Hinduismul.

Etimologie și descriere

Curentele religioase de după perioada Vedelor sunt cunoscute sub numele de Hinduism. Mai
mult, miturile şi concepţiiile vedice supravieţuiesc prin hinduism. Astfel, hinduismul nu este
altceva decât convieţuirea şi simbioza dintre cultura ariană şi cultura indiană, este produsul vieţii
spirituale şi materiale caracteristice ambelor culturi.

Hinduismul nu se prezintă ca o religie unitară, ci ca o structură religioasă complexă,

constituită din diverse religii sau elemente religioase suprapuse. Aşadar, elementele vechi
supravieţuiesc împreună cu cele noi, într-o simbioză perfectă. De aceea, în Hinduism regăsim şi
astăzi elemente din religia preariană, ritualism brahmanic, Yoga, dar şi elemente budiste.
Practic, el însumează experienţe religioase din aproximativ cinci milenii de viaţă religioasă. De
asemenea, se spune că Hinduismul este un fel de complexio oppositorum. El nu este însă o
organizaţie religioasă ci o organizaţie complexă de caste, secte, comunităţi monahale şi
personalităţi particulare.

Tot în hinduism găsim multe dintre divinităţile vedice, care au fost însă surclasate de
Vishnu şi Siva, zeii principali ai panteonului. Datorită importanţei primită de statui, relaţie
omului cu zeul devine una mult mai personală. De-a lungul timpului, hinduismul s-a răspândit şi
s-a adaptat regiunilor în care a pătruns Hinduismul este, fără îndoială, cel mai mai vechi
complex de credinţe religioase, cu o istorie neîntreruptă, care urcă în timp până în jurul anului
6000 î.Hr., după cum s-a putut deduce din descoperirile arheologice de la Mehrgarh, localitate
situată în vecinătatea strâmtorii Bolan, poarta de intrare în subcontinentul indian a populaţiilor
ariene.

Spre deosebire de creştinism, iudaism sau islam, hinduismul este departe de a avea o
structură doctrinară omogenă. Descoperim sub aceeaşi denumire generică, credinţe animiste,
politeiste, dualiste, panteiste, moniste, monoteiste, agnostice şi chiar atee. Această mare varietate
de doctrine religioase a permis fiecărui individ să-şi aleagă propriul său mod de viaţă şi să
îmbrăţişeze acea credinţă religioasă care răspundea cel mai bine nevoilor sale interioare.
Totodată, ea a stimulat un spirit larg de toleranţă, atenuând tensiunile ivite prin postularea a două
adevăruri considerate absolute, Karma*, doctrina despre fapte, şi Samsara*, doctrina despre
reîncarnare, încadrându-le în sfera opoziţiilor complementare, iar în practică a facilitat asimilarea
unor influenţe străine, chiar şi din partea unor religii, concomitent cu păstrarea şi elaborarea
propriilor tradiţii. În acest sens, de exemplu, Legea de la Orissa din 1969, privind fundaţiile
religioase, include "Religia hindusă" la un loc cu celelalte religii: jaină, buddhistă şi sikhistă.

Prin urmare, în ansamblul lui, hinduismul nu are un crez unitar, nu are o singură carte sacră
unică, deşi posedă, după cum se va vedea, o literatură sacră monumentală, ca punct de referinţă
pentru toate tendinţele doctrinare pe care le cuprinde. În plus, spre deosebire de marile sisteme
religioase, hinduismul nu are un întemeietor, o persoană harismatică deosebită căreia să-i revină
momentul incipient al învăţăturii şi experienţei sale religioase. Totodată, nu se poate vorbi de o
instituţie sacerdotală cu autoritate asupra întregului edificiu "hindus". În principiu, nu poţi deveni
hindus autentic decât prin naştere şi, în această ordine de idei, vocabularul de specialitate nu
conţine nici un termen care să redea ideea de convertire.

Pentru a înlesni înţelegerea fenomenului religios hindus, vom încerca să urmărim evoluţia lui
doctrinară, fără a fixa jaloane istorice precise, decât orientative, întrucât ele sunt controversate.
Astfel, în perspectvă istorică, aceste fenomen este îndeobşte clasificat după cum urmează:
hindusmul vedic, hinduismul brahmanic, hinduismul clasic, hinduismul modern şi contemporan.

Din punct de vedere al etimologiei, înainte de secolul al XX-lea, termenul de ,,hinduismn’’

nici nu exista, atunci vorbindu-se doar de religii ,,religii și obiceiuri din India’’. La începutul
secolului al XIX-lea (1830), un hindus, de altminteri apropiat de islam și creștinism, Ram Mohan
Roy(1772-1833), a recurs la inventarea acestui termen, pornind de la hindu, cuvânt care exista
deja de multă vreme, fiind legat de fluviul Indus. El a alcătuit această noțiune prin mimetism de
la termenii pe care-I auzea în Calcutta în emgleză: creștinism, protestantism. mahomedanism etc.
Termenul în sine, însă, spun anumiți cercetători, este unul înșelător, pentru că nu se poate vorbi
de un hinduism în sine, ci mai degrabă de hinduisme. În plus, hinduismul este prin esenţă un
sistem socio-religios indisolubil. Cel mai potrivit termen pentru el este „dharma”, termen
sanscrit care are semfinicaţia de temei cosmic şi social, normă a vieţii. Sensul cuvântului este de
origine persană și înseamnă „oamenii de dincolo de Indus”. Este religia care a primit numele (ca
și iudaismul) după numele poporului și nu al fondatorului sau doctrinei. Hinduismul este, practic,
religia „oamenilor de dincolo de Indus”.
 Ca atare, hinduismul este un fenomen concret, colectiv şi personal, care marchează viaţa
individuală şi socială în ansamblul ei. Este un modus vivendi, un mod de a exista şi de a fi în
lume. R. C. Zaehner afirma că „Hinduismul este – imnul hinduşilor”, în timp ce J. Gonda,
afirma că „Hinduismul este ceea ce fac hinduşii”. Spre deosebire de alte religii, hinduismul nu
are un intemeietor uman, ci ei susţin ca el a existat şi ca va exista intotdeauna. Aceasta este ceea
ce ei numesc sanatana dharma.