu se mai poate reduce numai la componenta militară, aşa cum s-au
petrecut lucrurile în perioada de înflorire a epocii industriale.
Este cunoscut că după finalizarea celui de-al doilea război mondial a avut loc
un mare progres economic şi social, manifestat cu pregnanţă îndeosebi în ţările
dezvoltate ale lumii. Dar, în acelaşi timp, au apărut şi s-au consolidat o serie de
probleme globale deosebit de presante pentru omenire, cum ar fi: criza alimentară
şi subdezvoltarea, degradarea mediului şi criza ecologică, asigurarea în condiţii de
securitate a materiilor prime şi a energiei, inflaţia şi crizele financiar-monetare şi
economice, cursa înarmărilor şi imensele cheltuieli militare, extinderea necontrolată
a urbanizărilor etc. Toate acestea impun noi cerinţe pe linia securităţii naţionale.
În primul rând, se multiplică componentele securităţii naţionale faţă de perioada
de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Apare astfel o componentă nouă a
securităţii naţionale – componenta ecologică. Starea mediului natural influenţează
direct problemele securităţii, înainte de toate prin modul de exploatare a resurselor
şi tehnologiilor folosite, care pot produce mari dezastre ecologice şi pune în pericol
securitatea ţării. Dacă respectivele activităţi poluează apa, aerul şi solul, care la rân-
dul lor afectează sănătatea oamenilor, a plantelor şi a animalelor, acestea din urmă
nemaiputând furniza produse corespunzătoare sub raportul consumului uman.
Securitatea economică, la rândul ei, presupune, de asemenea, exploatarea raţi-
onală a resurselor, regândirea dezvoltării şi modernizării industriei, transporturilor şi
agriculturii etc. în raport cu factorii de mediu pe baza tehnologiilor moderne. Un alt
aspect important se referă la interdependenţa dintre diferitele componente ale se-
curităţii naţionale în condiţiile promovării unei dezvoltări durabile. Se are în vedere,
în special, interdependenţele dintre componentele economice şi ecologice, pe de o
parte, şi componenta militară a securităţii naţionale, pe de altă parte.
Dezvoltarea durabilă ridică anumite cerinţe şi pentru domeniul militar propriu–
zis. Astfel, securitatea militară presupune a se realiza în condiţiile unei dezvoltări
durabile prin folosirea, de exemplu, a unor mijloace de luptă mai puţin poluante
şi mai puţin distructive din punctul de vedere al mediului natural. De asemenea,
în procesul de instruire a trupelor vor trebui promovate asemenea procedee sau
metode care să limiteze la maximum degradarea mediului natural. Ar trebui să se
intensifice cursurile pentru pregătirea personalului militar în problemele de protecţie
a mediului în şcolile militare şi academiile militare, să se elaboreze programe şi să
se perfecţioneze cele existente de ecologizare a terenurilor de instrucţie sau a unor
poligoane, să se lelaboreze lucrări, regulamente sau instrucţiuni în problemele de
mediu cu aplicare la domeniul militar etc.
385
Aspectul social umanitar a protejării securităţii ecologice a ţării ia o înfăţişa-

re nouă dominatoare în societate, formarea unei culturi ecologice. În legătură cu
aceasta, aspecul ecologic apare ca un mecanism protector–adaptiv pentru ambele
sfere individual şi social ca un tot întreg. Iată de ce educaţia ecologică (inclusiv trai-
ningurile) precum şi educaţia publică, în special cea a generaţiei în creştere, este
de o importanţă vitală.
În aşa mod, aspectul ecologic, cultura ecologică devine un mecanism protec-
tor–adaptiv de supravieţuire a omului şi societăţii la nivele global, ţară, regional. În
documentele internaţionale de tranziţie la un model a dezvoltării durabile a societăţii
unul din cele mai înalte priorităţi este educaţia ecologică şi trainingurile specialiştilor
“în sfera utilizării raţionale a mediului” şi în sfera “informării populaţiei pentru înţe-
legerea problemelor dezvoltării mediului şi protecţiei lui” cu accentuarea necesităţii
“garantării educaţiei în problemele dezvoltării mediului şi menţinerii pentru toate
generaţiile viitoare”.
După cum afirma încă Democrit cu mult înainte până la începutul erei noastre
„Natura şi educaţia sunt asemănătoare, căci educaţia îl transformă pe om şi, prin
aceasta transformare, creeaza natura”. Educaţia ecologică reprezintă procesul de
recunoaştere a valorilor şi de înţelegere a conceptelor, în aspectul formării şi dez-
voltării deprinderilor şi atitudinilor necesare pentru înţelegerea corectă şi aprecierea
interdependenţei dintre om, cultură şi factorii mediului natural. Educaţia ecologică
presupune nu numai formarea unui comportament corect faţă de mediul ambiant,
dar şi implicarea activă şi chibzuită în procesul de adoptare a deciziilor de mediu.
Educaţia ecologică are câteva principii de bază: este recunoscută drept cel mai
efectiv remediu de instruire ecologică intensivă; este considerată o componentă ca-
tegorială a planificării de mediu şi a managementului ecologic; ea se referă la toate
componentele mediului ambiant: naturale sau artificiale (adică cele create de om),
personale şi sociale, locale şi globale, culturale şi economice etc.; ea determină ori-
zontul şi evoluţia gândirii ştiinţifice a personalităţii; ea schimbă modalităţile estetice
şi etice de abordare şi înţelegere a realităţii precum şi motivele predominante de
comportare a fiecărei persoane în parte; educaţia ecologică avansată nu este doar
o necesitate obligatorie a zilei de azi, ea este criteriul principal al stilului de viaţă
durabil şi unica modalitate de supravieţuire a omenirii în viitor. Pentru realizarea cu
succes a educaţiei ecologice este foarte esenţială îmbinarea efectiva a formelor de
„educaţie de alternativă” cu formele de educaţie instituţionalizată. Drept elemente
ale educaţiei ecologice pot fi considerate: înţelegerea şi aprofundarea.
Educaţia ecologică trebuie să ofere fiecăruia posibilităţi de dezvoltare a unor
deprinderi, care să-i permită să se folosească cu grijă şi într-o manieră durabilă de
386
mediul înconjurător în activitatea zilnică. Formarea activismului ecologic, implicarea

populaţiei în realizarea diverselor probleme ce ţin de domeniul protecţiei mediului
sunt o necesitate vitală şi o condiţie prioritară.
Necesitatea educaţiei şi conştientizării ecologice corespunde tendinţelor evolu-
tive ale mediului la început de mileniu legate de schimbările climatice, diminuarea
stratului de ozon, dispariţia multor specii de plante şi animale – consecinţă a im-
pactului antropogen. Educaţia ecologică practică ţine cont de: cum se plantează
un copac, cum trebuie folosite pesticidele, cum se pot obţine recolte bogate fără a
dăuna şi sărăci terenul şi multe altele cunoscute de noi.
Problemele de mediu sunt globale ca scop, dar sunt puse în practică la nivel lo-
cal, individual sau comunitate. Programele de educaţie ecologică ajută cetăţenii să
înţeleagă că propriile acţiuni la nivel local previn şi ajută la rezolvarea problemelor
de mediu. Scopul educaţiei ecologice este de a-i ajuta pe oameni a gândi critic şi
creativ, a cântări opţiunile, a identifica alternative, a comunica, a aborda întrebări, a
analiza informaţiile şi de a fi pro-activi la luarea deciziilor ce ar contribui la îmbună-
tăţirea calităţii mediului ambiant şi asigurarea calităţii vieţii lor.
Educaţia ecologică este baza securităţii ecologice naţionale. Formarea unei vi-
ziuni ecologice a marcat direcţiile principale de activitate ale R. Moldova în ceea ce
priveşte soluţionarea problemelor ecologice.
Concepţia securităţii ecologice a R. Moldova prevede faptul că controlul eficient
a protecţiei mediului în multe cvazuri depinde de calitatea specialiştilor din domeniul
ecologiei. În acest aspect este necesar de acordat o atenţie deosebită în obţinerea
şi îmbunătăţirea abilităţilor şi cunoştinţelor în domeniul legislaţiei ecologice, eco-
nomiei resurselor naturale, evoluţiei inflenţei umane asupra mediului şi riscurilor,
inspecţiei ecologice, precum şi a metodelor de aplanare a situaţiilor de conflict.
Printre acestea, programele de training pentru specialiştii coordonatori trebuie
să includă studierea dezvoltării politicii de mediu şi evaluării ei. De asemenea, este
necesar de specificat o programă specială pentru protecţia mediului şi dezvoltarea
durabilă pentru conducătorii altor state ce realizează legături cu politica internă şi
externă a R. Moldova.
Sarcina principală a cercetărilor ştiinţifico–pedagogice este de a dezvolta şi a
crea condiţii de formare a competenţelor ecologice ca o componentă integrală a
dezvoltării profesionale a persoanei. Astfel, este necesar de a reorienta sistemul de
educaţie, cultura, morala, ştiinţa şi tehnologia spre protecţia securităţii ecologice şi
dezvoltării durabile, înnobilarea valorilor intelectual–culturale peste cele materiale.
Punerea în practica a unei politici de educaţie ecologică, este esenţială pentru a
reduce decalajul existent în prezent între Moldova, România şi alte ţări ale Europei
387
în privinţa preocupărilor legate de protecţia mediului. O asemenea politică ar trebui

să înceapă cu procesul de instruire şi educare la nivel preşcolar, să fie sprijinită la
nivel informal şi nonformal de alte demersuri educative şi să continue toată viaţă.
26. Rolul mass-media în formarea

şi dezvoltarea conţtiinţei ecologice ecologice a populaţiei
S-a afirmat de atâtea ori: natura este imensă, omul este mic. Calitatea şi nivelul
vieţii umane au depins întotdeauna de relaţia dintre om şi natură, de măsura în care
omul a putut să înţeleagă natura şi să folosească forţa ei spre binele său. Ecologia
nu poate să rămână doar o ştiinţă care să studieze impactul condiţiilor de mediu
asupra omului, ci se impune să devină, în acelaşi timp, şi o ştiinţă a adaptării la
mediu. Trăim într-o lume nouă, cosmică, pentru care nu am fost pregătiţi. Supravie-
ţuirea noastră depinde acum de măsura în care ne putem adapta la noua situaţie,
remodelând ideile, propunând soluţii ce vizează relaţia om-natură, modificând atitu-
dinea şi comportamentul nostru faţă de mediu.
Civilizaţia are astăzi ca unitate de măsură situaţia ecologică a unei sau altei
ţări. Primul indiciu al civilizaţiei este sănătatea poporului, iar aceasta depinde total
de mediu. Dar dacă societatea este bolnavă în sensul cel mai direct, şi nu doar la
figurat, politic, mai poate fi atunci vorba despre civilizaţie? Iată unele cifre conclu-
dente: anual în republică se produc cea 47 mln tone de deşeuri, inclusiv toxice; 50
la sută din fântânile noastre conţin nitraţi în cantităţi excesive; Moldova a pierdut mii
de hectare de terenuri agricole din cauza eroziunilor. Astăzi în republică 700 mii ha
de soluri sunt erodate din cauza dispariţiei învelişului vegetal, a fâşiilor forestiere;
în prezent doar 9 la sută din suprafaţa Moldovei e acoperită de păduri, în timp ce
un echilibru ecologic normal poate fi asigurat având 20-25 la sută de terenuri îm-
pădurite.
Situaţia se agravează şi mai mult din cauza tăierilor ilicite, care au luat amploare
în condiţiile crizei economice, lipsei unei politici adecvate în domeniu, administrării
nejudicioase a fondului forestier. Altfel cum poate fi calificat faptul că “Mold-Silva”
încheie contracte de export a lemnului preţios, întru executarea cărora pădurile
sunt tăiate nemilos fără a fi plantate altele în loc.
Conform datelor Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale, suprafaţa tere-
nurilor supuse pericolului de eroziune constituie la ora actuală cea 80% din tot
teritoriul republicii. La intensificarea eroziunii solului contribuie şi relieful accidentat,
caracterul torenţial al precipitaţiilor atmosferice, nerespectarea cerinţelor antierozi-
onale.
388
Un factor nu mai puţin important ce a condiţionat agravarea situaţiei ecologi-

ce din republică a fost procesul de industrializare a creşterii vitelor. Concentra-
rea animalelor în complexe a avut drept urmare acumularea de deşeuri solide
în cantităţi mult mai mari decât volumul producţiei animaliere. Anual complexele
animaliere produceau cea 40 mln tone de deşeuri. Impactul asupra mediului a
fost enorm. Totodată, menţionăm că impurificarea solurilor avea loc şi în rezul-
tatul irigării cu ape utilizate de aceste complexe. Astfel, anual cca 20 mln metri
cubi de ape uzate nimereau în reţeaua hidrografică fără a fi purificate. Grav au
fost afectate şi apele subterane – practic în jurul tuturor complexelor acestea
conţin cantităţi sporite de nitraţi; se înregistrează şi poluarea bacteriologică.
Sute de hectare de terenuri arabile au fost înstrăinate pentru depozitarea deşe-
urilor solide de la aceste complexe.
În ultimii ani însă s-a înregistrat o oarecare ameliorare a stării solurilor. Faptul
se datorează mai cu seamă reducerii volumului de pesticide şi îngrăşăminte mi-
nerale utilizate în agricultură, folosirii mai atente a apelor uzate de la complexele
animaliere.
Pe parcursul ultimilor ani se manifestă şi o altă tendinţă – de a modifica structu-
ra suprafeţelor însămânţate. Se reduce vădit şi suprafaţa ocupată de legume. Din
punct de vedere ecologic, aceste schimbări sunt pozitive şi contribuie la reducerea
degradării solurilor şi poluării mediului. însă în ceea ce priveşte aspectul economic,
ele poartă un caracter negativ, deoarece se reduce volumul de producţie-marfă atât
de necesară astăzi gospodăriilor ţărăneşti.
Problemele ecologice treptat capătă caracter social şi chiar politic. Se im-
pune cu necesitate formarea unei culturi ecologice a fiecărui cetăţean, sarcina
educaţiei ecologice continue revenind organelor specializate, |instituţiilor de în-
văţământ şi, nu în ultimul rând, mass-media. Ecologizarea conştiinţei populaţiei
presupune urmarea unei poziţii principiale şi active privind soluţionarea proble-
melor practice nemijlocit pe teren, în timpul de a combate acţiunile nechibzuite
ce provoacă daune atât complexelor şi obiectelor naturale, cât şi însăşi sănătăţii
omului.
Şirul de probleme stringente de ordin ecologic, pe care le poate aborda mass-
media din Moldova, se pretzintă cam astfel:
– Progresul tehnico-ştiinţific în domeniul ocrotirii mediului. Omul şi biosfera.
Situaţia ecologică actuală în plan global şi regional. Premisele social-ecolo-
gice ale evoluţiei biologice a omului.
– Energetica şi mediul. Termoenergetica. Energia atomică şi cea termonucle-
ară. Surse alternative de energie.
389
– Omul şi atmosfera. Poluarea atmosferei. Particularităţile patofiziologice ale

poluanţilor din atmosferă. Măsurile ce contribuie la reducerea degajării ga-
zelor de eşapament. Utilizarea tehnologiilor nepoluante de producţie.
– Protecţia resurselor acvatice. Principalele surse de poluare a apelor. Meto-
de de protecţie a resurselor acvatice.
– Influenţa antropogenă asupra solului. Protecţia solului. Protecţia florei şi
mediului. Analiza stării sanitare a solului.
– Influenţa undelor electromagnetice asupra sănătăţii omului.
– Consecinţe ecologice ale goanei înarmărilor. Armele bacteriologice, chimice
şi radiologice.
Rolul mass-media în formarea şi dezvoltarea conştiinţei ecologice a evaluat
de-a lungul vremii, pe măsura creşterii complexităţii comunicării de masă. Potrivit
paradigmei procesului educaţional propus de Laswell, comunicarea de masă, în
comparaţie cu cea interpersonală, îşi modifică, practic, toţi cei 5 termeni utilizaţi de
presă. Astfel, emiţătorul mesajului nu mai este întotdeauna şi autorul acestuia, ci un
profesionist al comunicării. Receptorul este o masă de indivizi nedefinită, care tinde
să includă întreaga populaţie naţională sau chiar planetară. Canalul de transmitere
a mesajului devine o industrie tot mai complexă, mai sofisticată, caracterizată prin
tehnologii de vârf, cu o viteză tot mai sporită de transmitere, o penetrabilitate mai
accentuată şi o extensiune cvasitotală în spaţiu. Mesajul nu mai este bidirecţional,
ci unidirecţional şi tinde să se transforme tot mai mult într-un spectacol, care-i ac-
centuează rolul de instrument de influenţare până la manipulare a conştiinţelor. Are
loc combinarea mesajului socio-politic (implicit, a celui ecologic) cu divertismente
tul, realizând o varietate inedită a manipulării – manipularea agregbilă. Dar, agrea-
bilă sau nu, manipularea rămâne manipulare, iar mass-media un instrument foarte
important al acesteia.
Aici ar fi momentul să subliniem o idee care nu poate lipsi, în opinia specialiştilor,
din evaluarea impactului mass-media asupra conştiinţelor. Şi anume: mass-media
poate influenţa conştiinţele prin manipularea informaţiei sau prin omisiune, o formă
de dezinformare bazată pe încrederea omului în deontologia profesioniştilor mass-
media şi în mecanismul ei exhaustiv. Aici se află, de altfel, şi locul de interferenţă a
ecologicului cu politicul, cu responsabilitatea socială a deţinătorilor puterii.
Orice crimă împotriva umanităţii este o crimă ecologică. Informarea tendinţios
greşită a maselor în vederea orientării într-un anumit sens a opiniei publice, în sen-
sul corespunzător unor interese neconcordate cu armonia sistemului „om-mediu”,
lezează interesele vitale ale speciei şi, ca atare, constituie crimă, crimă în masă cu
consecinţe finale incalculabile.
390
Am amintit, în treacăt, despre impactul mass-media asupra conştiinţei ecolo-

gice prin dezinformare, inclusiv prin forma ei omisivă. Simţim nevoia să aducem
unele lămuriri. Aşa, de pildă, conducătorii fostei supraputeri Uniunea Sovietică sunt
învinuiţi de a nu fi făcut cunoscută imediat opiniei publice din ţară şi din lumea în-
treagă catastrofa de la Cernobâl, orientând (cenzurând) în acest sens mass-media.
Au ştiut şi au tăcut. Au impus tăcerea mass-media şi au orientat-o apoi spre dezin-
formare, totul din raţiuni politice bine cunoscute. Astfel, chiar a doua zi după explo-
zie, în perioada de emisie maximă a radiaţiilor „gama” la numai câţiva kilometri, în
localitatea Pripeaţi, se jucau nunţi, iar la Kiev se pregăteau manifestaţiile şi parada
de 1 Mai, cu participarea a mii de copii, de la cei de grădiniţă la studenţi. Toţi erau
deja expuşi precipitaţiei de substanţe radioactive. Iar materialele publicate în presă
erau dedicate în exclusivitate festivităţilor. Evident, impactul mass-media asupra
conştiinţelor (prin reportaje „de suflet”, imagini apocaliptice, catastrofice, interviuri
„plângăreţe” sau chiar anchete juridice) este important, şi ar fi greu de a stabili în
ce măsură el are efecte negative sau pozitive. Folosirea unor mijloace tot mai mo-
derne, mai sofisticate – telex-uri, telefaxuri, calculatoare, videosateliţi etc. – conferă
valenţe noi domeniului, asigură o celebritate sporită în obţinerea, prelucrarea şi di-
fuzarea informaţiei, o sporeşte cantitativ şi calitativ, îi asigură o arie tot mai largă de
diseminare. Dar, dacă fiecare nouă cucerire a inteligenţei umane sporeşte gradul
de civilizaţie a omului, aceasta îi îmbogăţeşte neapărat şi conştiinţa lui.
Astfel, rolul mass-media în formarea conştiinţei ecologice este de mare impor-
tanţă.
O direcţie interesantă de alimentare a conştiinţei ecologice prin mijloace de
comunicare în masă se prefigurează în planul raporturilor juridice. Astfel, atât
legile fundamentale, cât şi cele ordinare incriminează acţiunile care periclitea-
ză viaţa, sănătatea sau stânjenesc desfăşurarea firească a activităţilor umane,
licite, creatore. Dificultatea constă în individualizarea răspunderii şi în ... repro-
citate, toţi fiind, practic, mai mult sau mai puţin vinovaţi de necurăţenia fizică
şi morală a existenţei noastre. Mass-media poate interveni aici, atât în sfera
educaţiei ecologice, în popularizarea prevederilor legale, cât şi în susţinerea
iniţiativelor de lege ferenda
Mijloacele de informare, de legătură între oameni detennină atât o anumită co-
muniune de idei şi opinii cât şi efectul paradoxal al înstrăinării
La baza acestei alienări se află afectarea şocantă a sistemului de valori, creat
de-a lungul civilizaţiei umane, valori etice, artistice, spirituale etc. Aşa, de exemplu,
noua generaţie, care porneşte din start călare mai puţin pe Pegasul înaripat al po-
eziei şi visării, ci mai curând cu rachetele şi navetele spaţiale, care recepţionează
391
şi prelucrează zilnic un volum de informaţie de zeci şi chiar sute de ori mai mare
decât cel cunoscut şi prelucrat de geaneraţia predecesorilor, are de suportat stresul
efortului de a trece prin conştiinţa proprie „durerea” unei lumi întregi de a cunoaşte,
recepta şi înţelege pericolul ce ameninţă astăzi „nava cosmică” Pământul. Desigur,
sunt legături de interese fundamentale, vitale şi nicidecum afective, caracteristice,
de fapt, vârstei acestei generaţii tinere.
Etapa contemporană a dezvoltării socio-umane ne demonstrează că în afara
însuşirii unui anumit nivel de cultură ecologică atât de societatea umană luată în
întregime, cât şi de indivizi aparte, catastrofa ecologică e de neocolit. De aici şi ac-
tualitatea implantării culturii ecologice întregii populaţii a planetei.
Cultura ecologică a populaţiei se formează pe baza opiniilor avantajoase, care
contribuie la stabilizarea conştientizată în mentalitatea umană a noţiunilor de eco-
logie şi ecologism. Procesul de ecologizare a populaţiei se desfăşoară la diverse
niveluri: în sfera socială, în activitatea economică, în cea culturală. Sistemul de
ecologizare poate fi iniţiat în instituţiile preşcolare, evoluând apoi în cele şcolare,
superioare, încadrând şpecialişti din diverse ramuri ale economiei naţionale şi dife-
rite pături sociale.
Instruirea şi dezvoltarea culturii ecologice se intercalează cu procesele antropo-
gene ce exercită influenţă globală asupra mediului, vizând căile de preîntâmpinare
şi ameliorare a poluării lui. Profesorul universitar Ion Sârbu, academician al Aca-
demiei Ecologice din România, doctor în filosofie, susţine că „ecologizare societăţii
este o necesitate vitală, fiindcă în afara acestui proces nu poate fi concepută nu
numai dezvoltarea, dar şi funcţionarea societăţii”. Aşadar, educarea întregii popu-
laţii în spirit ecologic general şi cu aplicatul pentru protecţia mediului este o cerinţă
stringentă în prezent. Evident, pentru a cunoaşte bine, trebuie să înveţi temeinic
încă de la vârsta fragedă. Necesitatea învăţământului ecologic la toate vârstele
nu este discutatabilă. Învăţământul ecologic este o problemă a educaţiei continue.
Poate cea mai stringentă.
În context, e cazul să vorbim şi despre importanţa mass-media, rolul ei în eco-
logizarea societăţii. Considerăm că presa scrisă, audiovizualul nu-şi valorifică pe
deplin posibilităţile în acest domeniu. Ar fi binevenite mici spoturi publicitare, care
ar demonstra succint, printr-o frază sau imagine elocventă, chiar zguduitoare, ur-
mările dezastruoase ale unei sau altei acţiuni antropogene pentru om, mediu. Dar,
din păcate, situaţia economică precară a mijloacelor de informare în masă nu le
permite realizarea şi punerea pe post a unor astfel de spoturi, pe care (ne dăm bine
seama) nu ar avea cu ce le plăti nici organizaţiile ecologiste. Probabil, situaţia s-ar
putea totuşi reglementa pe cale legislativă sau prin unele pârghii economice.
392
Trebuie să ne pronunţăm ferm contra atitudinii iresponsabile faţă de sol, apă

şi aer; distrugerii barbare a vegetaţiei şi folosirii ei în scopuri comerciale, reducerii
numărului de specii de plante şi animale ca urmare aj distrugerii nişelor ecologice,
folosirii biocidelor. îngrijorează creşterea continuă a fondului radiaţiei „gama”, de-
gradarea stratului de ozon, schimbarea climei şi alte fenomene globale, cauzate
de activitatea nechibzuită şl omului. Fiecare zi înscrie în lista dezastrelor noi şi noi
date, fapte, care însă au un numitor comun – şocul ecologic.
De-a lungul timpurilor, principala grijă a omului a fost viaţa de după moarte.
Astăzi, pentru prima dată, trebuie să ne întrebăm dacă va exista viaţă înainte de
moarte.
393
Bibliografie selectivă
1. Ambros T., Arion V., Guţu A. Ş. A. Surse regenerabile de energie. Chişinău:

Ed. Tehnica–Info, 1999.
2. Andon C. ş. a. Botanica cu bazele ecologiei. – Chişinău: 1994.
3. Andon C. ş. a. Ştiinţe ale naturii cu bazele ecologiei. – Chişinău: 1994.
4. Ardelean A., Maior C. Management ecologic. – Arad: Ed. „Servo–Sat”, 2000.
5. Bârnea M., Papodopol C. Poluarea şi Protecţia Mediului. – Bucureşti: Ed.
Tehnică, 1998.
6. Bănărescu P. Principii şi probleme de zoogeografie. – Bucureşti: 1970.
7. Buletin informativ, Nr. 10 (documente normative tehnice). – Sol. – Chişinău,
1998.
8. Buletin informativ, Nr. 11 (documente normative tehnice). – Chimia. – Chişi-
nău, 1999.
9. Buletin informativ, Nr. 8 (documente normative tehnice). – Aer. – Chişinău,
1997.
10. Buletin informativ, Nr. 9 (documente normative tehnice). – Apă. – Chişinău,
1998.
11. Bumbu Ic. Protecţia naturii cu bazele geochimiei ecologice. – Chişinău:
1997,
12. Burgiu V., Burgiu N., Dracea D. Energii neconvenţionale curate. Eoliană, so-
lară, geotermală, biomasă, maree, valuri ... . –Bucureşti: Ed. Universităţii de
Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară, 1998.
13. Burlacu G. ş. a. Mediul înconjurător (Termeni şi expresii uzuale). – Bucureşti:
Ed. „Paidea”, 2003
14. Buzgaz Nicolae. Mineralogie şi petrografie. – Iaşi: Ed. Universităţii „Al. I.
Cuza”, 1996.
15. Cantemir D. Descrierea Moldovei. – Chişinău: 1992.
16. Capcelea A. ş. a. Bazele geologiei ecologice a Republicii Moldova. – Chişi-
nău: Ed. „Ştiinţa”, 2001.
17. Cartea Roşie a Republicii Moldova (ediţia a doua) – Chişinău: Ed. „Ştiinţa”,
2001.
18. Cernova N. M., Bâlova a. M. Ecologie (traducere din limba rusă). – Chişinău:
Ed. „Lumina”, 1994.
19. Darwin C. Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor fa-
vorizate în lupta pentru existenţă (traducere din limba engleză). – Bucureşti:
Ed. Academiei Române, 1957.
394
20. Donisă J., Boboc N. Geomorfologie. – Chişinău: Ed. „Lumina”, 1994.

21. Duţu M. Ecologie (Filosofia naturală a vieţii). – Bucureşti: Ed. Economică,
1999.
22. Energia pentru lumea de mâine – să acţionăm acum! Declaraţia CME 2000.
–Bucureşti: Ed. AGIR, 2002.
23. Friptuleac G. ş. a. Igiena mediului. – Chişinău: „Ştiinţa”, 1998.
24. Garaba V. ş. a. „ABC–ul deşeurilor”. – Chişinău: 2001.
25. Grădinaru G. Protecţia mediului. – Bucureşti: Ed. Economică, 2000.
26. Iancu L. Mica Enciclopedie a Pădurii. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclope-
dică, 1982.
27. Instrucţiunea despre ordinea de organizare şi efectuare a expertizei ecologi-
ce de stat. – Chişinău: 1995.
28. Ionescu A. Despre ecologie şi apărarea naturii. Bucureşti: 1984.
29. Ionescu A. Ecologia – ştiinţa ecosistemelor. – Bucureşti: 1998.
30. Legislaţia ecologică a Republicii Moldova (1996–1998). – Chişinău: „Tipogra-
fia Centrală”, 1999.
31. Lupaşcu A. Biogeografie. – Bucureşti: Ed. „România de mâine”, 2001.
32. Maghiar T. Surse noi de energie. – Cluj–Napoca: Ed. MEDIAMIRA, 1996.
33. Mănescu S. ş. a. Chimia sanitară a mediului. – Bucureşti: Ed. Medicală,
1994.
34. Mănescu S. ş. a. Practica igienii mediului. – Bucureşti: Ed. „România de mâi-
ne”, 1997.
35. Mohan Gh. ş. a. Rezervaţii şi monumente ale naturii din România. – Arad: Ed.
„Scaiul”, 1993.
36. Mohan Gh., Ardelean A. Ecologie şi Protecţia Mediului. – Bucureşti: Ed. „Sca-
iul”, 1993.
37. Neaşcu P., Apostolache–Stoicescu Z. Dicţionar de ecologie. – Bucureşti,
1982.
38. Negru A. Plantele rare din flora spontană a Republicii Moldova. – Chişinău:
CE USM, 2002.
39. Partin Zoe, Rădulescu M. C. Dicţionar ecologic. – Bucureşti: Ed. „Garamond”,
1995.
40. Pădurea – rădăcina sufletului. – Chişinău: Ed. Uniunii Scriitorilor, 1992.
41. Pişota I., Buta I. Hidrologie. – Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1983.
42. Pîrvu C. C. Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. – Bucureşti. Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1981.
43. Pîrvu C. Ecologie. – Bucureşti: Ed. Tehnică, 1999.
395
44. Pop G. Biogeografie ecologică. – Cluj–Napoca: Ed. „Dacia”, 1979.

45. Pop Gh. Introducere în meteorologie şi climatologie. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifi-
că şi Enciclopedică, 1988.
46. Postolache Gh. Vegetaţia Republicii Moldova. – Chişinău: Ed. „Ştiinţa”,
1995.
47. Practica de câmp la botanică (îndrumări metodice). – Chişinău: 1989.
48. Practica de câmp la zoologie (îndrumări metodice). – Chişinău: 1989.
49. Preda D. N. Dicţionar de termeni tehnici. – Piteşti: Ed. „Europroduct”, 1999.
50. Prodea V. Sursă inepuizabilă. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1985.
51. Pumpea C., Grigoriu G. Protecţia Mediului Ambiant. – Bucureşti: Ed. Didacti-
că şi Pedagogică, 1994.
52. Ralea M., Toculescu R. Bazele fizice ale energeticii nucleare. – Bucureşti: Ed.
Universităţii Politehnice, 1997, 165p.
53. Reimers N. F. Noţiuni şi termeni de bază în biologie. – Chişinău: Ed. „Lumi-
na”, 1989.
54. Republica Moldova. Atlas (geografia fizică). – Chişinău: Ed. „Iulian”, 2002.
55. Roberts Neil. Schimbările majore ale mediului. – Bucureşti: Ed. „All Educati-
onal”, 2002.
56. Roşcovan D. Practicum la geografia fizică generală. – Chişinău: USM,
1995.
57. Roşcovan D. ş. a. Bazele instruirii ecologice şi protecţia mediului ambiant.
– Chişnău: 1996.
58. Roşcovan D. ş. a. Ecologia şi Protecţia Mediului (curs de prelegeri). – Chişi-
nău: 2003.
59. Roşcovan D. ş. a. Ecologia şi Protecţia Mediului. – Chişinău: CEP USM,
2004.
60. Roşcovan D. ş. a. Ştiinţe – Chişinău: Tipografia U.P.S. “Ion Creanga”, 2003.
61. Roşcovan D., Danilescu I. Geografia fizică generală. – Chişinău: Ce USM,
2001.
62. Roşcovan D., Danilescu I. Vraja naturii. – Chişinău: CE USM, 2003.
63. Roşcovan D. ş. a. Compendiu la ştiinţele naturii. – Chişinău: USM, 1998.
64. Roşcovan D., Dudnicenco T., Donea V. Ecologia şi Protecţia Mediului. Prac-
tica pe teren (Suport didactic). – Chişinău: CEP USM, 2006.
65. Roşu A. Terra – geosistemul vieţii. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedi-
că, 1987.
66. Sandu M., Lozan R., Ropot V. Metode şi instrucţiuni pentru controlul calităţii
apelor. – Chişinău: „Ştiinţa”, 1992.
396
67. Sion I. G. Ecologie şi drept internaţional. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclo-

pedică, 1990.
68. Strategii şi politici energetice ale Uniunii Europene şi Republicii Moldova.
–Chişinău: UTM, 2002, 104p.
69. Stugren B. Bazele ecologiei generale. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclope-
dică, 1982.
70. Stugren B. Ecologie generală (cu elemente de ocrotire a naturii). – Bucureşti:
Ed. Didactică şi Pedagogică, 1965.
71. Stugren B. Ecologie teoretică. – Cluj–Napoca: Ed. „Sarmis”, 1994.
72. Stugren B. Ocrotirea naturii – tradiţii, actualitate, perspective. – Cluj–Napoca:
Ed. „Dacia”, 1988.
73. Toderaş I. ş. a. Zoologie cu elemente de ecologie. – Chişinău: 1999.
74. Tofan–Burac T. ABC–ul naturii. – Chişinău: 1998.
75. Ursu P. Protejarea aerului atmosferic. – Bucureşti: Ed. Tehnică, 1992.
76. Vîntu V. Ecologie şi Protecţia Mediului. – Iaşi: Ed. „Ion Ionescu de la Brad”,
2000.
77. Zamfir Gh. Poluarea mediului ambiant. – Bucureşti: Ed. „Junimea”, 1974,
1983.
78. Zănoagă C., Neaşcu G. Apa şi viaţa. – Iaşi: Ed. „Crenguţa Găldău”, 2000.
79. агроландшафтах Молдавии. – Кишинев: Изд-во «Штиинца», 1988.
80. Алратьев А. М. и др. Полевая практика по физической географии. – Мос-
ква: Изд-во «Просвещение», 1964.
81. Блинков В. И. Зоология с основами экологии. – Москва: 1990.
82. Ботаническая география с основами экологии растений. – Москва: Изд-
во «Агропромиздат», 1986.
83. Валтер Г. Общая геоботаника. – Москва: Изд-во «Мир», 1982.
84. Верин В. ш. а. Окротиря натурий. – Кишинэу: Ед. «Лумина», 1988.
85. Вернадский В. И. Биосфера (Избр. труды по биогеохимии). – Москва:
Изд-во «Мысль», 1967.
86. Второв П. П., Дроздов Н. Н. Биогеография. – Москва: Изд-во «Просвеще-
ние», 1978.
87. Галант Т. Г., Е. М. Гурвич. Практические занятия по землеведению и кра-
еведению. – Москва: Изд-во «Просвещение», 1988.
88. Географический энциклопедический словарь. – Москва: 1983.
89. Гребенщиков Г. С. Геоботанический словарь. – Москва: 1965.
90. Даррелл Джеральд. Моя семья и другие звери. – Кишинев: «Штиинца»,
1986.
397
91. Дедю И. Экологический энциклопедический словарь. – Кишинев: Изд-во

«Главная редакция Молдавской Советской Энциклопедии», 1989.
92. Дорет Ж. До того как умирает природа. – Москва: Изд-во «Прогресс»,
1969.
93. Израэль Ю. П. Экология и контроль состояния природной среды. – Мос-
ква: 1972.
94. Коммонер Б. Замыкающийся круг. – Ленинград: Изд-во « Гидрометеоиз-
дат», 1974.
95. Комплексная полевая практика по физической географии (учебное по-
собие). – Москва: Изд-во «Высшая школа», 1986.
96. Красная книга Молдавской ССР, 1978, «Картя молдовеняскэ», Кишинев.
97. Кудло К. К. Лабораторные и практические занятия по землеведению и
краеведению. – Минск: Изд-во «Высшая школа», 1985.
98. Курнишкова Т. В., Петров В. В. География растений с основами ботани-
ки. – Москва: Изд-во «Просвещение», 1987.
99. Методические рекомендации. Методы определения вредных веществ
в воздухе, основанные на применение пленочных сорбентов. – Ленинг-
рад: 1983.
100. Методы определения вредных веществ в воздухе индикаторными труб-
ками (обзорная информация, серия: Техника безопасности). – Москва:
1983.
101. Мольчак Я. А. Учебно–полевые практики по общему землеведению. –
Луцк: 1991.
102. Новиков Г. А. Основы общей экологии и охраны природы. – Ленинград:
Изд-во ЛГУ, 1979.
103. Одум Ю. Экология (два тома). – Москва: Изд-во «Мир», 1986.
104. Парсон Р. Природа предъявляет счет. – Москва: Изд-во «Прогресс»,
1969.
105. Практикум по гидрометрии (учебное пособие). Кишинев: 1980.
106. Приборы для взятия проб воздуха и воздуходувные устройства. – Моск-
ва: 1965.
107. Радкевич В. А. Экология. – Минск: Изд-во «Высшая школа», 1983.
108. Реймерс Н. Ф. Природопользование. – Москва: Изд-во «Мысль», 1990.
109. Риклефс Р. Основы общей экологии. – Москва: Изд-во «Мысль», 1979.
110. Романов В. С., Харитоновф Н. З. Охрана природы. – Минск: Изд-во
«Высшая школа», 1986.
111. Рошкован Д. Динамика растительного покрова в агроландшафтах Мол-
398
давии. – Кишинев: «Штиинца», 1986.

112. Руководство по контролю вредных веществ в воздухе рабочей зоны.
Москва: Изд-во «Химия», 1991.
113. Скворцов А. К. Гербарий (пособие по методике и технике). – Москва:
Изд-во «Наука», 1977.
114. Современные средства отбора проб воздуха. – Москва: 1984.
115. Стадницкий Г. В., Родионов А. И. Экология. – Москва: Изд-во «Высшая
школа», 1988.
116. Тессман Н. Ф. Полевая практика по метеорологии и гидрологии.– Мос-
ква: «Учебно–педагогическое издательство Министерства просвещения
РСФСРР», 1959.
117. Шилов И. А. Экология. – Москва: Изд-во «Высшая школа», 1997.
Ommoltum auctant. Batum publissus, prae, nes silin te, nocremp ercesse
natus, commorunit; Cupplius aucia? Nostrum scritum terist? An vivides ilinuli
natat.
399
400

Ecologie Şi Protecţia Mediului Cu Elemente de Lucrări Practice În Laborator Şi Pe Teren

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ecologie Şi Protecţia Mediului Cu Elemente de Lucrări Practice În Laborator Şi Pe Teren

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Valentin Aşevschii

Ecologie şi Protecţia Mediului

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Ecologie şi Protecţia Mediului

Aprobat de Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova

Valentin Aşevschi, Tatiana Dudnicenco. Dumitru Roşcovan, Ecologie şi protecţia

Redactor ştiinţific responsabil:

Descrierea CIP a Camerei Nationale a Cartii

© Valentin Aşevschi, Dumitru Roscovan, Tatiana Dudnicenco, 2007

7.4.2. Clasificarea biocenozelor . .........................................................................

8. Societatea umană şi mediul înconjurător . .................................................

9.8.2. Determinarea concentraţiei de de azon şi a dioxidului de azot .................

10.8.6. Determinarea ionilor de nitrat ....................................................................

12.3. Resursele subterane utile ..........................................................................

15. Probleme actuale de sociologie şi ecologie generală.................................

22. Baza legislativă şi normativă a Protecţiei Mediului.....................................

Termenul de ecologie a fost introdus pentru prima dată de biologul german

Fig. 1. Nivelurile de integrare ale materiei vii studiate de ecologie.

Noţiuni ecologice. Ecologia utilizează o serie de noţiuni specifice acestui do-

Complexul format de biotop şi biocenozele aferente formează un biom (sau în

Diversitatea ecologică – este dată atât de numărul speciei, cât şi de confi-

2. Mediul ambiant şi elementele lui structurale

În relativ scurta etapă a istoriei geologice de dezvoltare a Terrei s-au produs

venţiei omului, societăţii umane. Îndeosebi, mari schimbări în mediul înconjurător

2.1. Noţiune de mediu ecologic

Fiecare organism reprezintă rezultatul evoluţiei adaptive de lungă durată în

Fig. 2. Componenţii mediului ambiant pe nivelul unui organism individual

Fig. 3. Componenţii mediului ambiant pe nivelul populaţiei (dupa Stungren B.,

Dezvoltarea, reproducerea şi supravieţuirea organismelor depind de gradul în

De un arsenal bogat de mijloace de adaptare dispun şi animalele. Spre exem-

2.1.1. Efectuarea unei excursii cu tema:

Scopul excursiei: difirencierea noţiunilor de mediu (în general), mediu în-

2.2. Factorii ecologici şi acţiunea lor

Mediul reprezintă un sistem complex de diferiţi factori – elemente materiale ca-

parte: lumina, temperatura aerului, radiaţiile solare, presiunea atmosferica, com-

La grupa a doua se referă clima, relieful, rocile scoarţei terestre compoziţia

jurător (spre exemplu, odată cu micşorarea duratei zilei-lumină multe organisme

2.2.1. Efectuarea unei excursii cu tema:

Scopul excursiei: de a înţelege corect în condiţii reale de câmp noţiunea de

2.3. Factorii ecologici abiotici ai mediului

Organismele cresc şi se dezvoltă pe contul elementelor care le iau din mediul

Fig. 4. Schema influenţei factorului ecologic asupra unui organism viu.

Fig. 5. Curba limitelor de toleranta ale unei specii.

Fig. 6. Repartizarea şi utilizarea energiei solare pe Terra

Acestea, la rândul lor, suferă modificări de la poli spre ecuator şi de la nivelul

ficarea, creşterea, dezvoltarea, înmulţirea, fotosinteza etc. nu pot sa se desfasoare

Fig. 7. Gradul de toleranta ale organismelor vii la temperatura.

Din acest punct de vedere deosebim:

unele plante pot sa-si regleze temperatura în interiorul corpului, ridicand-o

– organisme homeoterme (homeos –egal), (cu “sange cald”) – îşi menţin

formarea unei paturi de perisori la baza tulpinii,pentru protejarea de razele termi-

Fig. 8. Amplasarea şi structura habitatelor (vizuini, cuiburi, galerii etc.) a

Regimul hidric – este un factor abiotic indispensabil oricarui organism viu,

Apa, de asemenea, prezintă un component principal al materiei vii în proportie

Fig. 9. Sistemele radiculare ale plantelor în condiţii cu un deficit sau surplus

Forţa de sugere a celulelor rădăcinilor lor depăşesc 100 atmosfere, ceea ce le

desi (lumnarica, pelinul); prezenta tesuturilor mecanice la frunze; presiuni osmotice

Invelisul de sol prezintă o importanta deosebita atât ca mediu de trai cât şi ca

de nisipuri, la plante), iar la animale – au culori protectoare, greu vizibile, un

Din acest punct de vedere deosebim:

O influenţă consideabilă asupra creşterii şi dezvoltării organismelor o exercită şi

Un rol deosebit în diferite ecosisteme il joaca şi factorii orografici (geomorfo-

2.3.1. Efectuarea unei excursii cu tema: