Top 10 cei mai sângeroşi dictatori

10.Robert Mugabe
Preşedintele statului Zimbabwe a preluat puterea în 1980, în calitate de premier, devenind
şeful statului în 1987. Mugabe este responsabil pentru uciderea a 20.000 de cetăţeni, tortura şi
crimele comise de trupele sale continuând chiar şi anul acesta. În vara lui 2008, o dată cu
alegerile din Zimbabwe, au apărut în presă relatări ale crimelor îndreptate împotriva copiilor
celor care se opuneau preşedintelui, pentru a-i pedepsi pentru susţinerea opoziţiei. În ciuda
presiunii internaţionale, Mugabe nu a renunţat la putere, în momentul de faţă poporul
zimbabwean suferind din cauza lipsei apei şi a hranei, a holerei, a inflaţiei fără precedent în
lume (89.700.000.000.000.000.000.000% în noiembrie, conform Institutului CATO), pe lângă
violenţele armatei.
 
Mugabe a fost acuzat şi că ar avea porniri rasiste împotriva albilor.
Comparat de britanici cu Hitler, Mugabe a replicat: “Acest Hitler nu avea decât un obiectiv:
dreptate pentru poporul său, suveranitatea poporului, recunoaşterea independenţei şi a
drepturilor asupra resurselor…Dacă ăsta era Hitler, atunci vreau să fiu de zece ori Hitler”.
Mugabe a lansat o campanie violentă împotriva homosexualilor, pe care îi consideră “mai răi
decât porcii”, susţinând că înainte de colonizare homosexualitatea nu exista în Zimbabwe. În
1997, regimul Mugabe a pornit un proces împotriva fostului preşedinte al Zimbabwe, Canaan
Banana, care a fost găsit vinovat în şapte cazuri de sodomie. Procesul s-a dovedit a fi
stânjenitor pentru Mugabe, deoarece Banana a declarat că Mugabe ştia la vremea când era
premier de comportamentul său şi nu a spus nimic.
 
9.Francisco Franco
Pe numele său întreg Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde,
Salgado y Pardo de Andrade, Franco este considerat responsabil pentru moartea a peste
100.000 de civili executaţi sumar în timpul şi după Războiul Civil, conform istoricului militar
Antony Beevor. Franco, general în armata spaniolă, a luptat în Maroc în 1934, unde a apărat
guvernul republican. În anul 1936, în alegerile din Spania a câştigat Frontul Popular, de
stânga. După aceste alegeri a urmat o perioadă de instabilitate şi de incidente violente între
reprezentanţii stângii şi dreptei. Militanţii de stânga au pornit o campanie de violenţă
împotriva clerului. Franco a participat la o lovitură de stat împotriva guvernului de stânga,
care a eşuat, dând startul Războiului Civil.
 
În timpul războiului, generalul a devenit liderul naţionaliştilor, împotriva guvernului Frontului
Popular. După câştigarea Războiului Civil, cu ajutorul Germaniei hitleriste şi al Italiei
fasciste, regimul franchist a executat între 15.000 şi 25.000 de persoane. Mulţi alţii au fost
trimişi la muncă forţată, la canal (La Corchuela, canalul de pe Guadalquivir), la construcţia de
căi ferate sau la asanarea de mlaştini. Victime au căzut reprezentanţii stângii, ateii, opozanţii
lui Franco. Regimul generalului a durat până la moartea sa, în 1975, şi a fost caracterizat de
naţionalism şi tradiţionalism.
 
8.Suharto
Al doilea preşedinte al Indoneziei, poreclit şi “Tata Harto” sau “Generalul Zâmbitor” a stat în
fruntea ţării din sudul Asiei 30 de ani, între 1967 şi 1998. În anii în care a fost cel mai
puternic om din arhipelag, şi-au pierdut viaţa, potrivit cifrelor estimative, câteva milioane de
oameni pe fondul pogromurilor împotriva presupuşilor comunişti şi împotriva minorităţilor
etnice. Primul masacru pus la cale de Suharto s-a petrecut cu 2 ani înainte să ajungă la putere.
Atunci, trupele guvernamentale conduse de generalul Suharto au înăbuşit o presupusă
tentativă de lovitură de stat prin care comuniştii vizau răsturnarea preşedintelui Sukarno.
500.000 de oameni au fost omorâţi în urma represaliilor, dar unele statistici ridică numărul
până la aproape 2.000.000.
 
La numărul incredibil de morţi din vremea prigoanei anticomuniste, se adaugă alte 250.000 de
victime pe care le-au adus luptele şi represiunile care au urmat invaziei Timorului de Est de
către Indonezia în 1975. De asemenea, represaliile puse la cale în cei 32 de ani de conducere a
ţării au mai răpit viaţa a câteva mii de oameni în diferite provincii ale ţării. Suharto a părăsit
conducerea Indoneziei de-abia în 1998, sub ameninţarea revoltelor şi a protestelor grupurilor
prodemocraţie declanşate de criza economică ce a lovit Asia. Deşi ţara se zbătea în sărăcie,
miliarde de dolari şi-au făcut loc în buzunarele acoliţilor şi rudelor preşedintelui. Suharto,
unul dintre criminalii nepedepsiţi ai istoriei, şi-a dat duhul în ianuarie 2008 la 86 de ani, după
ce şi-a petrecut ultimii 10 ani din viaţă într-o izolare aproape totală.
 
7.Papa Doc
Dr. François Duvalier, cunoscut sub numele de Papa Doc, a îndeplinit funcţia de preşedinti al
Haiti între 1957 şi 1971. În 1964 s-a numit preşedinte pe viaţă, afişele prezentându-l aşezat pe
scaun, cu Iisus Christos alături punându-i o mână pe umăr şi spunând: “L-am ales pe el”.
Regimul său autocrat şi corupt s-a bazat pe terorismul de stat prin intermediul miliţiilor
cunoscute sub numele de Tonton Macoutes (bazat pe denumirea voodoo a lui Baubau), a căror
armă preferată era maceta. Papa Doc a reinstaurat tradiţiile voodoo în ţară, pe care le-a folosit
pentru a-şi consolida funcţia în calitate de preot. Miliţiile sale au ucis peste 30.000 de oameni,
iar din calea regimului său s-au refugiat alte câteva mii.
 
Tonton Macoutes, formate pe modelul trupelor fasciste, nu aveau salariu, trăind doar din ceea
ce furau de la populaţie. Până în 1961, Tonton Macoutes au ajuns să aibă mai multă putere
decât armata haitiană. Unul dintre oponenţii lui Papa Doc, Barbot, fiind căutat în toată ţara în
1963, preşedintele a ajuns la concluzia că acesta s-ar fi transformat în câine negru. Duvalier a
ordonat atunci uciderea tuturor câinilor negri din Haiti. Barbot a fost capturat în cele din
urmă, şi împuşcat. În alte incidente, Papa Doc a ordonat executarea unui rebel şi a cerut să îi
fie adus capul acestuia pentru a putea fi păstrat la gheaţă. Duvalier voia să “intre în
comuniune cu spiritul mortului”. După moartea lui Papa Doc, în 1971, i-a urmat la putere fiul
său, Jean-Claude Duvalier, atunci în vârstă de 19 ani.
 
6.Idi Amin Dada
Cunoscut ca Idi Amin, dictatorul militar al Ugandei din perioada 1971-1979, a obţinut puterea
în urma unei lovituri de stat. Dictatura sa a fost caracterizată de persecuţii etnice, represiune
politică şi asasinate. Numărul victimelor regimului său este estimat între 100.000 şi 500.000.
Între 1977 şi 1979, Idi Amin s-a autonumit “Excelenţa sa, Preşedinte pe Viaţă, Mareşal
Doctor Hagi Idi Amin Dada, Stăpân al Tuturor Animalelor de pe Pământ şi al Peştilor din
Ocean şi Cuceritor al Imperiului Britanic în Africa în General şi în Uganda în Particular”.
Amin i-a exterminat pe susţinătorii fostului conducător al Ugandei, Milton Obote, în special
reprezentanţi ai etniilor Acholi şi Lanbgo, fie că era vorba de lideri religioşi, jurnalişti, oameni
de ştiinţă, avocaţi, judecători. În unele cazuri, sate întregi au fost rase de pe faţa pământului,
iar în această atmosferă de violenţă generalizată, mulţi au fost ucişi din motive materiale sau
pur şi simplu din plăcerea criminalilor. Cadavrele pluteau pe râul Nil, blocând hidrocentrala
de la Jinja. În urma unei revolte, în 1979, Idi Amin a fugit în Libia şi apoi în Arabia Saudită.
A murit în 2003.
 
5.Kim Ir Sen
Liderul Coreii de Nord de la formarea statului, în 1948, până la moartea sa, în 1994, este
responsabil pentru moartea a trei milioane de persoane, în timpul războiului coreean. Un
milion de coreeni au murit de foame ca urmare a politicilor economice impuse de Kim:
colectivizări şi centralizarea economiei, oprirea importurilor. Şeful Partidului Muncitorilor din
Coreea a trecut de la ideologia marxist-leninistă la un stil propriu de guvernare bazat pe cultul
personalităţii, inducând ideea în rândul populaţiei că ar fi “supranatural”. Denumirea sa
oficială rămâne şi acum aceea de “Mare Lider”, desemnat n constituţie drept “preşedintele
etern”. Născut în 1912, devenea la 17 ani cel mai tânăr membru al unei grupări marxiste, fiind
trimis la închisoare pentru câteva luni.
 
A intrat în Armata Unită Antijaponeză de Nord-Est în 1935, an în care şi-a luat şi denumirea
de Il-Sung, adică “cel care devine soare”. A luptat în Armata Roşie în al doilea Război
Mondial, iar în 1945 s-a întors în Coreea, cu trupele sovietice. A fost instalat de către sovietici
ca lider al Comitetului Provizoriu al Poporului. Şi-a lansat apoi programele cincinale pentru
economia centralizată. În 1956, atunci când unii membri din Partidul Comunist au încercat să
urmeze exemplul destalinizării din URSS, Kim a lansat o campanie de eliminare a acestora.
Foametea a pus însă capăt vieţilor celor mai multe dintre victimele regimului, continuând şi
după moartea lui Kim Ir Sen, în 1994. Conducerea Coreii de Nord a fost preluată de fiul lui
Kim Ir Sen, Kim Jong Il, despre care CIA susţine că ar fi strâns patru miliarde de dolari în
conturi în Elveţia.  
 
4. Mao Zedong
Mao Zedong, liderul Partidului Comunist din China care a obţinut victoria împotriva
Kuomintangului în Războiul Civil Chinez, a condus Republica Populară Chineză între 1949 şi
1976. Reformele conomice – sub numele de Marele Salt Înainte şi Revoluţia Culturală a
Chinei, s-au înfăptuit sub conducerea lui Mao prin distrugerea a zeci de milioane de vieţi
umane. Marele Salt Înainte, lansat în 1958, a constat în colectivizarea forţată a pământurilor,
dar şi în introducerea de “noi metode” de producţie ce s-au dovedit ineficiente, combinate cu
strămutarea forţei de muncă în industrie. A urmat, drept consecinţă, cea mai mare foamete din
istoria omenirii, între 1959 şi 1962. Pe lângă cei care au murit de foame, alte milioane şi-au
pierdut viaţa în lagărele de muncă forţată pentru construirea de diguri, canale, sau drumuri.
Bilanţul perioadei este că, din cauza măsurilor adoptate de Mao, şi-au pierdut viaţa 20 de
milioane de chinezi, dar unii cercetători vorbesc de moartea a 72 de milioane de persoane.
 
A urmat Revoluţia Culturală, declanşată în 1966 de faptul că Mao îşi simţea poziţia
ameninţată de ridicarea unor lideri precum Liu Shaoqi şi Deng Xiaoping, care propovăduiau
ideea acordării unui dimplu rol ceremonial pentru liderul de până atunci. Sub pretextul
eliminării elementelor “burgheze” din societatea chineză, Gărzile Roşii au început judecarea
în tribunale populare a milioane de “duşmani ai poporului”. Mao a închis şcolile şi i-a trimis
pe tinerii intelectuali din oraşe la sate, moştenirea culturală chineză fiind grav afectată. Mao a
declarat închisă Revoluţia Culturală în 1969, dar istoria oficială a Republicii Populare
plasează finalul acesteia în 1976, la moartea lui Mao.
 
3. Pol Pot
Saloth Sar, cunoscut sub numele de Pol Pot (de la sintagma franceză “politique potentielle),
liderul mişcării comuniste a Khmerilor Roşii din Cambodgia, a fost premier al acestei ţări
între 1975 şi 1979. Colectivizarea agrară a fost şi în cazul lui Pol Pot, ca şi al altor dictatori
comunişti, motivul pentru eliminarea unei largi părţi a populaţiei. Colectivizarea, alături de
alte proiecte realizate prin muncă forţată, aveau drept scop repornirea civilizaţiei de la “Anul
Zero”.
 
Între 750.000 şi 1,7 milioane de cambodgieni (26% din populaţie) şi-au pierdut viaţa ca
urmare a politicilor lui Pol Pot. Lagărelor de muncă li s-au alăturat malnutriţia şi lipsa de
asistenţă medicală ca metode de eliminare. Victimele aflate în vizorul khmerilor roşii erau
budiştii, musulmanii, intelectualii, cambodgienii aflaţi în legătură cu occidentul sau cu
vietnamul, minoritarii chinezi, laoţieni sau vietnamezi. Lagărul S-21 a devenit celebru pentur
metodele de tortură folosite – smulgerea unghiilor cu cleştele, sufocarea prizonierilor,
jupuirea oamenilor de vii.
 
În 1979, Pol Pot a fugit în jungla din sud-vestul Cambodgiei, ca urmare a invaziei vietnameze
ce a pus capăt guvernării Khmerilor Roşii. În acelaşi an, Pol Pot a fost încarcerat de alţi lideri
ai Khmerilor Roşii. A murit în timpul detenţiei, în 1998, în urma unei otrăviri, se pare.
 
1. Stalin şi Hitler – ocupă împreună locul întâi pentru cruzimea cu care au adus genocidul la
nivel de filosofie de stat.
Iosif Visarionovici Stalin, secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist din
URSS între 1922 şi 1953, se califică, alături de Adolf Hitler, pentru poziţia de “cel mai
sângeros dictator” al timpurilor moderne. Procesul de colectivizare forţată a pământurilor şi
industrializare declanşat la sfârşitul anilor ’20 din secolul trecut s-a făcut prin eliminarea a
milioane de “culaci” – echivalentul sovietic al “chiaburilor” din România. Ţăranii care
refuzau să îşi predea pământurile spre colectivizare, fie că era vorba de ţărani înstăriţi sau
chiar cei ce deţineau un mic petec de pământ, erau incluşi rapid în această categorie şi
eliminaţi, la ordinul lui Stalin. Procesul de eliminare a milioane de ţărani a reprezentat, în
cuvintele specialistului polonez în marxism Leszek Kolakowski, “probabil cea mai masivă
operaţiune războinică purtată vreodată de un stat împotriva propriului popor”. Unităţi militare
speciale dotate cu tancuri şi mitraliere înconjurau satele şi trăgeau în ţărani. Arestările în masă
şi execuţiile erau la ordinea zilei. Milioane de ţărani erau încărcaţi în camioane pentru animale
şi transportaţi în gulaguri în Siberia, mare parte dintre ei murind acolo.

Stalin a întâmpinat o rezistenţă masivă din partea ucrainienilor pentru colectivizare, rezistenţă
pe care a înfrânt-o în 1923-1933 prin măsuri fără precedent: confiscarea producţiei agricole şi
închiderea graniţelor. A urmat prima foamete declanşată deliberat din istoria omenirii, care a
provocat moartea a milioane de ucrainieni. Mai târziu, în 1942, discutând cu Winston
Churchill la Moscova, Stalin a recunoscut cu sânge rece că politica de colectivizare a costat
mai multe vieţi sovietice decât primul an de război cu Germania nazistă.
 
După teroarea colectivizării a urmat însă teroarea eliminării opoziţiei politice. Vânătoarea de
vrăjitoare începută în 1934 prin care au fost eliminate toate figurile politice proeminente din
perioada lui Lenin. Au urmat arestări în masă ale foştilor revoluţionari, acte de tortură,
ameninţări la adresa familiilor. Cetăţenii sovietici erau încurajaţi să îşi denunţe cunoscuţii şi
vecinii. Şefii locali  de poliţie se întreceau în numărul de arestări ale “duşmanilor poporului”.
Unii istorici consideră că numărul de sovietici ucişi în gulaguri ar fi egal cu cel al victimelor
războiului, deci aproximativ 20 de milioane. Scriitorul Alexandr Soljeniţîn, autorul celebrului
“Arhipeleag Gulag”, regretă faptul că lumea nu a fost la fel de interesată de crimele lui Stalin
ca de cele ale lui Hitler: “Lagărele lui Hitler l-au făcut celebru, pe când ale noastre nu
interesează pe nimeni” – spunea scriitorul.
 
Adolf Hitler – dictatorul ale cărui decizii sângeroase sunt cele mai cunoscute pe întreg
mapamondul, a fost lider al Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania,
cancelar al Germaniei (1933-1945) şi Führer und Reichskanzler al Germaniei (1934-1945).
Politica naţionalistă de cuceriri teritoriale şi de subjugare rasială declanşată de Hitler a cauzat
moartea a 43 de milioane de persoane, între care şase milioane de evrei - în ceea ce a fost
numit Holocaust. Purificarea rasială a fost bazată pe teorii pseudo-ştiinţifice, precum
“eugenia” sau “darwinismul social”. În viziunea nazistă, teoria “supravieţuirii celui mai
adaptat” se traducea prin uciderea celor consideraţi nedemni de a trăi. Primele victime – copiii
cu dizabilităţi fizice sau psihice – ucişi în programul Acţiunea T4. Între 1939 şi 1945, naziştii
şi regimurile colaboraţioniste au ucis între 11 şi 14 milioane de persoane. Fie că era vorba de
lagăre, de ghetouri, de execuţii în masă sau de alte mijloace de eliminare, victime au căzut,
alături de evrei, polonezi, romi, membri ai rezistenţei, homosexuali, handicapaţi fizic sau
psihic, sectanţi, sindicalişti. Cel mai cunoscut lagăr a devenit cel de la Auschwitz-Birkenau.
Hitler personal nu a vorbit niciodată în public de campaniile de execuţii. Totuşi, odată lansată
“Soluţia Finală”, Hitler ar fi spus apropiaţilor săi: “ne vom recăpăta sănătatea doar eliminând
evreii”. Războiul mondial declanşat ca urmare a campaniilor lui Hitler a condus în total la
pierderea a 70 de milioane de vieţi.
 

Pe panoplia celor mai însetaţi de sânge dictatori ai lumii care s-au dedat la acte de genocid ar
trebui adăugaţi, într-o ordine aleatorie, regele Leopold al Doilea al Belgiei, mareşalul Ion
Antonescu, partizanii Enver Hodja (albanez) şi Iosip Broz Tito (iugoslav), Saddam Hussein,
tripleta sârbă Miloşevici-Karadjici-Mladici, croatul Ante Pavelici, chilianul Augusto Pinochet,
sau Rafael Trujillo din Republica Dominicană.