Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiectivele cursului:
Bibliogr.
Index
2
CUPRINS
Introducere 7
Unitatea de învățare I
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL BANCAR
1.1.Obiective. 10
1.2. Noţiunile de „bancă” şi „dreptul” băncilor 10
1.3. Caracteristicile dreptului bancar 11
1.4. Izvoarele dreptului bancar 11
1.4.1. Izvoare interne 11
1.4.2. Izvoare din dreptul Uniunii Europene 12
1.4.3. Izvoare internaţionale 12
1.5. Rezumatul unității de învățare 13
1.6. Test de autoevaluare 13
1.7. Bibliografie specifică 13
1.8. Lucrare de verificare 14
Unitatea de învățare II
SISTEMUL BANCAR NAŢIONAL
2.1. Obiective 15
2.2. Noţiunea de sistem bancar 15
2.3. Corelaţia între sistemul bancar naţional, sistemul bancar european şi alte 15
instituţii bancare internaţionale
2.4. Banca Naţională a României 18
2.4.1. Scurtă caracterizare a Băncii Naţionale a României 18
2.4.2. Banca centrală şi stabilitatea financiară 19
2.4.3. Conducerea Băncii Naţionale a României 21
2.4.4. Răspunderea specială a Băncii Naţionale a României 21
2.5. Rezumatul unității de învățare 23
2.6. Teste de autoevaluare 23
2.7. Bibliografie specifică 24
2.8. Lucrare de verificare 24
Unitatea de învățare IV
INSTITUȚIILE DE CREIT
4.1. Obiective 35
4.2. Conceptul de „instituţie de credit” 35
4.3. Tipuri de instituţii de credit. 36
4.4. Reguli privind constituirea instituţiilor de credit 39
4.4.1. Condiţiile minime de acces la activitatea bancară 40
4.4.2. Autorizaţia BNR şi efectele acesteia 43
4.5. Obligaţiile profesionale 45
4.5.1. Obligaţiile de informare şi de publicitate şi transparenţa bancară 45
4.5.2. Obligaţia de consiliere 47
4.5.3. Obligaţia de vigilenţă 48
4.5.4. Obligaţia de a păstra secretul bancar 48
4.6. Riscul bancar şi supravegherea prudenţială 50
4.7. Rezumatul unității de învățare 52
4.8. Teste de autoevaluare 53
4.9. Bibliografie specifică 53
4.10. Lucrare de verificare 53
Unitatea de învățare V
ACTIVITĂȚI PERMISE ȘI ACTIVITĂȚI NEPERMISE INSTITUȚIILOR DE
CREDIT
5.1. Obiective. 54
5.2. Atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile. 54
5.3. Acordarea de credite. 55
5.4. Leasingul financiar. 55
5.5. Servicii de plată. 57
5.6. Emiterea şi administrarea unor mijloace de plată, precum: cecuri, cambii 58
şi bilete la ordin.
5.7. Emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente. 58
5.8. Tranzacţionarea. 58
5.9. Alte activităţi permise instituţiilor de credit. 58
5.10. Utilizarea fiduciei în dreptul bancar. 59
5.11. Rezumatul unității de învățare. 60
5.12. Test de autoevaluare. 61
5.13. Bibliografie specifică. 61
5.14. Lucrare de verificare. 61
Unitatea de învățare VI
INSTRUMENTELE DE PLATĂ ȘI CONTRACTELE BANCARE CLASICE
6.1.Obiective. 63
6.2. Titlurile comerciale de valoare 63
6.2.1. Cambia 63
6.2.2. Biletul la ordin. 72
6.2.3. Cecul. 73
6.2.4. Alte mijloace de plată. 75
4
6.3. Contractele bancare clasice. 80
6.3.1. Contractul de cont curent. 80
6.3.2. Contractul de credit. 81
6.3.3. Contractul de depozit bancar. 86
6.4. Rezumatul unității de învățare. 90
6.5. Test de autoevaluare. 92
6.6. Bibliografie specifică. 92
6.7. Lucrare de verificare. 92
5
6
INTRODUCERE
I.1.Argument 7
I.2.Obiectivele cursului 7
I.3.Concepţia curriculară 7
I.4.Scopul unităţilor de învăţare 7
I.5.Tematica unităţilor de învăţare 8
I.6.Bibliografie generală 8
1. ARGUMENT
Dreptul bancar este o ramură de drept complexă, ce se află la ”confluența”
dreptului public cu dreptul privat. Totodată dreptul bancar este o ramură de drept
interdisciplinară, ce cuprinde aspecte de drept civil, drept comercial, drept financiar și
chiar de drept administrativ.
Cursul de față își propune să ofere studenților noțiuni esențiale de drept bancar
și valutar.
Studenților le sunt puse la dispoziție informații privind sistemul bancar (aspecte
de drept bancar instituțional), principalele operațiuni și contracte bancare și noțiuni
generale de drept valutar.
Suportul de curs nu își propune să abordeze în mod exhaustiv temele ce
caracterizează dreptul bancar contemporan, ci reprezintă o inițiere în domeniul
dreptului bancar, o premisă pentru aprofundarea problemelor complexe de drept
bancar.
2. OBIECTIVELE CURSULUI
Obiectivele cursului constau în însuşirea de către studenţi a noţiunilor esenţiale
de drept bancar și valutar, a terminologiei specifice, a structurii sistemului bancar dar
și a particularităților ce caracterizează activitatea instituțiilor de credit.
3. CONCEPŢIA CURRICULARĂ
Instituțiile de credit sunt subiecte de o importanță deosebită în epoca pe
care o traversăm. Activitatea lor este esențială pentru dezvoltarea economică
și socială. În elaborarea cursului s-a pornit de la acestă realitate, dar şi de la
împrejurarea că studenţii sunt deja familiarizaţi cu noţiunile de bază necesare
înţelegerii specificului noii materii de studiu: contracte; obligații; raport juridic;
modalităţii de plată ş.a.
Unele din aceste noţiuni se cer aprofundate iar pentru altele, de o aplicaţie
mai largă, trebuie explicat mecanismul specific de funcţionare în cadrul specializat al
dreptului bancar și valutar.
7
5. EVALUARE
Evaluarea modului de însuşire a cunoştinţelor este realizată atât prin metoda
evaluării curente cât şi prin cea a evaluării sumative.
Fiecare unitate de învățare este urmată de o evaluarea curentă înscrisă sub
denumirea de „test de autoevaluare”. Parcurgând acest test, cursanţii au posibilitatea
de a-şi autotesta cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor nou transmise. Pe de altă
parte, se urmăreşte trezirea curiozităţii fiecăruia de a dezlega „enigmele” propuse în
cadrul acestui subpunct, prin parcurgerea cursului şi a bibliografiei.
Evaluarea sumativă (periodică) a fost structurată în etape, stabilite astfel încât
să se poată verifica mai multe unităţi de învăţare legate între ele prin logica
expunerii, fie că reprezintă un capitol din curs, fie că reprezintă o parte dintr-un
capitol, dar cu legături suficiente între ele.
Evaluarea finală se va realiza în cadrul unei verificări pe care cursanţii o vor
susţine la ultimul curs. Aceasta va reprezenta o sinteză a formelor de evaluare
conţinute în prezentul curs.
7. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ.
Aniţei, N.C., Lazăr, R.E. Drept bancar şi valutar. Editura Universul Juridic.
Bucureşti. 2011.
Apostol,L. Pieţe de capital. Editura Universităţii din Piteşti. Piteşti. 2010.
Bercea, L. Drept bancar. Studii. Editura Universul Juridic. Bucureşti. 2014.
Cărpenaru, S.D. Tratat de drept comercial român. Editura Universul Juridic.
Bucureşti. 2009.
Costică, I. Lăzărescu, S.A. Politici şi tehnici bancare. Editura Academiei de
Studii Economice. Bucureşti. 2004.
Economu, R. Manual practic de drept cambial. Editura Lumina Lex. Bucureşti.
1996.
Faghi, M. Acreditivul documentar – modalitate de plată bancară internaţională.
Editura Wolters Kluwer. Bucureşti. 2007.
Gheorghe, C.A. Drept bancar comunitar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2008.
Kiriţescu, C.C. Moneda. Mică enciclopedie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bucureşti. 1980.
Kiriţescu, K. Dobrescu, E. Băncile. Mică Enciclopedie. Editura Expert.
Bucureşti. 1998.
Mănescu, D.M. Regimul juridic al societăţilor bancare. Editura Hamangiu.
Bucureşti. 2009.
Motică, R.I. Popa, V. Drept comercial român şi drept bancar. Editura Lumina
Lex. Bucureşti. 2009.
Postolache, R. Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012.
8
Săuleanu, L. Smarandache, L. Dodocioiu, A. Drept bancar. Ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită. Editura Universul Juridic. Bucureşti. 2011.
Silberstein, I. Banca Naţională a României. De la organ al administarţiei
centrale, la instituţie publică independentă. Editura Hamangiu. Bucureşti. 2006.
G.B.Spîrchez, Fundamentele legislative şi juresprudenţiale în domeniul
economic. Editura Sitech. Craiova. 2014.
Spulbăr, C.M. Management bancar. Editura Sitech. Craiova. 2003.
Şaguna, D.D. Donoaica, C.F. Drept bancar şi valutar. Editura Procardia.
Bucureşti. 1994.
Şaguna, D.D. Raţiu, M.A. Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2007.
Tabacu, A. Drăghici, A. Dreptul afacerilor. Editura Sitech. Craiova. 2013.
Turcu, I. Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar. Vol.I, II, III. Ed.
a 5-a. Editura Lumina Lex. Bucureşti. 2004.
Vîlcu, E. Dreptul comerţului internaţional. Editura Sitech. Craiova. 2008.
Vîşcu, T. Dardac, N. Monedă şi credit. Volumul I. Editura ASE. Bucureşti. 2002.
9
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1
1.1.Obiective. 10
1.2. Noţiunile de „bancă” şi „dreptul” băncilor 10
1.3. Caracteristicile dreptului bancar 11
1.4. Izvoarele dreptului bancar 11
1.4.1. Izvoare interne 11
1.4.2. Izvoare din dreptul Uniunii Europene 12
1.4.3. Izvoare internaţionale 12
1.5. Rezumatul unității de învățare 13
1.6. Test de autoevaluare 13
1.7. Bibliografie specifică 13
1.8. Lucrare de verificare 14
1.1. Obiective.
● Explicarea noțiunilor de ”bancă” și ”drept bancar”.
● Prezentarea caracteristicilor dreptului bancar.
● Prezentarea izvoarelor dreptului bancar.
Sursele dreptului bancar pot fi: surse comune şi altor ramuri de drept şi surse
proprii.
Atât izvoarele proprii, cât şi izvoarele comune dreptului bancar pot fi împărţite
în: izvoare interne, izvoare al dreptului Uniunii Europene şi izvoare internaţionale.
Actele normative care stau la baza sistemului bancar românesc sunt Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului ((pentru o scurtă prezentare a conţinutului ordonanţei, a se vedea
G.B.Spîrchez, Fundamentele legislative şi juresprudenţiale în domeniul economic,
Editura Sitech, Craiova, 2014, pp.200-201) şi Legea nr. 312/2004 privind statutul
Băncii Naţionale a României.
În rândul izvoarelor interne de drept bancar pot fi incluse şi uzurile bancare,
cutuma şi reglementările profesionale.
În ce priveşte cutuma, doctrina a evidenţiat faptul că „anumite instituţii şi
operaţiuni s-au dezvoltat, în exclusivitate, în afara oricărei reglementări” ( a se vedea
11
R.Postolache, Drept bancar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.7) fiind
menţionate, cu titlu de exemplu, garanţiile independente şi contul curent.
Uzurile bancare, născute din practica bancară, pot deveni veritabile izvoare de
drept fie prin avizarea acestora de către Asociaţia Română a Băncilor, fie prin
cuprinderea acestora în interiorul contractelor bancare (contractualizarea uzului - a
se vedea R.Postolache, Drept bancar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.7). De
asemenea, uzanţele pot fi publicate în culegeri elaborate de entităţile sau
organismele autorizate în domeniu, situaţie în care acestea se prezumă că există,
până la proba contrară (a se vedea I.Boghirnea, Teoria generală a dreptului, Editura
Sitech, Craiova, 2013, p.97).
Reglementările profesionale sunt acele izvoare de drept bancar create de
instituţiile de credit sau de autoritatea bancară în domeniu, Banca Naţională a
României.
Banca Naţională a României poate emite circulare, regulamente, norme sau
ordine, ce prezintă un caracter obligatoriu pentru toate persoanele, atât juridice, cât
şi fizice. Aceste reglementări ale băncii centrale se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Normele proprii ale instituţilor de credit sunt „obligatorii în activitatea
bancară, secrete şi nefăcute publice, clienţilor prezentându-li-se doar atât cât să îşi
exprime un consimţământ avizat sub aspectul obliagţiilor pe care şi le asumă. Ele nu
reprezintă (...) decât condiţii proprii de lucru” (a se vedea R.Postolache, Drept
bancar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.8).
La nivel intrenaţional există reglementări şi, mai ales, uzanţe, care vizează
diferite operaţiuni bancare.
În rândul reglementărilor amintim, în acest sens, Convenţia Comisiei Naţiunilor
Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional cu privire la garanţiile independente şi
acreditivul stand-by, de la New York, din 1995, Convenţia de la Roma din anul 1980
cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale sau Convenţia de la Geneva din
1930, cu privire la cambie sau la biletul la ordin.
12
Din rândul uzanţelor sunt de menţionat, în special, cele codificate de Camera
de Comerţ Internaţional de la Paris, cum ar fi cele vizând acreditivul documentar sau
incasso-ul.
13
3. L.Săuleanu, L. Smarandache, A.Dodocioiu, Drept bancar, Ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011
4. N.C. Aniţei, R.E. Lazăr, Drept bancar şi valutar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
5. K.Kiriţescu, E. Dobrescu, Băncile. Mică Enciclopedie, Editura Expert,
Bucureşti, 1998
6. L.Bercea, Drept bancar. Studii, Ed.Universul juridic, București, 2014
7. G.B.Spîrchez, Fundamentele legislativeşi juresprudenţiale în domeniul
economic, Editura Sitech, Craiova, 2014
8. I.Boghirnea, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2013
14
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.2
2.1. Obiective 15
2.2. Noţiunea de sistem bancar 15
2.3. Corelaţia între sistemul bancar naţional, sistemul bancar european 15
şi alte instituţii bancare internaţionale
2.4. Banca Naţională a României 18
2.4.1. Scurtă caracterizare a Băncii Naţionale a României 18
2.4.2. Banca centrală şi stabilitatea financiară 19
2.4.3. Conducerea Băncii Naţionale a României 21
2.4.4. Răspunderea specială a Băncii Naţionale a României 21
2.5. Rezumatul unității de învățare 23
2.6. Teste de autoevaluare 23
2.7. Bibliografie specifică 24
2.8. Lucrare de verificare 24
2.1. Obiective
● Înțelegerea noțiunii de sistem bancar.
● Cunoașterea principalelor instituții bancare europene și internationale.
● Cunoașterea aspectelor ce caracterizează Banca Națională a României.
15
Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.24),
sub diferitele sale accepţiuni (moneda fiduciară, scripturală sau electronică).
Sistemul bancar naţional este structurat pe două paliere: palierul aflat la baza
sistemului bancar este format din instituţiile de credit (bănci, organizaţii cooperatiste
de credit, bănci de economisire şi creditare etc.) şi Banca Naţională a României,
banca centrală, aflată pe palierul superior (a se vedea D.M. Mănescu, Regimul juridic
al societăţilor bancare, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.26 și R. Postolache,
Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.15) .
O dată cu apariţia Uniunii Europene, la nivel european a început să se
formeze şi un sistem bancar european, constituit din organisme bancare comunitare
(Banca Europeană de Investiţii şi Fondul European de Investiţii), organisme bancare
implicate în construcţia Uniunii Europene (Banca Europeană pentru Recostrucţie şi
Dezvoltare, Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale) şi
a Uniunii Economice şi Monetare (a se vedea C.A.Gheorghe, Drept bancar
comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp.1-60).
18
Raporturile B.N.R.-ului cu Parlamentul sunt complexe. Din punct de vedere al
independenţei instituţionale, apreciem că aceasta este una restrânsă, de vreme ce
banca centrală, prin guvernatorul său, prezintă Parlamentului, în numele Consiliului
de administraţie, în fiecare an, un raport privind activităţile băncii, situaţiile financiare
anuale şi raportul de audit (art. 35 din Legea nr.312/2004). Acest raport este supus
dezbaterii, în şedinţă comună a celor două camere ale Parlamentului.
20
2.4.3. Conducerea Băncii Naţionale a României
22
2.5. Rezumatul unității de învățare
2.6.TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Definiți sistemul bancar. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 13.
2. Enumerați 5 instituții ce fac parte din sistemul bancar european și
cel internațional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la paginile 14-15.
23
3. Enumerați criteriile în funcție de care poate fi apreciată
independență Băncii Naționale a României. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la paginile 16-17.
24
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3
3.1.Obiective 25
3.2. Scurtă prezentare 25
3.3. Emisiunea monetară 26
3.4. Elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi valutare 26
3.5. Funcţia normativă 28
3.6. Supravegherea prudenţială a sistemului bancar 28
3.7. Refinanţarea şi asigurarea de lichidităţi sistemului bancar 30
3.8.Asigurarea funcţionării sistemelor de plăţi 30
3.9. Păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului 31
3.10. Reprezentarea statului şi exercitarea de atribuţii în contul acestuia 32
3.11. Rezumatul unității de învățare 32
3.12. Test de auto evaluare 34
3.13. Bibliografie specifică 34
3.14. Lucrare de verificare 34
3.1. Obiective
● Înțelegerea funcțiilor B.N.R.
● Înțelegerea unor noțiuni esențiale în dreptul bancar.
● Cunoașterea modului în care B.N.R. își îndeplinește cele mai importante
funcții.
Legea nr.312/2004 prezintă în art.2 alin.(2) principalele funcţii ale BNR, astfel:
„ a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de
credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru
asigurarea stabilităţii financiare;
c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României;
d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
e) administrarea rezervelor internaţionale ale României”.
Pe lângă aceste funcţii enunţate expres de legiuitor, doctrina a identificat şi
alte funcţii ale băncii centrale. În mod clasic, doctrina (a se vedea R. Postolache,
Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, pp.20-21; L. Săuleanu, L.
Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.35) recunoaşte următoarele funcţii ale
Băncii Naţionale a României:
- emisiunea monetară;
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi valutare;
- funcţia normativă;
- supravegherea prudenţială a sistemului bancar;
- refinanţarea şi asigurarea de lichidităţi sistemului bancar;
25
- asigurarea funcţionării sistemelor de plăţi;
- păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului;
- reprezentarea şi exercitarea de atribuţii în contul statului.
27
legiuitorul a stabilit în art.9 alin.(2) din Legea nr. 312/2004, că banca centrală este
abilitată :
- să elaboreze balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia investiţională
internaţională a ţării;
- să stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutară,
să calculeze şi să publice cursurile medii pentru evidenţa statistică;
- să păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.
Din reglementările cu caracter valutar, ce emană, în exclusivitate de la Banca
Naţională a României, rezultă că, în ce priveşte activitatea de monitorizare şi control
ale tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării, este competentă, între altele :
- să autorizeze, să supravegheze, dar şi să retragă autorizaţia persoanelor
juridice care efectuează tranzacţii valutare;
- să stabilească limite pentru deţinerea de active externe şi pentru efectuarea
de operaţiuni cu aur şi active externe.
28
asigură o administrare prudentă şi o acoperire adecvată a riscurilor în raport cu
profilul de risc al instituţiei” (art.166 alin.(2) din ordonanţă).
Supravegherea prudenţială contribuie la realizarea concomitentă a
următoarelor obiective:
- edificarea şi menţinerea unui sistem bancar eficient, stabil, competitiv;
- desfăşurarea activităţii bancare în limitele legii şi ale reglementărilor bancare
în domeniu;
- prestarea de servicii bancare la standarde ridicate;
- câştigarea şi menţinerea încrederii clientelei şi publicului în sistemul bancar;
- prevenirea şi reducerea riscurilor bancare (în aces sens, a se vedea și R.
Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.32).
Un prim pas în realizarea supravegherea prudenţială îl reprezintă chiar
edictarea de reglementări privind sistemul bancar şi activitatea acestuia, aplicarea şi
monitorizarea respectării acestora (funcţia normativă).
În fapt, supravegherea prudenţială, respectiv, urmărirea conformării instituţiilor
de credit, persoane juridice române, la cerinţele de natură prudenţială şi a altor
cerinţe prevăzute de reglementările aplicabile în vigoare, se realizează, potrivit art.
169 din ordonanţă, prin:
- primirea de rapoarte de la instituţiile de credit; potrivit art.165 din Ordonanţa de
urgenţă nr.99/2006 instituţiile de credit, persoane juridice române, sunt obligate să
raporteze băncii centrale datele şi informaţiile necesare pentru evaluarea respectării
reglementărilor naţionale şi europene aplicabile;
- efectuarea de verificări la faţa locului desfăşurate la sediul instituţiilor de credit
şi al sucursalelor acestora din ţară şi din străinătate (art.169 teza a2-a din
ordonanţă). Aceste verificări se realizează fie de către personalul BNR, împuternicit
în acest sens, fie de auditori financiari sau experţi numiţi de B.N.R. (art.170 alin. (1)
din ordonanţă). Instituţiile de credit verificate au obligaţia de a permite accesul
persoanelor numite sau împuternicite de B.N.R. pentru examinarea evidenţelor,
conturilor şi operaţiunilor. Totodată, în urmăa solicitărilor primite, instituţiile de credit
sunt obligate să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de desfăşurarea
activităţii (art.171 alin. (1) din ordonanţă).
În ce priveşte modurile de exercitare a supravegherii prudenţiale, doctrina (a se
vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.33) a
identificat următoarele direcţii de abordare:
- supravegherea directă ;
- supravegherea pe bază individuală sau pe bază consolidată;
- colaborarea BNR cu autorităţile competente din statele membre şi străine şi
schimbul de informaţii cu acestea (art.173-175 din ordonanţă).
În cadrul supravegherii prudenţiale, pentru îmbunătăţirea cadrului de
administrare, a strategiilor, a proceselor şi mecanismelor implementate, pentru
asigurarea unei organizări adecvate a activităţii desfăşurate ori pentru restabilirea
sau susţinerea situaţiei sale financiare, inclusiv în cazul constatării deteriorării
indicatorilor financiari şi de prudenţă, B.N.R. poate face recomandări instituţiei de
credit, persoană juridică română, vizate, în vederea adoptării de măsuri
corespunzătoare de către aceasta (art.168 alin.(1) din ordonanţă).
Ordonanţa de urgenţă nr.99/2006 permite B.N.R. ca, independent de
formularea unei recomandări, să dispună măsuri şi/sau aplicarea de sancţiuni şi
măsuri sancţionatoare (art.168 alin.(2) din ordonanţă).
29
3.7. Refinanţarea şi asigurarea de lichidităţi sistemului bancar
Refinanţarea este o noţiune intens utilizată de ceva timp deja. În limbajul curent
ea reprezintă posibilitatea unei persoane de a obţine de la o instituţie bancară un nou
credit în vederea stingerii unui/unor credite aflate în derulare.
La nivel interbancar, refinanţarea sau recreditarea, operaţiuni sinonime,
reprezintă „posibilitatea unei instituţii de credit (împrumutătoare) de a împrumuta la
rându-i, resursele financiare de care are nevoie, recreditarea fiind condiţionată de
garanţiile pe care le poate oferi şi de caracterul creanţelor pe care acestea le
înglobează (negociabile, recreditabile sau mobilizabile)” (a se vedea R. Postolache,
Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.35).
Aşa cum menţionam anterior, în cadrul politicii monetare, Banca Naţională a
României poate acorda credite instituţiilor de credit, perioadele de rambursare fiind
scurte, de maxim 90 de zile (art. 19 alin.(1) din Legea nr.312/2004).
Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de a stabili şi face
publice condiţiile de creditare, nivelul minim al ratei dobânzii la creditele care se
acordă instituţiilor de credit, precum şi criteriile pe care instituţiile de credit trebuie să
le îndeplinească pentru a putea solicita credite (art.20 alin.(1) din lege). Evident,
operaţiunile de creditare sunt pentru B.N.R. operaţiuni comerciale, pentru care
aceasta stabileşte şi încasează dobânzi şi comisioane, aşa cum rezultă din art.20
alin.(2) din Legea nr. 312/2004.
Sistemele de plăţi sunt mijloacele prin care se transmit fonduri între bănci ( a se
vedea Comitetul pentru Sisteme de Plăţi şi de Decontare (Committee on Payment
and Settelment Systems), „Core Principles for Systemically Important Payment
Systems”, Banca Reglementelor Internaţionale (Bank for International Settelments),
Basel, 2001, p.1, accesibil la http://www.bis.org/cpmi/publ/d43.pdf, accesat în data
de 23.02.2016, ora 18.15).
Banca Naţională a României defineşte sistemele de plăţi ca fiind un „ansamblu
de instrumente, proceduri bancare şi reguli care asigură transferul de fonduri între
participanţii la sistem (instituţii de credit sau instituţii financiare). Sistemul se bazează
pe un acord între participanţii la sistem şi operatorul de sistem, iar transferul de
fonduri este realizat prin intermediul unei infrastructuri tehnice agreate” ( a se
vedeahttp://www.bnr.ro/Mecanisme-de-decontare-3357.aspx, accesat în data de
23.02.2016, ora 18.40) .
O definiţie mai elaborată a sistemelor de plăţi este dată de Comitetul pentru
Sisteme de Plăţi şi de Decontare al Băncii Reglementelor Internaţionale: „un set de
aranjamente pentru descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici cu ocazia
procurării de resurse reale ori financiare, altfel decât prin barter, deci prin transferul
titlului de proprietate asupra unor active, care, în virtutea faptului că sunt larg
acceptate, sunt cunoscute sub numele de bani” (a se vedea M.Popescu, Tehnici şi
operaţiuni bancare, Suceava, 2008, p.5, accesibil la
http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/ECTS/ECTS_TOB.pdf, accesat în data de
23.02.2016, ora 19.20).
În ţara noastră sistemele de plăţi sunt reglementate prin Legea nr.253/2004
privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi în sistemele de
decontare a opraţiunilor cu instrumente financiare.
În România există trei sisteme de plăţi:
30
- ReGIS, pentru plăţi de valoare mare în lei;
- SENT, pentru plăţi de valoare mică şi volum mare în lei;
- TARGET2 - România, pentru plăţi de mare valoare în euro.
Principalele elemente ale unui sistem de plată sunt:
- instrumentele de plată;
- infrastructura de plată;
- instituţiile financiare care oferă conturi, instrumente şi servicii celor care
operează tranzacţii de plată;
- convenţii, contracte sau alte reglementări pentru producerea, evaluarea,
livrarea şi dobândirea serviciilor şi instrumentelor de plată;
- legi, standarde, reguli şi proceduri care să definească şi să guverneze
mecanismele procesului transferului de plăţi şi comportamentul pe pieţele
serviciilor de plată (Informaţii preluate din Comitetul pentru Sisteme de Plăţi
şi de Decontare (Committee on Payment and Settelment Systems), General
guidance for national payment system development, Banca Reglementelor
Internaţionale (Bank for International Settelments), Basel, 2006, p.2,
accesibil la http://www.bis.org/cpmi/publ/d70.pdf., accesat în data de
23.02.2016, ora 19.00).
În ţara noastră, sarcina monitorizării sistemelor de plăţi, inclusiv a
instrumentelor de plată, în scopul asigurării securităţii şi eficienţei acestora revine
Băncii Naţionale a României, potrivit art.22 alin.(1) din Legea nr.312/2004.
Reglementările B.N.R. cu privire la sistemele de plăţi şi sistemele de decontare
a operaţiunilor cu instrumente financiare vizează, potrivit art. 405 din ordonanţă,
următoarele aspecte:
„ a) condiţiile şi modalitatea de organizare a sistemelor;
b) condiţiile şi procedura de autorizare, precum şi cazurile în care autorizarea
poate fi revocată;
c) criteriile şi regulile pentru supravegherea sistemelor, inclusiv a participanţilor
la sisteme şi a administratorilor acestora;
d) informaţiile şi raportările care trebuiesc furnizate Băncii Naţionale a
României;
e) cerinţele minime privind funcţionarea, auditul operaţional şi administrarea
riscurilor unui sistem şi cele referitoare la situaţiile financiare şi auditul intren ale
participanţilor şi ale administratoului unui sistem;
f) orice alte cerinţe specifice necesare bunei funcţionări a unui sistem”.
33
3.12.TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Enumerați principalele funcții ale B.N.R. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la paginile 23-24 .
2. Definiți politica monetară. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 24.
3. Definiți supravegherea prudențială. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 26.
34
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4
INSTITUȚIILE DE CREDIT
4.1. Obiective 35
4.2. Conceptul de „instituţie de credit” 35
4.3. Tipuri de instituţii de credit. 36
4.4. Reguli privind constituirea instituţiilor de credit 39
4.4.1. Condiţiile minime de acces la activitatea bancară 40
4.4.2. Autorizaţia BNR şi efectele acesteia 43
4.5. Obligaţiile profesionale 45
4.5.1. Obligaţiile de informare şi de publicitate şi transparenţa bancară 45
4.5.2. Obligaţia de consiliere 47
4.5.3. Obligaţia de vigilenţă 48
4.5.4. Obligaţia de a păstra secretul bancar 48
4.6. Riscul bancar şi supravegherea prudenţială 50
4.7. Rezumatul unității de învățare 52
4.8. Teste de autoevaluare 53
4.9. Bibliografie specifică 53
4.10. Lucrare de verificare 53
4.1. Obiective
● Înțelegerea noțiunii de ”instituție de credit”.
● Cunoașterea principlelor tipuri de instituții de credit.
● Cunoașterea principalelor etape ce trebuie parcurse pentru constituirea unei
instituții de credit.
● Înțelegerea principalelor obligații ce revin instituțiilor de credit.
35
se vedea I.Turcu, T.B.Enoiu, Recenta reformă legislativă în domeniul activităţii
bancare (I), în Revista de drept comercial nr.3/2004, p.10).
În legislaţia românească, instituţiile de credit erau definite prin art.7 alin.(1)
pct.10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006. Ordonanţa încadra în
rândul instituţilor de credit entităţile a căror activitate constă în atragerea de depozite
sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont
propriu. Pe lângă acestea, erau considerate a fi instituţii de credite şi entităţile cae
emit mijloace de plată în formă de monedă electronică, denumite instituţii emitente
de monedă electronică.
În urma modificării Ordonanţei de Urgenţă nr.99/2006 prin Ordonanţa de
urgenţă nr.26/2010 (pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă
nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi a altor acte
normative), sunt considerate, în prezent, instituţii de credit doar entităţiile a căror
activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la
public şi în acordarea de credite în cont propriu (art. I pct.5 din Ordonanţa de urgenţă
nr.26/2010).
36
- Clasificarea băncilor specializate aşa cum rezultă din prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006
Băncile de credit ipotecar sunt cele care oferă împrumuturi pe termen lung,
garantate cu ipoteca asupra unui sau unor imobile deţinute de debitor.
Definiţia legală a băncilor ipotecare o regăsim în art.318 din Ordonanţa de
urgenţă nr.99/2006, acestea fiind considerate de legiuitor acele instituţii de credit
specializate ce au ca obiect principal de activitate desfăşurarea cu titlu profesional a
activităţii de acordare de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de
fonduri rambursabile de la public prin emisiunea de obligaţiuni ipotecare.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ sunt definite de
leguitor prin art.288 din Ordonanţă de urgenţă nr.99/2006 ca fiind „instituţiile de
credit specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror obiect
principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru
domeniul locativ”.
Organizaţiile cooperatiste de credit sunt reglementate de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.99/2006 sub două forme: cooperativa de credit şi casa
centrală a cooperativelor de credit.
Cooperativa de credit este, în accepţiunea ordonanţei (art.334 lit.a) din
ordonanţă), o instituţie de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane
fizice unite voluntar cu intenţia de a-şi îndeplini nevoile şi aspiraţiile comune de ordin
economic, social şi cultural. Aceasta îşi desfăşoară activitatea pe principiul
întrajutorării membrilor cooperatori.
Casa centrală a cooperativelor de credit este o instituţie de credit ce rezultă
din asocierea unor cooperative de credit, „în scopul gestionării intereselor lor
comune, urmăririi centralizate a respectării dispoziţiilor legale şi a reglementărilor-
cadru, aplicabile tuturor cooperativelor de credit afiliate”. Casa centrală a
cooperativelor de credit exercită supravegherea şi controlul administrativ, tehnic şi
financiar asupra organizării şi funcţionării cooperativelor de credit afiliate (art.334
lit.b) din ordonanţă).
37
Banca îşi desfăşoară activitatea atât în nume propriu, cât şi în numele şi în
contul statului.
Pentru susţinerea operaţiunilor de comerţ exterior, dar şi în scopul asigurării
dezvoltării infrastructurii, dezvoltării utilităţilor de interes public, dezvoltării regionale,
precum şi pentru susţinerea activităţii de cercetare – dezvoltare, protecţia mediului
înconjurător, ocuparea şi formarea personalului, susţinerea şi dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii şi susţinerea tranzacţiilor internaţionale, în concordanţă
cu politica Guvernului, EXIMBANK desfăşoară activităţi de finanţare, refinanţare,
asigurare, reasigurare şi garantare (art.1 alin.(2) şi (3) din lege).
- bănci de accept (case de accept), care susţin, prin semnătură, titluri de credit
(cambii, bilete la ordin) trase de exportatorii autohtoni asupra importatorilor străini, iar
titlul de credit astfel negociat devine negociabil (a se vedea.M.Spulbăr, Management
bancar, Editura Sitech, Craiova, 2003, p.30);
- bănci agricole, care acordă credite şi alte facilităţi financiare şi de plată
unităţilor agricole pentru cumpărarea de terenuri şi utilaje agricole, îngrăşăminte etc;
- case de emisiune, instituţii bancare ce asigură plasarea pe piaţă a unor
emisiuni de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.).
38
4.4. Reguli privind constituirea instituţiilor de credit
39
Pentru a avea acces la activitatea bancară, îndeplinirea acestor cerinţe legale
nu este suficientă. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului prevede şi necesitatea
obţinerii unei autorizaţii potrivit ordonanţei (art.10 alin.(1) din ordonanţă). Condiţiile
care trebuiesc îndeplinite şi documentaţia ce trebuie să însoţească cererea pentru
obţinerea autorizaţiei sunt reglementate de Banca Naţională a României şi sunt
notificate Autorităţii Bancare Europene (art.10 alin.(2) din ordonanţă).
Sediul social şi, după caz, cel real (locul de conducere şi de gestiune a
activităţii statuare, atunci când acesta nu este sediul social), aparţinând instituţiei de
credit persoană juridică română, trebuie să fie situat pe teritoriul României (art.14
alin. (1) din ordonanţă). În plus, activitatea pentru care a fost autorizată instituţia de
credit trebuie să se desfăşoare efectiv şi cu preponderenţă pe teritoriul României
(art.14 alin.(2) din ordonanţă).
● Procedura de autorizare
- Autorizarea de constituire
- Autorizaţia de funcţionare
Aşa cum menţionam antreior, pentru a dobândi autorizarea din partea BNR,
solicitantul trebuie să îndeplinească si să facă dovada îndeplinirii anumitor condiţii
43
prevăzute de lege. O dată ce aceste condiţii sunt îndeplinite, solicitantul devine apt
pentru dobândirea autorizaţiei.
Condiţiile ce au fost impuse pentru autorizare, trebuie însă menţinute pe toată
durata de existenţă a instituţiei de credit. În situaţia în care instituţia de credit nu mai
îndeplineşte una sau mai multe din condiţiile legale, BNR este abilitat să îi retragă
autorizaţia, instituţia intrând în lichidare (art.44 alin.(1) din ordonanţă).
Codul civil prevede în art.207 alin.(1) că pentru activităţiile care necesită o
autorizaţie din partea organelor competente, dreptul de a desfăşura activităţiile în
cauză se naşte din momentul obţinerii autorizaţiei solicitate de lege, dacă prin
aceasta nu se prevede altfel.
Sancţiunea săvârşirii de astfel de activităţi în absenţa autorizaţiilor prevăzute de
lege este nulitatea absolută a acestora. Persoanele vinovate de efectuarea de
activităţi fără autorizaţia legală, răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile
cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege (art. 207 alin.(2)
din cod).
Instituţia de credit care a primit autorizaţia de funcţionare poate să desfăşoare
toate activităţiile pentru care a fost autorizată.
Decizia de autorizare vizează entitatea solicitantă, obiectul de activitate declarat
şi condiţiile realizării acestuia. Dobândirea autorizării de funcţionare marchează
naşterea sau dobândirea capacităţii de exerciţiu a instituţiei de credit autorizate (a se
vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.76).
Autorizaţia acordată de BNR instituţiei de credit este valabilă pentru o
perioadă nedeterminată şi nu poate fi transferată unei alte entităţi (art.35 alin.(1) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006).
Instituţiile de credit care au dobândit autorizaţia de funcţionare şi care îşi
desfăşoară activitatea în România în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.99/2006 trebuie să fie evidenţiate de BNR în registrul instituţiilor de credit, care
este accesibil persoanelor interesate (art.417 din ordonanţă).
Tot în scop de evidenţă, BNR notifică Autorităţii Bancare Europene orice
autorizaţie acordată. În urma unei astfel de notificări Autoritatea Bancară Europenă
include denumirea instituţiei de credit în lista instituţiilor de credit, care se publică pe
site-ul Autorităţii (art. 36 din ordonanţă).
Autorizaţia acordată de BNR unei instituţii de credit poate fi retrasă în
împrejurări expres prevăzute de ordonanţă, în art.39. Retragerea autorizaţiei poate
interveni în următoarele împrejurări:
- în termen de 1 an de la acordarea autorizaţiei instituţia de credit nu şi-a
început activitatea pentru care a fost autorizată sau a încetat să mai desfăşoare
activitatea pentru o perioadă mai mare de 6 luni;
- la baza obţinerii autorizaţiei s-au aflat informaţii false sau pentru obţinerea
acesteia au fost utilizate mijloace ilegale;
- nu mai sunt îndeplinite condiţiile ce au stat la baza acordării autorizaţiei;
- instituţia de credit nu mai îndeplineşte cerinţele prudenţiale prevăzute de
actele normative aplicabile în materie sau există elemente care indică faptul că într-
un termen scurt instituţia de credit nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile faţă de
creditorii săi şi, mai ales, nu mai poate garanta siguranţa activelor care i-au fost
încredinţate de către deponenţii săi;
- instituţia de credit a săvărşit anumite fapte sancţionabile prevăzute de
art.228 din ordonanţă.
Hotărârea BNR de a retrage autorizaţia şi motivele ce au stat la baza hotărârii
trebuie comunicate în scris instituţiei de credit. Hotărârea se publică, pentru
44
opozabilitate, în Monitorul Oficial al României şi, cel puţin, în două cotidiene de
circulaţie naţională (art. 42 alin.(1) din ordonanţă). Efectele hotărârii se produc de la
data publicării în Monitorul Oficial sau de la o dată ulterioară prevăzută în hotărâre
(art.42 alin.(2) din ordonanţă).
Autoritatea Bancară Europeană trebuie notificată cu privire la retragerea
autorizaţiei unei instituţii de credit şi motivele care au stat la baza hotărârii de
retragere a autorizaţiei (art.43 din ordonanţă).
Ca principiu, în urma retragerii autorizaţiei, instituţia de credit intră în lichidare
(art.44 alin.(1) din ordonanţă).
Dacă sunt îndeplinite cerinţele normative, BNR poate aproba dizolvarea şi
lichidarea instituţiei de credit, pe baza planului de lichidare, autorizaţia Băncii
Naţionale a României încetându-şi valabilitatea (art.40 alin.(4) din ordonanţă).
În ce priveşte încetarea de drept a valabilităţii autorizaţiei unei instituţii de
credit, împrejurările în care se produce aceasta sunt prevăzute de art. 41 alin.(1) din
ordonanţă. Astfel, conduc la încetarea de drept a valabilităţii autorizaţiei împrejurări
precum:
- producerea unei fuziuni sau a unei divizări a instituţiei de credit, ce are ca
efect încetarea existenţei acesteia;
- transformarea instituţiei de credit într-o altfel de instituţie de credit;
- pronunţarea unei hotărâri de declanşare a procedurii falimentului instituţiei
de credit;
- alte cazuri prevăută de ordonanţă.
Încetarea valabilităţii autorizaţiei unei instituţii de credit se publică de către
BNR în Monitorul Oficial al României şi în cel puţin două cotidiene de circulaţie
naţională (art. 41 alin.(2) din ordonanţă).
Încetarea valabilităţii autorizaţiei, ca şi retragerea autorizaţiei împiedică
instituţia de credit să desfăşoare alte activităţi, decât cele strict legate de lichidare
(art. 44 alin.(2) din ordonanţă).
46
● Lipsa de transparenţă a operaţiunilor bancare ce fac trimitere la normele
interne
Clientela bancară este una diversă, fiind formată din persoane fizice sau
persoane juridice conduse de persone fizice, ce provin din aproape toate mediile
sociale. De aceea, personalul bancar trebuie să ofere, cu privire la produsele şi
serviciile solicitate, informaţii exacte, precise, iar nu generale, aşa cum sunt cele ce
fac obiectul obligaţiei de informare.
Obligaţia de informare şi cea de consiliere nu trebuie confundate, deşi uneori
este dificil de realizat o disociere între ele. Se consideră că aceste două obligaţii
„variază ca intensitate, în raport cu natura operaţiunii vizate şi cu abilităţile clientului;
cu cât opearţiunea este mai riscantă sau mai tehnică, cu atât intensitatea obligaţiilor
considerate creşte” (a se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck.
Bucureşti. 2012, p.98).
47
4.5.3. Obligaţia de vigilenţă
48
deveni publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului instituţiei de credit sau clienţilor
acesteia.
Această obligaţie de nedivulgare este completată cu obligaţia de a nu folosi nici
pentru sine, nici pentru altul asemenea informaţii.
49
4.6. Riscul bancar şi supravegherea prudenţială
● Supravegherea prudenţială
51
4.7. Rezumatul unității de învățare
52
4.8. Test de autoevaluare
1. Definiți instituția de credit. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 34.
2. Enumerați tipurile de bănci specializate. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la paginile 35-36.
3. Definiți și enumerați riscurile bancare. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 48.
4.9.Bibliografie specifică.
1. Aniţei, N.C., Lazăr, R.E. Drept bancar şi valutar. Editura Universul Juridic.
Bucureşti. 2011
2. L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar. Ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011
3. Şaguna, D.D. Raţiu, M.A. Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2007
4. R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012
5. L.Bercea, Drept bancar. Studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014
6. I.Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol.I, ed. a
5-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004
7. D.M.Mănescu, Regimul juridic al societăţilor bancare, Editura Hamagiu,
Bucureşti, 2009
53
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5
5.1. Obiective. 54
5.2. Atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile. 54
5.3. Acordarea de credite. 55
5.4. Leasingul financiar. 55
5.5. Servicii de plată. 57
5.6. Emiterea şi administrarea unor mijloace de plată, precum: cecuri, 58
cambii şi bilete la ordin.
5.7. Emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente. 58
5.8. Tranzacţionarea. 58
5.9. Alte activităţi permise instituţiilor de credit. 58
5.10. Utilizarea fiduciei în dreptul bancar. 59
5.11. Rezumatul unității de învățare. 60
5.12. Test de autoevaluare. 61
5.13. Bibliografie specifică. 62
5.14. Lucrare de verificare. 62
5.1. Obiective.
● Înțelegerea prinicpalelor tipuri de activități ce pot fi desfășurate de instituțiile
de credit.
● Cunoașterea principalelor norme ce reglementează activități ce pot fi
desfășurate de instituțiile de credit.
54
5.3. Acordarea de credite
55
sau finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra
unui bun, al cărui proprietar este, celeilate părţi, denumită locatar sau utilizator, la
solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice denumită rată de leasing, iar la
sfârşitul perioadei de leasing locatorul (finanţatorul) se obligă să respecte dreptul de
opţiune al locatarului (utilizatorului) de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale
(art.1 alin.(1) din lege).
În doctrină s-a evidenţiat faptul că trebuie evitată confuzia între operaţiunea
de leasing şi contractul de leasing, pentru că operaţiunea de leasing „cuprinde toate
raporturile născute în legătură cu un contract de leasing, pe câtă vreme contractul de
leasing reprezintă exclusiv actul juridic încheiat între finanţator şi utilizator (...)” (a se
vedea V.Nemeş, Drept comercial, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.369).
Contractul de leasing financiar este definit de Codul fiscal, prin art.7 alin.(7)
astfel: „orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele
condiţii:
- riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing
produce efecte;
- contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra
bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
- utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului,
iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa
dintre durata de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la
durata normală de funcţionare maximă, exprimată în procente;
- perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare
maximă a bunului care face obiectul leasingului (...);
- valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii este mai
mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului”.
Din dorinţa ca în interiorul său plăţile să fie uşoare, eficiente şi sigure, Uniunea
Europeană a stabilit un cadru comun privind serviciile de plată, care a înlocuit
normele naţionale ale ţărilor Unuiunii Europene. Acest lucru s-a realizat prin Directiva
2007/64/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind
serviciile de plată în cadrul pieţei interne. Directiva conţine norme ce reglementează
serviciile de plată. Normele directivei se adresează atât prestatorilor de servicii de
plată, cât şi utilizatorilor de astfel de servicii. Directiva a fost transpusă în legislaţia
naţională prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.113/2009 privind serviciile de
plată.
Serviciile de plată nu sunt definite normativ, însă ordonanţa de urgenţă
enumeră activităţile în care se pot concretiza aceste servicii.
Potrivit art.8 din ordonanţă, „prin servicii de plată se înţelege oricare dintre
următoarele activităţi:
- servicii care permit depunerea de numerar într-un cont de plăţi, precum şi
toate operaţiunile necesare pentru funcţionarea contului de plăţi;
- servicii care permit retrageri de numerar dintr-un cont de plăţi, precum şi toate
operaţiunile necesare pentru funcţionarea contului de plăţi;
- efectuarea următoarelor operaţiuni de plată în cazul în care fondurile nu sunt
acoperite printr-o linie de credit: debitări directe, inclusiv debitări directe singulare,
operaţiuni de plată printr-un card de plată sau un dispozitiv similar, operaţiuni de
transfer-credit, inclusiv operaţiuni cu ordine de plată programată;
- efectuarea următoarelor operaţiuni de plată în cazul în care fondurile sunt
acoperite printr-o linie de credit deschisă pentru un utilizator al serviciilor de plată:
debitări directe, inclusiv debitări directe singulare, operaţiuni de plată printr-un card
de plată sau un dispozitiv similar, operaţiuni de transfer-credit, inclusiv operaţiuni cu
ordine de plată programată;
- emiterea şi/sau acceptarea la plată a instrumentelor de plată;
- remiterea de bani;
- efectuarea de operaţiuni de plată în care consimţământul plătitorului pentru
realizarea unei operaţiuni de plată este dat prin intermediul oricăror mijloace de
telecomunicaţie, digitale sau informatice, şi plata este efectuată către operatorul
sistemului sau reţelei informatice ori de telecomunicaţii care acţionează exclusiv ca
intermediar între utilizatorul serviciilor de plată şi furnizorul bunurilor şi serviciilor”.
57
5.6. Emiterea şi administrarea unor mijloace de plată, precum: cecuri,
cambii şi bilete la ordin
5.8. Tranzacţionarea
Instituţiile de credit pot tranzacţiona în nume propriu sau pe contul clienţilor cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit;
- valută;
- contracte futures şi options financiare;
- instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile.
59
Business/157776/fiducia-daniel-moreanu-banci-ipoteca.html, accesat în data de
07.04.2014, ora 12.25).
5.12.Test de autoevaluare.
1. Enumerați principalele tipuri de activități ce pot fi desfășurate de
instituțiile de credit. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la paginile 52-56.
2. Definiți facilitatea de credit. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 53.
61
3. Definiți scrisoarea de garanție. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 56.
5.13.Bibliografie specifică.
1. Aniţei, N.C., Lazăr, R.E. Drept bancar şi valutar. Editura Universul Juridic.
Bucureşti. 2011
2. L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar. Ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011
3. R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012
4. Turcu, I. Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar. Vol.I, II, III.
Ed. a 5-a. Editura Lumina Lex. Bucureşti. 2004.
5. Fl.A.Baias, E.Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei (coordonatori), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole (art.1-2664), Editura C.H.Beck. Bucureşti, 2012, p.823
6. E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale. Editura C.H.Beck.
Bucureşti. 2012
62
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6
6.1.Obiective. 63
6.2. Titlurile comerciale de valoare 63
6.2.1. Cambia 63
6.2.2. Biletul la ordin. 72
6.2.3. Cecul. 73
6.2.4. Alte mijloace de plată. 75
6.3. Contractele bancare clasice. 80
6.3.1. Contractul de cont curent. 80
6.3.2. Contractul de credit. 81
6.3.3. Contractul de depozit bancar. 86
6.4. Rezumatul unității de învățare. 90
6.5. Test de autoevaluare. 92
6.6. Bibliografie specifică. 92
6.7. Lucrare de verificare. 92
6.1. Obiective
● Cunoașterea regimului juridic aplicabil titlurilor comerciale de valoare.
● Cunoașterea principalelor contracte utilizate în activitatea bancară și a
regimurilor juridice ale acestora.
6.2.1. Cambia
● Categorii de cambii
● Participanţii la cambie
● Acceptarea cambiei
65
- acceptarea trebuie să fie necondiţionată, generând pentru tras o obligaţie
pură şi simplă;
- acceptarea nu trebuie să modifice menţiunile cuprinse în cambie, o asemenea
acţiune echivalând cu un refuz de acceptare a menţiunilor modificate;
- acceptarea este valabilă chiar dacă este doar parţială;
- datarea acceptării este obligatorie numai în anumite situaţii;
- trebuie semnată de tras.
Refuzul trasului de a accepta asumarea obligaţiilor cambiale, întocmit de
executorul judecătoresc, poartă denumirea de protest. În cazul în care trasul nu
adresează protestul în timp util, posesorul titlului cambial poate fi decăzut din dreptul
său de regres.
Prin acceptare, trasul devine obligat cambial, în mod solidar alături de trăgător,
giranţi şi avalişti. Obligaţia principală de plată îi revine trasului, ceilalţi debitori
obligându-se „să facă să se plătească”, atunci când trasul refuză acest lucru.
Acceptarea poate fi revocată de tras numai atâta timp cât cambia se află în
posesia sa. Trasul poate şterge cambia prin trasarea unor linii peste menţiunea
acceptării, prin ştergerea efectivă a menţiunii acceptării şi a semnăturii sau prin
scrierea menţiunii „anulat”.
Atunci când trasul nu acceptă cambia, se naşte dreptul de regres al
posesorului titlului cambial, înainte de scadenţă. Pentru a se evita exercitarea
dreptului de regres, poate intervenii acceptarea extraordinară, reglementată de
Legea cambială, art.74-82.
Girul este definit în doctrină ca fiind un act juridic prin care posesorul cambiei
(girant) transmite altei persoane (giratar), toate drepturile izvorâte din titlu, pentru
această operaţiune fiind necesară o declaraţie scrisă şi semnată de girant, pe titlu, şi
predarea titlului către girata r (a se vedea Cărpenaru, S.D. Tratat de drept comercial
român. Editura Universul Juridic. Bucureşti. 2009, p.484).
Cu alte cuvinte, girul este „modul de transmitere a cambiei prin remiterea titlului
cu o menţiune scrisă anume, formal, în acest sens” (a se vedea L. Săuleanu, L.
Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.329).
În urma modificării Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2008 pentru modificarea şi completarea
66
Legii nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin girul trebuie scris pe cambie; el
trebuie să fie semnat de girant (art.15 din lege). Anterior modificărilor aduse prin
ordonanţa de urgenţă, girul putea fi scris pe cambie sau pe un adaos (foaie de
prelungire) al acesteia (allonge). Noţiunea de andosare se referă la posibilitatea
notării girului pe spatele cambiei. Pe verso-ul acesteia se notează numele persoanei
care urmează să încaseze contravaloarea cambiei.
În cazul transmiterii cambiei prin gir, debitorul cambial nu trebuie notificat.
Giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom.
Principalul efect al girlui este transmiterea cambiei. Prin gir nu se transmite
doar proprietatea asupra cambiei, ci şi garanţiile ce se constituite în vederea
asigurării plăţii cambiei.
Girul nu este însă singurul mod de transmitere a cambiei. Aceasta poate fi
transmisă şi prin cesiune, legat, succesiune sau donaţie.
Pentru legitimarea posesiei cambiei în urma girului, primul gir inserat pe cambie
(sau pe verso) trebuie să fie dat de către trăgător.
Pentru a fi valabil girul, trebuie îndeplinite cumulativ unele condiţii de formă:
- girul trebuie să fie scris pe cambie (sau pe verso), iar nu pe un adaos;
- menţiunea girului este, de fapt, un ordin de plată în favoarea unui terţ;
- menţiunea trebuie să fie semnată;
- titlul se remite voluntar.
Avalul este actul juridic prin care o persoană numită avalist se obligă să
garanteze obligaţia asumată de către debitorul cambial, numit avalizat. Mai simplu
spus, avalul este actul prin care se garantează plata cambiei. Avalul creează o
obligaţie accesorie, subsidiară, care nu are o existenţă de sinestătătoare.
Avalul se notează pe cambie, prin cuvintele „pentru aval” sau prin cuvinte
echivalente, şi se semnează de avalist (art.34 alin. (1) şi (2) din Legea nr.58/1934).
Simpla semnătură a avalistului pe faţa cambiei, dacă semnătura nu aparţine trasului
sau trăgătorului, poate atesta existenţa avalului (art. 34 alin.(3) din lege).
Atunci când nu se precizează pentru cine este dat avalul, se consideră că se dă
pentru trăgător (art.34 alin.(4) din lege).
Prin aval poate fi garantată întreaga sumă sau doar o parte din ea (art.33 alin.
(1) din lege).
Avalul poate fi dat de un terţ, dar şi de un semnatar al cambiei (art. 33 alin.(2)
din lege).
Dacă avalistul plăteşte cambia, el se subrogă în toate drepturile posesorului.
● Plata cambiei
Plata cambiei este operaţiunea prin care se achită obligaţia asumată prin
cambie.
Prezentarea unei cambii la o casă de compensaţii este considerată, în temeiul
art. 41 alin.(2) din Legea 58/1934, în urma modificării sale prin Ordonanţa
nr.11/1993 pentru modificarea Legii nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin şi
a Legii nr.59/1934 asupra cecului, o prezentare spre plată.
Cambia plătibilă la o zi fixă sau la un anumit termen de la data emisiunii sau de
la vedere trebuie prezentată la plată de către posesorul ei, fie în ziua în care este
67
plătibilă, fie într-una din cele două zile lucrătoare ce urmează (art. 41 alin.(1) din
Legea 58/1934).
Cambia trebuie prezentată la plată în locul sau la adresa indicate pe cambie.
Dacă o astfel de adresă nu se regăseşte în cuprinsul cambiei, posesorul cambiei are
posibilitatea de a alege între mai multe locaţii. Potrivit art.42 din lege, cambia poate
să fie prezentată pentru plată la domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în
cambie pentru el, la domiciliul acceptantului prin intervenţiune sau al persoanei
desemnate în cambie să plătească pentru acesta sau la domiciliul celui indicat la
nevoie.
Realizarea plăţii se poate constata prin predarea cambiei cu menţiunea de
achitare, scrisă de posesor. Chiar şi plata parţială a cambiei, care nu poate fi
refuzată, poată fi constatată prin menţionarea pe cambie a acestei plăţi şi eliberarea
unei chitanţe (art. 43 din lege). În cazul plăţii parţiale, cambia nu trebuie remisă
debitorului, întrucât simpla posesie a cambiei, fără nicio menţiune, iar oferi debitorului
dovada că plata a fost „făcută”, deşi în fapt, ea nu a fost realizată.
Plata cambiei trebuie realizată la scadenţă. Trasul nu este obligat să efectueze
plata înainte de scadenţă. În lege se precizează că „trasul care plăteşte înainte de
scadenţă, o face pe riscul şi pericolul său” (art.44 alin.(2) din lege). La rândul său,
posesorul cambiei nu poate fi obligat să primescă plata înainte de scadenţă (art. 44
alin.(1) din lege).
Plata cambiei la scadenţă îl eliberează pe tras (debitorul principal) şi pe ceilalţi
debitori cambiali.
În situaţia în care, la scadenţă, cambia nu este prezentată la plată, orice debitor
are dreptul să consemneze suma „la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la altă
instituţie legal abilitată să efectueze astfel de operaţiuni, pe cheltuiala şi riscul
posesorului cambiei, recipisa depunându-se la judecătoria locului de plată”, aşa cum
prevede art.46 din lege.
Acţiunea de regres
Aşa cum rezultă din prevederile art. 47 din lege, coroborat cu alte articole din
lege, acţiunea în regres poate fi introdusă numai dacă trasul acceptant sau avaliştii
săi refuză plata cambiei, acţiunea de regres având un caracter subsidiar. Acţiunea de
regres poate fi introdusă de creditorul cambial împotriva trasului, girantului sau
avaliştilor lor. Acţiunea de regres poate fi introdusă şi de un debitor de regres,
împotriva celorlalţi debitori alături de care era obligat solidar.
Acţiunea de regres poate fi introdusă numai dacă titlul este valabil, îndeplinind
toate condiţiile formale cerute de lege, cambia a fost prezentată şi refuzată la plată,
refuzul a fost constatat printr-un protest de neplată valabil şi a fost emisă o înştiinţare
de plată.
Este decăzut din exercitarea dreptului de regres cel care nu prezintă la plată
cambia la termen (cel fixat de lege sau de părţi) sau cel care nu efectuează în
termen protestul de neacceptare sau de neplată.
Acţiunea cauzală - Acţiunea cauzală este acea acţiune care vizează raportul
juridic fundamental care a dat naştere emisiunii sau transmisiunii cambiei.
Exercitarea acţiunii cambiale presupune, anterior, restituirea cambiei, ce se depune
la grefa instanţei competente, pentru conservarea faţă de de debitor a acţiunii de
regres (art. 64 alin.(3) din lege).
Posesorul cambiei nu poate introduce decât una dintre acţiuni: fie acţiunea
cauzală, fie acţiunea cambială.
● Anularea cambiei
72
Principala deosebire dintre cambie şi bilet la ordin este aceea ce rezultă din
faptul că la cambie participă, în principal, trei persoane (trăgătorul, trasul şi
beneficiarul), în timp ce în cazul emiterii unui bilet la ordin sunt necesare numai două
persoane: emitentul şi beneficiarul.
Emitentul este persoana care îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani unei
alte persoane, prin emiterea titlului. Prin urmare, emitentul întruneşte calităţile de
trăgător şi de tras.
Beneficiarul este creditorul sumei de bani înscrise în biletul la ordin (a se vedea
V. Nemeș, Drept comercial, Editura Hamangiu, București, 2012, p.425).
6.2.3. Cecul
73
● Menţiuni obligatorii ale cecului
În mod asemănător cambiei şi biletului la ordin, cecul poate fi transmis prin gir.
Girul trebuie înscris pe cec şi semnat. Pentru a fi valabil, girul trebuie să fie integral
şi necondiţionat. Girul este valabil chiar dacă este în folosul trăgătorului sau dacă
beneficiarul nu este indicat. În această din urmă situaţie, cecul este considerat a fi „la
purtător”. Un astfel de cec poate fi transmis prin simpla tradiţiune a titlului.
În opoziţie, am putea spune, cu cecul la purtător se află cecul nominativ,
care cuprinde numele beneficiarului şi nu poate fi transmis prin gir, ci doar prin
cesiune, în condiţiile dreptului comun.
Avalul cecului are un regim similar celui privind cambia sau biletul la ordin.
Avalul trebuie înscris pe cec şi semnat de către avalist (art.27 din lege). Obligaţia de
garanţie asumată prin aval poate să provină de la un terţ sau un semnatar al cecului,
dar nu poate proveni de la tras (art.26 din lege).
Avalistul este obligat în acelaşi mod ca şi persoana pentru care a dat avalul
(art.28 alin.(1) din lege). Prin plata cecului el dobândeşte drepturile ce rezultă din cec
împotriva persoanei pentru care a garantat şi împotriva acelora care sunt obligaţi faţă
de acesta din urmă, în temeiul cecului (art.28 alin.(3) din lege).
● Plata cecului
76
cont personal de identificare sau un alt mijloc de identificare similar” (art.1 pct.12 din
lege).
Instrumentul de monedă electronică este un instrument de plată
reîncărcabil „pe care unităţile de valoare sunt stocate electronic” şi care permite
titularului său să efectueze operaţiuni specifice instrumentelor de plată electronice
(art.1 pct.13 din lege).
Potrivit doctrinei, instrumentele de plată electronică sunt acele instrumente ce
se regăsesc materializate pe un suport de informaţie standardizat, securizat şi
individualizat, ce îi oferă deţinătorului său posibilitatea de a utiliza disponibilităţile
băneşti dintr-un cont deschis pe numele său, în vederea efectuări de plăţi de bunuri
şi servicii, de a transfera fonduri între conturi şi de a retrage numerar (a se vedea
V.Nemeş, Drept bancar, Ed.Editas, Bucureşti, 2004, p.167).
● Cardul
● Acreditivul documentar
● Incasso-ul documentar
79
6.3. Contractele bancare clasice
● Biroul de Credit
Noţiune - Atragerea de depozite este una din cele două activităţi bancare
principale, aşa cum este aceasta din urmă definită prin art.7 alin.(1) pct.1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului : activitatea bancară constă în „atragerea de depozite sau alte
fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu.”
Legea nr.312/2015 privind rederesarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a
firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative în domeniul financiar face trimitere prin art.2 alin.(2) lit. b), pentru
definerea noţiunilor de deponent şi depozit la Directiva 2014/49/UE privind schemele
de garantare a depozitelor.
Prin „depozit” Directiva înţelege „un sold creditor rezultat din fondurile rămase
într-un cont sau din situaţii temporare care derivă din tranzacţii bancare normale şi
pe care o instituţie de credit are obligaţia să îl ramburseze în conformitate cu
condiţiile legale şi contractuale aplicabile, inclusiv depozitele la termen şi depozitele
de economii (...)” (art.2 alin.(1) pct.3 din directivă).
Directiva consacră mai multe tipuri de depozite, cum ar fi: depozitele eligibile,
depozitele acoperite sau depozitele indisponibile.
În materia depozitului bancar, Codul civil conţine două articole referitoare la
depozitul de fonduri şi depozitul de titluri. Se apreciază că această reglementare are
meritul de a fi singurul act normativ ce conţine norme de drept substanţial „destinate
unui domeniu supus, prin excelenţă, uzanţelor” (a se vedea R. Postolache, Drept
bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p185).
Doctrina, analizând prevederile normative în materie, a reuşit să explice sintetic
noţiuni precum „depozitul de fonduri” sau activitatea de „atragere de fonduri”.
Astfel, s-a spus despre depozitul de fonduri că este acea activitate ce constă
în „remiterea unei sume de bani unei bănci, cu obligarea acesteia de a o restitui” (a
se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.189).
În ce priveşte atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile, aceasta
presupune încheierea unui contract prin care clientul „încredinţează băncii spre
fructificare o sumă de bani pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul obligaţiei
de acordare a unei dobânzi şi de restituire a sumei la cererea acestuia, oricând sau
la finele perioadei depozitului, în condiţiile convenite” (a se vedea R. Postolache,
Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.189).
86
● Clasificarea depozitelor bancare de fonduri
● Conţinutul contractului
- Drepturile depozitarului
- Obligaţiile depozitarului
Obligaţiile depozitarului decurg atât din contract cât şi din lege, motiv pentru
care vom analiza distinct obligaţiile contractuale şi cele legale.
89
Obligaţiile legale - Codul civil prevede în art. 2191 alin.(3) obligaţia
instituţiilor de credit de a asigura, în mod gratuit, informarea clientului cu privire
la operaţiunile efectuate în conturile sale. Informarea se realizează lunar sau la un alt
interval de timp, în condiţiile şi modalităţiile prevăzute de părţi.
Legiuitorul face trimitere la art.2180 din cod, care sunt aplicabile în mod
corespunzător. Articolul amintit se referă la informaţiile pe care instituţiile de credit le
transmit titularilor de conturi, prin extras sau raport de cont. Legiuitorul a instituit
prezumţia aprobării extrasului sau raportului de către titularul contului, dacă acesta
nu îl contestă în termenul prevăzut de contract sau într-un termen rezonabil după
uzanţele locului sau practicile dintre părţi (art.2180 alin.(1) din cod).
În termen de o lună de la data aprobării extrasului sau raportului de cont ori de
la încheierea contractului titularul poate contesta contul pentru erori de înregistrare
sau de calcul, pentru omisiuni sau dublă înregistrare. În caz de nerespectare a
termenului legal, titularul este decăzut din dreptul de a mai contesta contul (art.2180
alin.(2) din cod).
În fine, şi în cazul contractului de depozit bancar, se menţine obligaţia de
discreţie, de confidenţialitate a băncii, care joacă un rol important în menţinerea şi
„consolidarea încrederii clientelei în sistemul bancar naţional, respectarea sa nefiind
alterată de cazurile în care legea consacră excepţii în materie, acestea fiind de strictă
interpretare şi aplicare” (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu,
Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2011, p.169).
- Drepturile deponentului
- Obligaţiile deponentului
91
6.5. TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Definiți cambia. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 61.
2. Definiți contractul de cont curent. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.
Răspunsul poate fi consultat la pagina 78.
3. Clasificați cardurile bancare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
Răspunsul poate fi consultat la pagina 75.
92
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 7
7.1. Obiective. 93
7.2. Noțiuni introductive. 93
7.3. Regimul valutar. 94
7.4. Euro – moneda unică. 94
7.5. Piața valutară. 95
7.6. Rezumatul unității de învățare. 97
7.7. Test de autoevaluare. 98
7.8. Bibliografie specifică. 98
7.9. Lucrare de verificare. 99
7.1. Obiective.
● Înțelegerea noțiunii de ”drept valutar” și a altor termini specifici.
● Cunoașterea factorilor care influențează regimul de schimb valutar.
● Cunoașterea prinicpalelor operațiuni valutare.
93
7.3. Regimul valutar
Euro este moneda unică, adoptată de unele din satele member ale Uniunii
Europene, state care împreună formează zona euro. Moneda euro a fost introdusă în
94
1999, devenind moneda oficială a 11 state membre, înlocuind vechiile monede
naționale.
Euro – moneda unică europeană – a fost introdusă în două etape:
- din 1999 a fost utilizată ca monedă virtuală pentru efectuarea unor operațiuni
de plată care nu implicau bancnote și monede;
- din ianuarie 2002 a fost introdusă ca monede și banknote.
Nu toate statele membre au făcut trecerea la moneda euro, majoritatea
acestora neîndeplinind încă toate criteriile stabilite în vederea stabilirii monedei
unice.
Introducerea monedei unice este o măsură ce contribuie la susținerea piaței
unice.
Prin introducerea și utilizarea monedei unice s-a dorit obținerea unor avantaje
de natură economică: creșterea transparenței prețurilor, eliminarea costurilor de
schimb valutar, punerea în mișcare a mecanismelor economiei europene, facilitrea
comerțului international și consolidarea poziției Uniunii Europene pe scena
internatională ( a se vedea
http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/index_ro.htm, accesat în data de
15.10.2016, ora 18.30).
Trecerea la moneda unică a produs însă și unele dezavantaje, cum ar fi
suportarea costurilor de tranziție și traversarea unor șocuri economice ( a se vedea
N.C. Aniței, R.E.Lazăr, Drept bancar și valutar, Editura Universul Juridic, București,
2011, pp.196-197).
Doctrina ( a se vedea N.C. Aniței, R.E.Lazăr, Drept bancar și valutar, Editura
Universul Juridic, București, 2011, pp.197-198) a identificat o serie de efecte produse
de introducerea monedei unice. Între acestea amintim:
- ameliorarea funcționării pieței unice europene;
- stimularea importurilor și exporturilor societăților naționale și multinaționale;
- creșterea gradului de competitivitate între agenții economici locali și cei din
alte state ale Uniunii Europene;
- creșterea schimburilor între statele membreale Uniunii Europene;
- creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și reducerea șomajului;
- întărirea identității europene, la nivel mondial.
96
Operațiunile desfășurate pe piața valutară se pot clasifica astfel:
● după natura lor:
- operaţiuni la vedere;
- operațiuni la termen;
● după scopul urmărit;
- operaţiuni de arbitraj,
- operațiuni de speculaţie sau acoperire;
● după gradul de complexitate:
- operaţiuni simple,
- de swap etc.
99