De ce consilierea în grădiniţă?

Pentru cunoaşterea şi dezvoltarea caracteristicilor personale, a aptitudinilor şi talentelor

copiilor. •Pentru exersarea abilităţilor educaţionale de bază: autoservire, învăţare, relaţionare,
autocontrol, •etc.Pentru identificarea dificultăţilor comportamentale, sociale emoţionale şi de
învăţare ale copiilor.•Pentru creşterea şi acordarea suportului copiilor în conformitate cu cerinţele
şi nevoile •individuale.
Pentru exersarea şi dezvoltarea responsabilităţii, independenţei.• Pentru informarea/
formarea părinţilor, familiilor, cadrelor didactice şi nedidactice din grădiniţă, a membrilor
comunităţii cu privire la creşterea copiilor, depăşirea situaţiilor de criză şi dezvoltarea reţelei de
consiliere.Pentru adaptarea mai uşoară a copiilor la cerinţele grădiniţei şi pregătirea pentru şcoală
şi viaţă.•Pentru dezvoltarea unor programe educaţionale de prevenţie şi intervenţie timpurie.

1.2. Caracteristici ale consilierii psihopedagogice

• presupune o relaţie de colaborare între consilier şi cel consiliat, o intervenţie de durată scurtă
sau medie;
• este proactivă, în sensul că se focalizează pe activităţi de prevenire a comportamentelor
problematice sau indezirabile ale clientului, pe îmbunătăţirea unor aspecte din viaţa lui, cum ar fi
comunicarea eficientă adult–copil, imaginea de sine, respectarea regulilor, integrarea în grup a
copiilor cu CES, disciplina pozitivă, modalităţi de a face faţă stresului etc.;
• se ghidează după anumite teorii şi după metode specifice domeniului (abordarea cognitiv–
comportamentală, abordarea umanistă, abordarea psiho–dinamică etc.)
• este eclectică, din punct de vedere al procedurilor de intervenţie, pentru că integrează şi aplică
principia şi strategii specifice mai multor orientări teoretice, în funcţie de problema clientului,
pregătirea şi stilul consilierului;
• este formativă, vizând mai ales prevenţia unor comportamente neadaptative şi învăţarea acelor
strategii care să faciliteze adaptarea eficientă la situaţiile de viaţă;
• este informativă, deoarece furnizează clientului datele necesare pentru a lua decizii informate şi
responsabile;
• este suportivă, oferind clientului cadrul adecvat pentru a-şi exprima emoţiile, conflictele,
dilemele legate de sine, lume, trecut, prezent sau viitor;
• este un proces ce facilitează identificarea resurselor proprii clientului pentru adaptarea la mediu
şi de soluţionare a situaţiilor problematice şi potenţează validarea resurselor clientului în lumea
reală;
• implică principiul dezvoltării personale, astfel încât cei care participă la procesul de consiliere,
specialişti sau clienţi, vor „accesa” multiplele resurse ale personalităţii lor: calităţi, puncte tari,
puncte slabe, interese, aptitudini, abilităţi, aspecte de îmbunătăţit, strategii de a face faţă
conflictelor etc.;
• abordează emoţiile, cogniţiile şi comportamentele care împiedică dezvoltarea şi adaptarea
optimă a persoanei la cerinţele cu care se confruntă.
Informaţiile privind aceste aspecte pot fi popularizate în rândul beneficiarilor prin diverse
material informative într-un format atractiv, cum ar fi: pliante, afişe, postere, fluturaşi, prezentări
Power Point, cărţi de vizită, semne de carte, broşuri, ecusoane etc.

2.1. Tipuri de consiliere practicate în grădiniţă

2.1.1. Consilierea psihopedagogică preventivă

Are rolul de a preîntâmpina apariţia unor probleme sau situaţii critice în viaţa
persoanelor. Include activităţi educaţional–formative realizate cu grupuri de clienţi (copii,
părinţi, cadre didactice şi nedidactice din grădiniţă) care urmăresc să-i pregătească pentru diferite
situaţii problematice, să-i sprijine în gestionarea adecvată a emoţiilor pentru a face faţă variatelor
solicitări (educaţia copiilor, adoptarea unui
stil de viaţă sănătos, evitarea sau preîntâmpinarea unor potenţiale pericole).
Schimbarea urmărită, vizează achiziţia de informaţii, modificarea reprezentărilor asupra
realităţii educaţionale, formarea şi refacerea unor percepţii asupra realităţii interne şi externe a
familiei/ grădiniţei,
procesele cognitive, atitudinile şi comportamentele noi.
(apud.E.Vrăsmaş,2002,pag.62)Nevoia de consiliere preventivă este generată de schimbarea
modelelor culturale tradiţionale româneşti (neimplicarea copilului în luarea deciziilor, impunerea
necondiţionată a respectului acestuia faţă
de adult, autoritatea exagerată a părinţilor, asigurarea unei supravegheri exagerate, păstrarea unor
secrete ale părinţilor, pedepsele fizice şi manifestarea afecţiunii doar când copilul doarme,
neimplicarea copilului în alegeri care ţin de activitatea lui), precum şi de tendinţa de a se prelua
modele total străine, noi, pentru
cultura românească (libertate exagerată acordată copilului, indiferenţa faţă de modelele morale la
care copilul aderă, acceptarea unor comportamente nesănătoase, atribuirea responsabilităţii
creşterii şi educării copilului în exclusivitate altor persoane sau instituţii şi privarea acestuia de
interacţiunea cu părinţii).
În privinţa nevoii de schimbare putem identifica în contextul românesc următoarele
dimensiuni: participarea copiilor, în măsura posibilităţilor vârstei şi nivelului de dezvoltare, la
luarea deciziilor care le influenţează viaţa, acordarea, cât mai de timpuriu, a libertăţii copilului de
a alege, de a decide şi de
a acţiona conform acesteia, pentru dezvoltarea responsabilităţii şi independenţei, dezvoltarea
abilităţii copiilor de a-şi rezolva propriile probleme, realizarea conducerii indirecte a vieţii
copiilor.
Aceste schimbări sunt realizabile încă din copilăria timpurie prin eficientizarea relaţiilor
care se stabilesc între copii şi adulţi. Aceştia din urmă pot începe prin a le acorda copiilor
alternative pentru alegerea propriilor opţiuni, explicându-le totodată consecinţele alegerilor
făcute. Astfel, în loc să le impună frecventarea unor activităţi extraşcolare, să le lase copiilor
libertatea de alegere: Te poţi înscrie la cursurile de muzică pentru că tu ai voce şi îţi place să
cânţi sau la orele de ceramic pentru că acolo
vei învăţa să modelezi jucării!
Se pot prezenta activităţile desfăşurate la respectivele cercuri, orarul şi
schimbările care intervin în programul zilnic, cerinţele şi normele ce trebuie respectate şi chiar se
pot oferi copilului ocazii să observe secvenţe din activităţile fiecărui cerc.
Consilierea preventivă presupune potenţarea factorilor generali de protecţie şi
estomparea, până la anulare, a acţiunii factorilor de risc, şi anume: existenţa unei familii care să-i
asigure copilului confortul fizic şi psihic optim, dezvoltarea fizică •normală şi o stare de sănătate
bună; achiziţionarea unui set de deprinderi şi abilităţi educaţionale (de autoservire, de învăţare,
de relaţionare, •de autocontrol) şi performanţe intelectuale cel puţin de nivel mediu;
identificarea şi sprijinirea dezvoltării unor aptitudini şi talente speciale;
•existenţa unui grup de prieteni acceptaţi de părinţi şi implicarea în activităţile formale şi în cele
ale • grupurilor de covârstnici.
Consilierea preventivă este circumscrisă educaţiei timpurii, deoarece procesul prin care
familia îşi creşte, îngrijeşte şi educă copiii, este recunoscut ca formă de socializare primară şi de
construire a nucleului personalităţii acestora. Acest proces este tributar modelului sociocultural al
familiei şi are la bază premisele biologice şi fizice ale eredităţii individuale şi sociale.
Raportându-ne la copil, putem identifica situaţii care pot interveni ca bariere în calea
dezvoltării sale. Ele pot fi prestabilite (dizabilităţi pe care copilul le manifestă de la naştere,
traume, deficienţe senzoriale, organice, neurologice, mentale severe), biologice (copii născuţi
prematur, cu greutate mai mică sau cu probleme fizice) care pot fi remediate, sau determinate de
mediul de dezvoltare (copii care cresc în sărăcie, în grupuri marginalizate social, în condiţii de
violenţă, abuz, departe de familia biologică, în instituţii). Dezvoltarea copilului în aceste condiţii
se prezintă ca o situaţie de risc.
Prezenţa a doi sau mai mulţi factori cumulaţi în cadrul aceluiaşi mediu de dezvoltare
familială creşte inevitabil riscul. Principiul normalizării postulează ideea de a creşte şi sprijini
copiii în conformitate cu cerinţele şi nevoile individuale. E normal ca fiecare copil să aibă
dreptul de a se integra în mediul său social prin asigurarea unor condiţii de viaţă propice.
Consilierea de tip preventiv asigură suport părinţilor
şi copiilor pentru compensarea diferitelor deficienţe, astfel încât să nu se ajungă la situaţii dificile
şi inadaptare. Din această perspectivă, aducem în discuţie situaţiile în care se solicită înscrierea la
grădiniţă a copiilor cu CES şi, de cele mai multe ori, părinţii acestora sunt întâmpinaţi cu refuz.
Deşi ar trebui depăşite, motive există: lipsa de disponibilitate sau de pregătire
profesională a educatoarelor în a lucra cu copiii care prezintă •deficienţe/ dizabilităţi; teama şi
lipsa de informare a celorlalţi părinţi, că astfel de copii reprezintă un risc pentru dezvoltarea
•propriului copil, deoarece prin imitaţie ar prelua modele de comportare
inadecvată; temerile legate de asigurarea securităţii unui astfel de copil, deoarece un astfel de
copil are • comportamente indezirabile, greu de stăpânit; prejudecăţile adulţilor că astfel de copii
trebuie formaţi şi educaţi în instituţii speciale sau chiar izolaţi, • pentru că oricum nu ajung la un
nivel de dezvoltare normal şi nu oferă satisfacţii.
Potrivit politicilor educaţionale care promovează includerea copiilor cu CES, pentru ca
situaţiile anterior enumerate să nu se întâmple sau să fie ameliorate, consilierul poate să intervină
pentru ca un astfel de copil să nu fie exclus sau marginalizat, prin propunerea şi derularea unor
activităţi, cum ar fi: informarea despre ceea ce înseamnă copil cu cerinţe educaţionale speciale şi
dezvoltarea lui la nivel •biologic, psihic, social; informarea despre drepturile copilului;•
abilitarea cu în tehnici de lucru specifice a părinţilor, educatoarelor, voluntarilor;• conştientizarea
şi sensibilizarea faţă de copiii cu CES;
• consilierea părinţilor copilului aflat în dificultate cu privire la atitudinile şi comportamentele lor
faţă de • copil şi faţă de propria dificultate;
consilierea celorlalţi „actori” din grădiniţă care să asigure suport copiilor cu CES;
• dezvoltarea unor practici concrete pentru includerea copiilor cu CES (curriculum personalizat,
metode •de lucru adaptate, persoană de sprijin, mediu de învăţare pozitiv, atitudine deschisă
etc.).
În demersul său, pe lângă copii, părinţi, educatoare, personal administrativ, echipa
managerială a grădiniţei, comunitate, consilierul mai poate antrena reprezentanţi ai serviciilor de
îngrijire socio–medicală, de reabilitare şi adaptare a ambientului, servicii conexe celor socio-
medicale (fizioterapie, kinetoterapie, logopedie, psihoterapie) în vederea formării şi dezvoltării
unei echipe pluridisciplinare care să sprijine copilul în procesul de integrare socială.

Consilierea în situaţii de criză

Obiectivul fundamental al intervenţiilor în situaţii de criză îl constituie transformarea
gândurilor şi comportamentelor dezadaptative cu altele, funcţionale, adaptate contextului în care
se află clientul.
Factorii declanşatori pot fi biologici, de exemplu: deficienţe de vedere, de auz, dizabilităţi
motorii etc. În alte situaţii de criză intervin factorii de mediu: pierderea cuiva drag, divorţul, o
boală cronică, violenţe în familie, şomajul părinţilor, apariţia în familie a unui nou membru,
debutul preşcolarităţii şi şcolarităţii. Nu sunt de evitat nici cauzele imprevizibile: accidente de
circulaţie, catastrofe naturale, cum ar fi: cutremure, inundaţii, incendii etc. Aceştia sunt indicatori
ai calităţii stilului de viaţă.
Acţiunile specifice consilierii în situaţie de criză sunt: normalizarea reacţiilor clientului
faţă de criză;• înţelegerea faptului că în viaţă pot apărea situaţii imprevizibile care depăşesc
capacităţile • adaptative şi atunci gândurile, sentimentele şi comportamentul se modifică;
recunoaşterea şi acceptarea faptului că sentimentele sunt generate de criză şi că există soluţii,
încă • nedescoperite; conştientizarea faptului că sentimentele sunt parte integrantă a situaţiei de
criză pe care este dorit • să le exprime; învăţarea de noi strategii adaptative focalizate pe
rezolvarea problemelor.

Consilierea pentru dezvoltare

Acest tip de consiliere se focalizează pe sprijinul, ajutorul şi îndrumarea clienţilor pentru
formarea şi dezvoltarea personalităţii lor, indiferent de vârsta şi stadiul de evoluţie al
personalităţii, astfel încât să facă faţă cu succes solicitărilor şi să obţină satisfacţii şi confort
psihic. Obiectivele urmărite sunt:autocunoaşterea obiectivă şi acceptarea cu defecte şi calităţi;•
conştientizarea nevoii de îmbunătăţire a potenţialului propriu prin învăţare, educare şi formare cu
efort • propriu; înţelegerea nevoii de schimbare a propriilor atitudini şi comportamente pentru a-
şi asigura adaptarea la • realitate; luarea unor decizii privind problemele personale, stilul de viaţă,
relaţionarea cu ceilalţi;• asumarea responsabilităţii pentru comportamentele adoptate şi
consecinţele acestora; • atingerea unui nivel optim de congruenţă între gânduri, emoţii şi fapte şi
o stare generală de bine. • Aprecierea dezvoltării optime a personalităţii umane se raportează la
indicatori şi standarde: funcţionalitatea cognitivă adecvată şi eficientă a persoanei, dezvoltarea
armonioasă, globală a personalităţii, valorificarea maximă a potenţialului psihoindividual al
persoanei, integrarea diverselor aspecte ale Eului într-un concept de sine unitar, coerent şi
consistent, adaptabil la realitate, practicarea unui stil de viaţă sănătos şi dobândirea de către
persoană a unei stări generale de bine. (IonAl.Dumitru,2008,p.128).
În grădiniţă, acest tip de consiliere se realizează prin crearea de oportunităţi copiilor,
părinţilor, educatorilor, personalului nedidactic, managerului unităţii şi consilierului însuşi de a
interacţiona cu alţii şi de a depăşi cu succes situaţii critice care intervin în propria experienţă.
Consilierea pentru dezvoltare are un rol esenţial în educaţia timpurie. În acest sens,
fiecare copil, are oportunităţi egale de a se dezvolta global, armonios, cu sprijinul personalului
grădiniţei, sub protecţia şi îndrumarea părinţilor pregătiţi „în această meserie“.
Programul zilnic constituit din rutine, tranziţii şi activităţile din perioada după-amiezii
(pentru grupele de program prelungit sau săptămânal), curriculumul obligatoriu, activităţile
opţionale, elementele de cultură organizaţională a grădiniţei oferă posibilitatea de a răspunde
nevoilor copiilor în vederea dezvoltării lor globale. Acest lucru implică în mod necesar
pregătirea competentă, informarea şi internalizarea unor moduri de conduită care să respecte
personalitatea unică a copilului şi practicarea unor strategii în beneficiul acestuia.

Consilierea remedială
Acest tip de consiliere constă în sprijinirea, îndrumarea clienţilor pentru a se adapta la o
varietate de procese şi situaţii de viaţă precum munca, relaţiile interpersonale şi convieţuirea în
comunitate.“ (Ion Al.Dumitru,2008,p.97).
Presupune activităţi oferite grupurilor cu un anumit specific sociocultural
(minoritari, marginali, persoane care trăiesc la limita sărăciei, cu nivel de cultură redus),
persoanelor cu diverse tipuri de nevoi speciale în educaţie (cu deficienţe fizice sau mentale,
infirmităţi, devianţă comportamentală) şi persoanelor instituţionalizate.
Urmăreşte includerea acestor persoane/ grupuri în societate, prin dezvoltarea la nivelul
comunităţii a atitudinii nediscriminatorii, de acceptare a diversităţii şi a respectului faţă de
identitatea culturală şi etnică.
Se face simţit acest tip de consiliere cu atât mai mult, cu cât legislaţia prevede
cuprinderea tuturor copiilor de 3–6 ani în învăţământul preşcolar, dar realitatea dovedeşte că în
cazul copiilor de etnie romă, la nivelul ţării, frecventarea de către aceştia a grădiniţei este de
numai 20%. (date oferite de Institutul Naţional de Statistică)Acest tip de consiliere are succes la
nivelul grădiniţei numai în condiţiile în care la nivelul acesteia sunt iniţiate şi dezvoltate proiecte
cu impact la nivelul comunităţii. Presupune activităţi complexe, în echipă (educatoare, părinţi,
specialişti, mediatori şcolari, manageri ai unităţii, reprezentanţi ai comunităţii)
care implică identificarea nevoilor copiilor până la măsurarea rezultatelor obţinute în urma
activităţilor remediale.
Dintre activităţile recomandate, precizăm depistarea copiilor preşcolari prin efectuarea
recensământului, stabilirea unor întâlniri cu părinţii care urmează să-şi înscrie copiii la grădiniţă,
prelucrarea legislaţiei referitoare la învăţământul incluziv, dezvoltarea interesului pentru educaţie
în rândul comunităţilor minoritare aflate în situaţie de risc, consilierea părinţilor în privinţa
pregătirii actelor necesare înscrierii copilului la grădiniţă, participarea la secvenţe didactice
demonstrative pentru copii şi părinţi, organizarea şi dotarea unor spaţii de documentare pentru
comunitate.
Pentru începerea anului şcolar, consilierul poate îndruma educatoarele să întocmească
grile de observaţie privind nivelul de dezvoltare cognitivă, afectivă, psihomotorie şi
comportamentală a copiilor aflaţi în situaţie de risc, prin identificarea dificultăţilor
comportamentale, socioemoţionale şi de învăţare ale copiilor. De asemenea, sunt necesare, ca
practici incluzive, dezvoltarea unor proiecte şi programe
educaţionale adaptate cerinţelor specifice grupurilor ţintă. De exemplu: grădiniţe estivale,
grădiniţa de weekend, Şcoala Părinţilor, şcoli de vară/ iarnă pentru cadrele didactice, părinţi de
succes, Zilele Bunicilor, festivalul interculturalităţii, târgul prăjiturilor de casă, curriculum
adaptat copiilor cu CES, strategii educaţionale moderne etc.

Consilierea aici şi acum. Nevoi de consiliere

Părinţii solicită consiliere pentru schimbarea atitudinilor şi comportamentelor copiilor pe

care le consideră indezirabile. Îşi doresc ca aceştia să deţină cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, să
se comporte civilizat, să aibă un limbaj adecvat, să interacţioneze cu alţi copii de vârsta lor, să se
adapteze programului grădiniţei, să evite comportamentele nepotrivite. Uneori însă ei nu
conştientizează faptul că au nevoie de informare, de exerciţiu, de sprijin, într-un cuvânt, de
educaţie, pentru ca, la rândul lor, să contribuie la dezvoltarea copilului, să prevină apariţia unor
situaţii de risc, să acţioneze în situaţii de criză. De cele mai multe ori, rămân tributari modelelor
parentale tradiţionale şi se raportează la experienţele lor de foşti copii.
Consilierea preventivă focalizată pe copil are succes, numai dacă se desfăşoară
concomitent cu dezvoltarea competenţelor parentale. Una din principalele preocupări ale
consilierului din grădiniţă este de a motiva părinţii să se implice activ în educaţia copiilor. Este o
modalitate de bază în prevenirea apariţiei situaţiilor problematice.

Cum identificăm nevoile de consiliere ale părinţilor şi educatoarelor?

Pentru a ne schiţa programul de consiliere, este foarte important să identificăm nevoile de

consiliere ale părinţilor. În acest context, interacţionăm cu părinţii în diverse moduri printre care
enumerăm: întâlniri individuale, şedinţele grupei, chestionare, interviuri, întâlniri informale,
focus grupuri etc. Acestea trebuie să se organizeze într-un mod profesionist, dar prietenos în
acelaşi timp, care să-i încurajeze pe părinţi să facă schimb de idei, să-şi identifice nevoile de
formare în privinţa meseriei de părinte. Informaţiile obţinute se pot grupa în vederea elaborării
programelor de consiliere şi stabilirea de sarcini specifice pentru „actorii“ din grădiniţă. De
exemplu: comportamente agresive, deprinderi de autoservire şi igienă, dezvoltare emoţională,
adaptare la reguli, suport pentru copii cu CES, disciplină pozitivă etc. Pentru diferite forme de
organizare a activităţilor în grădiniţă propuse de consilier, este util să încurajăm participarea
voluntară a părinţilor.
Din demersul investigativ, identificăm teme de larg interes, dar şi specifice.
Desprindem caracteristici comune şi diferenţe în ceea ce priveşte mediul familial din care
provin copiii (structură, mentalităţi, practici parentale, cultură etc.), dificultăţi apărute în relaţia
educatoare–părinţi–copii, în vederea conceptualizării cazurilor.
De asemenea, consultarea fişei medicale ne va furniza informaţii despre starea de
sănătate a fiecărui copil şi ne va fi utilă în elaborarea anamnezei pentru consilierea individuală.În
mod indirect, identificăm nevoile de consiliere ale educatoarelor prin participare la activităţile
grupei şi observarea particularităţilor individuale ale copiilor. De asemenea, în mod direct, prin
declaraţiile făcute de educatoare sau prin consultarea informaţiilor cuprinse în dosarul personal al
copilului. De exemplu: copii orfani, instituţionalizaţi, autişti, sindrom Down, sindrom Asberger,
ADHD, copii supradotaţi, copii cu dizabilităţi, copii aflaţi în situaţii de risc etc.

Cum identificăm nevoile de consiliere ale copilului?

La identificarea nevoilor de consiliere contribuie într-o foarte mare măsură educatorii
grupelor de copii. Pe de-o parte, aceştia interacţionează zilnic cu părinţii sau cu alte persoane
aflate în anturajul imediat al copilului. În acest mod, identifică dificultăţile de relaţionare. Pe de
altă parte, consilierul împreună cu educatorul şi cu părinţii observă, evaluează copiii şi identifică
nevoile individuale de intervenţie, precum şi nevoile grupei.
Împreună cu educatoarea identificăm nevoile de consiliere, prin observarea copilului în
activităţi individuale şi comune. Tot împreună, elaborăm strategii de intervenţie, adaptate
particularităţilor individuale ale copilului şi acţionăm prin sarcini diferenţiate, astfel încât să
prevenim apariţia unor situaţii de criză, mai ales atunci când părinţii nu-şi exprimă deschiderea
pentru participarea la programele de consiliere (de exemplu: sunt reticenţi, neîncrezători, le este
teamă de etichetare, abuzează propriul copil, nu se implică în educaţie din lipsă de timp, sunt
plecaţi la muncă în străinătate etc.) şi atunci când nu-şi dau acordul de principiu pentru
consilierea copilului.Dacă relaţia părinte–copil este defectuoasă, intervenţia pentru prevenirea şi
rezolvarea crizei se va limita la timpul pe care copilul îl petrece la grădiniţă, iar suportul va fi
acordat de educatoare şi consilier în activităţi comune.
5.2.6. Orientarea carierei
Este legitim să discutăm despre orientarea carierei la vârsta preşcolarităţii? În ceea ce
priveşte educaţia pentru carieră, specialiştii consideră că este oportun momentul „debutului în
carieră“. Sub formă de joc, copiii învaţă cunoştinţe despre meserii, exersează diferite abilităţi, îşi
formează credinţele, abilităţile, şi chiar atitudinile despre muncă. (de exemplu: „De-a
magazinul“, „De-a doctorul“, „De-a mecanicul“, „De-a patronul“, „De-a pilotul“, „De-a
poliţistul“, „De-a croitorul“, „De-a actorul“ etc.).
Calităţile unice pe care le are fiecare persoană: aptitudini, abilităţi, talente, nevoi, valori,
interese, stilul de viaţă încep să se creioneze din perioada copilăriei timpurii.
Consilierul iniţiază sesiuni speciale dezvoltării carierei copiilor sau asigură consultanţă
educatorilor în organizarea de activităţi specifice la grupă. Nu uitaţi să aplicaţi următoarele
recomandări în dezvoltarea carierei copiilor:
Dezvoltaţi punctele tari, pasiunile/ hobby-urile şi interesele copiilor (cântat, povestit,
meşterit, •organizat, desenat, pictat, dansat, modelat, sculptat etc.). Încurajaţi copiii să se joace,
să înveţe, să se implice în activităţi care le plac, care solicită abilităţi •numerice, abilităţi artistice,
abilităţi sociale etc.Învăţaţi-i să exerseze alegerile şi să ia decizii (•Ce prefer să faci? Alege cu ce
jucării vrei să te joci! Decide cu ce culoare desenezi maşina! etc.)
Valorizaţi echitatea de gen şi diversitatea culturală (meseriile practicate de diferite etnii, meserii
•numai pentru fete/ băieţi? etc.)
Responsabilizaţi copiii prin acordarea de sarcini în cadrul activităţilor (•eşti
responsabil(ă)de pregătirea creioanelor, de udatul florilor, de aşezarea mesei de prânz,
de împărţirea fişelor de lucru etc.) Oferiţi resurse de informare despre carieră (colţul meseriilor,
care din meseriile părinţilor • predomină în grădiniţă, meserii tradiţionale, meserii de ultimă oră,
desene animate despre meserii etc.)
Implicaţi copiii în dezvoltarea unor activităţi antreprenoriale (de exemplu, crearea unor
obiecte pe •care să le vândă: mărţişoare, mărgele, desene etc.)
Propuneţi oferte curriculare adaptată nevoilor şi cerinţelor copiilor (particularităţi de
vârstă, copii •cu CES, particularităţi individuale), tendinţelor comunităţii locale, direcţiilor de
dezvoltarea carierei.
Consilierul, în echipă cu educatorul şi celelalte persoane implicate în educaţia pentru
carieră, ajută copiii să-şi exploreze intereseze, să-şi dezvolte talentele, să-şi construiască stima de
sine şi să relaţioneze cu ceilalţi. Dezvoltarea abilităţilor sociale (construirea unui oraş, din nisip,
în echipă sau individual), dezvoltarea limbajului (teatrul de păpuşi, poveşti, poezii, jocuri de
acţiune), utilizarea conceptelor din ştiinţă şi matematică (păstrarea stabilităţii şi echilibrului în
construirea unui pod din cuburi), amestecarea culorilor pentru a picta, în activităţi creative (artă,
dans, muzică) constituie paşi în dezvoltarea carierei de mai târziu, în clarificarea intereselor şi în
achiziţionarea competenţelor de bază. Persoanele semnificative din viaţa copiilor exercită o
influenţă majoră în formarea identităţii vocaţionale, prin: încurajări, pedepse, aprobări şi
dezaprobări, aşteptările adulţilor faţă de educaţia şi cariera copiilor, propriile exemple date
copiilor, oportunităţile de învăţare şi dezvoltare oferite.
 Investigarea propriei cariere presupune cunoaşterea lumii muncii şi cunoaşterea propriei
persoane, prin oferirea exemplelor de meserii, recunoaşterea meseriilor practicate de bărbaţi şi
cele practicate de femei, identificarea meseriilor membrilor familiei, identificarea ocupaţiilor din
comunitate, planificarea unei zi a carierei cu participarea comunităţii, crearea unor activităţi în
care să ajutaţi copiii să înveţe despre meseriile din grădiniţă, recunoaşterea valorilor şi
importanţei diferitelor ocupaţii, descrierea punctelor tari, discutarea activităţilor preferate,
prezentarea pasiunilor/ hobby-urilor, exersarea alegerilor şi a consecinţelor acestora.

Părinţii trebuie să fie buni ascultători și să găsească timpul necesar pentru a comunica cu
copilul. Când copilul dorește să comunice ceva, părintele trebuie să întrerupă orice activitate,
acordându-i atenţia cuvenită, renunţând la atitudinea dominatoare. O slabă comunicare poate
crea probleme emoţionale, copilul pierzându-și încrederea în adulţi și retrăgându-se într-o lume a
sa.
Poate avea loc o scădere a performanţelor școlare ca pedeapsă involuntară pe care copilul
o aplică părintelui prea ocupat, manifestând tulburări de comportament, iar în unele cazuri
ajungând să-și manifeste suferinţa în mod violent. Observând efectele negative ale lipsei de
comunicare, dar și satisfacţiile pe care le au părinţii care reușesc o bună comunicare cu propriii
copii, s-a concluzionat că pentru a avea un copil „bun” trebuie să depui o muncă susţinută și nici-
decum să-ţi neglijezi copilul în favoarea altor preocupări. Cunoașterea copilului este o necesitate,
părintele are obligaţia să cunoască temperamentul copilului, pentru că educaţia trebuie
individualizată în funcţie de temperamentul și reactivitatea lui. În perioada copilăriei,
temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe măsură ce educaţia din
familie și școală își spune cuvântul. Din experienţa la catedră am constatat că educaţia realizată
în școală nu este solidă dacă elevul nu are „cei șapte ani de acasă”, ceea ce relevă că în familie
trebuie să se pună bazele unei educaţii sănătoase pentru viaţă.
Este important ca părintele să știe că mediul de viaţă și educaţia sunt factori esenţiali în
dezvoltarea copilului. În orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă și atenţie. Ei se simt
iubiţi și în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face morală și nu vor fi
ascultaţi, ei vor începe să-și ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de
nevoia de dragoste. Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă și brutalitate. Ea este
rezultatul firesc al unor relaţii echilibrate, morale și umane. O autoritate firească duce la relaţii de
destindere și atașament, o falsă autoritate duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente.
Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă și să se adapteze vârstei. Ea presupune un
climat de afecţiune și dreptate, stăpânire de sine, înţelegere și spirit de colaborare între copil și
părinte.
Familia are un rol important în parcurgerea cu succes de către elevi a diferitelor trepte de
învăţare. Anumiţi factori familiali duc la nereușita școlară, cum ar fi: dezorganizarea familiei,
lipsa de supraveghere, interesul redus al părinţilor pentru pregătirea școlară a copiilor, lipsa
legăturii părinţilor cu școala și starea materială precară.
Formarea personalităţii copilului implică și rezolvarea unor situaţii conflictuale și
frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinţilor când unul e contra
celuilalt. Este important să-i vadă pe părinţi că își soluţionează diferenţele de opinie în mod
ponderat. Stările conflictuale în lanţ dintre copil și părinţi sau dintre părinţi îl fac pe copil să-i fie
teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure. În aceste cazuri, părinţii nu
trebuie să-și reproșeze unul altuia deficienţele pe care le au copiii lor, fiindcă ambii părinţi
trebuie să colaboreze în educarea lor.
 În cadrul familiei întâlnim coabitarea unui număr mare de membri, aparţinând mai multor
generaţii, cu temperamente și interese diferite, cu atitudini și mentalităţi proprii unor diverse
niveluri de viaţă și cultură. Orice familie trebuie să se bazeze pe afecţiunea mutuală și consens
între toţi membrii ei. Unitatea de vederi între bunici și părinţi privind educaţia va duce la
realizarea și întărirea unităţii lor. Copilul are încredere în părinte, dar aceasta să fie susţinută prin
fapte și prin ţinută.
Relaţia școală-familie trebuie privită de părinţi ca fiind un factor al dezvoltării copilului.
Prima zi de școală este cea mai importantă sărbătoare din viaţa copilului și a familiei. Trecerea
de la joacă la lecţie cere concentrare, eforturi de voinţă și de răbdare din partea copilului. De
aceea, este bine ca părintele să-i fixeze un program zilnic cu o siestă recreativă sau somn, teme și
activităţi care-i plac. Cel mai bun îndemn pentru lecţie este climatul familial, unde părinţii
muncesc cu voie bună. Prin acest regim zilnic familia va contribui la formarea deprinderilor de
muncă independentă și a spiritului de iniţiativă. Familia are rolul și de a-i educa pe copii pentru
viaţă, zilnic să frecventeze cursurile școlare, pentru a asimila ușor și integral cunoștinţele, să fie
mereu punctuali la școală. Un copil este cu atât mai bun la școală cu cât părintele se implică mai
mult în activitatea lui. Niciodată părinţii să nu facă comparaţie între copiii lor și alţi copii,
prieteni sau fraţi când este vorba de învăţătură, fiindcă la unii vârsta cronologică este egală cu
vârsta mentală, iar la alţii este diferită. Pentru a-l ajuta să iubească învăţătura, fiecare părinte să
se concentreze asupra a ceea ce face copilul corect, să-l ajute să-și exprime plăcerea pentru
lectură (cărţi, reviste, ziare), fiindcă ele reprezintă sursa de informaţie.
Să nu uităm, copiii au nevoie de modele de viaţă, pe care și le iau de regulă din familie,
din mediul școlar, din lecturi sau din filme. Familia are rol important în formarea și cultivarea
deprinderilor de a alege modelul de viaţă, mai mult decât atât, chiar oferindu-i propriul model.
În ceea ce privește familia, se diferenţiază trei grupe de greșeli educative ale părinţilor:
grija excesivă, severitate excesivă și indiferenţă. În familiile cu părinţi hiperprotectori, copiii sunt
neliniștiţi, fricoși, dependenţi, greu adaptabili. În cazul în care avem de-a face cu părinţi
inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de la asprime exagerată la exces de protecţie, îngăduinţă și
răsfăţ, copiii au dificultăţi în comportare, tulburări de echilibru emoţional și afectiv.
Unii părinţi ţin neapărat să-și vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind chiar
să le impună o anumită profesie. Din această cauză școlarul intră în conflict cu posibilităţile lui
de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercusiuni de natură psihică. La fel de
grav este și dezinteresul faţă de educaţia copilului. În cazul în care tatăl este prea exigent, iar
mama prea indulgentă, nu se poate realiza educaţia, în subconștientul copilului născându-se
opoziţia tată-mamă. Atunci când ambii părinţi sunt exagerat de severi, climatul educativ va fi
aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau
dimpotrivă, se va lăsa pedepsit pentru orice.
Părintele este pentru copil și un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul,
spontaneitatea, fantezia, iniţiativa, independenţa, încrederea în sine. Pentru aceasta părinţii ar
trebui:
– să-și cunoască bine copilul, observându-l și antrenându-l de mic în activităţi, ţinând cont însă
de posibilităţile lui psiho-fizice;
– să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să
poată experimenta, citi și visa sub supravegherea părinţilor;
– să-i permită să se antreneze în activităţile extrașcolare pentru a-și satisface trebuinţele de
activitate și de cunoaștere;
– să-l sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea școlară și timpul
afectat pentru activităţile de tip „pasiune”;
– să-i ofere modele ale unor tineri și adulţi cunoscuţi care s-au afirmat prin învăţătură și
comportare demnă;
– să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depășirea dificultăţilor.
Metoda cea mai adecvată pentru educaţia copilului este dialogul, care poate avea loc în
orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă etc.
Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. O educaţie
sănătoasă îl face pe copil să devină deschis la nou, creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant și
tolerant, responsabil, competent, demn, împlinit și fericit. Credem că putem ajunge la aceste
finalităţi prin educarea integrată, parteneriat educaţional, motivare individualizată și pregătirea
continuă a elevului pentru viaţă. Părinţii trebuie conștientizaţi că singura investiţie de valoare,
niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea și
sufletul acestuia.
MATURITATEA ŞCOLARĂ
Maturitatea şcolară, expresia unei forme de dezvoltare a copilului,
marcând acel nivel al dezvoltării la care activitatea de tip şcolar poate contribui din plin
la dezvoltarea în continuare a personalităţii sale, se plasează de obicei între 5 şi 7 ani.
Maturizarea şcolară reprezintă trecerea de la copilăria preşcolară, dominată de
structurile şi motivele activităţii ludice, la copilăria şcolară, dominată de structurile şi motivele
activităţii de învăţare se face sub impactul maturizării unor premise psihice interne, cum are fi:
dezvoltarea motivelor şi a intereselor de cunoaştere, capacitatea copilului de desfăşura acţiuni
variate, nu numai în plan obiectual, dar şi în plan mental, creşterea ponderii momentelor verbale,
în analiza reprezentărilor, sub impactul descrierilor şi povestirilor celor din jur – premisă a
dezvoltării memoriei logice şi a gândirii abstracte, creşterea indicelui independenţei proceselor
intelectuale, care iau forma unor acţiuni teoretice speciale (raţionamente), ce vor juca un rol
deosebit în medierea demersurilor cognitive solicitate de învăţare.
Daca grădiniţa este prima experienţă a vieţii în societate a copilului iar începerea
şcolii este un moment semnificativ pentru copil, trecerea de la grădiniţă la şcoală este etapa
însoţită de importante modificări motivaţionale, trecere marcată de tranziţii şi înlocuiri dinamice
ale motivaţiei ludice cu motivaţia de tip şcolar.
Copilul doreşte să devină şcolar, vrea să poarte însemnele de şcolar şi are chiar un
început de competenţă pentru activitatea şcolară, dar se constată totuşi că există încă un decalaj
important între ceea ce vor fi solicitările de tip şcolar pentru el şi ceea ce poate el realiza acum,
în situaţia de preşcolar. Aici trebuie intervenit educaţional pentru a reduce acest decalaj şi pentru
a-i conferi o dimensiune optimă, cu valori motivaţionale pentru copil, inducându-i energia
necesară pentru a se angaja pe direcţia noilor achiziţii.
Grădiniţa este veriga iniţială a învăţământului preuniversitar,cu sarcini instructiv-
educative pentru pregătirea preşcolarilor în vederea integrării şi adaptării optime în viaţa de
şcolar.În grupa mare pregătitoare jocul se îmbină cu activităţi de învăţare,copilul fiind obligat să-
şi însuşească literele şi numeraţia,şcoala – mai exact clasa I – fixând noţiunile câştigate la nivelul
grupei pregătitoare.
Momentul intrării în şcoală presupune un anumit nivel de dezvoltare psiho-
fizică.Aptitudinea pentru şcolaritate presupune dobândirea unor capacităţi,abilităţi şi
deprinderi.Copilul are aptitudine pentru şcolaritate când dovedeşte că poate să facă faţă
exigenţelor şcolare,evitându-se astfel eşecul.
Fenomenul integrării copilului în activitatea şcolară este un fenomen complex,în
analiza căruia trebuie să se ţină cont de:
-vârsta cronologică
-maturitatea şcolară
-conţinutul instruirii în clasa I
Pentru realizarea maturităţii şcolare este necesară pregătirea copilului preşcolar în
plan
- cognitiv
- afectiv
 - volitiv
Dintre laturile esenţiale ale maturităţii şcolare putem menţiona maturitatea
intelectuală şi maturitatea socială a copiilor. Cea intelectuală se poate aprecia pe baza unor probe
de inteligenţă verbală sau nonverbală, precum şi pe baza reuşiteor, nereuşitelor observate în
activităţi grafomotorii, de joc etc.
Evaluarea aptitudinilor intelectuale ale copiilor în ajunul şcolarizării cere
importanţă în primul rând atunci când se urmăreşte departajarea anormalilor de normali. Datete
referitoare la inteligenţă, obţinute cu ajutorul probelor psihologice , au, de regulă, o valoare
predictivă în sensul că permit anticiparea gradului de maturitate a copilului pentru formarea
deprinderilor de citire şi de scriere. Dar pentru ca indicii obţinuţi prin aplicarea acestor probe de
inteligenţă nu se referă şi la factorii nonintelectuali, care, de asemenea, au o pondere mare în
adaptarea şcolară, formularea prognozei şcolare generale presupune şi cunoaşterea trăsăturilor
nonintelectuale ale copilului.
Maturitatea socială prezintă o sferă mult mai largă, iar evaluarea ei presupune
observarea copilului în cadrul colectivului, precum şi baterii psiho – sociologice mai complexe.
Un element important al maturităţii şcolare este adaptarea şcolară, ca proces de
echilibrare între asimilarea cerinţelor şcolare şi acomodarea la acestea, proces care îl solicită pe
copil pe toate direcţiile sale de dezvoltare şi care vizează gradul de concordanţă între nivelul de
dezvoltare a copilului şi viitoarele cerinţe şcolare: intelectuală, morală, estetică, fizică şi
comportamentală. Ruperea echilibrului poate conduce la eşec; de aceea, stadiul nivelului de
adaptare a copilului ne poate dezvălui evoluţia sa viitoare: succesul sau eşecul şcolar.
Din punct de vedere psihologic, adaptarea şcolară marchează tendinţa de echilibru
necesar între procesele de asimilare şi cele de acomodare. tendinţă realizată, în mod obiectiv, la
nivelul interacţiunii permanente existente între om şi realitate (vezi Piaget, Jean, 1973).
Din punct de vedere social, adaptarea şcolară marchează tendinţa de integrare a
obiectului educaţiei într-o anumită comunitate, în cadrul unui proces care începe în familie şi
continuă în grădiniţă, şcoală, societate etc. în această accepţie adaptarea şcolară constituie o parte
integrantă a unui proces mai complex, care este procesul de a-daptare socială.
În sens larg, conţinutul conceptului de adaptare şcolară defineşte ansamblul
acţiunilor proiectate de profesor pentru realizarea corelaţiei optime între posibilităţile elevilor şi
necesităţile mediului educativ/didactic. Această corelaţie priveşte activitatea didactică dar şi
procesul de integrare psihosocială a elevului în diferite colective, grupe, microgrupe, conform
finalităţilor asumate la nivel macro şi microstructural.
Criteriile de evaluare a adaptării şcolare vizează capacitatea elevului de integrare
în activitatea didactică şi în viaţa comunităţii. Această capacitate valorifică următoarele categorii
de factori favorizanţi:
a) reuşita şcolară, care reprezintă un indicator cu o sferă mai largă decât adaptarea şcolară
(adaptarea şcolară fiind premisa reuşitei şcolare);
b) acomodarea şcolară la cerinţele comunităţii şcolare (colectiv didactic, clasa de elevi,
microgrupuri formate etc), aflate în continuă ascensiune;
c) maturitatea şcolară, care presupune valorificarea deplină a nivelului de dezvoltare
biologică, psihologică, socială şi culturală specific vârstei şi treptei de învăţământ respective;
d) orientarea şcolară adecvată resurselor interne (intelectuale-nonintelectuale) şi externe
(cerinţele familiei şi ale mediului social) existente sau aflate într-o anumită linie de evoluţie;
e) (re)orientarea şcolară specială, determinată de imposibilitatea rezolvării pedagogice a
unor cauze obiective: debilitate mintală, intelect de limită, tulburări instrumentale (dislexie,
disgrafie, discalculie, mutism electiv etc), instabilitate psihomotrică, tulburări comportamentale
(conduită agresivă, perversă etc) - vezi Coaşan. Aurelia; Vasilescu, Anton, 1988.
Adaptarea şcolară exprimă calitatea şi eficienţa realizării concordanţei dintre
personalitatea elevului şi cerinţele şcolare.Statutul şi rolul de elev va impune copilului noi
îndatoriri.Un copil care nu poate să realizeze o sarcină şcolară în acelaşi timp cu colegii săi va
determina o aversiune faţă de şcoală,îi va crea complexe de inferioritate şi manifestări agresive
faţă de colegi.
Grupa pregătitoare are scopul de a finaliza dezvoltarea psihică
(gândirea,memoria,imaginaţia,…)jocul didactic fiind cel prin care se realizează sarcini de
învăţare,modalităţile de învăţare a silabelor şi literelor fiind atractive,recreative,dezvoltând la
copii interesul şi motivaţia pentru activitatea de învăţare.Competiţia,dar şi surpriza îi atrage,iar
copiii iniţiază chiar ei jocuri,iar prin regulile dezvoltate în cadrul jocului didactic,copilul învaţă
că acestea trebuie respectate,dezvoltând conduite disciplinate.
Evoluţia intelectuală a copiilor preşcolari se realizează sub aspectul dezvoltării
proceselor psihice de cunoaştere (gândirea,memoria,imaginaţia),al formării structurilor cognitive
şi comportamentelor necesare în activitatea de învăţare: să audieze o expunere,să urmărească o
explicaţie,să poarte o conversaţie etc.La baza acestor capacităţi stau cunoştinţele dobândite şi
instrumentele de muncă intelectuală.Particularităţile psihice ale preşcolarului sunt evaluate nu
după volumul informaţional,ci după nivelul operaţional.
Învăţarea de tip şcolar îşi are rădăcinile în activitatea desfăşurată la nivelul grupei
pregătitoare,în care activitatea se împleteşte cu jocul şi manipularea obiectelor.Dacă jocul este o
activitate liberă, spontană, bazată pe comunicarea nemijlocită şi pe simpatie interpersonală,
învăţarea este o activitate obligatorie, cu un program bine stabilit şi cu o dozare susţinută a
efortului,cu operaţii măsurate prin raportare la un etalon (calificative), asistată de adult care
intervine, supraveghează, observă.
La intrarea în şcoală copilului i se solicită să se încadreze în activităţi comune
care solicită stăpânirea de sine, autocontrol, maturizare psiho-socială.Lecţiile presupun putere de
concentrare şi mobilizare a atenţiei, rezistenţă la factori perturbatori.Copilului i se solicită la
intrarea în şcoală capacitatea de autoreglare şi autocontrol, interiorizarea comenzii
verbale.Formarea deprinderilor de comportare civilizată şi de adaptare socială, rezolvarea
sarcinilor care necesită perseverenţă, cooperare, dezvoltarea motivaţiei pozitive faţă de şcoală şi
muncă, educarea sentimentelor morale şi estetice, a deprinderilor de conduită moral-civică sunt
sarcini care revin chiar în etapa grupelor pregătitoare din grădiniţă.
Grădiniţa, şi apoi şcoala, nu sunt simple laboratoare în care se formează copilul,
ci sunt nişte instituţii specializate şi competente în domeniul educaţiei, care urmăresc atingerea
unor obiective prin metode şi mijloace specifice conform unor principii.
 În etapa grupei pregătitoare, preşcolarii sunt pregătiţi să treacă dintr-un mediu
puternic personalizat, cum este cel al familiei şi al grădiniţei, într-un mediu riguros şi mai puţin
personalizat, cum este cel şcolar. Ei au dobândit acea siguranţă internă şi autonomie afectivă care
îi va face competenţi pentru confruntarea cu exigenţele activităţilor şcolare. Mai departe,
performanţele de adaptare a copilului vor depinde de particularităţile modelelor instrucţionale şi
educaţionale sub incidenţa cărora se va afla copilul pe parcursul şcolarităţii.
Puşi în condiţii special create şi semidirijate, de joc şi învăţare, de activare
intelectuală şi emoţională mai intensă, copiii preşcoalri pot oferi un tablou bogat în potenţialităţi
şi disponibilităţi, comparativ cu cel relevat în condiţii de lucru influenţate minimal sau de
învăţare spontană.
Dacă se vor înmulţi ocaziile de intervenţie formativă în sfera proceselor
cognitive şi motivaţionale ale preşcolarului, prin tehnici de abordare atrăgătoare, provocative,
neconstrângătoare, care să-i facă plăcere copilului însuşi, acestea îi vor ajuta pe preşcolarii din
grupa mare pregătitoare să-şi îmbunătăţească achiziţiile şi să-şi sporească indicele de competenţă
pentru învăţarea şcolară.
Pregătirea pentru şcoală
Conceptul de pregătire pentru şcoală se referă la nivelul de dezvoltare al unui copil (din
punctul de vedere al competenţelor cognitive, socio-emoţionale, motrice, de autonomie) care ar
trebui să-i asigure acestuia o adaptare optimă la mediul şcolar.
În psihologia dezvoltării au fost identificate următoarele competenţe fundamentale ce
necesită a fi dezvoltate în pregătirea pentru şcoală a unui copil:
- competenţe cognitive: atenţie, memorie, categorizare, limbaj, planificare şi rezolvare
de probleme;
- competenţe sociale: se referă la capacitatea copilului de a stabili relaţii sociale
adecvate, de a respecta regulile sociale şi de a rezolva probleme ce pot apărea în
relaţiile personale.
- competenţe emoţionale: înţelegerea emoţiilor celorlalţi, exprimarea propriilor emoţii
şi capacitatea de autoreglare emoţională
- competenţe de autonomie personală: capacitatea copilului de a rezolva probleme
cotidiene specifice grupului de vârstă din care face parte.
- competenţe motrice: motricitate grosieră şi fină
- prerechizite ale şcolarizării: prerechizitele scris-cititului, prerechizitele matematice,
cunoştinţele despre funcţionarea cognitivă

Aptitudinea de şcolaritate
 Grădiniţa este veriga iniţială a învăţământului preuniversitar, cu sarcini instructiv-educative
pentru pregătirea preşcolarilor în vederea integrării şi adaptării optime în viaţa de şcolar.
Momentul intrării în şcoală presupune un anumit nivel de dezvoltare psiho-fizică. Aptitudinea
pentru şcolaritate presupune dobândirea unor capacităţi, abilităţi şi deprinderi. Copilul are
aptitudine pentru şcolaritate când dovedeşte că poate să facă faţă exigenţelor şcolare, evitându-se
astfel eşecul şcolar.
Fenomenul integrării copilului în activitatea şcolară este un fenomen complex, în analiza
căruia trebuie să se ţină cont de:
- vârsta cronologică
- maturitatea şcolară
- conţinutul instruirii în clasa pregătitoare/clasa I
Maturitatea şcolară. Adaptare şcolară
Maturitatea şcolară, expresia unei forme de dezvoltare a copilului, marcând
acel nivel al dezvoltării la care activitatea de tip şcolar poate contribui din plin la
dezvoltarea în continuare a personalităţii sale, se plasează de obicei între 5 şi 7 ani.
Maturizarea şcolară reprezintă trecerea de la copilăria preşcolară, dominată de structurile şi
motivele activităţii ludice, la copilăria şcolară, dominată de structurile şi motivele activităţii de
învăţare se face sub impactul maturizării unor premise psihice interne, cum are fi: dezvoltarea
motivelor şi a intereselor de cunoaştere, capacitatea copilului de desfăşura acţiuni variate, nu
numai în plan obiectual, dar şi în plan mental, creşterea ponderii momentelor verbale, în analiza
reprezentărilor, sub impactul descrierilor şi povestirilor celor din jur – premisă a dezvoltării
memoriei logice şi a gândirii abstracte, creşterea indicelui independenţei proceselor intelectuale,
care iau forma unor acţiuni teoretice speciale (raţionamente), ce vor juca un rol deosebit în
medierea demersurilor cognitive solicitate de învăţare.
Dintre laturile esenţiale ale maturităţii şcolare putem menţiona maturitatea intelectuală şi
maturitatea socială a copiilor. Cea intelectuală se poate aprecia pe baza unor probe de inteligenţă
verbală sau nonverbală, precum şi pe baza reuşitelor, nereuşitelor observate în activităţi
grafomotorii, de joc etc. Dar pentru că indicii obţinuţi prin aplicarea acestor probe de inteligenţă
nu se referă şi la factorii nonintelectuali, care, de asemenea, au o pondere mare în adaptarea
şcolară, formularea prognozei şcolare generale presupune şi cunoaşterea trăsăturilor
nonintelectuale ale copilului.
 Un element important al maturităţii şcolare este adaptarea şcolară, ca proces de echilibrare
între asimilarea cerinţelor şcolare şi acomodarea la acestea, proces care îl solicită pe copil pe
toate direcţiile sale de dezvoltare şi care vizează gradul de concordanţă între nivelul de
dezvoltare a copilului şi viitoarele cerinţe şcolare: intelectuală, morală, estetică, fizică şi
comportamentală. Ruperea echilibrului poate conduce la eşec; de aceea, stadiul nivelului de
adaptare a copilului ne poate dezvălui evoluţia sa viitoare: succesul sau eşecul şcolar.
Din punct de vedere psihologic, adaptarea şcolară marchează tendinţa de echilibru necesar
între procesele de asimilare şi cele de acomodare, tendinţă realizată, în mod obiectiv, la nivelul
interacţiunii permanente existente între om şi realitate.
Din punct de vedere social, adaptarea şcolară marchează tendinţa de integrare a copilului
într-o anumită comunitate, în cadrul unui proces care începe în familie şi continuă în grădiniţă,
şcoală, societate etc. În această accepţie adaptarea şcolară constituie o parte integrantă a unui
proces mai complex, care este procesul de adaptare socială.
Criteriile de evaluare a adaptării şcolare vizează capacitatea viitorului elev de integrare
în activitatea didactică şi în viaţa comunităţii. Această capacitate valorifică următoarele categorii
de factori favorizanţi:
a) reuşita şcolară, care reprezintă un indicator cu o sferă mai largă decât adaptarea şcolară
(adaptarea şcolară fiind premisa reuşitei şcolare);
b) acomodarea şcolară la cerinţele grupului şcolar (colectiv didactic, clasa de elevi,
microgrupuri formate etc);
c) maturitatea şcolară, care presupune valorificarea deplină a nivelului de dezvoltare
biologică, psihologică, socială şi culturală specific vârstei şi treptei de învăţământ respective;
d) orientarea şcolară adecvată resurselor interne (intelectuale-nonintelectuale) şi externe
(cerinţele familiei şi ale mediului social) existente sau aflate într-o anumită linie de evoluţie;
e) (re)orientarea şcolară specială, determinată de imposibilitatea rezolvării pedagogice a
unor cauze obiective: debilitate mintală, intelect de limită, tulburări instrumentale (dislexie,
disgrafie, discalculie, etc), instabilitate psihomotrică, tulburări comportamentale.
Sugestii pentru evaluare. Criterii de evaluare a maturităţii şcolare (repere pentru
educatori)

Determinarea nivelului de pregătire a copiilor pentru şcoală presupune evidenţierea

obiectivă a randamentului obţinut şi reprezintă rezultatele procesului de educaţie, instruire şi
formare realizate în cadrul activităţilor curriculare şi extracurriculare în perioada preşcolarităţii.
În evaluarea preşcolarilor pot exista diverse modalităţi de apreciere a nivelurilor de
cunoştinţe, capacităţi-atitudini, dar cea mai reuşită ar fi aprecierea prin calificativele: "foarte
bine", "bine", "suficient". Educatorii sunt liberi în elaborarea strategiilor şi selectarea metodelor
de evaluare şi apreciere. Important este ca ele să aibă o funcţie constructivă, de dezvoltare. Drept
suport pentru aprecierea evaluării maturităţii şcolare pot servi Nivelurile optime de dezvoltare a
copilului la debutul şcolar pe baza următoarelor criterii:
Comportamentul social:
- Identificarea şi respectarea perspectivei celuilalt.
- Pregătirea copilului pentru statutul de şcolar, şi asumarea acestui statut.
- Respectarea intereselor grupului
- Complianţa la reguli
Comportamentul afectiv
- Autoreglare emoţională
- Capacitatea de a exprima emoţiile
- Capacitatea de a recunoaşte emoţiile
Comportamentul cognitiv
- Capacitatea de a-şi concentra atenţia în activitate
- Prezenţa reprezentărilor şi a unor cunoştinţe despre mediul ambiant
- Capacitatea de a evidenţia caracteristicile generale ale obiectelor şi relaţiile dintre fenomene
- Orientarea după un model dat în realizarea unor sarcini.
- Prezenţa intereselor cognitive.
- Formarea coordonării vizual-motrice, percepţia relaţiilor fonofigurale, a poziţiei obiectului în
spaţiu
Comportamentul verbal
- Dezvoltarea funcţiei semantice şi comunicative a limbajului
- Posedarea practică a tuturor aspectelor limbii materne (vocabular, fonologie, corectitudine
gramaticală, limbaj coerent, expresiv)
- Prezenţa şi gradul de dezvoltare a formelor limbajului: situative, contextuale şi expresive
- Dezvoltarea literară (perceperea, analiza elementară, reproducerea textelor, creativitatea)
- Asocierea sunetelor vorbirii cu semnele lor corespunzătoare. Formarea premiselor citirii şi
scrierii.
- Dezvoltarea creativităţii verbale
Comportamentul motor
- Posedarea deprinderilor şi calităţilor motrice de bază.
- Coordonarea auditiv-motorie.
- Dezvoltarea fizică armonioasă, formarea şi perfecţionarea capacităţilor psihomotrice.
- Fortificarea sănătăţii, formarea deprinderilor igienico-sanitare.
Momentul intrării în şcoală presupune un anumit ritm de dezvoltare fizică, intelectuală şi
morală a copilului, iar aptitudinea de şcolaritate solicit dobândirea unor capacităţi, abilităţi,
priceperi şi deprinderi absolut necesare şcolarităţii. Accentul cade pe dezvoltarea dimensiunii
formative a pregătirii, deoarece nu însuşirea unui volum mare de cunoştinţe îl face pe copil apt
pentru şcoalăci, mai ales, dobândirea unor capacităţi, abilităţi şi operaţii intelectuale necesare
actului de cunoaştere care favorizează învăţarea. Maturitatea şcolară reprezintă un complex de
însuşiri psihofizice care face posibilă integrarea acceptabilă a copilului în activitatea şcolară.
Copilul are aptitudine de şcolaritate
atunci când dovedeşte căar putea face faţă cerinţelor şcolare, atât cât să fi evitat eşecul.
Cea mai importantă problemă legată de aptitudinea de şcolaritate este cea referitoare la
capacităţile necesare preşcolarului pentru a se integra cu succes în clasa I. Fiind o aptitudine
specială, complexă, în componenţa ei sunt integraţi următorii factori:

1.Dezvoltarea fizică: - întărirea sănătăţii

- dezvoltare motorie complexă
- pregătirea mâinii pentru scris
2.Dezvoltarea intelectuală:
- orientarea în diferite domenii de cunoaştere şi acţiune umanăşi formarea unor reprezentări şi
noţiuni
- formarea capacităţii de a observa sistematic, de a înţelege fenomenele simple
- dezvoltarea capacităţii perceptive, de gandire logică, de memorare pe timp îndelungat, de
atenţie şi imaginaţie
- orientarea în timp şi spaţiu
- însuşirea unor concepte morale şi estetice accesibile vârstei
- formarea unor deprinderi de muncăintelectuală
- formarea unor deprinderi de comportare civilizatăşi adaptare socială
3.Dezvoltarea socio-afectivă:
- rezolvarea unor sarcini care necesităefort, voinţăşi atenţie, perseverenţă şi
cooperare cu ceilalţi
- subordonarea intereselor personale celor colective
- trezirea interesului pentru activitatea şcolară
Aptitudinea de şcolaritatenu poate fi deci limitată la pregătirea intelectuală, cognitivă a
copilului pentru a putea asigura conţinutul instruirii primare; ea este o noţiune mult mai
complexă, care se raportează la starea
Multidimensional a personalităţii copilului, cuprinzând şi sfera afectivă, voliţionalăşi socială. În
acest sens, gradul de dezvoltare a intereselor de cunoaş
tere ale copilului – ca suport al unei motivaţii susţinute în învăţare, orientarea
în mediul înconjurător, sociabilitatea copilului, care-l face apt pentru a-şi regla activitatea în
funcţie de cerinţele adultului şi de a desfăşura o activitate în grup, completează tabloul general al
aptitudinii de şcolaritate.
ADAPTAREA ŞCOLARĂ
Analiza adaptării şcolare trebuie realizată din perspectivă interdisciplinară
:psiho-pedagogică şi medico-socială în acord cu marea mobilitate a vieţii sociale
şi cu mutaţiile produse în sistemul nostru şcolar. „Adaptarea şcolară implică acţiunea de
modificare, ajustare, de transfigurare a copilului pentru a deveni „pentru şcoală”, „capabil de ”a
face faţă cerinţelor instructiv-educative, de a fi compatibil sub aspectul disponibilităţilor bio-
psiho-sociale”, în acord cu normele şi regulile pretinse de programa şcolară pentru dobândirea cu
succes a statutului şi rolului de elev. În aceste situaţii se află copilul mai ales la începutul
şcolarizării. Pentru a se adapta mai repede şi mai eficient la cerinţele şcolare, copilul trebuie
pregătit atât din punct de vedere fizic, cât şi cognitiv şi psiho-social. Adaptarea şcolară este un
proces de realizare a echilibrului între: - personalitatea în evoluţie a elevului pe parcursul
formării sale – exigenţele ascendente ale anturajului în condiţiile asimilării conţinutului
informaţional în conformitate cu propriile disponibilităţi şi a acordării la schimburile calitative
şi cantitative al ansamblului normelor şi valorilor proprii sistemului de învăţământ.
Esenţa adaptării şcolare constă în: - „ajustarea” informativ-formativă a procesului
instructiv-educativ, pe de o parte; - a caracteristicilor i trăsăturilor de personalitate ale elevului,
pe de altăparte. Forma, stadiul şi nivelul de realizare a interacţiunii dintre personalitatea în
formare a elevului şi cerinţele activităţii şcolare vor determina o gamă extinsăale posibilităţii
adaptive. Pregătirea copilului pentru adaptarea şcolarăpoate fi consideratăca parte integrantă
a adaptării sociale: ea începe încădin familie, se continuăîn grădiniţăşi se aprofundează apoi în
şcoală.
Perioada scolara incepand cu mica scolaritate, aduce cu sine noi forme de activitate si noi
tipuri de relatii. pe primul plan trece invătarea sistematică, organizată, obligatorie. Copilul face
cunostintă cu noi cerinte si noi reguli si măsuri care ii disciplinează atat gandirea, cat si
afectivitatea si vointa.
Formarea personalitătii copilului se subordonează tot mai mult programului educational
al scolii care modelează functiile psihice ale acestuia in raport cu normele si cerintele societătii.
Scoala si ambianta scolară reprezintă pentru copil o nouă colectivitate care adesea il
umple de neliniste. Schimbarea modului de viata, noul regim de activitate, programul riguros
care nu admite intarzierea, toate acestea pricinuiesc multe griji micului scolar, făcandu-l să simtă
din plin semnificatia adancă a noului pas in viată.
Una din coordonatele pregătirii copilului pentru scoală este aceea a adaptării lui la
regimul de activitate scolară. Regimul scolar cuprinde o serie de norme psihologice si igienice,
pe care trebuie să le respecte si să li se -nsusească copii in vederea obtinerii unui randament mai
mare in procesul instructive-educativ.
Integrarea optimă in noul regim este conditionată de existenta unor cunostinte, priceperi,
deprinderi si obisnuinte specifice si care se pot forma prin organizarea si desfăsurarea cu copiii
in grădinită a unor activităti corespunzătoare.

Familia ; Rolul familiei in dezvoltarea socio-emotionala a copilului

Prin caracterul său stabil şi coerent familia este mediul educogen primar, cu
valenţeformative esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Apartenenţa copilului la
familieeste condiţionat de siguranţa afectiv materială si afectiv esenţială pentru dezvoltarea
psihică,îndeosebi în etapele timpurii ale evoluţiei acestuia. Din această cauză separarea copilului
defamilie poate determina perturbări grave ale echilibrul lui biopsihic.Familia este cel mai adecvat
mediu de structurare intelectuală, afectivă si volitivă a  personalităţii copiilor, climatul şi
atmosfera familială devenind cadrul de ambianţă materială,spirituală şi afectivă în care se
vor forma copii. De aceea, eventualele carenţe materiale ale mediului şi climatului
familial, influenţează în mod negativ dezvoltarea psihocomportamentalăa copiilor.
Comunicarea are un rol foarte important în favorizarea unui climat familial
pozitiv.Fiecare partener are stilul propriu în comunicare într-o relaţie intimă, ceea ce conferă o
notă dec o m p l e x i t a t e d a c ă n e g â n d i m c ă d i f e r i t e l e m e t o d e d e c o m u n i c a r e s e
î m b i n ă c u s t i l u r i l e specifice ale celor doi parteneri, formând un adevărat sistem de
comunicare. Un climat pozitivfavorizează îndeplinirea tuturor funcţiilor cuplului conjugal şi
grupului familial la cote înalted e e f i c i e n ţ ă . , , C â t ă î n c ă r c ă t u r ă a f e c t i v ă ş i c â t ă
c ă l d u r ă p r e z i n t ă , , a c a s ă ” p e n t r u c e i c a r e  beneficiază într-adevăr de un climat
favorabil! Aici ,,în sânul familiei”, individul este aşteptat,este preferat, este înţeles, preţuit,
respectat, i se cere părerea, sfatul, opinia.” (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991).Dacă toate
acestea la un loc devin factori motivaţionali, ei determină creşterea graduluide integrare a
conduitei copilului în viaţă şi în activitatea familială şi totodată, la sporirea unităţii şi
coeziunii grupului familial. Fiecare membru apartenent familiei se simte din ce în cemai atras
de ,,forţele familiale centripete”, ceea ce determină creşterea gradului de stabilitate şide
funcţionalitate a unităţii familiale. Familia fiind un mediu afectiv şi protector
asigurăcopiilor securitate, îngrijire, subzistenţă, sprijin material şi moral.
Familia şi căminul, convieţuirea şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu
copiii lor,reprezintă şcoala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele
temeinice ale viitoareisale conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în
epoca maturităţii sale.F a m i l i a e s t e g r u p u l c e l m a i i m p o r t a n t d i n t r e t o a t e
g r u p u r i l e s o c i a l e d e o a r e c e e a influenţează şi modelează persoana umana.
Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât
ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta estec u d e o s e b i r e c a z u l
cercetărilor care vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi
s o c i o l o g i e susţinând că familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei.
Transformarea individului în persoană adică în ;individ cu status social” este întâi de toate opera
familiei. Sunt două cauze careexplică această influenţă a familiei asupra persoanei : una este
legată de faptul că acţiunea familieis e e x e r c i t ă m a i d e t i m p u r i u i a r a d o u a d e a c e l a
c ă m u l t ă v r e m e f a m i l i a e c a l e a p r i n c a r e s e canalizează oricare altă acţiune de
socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.
Familia este un mediu optim pentru formarea şi devenirea umană, este un mediu afectiv,
social şi cultural. Cadrul familial este locul în care copilul învaţă să fie iubit şi să iubească cu
mult înainte ca el să fie în stare să facă distincţia între aceste două elemente.
Impulsurile primare ale copilului îşi vor găsi aici satisfacţiile cuvenite sau vor întâmpina
frustrările inevitabile, temperate însă de dragoste; aici ele se vor nuanţa prin jocul acomodărilor
şi renunţărilor.
Familia constituie o adevarată şcoală a sentimentelor. Datorită membrilor săi diferiţi ca
vârstă, sex, posibilităţi psiho-fizice, dar care trăiesc în comun, copilul este de la bun început
introdus într-un eşantion foarte reprezentativ al societăţii, cu diversitatea sa de persoane, cu
încrucişarea sa de generaţii, cu prezenţa la un loc al trecutului şi viitorului, care leagă între ei pe
toti membrii surclasând neînţelegerile şi sentimentele de afecţiune.
 Datorită acestei bogăţii şi varietăţi de relaţii, pe care alte medii nu le oferă individului
tocmai din cauza omogenităţii lor, trebuie să recunoaştem funcţia profound socializatoare a
familiei. Familia impune copilului ocazia de experimentare şi necesităţi de adaptare socio-
afectivă; copilul trăieşte în familia sa o multitudine de relaţii interindividuale, iar pe cele pe care
nu le traieşte direct, le are sub privirea sa şi le vede cum funcţionează.
Poziţia primordială o ocupă relaţiile dintre părinţi şi relaţiile pe care aceştia le stabilesc cu
copilul, acestea vor constitui baza pe care copilul îşi formează idea de pereche, familie, creştere a
copiilor. Aceste relaţii sunt adânc interiorizate de către copil şi se evidenţiază chiar în perioade
îndepartate când copilul devine adolescent, tânar, părinte.
Prin diferenţele pe care le înmănunchează, familia dă copilului cea mai mare şansă de a se
defini pe sine, punându-i în acelaşi timp la dispoziţie şi modelele la care se poate referi
individualitatea sa înnascută.
Grupul familial joacă un rol important în achiziţionarea de către individ, a coerenţei
personale, în acelaşi timp, datorită vieţii de colectiv, copilul descoperă aici comportamentele
sociale de bază (apărarea propriilor drepturi şi respectarea drepturilor celorlalţi).
Acţiunile şi relaţiile din sânul familiei asigură simultan socializarea şi individualizarea
copilului1.
,,În fiecare om o lume îşi face încercarea “, spunea Eminescu.
Într-adevăr suntem ,, lumi “diferite care trăiesc într-o singură lume: societatea umană.
Numim familia ,, şcoală a sentimentelor “, ,, şcoală a relaţiilor individuale “, dar oricum
am numi-o, familia presupune referirea la un anume sistem de valori, care inevitabil este
produsul unei culturi.
Pe de altă parte, familia introduce copilul în lumea materială, în lumea obiectelor şi a
manipulării lor, în lumea activităţilor umane curente. Familia îl invaţă pe copil să traiască, îl
iniţiază în nenumaratele activităţi şi îi susţine fundamentele, îl ajută să descopere nenumăratele
noţiuni în modul cel mai correct şi mai direct.
Copilul este ajutat de familie să traiască, să stabilească schimburi cu mediul ambient , i se
oferă cadru de referinţă afectiv, social, economic.

1
Osterrieth, Paul, op.cit, p.52
 Cadrul pus la dispoziţia copilului găseste modele umane pe care le va imita într-o prima
fază, dar de care se va diferenţia treptat nu numai uman, dar şi ca autoritate autonomă
caracteristică.
Cu ceea ce acumulează copilul în cadrul familiei, el se va integra sau nu mai uşor în
grupurile sociale din care inevitabil va face parte; se vor simţi în personalitatea sa influienţele
reglatoare, socializatoare şi individualizatoare pe care, inevitabil, familia i le-a reprezentat şi
uneori impus.
Aşa cum arată şi A. Munteanu, ,, având în vedere complementaritatea rolurilor jucate de
cei doi părinţi este necesar ca încă din primele săptămâni de viaţă ale noului născut, ambii părinţi
să se implice în educaţia sa; alături de o mamă tandră şi stimulativă, el are nevoie şi de prezenţa
tatălui care, în limita timpului disponibil, trebuie să se implice corect în multiplele probleme care
apar “. Astfel ,,tatăl este considerat primul partener de joacă al copilului, intrucat el petrece de
patru-cinci ori mai mult timp jucându-se cu acesta, decât îngrijindu-l (datorie ce revine prin
tradiţie preponderant mamei ).
Pentru a se stimula evoluţia intelectuală a sugarului, familia trebuie să-l antreneze pe
copil într-o serie de experienţe care să-i precizeze acestuia capacităţile cognitive.
De asemenea, pentru dezvoltarea limbajului este bine ca părinţii să-i vorbească copilului
de câte ori acesta este treaz. Aşa cum remarcă şi R. Vincent ,,triunghiul tată-mamă-copil are un
rol important în învaţarea vorbirii “2.
Când copilul învaţă să vorbească, el învaţă cerinţele structurii sociale. Experienţa
copilului este transformată chiar de învaţarea generală de propriile sale acte de vorbire, aparent
voluntare. Structura socială devine substratul experienţei, sale în mod esenţial prin consecinţele
procesului lingvistic. Din acest punct de vedere, de câte ori copilul vorbeşte, ori ascultă, structura
socială din care face parte este întărită în el, iar indultitatea lui socială este bine modelată.
Structura socială devine realitatea psihologică a copilului în curs de dezvoltare prin însăşi
modelarea actelor sale de vorbire. Copiii care au acces la diferite sisteme de vorbire pot adopta
diferite conduite sociale şi intelectuale în ciuda potenţialului comun3.
Prin învaţarea codurilor restrânse, copilul dobândeşte, în familiile poziţionale, un puternic
sentiment al identităţii sale sociale în detrimental autonomiei şi al capacităţii de autocontrol; el

2
Vincent, R., Cunoaşterea copilului, EDP. Bucureşti, 197, p.38
3
Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006
va tinde să reproducă în experienţa principiul statutar al delimitărilor simbolice care guvernează
structura social pe care a interiorizat-o odată cu învaţarea limbajului. Prin comparaţie, un copil
socializat într-o familie orientată către persoane, dobândeste autonomie şi capacitate de control al
sinelui, dar sentimental identităţii sociale poate fi mai slab; el este capabil să reînterpreteze
experienţa socializării personale, iar pornind de aici principiul organizării sociale care a stat la
baza acesteia poate fi schimbat.
Mediul familial este cel care imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi. Astfel,
subiectul educaţiei este reprezentat de către toţi membrii familiei, fiecare însă, exercitându-şi
atribuţiile în funcţie de experienţă şi posibilităţile sale, dă concepţia despre educaţie, de locul pe
care îl ocupă în structura familiei, de autoritatea pe care o are.
Autoritatea este expresia concepţiei despre educaţie a părintelui sau învătătorului şi o
manifestare atitudinală în relaţiile cu copiii.
Autoritatea părinţilor se întemeiază pe un sistem de reprezentări şi idei, acumulate
spontan sau deliberat, care îşi vor pune amprenta asupra climatului educativ şi afectiv din
familie. Ea conferă părinţilor acel climat ascendent şi generator de stimă şi admiraţie,
indispensabilă acţiunii educative pe care o întreprind.
Sunt cunoscute numeroase modificări de ordin fizic şi fiziologic ce se produc de-a lungul
dezvoltării entogenetice a copilului. Fixarea unui regim raţional de viaţă şi muncă, preocuparea
pentru respectarea lui sunt indispensabile pentru o dezvoltare armonioasă a organismului. De la
cea mai fragedă vârstă, familia intervine pentru învăţarea deprinderilor igienicede autoservire, de
adoptarea unui regim de muncă şi odihnă, de fortificare a organismului şi de întărire a sănătăţii
sale4.
Pe linia dezvoltarii intelectuale, familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţii psihice ,
a copilului, prin stimularea procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale componente-
procese senzoriale, limbajul, memoria, gândirea, atenţia, insuşirile psihice. Sunt anumite
momente care marchează adevarate salturi în dezvoltarea psihică, în producerea cărora aportul
familiei este considerabil. Avem în vedere îndeosebi perioada primului an, când se pun bazele
vieţii psihice. Perioada pubertăţii ridicâ şi ea o serie de probleme care solicită într-o măsură mai
mare intervenţia educativă a familiei.

4
Idem
 Un mare volum de informaţii sub formă de percepţii, reprezentări, idei privitoare la
realitatea înconjurătoare se asimilează sub îndrumarea familiei.
Statutul social al familiei va fi determinat de tată. Dominaţia tatălui va imprima copilului
o viziune fermă asupra vieţii, dar acesta nu va trebui să impună ferm legea, ci şi să păstreze
afecţiunea copilului.
Tatăl este cel care conferă familiei, dar şi copilului un sentiment de protecţie şi siguranţă,
inspirând copilului dorinţa arzătoare de a deveni ca el. Pentru ca tata este cel care ,, îl aruncă pe
copil şi-l prinde fără ca acestuia să-i fie frică, el conduce maşina, el mânuieşte securea, el îl
poartă în braţe când acesta este obosit. Deci sentimentul de siguranţă pe care copilul îl are când
tata este în preajmă, provine din impresia că tatăl domină lumea.
Între trei şi şase ani este perioada celei mai autentice copilării. Esenţa profilului
psihologic al acestei etape de dezvoltare se exprimă prin trezirea sentimentului
de ,,personalitate”. Acesta este relevant de o anumită ,,atitudine de poziţie“, cum spunea Wallon,
spirit de contrazicere, obrăznicie, apoi, printr-o anumită ,,paradă a eului “, relevată prin agilitatea
copilui, ,,graţie stângace, dar plină de farmec “, care este folosită pentru a determina atenţia şi
admiraţia celor din jur, de asemenea prin imitarea părinţilor pe care copilul o practică în jocurile
sale sub forma identificării cu persoane pe care el le socoteşte importante.
Activitatea prin care se realizează exersarea funcţiilor psihice este jocul: ,,copilăria este
facută pentru a te juca “, spunea psihologul elveţian E. Claparede. Jocul corespunde nevoii de
mişcare şi creaţia copilului. La copilul mic, antepreşcolar, jocul trebuie să fie susţinut şi de
părinţi, care trebuie să se antreneze şi să ia parte cu copilul pentru a-i deschide noi orizonturi ale
imaginaţiei.
Deosebirea dintre muncă şi joc la această vârstă constă în faptul că în timp ce jocul este
înterupt dupa bunul plac al celui ce se joacă, munca are un început şi un sfârşit, presupune
menţinerea unei direcţii în acţiune.
Prin intermediul jocului, copilul cunoaşte realitatea. Gândirea sa are caracter global
intuitiv, în sensul că el percepe ansambluri concrete, situaţii încă prea puţin diferenţiate, nu este
capabil încă de analiză şi sinteză, nu ştie să scrie şi să povestească după criterii logice. Dar,
fabulează şi inventează, are tendinţa de a crede ca fiinţele şi obiectele există pentru folosinţa şi
interesul său. Copilul gândeşte, în primul rând cu ochii, cu urechile, cu mâinile, cu corpul, dar
treptat începe să gândească tot mai mult prin cuvinte5.
Educaţia la această vârstă, după cum arată M. Debesse, are în vedere trei direcţii
importante: educaţia simţurilor, educaţia imaginaţiei, educaţia caracterului.
Educaţia simţurilor implică atât antrenarea analizatorilor în formarea şi diferenţierea
senzaţiilor, cât şi obţinerea unor percepţii variate. În educarea simţurilor este important să se aibă
în vedere caracterul global al gândirii preşcolarului. Astfel acţiunea de cunoaştere porneşte de la
percepţii de ansamblu, încă slab diferenţiate, din care se desprind treptat detalii, şi nu invers.
Putem spune ca educarea simţurilor începe cu educarea mâinii. Mâna este un instrument
de cunoaştere şi de creaţie. Pipăitul este cel mai sigur dintre simţuri, el corectează iluzia unor
date senzoriale. Dezvoltarea motricităţii care la început este globală, presupune exerciţiu, prin
care se creează posibilitatea de a se perfecţiona mişcările, gesturile, economisindu-se energie.
Prin activităţi de colorat, punctat, colaj, împletit, destrămat se realizează un antrenament
îndelungat de dezvoltare a motricităţii. Părinţii trebuie să aibă în vedere coordonarea acestor
deprinderi pe făgasul normal, să ofere copilului o gamă largă de posibilităţi, astfel încât să
trezească interesul pentru unele activităţi şi deprinderi ale comportării civilizate: spălatul dinţilor,
suflatul nasului, ştersul mâinilor şi al picioarelor, închisul şi deschisul uşii, utilizarea tacâmului,
şerveţelului, creionului, culorilor, formarea grafismului.
Desenul constituie o activitate agreată de copil. Progresele realizate în desen corespund
celor realizate în gândire. Prin desen, ca expresie liberă, copilul realizează o activitate creatoare.
Desenul pregăteşte iniţierea în deprinderea scrisului şi a cititului. Activitatea ochiului se trezeşte
înaintea activităţii mâinii. Sugarul este un privitor activ şi avid. Educarea privirii devine obiect al
grijii părintelui şi educatorului.
Autoeducaţiei vizuale a copilului, practicate din instinct, în contact cu situaţiile
interesante, i se asociază acţiunea educatorului care îi arată ce trebuie văzut, asociază impresiile
vizuale cu cele verbale. În tren, de exemplu, copilul vrea sa vadă, se aşează lângă geam. Dorinţa
de a vede şi atinge depăşeste orice joc senzorial, ea implică şi obligă la activitate atenţia,
memoria, gândirea, imaginaţia.

Mihailescu, I., Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitara,

5

Bucuresti, 2006
 Dupa vârsta de trei ani, mediul familial se confruntă cu o nouă problemă: copilul merge la
grădiniţă. Este necesară grădiniţa ? De ce ? Raspunsul este cu hotărâre: da!
Pentru că grădiniţele de copii au un deosebit rol formativ prin desfăşurarea în cadrul lor a
activităţilor obligatorii şi oferă condiţii de adaptare la relaţii sociale mai nuanţate .
Grădiniţa are program educativ progresiv, cu intenţionalităţi clare, solicită expres copilul
pentru a se exprima, gândi, îl atrage în sfera unor interese cognitive mai largi; în comparaţie cu
familia, creează o mai mare coerenţă a capacităţilor de cunoaştere şi obişnuieşte pe copil cu
situaţia de colectiv.
Necesitatea integrării copilului de grădiniţă nu exclude însă participarea familiei.
Dimpotrivă, copilul are nevoi pe care şi le satisface în continuare şi cu ajutorul familiei6.
Deja copilul începe să ,, părăsească “ familia şi să-şi trăiască părţi din timp în afara
acesteia, încercând să înveţe să se descurce şi singur în alte împrejurări. Atmosfera de siguranţă
şi loc călduţ, pe care familia o oferă, în general, copilului va disparea. Viaţa în colectiv îi va oferi
copilului şi situaţii neplăcute, uneori frustrante, cărora copilul trebuie să le facă faţă. Aici rolul
familiei este foarte important: ea nu trebuie să se substituie copilului, ci trebuie să înţeleagă
cauzele şi să încerce împreună cu educatorul să-l ajute pe copil să le depăşească.
Pentru că aşa cum am menţionat în capitolele anterioare, copilul este educat şi în familie,
dar educaţia dirijată prin grădiniţă şi şcoală are specificul ei.
În fiecare etapă a creşterii, prima misiune a educaţiei este de a oferi copilului un mediu
favorabil. Pentru a-l educa în mod corespunzator, ca şi în perioada anterioară, copilul trebuie
cunoscut sub toate aspectele: fizic şi psihic.
Astfel, dezvoltarea fizică a preşcolarului are următoarele caracteristici: creşterea are
tendinţe uşoare de încetinire, cu un puşeu discret de creştere în jurul vârstei de cinci ani; procesul
de osificare este active la nivelul epifizelor osoase lungi, a oaselor toracice, claviculare;
Muşchii se dezvoltă dar sunt încă palizi, abia spre sfârşitul acestei perioade structural ori
devenind tot mai intense, iar silueta lui mai longilină.
Din cauza cutiei toracice late şi scurte, rezistenţa organismului este mică.
Sistemul nervos: perioada preşcolară se caracterizează printr-o mare excitabilitate, creşte
rolul coordonator şi reglator al scoarţei cerebrale, copilul îşi dezvoltă treptat capacitatea de a-şi

6
George Neamţu, Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2004
reţine impulsurile; are loc o disciplinare a conduitei. Organele de simţ devin mai active,
percepţiile vizuale preiau masiv experienţa celorlalţi analizatori.
Somnul copilului începe să se modifice sub impresia celor petrecute în timpul zilei,
copilul are vise ( coşmaruri ).
În perioada preşcolară se afirmă fineţea acuităţii auditive. Sensibilitatea faţă de ritm şi
melodie, reprezintă o condiţie a dezvoltării auzului. Activităţile muzicale se cer alternate cu
activităţi şi momente de tăcere, care au o valoare afectivă dar şi tacere mintală.
Dansul asociat cu activitatea motorie şi vizuală, ca şi desenul, reprezintă un mod de
expresie liberă, favorizează educarea echilibrului în mişcări, dar şi a auzului şi a simţului ritmic.
În activităţi de dans apare sentimentul de grup.
Educarea imaginaţiei reprezintă, alături de educarea senzorială, o altă faţă a educaţiei
intelectuale la această vârstă. Prin forţa şi capacitatea imaginativă, copilul intră în lumea umană.
Îi plac istorioarele şi poveştile extraordinare, inventează el însuşi personaje imaginare. Adesea
amestecă realul cu imaginarul, scorneşte tot felul de lucruri şi este încântat de ceea ce inventează.
,,Inventând mereu, copilul se inventează câte puţin pe sine “, spune P.Lengrand.
Mijloacele de educare a imaginaţiei sunt poveştirile, basmele, desenele animate, jocurile
spontane şi de creaţie. În educarea imaginaţiei se impune un anumit echilibru, o selecţie şi
măsură între imaginar şi real, în raport de copil.
Celor ,, prozaici “ li se va stimula imaginaţia, celor care trăiesc în vis cu ochii deschişi, li
se vor oferi poveşti mai realiste. Acest lucru este necesar pentru a preveni dereglările de
imaginaţie, dar la copilul de trei-şapte ani este specifică o anumită pendulare între real şi
imaginar.
Educarea caracterului este în relaţie cu dezvoltarea funcţiilor psihice de cunoaştere şi
exprimă gradul de socializare a copilului, reflectă modalităţile şi mijloacele de stabilire a
legăturilor cu mediul social. La vârsta preşcolară, socializarea face progrese datorită dezvoltării
limbajului şi contactului tot mai variat (familie, stradă, grădiniţă.) Se formează atitudini de
simpatie şi antipaţie. Jocul în care se identifică cu mama, cu tata, cu educatoarea devine o
activitate esenţială în educarea sensibilităţii, a atitudinilor, ca şi în relevarea propriilor dificultăţi a
imaginii despre sine ce începe să se contureze astfel. Manifestă cerinţe crescânde a nevoii de
tandreţe din partea familiei. Asimilând în mod treptat, în forme încă rudimentare, diferite modele
de conduită, copilul se manifestă la această vârsta ca individualitate, dar nu ajunge încă la nivelul
unei conştiinţe morale. El trăieşte comportarea şi nu o justifică. Mediul social –familia şi grădiniţa
–joacă un rol mobilizator. Cuminţenia este virtutea principală. Ascultarea se bazează pe ordinele
ce i se dau şi pe interdicţiile ce i se fac. Pe această cale încep să se contureze o serie de deprinderi
de conduită.
Pentru conturarea unei personalităţi puternice, sănatoase, trebuie avută în vedere evitarea
frustraţiilor inutile, să se facă o educare a identităţii şi corectitudinii.
Nu putem disocia toate aceste fenomene pentru că ele se desfăşoară împreună, se se
interferează şi se condiţionează. Familia nu exista într-o lume, ea face parte din societate şi cea
mai potrivită atitudine a acesteia este de a armoniza şi completa acţiunile şi viaţa sa cu acţiunile
şi cerinţele grădiniţei.
Ce poate realize familia pentru preşcolar ?
Ea trebuie să fie factor prezent în viaţa lui şi să i-l ajute pe acesta să se supună să se
implice în respectarea unor reguli noi şi a unor cerinţe mereu noi şi, pe masură ce copilul creşte,
tot mai numeroase.
O familie conservatoare, hiperprotectoare, va da grupului social copii dificili, care se vor
adapta cu dificultate.
Familia trebuie să menţină relaţii de apropiere şi colaborare cu grădiniţa şi mai apoi cu
şcoala. Părinţii trebuie să participe uneori la desfăşurarea programului în grădiniţă, să discute cu
educatorii, să-i cunoască şi pe părinţii celorlalţi copii, să manifeste interes pentru problemele
legate de educaţia copiilor lor7.
Scopul este comun şi pentru familie şi pentru grădiniţă: copiii să crească armonios şi în
conformitate cu exigentele lumii din care aceştia fac şi vor face parte.
Majoritatea copiilor vin din familii oficial închegate dar diferenţele sunt foarte mari şi ele
provin din simplul fapt că oamenii sunt diferiţi prin atitudini, grad de cultură, stare de sănătate.
Familia trebuie să asigure preşcolarului o atitudine liniştită şi prietenoasă.
Nu toţi părinţii au studii de specialitate privind educaţia şi particularităţile copilului, dar
părinţii trebuie să îşi observe copiii permanent şi să fie capabili prin aceasta să dea specialiştilor
informaţiile necesare atunci când va fi nevoie de ele8.

Karla Krogsrud Miley, Michael O’Melia, Brenda DuBois, Practica asistentei sociale.
7

Abordarea participativa, Editura Polirom, Iasi, 2006, p.16

8
George Neamtu, op.cit, p.41
 În dialogul educaţional cu familia este binevenită realizarea unei sensibilizări a părinţilor
pentru a semnala prompt orice probleme speciale care apar cu privire la manifestările şi
dezvoltarea copilului prevenind unele întârzieri sau ,,handicapuri “ în planul maturizării fizice,
psiho-motrice, intelectuale sau socio-afective; în acelaşi sens, se impune adoptarea unui program
educaţional unitar grădiniţă-familie, pentru a rezolva oportun problemele pe care le pun anumiţi
copii.