SUBIECTE EXAMEN – GEOGRAFIA UMANĂ A ROMÂNIEI

1. România, țară carpatică, dunăreană și pontică

Trei elemente de importanţă europeană definesc poziția geografică a României:
Carpații, Dunărea și Marea Neagră România
Țară carpatică - Carpații se desfășoară între bazinul Vienei și Valea Timokului pe o
lungime de 1300 km; - Dețin 28% din suprafața totală a tarii; - Ocupă o poziție
centrală din care spre exterior s-au dezvoltat dealuri și câmpii dependente genetic și
evolutiv de aceștia; Carpații – barieră orografică în calea maselor de aer → nuanțări
ale climatelor; - Carpații impun o diferențiere topo climatică în funcție de altitudine; -
Carpații au constituit principalul factor natural care a contribuit la geneza și
constituirea poporului român; - Au oferit condiții favorabile locuirii populației get-
dace: cele mai importante fortificații și cetăți ale statului dac (Sarmizegetusa, Apulum,
Potaissa, Petrodava ş.a.) se află în Carpați sau în apropierea acestora; - Resurse
naturale variate România.
Țară dunăreană - Între Baziaș și Marea Neagră, Dunărea are o lungime de 1075 km;
- Formează granița României cu patru state (străbate exclusiv teritoriul României între
Ostrov și estul orașului Galați); - 38 % din lungimea totală a acestui fluviu (2860 km)
se află pe teritoriul României, partea cea mai importantă ca debit, inclusiv gurile de
vărsare; - Bazinul hidrografic al Dunării este 805 300 km² (8% din teritoriul Europei) -
Dunărea și bălțile sale au însemnate resurse de peste și vânat, iar debitul îi asigură un
potențial hidroenergetic ridicat, precum și o capacitate însemnată de alimentare cu apă
a sistemelor de irigații - Este navigabilă în întregime asigurând astfel legătura între
România și Europa Vest. –
Țară pontică - Lungimea țărmului românesc al Mării Negre este de aproximativ 240
km (234 km, 244 km, 247km), în funcție de procesele de acumulare (de la gurile
Dunării) și de eroziune (lungimea totală a liniei de țărm fiind de 4075 km); - Din
suprafața totală a Mării Negre (413 490 km²) României îi aparțin 12 mile marine.
Constantă, Mangalia, Sulina, Midia – importante porturi maritime; - Marea Neagră deține
resurse de hidrocarburi; - Oferă un bogat potențial heliomarin care a stat la baza
dezvoltării stațiunilor balneo-marine; - Importanța Mării Negre a crescut prin
construirea canalului Dunăre – Marea Neagră.
2. Axele geo-economice
România se află la intersecția celor mai importante axe geo economice, totodată și axe
strategice ale continentului:
- Axa Vest-Est: Europa Occidentală – spațiul ex-sovietic;
- Axa Nord-Vest – Sud-Est (legătura între tarile din nord-vestul Europei – Asia Mică
și Orientul Apropiat);
- Axa mărilor: Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană (“Drumul
energiei caspice spre Europa”);
- Axa fluviilor și canalelor: Rhon – Main – Dunăre, definitivată în 1992, odată cu
realizarea legăturii Main – Rhon (legătura dintre Marea Nordului și Marea Neagră)

3. Criteriile care stau la baza organizării administrativ-teritoriale

În organizarea teritoriului României se tine cont de analiza factorilor naturali,
economici, demografici, tehnici:
  Criteriul complexității – în organizarea administrativ-teritorială s-a ținut cont de
condițiile economice, social-politice, geografice concrete, dar și de legăturile culturale
tradiționale (criteriul omogenității naturale și social-economice);
 Reședințele de județe au fost selectate pe criteriu centralității (poziție geografică
centrală) pentru a facilita legăturile cu toate așezările județului;
 Criteriul istoric (tradițiile istorice, semnificațiile contemporane ale unor zone
determinate de dezvoltarea economică și social-culturală.
4. Regiunile de dezvoltare (înființare, statut, funcție, rol, componență)
Regiunile de dezvoltare se referă la subdiviziunile regionale ale României, create în
1998, pentru a coordona dezvoltarea regională necesară pentru ca România să adere la
Uniunea Europeană. Aceste regiuni nu au nici un statut administrativ, neavând un
consiliu legislativ sau corp executiv. Regiunile de dezvoltare nu au personalitate
juridică, acestea fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale
(prin urmare, nu sunt unități administrativ-teritoriale). Funcția lor este de a aloca
fondurile Phare de la UE, pentru dezvoltarea regională, şi de a interpreta şi cerceta
statistici regionale.
5. Evoluția numerică a populației după cel de-al Doilea Război Mondial
Numărul populației României s-a amplificat îndeosebi în perioada de după cel de-al
doilea război mondial. În numai opt ani, între recensămintele din anii 1948 şi 1956,
populația creste într-un ritm mediu anual de 1,22% (adică un spor natural mediu de
circa 430 000 locuitori), acesta fiind ritmul cel mai mare din de până şi imediat după
cel de al doilea război mondial.
6. Evoluția numerică a populației în perioada postdecembristă
După 1990 şi până în prezent, populația marchează o instabilitate a indicatorilor
demografici de bază. Tendința generală este de reducere constantă a evoluției
populației atingând în 1996 un prag paradoxal.
 pentru prima dată în istoria României, sporul natural a înregistrat valori negative
începând cu anul 1992
 din anul 1990 şi până în anul 1993, populația României scade anual cu aproximativ
99.000 persoane; din anul 1994 şi până în anul 1999 scade cu aproximativ 272.600
persoane;
 natalitatea se afla în anul 1999 sub nivelul mortalității cu aproximativ 1,4 procente
(natalitatea - 10,4‰ şi mortalitatea -11,8‰);
 mortalitatea infantilă se menține la nivelul cel mai ridicat din Europa (18,6‰);
 îmbătrânire demografică la limite dramatice (între 13 ‰ şi 45,5‰ populația de
peste 60 ani, la nivelul comunelor)
7. Factorii de scădere a fertilității, începând cu 1991
-revenirea la democrație și eliminarea legii restrictive a avortului
-emanciparea femeii și implicarea ei tot mai mare pe piața muncii
-apariția mijloacelor contraceptive
-costurile mari ale creșterii unui copil
-tinerii amână conceperea unui copil, punând cariera și realizarea profesională pe
primul loc
8. Locuințele cu folosință sezonieră
Abordând frecvența şi specificul așezărilor rurale din peisajul geografic românesc, acordăm o
atenție sporită așa-numitelor locuințe cu folosire sezonieră. Acestea au apărut încă din
perioada dacică, datorită specificului ocupațiilor care au persistat până în zilele noastre, ca
forme de sine stătătoare (forme "dublete").
Bordeiele s-au menținut până la începutul secolului nostru în sudul Olteniei, în Câmpia
Moldovei şi Câmpia Munteniei ş.a.
Casa, spre deosebire de bordeie şi argele care sunt săpate în pământ este o locuință la
suprafață, construită din chirpici şi apoi din lemn şi piatră, iar mai târziu din cărămidă. O
semnificație deosebită au avut locuințele întărite. După funcții şi înfățișare locuințele întărite
se pot împărți în două categorii: cule şi gospodării cu ocol întărit. Sunt răspândite în Oltenia
(Cerneț - Mehodin Glogova - Gorj, Măldărăști - Vâlcea) şi au fost construite de către boieri.
Casa cu ocol întărit este considerată de etnografi ca reprezentând "un tip străvechi de
gospodărie a populației autohtone românești". La această construcție, acareturile sunt așezate
"pe toate laturile ocolului, astfel încât gospodăria apare ca o mică cetate întărită". Aceasta este
specifică în Banat, în zona Bran, Mărginimea Sibiului, pe valea Jiului şi în Moldova de Nord.
Coliba este definită ca o "casă mică şi sărăcăcioasă, sau ca adăpost provizoriu pentru oameni
şi uneori pentru animale, construită din bârne, crengi etc. şi acoperită cu paie, ramuri etc."
Vechimea ei datează din perioada neolitică. Forma aceasta de construcție sărăcăcioasă şi cu
caracter de provizorat a fost folosită în Țara Românească ca locuință de țăranii dependenți,
care au fost denumiți "colibași", după locuințele lor. Sub denumirea de "Colibași" sunt
cunoscute, în prezent, multe sate din județele Argeș, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Mehedinți şi
Olt (toponimul „colibă” este foarte răspândit şi depășește granițele României).
Odăile s-au generalizat şi impus ca locuință după secolul al X-Iea. Odaia, după cum arată şi
denumirea, era o locuință cu o singură încăpere care avea în jurul ei, în zona de munte, un țarc
pentru vite şi altul pentru fân.
Târlele, ca şi odăile, au o mare semnificație în înțelegerea originii satului şi au fost prezente
pe tot cuprinsul tarii, dar mai ales în câmpie. Numărul cel mai mare de târle şi de odăi exista
în Bărăgan, Câmpia Buzăului, Râmnicului, în secolul al XlX-lea, în jurul a numeroase "târle",
"stâne" şi "coșare" se întemeiază "cătune", apoi sate. Târlele erau foarte răspândite în Oltenia
şi în Moldova.
Prisăcile, străvechi locuințe sezoniere, au devenit, cu timpul, locuințe permanente în jurul
cărora s-a format o așezare. Indicatorul localităților din România prezintă 25 de localități cu
numele prisacă răspândite pe tot teritoriul țârii.
9.Fenomenul de transhumanță și rolul său în constituirea așezărilor omenești
Fenomenul de transhumanță este reflectat în toponimie. Se păstrează şi astăzi denumirile care
au marcat fenomenele de migrație a ungurenilor de pe versanții nordici ai Carpaților
Meridionali (Ardeal), spre satele vechi de la bordura sudică a acestora.
Prin emigrarea ungurenilor s-au format adevăratele sate dublete, cum sunt: Tismana Ungureni
şi Tismana Pământeni, Măneciu Ungureni şi Măneciu Pământeni, Albești Ungureni şi
Pământeni, în întreg spațiul dintre Carpați, Dunăre şi Marea Neagră, caracteristice sunt
așezările "roite" (Daia, Cioplea, Lisa în Muntenia; Făgărașu Nou, Săcele, Sibioara, în
Dobrogea; Olteni, Mârlean, în Lunca Dunării.
 10.Fenomenul de roire în spațiul carpatic, subcarpatic și de câmpie
Consecința firească a creșterii numărului de locuitori, care în numeroase cazuri
depășește capacitatea de absorbție a vetrei satului, a fost declanșarea fenomenului de
"roire", cu caracter pastoral sau agro-pastoral – procesul cel mai adecvat de formare a
satelor noi. Oiconimele dublete, cu o foarte largă răspândire în Subcarpați (peste 125
în prezent), "din deal", "din vale”, de sus", "de jos", "mic" sau "mare", "vechi" sau
"nou" vin să confirme fenomenul roirilor agro-pastorale. Liniile de contact natural
constituie, în acest sens, adevărate focare de polarizare a populației. S-au format astfel
două mari aliniamente longitudinale: unul, la contactul cu munții, iar altul pe latura
externă a treptei deluroase, cu condiții fizico-geografice mult mai favorabile
organizării vetrelor de sat.
11.Așezările rurale – Tipul carpatic
În aria carpatică există o primă grupă de așezări amplasate în special în depresiuni, pe
culoarele de vale, asemănătoare cu cea din dealuri (pe interfluvii şi pe fundul văilor cu
terase sau în lărgiri de bazin de la poala munților). Satele montane de înălțime se
asociază în arii mai largi în nordul Carpaților Orientali. Se remarcă ținutul Domelor cu
sate situate la 800 - 1.300 m şi Obcinile Bucovinei (satul Moldova – Sulița la 1.360 m)
şi în partea centrală şi sudică a Munților Apuseni – cei mai populați munți din coroana
carpatică, datorită accesibilității mari, a numeroaselor depresiuni, a platformelor ușor
ondulate cu pajiști care au putut fi ușor transformate în ogoare, a drumurilor mai ușor
accesibile şi a resurselor care au fost puse în valoare încă din epoca daco-romană.
Aceste condiții explică faptul că satele Petreasa şi Tomnatec sunt amplasate la cele
mai mari altitudini din Carpații românești – peste 1600 m. Nota dominantă este dată de
frecvența mare a așezărilor mici. Media este de doar 403 locuitori/așezare rurală, care
se reduce zona centrală la 200 locuitori/așezare rurală. Există un numărul relativ mare
de așezări foarte mici, cu o populație sub 100 locuitori.
12.Așezările rurale – Tipul subcarpatic
Subcarpații, cu o lățime de 5 - 30 km prezintă din punct de vedere fizicogeografic o
complexitate deosebită, datorată, în primul rând reliefului variat. Asocierea condițiilor
naturale favorabile (culoare de vale şi prezența unui număr mare de depresiuni),
inclusiv bogăția şi varietatea resurselor naturale specifice (petrol, gaze, cărbune, sare)
au prilejuit timpuriu aglomerări mari de populație şi dezvoltarea unui tip de economic
specific. Subcarpații au constituit într-adevăr condiții ideale pentru stabilirea,
permanentizarea şi dezvoltarea habitatului uman, ceea ce explică faptul că pe un
teritoriu relativ restrâns ca suprafață este concentrată aproape 13% din populația
României şi 14% din numărul total al așezărilor omenești.
13.Așezările rurale – Tipul de câmpie
Câmpiei joase sub 200 m îi revin peste 45% din totalul așezărilor rurale. Dacă asociem
câmpiei propriu-zise şi câmpia piemontană înaltă (piemonturile şi podișurile aflate
între 200 şi 400 m) se conturează aria cea mai intens populată – aproximativ 80% din
numărul total al așezărilor şi peste 85% din populația rurală. Caracterul agro-cerealier
dă nota dominantă în specializarea economică a câmpiilor, al căror sol fertil asigură, în
 condiții climatice normale, venituri însemnate. Satele de la câmpie, cu profil cerealier
şi zootehnic, sunt în bună măsură şi mari aglomerări de populație, unele ajungând şi
până la 14 000 locuitori. Media de mărime demografică a satelor de câmpie sub 200 m
este de circa 1150 locuitori, iar cea a zonelor de câmpie înaltă (200-400 m) de 5 467
locuitori. Demografic şi morfostructural, așezările rurale din câmpie sunt, în general,
ușor adaptabile amenajărilor de factură urbană, cu condiții favorabile echipării
tehnico-edilitare.
14.Așezările rurale – Tipul deltaic și de litoral
Așezările de tip "litoral" se diferențiază în primul rând prin funcțiile specifice şi
modul de organizare a spațiului. În această categorie intră așezările începând din
apropierea lacului Razim până la Vama Veche, în care componenta da bază o
constituie agricultura cerealieră şi zootehnică (în special piscicultura), urmată de
turism (axat pe obiective istorice şi valorificarea condițiilor naturale). Pe litoralul sud-
dobrogean se disting localitățile Agigea, Costinești, 2 Mai, Tuzla.
Tipul deltaic este determinat, în principal, de întinderile de ape. Satele sunt
desfășurate în spații limitate, definite de poziția grindurilor fluviatile sau maritime.
Delta Dunării este cel mai tânăr teritoriu al țării. Structura actuală a reliefului diferă
complet de cea din antichitate. Evoluția în timp a Deltei Dunării relevă modificări
profunde în structura habitatului, în repartiția, funcțiunile şi structura așezărilor
umane. Este vorba de așezări fortificate, cum ar fi Aegysus (Tulcea). Așezările din
evul mediu apar ca așezări fortificate şi în spațiul deltaic propriu – zis (Chilia). Apar,
de asemenea, şi noi puncte locuite pe brațele Dunării la gurile de vărsare ale acestora
care însă şi-au schimbat continuu poziția, în funcție de evoluția țărmului deltaic. În
primele decenii ale secolului al XlX-lea, începe diversificarea așezărilor pe măsură ce
numărul şi mărimea lor cresc. Vechile puncte populate se transformă în sate cu
funcțiuni agricole. Acestea sunt situate pe grindurile maritime (Letea, Caraorman) şi
fluviale.
15.Clasificarea satelor după mărimea demografică
Sub aspectul mărimii demografice, distingem cinci mari categorii de așezări:
a. sate mici (sub 500 locuitori), formează categoria dominantă (43% din totalul
așezărilor rurale). Un număr însemnat de așezări rurale din această categorie avea o
populație sub 100 locuitori, așezări rurale cunoscute sub denumirile de „crâng”, „pâlc”
sau „trup” de sat (3-5 gospodării). Acest tip de sat este răspândit în Munții Apuseni,
Podișul Getic şi Podișul Bârladului.
b. sate de mărime medie (500-1500 locuitori), răspândite în zonele de contact dintre
munți şi Subcarpați, în zonele de podiș şi parțial în Delta Dunării;
c. sate mari (1500-4000 locuitori), caracteristice câmpiilor joase, podișurilor şi
zonelor colinare;
d. sate foarte mari (peste 4000 locuitori), specifice câmpiei (situate fie pe terasele
Dunării, fie în apropierea marilor orașe, ale căror funcții le preiau, parțial. Unele sate
foarte mari (cum sunt cele din Câmpia Română şi din Câmpia de Vest), cu o populație
de peste 6 000, 7000 locuitori, depășesc populația orașelor mici.
16. Tipologia funcțională – așezările cu funcții predominant agricole
Așezările rurale cu funcții predominant agricole au o populație agricolă de peste 65 % din
populația activă, iar valoarea producției agricole de peste 70 % din producția globală a
așezării respective. În cadrul așezărilor agricole se disting mai multe subtipuri:
 așezări cu profil cerealier;
 așezări cu profil legumicol;
 așezări cu profil viticol (Jariștea, Ostrov, Jidvei);
 așezări cu profil de creștere a animalelor.
17. Tipologia funcțională – așezările cu funcții predominant industriale
Așezările rurale cu funcții predominant industriale, peste 65% din populația activă lucrează în
industrie, iar valoarea producției industriale depășește 70% din producția globală. După
profilul activității industriale se diferențiază mai multe subtipuri:
 Așezări rurale cu industrie extractivă – au o largă răspândire în special în zonele montane,
subcarpatice şi de podiș. Apariția lor a fost favorizată de existenta zăcămintelor de cărbuni,
petrol, gaze naturale, sare, roci de construcție (Pârjol – Subcarpații Moldovei, Roşiuţa –
Podișul Getic etc.)
 Așezări rurale cu industrie prelucrătoare a materiilor prime agricole sau minerale – sunt
răspândite în toate regiunile geografice (Bucecea – Județul Botoșani, Prundu Bârgăului –
Bistrița Năsăud, Vama – Județul Suceava etc.)
 Așezările rurale cu industrie extractivă şi prelucrătoare.
18. Tipologia funcțională – așezările cu funcții mixte
Așezările rurale cu funcții mixte sunt așezările în care activitățile agricole şi neagricole dețin
ponderi aproximativ egale între 35 şi 65 %. În cadrul acestora se disting mai multe subtipuri:
 Agro-industriale (Fântânele – județul Mureș, Fundu Moldovei – Județul Suceava etc. )
 Agro-forestiere (în regiunile montane);
 Agro-piscicole – în Delta Dunării, dar şi în regiunile de câmpie;
 Agricol cu activități de transport – legate, în primul rând, de existenta unor noduri de cale
ferată (Apahida – județul Cluj, Ciceu – județul Harghita etc.)
 Agro-industrial şi de servicii – în care peste 15 % din populația activă lucrează în sectorul
terțiar (Băneasa – județul Constanța, Pătârlagele – județul Buzău, Marginea – județul Suceava
etc.
19. Tipologia funcțională – așezările cu funcții speciale
. Așezările rurale cu funcții speciale prezintă două subtipuri:

 Așezări rurale cu funcții turistice, în care peste 25% din populația activă este ocupată în
servicii, dar sunt prezente şi funcții agricole, forestiere sau industriale (Sărata Monteoru –
Județul Buzău, Homorod – Județul Brașov). Unele așezări care întră în această categorie au o
importanţă internațională (Agapia – Jud. Neamț, Săpânța – Maramureș, Amara – Județul
Ialomița);
 Așezări rurale cu funcții piscicole specifice Deltei Dunării, cu un fond turistic deosebit,
unic în Europa.
20. Clasificarea orașelor după origine- orașele antice
. Orașele antice. În secolul al VII-lea î. Hr., grecii originari din Milet întemeiază orașul-port
Histria, prima localitate urbană, ca vechime, situată pe teritoriul țării noastre. În sec. al
VI-lea î. Hr. se dezvoltă orașul port Callatis (Mangalia de azi) şi apoi Tomis (Constanța).
Statul dac avea în sec I î. Hr.- I d- Hr. așezări preponderent rurale, dar şi centre cu un
pronunțat aspect urban (Sarmisegetusa Regia, Ziridava, Argedava). Pe o cunoscută hartă a
lumii antice, realizată de geograful Claudius Ptolemeu sunt reprezentate şi localizate peste 50
de așezări urbane de tipul dava (Ziridava – lângă Arad, Cumidava – Râşnov, Petrodava –
Piatra Neamț). Cucerirea Daciei de către romani a dus la o dezvoltare puternică a orașelor. Se
afirmă orașe ca: Drobeta (Drobeta- Turnu Severin), Apullum (Alba Iulia), Potaissa (Turda),
Napoca (Cluj-Napoca), Porolissum (lângă Zalău), Sarmisegetusa Ulpia Traiana etc. După
plecarea administrației romane din anii 270-275 e. n., fenomenul urban s-a diminuat, iar
așezările rurale devin predominante.
21. Clasificarea orașelor după origine- orașele feudale
Orașele din Evul Mediu (feudale). În sec. VII-X, odată cu pătrunderea slavilor şi altor
populații, caracterul rural se păstrează. Există însă şi așezări fortificate cu aspect urban:
Biharia (lângă Oradea), Morisena (la ieșirea Mureșului din țară), Mănăștur (Cluj), Carsium
(Hârșova) etc. În sec XI- XIII, prin pătrunderea maghiarilor şi a sașilor (sec XII), în
Transilvania apar şi forme noi de organizare urbană şi rurală. În secolele următoare apare o
nouă generație de orașe, orașele de tip feudal, cum ar fi: În vestul țării: Timișoara, Arad,
Oradea; în centru țării: Brașov; Sibiu, Mediaș, Sighișoara, Târgu Mureș, Bistrița, în sudul țării
– Câmpulung, Curtea de Argeș, Craiova, București, Ploiești, Giurgiu, în estul țării – Suceava,
Siret, Iași, Roman, Bacău. De regulă, orașele feudale pot fi împărțite în două categorii: -
cele întărite, cu rol de apărare, dezvoltate în jurul unor cetăți; - orașele-târguri (așezări
deschise), dezvoltate la mari răspântii de drumuri, principala funcție fiind, bineînțeles,
cea comercială.

22. Clasificarea orașelor după origine- orașele capitaliste si socialiste

În această perioadă au apărut orașe noi, pe locul unor târguri, în zone miniere (Petroșani),
industriale (Reșița) sau agricole (Alexandria, Călărași). Între 1950-1990 au existat mai multe
momente în care așezări industrializate sau rurale au fost declarate orașe (Onești, Victoria
etc.). În această perioadă au fost elemente care au influențat negativ dezvoltarea așezărilor
omenești:
- pentru așezările rurale, principalul fenomen negativ l-a constituit migrarea locuitorilor spre
așezările urbane şi centrele industriale şi depopularea unor întinse regiuni rurale;
- pentru așezările urbane, principalele fenomene negative au fost industrializarea forțată şi
construirea unor cartiere cu o arhitectură uniformă, lipsite de personalitate urbană.
23. Criteriul rangurilor orașelor
În cadrul sistemelor urbane din România, în funcție de poziția geografică şi principalii
indicatori cantitativi şi calitativi se disting următoarele categorii de orașe:
a. Orașele de rangul „0". Sunt formațiuni urbane de tipul ariilor metropolitane, de polarizare
a funcțiilor politice, administrative, culturale şi economice de importanţă națională. Pe lângă
gradul înalt de funcționalitate, orașele de rangul „0" se disting prin poziția lor geostrategică de
interes internațional şi european, prin poziția lor fată de axele majore de căi de comunicație în
cadrul teritoriului național şi de relații cu comunitățile europene. Ex: orașul București.
b. Orașele de rangul I. Din această categorie fac parte, potrivit indicatorilor cantitativi şi
calitativi specifici, un număr de 11 municipii, reședințe de județ. Se detașează prin rangul I,
orașele cu vechi tradiții comerciale sau funcții administrative, culturale şi politice, care în
prezent au un număr minim de 200.000 locuitori. Ele se disting, de asemenea, printr-o poziție
geografică de „centre nodale sau „poli de creștere" cu puternică influenta în teritoriu şi mai
puțin prin poziție. În prezent, în categoria de orașe de în rangul „I" pot fi incluse municipiile:
lași, Constanța, Cluj-Napoca, Timișoara, Galați, Craiova, Brașov, Ploiești, Brăila, Oradea,
Bacău.
c. orașele de rangul „II" .În cadrul orașelor de rangul „II" se încadrează, potrivit
indicatorilor calitativi şl cantitativi, municipii şi municipii reședința de județ care depășesc
25.000 locuitori până la 200.000 locuitori. Zona de influență a orașelor de rangul „II" se
extinde pe o rază de circa 60-80 Km. Se distinge în această categorie accesul direct la cel
puțin două sisteme de căi de comunicație. Orașul de rangul „II" se caracterizează printr-o bază
economică diversificată. Marea lor majoritate au devenit „centre de echilibru" regionale.
d. orașele de rangul „III". Rangul „III" de localități urbane cuprinde de regulă orașele cu o
populație sub 25.000 locuitori. Orașele din această categorie se disting prin funcții de „atracție
zonală".
24. Structura națională – populația maghiară (pondere, areale de concentrare…)
Populația de naționalitate maghiară este mai ridicată în județele Harghita (84,6%), Covasna
(73,8%) şi mai scăzută în județele: Mureș (39,3%), Satu Mare (35,2%), Bihor (25,9%), Sălaj
(23,1%).
Populația de origine maghiară este prezentă în cea mai mare parte a Transilvaniei (circa
1.000.000 din totalul de 1.434.177 loc. şi se află în diferite grade de concentrare, în funcție
directă de condiționările istorice şi geografice).
Un prim areal de concentrare a maghiarilor şi secuilor îl constituie bazinul superior al
Mureșului şi Oltului, în Carpații Orientali şi bordura estică Depresiunii intracarpatice a
Transilvaniei, în care se află județele Covasna şi Harghita (aproximativ 40% din totalul
maghiarilor). Unele localități din zonă dețin în majoritate populație maghiară fată de populația
românească şi de alte naționalități.
Cel de-al doilea areal, dar cu accentuată discontinuitate, îl constituie zona de frontieră cu
Ungaria, unde, ca-n orice zonă de frontieră, trăiește o populație, de regulă, puternic
amestecată. Acesta concentrează aproximativ 29% din populația maghiară existentă în
România. Restul populației de naționalitate maghiară (deci aproximativ 31%) este dispersată
în alte centre (în principal urbane) din partea centrală şi vestică a țării, dar şi în București sau
Constanța. Aspectul discontinuității populației maghiare pe teritoriile central-vestice ale
României este bine ilustrată de faptul că Munții Apuseni (cu depresiuni cum ar fi "Țara
Moților"), aflați între cele două arii principale de concentrare menționate, au fost şi sunt
locuiți de populație românească.

25. Structura națională – populația germană (pondere, areale de concentrare…)

Naționalitățile de origine germană sunt reprezentate de șvabi şi sași. Șvabii, colonizați în
Banat şi Crișana în secolul al XVII-lea, au fost aduși ca agricultori, din centrul Europei (zona
Würtenberg). Sașii trăiesc în principal în Transilvania, conturând câteva areale distincte,
respectiv în zonele Sibiu şi Brașov, pe Valea Târnavelor şi în județul Bistrița-Năsăud. Ei au
fost aduși de regii Ungariei din zona Rinului, Luxemburgului, încă din secolul al Xll-lea, în
scopul "întăriri apărării Transilvaniei".
Aceștia sunt cunoscuți ca buni agricultori şi meșteșugari, considerați dintotdeauna drept
oameni temeinici, un exemplu de viață bine orânduită. Populația de origine germană se
întâlnește în multe sate din sudul Basarabiei care a fost colonizată la începutul secolului al
XlX-lea (populație cu ocupație agricolă, favorizată şi de administrația rusească în practica de
deromânizare din Basarabia) şi în nordul României, respectiv în Bucovina (prin aducerea
acesteia din centrul Europei de către austrieci).
26. Structura națională – populația de etnie romă (pondere, areale de concentrare…)
Rromii (ţiganii) deţin ponderi mai semnificative în județele: Mureș (7,0%), Sibiu (4,2%),
Bihor (5,0%), Giurgiu (3,9%), Sălaj (5,1%), Călărași (5,6%), Ialomița (4,1%) şi Alba (3,8%).
O prezentă veche şi destul de numeroasă în peisajul etnic al României o au ţiganii (rromii). Ei
au fost aduși pe teritoriul României de fluxurile de migranţi din Asia, respectiv India.
Trăsătura de bază a acestui grup etnic este persistență unor forme de viață cvasi nomadă
(pentru fluxurile mai recente), parțial sedentară (la grupurile mai vechi), în toate pârțile țării.
Cele mai multe sate închegate există în jurul vechilor mănăstiri, în prelungirea unor sate, în
special în zonele de contact dintre Subcarpați şi munte (ex. Moroeni) sau în grupuri "altoite"
la marile sate din zonele de deal ori de câmpie.
Ei sunt deci 20 răspândiți în toate pârțile țării. Ponderi mai mari le deţin județele: Mureș,
Sibiu, Sălaj, Călărași, Ialomița şi Alba. Cei din așezările stabile şi-au împământenit bine
obiceiurile, portul, limba română şi se ocupă în principal cu meșteșugurile, fiind cunoscuți ca
fierari, lingurari, rudari, muzicanți etc. Cei nomazi preferă muncile ușoare, se disting prin
culoare, accent în vorbire, printr-un mod de viață aparte supus unor legi proprii. Marea
majoritate a romilor din așezările stabile, înregistrează natalitatea cea mai ridicată în rândul
tuturor naționalităților.
27. Consecințele migrației
Migrația populației, prin specificul ei, are o serie de consecințe, cum ar fi: redistribuirea
teritorială a populației şi evoluția densității acesteia; modificarea structurii populației pe grupe
de vârste şi sexe şi a raportului de masculinitate şi respectiv de feminitate, schimbarea
structurii populației pe medii şi profesii prin creșterea indicelui de urbanizare (urmare a
industrializării preponderent urbane) şi a ponderii populației active ocupate în ramurile
neagricole.
De asemenea, polarizarea tineretului spre învățământul din mediul urban a generat o
deprofesionalizare a mediului rural, care, după anul 1989, s-a soldat cu un început de
analfabetism prin nefrecventarea școlilor de către tinerii de la sate, efect al incertitudinii
realizării profesionale în sectoarele neagricole. Astfel, persoanele vârstnice (cu pondere
ridicată) se deplasează din mediul urban spre mediul rural. Acest fenomen se înregistrează în
special dinspre orașele mari, cum este București. Orașul rămâne însă principalul centru de
atracție pentru persoanele tinere. Cele mai mari ponderi se înregistrează în orașele mari, cu
potențial economic ridicat.

28. Trăsăturile subdezvoltării ; factorii generatori de subdezvoltare

-Rata ridicată a mortalității infantile
-diferențele accentuate între urban și rural
-instabilitatea politică
-dependența mare de sectorul agricol și o economie de subzidență
-lipsa infrastructurii
-nivel scăzut al PIB pe cap de locuitor și nivelul scăzut al calității vieții
-probleme grave în serviciile de sănătate și securitate socială
-prezența conflictelor locale
29. Consecințele privatizării agriculturii
Deși deține un potențial remarcabil, agricultura românească contemporană situează România
pe unul dintre ultimele locuri în Europa, sub raportul eficienței. Din unul dintre marii
furnizori de produse agricole ai Europei, România a ajuns să importe în ultimii ani, cea mai
mare parte a produselor agricole necesare populației şi aceasta în condițiile unei balanțe
comerciale şi a uneia de plăti profund deficitară. Agricultura românească actuală suferă de pe
urma fărâmițării extraordinare a proprietății rurale, îmbătrânirii populației rurale, lipsurilor
grave privind baza tehnico- materială, organizării creditelor, rețelei de desfacere şi politicilor
comerciale.
30. Cauzele refacerii gospodăriei tradiționale de subzistență (după 1990)
România a devenit țara cu cea mai parcelată agricultură din Europa. S-a parcurs un drum
invers în, ultimul deceniu: de la exploatații exagerat de mari – întreprinderi agricole de stat şi
cooperative agricole de producție, create în perioada economiei centralizate – s-a trecut, prin
aplicarea Legii 18/1991, la exploatații "pitice" de dimensiuni chiar inferioare celor existente
în perioada interbelică şi de tip țărănesc, preponderent de autoconsum, lipsite atât de utilaje
agricole, cât şi de resursele bănești pentru procurarea acestora. Ponderea exploatațiilor de 1-5
hectare reprezintă în Uniunea Europeană 55% din total, iar în România – 89%.
31. Viticultura – condiții de practicare ; podgoriile din centru, vestul și nord-vestul țării
-Podișul Getic (podgoriile Drăgășani şi Strehaia şi centru de vinificație Drăgășani).
-În Podișul Transilvaniei se remarcă podgoriile Târnavelor şi Mureșului (Aiud, Șard, Ighiu,
Crăciunel, Cricău, Jidvei, Apold, alba Iulia, Mediaș) şi mai spre nord, podgoria Lechința
(Dumitra); centru de vinificație Jidvei;
-Câmpia şi Dealurile de Vest cu podgoriile Arad-Teremia Mare-Buziaș (cu centrele Pâncota,
Șiria, Ghiroc, Miniș, Păuliș, Giarmata, Lipova, Buziaș, Teremia Mare) şi Valea lui Mihai-
Săcuieni-Oradea (Diosig, Marghita, Seini); centre de vinificație: Pâncota şi Timișoara;
32. Viticultura – condiții de practicare ; podgoriile de la Curbură, din Moldova și
Dobrogea
-Subcarpații de Curbură (cea mai întinsă regiune viticolă) cu podgoriile Panciu-Odobești
(centre viticole: Panciu, Odobești, Jariștea, Cotești) şi Dealu Mare (cu centrele viticole: Valea
Călugărească, Pietroasele, Mizil, Tohani, Urlați, Istrița). Ca centre de vinificație amintim:
Focșani, Cotești, Valea Călugărească, Ploiești.
- Podișul Moldovei cu podgoria Cotnari-Iași-Huși-Hârlău. Centre de vinificație: Cotnari, Iași,
Huși;
-Podișul Dobrogei cu podgoriile Murfatlar, Niculițel şi Ostrov (Centru de vinificație –
Murfatlar)
33. Pomicultura – principalele zone pomicole din România
Pomicultura este practicată din vechime, îndeosebi în regiunile colinare şi de podiș. Pe
suprafețe mai mici, pomicultura se practică şi în regiunea de câmpie şi chiar în munți (în unele
depresiuni şi la poalele munților). Apare o mare varietate a speciilor pomicole: prunul este cel
mai răspândit, urmat de măr, vișin, cireș, piersic, vișin etc. Principalele bazine pomicole din
România sunt:
- Dealurile Subcarpatice (sudice) care se desfășoară din Vrancea şi până în Mehedinți, bazin
în care predomină prunul, urmat de măr;
- Dealurile Banatului (dintre Mureș şi Dunăre) – predomină mărul;
- Dealurile din nordul Transilvaniei (dintre Baia Mare şi Bistrița), bazin în care se obține
cea mai mare producție de mere;
- Sudul Podișului Transilvaniei;
- Nordul Moldovei (Fălticeni-Rădăuți);
- Dobrogea;
Zone cu livezi mai puțin întinse sunt: Câmpia Română, Podișul Getic, Câmpia Moldovei,
Podișul Bârladului, Câmpia de Vest. În zonele montane, livezile apar pe suprafețe mai mici,
dar există şi depresiuni intramontane în care livezile de pomi fructiferi ocupă suprafețe mai
mari (Maramureș, Brașov, Hațeg, Almăjului, Zarand, Culoarul Timișului). Dintre celelalte
specii, suprafețe mai mari ocupă piersicul, cu livezi întinse în Dobrogea (pentru satisfacerea
necesarului de consum din stațiunile balneomaritime de pe litoral, în sezonul litoral) şi în
nord-vestul țării, părul (asociat, de regulă, mărului), nucul (îndeosebi în zona colinară), cireșul
şi vișinul (mai ales în sudul şi vestul țării)
34. Caracteristicile industriei românești din perioada interbelică
În perioada interbelică industria se dezvoltă foarte mult, spre sfârșitul acestei perioade
România fiind situată printre primele 10 țări din lume în ceea ce privește producția industrială.
Dezvoltarea României din acea perioadă s-a datorat, în principal, inițiativei private şi
pătrunderii capitalului străin (îndeosebi din S.U.A, Marea Britanie, Germania, Olanda).
35. Particularitățile industriei carbonifere
Legat de particularitățile industriei cărbunelui, reținem câteva aspecte:
- concentrarea în proporție de peste 85% a producției de cărbuni din bazinele 47 Olteniei
(Rovinari, Motru, Valea Jiețului), bazinul Petroșani; zona dintre Olt şi Motru având cea mai
importantă contribuție la asigurarea bazei energetice a țării;
- industria carboniferă ocupă în principal forța de muncă masculină fapt care impune
amplasarea în această zonă a unor întreprinderi ale industriei ușoare pentru a asigura creșterea
gradului de ocupare şi a forței de muncă feminine;
- dezvoltarea industriei cărbunelui în perspectivă presupune cunoașterea rezervelor,
dezvoltarea capacitaților de producție existente, perfecționarea tehnologiilor de exploatare;
- zonele de exploatare a cărbunelui se disting deja prin modificări uneori ireversibile ale
mediului, care influențează aspectele fundamentale ale calității vieții în zonele respective cu
efecte imprevizibile.
36. Noile surse de energie
Creșterea nevoilor de consum a energiei electrice impune folosirea unor noi surse de energie
şi anume:
 Sursele geotermale, identificate în Câmpia de Vest, în județele Satu Mare, Bihor, Arad,
Timiș. Pentru valorificarea acestora trebuie perfecționate tehnologiile de extragere a apelor
fierbinți şi a substanțelor minerale utile existente în aceste ape, care se depun pe conducte,
îngreunând folosirea lor;
 Energia solară dispune de un însemnat potențial, cu deosebire în Câmpia Română şi pe
litoral, regiuni în care durata de strălucire a soarelui totalizează 2300- 2400 pe an. Problema
valorificării acestei prețioase surse de energie constă în perfecționarea tehnologiilor de
captare, stocare şi transformare a energiei solare în căldură şi electricitate;
 Energia vântului este mai intensă în Câmpia Română (mai ales în Bărăgan), şi în
Dobrogea, precum şi pe înălțimile munților;
 Energia valurilor marine;
 Utilizarea biogazului obținut din fermentarea resturilor vegetale şi animale.
37. Sistemele hidroenergetice din România
În funcție de gradul de concentrare a producției de energie electrică, de resursele de energie
primară folosite (cărbunii, gazele naturale), precum şi de potențial hidroenergetic, pe teritoriul
României pot fi conturate mai multe zone do concentrare a acestei ramuri.
Zona central-sudică cu o putere instalată de peste 3400 MW în termocentrale, dintre care se
evidențiază cele de la București (peste 1700 MW), Brazi (805 MW), Doicești (600 MW) La
acestea se adaugă hidrocentralele: Dobrești, Moroeni pe Ialomița, precum şi
microhidrocentralele Sinaia, Zârnești, Râşnov, Bran, Vulcăniţa, care toate la un loc totalizează
cea. 130 MW.
Zona sud-vestică concentrează centralele electrice din Subcarpați şi Podișul Getic, Carpații
Meridionali (dintre Dâmbovița şi Culoarul Timiș-Cerna), Depresiunea Hațegului şi Munții
Banatului. Centralele electrice de termoficare din această zonă totalizează 9500 MW,
evidenţiindu-se cele de la Turceni (2640 MW), Rovinari (1720 MW), Ișalnița-Craiova (1050
MW), Paroșeni (800 MW), Mintia-Deva (840 MW), Râmnicu-Vâlcea (600 MW), precum şi
cele de la: Târgu Jiu, Drobeta-Turnu Severin, Craiova II, Poduri, Schitu Golești, Hunedoara,
Reșița, Oțelu Roșu, Orșova. La acestea se adaugă hidrocentralele Porțile de Fier l şi ll (1450
MW), cele de pe Olt (800 MW, în sectorul Turnu Roşu-lzlaz, de pe Lotru (650 MW), Argeș
(450 MW), Sebeș (peste 300 MW), Râul Mare-Retezat (440 MW), precum şi amenajările de
la Novaci, din sistemul Cerna-Motru-Tismana sau Văliug, Poianu Mărului, Râureni etc.
Zona de sud-est cuprinde centralele termoelectrice cu o putere instalată de cca. 2300 MW,
dintre care se pot menționa: C.E.T. Brăila (1920 MW), cele de la Galați, Palas-Constanța,
Ovidiu, Năvodari, Buzău, Tulcea şi Slobozia. În zona de sud-est se află şi hidrocentrala Siriu
pe râul Buzău (cca. 50 MW).
Zona de est, cu o putere instalată de aproape 1500 MW în centrale electrice şi de termoficare,
se evidențiază prin unitățile Borzești (650 MW), Comănești (150 MW), lași (200 MW),
Suceava (150 MW). La acestea se adaugă centralele de la Botoșani, Bucecea, lacobeni, Vatra
Dornei, Piatra Neamț, Buhuși, Bacău, Dărmănești, Roman. Hidrocentralele din această zonă
sunt cuprinse în amenajările de pe râurile: Bistrița (Stejaru 210 MW şi alte 12 unități în aval
de 240 MW), Siret (din sectorul Bacău-Adjud), Prut (Stânca-Costești) cu o putere instalată de
cca. 600 MW. Luate împreună, termocentralele şi hidrocentralele menționate totalizează cca.
2100 MW.
Zona central-vestică cuprinde centralele electrice din Transilvania, Munții Apuseni şi
Câmpia de Vest, dispunând de o putere instalată în termocentrale de peste 2500 MW (între
care Luduş-lernut 800 MW), Fântânele-Sângeorgiu de Pădure (325 49 MW), Oradea (200
MW), Brașov II şi Zalău cca. 150 MW fiecare, precum şi cele de la Timișoara, Arad, Satu
Mare, Baia Mare, Târgu Mureș, Vlăhița, Codlea, Săcele, Câmpia Turzii, Sibiu, Baia Mare etc.
şi în hidrocentrale de aproape 700 MW (remarcându-se cele de pe râurile Someșul Mic - 260
MW, Sadu, Oltul mijlociu, afluenții Crișului Repede.
38. Marmura și calcarele policrome (caracteristici, zone de extracție)
Marmura, rocă mult apreciată, este folosită pentru diferite ornamentații, construcții de
monumente etc. După caracteristicile calcarelor din care provin şi după gradul de
metamorfism, există mai multe varietăți de marmură (roșie, roz, albă etc.). Munții Poiana
Ruscă au cele mai însemnate cariere de marmură la Rușchița, de culoare albă sau roz, iar la
Alun (județul Hunedoara) şi Căprioara (județul Arad) se exploatează cele de culoare albă şi
gălbuie. În Munții Codru-Moma, calcare policrome şi marmură se exploatează la Moneasa şi
Vașcău. Cariere de marmură mai sunt în Carpații Orientali (Cormaia, Lăzarea), în
Depresiunea Făgărașului (Porumbacu), în vestul Munților Dognecea (Bocșa), în defileul
Oltului (Râul Vadului).
Calcarul este o rocă compactă cu utilizări multiple, fie direct, fie mai ales ca materie primă
de bază în fabricarea cimentului şi varului. Calcarele se exploatează în Dobrogea (Mahmudia,
Topalu, Basarabi), în Carpații Orientali (Bicaz), în sud-estul Podișului Transilvaniei (Hoghiz)
şi în nord-vestul acesteia (Turda), în Carpații Meridional (Bârsești - județul Gorj), în Munții
Apuseni (Săndulești).
39. Transporturile feroviare. Principalele magistrale feroviare din România
Prima cale ferată construită în țara noastră a fost cea dintre Oravița Baziaș (1845-1856). O
intensificare a construcției de căi ferate s-a înregistrat după 1880. În 1939, lungimea căilor
ferate era de 9900 km, față de 1994, de 11 374 km (din care electrificate – 3866 km). S-au
electrificat traseele:
- București-Brașov-Adjud-Ciceu-Deda;
- București-Suceava;
- Filiaș-Mintia;
- Craiova-Caransebeș;
- Timișoara-Arad-Curtici.
Rețeaua feroviară a fost completată după 1940 cu trasee transcarpatice (Salva Vișeu şi
Bumbești-Livezeni şi traseul de câmpie Tecuci-București-Craiova. Capacitatea de transport a
crescut prin dublarea unor trasee şi prin construcția podului transdanubian Giurgiu-Ruse (în
1954), lung de 2,2 km. În anul 2002, lungimea totală a căilor ferate electrificate era de 3 950
km. Densitatea medie a căilor ferate era de 46, 06 km/ 1000km², valoarea cea mai mare
înregistrându-se în județul Ilfov (114,2 km/1000km²), iar cea mai mică în județul Tulcea (8,0
km/1000km²) Opt linii magistrale leagă orașul București (principalul nod feroviar al țării), de
orașe situate în sudul, în nordul, vestul şi estul țării, unele având şi legături internaționale. ---
Căile ferate române sunt încadrate în rețeaua europeană, având ca nod feroviar terminus
orașul București. Sunt de amintit pentru transportul de pasageri: Orient Expres (Paris -
București) şi Balt Orient Expres (Malmö- București). S-au introdus, de asemenea, pe rutele
interne trenurile inter-city (București - Timișoara, București - lași, București - Sibiu, Galați –
Craiova etc.), trenuri cu un regim 65 de viteză şi confort sporit, care fac legătura între marile
orașe ale țării şi care au un număr redus de opriri.
40. Căile de comunicație şi transporturile fluviale
Deși are o rețea bogată de cursuri de apă, navigația se practică numai pe Dunăre, parțial pe
canalul Bega şi Prut (de la Albița până la vărsarea în Dunăre) Dunărea este principala arteră
fluvială navigabilă, menționată şi în scrierile antice (Herodot, Strabo, Arrian), unul dintre cele
mai mari fluvii din Europa şi permite legătura dintre unele țări din Europa Centrală şi Marea
Neagră, iar prin canalul Rhin-Main-Dunăre se realizează legătura între Marea Neagră şi
Marea Nordului (legătura dintre porturile Constanța şi Rotterdam). Din punctul de vedere al
navigației fluviale, sectorul românesc al Dunării (Baziaș-Sulina) se împarte în: - Dunărea
fluvială (Baziaș-Brăila) cu adâncimi mai mici – pescaj de aproximativ 2 m – unde circulă
nave de tonaj mai mic; - Dunărea maritimă (Brăila –Sulina) cu adâncimi mai mari – pescaj de
aproximativ 7 m, sector în care pot naviga şi nave maritime, fără a fi nevoie de o transbordare
a mărfurilor; Porturi: pe Dunărea fluvială - Orșova, Drobeta-Turnu Severin, Turnu Măgurele,
Giurgiu, Oltenița, Călărași, iar pe Dunărea maritimă – Brăila, Galați, Tulcea, Sulina. Canalul
Dunăre-Marea Neagră are o lungime de 64,2 km şi se desfășoară între Cernavoda şi Constanța
Sud (Agigea). Canalul reduce distanța de transport pe apă dintre Cernavoda şi Constanța, cu
aproape 400 km. Apele pot fi utilizate pentru irigații pe o suprafață de cca. 220 000 ha. De la
Poarta Albă prezintă o ramificație până la Midia- Năvodari pe 30 km (Porturi; Cernavoda,
Constanța). Canalul Bega s-a realizat prin îndiguirea şi canalizarea râului Bega pe o lungime
de 114 km (din care 40 km pe teritoriul României), având un pescaj de 1,3-1,5. Prin
amenajare pot deveni navigabile şi alte râuri: Someșul, Mureșul, Oltul, Siretul, Argeșul.
41. Transporturile special
Transporturile speciale: liniile electrice de înaltă tensiune şi oleoductele, care transportă
petrol, produse petroliere, şi gazoductele. Rețeaua națională de conducte de petrol servește la
transportul țițeiului din zonele de extracție către rafinăriile de mare capacitate (Brazi, Ploiești,
Borzești) sau la transportul produselor petroliere spre porturile Giurgiu, Constanța şi Galați.
Transportul petrolului prin conducte este mult mai ieftin decât celelalte tipuri de transport.
Magistralele de gaze naturale au o formă radiară, traversând Carpații spre est, sud-vest şi
nord-vest. Primele conducte de gaze naturale s-au construit în zona gazeiferă a Depresiunii
Transilvaniei (în anii 1914, 1917 şi 1918), precum şi în zonele subcarpatice ale județelor
Prahova şi Dâmbovița. Prin intermediul acestor conducte se transportă gazele naturale de la
locul de exploatare spre o serie de mari orașe şi centre industriale - București, Brașov,
Ploiești, Timișoara, Cluj-Napoca, Reșița, Hunedoara, lași, Galați etc. Lungimea conductelor
de acest fel depășește 8 000 km şi alimentează cu gaze aproape 500 de localități. Mai
menționăm existenta chimioductelor prin care se transportă produse chimice de la uzinele
producătoare la bazinele de depozitare. Transporturile speciale sunt reprezentate prin:
transportul pe bandă specific regiunilor miniere (asigură un transport continuu şi ieftin),
transportul pe cablu (funicularele din zonele miniere şi forestiere, precum şi cele specifice
zonelor cu activitate turistică intensă - telescaun, telecabină, teleschi) şi prin linii de înaltă
tensiune a energiei electrice (cu diferite caracteristici tehnice -110 KV, 400 KV etc.), care
totalizează 350 000 km lungime.