Notiuni Generale de Drept Bancar Și Valutar FR

Adriana Pîrvu
NOȚIUNI GENERALE DE DREPT

BANCAR ȘI VALUTAR
Manual universitar pentru
Învăţământul Frecvenţă Redusă
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI

- 2016 -
1
Cursul NOȚIUNI GENERALE DE DREPT BANCAR ȘI VALUTAR este destinat studenţilor
Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Drept a Universităţii din Piteşti, forma de învăţământ frecvenţă
redusă, programul de studiu Management.
- numărul de credite - 3 puncte credit
- numărul ore de studiu individual - 47
- numărul ore de pregătire tutorială - 28
- forma de finalizare examen, semestrul I
SI (curs) Evaluare finală – 10 %

(întrebări tip grilă)
Structura Seminar Activitate seminar 10%

notei (expunerea liberă a
studentului, chestionare
orală)
Test de verificare scris 30%
Temă de casă 20%
Prezentarea referatului 30%
Obiectivele cursului:
 Asimilarea noţiunilor referitoare la sistemul bancar, contractele bancare clasice și

regimul valutar și formarea şi dezvoltarea capacităţii destinatarilor săi de a opera cu cunoştinţele nou
dobândite prin aplicarea sau sesizarea acestora în cadrul speţelor.
 Însuşirea corectă a conceptelor specifice dreptului bancar și valutar.
 Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei
 Înţelegerea şi însuşirea regulilor referitoare la utilizarea instrumentelor de plată și
încheierea contractelor bancare clasice
 Cunoaşterea elementelor specifice activității instituțiilor de credit
 Cunoaşterea ierarhiei sistemului bancar
 Cunoașterea noțiunilor esențiale privind regimul valutar
REFERENŢI ŞTIINŢIFICI: Prof. univ. dr.Eugen CHELARU

Conf. univ. dr. Andreea DRĂGHICI
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PÎRVU, Adriana
NOȚIUNI GENERALE DE DREPT BANCAR ȘI VALUTAR/ Adriana PÎRVU: Editura

Universităţii din Piteşti, 2016
Bibliogr.
Index
2
CUPRINS
Introducere 7
Unitatea de învățare I
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL BANCAR
1.1.Obiective. 10
1.2. Noţiunile de „bancă” şi „dreptul” băncilor 10
1.3. Caracteristicile dreptului bancar 11
1.4. Izvoarele dreptului bancar 11
1.4.1. Izvoare interne 11
1.4.2. Izvoare din dreptul Uniunii Europene 12
1.4.3. Izvoare internaţionale 12
1.5. Rezumatul unității de învățare 13
1.6. Test de autoevaluare 13
1.7. Bibliografie specifică 13
1.8. Lucrare de verificare 14
Unitatea de învățare II
SISTEMUL BANCAR NAŢIONAL
2.1. Obiective 15
2.2. Noţiunea de sistem bancar 15
2.3. Corelaţia între sistemul bancar naţional, sistemul bancar european şi alte 15
instituţii bancare internaţionale
2.4. Banca Naţională a României 18
2.4.1. Scurtă caracterizare a Băncii Naţionale a României 18
2.4.2. Banca centrală şi stabilitatea financiară 19
2.4.3. Conducerea Băncii Naţionale a României 21
2.4.4. Răspunderea specială a Băncii Naţionale a României 21
2.6. Teste de autoevaluare 23
Unitatea de învățare III

BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI - Funcţiile Băncii Naţionale a
României
3.1.Obiective 25
3.2. Scurtă prezentare 25
3.3. Emisiunea monetară 26
3.4. Elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi valutare 26
3.5. Funcţia normativă 28
3.6. Supravegherea prudenţială a sistemului bancar 28
3.7. Refinanţarea şi asigurarea de lichidităţi sistemului bancar 30
3.8.Asigurarea funcţionării sistemelor de plăţi 30
3.9. Păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului 31
3.10. Reprezentarea statului şi exercitarea de atribuţii în contul acestuia 32
3.12. Test de auto evaluare 34
3
Unitatea de învățare IV
INSTITUȚIILE DE CREIT
4.1. Obiective 35
4.2. Conceptul de „instituţie de credit” 35
4.3. Tipuri de instituţii de credit. 36
4.4. Reguli privind constituirea instituţiilor de credit 39
4.4.1. Condiţiile minime de acces la activitatea bancară 40
4.4.2. Autorizaţia BNR şi efectele acesteia 43
4.5. Obligaţiile profesionale 45
4.5.1. Obligaţiile de informare şi de publicitate şi transparenţa bancară 45
4.5.2. Obligaţia de consiliere 47
4.5.3. Obligaţia de vigilenţă 48
4.5.4. Obligaţia de a păstra secretul bancar 48
4.6. Riscul bancar şi supravegherea prudenţială 50
Unitatea de învățare V
ACTIVITĂȚI PERMISE ȘI ACTIVITĂȚI NEPERMISE INSTITUȚIILOR DE
CREDIT
5.1. Obiective. 54
5.2. Atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile. 54
5.3. Acordarea de credite. 55
5.4. Leasingul financiar. 55
5.5. Servicii de plată. 57
5.6. Emiterea şi administrarea unor mijloace de plată, precum: cecuri, cambii 58
şi bilete la ordin.
5.7. Emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente. 58
5.8. Tranzacţionarea. 58
5.9. Alte activităţi permise instituţiilor de credit. 58
5.10. Utilizarea fiduciei în dreptul bancar. 59
5.11. Rezumatul unității de învățare. 60
5.12. Test de autoevaluare. 61
5.13. Bibliografie specifică. 61
5.14. Lucrare de verificare. 61
Unitatea de învățare VI
INSTRUMENTELE DE PLATĂ ȘI CONTRACTELE BANCARE CLASICE
6.1.Obiective. 63
6.2. Titlurile comerciale de valoare 63
6.2.1. Cambia 63
6.2.2. Biletul la ordin. 72
6.2.3. Cecul. 73
6.2.4. Alte mijloace de plată. 75
4
6.3. Contractele bancare clasice. 80
6.3.1. Contractul de cont curent. 80
6.3.2. Contractul de credit. 81
6.3.3. Contractul de depozit bancar. 86
Unitatea de învățare VII

ASPECTE GENERALE DE DREPT VALUTAR
7.1. Obiective. 93
7.2. Noțiuni introductive. 93
7.3. Regimul valutar. 94
7.4. Euro – moneda unică. 94
7.5. Piața valutară. 95
5
6
INTRODUCERE
I.1.Argument 7
I.2.Obiectivele cursului 7
I.3.Concepţia curriculară 7
I.4.Scopul unităţilor de învăţare 7
I.5.Tematica unităţilor de învăţare 8
I.6.Bibliografie generală 8
1. ARGUMENT
Dreptul bancar este o ramură de drept complexă, ce se află la ”confluența”
dreptului public cu dreptul privat. Totodată dreptul bancar este o ramură de drept
interdisciplinară, ce cuprinde aspecte de drept civil, drept comercial, drept financiar și
chiar de drept administrativ.
Cursul de față își propune să ofere studenților noțiuni esențiale de drept bancar
și valutar.
Studenților le sunt puse la dispoziție informații privind sistemul bancar (aspecte
de drept bancar instituțional), principalele operațiuni și contracte bancare și noțiuni
generale de drept valutar.
Suportul de curs nu își propune să abordeze în mod exhaustiv temele ce
caracterizează dreptul bancar contemporan, ci reprezintă o inițiere în domeniul
dreptului bancar, o premisă pentru aprofundarea problemelor complexe de drept
bancar.
2. OBIECTIVELE CURSULUI
Obiectivele cursului constau în însuşirea de către studenţi a noţiunilor esenţiale
de drept bancar și valutar, a terminologiei specifice, a structurii sistemului bancar dar
și a particularităților ce caracterizează activitatea instituțiilor de credit.
3. CONCEPŢIA CURRICULARĂ
Instituțiile de credit sunt subiecte de o importanță deosebită în epoca pe
care o traversăm. Activitatea lor este esențială pentru dezvoltarea economică
și socială. În elaborarea cursului s-a pornit de la acestă realitate, dar şi de la
împrejurarea că studenţii sunt deja familiarizaţi cu noţiunile de bază necesare
înţelegerii specificului noii materii de studiu: contracte; obligații; raport juridic;
modalităţii de plată ş.a.
Unele din aceste noţiuni se cer aprofundate iar pentru altele, de o aplicaţie
mai largă, trebuie explicat mecanismul specific de funcţionare în cadrul specializat al
dreptului bancar și valutar.
4. SCOPUL UNITĂŢILOR DE CONŢINUT

Unităţile de învăţare sunt elaborate într-o anumită succesiune, astfel încât
studenţii să-şi poată face o imagine de ansamblu asupra problemelor specifice
dreptului bancar și valutar. În acelaşi timp studenţii se vor familiariza cu trăsăturile
esenţiale ale activității bancare, ale contractelor bancare și ale regimului valutar,
ceea ce le va permite să înţeleagă nu doar aspectele teoretice, statice, ale
dreptului bancar și valutar, dar şi cele practice, dinamice, ale acestuia.
7
5. EVALUARE
Evaluarea modului de însuşire a cunoştinţelor este realizată atât prin metoda
evaluării curente cât şi prin cea a evaluării sumative.
Fiecare unitate de învățare este urmată de o evaluarea curentă înscrisă sub
denumirea de „test de autoevaluare”. Parcurgând acest test, cursanţii au posibilitatea
de a-şi autotesta cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor nou transmise. Pe de altă
parte, se urmăreşte trezirea curiozităţii fiecăruia de a dezlega „enigmele” propuse în
cadrul acestui subpunct, prin parcurgerea cursului şi a bibliografiei.
Evaluarea sumativă (periodică) a fost structurată în etape, stabilite astfel încât
să se poată verifica mai multe unităţi de învăţare legate între ele prin logica
expunerii, fie că reprezintă un capitol din curs, fie că reprezintă o parte dintr-un
capitol, dar cu legături suficiente între ele.
Evaluarea finală se va realiza în cadrul unei verificări pe care cursanţii o vor
susţine la ultimul curs. Aceasta va reprezenta o sinteză a formelor de evaluare
conţinute în prezentul curs.
6. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Temele sunt următoarele:
● Unitatea de învăţare nr.1: Aspecte introductive privind dreptul bancar.
● Unitatea de învăţare nr.2: Sistemul bancar național.
● Unitatea de învăţare nr.3: Banca Națională a României.
● Unitatea de învăţare nr. 4: Instituțiile de credit.
● Unitatea de învăţare nr. 5: Activități premise instituțiilor de credit.
● Unitatea de învăţare nr. 6: Instrumentele de plată.
● Unitatea de învăţare nr.7: Aspecte generale de drept valutar.
7. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ.
Aniţei, N.C., Lazăr, R.E. Drept bancar şi valutar. Editura Universul Juridic.
Bucureşti. 2011.
Apostol,L. Pieţe de capital. Editura Universităţii din Piteşti. Piteşti. 2010.
Bercea, L. Drept bancar. Studii. Editura Universul Juridic. Bucureşti. 2014.
Cărpenaru, S.D. Tratat de drept comercial român. Editura Universul Juridic.
Bucureşti. 2009.
Costică, I. Lăzărescu, S.A. Politici şi tehnici bancare. Editura Academiei de
Studii Economice. Bucureşti. 2004.
Economu, R. Manual practic de drept cambial. Editura Lumina Lex. Bucureşti.
1996.
Faghi, M. Acreditivul documentar – modalitate de plată bancară internaţională.
Editura Wolters Kluwer. Bucureşti. 2007.
Gheorghe, C.A. Drept bancar comunitar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2008.
Kiriţescu, C.C. Moneda. Mică enciclopedie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bucureşti. 1980.
Kiriţescu, K. Dobrescu, E. Băncile. Mică Enciclopedie. Editura Expert.
Bucureşti. 1998.
Mănescu, D.M. Regimul juridic al societăţilor bancare. Editura Hamangiu.
Bucureşti. 2009.
Motică, R.I. Popa, V. Drept comercial român şi drept bancar. Editura Lumina
Lex. Bucureşti. 2009.
Postolache, R. Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012.
8
Săuleanu, L. Smarandache, L. Dodocioiu, A. Drept bancar. Ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită. Editura Universul Juridic. Bucureşti. 2011.
Silberstein, I. Banca Naţională a României. De la organ al administarţiei
centrale, la instituţie publică independentă. Editura Hamangiu. Bucureşti. 2006.
G.B.Spîrchez, Fundamentele legislative şi juresprudenţiale în domeniul
economic. Editura Sitech. Craiova. 2014.
Spulbăr, C.M. Management bancar. Editura Sitech. Craiova. 2003.
Şaguna, D.D. Donoaica, C.F. Drept bancar şi valutar. Editura Procardia.
Bucureşti. 1994.
Şaguna, D.D. Raţiu, M.A. Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2007.
Tabacu, A. Drăghici, A. Dreptul afacerilor. Editura Sitech. Craiova. 2013.
Turcu, I. Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar. Vol.I, II, III. Ed.
a 5-a. Editura Lumina Lex. Bucureşti. 2004.
Vîlcu, E. Dreptul comerţului internaţional. Editura Sitech. Craiova. 2008.
Vîşcu, T. Dardac, N. Monedă şi credit. Volumul I. Editura ASE. Bucureşti. 2002.
9
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL BANCAR
1.1.Obiective. 10
1.2. Noţiunile de „bancă” şi „dreptul” băncilor 10
1.3. Caracteristicile dreptului bancar 11
1.4. Izvoarele dreptului bancar 11
1.4.1. Izvoare interne 11
1.4.2. Izvoare din dreptul Uniunii Europene 12
1.4.3. Izvoare internaţionale 12
1.6. Test de autoevaluare 13
1.1. Obiective.
● Explicarea noțiunilor de ”bancă” și ”drept bancar”.
● Prezentarea caracteristicilor dreptului bancar.
● Prezentarea izvoarelor dreptului bancar.
1.2. Noţiunile de „bancă” şi „dreptul” băncilor
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, banca este o instituţie

financiară care efectuează operaţii de plată şi de credit (şi organizează circulaţia
bănească).
Controlul creditului şi al activităţilor de tip bancar a devenit, în timp, o necesitate
şi o sarcină importantă pe care statul şi-a asumat-o. A fost instituit în acest scop un
„ordin bancar”, o structură în care băncile pot accede „printr-un parcurs cvasi-iniţiatic,
cenzurat de autorităţiile de specialitate, şi în care rămân, în măsura în care nu îi
periclitează stabilitatea şi viabilitatea” ( a se vedea L.Bercea, Drept bancar. Studii,
Ed.Universul juridic, București, 2014, p.248).
Statul, înţelegând specificul şi importanţa activităţii bancare, pentru a se adapta
şi a răspunde noilor cerinţe sociale şi economice, şi-a creat propria bancă, atât
pentru a supraveghea activitatea băncilor, la nivel central, dar şi pentru a-şi constitui
un instrument de sprijin financiar.
Prima bancă înfiinţată în ţara noastră a fost Banca Naţională a Moldovei, în
martie 1857, cu sediul la Iaşi şi sucursale la Galaţi şi Bucureşti. Activitatea băncii nu
a fost însă una de lungă durată, întrucât banca a fost declarată în stare de faliment
un an mai târziu (în iunie 1858), datorită unor afaceri speculative, cum ar fi: obţinerea
concesiunii încasării impozitelor într-o provincie din Asia Mică sau cumpărarea de
cămile în contul armatei coloniale britanice din India (a se vedea K.Kiriţescu, E.
Dobrescu, Băncile. Mică Enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.27).
Un an important în istoria băncilor din România este anul 1880, an în care a
fost încununat cu succes efortul multor oameni de seamă ai vremii, bancheri, miniştrii
şi deputaţi, prin înfiinţarea Băncii Naţionale a României.
Banca Naţională a României, banca centrală a statului român, este un ideal
împlinit al marilor oameni ai vremii, potrivit cărora: „o bancă naţională se înalţă acolo
unde se întâlnesc economicul, politicul şi socialul, cultura şi mentalitatea colectivă,
10
interesul general şi cel particular, demintatea naţională şi deschiderea internaţională”
(a se vedea http://www.bnr.ro/Inceputurile--1053.aspx, accesat în data de
23.10.2015, ora 19.15).
Analizând ansamblul definiţiilor formulate de autorii de specialitate (a se vedea

L. Bercea, Statutul dreptului bancar, în Revista de drept comercial nr.6/2003, p.130;
R.Postolache, Drept bancar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.3; L.Săuleanu, L.
Smarandache, A.Dodocioiu, Drept bancar, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.9; N.C. Aniţei, R.E. Lazăr, Drept bancar şi
valutar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.14), apreciem că dreptul
bancar poate fi definit ca fiind ramura de drept ce cuprinde ansamblul normelor
juridice ce reglementează sistemul bancar, prin aceasta înţelegând atât
normele ce reglementează orgnizarea şi funcţionarea instituţiilor de credit, cât
şi normele ce reglementează operaţiunile şi tranzacţiile efectuate de acestea.
1.3. Caracteristicile dreptului bancar
Dreptul bancar este considerat a fi un drept profesional, „dreptul bancherilor” (a

se vedea L.Bercea, Drept bancar. Studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014,
p.13), el fiind, mai exact, „dreptul comercianţilor care speculează asupra monedei şi
creditului” ( a se vedea L.Bercea, Drept bancar. Studii, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p.13) .
Deşi iniţial a fost perceput a fi o subramură a dreptului comercial, în prezent
este necesară ca dreptul bancar să fie tratat ca o ramură distinctă de drept, atât
datorită complexităţii activităţiilor bancare, cât şi datorită frecvenţei tot mai mari a
operaţiunilor bancare în viaţa de zi cu zi.
Dreptul bancar este, în opinia noastră, o ramură de drept, relativ nouă, deşi
norme aplicabile operaţiunilor cu specific bancar se întâlnesc din timpuri străvechi,
funcţia de plată şi de credit fiind apreciată ca „ancestrală” (a se vedea R. Postolache,
Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.4).
1.4. Izvoarele dreptului bancar
Sursele dreptului bancar pot fi: surse comune şi altor ramuri de drept şi surse
proprii.
Atât izvoarele proprii, cât şi izvoarele comune dreptului bancar pot fi împărţite
în: izvoare interne, izvoare al dreptului Uniunii Europene şi izvoare internaţionale.
1.4.1. Izvoare interne
Actele normative care stau la baza sistemului bancar românesc sunt Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului ((pentru o scurtă prezentare a conţinutului ordonanţei, a se vedea
G.B.Spîrchez, Fundamentele legislative şi juresprudenţiale în domeniul economic,
Editura Sitech, Craiova, 2014, pp.200-201) şi Legea nr. 312/2004 privind statutul
Băncii Naţionale a României.
În rândul izvoarelor interne de drept bancar pot fi incluse şi uzurile bancare,
cutuma şi reglementările profesionale.
În ce priveşte cutuma, doctrina a evidenţiat faptul că „anumite instituţii şi
operaţiuni s-au dezvoltat, în exclusivitate, în afara oricărei reglementări” ( a se vedea
11
R.Postolache, Drept bancar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.7) fiind
menţionate, cu titlu de exemplu, garanţiile independente şi contul curent.
Uzurile bancare, născute din practica bancară, pot deveni veritabile izvoare de
drept fie prin avizarea acestora de către Asociaţia Română a Băncilor, fie prin
cuprinderea acestora în interiorul contractelor bancare (contractualizarea uzului - a
se vedea R.Postolache, Drept bancar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.7). De
asemenea, uzanţele pot fi publicate în culegeri elaborate de entităţile sau
organismele autorizate în domeniu, situaţie în care acestea se prezumă că există,
până la proba contrară (a se vedea I.Boghirnea, Teoria generală a dreptului, Editura
Sitech, Craiova, 2013, p.97).
Reglementările profesionale sunt acele izvoare de drept bancar create de
instituţiile de credit sau de autoritatea bancară în domeniu, Banca Naţională a
României.
Banca Naţională a României poate emite circulare, regulamente, norme sau
ordine, ce prezintă un caracter obligatoriu pentru toate persoanele, atât juridice, cât
şi fizice. Aceste reglementări ale băncii centrale se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Normele proprii ale instituţilor de credit sunt „obligatorii în activitatea
bancară, secrete şi nefăcute publice, clienţilor prezentându-li-se doar atât cât să îşi
exprime un consimţământ avizat sub aspectul obliagţiilor pe care şi le asumă. Ele nu
reprezintă (...) decât condiţii proprii de lucru” (a se vedea R.Postolache, Drept
bancar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.8).
1.4.2. Izvoare din dreptul Uniunii Europene
Dreptul Uniunii Europene conţine o seamă de acte normative care au ca obiect

de reglementare activitatea bancară, sub diversele sale aspecte. Între acestea
amintim, în rândul actelor normative recente:
- Directiva creditelor ipotecare nr. 2014/17/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului care a vizat controversata problemă a conversiei creditelor;
- Directiva nr. 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului pentru
redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii;
- Directiva nr. 2014/49/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind
schemele de garantare a depozitelor.
Directive europene mai vechi, dar de mare actualitate şi în prezent, sunt :
- Directiva nr. 2006/48/CE privind accesul la activitatea şi desfăşurarea
activităţii de către instituţiile de credit;
- Directiva nr. 2006/49/CE privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi
instituţiilor de credit;
- Directiva nr. 2004/39/CE privind pieţele de instrumente financiare.
1.4.3. Izvoare internaţionale
La nivel intrenaţional există reglementări şi, mai ales, uzanţe, care vizează
diferite operaţiuni bancare.
În rândul reglementărilor amintim, în acest sens, Convenţia Comisiei Naţiunilor
Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional cu privire la garanţiile independente şi
acreditivul stand-by, de la New York, din 1995, Convenţia de la Roma din anul 1980
cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale sau Convenţia de la Geneva din
1930, cu privire la cambie sau la biletul la ordin.
12
Din rândul uzanţelor sunt de menţionat, în special, cele codificate de Camera
de Comerţ Internaţional de la Paris, cum ar fi cele vizând acreditivul documentar sau
incasso-ul.
1.5. Rezumatul unității de învățare
Dreptul bancar poate fi definit ca fiind ramura de drept ce cuprinde ansamblul

normelor juridice ce reglementează sistemul bancar, prin aceasta înţelegând atât
normele ce reglementează orgnizarea şi funcţionarea instituţiilor de credit, cât şi
normele ce reglementează operaţiunile şi tranzacţiile efectuate de acestea.
Dreptul bancar este considerat a fi un drept profesional, „dreptul bancherilor”
el fiind, mai exact, „dreptul comercianţilor care speculează asupra monedei şi
creditului”.
Dreptul bancar este, în opinia noastră, o ramură de drept, relativ nouă.
Sursele dreptului bancar pot fi: surse comune şi altor ramuri de drept şi surse
proprii.
Atât izvoarele proprii, cât şi izvoarele comune dreptului bancar pot fi împărţite
în: izvoare interne, izvoare al dreptului Uniunii Europene şi izvoare internaţionale.
În rândul izvoarelor interne de drept bancar pot fi incluse şi uzurile bancare,
cutuma şi reglementările profesionale.
1.6. TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Definiți dreptul bancar. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pagina 9.
2. Prezentați caracteristicile dreptului bancar. Folosiţi spaţiul de mai
jos pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la paginile 9.
3. Clasificați izvoarele dreptului bancar. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la paginile 9-11.
1.7. Bibliografie specifică
1. L. Bercea, Statutul dreptului bancar, în Revista de drept comercial nr.6/2003

2. R.Postolache, Drept bancar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012
13
3. L.Săuleanu, L. Smarandache, A.Dodocioiu, Drept bancar, Ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011
4. N.C. Aniţei, R.E. Lazăr, Drept bancar şi valutar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
5. K.Kiriţescu, E. Dobrescu, Băncile. Mică Enciclopedie, Editura Expert,
Bucureşti, 1998
6. L.Bercea, Drept bancar. Studii, Ed.Universul juridic, București, 2014
7. G.B.Spîrchez, Fundamentele legislativeşi juresprudenţiale în domeniul
economic, Editura Sitech, Craiova, 2014
8. I.Boghirnea, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2013
1.8. LUCRARE DE VERIFICARE.

Prezentați, pe larg, izvoarele interne ale dreptului bancar.
Instrucţiuni privind lucrarea de verificare:

- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară
parcurgerea bibliografiei recomandate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- acurateţea raţionamentului juridic,
- utilizarea bibliografiei recomandate.
14
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.2
SISTEMUL BANCAR NAŢIONAL
2.1. Obiective 15
2.2. Noţiunea de sistem bancar 15
2.3. Corelaţia între sistemul bancar naţional, sistemul bancar european 15
şi alte instituţii bancare internaţionale
2.4. Banca Naţională a României 18
2.4.1. Scurtă caracterizare a Băncii Naţionale a României 18
2.4.2. Banca centrală şi stabilitatea financiară 19
2.4.3. Conducerea Băncii Naţionale a României 21
2.4.4. Răspunderea specială a Băncii Naţionale a României 21
2.1. Obiective
● Înțelegerea noțiunii de sistem bancar.
● Cunoașterea principalelor instituții bancare europene și internationale.
● Cunoașterea aspectelor ce caracterizează Banca Națională a României.
2.2. Noţiunea de sistem bancar
Sistemul bancar cuprinde, potrivit literaturii juridice de specialitate, fie

ansamblul entităţilor specifice domeniului bancar (aparatul bancar – a s e vedea
Săuleanu, L. Smarandache, L. Dodocioiu, A. Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.22), fie operaţiunile şi
tranzacţiile active şi pasive efectuate de aparatul bancar, respectiv, activitatea
bancară desfăşurată de entităţile cuprinse în aparatul bancar (a se vedea I.Condor,
Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, R.A., Bucureşti, 1994, p.389). Potrivit
acestei ultime opinii, aparatul bancar este „ansamblul coerent al diferitelor categorii
de bănci care funcţionează într-o ţară, răspunzând cerinţelor unui anumit mod de
producţie şi unei anumite etape de dezvoltare social economică”.
Asociaţia Română a Băncilor utilizează noţiunea de sistem bancar cu cea
dintâi accepţiune, respectiv, de ansamblu al entităţilor specifice domeniului bancar,
sistemul bancar românesc cuprinzând, în 2015, 40 de instituţii de credit (a se vedea
http://www.arb.ro/sistemul-bancar-din-romania/sistemul-bancar-din-romania/, accesat
în data de 04.01.2016, ora 14.00).
Apreciem şi noi că sistemul bancar este format din entităţile ce îşi desfăşoară
activitatea în domeniul bancar.
2.3. Corelaţia între sistemul bancar naţional, sistemul bancar european şi

alte instituţii bancare internaţionale
Sistemul bancar naţional cuprinde acele entităţi specifice domeniului bancar

ce funcţionează în economia naţională şi „care au ca obiect de bază al activităţii lor
moneda” (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar.
15
Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.24),
sub diferitele sale accepţiuni (moneda fiduciară, scripturală sau electronică).
Sistemul bancar naţional este structurat pe două paliere: palierul aflat la baza
sistemului bancar este format din instituţiile de credit (bănci, organizaţii cooperatiste
de credit, bănci de economisire şi creditare etc.) şi Banca Naţională a României,
banca centrală, aflată pe palierul superior (a se vedea D.M. Mănescu, Regimul juridic
al societăţilor bancare, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.26 și R. Postolache,
Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.15) .
O dată cu apariţia Uniunii Europene, la nivel european a început să se
formeze şi un sistem bancar european, constituit din organisme bancare comunitare
(Banca Europeană de Investiţii şi Fondul European de Investiţii), organisme bancare
implicate în construcţia Uniunii Europene (Banca Europeană pentru Recostrucţie şi
Dezvoltare, Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale) şi
a Uniunii Economice şi Monetare (a se vedea C.A.Gheorghe, Drept bancar
comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp.1-60).
Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) este banca Uniunii Europene, unica

banca deţinută de statele membre ale Uniunii şi care reprezintă interesele acestora.
Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt membre ale Băncii Europene de
Investiţii. Aceasta a fost înfiinţată în 1958 prin Tratatul de la Roma.
Banca Europeană de Investiţii urmăreşte să consolideze potenţialul Uniunii
Europene în materie de locuri de muncă, să sprijine acţiunile menite să atenueze
efectele schimbărilor climaterice şi să promoveze politicile Uniunii în afara acesteia.
Pentru a realiza aceste deziderate, Banca contractează împrumuturi pe
pieţele de capital şi acordă finanţări, în condiţii avantajoase, pentru proiectele care
sprijină obiectivele Uniunii.
Banca Europeană de Investiţii este acţionarul majoritar al Fondului European
de Investiţii (împreună cu care formează Grupul B.E.I.), înfiinţat în anul 1994, în
scopul finanţării microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii (a se vedea
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/eib/index_ro.htm, accesat în data de
07.01.2016, ora 16.30).
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) a fost

constituită în 1991, ca urmare a dispariţiei regimurilor comuniste, pentru consolidarea
economiilor de piaţă recent instaurate.
În prezent, banca este deţinută de 61 de ţări şi două instituţii
interguvernamentale, respectiv Comisia Europeană şi Banca Europeană de Investiţii
(a se vedea http://www.mae.ro/node/1476, accesat în data de 15.01.2016, ora
18.11).
Banca Centrală Europeană (B.C.E) este banca centrală a Uniunii Europene,

creată în 1998, în conformitate cu art.8 din Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene. Prin aceeaşi prevedere a fost creat şi Sistemul European al Băncilor
Centrale.
Banca Centrală Europeană defineşte şi este implicată în aplicarea politicii
monetare pentru zona euro, adoptând în acest sens acte şi instrumente juridice (a se
vedea S.E.Lambrinoc, Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale în
Sistemul European al Băncilor Centrale. Rolul consultativ al Băncii Centrale
Europene, în vol. Lucrările conferinţei internaţionale „Probleme actuale în domeniul
juridic bancar” organizate de Asociaţia Consilierilor Juridici din Sistemul Financiar-
16
Bancar şi Facultatea de Drept din Cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Editura
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p.19). Tot Banca Centrală Europeană este şi cea
care autorizează emisiunea de bancnote.
Mai simplu spus, „Banca Centrală Europeană este banca centrală
responsabilă de moneda unică europeană – euro. Principala atribuţie a B.C.E.
constă în menţinerea puterii de cumpărare a euro şi a stabilităţii preţurilor în zona
euro (...)” (a se vedea https://www.ecb.europa.eu/ecb/html/index.ro.html, accesat în
data de 02.02.2016, ora 10.50).
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) este format din Banca

Centrală Europeană, băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene care
au adoptat moneda euro (care împreună cu B.C.E. formează Eurosistemul) şi băncile
centrale naţionale ale celorlalte state membre ale Uniunii Europene.
Potrivit Tratatului prin care a fost înfiinţat (art.105 alin.(2)), S.E.B.C. are ca
principale misiuni:
- definirea şi aplicarea politicii monetare a Comunităţii;
- desfăşurarea operaţiunilor de schimb valutar;
- deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
- promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
S.E.B.C. îşi îndeplineşte misiunile, sub supravegherea B.C.E., prin acţiunile
proprii sau prin intermediul băncilor centrale naţionale ce intră în componenţa sa ( a
se vedea S.E.Lambrinoc, Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale în
Sistemul European al Băncilor Centrale. Rolul consultativ al Băncii Centrale
Europene, în vol. Lucrările conferinţei internaţionale „Probleme actuale în domeniul
juridic bancar” organizate de Asociaţia Consilierilor Juridici din Sistemul Financiar-
Bancar şi Facultatea de Drept din Cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Editura
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p.17).
Autoritatea Bancară Europeană a fost constituită în anul 2010, prin

Regulamentul (UE) 1093/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului „pentru a
proteja stabilitatea şi rezistenţa sistemului bancar european”, pentru a crea un cadru
unic de reglementare şi pentru a asigura supravegherea sectorului bancar pentru
întreaga Uniune Europeană. Autoritatea are deasemenea rolul de a consolida
coordonarea între inspectorii bancari naţionali şi de a asigura aplicarea consecventă
a legislaţiei bancare a Uniunii Europene.
Autoritatea Bancară Europeană ( a se vedea
https://www.eba.europa.eu/languages/home_ro, accesat în data de 05.12.2015, ora
10.50) este o autoritate independentă din cadrul Uniunii Europene ce are ca obiectiv
asigurarea unui nivel eficient şi consecvent de reglementare şi supraveghere
prudenţială în întregul sector bancar din UE, urmărind, în special, menţinerea
stabilităţii financiare în cadrul UE şi asigurarea integrităţii, eficienţei şi bunei
funcţionări a sectorului bancar.
Banca Mondială a fost înfiinţată în anul 1944 ca o instituţie singulară. Ulterior,

ea s-a dezvoltat, transformându-se într-o grupare de 5 instituţii, şi anume: Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Corporaţia Financiară
Internaţională, Agenţa de Garantare Multilaterală a Investiţiilor şi Centrul
Internaţionale de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investiţiilor ( a se vedea
http://www.worldbank.org/en/about/history, accesat în data de 13.02.2016, ora
16.28).
17
Scopul declarat al Băncii Mondiale este de a combate sărăcia şi de a
îmbunătăţii condiţiile de viaţă ale populaţiei din ţările în curs de dezvoltare. Banca
Mondială reuneşte 185 de ţări, ce asigură finanţarea instituţiei, dar şi alocarea de
fonduri. Banca acordă împrumuturi guvernelor şi agenţiilor guvernamentale.
Sediul Băncii Mondiale este la Washington.
Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), creat în 1945, este o organizaţie

formată din 188 de state, pentru a încuraja cooperarea monetară globală, asigurarea
stabilităţii financiare, facilitarea comerţului internaţional, promovarea angajării
consistente şi creşterea economică sustenabilă, precum şi reducerea sărăciei în
întreaga lume (a se vedea http://www.imf.org/external/about.htm, accesat în data de
13.02.2016, ora 18.00).
România este membră a Fondului Monetar Internaţional din anul 1972.
2.4. Banca Naţională a României
2.4.1. Scurtă caracterizare a Băncii Naţionale a României – Banca Naţională

a României a fost înfiinţată în anul 1880.
În prezent, Banca Naţională a României este guvernată de Legea nr.312/2004
privind statututl Băncii Naţionale a României.
Potrivit art.1 din lege, B.N.R. este banca centrală a României, fiind constituită
ca o instituţie publică independentă, cu sediul central la Bucureşti. Banca poate avea
agenţii şi sucursale atât în Bucureşti cât şi în alte localităţi din ţară.
B.N.R. are ca principal obiectiv asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
În deplin acord cu acest obiectiv, B.N.R. şi acţiunile sale constituie un sprijin esenţial
pentru politica economică generală a statului, aşa cum se prevede şi în art.2 alin.(3)
din lege.
În ce priveşte independenţa B.N.R., în doctrina de specialitate au fost
exprimate opinii diferite.
În doctrina juridică (a se vedea C.Steven, Independenţa Băncii Centrale –
evoluţii recente pentru băncile centrale ale SECB, în vol. „Probleme juridice în
domeniul bancar” – Lucrările Conferinţei Internaţionale organizate de Asociaţia
Consilierilor Juridici din Sistemul financiar-Bancar şi Facultatea de Drept din cadrul
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009,
pp.11-13), întâlnim utilizate drept criterii ale independenţei B.N.R. următoarele:
- independenţa instituţională;
- independenţa operaţională;
- independenţa organului de conducere şi al membrilor acesuia;
- independenţa financiară.
Indepenţa instituţională se determină prin raportare la gradul de subordonare

faţă de autorităţile statului, respectiv faţă de guvern şi faţă de parlament. Totodată, la
aprecierea independenţei instituţionale, se are în vedere natura capitalului social.
Pornind de la reglementările în vigoare, aderăm la opinia majoritară în domeniu,
potrivit căreia, faţă de Guvern, B.N.R. se află într-un raport de independenţă totală,
absolută. B.N.R. se află însă în raporturi de colaborare cu Guvernul României (a se
vedea L.Bercea, „Independenţa băncii centrale, un subiect ce părea închis”, în
Revista de drept comercial nr.7-8/2004, articol cuprins în lucrarea L.Bercea, Drept
bancar. Studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.110).
18
Raporturile B.N.R.-ului cu Parlamentul sunt complexe. Din punct de vedere al
independenţei instituţionale, apreciem că aceasta este una restrânsă, de vreme ce
banca centrală, prin guvernatorul său, prezintă Parlamentului, în numele Consiliului
de administraţie, în fiecare an, un raport privind activităţile băncii, situaţiile financiare
anuale şi raportul de audit (art. 35 din Legea nr.312/2004). Acest raport este supus
dezbaterii, în şedinţă comună a celor două camere ale Parlamentului.
Independenţa operaţională a băncii centrale este expres prevăzută în art.3

alin.(1) din Legea nr.312/2004, potrivit căruia B.N.R. şi membrii organelor de
conducere, în îndeplinirea atribuţiilor lor, nu trebuie să solicite sau să primească
instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la oricare alte instituţii sau autorităţi.
Independenţa organului de conducere a băncii centrale şi a membrilor

acestuia este o condiţie necesară pentru a se asigura o veritabilă independenţă
decizională şi operaţională a băncii centrale.
Membrii Consiliului de administraţie al B.N.R. sunt numiţi de Parlament, la
propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere (art.33
alin.(3) din lege). Revocarea membrilor Consiliului de administraţie se face urmându-
se aceeaşi procedură (art.33 alin.(6) din lege). Revocarea poate interveni numai
dacă persoana vizată încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru
exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovată de abateri grave (art.33
alin.(6) teza finală). Revocarea din funcţie a membrilor Consiliului de administraţie nu
poate interveni din alte motive şi nici nu se poate realiza printr-o altă procedură,
decât cele prevăzute de lege (art.33 alin.(7), cu trimitere la art.33 alin.(6) din lege).
Independenţa financiară a B.N.R. este dată de existenţa unui buget propriu,

finanţat din surse proprii, aprobat de Consiliul său de administraţie.
Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că Banca Naţională a României este o
instituţie publică. Capitalul său provine din fonduri publice, aparţinând în întregime
statului (art.38 alin.(1) din lege). Pornind de la acest fapt, se justifică prevederile
art.43 alin.(1) din lege, care prevede că: „Banca Naţională a României virează la
bugetul statului o cotă de 80% din veniturile nete realizate”, după deducerea unor
elemente expres prevăute de lege.
Analizând criteriile de independenţă ale Băncii Naţionale a României, aşa cum

au fost acestea prezentate mai sus, apreciem şi noi, alături de alţi autori, că nu
putem vorbi despre o independenţă totală a acesteia, ci mai degrabă, despre o
independenţă parţială.
În formularea „instituţie publică independentă” nu există nici o contradicţie de
formulare: caracterul de instituţie publică îi oferă caracteristici specifice acestei
noţiuni, iar independenţa faţă de alte autorităţi îi oferă „certitudinea că va acţiona
independent în vederea realizării obiectivului fundamental şi a atribuţiilor sale legale”
(a se vedea Sielberstein, I. Colaborarea Băncii Naţionale a României cu alte
autorităţi. Vol. Lucrările Conferinţei Internaţionale „Probleme juridice în domeniul
bancar”, organizate de Asociaţia Consilierilor Juridici din Sistemul Financiar-Bancar
şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Editura
Wolters Kluwer. Bucureşti. 2009, p.95).
2.4.2. Banca centrală şi stabilitatea financiară (pentru mai multe detalii a se

vedea A.Pîrvu, D.Iancu, Banca centrală, stabilitatea financiară şi darea în plată,
19
Conferinţa internaţională „Societatea întemeiată pe cunoaştere. Norme, valori şi
repere contemporane, Târgovişte, 10-11.06.2016, p.256-260, accesibil la
http://www.analefsj.ro/ro/index.php).
Stabilitatea financiară este o condiţie a stabilităţii monetare. Cum menţinerea

stabilităţii monetare este obiectivul principal al unei bănci centrale, aceasta trebuie să
se implice, prin urmare, în promovarea stabilităţii financiare.
Stabilitatea financiară a fost definită în doctrina americană, ca fiind „situaţia în
care sistemul financiar este capabil de a-şi executa satisfăcător cele trei funcţii ale
sale, simultan. Mai întâi, sistemul financiar facilitează, eficient şi optim, alocarea
intertemporală a resurselor de la cei ce economisesc, la investitori şi alocarea
resurselor economice în general. În al doilea rând, se evaluează riscuri financiare
viitoare şi li se stabileşte preţul în mod rezonabil şi corect, riscuri care sunt gestionate
relativ bine. În al treilea rând, sistemul financiar este într-o asemenea stare încât
poate, confortabl chiar dacă nu optim, să absoarbă surprizele şi şocurile financiare şi
economice reale” (a se vedea F.Gianviti, Rolul băncilor centrale în stabilitatea
financiară, în volumul Probleme actuale în dreptul bancar, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2008, p.49).
Aceasta este şi viziunea reprezentanţilor băncii centrale din ţara noastră, cu
privire la stabilitatea financiară, definită ca fiind acea caractersitică a sistemului
financiar ce se evidenţiază sub trei aspecte:
- abilitatea de a face faţă şocurilor sistemice pe o bază durabilă şi fără
perturbări majore;
- capacitatea de a aloca eficient resuresele financiare în economie ;
- aptitudinea de a identifica şi gestiona eficient riscurile (a se vedea L.Voinea,
Stabilitatea financiară, riscul sistemic şi instrumentele macroprudenţiale din
perspectiva băncii centrale, articol prezentat în cadrul Colocviului de stabilitate
financiară, Bucureşti, 25 februarie 2015, diponibil la http://www.bnr.ro/Colocviu-de-
stabilitate-financiara-12093.aspx, accesat în data de 28.04.2016, ora 22.00).
Banca centrală se poate implica în menţinerea sau redobândirea stării de
stabilitate financiară.
Pentru menţinerea stabilităţii financiare, banca centrală foloseşte, în primul
rând, activitatea de cercetare. Rezultatele cercetării se publică în rapoarte de
stabilitate financiară, accesibile publicului (a se vedea http://www.bnr.ro/Stabilitate-
financiara-12956-Mobile.aspx, accesat în data de 28.04.2016, ora 22.10).
Odată instalată instabilitatea financiară, se apreciază că banca centrală are la
dispoziţie două tipuri de măsuri pentru redobândirea stabilităţii financiare. Scopul
acestor măsuri este de a contracara principalele efecte negative ale crizei financiare:
„pierderea încrederii în capacitatea intermediarilor financiari de a-şi îndeplini
angajamentele financiare şi contracţia masei monetare generate anetrior, prin
expansiunea creditului” (a se vedea a se vedea F.Gianviti, Rolul băncilor centrale în
stabilitatea financiară, în volumul Probleme actuale în dreptul bancar, Editura Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 51-53). Aceste măsuri sunt:
- injectarea de lichiditate în economie;
- furnizarea de asistenţă financiară, în calitate de împrumutător de ultimă
instanţă al băncilor solvabile, dar care nu au suficiente lichidităţi.
20
2.4.3. Conducerea Băncii Naţionale a României
Conducerea Băncii Naţionale a României este asigurată de un consiliu de

administraţie, compus din 9 membrii: un preşedinte, care este şi guvernator al Băncii
Naţionale a României, un vicepreşedinte, ce are şi calitatea de prim-viceguvernator
şi alţi 7 membrii, dintre care doi sunt şi viceguvernatori, iar ceilalţi 5 membrii nu sunt
salariaţi ai Băncii Naţionale a României.
Membrii consiliului de administraţie, cu nominalizarea conducerii executive, sunt
numiţi de Parlament, la propunerea comisilor permanente de specialitate ale celor
două camere ale Parlamentului (art. 33 alin.(3) din Legea nr.312/2004). Mandatul
membrilor consiliului de administraţie se întinde pe o perioadă de 5 ani, existând
posibilitatea reînnoirii mandatului.
Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României are putere de decizie,
potrivit art. 33 din Legea nr. 312/2004, în aspecte ce vizează:
- politicile în domeniul monetar şi al cursului de schimb, urmărind aducerea la
îndeplinire a acestora;
- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de
credit şi monitorizarea sistemelor de plăţi pe care le-a autorizat;
- conducerea operaţiunilor şi asumarea răspunderii ce revine personalului
Băncii Naţionale a României;
- delegarea temporară a competenţelor sale către conducerea executivă,
atunci când se impune această soluţie etc.
Guvernatorul Băncii Naţionale a României are sarcina de a dispune măsurile
necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale, a hotărârilor consiliului de
administraţie şi a altor reglementări privind Banca Naţională a României (art. 35
alin.(1) din lege).
Între atribuţiile guvernatorului Băncii Naţionale a României, se regăsesc, în art.
35 din lege:
- numirea în funcţie a personalului din aparatul central al Băncii Naţionale a
României, precum şi a directorilor de sucursale şi agenţii;
- emiterea de ordine şi decizii pentru a duce la îndeplinire sarcinile legale;
- reprezentarea Băncii Naţionale a României în relaţiile cu terţii;
- prezentarea raportului anual al Băncii naţionale a României, înaintea
Parlamentului.
2.4.4. Răspunderea specială a Băncii Naţionale a României
Din punct de vedere al răspunderii, salariaţilor băncii centrale le poate fi

antrenată răspunderea civilă (patrimonială), răspunderea disciplinară şi răspunderea
penală.
Răspunderea civilă poate fi antrenată atunci când salariaţii cauzează terţilor
prejudicii ce rezultă din modul defectuos în care îşi exercită îndatoririle. Acţiunea în
despăgubire poate fi introdusă împotriva băncii, aceasta având un drept de regres.
Într-o astfel de situaţie este vorba despre o răspundere a comitentului pentru fapta
prepusului.
În situaţia în care salariaţii nu îşi îndeplinesc corespunzător îndatoririle
asumate, încălcând normele şi regulamentele interne ale băncii, poate fi antrenată
răspunderea disciplinară . În cazul săvârşirii unei abateri disciplinare, salariatul poate
fi sancţionat disciplinar în condiţiile prevăzute în Codul muncii dar şi cele prevăzute
de regulamentele băncii centrale.
21
În fine, salariaţii băncii centrale pot răspunde penal, atunci când sunt găsiţi
vinovaţi de săvârşirea unei infracţiuni.
Atribuirea unui statut sui generis băncii centrale, de instituţie publică aflată în
afara controlului administrativ , nu poate fi admisă.
O serie de considerente ne fac să fim de acord cu opinia exprimată în doctrină,
potrivit căreia „Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, de
natură administrativă (...) . Faţă de caracterul acesteia, natura juridică a răspunderii
Băncii Naţionale a României este, cu privire la actele sale de reglementare şi
supraveghere a sistemelor de plăţi, fără îndoială, una administrativ-patrimonială” (a
se vedea Sabău-Pop, I. Hodoş, R.F. Câteva consideraţii asupra naturii juridice a
răspunderii Băncii Naţionale a României în cazul unor norme de ordin tehnic.
Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative nr.1/2008, p.128).
Actele emise de Banca Naţională a României, fiind acte de autoritate ce pot
prejudicia terţe persoane, pot fi supuse controlului instanţei de contencios
administrativ, în temeiul art. 1 alin.(1) din Legea nr.554/2004 a contenciosului
administrativ . Statutul băncii centrale atrage acesteia o răspundere obiectivă şi, pe
cale de consecinţă, ne însuşim opinia exprimată în doctrină, potrivit căreia „dovedirea
faptului că prejudiciul s-a produs datorită nerespectării întocmai a actului normativ
emis de Banca Naţională a României este suficient pentru angajarea răspunderii în
temeiul art.1 din Legea nr.554/2004. Prezenţa sau lipsa culpei nu are relevanţă în
această materie”( a se vedea Sabău-Pop, I. Hodoş, R.F. Câteva consideraţii asupra
naturii juridice a răspunderii Băncii Naţionale a României în cazul unor norme de
ordin tehnic. Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative nr.1/2008, p.129) .
Potrivit art.275 alin.(1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, „actele adoptate de Banca
Naţională a României conform dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, ale
Regulamentului (UE) nr.575/2013 şi ale reglementărilor emise în aplicarea acestora,
cu privire la o instituţie de credit, inclusiv cele cu privire la art. 108 alin.(1) ori la
persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit şi
actele cu privire la acţionarii acesteia, pot fi contestate în termen de 15 zile de la
comunicare la Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, care se
pronunţă prin hotărâre motivată în termen de 30 de zile de la data sesizării”.
La rândul său, hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a
României poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 15 zile
de la comunicare (art.275 alin.(2) din ordonanţa de urgenţă).
Instanţele de judecată se pronunţă numai asupra legalităţii actelor Băncii
Naţionale a României (art.275 alin.(4)).
Prevederile art.275 alin.(3) din ordonanţa de urgenţă citată au fost criticate în
doctrina de specialitate . Se cosideră că este încalcată supremaţia art. 126 alin.(6)
din Constituţie, atunci când se prevede că „Banca Naţională a României este singura
autoritate în măsură să se pronunţe asupra considerentelor de oportunitate, a
evaluărilor şi analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale”.
În opininia noastră, Banca Naţională a României este o instituţie publică cu
atribuţii extrem de importante. Acţiunile sau inacţiunile Băncii Naţionale a României
afectează constant, pozitiv sau negativ, în mod direct indicatorii economici, şi în mod
indirect pe cei sociali. Apreciem că independenţa este necesară băncii centrale în
desfăşurarea activităţii sale, însă această independenţă nu poate fi absolută.
22
Sistemul bancar cuprinde, potrivit literaturii juridice de specialitate, fie ansamblul

entităţilor specifice domeniului bancar (aparatul bancar), fie operaţiunile şi tranzacţiile
active şi pasive efectuate de aparatul bancar, respectiv, activitatea bancară
desfăşurată de entităţile cuprinse în aparatul bancar.
Sistemul bancar naţional cuprinde acele entităţi specifice domeniului bancar ce
funcţionează în economia naţională şi „care au ca obiect de bază al activităţii lor
moneda”, sub diferitele sale accepţiuni (moneda fiduciară, scripturală sau
electronică).
O dată cu apariţia Uniunii Europene, la nivel european a început să se
formeze şi un sistem bancar european, constituit din organisme bancare comunitare
(Banca Europeană de Investiţii şi Fondul European de Investiţii), organisme bancare
implicate în construcţia Uniunii Europene (Banca Europeană pentru Recostrucţie şi
Dezvoltare, Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale) şi
a Uniunii Economice şi Monetare.
Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1880.
În prezent, Banca Naţională a României este guvernată de Legea nr.312/2004
privind statututl Băncii Naţionale a României.
Potrivit art.1 din lege, B.N.R. este banca centrală a României, fiind constituită
ca o instituţie publică independentă, cu sediul central la Bucureşti. Banca poate avea
agenţii şi sucursale atât în Bucureşti cât şi în alte localităţi din ţară.
B.N.R. are ca principal obiectiv asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
În deplin acord cu acest obiectiv, B.N.R. şi acţiunile sale constituie un sprijin esenţial
pentru politica economică generală a statului, aşa cum se prevede şi în art.2 alin.(3)
din lege.
Conducerea Băncii Naţionale a României este asigurată de un consiliu de
administraţie, compus din 9 membrii: un preşedinte, care este şi guvernator al Băncii
Naţionale a României, un vicepreşedinte, ce are şi calitatea de prim-viceguvernator
şi alţi 7 membrii, dintre care doi sunt şi viceguvernatori, iar ceilalţi 5 membrii nu sunt
salariaţi ai Băncii Naţionale a României.
2.6.TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Definiți sistemul bancar. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
2. Enumerați 5 instituții ce fac parte din sistemul bancar european și
cel internațional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
23
3. Enumerați criteriile în funcție de care poate fi apreciată
independență Băncii Naționale a României. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
2.7. Bibliografie specifică.
1. I.Condor, Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, R.A., Bucureşti, 1994

2. L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar. Ediţia a II-a,
3. C.A.Gheorghe, Drept bancar comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
4. R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012
5. Lucrările conferinţei internaţionale „Probleme actuale în domeniul juridic
bancar” organizate de Asociaţia Consilierilor Juridici din Sistemul Financiar-
Bancar şi Facultatea de Drept din Cadrul Universităţii de Vest din Timişoara,
Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008
6. L.Bercea, Drept bancar. Studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014

Prezentați organele care asigură conducerea Băncii Naționale a
României și activitatea acestora.

24
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3
BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Funcţiile Băncii Naţionale a României
3.1.Obiective 25
3.2. Scurtă prezentare 25
3.3. Emisiunea monetară 26
3.4. Elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi valutare 26
3.5. Funcţia normativă 28
3.6. Supravegherea prudenţială a sistemului bancar 28
3.7. Refinanţarea şi asigurarea de lichidităţi sistemului bancar 30
3.8.Asigurarea funcţionării sistemelor de plăţi 30
3.9. Păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului 31
3.10. Reprezentarea statului şi exercitarea de atribuţii în contul acestuia 32
3.12. Test de auto evaluare 34
3.1. Obiective
● Înțelegerea funcțiilor B.N.R.
● Înțelegerea unor noțiuni esențiale în dreptul bancar.
● Cunoașterea modului în care B.N.R. își îndeplinește cele mai importante
funcții.
3.2. Scurtă prezentare
Legea nr.312/2004 prezintă în art.2 alin.(2) principalele funcţii ale BNR, astfel:
„ a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de
credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru
asigurarea stabilităţii financiare;
c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României;
d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
e) administrarea rezervelor internaţionale ale României”.
Pe lângă aceste funcţii enunţate expres de legiuitor, doctrina a identificat şi
alte funcţii ale băncii centrale. În mod clasic, doctrina (a se vedea R. Postolache,
Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, pp.20-21; L. Săuleanu, L.
Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.35) recunoaşte următoarele funcţii ale
Băncii Naţionale a României:
- emisiunea monetară;
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi valutare;
- funcţia normativă;
- supravegherea prudenţială a sistemului bancar;
- refinanţarea şi asigurarea de lichidităţi sistemului bancar;
25
- asigurarea funcţionării sistemelor de plăţi;
- păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului;
- reprezentarea şi exercitarea de atribuţii în contul statului.
3.3. Emisiunea monetară
Legea nr.312/2004 conţine un capitol format din 7 articole, dedicat reglementării

generale a emisiunii monetare.
Banca Naţională a României deţine monopolul emisiunii monetare, ea fiind
„unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi
monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României” (art.12 din lege).
Totodată, Banca Naţională a României este singura abilitată de legiuitor să
stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici
tehnice ale bancnotelor şi monedelor (art. 14 alin.(1) din lege).
Emisiunea monetară se face conform unui program stabilit de B.N.R., în scopul
asigurării necesarului de numerar, în concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei
băneşti (art. 15 alin.(1) din lege).
Emisiunea monetară, ca funcţie exclusivă a BNR, presupune realizarea mai
multor operaţiuni, ce sunt redate în art. 17 din lege. Pe scurt, emisiunea monetară
presupune:
- tipărirea efectivă a bancnotelor şi baterea monedelor,
- punerea lor în circulaţie, în cantităţile necesare pieţei – distribuirea emisiunii
monetare;
- păstrarea în siguraţă a acelora care nu sunt puse în circulaţie, administrarea
rezervei de numerar;
- înlocuirea bancnotelor şi monedelor uzate sau necorespunzătoare;
- la nevoie, se poate decide anularea sau retragerea din circulaţie a însemnelor
monetare şi punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.
3.4. Elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi valutare
Politica monetară - În doctrina juridică, poltica monetară este considerată a fi

„un ansamblu de acţiuni prin care autorităţile monetare (printre care şi banca
centrală) influenţeză cantitatea de monedă în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii,
cursurile de schimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari în vederea realizării
obiectivelor generale ale politicii economice” (a se vedea L. Săuleanu, L.
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.35)
În realizarea politicii monetare, Banca Naţională a României utilizează proceduri
şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a
instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii (art.5din
lege).
● Între operaţiunile de piaţă monetară efectuate de Banca Naţională a

României amintim (pentru o prezentare mai completă a se vedea L. Săuleanu, L.
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp.37-39) :
- emiterea de certificate de depozit;
- cumpărările/vânzările reversibile;
- vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare;
26
- acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru;
- swap-uri valutare;
- atragerea de depozite.
● Operaţiunile de creditare se adresează numai instituţiilor de credit eligibile.

Operaţiunile de creditare a statului, a autorităţilor publice centrale sau locale, a
regiilor autonome , societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi a altor societăţi cu
capital majoritar de stat sunt interzise Băncii Naţionale a României. Această
interdicţie nu vizează instituţiile de credit cu capital majoritar de stat, care beneficiază
de tratamentul acordat instituţiilor de credit (art.7 alin.(2) şi (3) din lege).
Instituţiile de credit pot accesa de la Banca Naţională a României facilităţi de
credit, care le pot satisface nevoia de lichidate pe termen scurt.
Banca Naţională a României furnizează lichidităţi societăţiilor bancare, prin
refinanţare, pentru a realiza obiectivele politicii monetare, ţinând cont de situaţia
specifică pieţei. Refinanţarea este o operaţiune de creditare pe termen scurt, de
regulă de maxim 90 de zile calendaristice. Creditele de refinanţare ce se pot acorda
de către B.N.R. societăţilor bancare sunt:
- creditul structural;
- creditul de licitaţie;
- creditul special;
- creditul lombard (overdraft).
● Rezervele minime obligatorii sunt disponibilităţi băneşti ale băncii/casei

centrale a cooperativei de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la
B.N.R. (art. 2 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.6 /2002 privind
regimul rezervelor minime obligatorii).
Obligaţia de a menţine rezerve minime obligatorii, în monedă naţională şi
valută, revine instituţiilor de credit persoane juridice române, sucursalelor din
România ale instituţiilor de credit din alte state membre şi sucursalelor din România
ale instituţiilor de credit din state terţe (art. 1 din Regulament).
Rezervele minime obligatorii se instituie de către BNR pentru a asigura o
lichiditate minimă a instituţiilor de credit, în raporturile ce se stabilesc cu deponenţii
lor (a se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012,
p.23) .
Politica valutară - Dacă politica monetară reprezintă un ansamblu de măsuri

menite să asigure stabilitatea internă a monedei naţionale, politica valutară constituie
un ansamblu de măsuri ce se întreprind pentru asigurarea şi menţinerea stabilităţii pe
plan extern a monedei naţionale (a se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura
C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.23).
O pârghie importantă în realizarea acestui obiectiv este politica de curs de
schimb. Menţinerea unui curs de schimb echitabil asigură competitivitatea mărfurilor
naţionale şi recuperarea cheltuielilor, obţinerea de profit la nivelul standardelor
internaţionale şi influenţează cererea şi oferta de valută (a se vedea R. Postolache,
Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.23). De aceea, Banca Naţională
a României are la îndemână o serie de măsuri pentru a interveni pe piaţa valutară, în
scopul menţinerii unui curs de schimb echitabil.
Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu elaborarea şi
aplicarea politicii de curs de schimb. Pentru îndeplinirea acestor prerogative,
27
legiuitorul a stabilit în art.9 alin.(2) din Legea nr. 312/2004, că banca centrală este
abilitată :
- să elaboreze balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia investiţională
internaţională a ţării;
- să stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutară,
să calculeze şi să publice cursurile medii pentru evidenţa statistică;
- să păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.
Din reglementările cu caracter valutar, ce emană, în exclusivitate de la Banca
Naţională a României, rezultă că, în ce priveşte activitatea de monitorizare şi control
ale tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării, este competentă, între altele :
- să autorizeze, să supravegheze, dar şi să retragă autorizaţia persoanelor
juridice care efectuează tranzacţii valutare;
- să stabilească limite pentru deţinerea de active externe şi pentru efectuarea
de operaţiuni cu aur şi active externe.
3.5. Funcţia normativă
Funcţia normativă sau funcţia de reglementare este prevăzută de legiuitor în

art.48 din Legea nr.312/2004. Potrivit alineatului 1 al acestui articol, intitulat
„Reglementările Băncii Naţionale a României” , B.N.R. poate emite reglementările
necesare pentru a „pune în aplicare şi a impune respectarea prevederilor legale”.
Reglementările emise de Banca Naţională a României au caracter obligatoriu pentru
persoanele juridice publice şi private, precum şi pentru persoanele fizice şi pot
îmbrăca următoarele forme: regulamente, ordine, norme şi circulare (art.48 alin.(2)
din lege).
Funcţia normativă a B.N.R. este redată şi de art.25 alin.(2) lit.a) din lege, potrivit
căruia banca centrală, pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar,
este abilitată să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării
acestora şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare .
Pentru a oferi publicului larg, mediului de afaceri intern şi internaţional,
instituţiilor administraţiei publice şi comunităţii academice o imagine clară asupra
politicilor şi măsurilor adoptate pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, reglementările
emise de BNR se publică în Partea I a Monitorul Oficial al României. Toate aceste
reglementări se înregistrează într-un registru public (art. 56 din lege).
Legiuitorul a stabilit că pentru nerespectarea reglementărilor şi hotărârilor
Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, guvernatorul, prim-
viceguvernatorul şi viceguvernatorii B.N.R. pot aplica următoarele sancţiuni:
avertisment scris, amenda, suspendarea parţială sau totală a autorizaţiei acordate
sau chiar retragerea autorizaţiei acordate.
3.6. Supravegherea prudenţială a sistemului bancar
Putem defini supravegherea prudenţială ca fiind funcţia B.N.R. de a stabili

norme şi indicatori de prudenţă bancară şi de a urmări respectarea cerinţelor
prevăzute de lege şi a reglementările aplicabile de către instituţiile bancare din
subordinea sa.
Banca Naţională a României are sarcina de a determina „în ce măsură cadrul
de administrare, strategiile, procesele şi mecanismele implementate de o instituţie de
credit, persoană juridică română, fondurile proprii deţinute şi lichiditatea acesteia
28
asigură o administrare prudentă şi o acoperire adecvată a riscurilor în raport cu
profilul de risc al instituţiei” (art.166 alin.(2) din ordonanţă).
Supravegherea prudenţială contribuie la realizarea concomitentă a
următoarelor obiective:
- edificarea şi menţinerea unui sistem bancar eficient, stabil, competitiv;
- desfăşurarea activităţii bancare în limitele legii şi ale reglementărilor bancare
în domeniu;
- prestarea de servicii bancare la standarde ridicate;
- câştigarea şi menţinerea încrederii clientelei şi publicului în sistemul bancar;
- prevenirea şi reducerea riscurilor bancare (în aces sens, a se vedea și R.
Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.32).
Un prim pas în realizarea supravegherea prudenţială îl reprezintă chiar
edictarea de reglementări privind sistemul bancar şi activitatea acestuia, aplicarea şi
monitorizarea respectării acestora (funcţia normativă).
În fapt, supravegherea prudenţială, respectiv, urmărirea conformării instituţiilor
de credit, persoane juridice române, la cerinţele de natură prudenţială şi a altor
cerinţe prevăzute de reglementările aplicabile în vigoare, se realizează, potrivit art.
169 din ordonanţă, prin:
- primirea de rapoarte de la instituţiile de credit; potrivit art.165 din Ordonanţa de
urgenţă nr.99/2006 instituţiile de credit, persoane juridice române, sunt obligate să
raporteze băncii centrale datele şi informaţiile necesare pentru evaluarea respectării
reglementărilor naţionale şi europene aplicabile;
- efectuarea de verificări la faţa locului desfăşurate la sediul instituţiilor de credit
şi al sucursalelor acestora din ţară şi din străinătate (art.169 teza a2-a din
ordonanţă). Aceste verificări se realizează fie de către personalul BNR, împuternicit
în acest sens, fie de auditori financiari sau experţi numiţi de B.N.R. (art.170 alin. (1)
din ordonanţă). Instituţiile de credit verificate au obligaţia de a permite accesul
persoanelor numite sau împuternicite de B.N.R. pentru examinarea evidenţelor,
conturilor şi operaţiunilor. Totodată, în urmăa solicitărilor primite, instituţiile de credit
sunt obligate să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de desfăşurarea
activităţii (art.171 alin. (1) din ordonanţă).
În ce priveşte modurile de exercitare a supravegherii prudenţiale, doctrina (a se
vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.33) a
identificat următoarele direcţii de abordare:
- supravegherea directă ;
- supravegherea pe bază individuală sau pe bază consolidată;
- colaborarea BNR cu autorităţile competente din statele membre şi străine şi
schimbul de informaţii cu acestea (art.173-175 din ordonanţă).
În cadrul supravegherii prudenţiale, pentru îmbunătăţirea cadrului de
administrare, a strategiilor, a proceselor şi mecanismelor implementate, pentru
asigurarea unei organizări adecvate a activităţii desfăşurate ori pentru restabilirea
sau susţinerea situaţiei sale financiare, inclusiv în cazul constatării deteriorării
indicatorilor financiari şi de prudenţă, B.N.R. poate face recomandări instituţiei de
credit, persoană juridică română, vizate, în vederea adoptării de măsuri
corespunzătoare de către aceasta (art.168 alin.(1) din ordonanţă).
Ordonanţa de urgenţă nr.99/2006 permite B.N.R. ca, independent de
formularea unei recomandări, să dispună măsuri şi/sau aplicarea de sancţiuni şi
măsuri sancţionatoare (art.168 alin.(2) din ordonanţă).
29
3.7. Refinanţarea şi asigurarea de lichidităţi sistemului bancar
Refinanţarea este o noţiune intens utilizată de ceva timp deja. În limbajul curent
ea reprezintă posibilitatea unei persoane de a obţine de la o instituţie bancară un nou
credit în vederea stingerii unui/unor credite aflate în derulare.
La nivel interbancar, refinanţarea sau recreditarea, operaţiuni sinonime,
reprezintă „posibilitatea unei instituţii de credit (împrumutătoare) de a împrumuta la
rându-i, resursele financiare de care are nevoie, recreditarea fiind condiţionată de
garanţiile pe care le poate oferi şi de caracterul creanţelor pe care acestea le
înglobează (negociabile, recreditabile sau mobilizabile)” (a se vedea R. Postolache,
Aşa cum menţionam anterior, în cadrul politicii monetare, Banca Naţională a
României poate acorda credite instituţiilor de credit, perioadele de rambursare fiind
scurte, de maxim 90 de zile (art. 19 alin.(1) din Legea nr.312/2004).
Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de a stabili şi face
publice condiţiile de creditare, nivelul minim al ratei dobânzii la creditele care se
acordă instituţiilor de credit, precum şi criteriile pe care instituţiile de credit trebuie să
le îndeplinească pentru a putea solicita credite (art.20 alin.(1) din lege). Evident,
operaţiunile de creditare sunt pentru B.N.R. operaţiuni comerciale, pentru care
aceasta stabileşte şi încasează dobânzi şi comisioane, aşa cum rezultă din art.20
alin.(2) din Legea nr. 312/2004.
3.8. Asigurarea funcţionării sistemelor de plăţi
Sistemele de plăţi sunt mijloacele prin care se transmit fonduri între bănci ( a se
vedea Comitetul pentru Sisteme de Plăţi şi de Decontare (Committee on Payment
and Settelment Systems), „Core Principles for Systemically Important Payment
Systems”, Banca Reglementelor Internaţionale (Bank for International Settelments),
Basel, 2001, p.1, accesibil la http://www.bis.org/cpmi/publ/d43.pdf, accesat în data
de 23.02.2016, ora 18.15).
Banca Naţională a României defineşte sistemele de plăţi ca fiind un „ansamblu
de instrumente, proceduri bancare şi reguli care asigură transferul de fonduri între
participanţii la sistem (instituţii de credit sau instituţii financiare). Sistemul se bazează
pe un acord între participanţii la sistem şi operatorul de sistem, iar transferul de
fonduri este realizat prin intermediul unei infrastructuri tehnice agreate” ( a se
vedeahttp://www.bnr.ro/Mecanisme-de-decontare-3357.aspx, accesat în data de
23.02.2016, ora 18.40) .
O definiţie mai elaborată a sistemelor de plăţi este dată de Comitetul pentru
Sisteme de Plăţi şi de Decontare al Băncii Reglementelor Internaţionale: „un set de
aranjamente pentru descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici cu ocazia
procurării de resurse reale ori financiare, altfel decât prin barter, deci prin transferul
titlului de proprietate asupra unor active, care, în virtutea faptului că sunt larg
acceptate, sunt cunoscute sub numele de bani” (a se vedea M.Popescu, Tehnici şi
operaţiuni bancare, Suceava, 2008, p.5, accesibil la
http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/ECTS/ECTS_TOB.pdf, accesat în data de
23.02.2016, ora 19.20).
În ţara noastră sistemele de plăţi sunt reglementate prin Legea nr.253/2004
privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi în sistemele de
decontare a opraţiunilor cu instrumente financiare.
În România există trei sisteme de plăţi:
30
- ReGIS, pentru plăţi de valoare mare în lei;
- SENT, pentru plăţi de valoare mică şi volum mare în lei;
- TARGET2 - România, pentru plăţi de mare valoare în euro.
Principalele elemente ale unui sistem de plată sunt:
- instrumentele de plată;
- infrastructura de plată;
- instituţiile financiare care oferă conturi, instrumente şi servicii celor care
operează tranzacţii de plată;
- convenţii, contracte sau alte reglementări pentru producerea, evaluarea,
livrarea şi dobândirea serviciilor şi instrumentelor de plată;
- legi, standarde, reguli şi proceduri care să definească şi să guverneze
mecanismele procesului transferului de plăţi şi comportamentul pe pieţele
serviciilor de plată (Informaţii preluate din Comitetul pentru Sisteme de Plăţi
şi de Decontare (Committee on Payment and Settelment Systems), General
guidance for national payment system development, Banca Reglementelor
Internaţionale (Bank for International Settelments), Basel, 2006, p.2,
accesibil la http://www.bis.org/cpmi/publ/d70.pdf., accesat în data de
23.02.2016, ora 19.00).
În ţara noastră, sarcina monitorizării sistemelor de plăţi, inclusiv a
instrumentelor de plată, în scopul asigurării securităţii şi eficienţei acestora revine
Băncii Naţionale a României, potrivit art.22 alin.(1) din Legea nr.312/2004.
Reglementările B.N.R. cu privire la sistemele de plăţi şi sistemele de decontare
a operaţiunilor cu instrumente financiare vizează, potrivit art. 405 din ordonanţă,
următoarele aspecte:
„ a) condiţiile şi modalitatea de organizare a sistemelor;
b) condiţiile şi procedura de autorizare, precum şi cazurile în care autorizarea
poate fi revocată;
c) criteriile şi regulile pentru supravegherea sistemelor, inclusiv a participanţilor
la sisteme şi a administratorilor acestora;
d) informaţiile şi raportările care trebuiesc furnizate Băncii Naţionale a
României;
e) cerinţele minime privind funcţionarea, auditul operaţional şi administrarea
riscurilor unui sistem şi cele referitoare la situaţiile financiare şi auditul intren ale
participanţilor şi ale administratoului unui sistem;
f) orice alte cerinţe specifice necesare bunei funcţionări a unui sistem”.
3.9. Păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului
Rezervele internaţionale sunt mijloacele de plată pe care un stat le colectează

şi le deţine în scopul acoperirii datoriilor faţă de terţe state, dar şi pentru a-şi echilibra
balanţa de plăţi externe, pentru susţinerea monedei naţionale şi garantarea
solvabilităţii externe. De aceea, Banca Naţională a României urmăreşte menţinerea
rezervelor internaţionale la un nivel adecvat (art.30 alin.(2) din Legea nr.312/2004).
Rezervele internaţionale sunt stabilite şi menţinute, în ţara noastră, de către
Banca Naţională a României. Rezervele internaţionale sunt alcătuite, potrivit art.30
alin.(2) din Legea nr.312/2004 din:
„ a) aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
b) active externe, sub forma de bancnote şi monede sau disponibil în conturi la
bănci sau alte instituţii financiare în străinătate, exprimate în acele monede şi
deţinute în acele ţări, pe care le stabileşte Banca Naţională a României;
31
c) orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, inclusiv
dreptul de a efectua cumpărări de la Fondul Monetar Internaţional în cadrul tranşei
de rezervă, precum şi deţinerile de drepturi speciale de tragere;
d) cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare,
negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate
în primele categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan
internaţional, exprimabile şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru Banca
Naţională a României;
e) bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat emise sau garantate de
guverne străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu,
exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru Banca Naţională a
României”.
Între funcţiile cele mai importante ale rezervei internaţionale amintim:
- acoperirea deficitului balanţei de plăţi;
- permite realizarea unor intervenţii pe piaţa valutară pentru a sprijini cursul
monedei naţionale în raport cu celelalte monede;
- garantarea solvabilităţii economiei naţionale pe piaţa financiar-monetară
internaţională, când se recurge la credite internaţionale.
Rezervele internaţionale trebuie să fie lichide, mereu disponibile, şi să fie
rentabile, să producă venituri.
3.10. Reprezentarea statului şi exercitarea de atribuţii în contul acestuia
Banca Naţonală a României poate participa la tratative şi negocieri externe în

probleme financiare, monetare, de curs de schimb şi de plăţi fie în nume propriu, fie
în numele statului ( a se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck.
Bucureşti. 2012, p.37) .
De multe ori, Banca Naţională a României acţionează ca un agent al statului. În
această calitate, ea ţine în evidenţele sale, contul curent general al Trezoreriei
Statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice (art.27 alin.(1) din Legea
nr.312/2004). Prin convenţie încheiată între Banca Naţională a României şi Ministerul
Finanţelor Publice se stabilesc modul de funcţionare al contului curent general al
Trezoreriei Statului precum şi înregistrarea operaţiunilor în acest cont (art.27 alin.(2)
din lege).
Operaţiunile pe care Banca Naţională a României le efectuează cu Trezoreria
Statului sunt enumerate în art.28 din Legea nr.312/2004. În primul rând, este
menţionată împuternicirea Băncii Naţionale a României de a primi încasările pentru
contul general al Trezoreriei Statului şi de a efectua plăţile în limita disponibiltăţilor
existente în acest cont. La decontarea operaţiunilor prin contul curent general al
Trezoreriei Statului, deschis în evidenţele sale, Banca Naţională a României percepe
comisioane şi plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont.
În fine, art.28 alin.(3) menţonează şi posibilitatea ca Banca Naţională a
României să determine instituţiile de credit eligibile să primească depozite ale
Trezoreriei Statului.
Doctrina recunoaşte următoarele funcţii ale Băncii Naţionale a României:

- emisiunea monetară;
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi valutare;
32
- funcţia normativă;
- supravegherea prudenţială a sistemului bancar;
- refinanţarea şi asigurarea de lichidităţi sistemului bancar;
- asigurarea funcţionării sistemelor de plăţi;
- păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului;
- reprezentarea şi exercitarea de atribuţii în contul statului.
Legea nr.312/2004 conţine un capitol format din 7 articole, dedicat reglementării
generale a emisiunii monetare.
Banca Naţională a României deţine monopolul emisiunii monetare, ea fiind
„unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi
monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României” (art.12 din lege).
În realizarea politicii monetare, Banca Naţională a României utilizează proceduri
şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a
instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii (art.5 din
lege).
Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu elaborarea şi
aplicarea politicii de curs de schimb.
B.N.R. poate emite reglementările necesare pentru a „pune în aplicare şi a
impune respectarea prevederilor legale”.
B.N.R. are sarcina de a stabili norme şi indicatori de prudenţă bancară şi de a
urmări respectarea cerinţelor prevăzute de lege şi a reglementările aplicabile de
către instituţiile bancare din subordinea sa.
Banca Naţională a României are datoria de a determina „în ce măsură cadrul
de administrare, strategiile, procesele şi mecanismele implementate de o instituţie de
credit, persoană juridică română, fondurile proprii deţinute şi lichiditatea acesteia
asigură o administrare prudentă şi o acoperire adecvată a riscurilor în raport cu
profilul de risc al instituţiei”.
Banca Naţională a României poate acorda credite instituţiilor de credit,
perioadele de rambursare fiind scurte, de maxim 90 de zile (art. 19 alin.(1) din Legea
nr.312/2004).
Sarcina monitorizării sistemelor de plăţi, inclusiv a instrumentelor de plată, în
scopul asigurării securităţii şi eficienţei acestora revine tot Băncii Naţionale a
României, potrivit art.22 alin.(1) din Legea nr.312/2004.
Rezervele internaţionale sunt mijloacele de plată pe care un stat le colectează
şi le deţine în scopul acoperirii datoriilor faţă de terţe state, dar şi pentru a-şi echilibra
balanţa de plăţi externe, pentru susţinerea monedei naţionale şi garantarea
solvabilităţii externe. De aceea, Banca Naţională a României urmăreşte menţinerea
rezervelor internaţionale la un nivel adecvat (art.30 alin.(2) din Legea nr.312/2004).
Banca Naţonală a României poate participa la tratative şi negocieri externe în
probleme financiare, monetare, de curs de schimb şi de plăţi fie în nume propriu, fie
în numele statului.
33
3.12.TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Enumerați principalele funcții ale B.N.R. Folosiţi spaţiul de mai jos
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la paginile 23-24 .
2. Definiți politica monetară. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
3. Definiți supravegherea prudențială. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................

1. Aniţei, N.C., Lazăr, R.E. Drept bancar şi valutar. Editura Universul Juridic.
Bucureşti. 2011
3. Şaguna, D.D. Raţiu, M.A. Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2007
6. Turcu, I. Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar. Vol.I, II, III.
Ed. a 5-a. Editura Lumina Lex. Bucureşti. 2004.

Prezentați funcția normativă a B.N.R.
Prezentați pe scurt obligațiile profesionale ale instituțiilor de credit.

34
INSTITUȚIILE DE CREDIT
4.1. Obiective 35
4.2. Conceptul de „instituţie de credit” 35
4.3. Tipuri de instituţii de credit. 36
4.4. Reguli privind constituirea instituţiilor de credit 39
4.4.1. Condiţiile minime de acces la activitatea bancară 40
4.4.2. Autorizaţia BNR şi efectele acesteia 43
4.5. Obligaţiile profesionale 45
4.5.1. Obligaţiile de informare şi de publicitate şi transparenţa bancară 45
4.5.2. Obligaţia de consiliere 47
4.5.3. Obligaţia de vigilenţă 48
4.5.4. Obligaţia de a păstra secretul bancar 48
4.6. Riscul bancar şi supravegherea prudenţială 50
4.1. Obiective
● Înțelegerea noțiunii de ”instituție de credit”.
● Cunoașterea principlelor tipuri de instituții de credit.
● Cunoașterea principalelor etape ce trebuie parcurse pentru constituirea unei
instituții de credit.
● Înțelegerea principalelor obligații ce revin instituțiilor de credit.
4.2. Conceptul de „instituţie de credit”
Doctrina juridică (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu,

Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2011, p.52) a constatat că noţiunea de „instituţie de credit” este de sorginte
comunitară, ea fiind consacrată de Directiva nr. 77/780 din 12 decembrie 1977 a
Consiliului, „prima directivă bancară” (a se vedea I.Turcu, Operaţiuni şi contracte
bancare. Tratat de drept bancar, vol.I, ed. a 5-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004, pp.137-138, în al cărei prim articol se spune că instituţia de credit este
„întreprinderea a cărei activitate constă în primirea de fonduri de la public şi în
acordarea de credite pe cont propriu”.
În urma abrogării Directivei nr.77/780 din 12 decembrie 1977 de către
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2000/12/CE din 20 martie 2000,
privind iniţierea activităţii instituţiilor de credit, sfera noţiunii de „instituţie de credit” s-a
extins, aceasta fiind, potrivit noii reglementări (art.1 pct.1 lit.a) din Directivă), o
„întreprindere a cărei activitate constă în primirea de depozite sau de alte fonduri
rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont propriu”.
Aderăm la opinia exprimată în literatura juridică, potrivit căreia noţiunea de
„instituţie de credit” este oportună, întrucât include în sfera sa atât băncile cât şi
instituţii de altă natură, care trebuie să se supună aceloraşi exigenţe ca şi băncile (a
35
se vedea I.Turcu, T.B.Enoiu, Recenta reformă legislativă în domeniul activităţii
bancare (I), în Revista de drept comercial nr.3/2004, p.10).
În legislaţia românească, instituţiile de credit erau definite prin art.7 alin.(1)
pct.10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006. Ordonanţa încadra în
rândul instituţilor de credit entităţile a căror activitate constă în atragerea de depozite
sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont
propriu. Pe lângă acestea, erau considerate a fi instituţii de credite şi entităţile cae
emit mijloace de plată în formă de monedă electronică, denumite instituţii emitente
de monedă electronică.
În urma modificării Ordonanţei de Urgenţă nr.99/2006 prin Ordonanţa de
urgenţă nr.26/2010 (pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă
nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi a altor acte
normative), sunt considerate, în prezent, instituţii de credit doar entităţiile a căror
activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la
public şi în acordarea de credite în cont propriu (art. I pct.5 din Ordonanţa de urgenţă
nr.26/2010).
4.3. Tipuri de instituţii de credit
Instituţiile de credit sunt, în principiu, bănci comerciale, care asigură protecţia

depunerilor, crează şi distribuie monedă, gestionează mijloace de plată şi prestează
servicii financiare (în acest sens, a se vedea C.N.Florescu, Condiţiile generale de
bancă, instrument juridic necesar în activitatea bancară, în Revista de drept
comercial nr.6/2000, p.183).
Doctrina economică a evidenţiat faptul că băncile comerciale se axează în
principal pe „atragerea depozitelor şi acordarea de credite, acceptarea de depuneri
de la alte bănci sau firme, operaţiuni valutare pentru persoane fizice şi juridice,
plasamentul fondurilor, finanţarea schimburilor comerciale externe” (a se
vedea.M.Spulbăr, Management bancar, Editura Sitech, Craiova, 2003, p.29) .
● Clasificarea băncilor comerciale în funcţie de tipul operaţiunilor

desfăşurate
În funcţie de tipul operaţiunilor pe care le desfăşoară, băncile comerciale pot

fi clasificate în bănci universale şi bănci specializate.
Băncile universale sunt apte să efectueze toată gama de operaţiuni bancare
(a se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.49),
fără a se limita la anumite tipuri de operaţiuni. Ordonanţa de urgenţă nr.99/2006
numeşte băncile universale simplu, bănci. Potrivit art.285 din ordonanţă băncile au
vocaţie universală. Se consacră astfel regula potrivit căreia băncile au vocaţie
universală, băncile specializate fiind excepţia de la regulă.
Băncile specializate sunt cele care desfăşoară, preponderent, un anumit tip
de operaţiuni bancare sau într-un anumit domeniu (a se vedea.M.Spulbăr,
Management bancar, Editura Sitech, Craiova, 2003, p.30). În rândul băncilor
specializate amintim: băncile de credit ipotecar, băncile de economisire şi creditare în
domeniul locativ şi organizaţiile cooperatiste de credit.
36
- Clasificarea băncilor specializate aşa cum rezultă din prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006
Băncile de credit ipotecar sunt cele care oferă împrumuturi pe termen lung,
garantate cu ipoteca asupra unui sau unor imobile deţinute de debitor.
Definiţia legală a băncilor ipotecare o regăsim în art.318 din Ordonanţa de
urgenţă nr.99/2006, acestea fiind considerate de legiuitor acele instituţii de credit
specializate ce au ca obiect principal de activitate desfăşurarea cu titlu profesional a
activităţii de acordare de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de
fonduri rambursabile de la public prin emisiunea de obligaţiuni ipotecare.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ sunt definite de
leguitor prin art.288 din Ordonanţă de urgenţă nr.99/2006 ca fiind „instituţiile de
credit specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror obiect
principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru
domeniul locativ”.
Organizaţiile cooperatiste de credit sunt reglementate de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.99/2006 sub două forme: cooperativa de credit şi casa
centrală a cooperativelor de credit.
Cooperativa de credit este, în accepţiunea ordonanţei (art.334 lit.a) din
ordonanţă), o instituţie de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane
fizice unite voluntar cu intenţia de a-şi îndeplini nevoile şi aspiraţiile comune de ordin
economic, social şi cultural. Aceasta îşi desfăşoară activitatea pe principiul
întrajutorării membrilor cooperatori.
Casa centrală a cooperativelor de credit este o instituţie de credit ce rezultă
din asocierea unor cooperative de credit, „în scopul gestionării intereselor lor
comune, urmăririi centralizate a respectării dispoziţiilor legale şi a reglementărilor-
cadru, aplicabile tuturor cooperativelor de credit afiliate”. Casa centrală a
cooperativelor de credit exercită supravegherea şi controlul administrativ, tehnic şi
financiar asupra organizării şi funcţionării cooperativelor de credit afiliate (art.334
lit.b) din ordonanţă).
- Alte clasificări ale băncilor specializate
În doctrina economică băncile specializate sunt împărţite în:

- bănci de investiţii, care acordă credit firmelor industriale sau din alte ramuri,
de regulă pentru investiţii; creditele se acordă pe termen mediu şi lung, iar fondurile
sunt procurate pe bază unor forme de economisire pe durată mai mare decât cele
obişnuite;
- bănci ipotecare;
- bănci de export-import, care oferă credite producătorilor, exportatorilor
autohtoni, „pentru a-i sprijini în activitatea de promovare a produselor ţării respective
pe pieţele externe, garantează credite externe, efectuează operaţiuni de casă în
favoarea importatorilor şi exportatorilor” (a se vedea.M.Spulbăr, Management
bancar, Editura Sitech, Craiova, 2003, p.30).
Banca de Export-Import a României a fost înfiinţată şi este guvernată de
Legea nr.96/2000 privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a
României EXIMBANK S.A.. Banca derulează „activităţi de susţinere a mediului de
afaceri românesc şi a tranzacţiilor internaţionale prin instrumente financiar-bancare şi
de asigurări specifice” (art.1 alin.(1) din lege).
37
Banca îşi desfăşoară activitatea atât în nume propriu, cât şi în numele şi în
contul statului.
Pentru susţinerea operaţiunilor de comerţ exterior, dar şi în scopul asigurării
dezvoltării infrastructurii, dezvoltării utilităţilor de interes public, dezvoltării regionale,
precum şi pentru susţinerea activităţii de cercetare – dezvoltare, protecţia mediului
înconjurător, ocuparea şi formarea personalului, susţinerea şi dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii şi susţinerea tranzacţiilor internaţionale, în concordanţă
cu politica Guvernului, EXIMBANK desfăşoară activităţi de finanţare, refinanţare,
asigurare, reasigurare şi garantare (art.1 alin.(2) şi (3) din lege).
- bănci de accept (case de accept), care susţin, prin semnătură, titluri de credit
(cambii, bilete la ordin) trase de exportatorii autohtoni asupra importatorilor străini, iar
titlul de credit astfel negociat devine negociabil (a se vedea.M.Spulbăr, Management
bancar, Editura Sitech, Craiova, 2003, p.30);
- bănci agricole, care acordă credite şi alte facilităţi financiare şi de plată
unităţilor agricole pentru cumpărarea de terenuri şi utilaje agricole, îngrăşăminte etc;
- case de emisiune, instituţii bancare ce asigură plasarea pe piaţă a unor
emisiuni de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.).
● Clasificări ale băncilor din sistemul bancar naţional
Din perspectiva titularului dreptului de proprietate asupra capitalului

social al băncii, băncile pot fi:
- bănci cu capital privat;
- bănci cu capital de stat;
- bănci mixte.
Privite din prisma apartenenţei la un stat, băncile pot fi clasificate în:
- bănci autohtone – capitalul social este deţinut de persoane fizice şi/sau
juridice din statul unde banca funcţionează;
- bănci mixte – capitalul social provine atât din ţară cât şi din alte state;
- bănci internaţionale – capitalul social provine din ţări diferite.
În funcţie de dimensiunea şi importanţa în cadrul pieţei, băncile pot fi:
- bănci locale – deţinute de o colectivitate locală, ale căror surse sunt de
provenienţă locală şi pe baza cărora se finanţează afacerile comunităţii respective;
- bănci regionale – specializate în atragerea de depozite şi acordarea de credite
într-o anumită regiune a unei ţări; au o dimensiune mai mare decât a băncilor locale;
- bănci supraregionale – companii holding care îşi desfăşoară activitatea în
majoritatea regiunilor unei ţări;
bănci multinaţionale – a căror activitate se desfăşoară şi în alte ţări decât cea
de origine.
În doctrina bancară s-a subliniat faptul că băncile multinaţionale nu trebuiesc
confundate cu băncile internaţionale. Astfel, spre deosebire de băncile internaţionale,
care îşi desfăşoară activitatea la sediul din ţara de reşedinţă, efectuând operaţiuni
pentru clienţii din diferite ţări sau în diferite valute, băncile multinaţionale „şi-au
implantat sucursale şi filiale în mai multe ţări, activitatea transnaţională depăşind o
pătrime din totalul activităţi desfăşurate” (a se vedea E.M.Savu, Tendinţe privind
globalizarea sistemului bancar naţional, în Economie teoretică şi aplicată, nr.6/2006,
p.89, accesibilă la http://store.ectap.ro/articole/210.pdf, accesat în data de
29.02.2016, ora 18.40).
38
4.4. Reguli privind constituirea instituţiilor de credit
Sistemul Bancar European şi Piaţa Bancară Unică Europeană impun

instituţiilor de credit ale statelor membre respectarea unor regului prin a căror
respectare se doreşte crearea unui cadru sigur, stabil şi care inspiră încredere
clienţilor.
Întreaga procedură a constituirii unei instituţii de credit trebuie să se
conformeze unor cerinţe stricte:
- nediscriminarea – toate instituţiile de credit, româneşti sau provenind din
statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv dezmembrămintele acestora, trebuie
să aibă condiţii egale de acces la profesiunea bancară şi de exercitare a acesteia (a
se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.51);
- licenţa unică (autorizaţia unică) – prin Directiva 2006/48/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului privind iniţierea şi exercitarea activităţiilor instituţiilor de
credit s-a exprimat oportunitatea realizării unei armonizări legislative de substanţă,
„necesară şi suficientă pentru a asigura recunoaşterea reciprocă a autorizaţiilor şi a
sistemelor de supraveghere prudenţială, făcând astfel posibilă acordarea unei licenţe
unice, recunoscută în întreaga Comunitate şi aplicarea principiului supravegherii
prudenţiale în statul membru de origine”. În ţara noastră BNR este autoritatea
competentă să emită licenţa unică;
- supravegherea – instituţiile de credit ce au sediul şi îşi desfăşoară activitatea
pe teritoriul unui stat sunt supravegheate de respectivul stat, prin intermediul băncii
sale centrale. Această măsură se justifică prin faptul că este foarte greu, aproape
imposibil, de realizat armonizarea absolută a diverselor practici şi legislaţii bancare
din statele membre ale Uniunii Europene ( a se vedea R. Postolache, Drept bancar.
Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.52). Cooperarea între organismele de
supraveghere şi de reglementare din statele membre este, de aceea, o necesitate;
- respectarea normelor bancare din statul gazdă – pentru realizarea acestui
imperativ, BNR trebuie să comunice entităţilor care vor opera în România, lista
actelor normative din România, adoptate în scopul protejării interesului general.
Autorizarea instituţiilor de credit - Înainte de toate, instituţiile de credit sunt

persoane juridice. Prin urmare, pentru înfiinţarea lor valabilă, este necesară
respectarea prevederilor Codului civil, referitoare la persoana juridică.
Potrivit art. 194 alin.(1) din cod, o persoană juridică se poate înfiinţa fie prin
actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi instituţiilor publice, al
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se
constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale, fie prin actul
de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii, fie în alt mod
prevăzut de lege.
Băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universală (art.285). O bancă,
persoană juridică română, se poate constitui numai sub forma juridică a societăţii pe
acţiuni, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990. Potrivit art.5 alin.(1) din lege,
o societate pe acţiuni se constituie prin contract de societate şi statut.
Constituirea valabilă a băncii, ca societate pe acţiuni, se finalizează, în cazul
în care cerinţele legale sunt îndeplinite, prin încheierea pronunţată de judecătorul
delegat, în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerinţe. Prin încheierea
judecătorului delegat este autorizată constituirea societăţii, ce se va înmatricula în
registrul comerţului (art. 40 din lege).
39
Pentru a avea acces la activitatea bancară, îndeplinirea acestor cerinţe legale
nu este suficientă. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului prevede şi necesitatea
obţinerii unei autorizaţii potrivit ordonanţei (art.10 alin.(1) din ordonanţă). Condiţiile
care trebuiesc îndeplinite şi documentaţia ce trebuie să însoţească cererea pentru
obţinerea autorizaţiei sunt reglementate de Banca Naţională a României şi sunt
notificate Autorităţii Bancare Europene (art.10 alin.(2) din ordonanţă).
4.4.1. Condiţiile minime de acces la activitatea bancară
Preluând o clasificare din doctrina franceză, doctrina de specialitate din ţara

noastră (a se vedea L.Bercea, Constituirea societăţilor bancare, în Revista de drept
comercial nr.12/2001, p.101), clasifică condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a se
constitui şi funcţiona instituţiile de credit, în două categorii:
- condiţii ce ţin de societatea însăşi – privind forma juridică, obiectul de
activitate, capitalul social, condiţii privind administratorii etc;
- condiţii de procedură – privesc aprobarea şi autorizarea de către autoritatea
administrativă autonomă de specialitate.
● Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite de societate
- Condiţii privind fondurile proprii şi capitalul social
Prima dintre condiţiile de acces la activitatea bancară reglementată de

Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 este cea legată de obligativitatea existenţei unor
fonduri proprii distincte şi a unui nivel minim al capitalului social. O instituţie de credit
nu poate primi autorizaţia de la Banca Naţională a României, dacă „nu dispunde de
fonduri proprii distincte sau de un nivel al capitalului iniţial cel puţin egal cu nivelul
minim stabilit prin reglementări, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5
milioane de euro” (art.11 din ordonanţă).
Un nivel adecvat al fondurilor proprii este necesar instituţiei de credit, pentru a
oferi stabilitate şi siguranţă activităţii desfăşurate, dar şi pentru a-şi putea îndeplini
obligaţiile asumate (art.123 din ordonanţă).
În ce priveşte capitalul social, acesta trebuie să fie vărsat integral şi în
numerar, la momentul subscrierii, inclusiv în cazul majorării acestuia, nefiind permise
aporturile în natură (art.12 alin.(2) din Ordonanţa de urgenţă nr.99/2006). Aporturile
la capitalul social trebuie vărsate într-un cont deschis la o instituţie de credit.
- Condiţii privind sediul social
Sediul social şi, după caz, cel real (locul de conducere şi de gestiune a
activităţii statuare, atunci când acesta nu este sediul social), aparţinând instituţiei de
credit persoană juridică română, trebuie să fie situat pe teritoriul României (art.14
alin. (1) din ordonanţă). În plus, activitatea pentru care a fost autorizată instituţia de
credit trebuie să se desfăşoare efectiv şi cu preponderenţă pe teritoriul României
(art.14 alin.(2) din ordonanţă).
- Condiţii privind identitatea acţionarilor
În vederea obţinerii autorizării ca instituţie de credit, persoană juridică română,

persoanele interesate trebuie să aducă la cunoştinţa BNR identitatea acţionarilor sau
40
a membrilor, persoane fizice sau juridice, care urmează să deţină, direct sau indirect,
deţineri calificate la instituţia de credit şi cu privire la valoarea acestor deţineri.
Prin deţinere sau participaţie calificată se înţelege, potrivit art.4 alin.(1)
pct.36 din Regulamentul nr.575/2013, participaţia directă sau indirectă într-o
întreprindere, care reprezintă cel puţin 10% din capital sau din drepturile de vot sau
care face posibilă exercitarea unei influenţe semnificative asupra administrării
întreprinderii respective.
Dacă nu există deţineri calificate Banca Naţională a României trebuie
notificată cu privire la identitatea celor mai mari 20 de acţionari sau membri şi la
valoarea participaţiilor deţinute de aceştia.
Dacă BNR consideră adecvată calitatea persoanelor respective, din perspectiva
necesităţii asigurării unui management prudent şi sănătos al instituţiei de credit,
poate acorda autorizaţia (art.15 alin.(1) din ordonanţă).
Un alt aspect care prezintă interes pentru BNR în vederea emiterii sau nu a
autorizaţiei, este dacă între instituţia de credit, persoană juridică română, şi alte
persoane fizice sau juridice există legături strânse. BNR emite autorizaţia numai
dacă aceste legături ori dispoziţiile legale, măsurile de natură administrativă din
jurisdicţia unui stat terţ ce guvernează una sau mai multe persoane fizice sau juridice
cu care instituţia de credit are legături strânse sau dificultăţiile în aplicarea
dispoziţiilor sau măsurilor respective nu împiedică exercitarea eficientă a funcţiilor
sale de supraveghere (art.15 alin.(2) din ordonanţă).
- Condiţia existenţei unui plan de activitate
Între documentele ce trebuiesc prezentate BNR-ului în vederea obţinerii

autorizaţiei, se află şi planul de activitate al potenţialei instituţii de credit, plan care
trebuie să cuprindă cel puţin tipurile de activităţi propuse a fi desfăşurate şi structura
organizatorică a instituţiei de credit, şi din care să rezulte capacitatea acesteia de a
realiza obiectivele propuse, în condiţii compatibile cu regulile unei practici bancare
prudente şi sănătoase (art.17 din ordonanţă).
În literatura juridică se condideră că prin această cerinţă se urmăreşte
„realizarea unei previziuni sau a unei viziuni holistice cu privire la modul de
desfăşurare a activităţii la parametrii optimi, conform Normelor BNR, ulterior
momentului obţinerii autorizării” (a se vedea D.M.Mănescu, Regimul juridic al
societăţilor bancare, Editura Hamagiu, Bucureşti, 2009, p.33).
● Procedura de autorizare
Procedura ce conduce la obţinerea autorizaţiei emise de BNR, pentru înfiinţarea

valabilă a unei instituţii de credit, presupune parcurgerea a trei etape distincte:
autorizarea de constituire (autorizarea prealabilă), constituirea propriu-zisă sau
legală a instituţiei de credit, potrivit Legii 31/1990, şi autorizarea de funcţionare.
Întrucât etapa a doua ţine mai mult de ramura dreptului comercial, ne vom opri
atenţia asupra etapelor privind autorizarea de constituire şi autorizarea de
funcţionare.
- Autorizarea de constituire
Condiţiile minimale de acces prevăzute de normele legale stau la baza

autorizării de constituire, care la rândul său este doar „o premisă a accesului la
41
activitatea bancară, neavând efect constitutiv, fiind urmată de constituirea propriu-
zisă sau legală a instituţiei de credit” (a se vedea R. Postolache, Drept bancar.
Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.73).
Banca Naţională a României poate acorda aprobarea de constituire a
instituţiei de credit sau poate respinge cererea, în termen de 4 luni de la data la care
a primit cererea de autorizare însoţită de documentaţia necesară, potrivit legii (art. 33
alin.(1) din ordonanţă).
În cazul în care Banca Naţională a României constată că documentaţia depusă
de titularul cererii nu este copletă, ea poate comunica, în termen de 5 zile lucrătoare
de la primirea cererii, documentele necesare, în vederea depunerii de îndată a
acestora (art.33 alin.(2) din ordonanţă).
Pe lângă documentaţia depusă în condiţiile legii, în termen de 3 luni de la
primirea cererii de autorizare, BNR poate solicita, în scris, orice documente sau
informaţii suplimentare, dacă cele prezentate sunt considerate a nu fi suficiente ori
relevante, pentru realizarea evaluării sau dacă documentaţia prezintă alte deficienţe
(art.33 alin.(3) şi art.34 din ordonanţă). Documentele sau informaţiile solicitate pot fi
prezentate, respectiv, deficienţele constatate pot fi remediate de către titularul cererii
în termen de o lună de la data comunicării solicitării adresate în acest sens de BNR
BNR poate hotărâ dacă aprobă sau nu constituirea instituţiei de credit. În cazul
respingerii cererii, o dată cu hotărârea BNR trebuie comunicate şi aspectele pe care
s-a întemeiat hotărârea (art.33 alin.(9) din ordonanţă).
- Autorizaţia de funcţionare
Pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare, odată acordată aprobarea de

constituire, entitatea interesată trebuie, ca în termen de cel mult două luni de la
comunicarea hotărârii BNR să îi prezinte acesteia documentele care atestă
constituirea legală a instituţiei de credit (art.33 alin.(5) din ordonanţă). Modificările
apărute în documentaţia iniţială determină realizarea unei noi evaluări din parte
BNR, ce poate conduce inclusiv la revocarea hotărârii de autorizare a constituirii
băncii, dacă acestea sunt contrare normelor de autorizare (a se vedea R.
După prezentarea acestor documente, BNR are la dispoziţie un termen de cel
mult 4 luni de la data primirii documentelor pentru a hotărâ cu privire la acordarea
autorizaţiei de funcţioare entităţii solicitante (art.33 alin.(6) din ordonanţă).
Ca şi în cazul aprobării de constituire, BNR poate solicita entităţii solicitante, în
scris, orice informaţii şi documente suplimentare, considerate necesare pentru
evaluarea corespunzătoare a cererii. Totodată, BNR poate solicita remedierea unor
deficienţe constatate, în termen de o lună de la data comunicării documentaţiei
solicitate. Titularul trebuie să depună în termen de o lună de la comunicarea
solicitării, documentaţia specificată (art.33 alin.(7) şi art.34 din ordonanţă). Sancţiune
care intervine în cazul nerespectării termenului pentru prezentarea documentelor sau
informaţiilor solicitate, constă în faptul că acestea nu vor fi luate în considerare la
evaluarea cererii de autorizare şi vor fi restituite titularului cererii (art.33 alin.(8) din
ordonanţă).
Uneori, autorizarea unei instituţii de credit, persoană juridică română, necesită,
în prealabil, consultarea Băncii Naţionale a României cu autorităţile competente ale
unui alt stat implicat. O astfel de consultare este necesară în anumite situaţii,
enumerate în art.37 alin.(1) din ordonanţă:
42
„a) instituţia de credit, persoană juridică română, este o filială a unei instituţii de
credit autorizate în statul membru respectiv;
b) instituţia de credit, persoană juridică română, este o filială a societăţii-mamă
a unei instituţii de credit autorizate în statul membru respectiv;
c) instituţia de credit, persoană juridică română, este controlată de aceleaşi
persoane care controlează o instituţie de credit autorizată în statul membru
respectiv.”
Hotărârea BNR se comunică în scris titularului cererii, în cazul respingerii cererii
fiind indicate, în cuprinsul acesteia, motivelor care au stat la baza hotărârii (art.33
alin.(9) din ordonanţă).
Prin hotărârea sa, BNR poate interzice, restricţiona sau condiţiona anumite
activităţi, sau chiar poate subordona acordarea autorizaţiei de funcţionare, de
îndeplinirea angajamentelor asumate de instituţia solicitantă.
O cerere de autorizare poate fi respinsă de BNR numai în situaţile expres
prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006, în art.38 alin.(1) lit.a)-i):
- documentaţia prezentată nu este completă sau a fost întocmită fără
respectarea prevederilor legale în vigoare iar informaţiile oferite nu sunt relevante
sau suficiente pentru a determina în ce măsură sunt respectate condiţiile pentru
acordarea autorizaţiei;
- instituţia de credit nu dispune de fonduri proprii separate sau capitalul iniţial nu
depăşeşte nivelul minim stabilit de banca Naţională a României;
- instituţia de credit nu are forma juridică corespunzătoare prevăzută de lege
pentru categoria ce se intenţionează a fi constituită;
- instituţia de credit nu poate, potrivit planului de activitate, să asigure realizarea
obiectivelor propuse;
- Banca Naţională a României nu consideră calitatea persoanelor care asigură
administrarea şi/sau conducerea instituţiei de credit ca fiind adecvată, deoarece
reputaţia sau experienţa profesională a acestora nu corespunde naturii, volumului şi
complexităţii activităţii instituţiei de credit sau necesităţii asigurării unui management
prudent şi sănătos;
- calitatea acţionarilor sau a membrilor instituţiei de credit nu corespunde
cerinţelor legale şi reglementărilor aferente, emise în aplicarea acestora;
- legătruile strânse dintre instituţia de credit şi alte persoane fizice sau juridice
sau dispoziţiile legale, măsurile de natură administrativă din jurisdicţia unui stat terţ
ce guvernează una sau mai multe persoane fizice sau juridice cu care instituţia de
credit are legătrui strânse sau dificultăţi în aplicarea acestor dispoziţii sau măsuri
sunt de natură să împiedice exercitarea eficientă a supravegherii prudenţiale;
- fondatorii au făcut comunicări publice privind funcţionarea instituţiei de credit,
anterior obţinerii aprobării de constituire;
- nu sunt respectate alte condiţii prevăzute de lege sau de reglementările emise
în aplicarea acestora.
BNR nu poate evalua o cerere de autorizare sau motiva respingerea unei astfel
de autorizaţii pe criteriul necesităţiilor economice ale pieţei (art. 38 alin.(2) din
ordonanţă).
4.4.2. Autorizaţia BNR şi efectele acesteia
Aşa cum menţionam antreior, pentru a dobândi autorizarea din partea BNR,
solicitantul trebuie să îndeplinească si să facă dovada îndeplinirii anumitor condiţii
43
prevăzute de lege. O dată ce aceste condiţii sunt îndeplinite, solicitantul devine apt
pentru dobândirea autorizaţiei.
Condiţiile ce au fost impuse pentru autorizare, trebuie însă menţinute pe toată
durata de existenţă a instituţiei de credit. În situaţia în care instituţia de credit nu mai
îndeplineşte una sau mai multe din condiţiile legale, BNR este abilitat să îi retragă
autorizaţia, instituţia intrând în lichidare (art.44 alin.(1) din ordonanţă).
Codul civil prevede în art.207 alin.(1) că pentru activităţiile care necesită o
autorizaţie din partea organelor competente, dreptul de a desfăşura activităţiile în
cauză se naşte din momentul obţinerii autorizaţiei solicitate de lege, dacă prin
aceasta nu se prevede altfel.
Sancţiunea săvârşirii de astfel de activităţi în absenţa autorizaţiilor prevăzute de
lege este nulitatea absolută a acestora. Persoanele vinovate de efectuarea de
activităţi fără autorizaţia legală, răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile
cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege (art. 207 alin.(2)
din cod).
Instituţia de credit care a primit autorizaţia de funcţionare poate să desfăşoare
toate activităţiile pentru care a fost autorizată.
Decizia de autorizare vizează entitatea solicitantă, obiectul de activitate declarat
şi condiţiile realizării acestuia. Dobândirea autorizării de funcţionare marchează
naşterea sau dobândirea capacităţii de exerciţiu a instituţiei de credit autorizate (a se
vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.76).
Autorizaţia acordată de BNR instituţiei de credit este valabilă pentru o
perioadă nedeterminată şi nu poate fi transferată unei alte entităţi (art.35 alin.(1) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006).
Instituţiile de credit care au dobândit autorizaţia de funcţionare şi care îşi
desfăşoară activitatea în România în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.99/2006 trebuie să fie evidenţiate de BNR în registrul instituţiilor de credit, care
este accesibil persoanelor interesate (art.417 din ordonanţă).
Tot în scop de evidenţă, BNR notifică Autorităţii Bancare Europene orice
autorizaţie acordată. În urma unei astfel de notificări Autoritatea Bancară Europenă
include denumirea instituţiei de credit în lista instituţiilor de credit, care se publică pe
site-ul Autorităţii (art. 36 din ordonanţă).
Autorizaţia acordată de BNR unei instituţii de credit poate fi retrasă în
împrejurări expres prevăzute de ordonanţă, în art.39. Retragerea autorizaţiei poate
interveni în următoarele împrejurări:
- în termen de 1 an de la acordarea autorizaţiei instituţia de credit nu şi-a
început activitatea pentru care a fost autorizată sau a încetat să mai desfăşoare
activitatea pentru o perioadă mai mare de 6 luni;
- la baza obţinerii autorizaţiei s-au aflat informaţii false sau pentru obţinerea
acesteia au fost utilizate mijloace ilegale;
- nu mai sunt îndeplinite condiţiile ce au stat la baza acordării autorizaţiei;
- instituţia de credit nu mai îndeplineşte cerinţele prudenţiale prevăzute de
actele normative aplicabile în materie sau există elemente care indică faptul că într-
un termen scurt instituţia de credit nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile faţă de
creditorii săi şi, mai ales, nu mai poate garanta siguranţa activelor care i-au fost
încredinţate de către deponenţii săi;
- instituţia de credit a săvărşit anumite fapte sancţionabile prevăzute de
art.228 din ordonanţă.
Hotărârea BNR de a retrage autorizaţia şi motivele ce au stat la baza hotărârii
trebuie comunicate în scris instituţiei de credit. Hotărârea se publică, pentru
44
opozabilitate, în Monitorul Oficial al României şi, cel puţin, în două cotidiene de
circulaţie naţională (art. 42 alin.(1) din ordonanţă). Efectele hotărârii se produc de la
data publicării în Monitorul Oficial sau de la o dată ulterioară prevăzută în hotărâre
Autoritatea Bancară Europeană trebuie notificată cu privire la retragerea
autorizaţiei unei instituţii de credit şi motivele care au stat la baza hotărârii de
retragere a autorizaţiei (art.43 din ordonanţă).
Ca principiu, în urma retragerii autorizaţiei, instituţia de credit intră în lichidare
Dacă sunt îndeplinite cerinţele normative, BNR poate aproba dizolvarea şi
lichidarea instituţiei de credit, pe baza planului de lichidare, autorizaţia Băncii
Naţionale a României încetându-şi valabilitatea (art.40 alin.(4) din ordonanţă).
În ce priveşte încetarea de drept a valabilităţii autorizaţiei unei instituţii de
credit, împrejurările în care se produce aceasta sunt prevăzute de art. 41 alin.(1) din
ordonanţă. Astfel, conduc la încetarea de drept a valabilităţii autorizaţiei împrejurări
precum:
- producerea unei fuziuni sau a unei divizări a instituţiei de credit, ce are ca
efect încetarea existenţei acesteia;
- transformarea instituţiei de credit într-o altfel de instituţie de credit;
- pronunţarea unei hotărâri de declanşare a procedurii falimentului instituţiei
de credit;
- alte cazuri prevăută de ordonanţă.
Încetarea valabilităţii autorizaţiei unei instituţii de credit se publică de către
BNR în Monitorul Oficial al României şi în cel puţin două cotidiene de circulaţie
naţională (art. 41 alin.(2) din ordonanţă).
Încetarea valabilităţii autorizaţiei, ca şi retragerea autorizaţiei împiedică
instituţia de credit să desfăşoare alte activităţi, decât cele strict legate de lichidare
(art. 44 alin.(2) din ordonanţă).
4.5. Obligaţiile profesionale
Dreptul bancar a fost şi este considerat un drept al profesioniştilor (pentru mai

multe informații privind noțiunea de ”profesionist” a se vedea Tabacu, A. Drăghici, A.
Dreptul afacerilor. Editura Sitech. Craiova. 2013, p.36). Ramura dreptului bancar este
considerată din acest motiv, una mai complexă, mai greu accesibilă persoanelor care
nu au o oarecare experienţă în domeniu.
În termeni uzuali, profesionist este cel care lucrează într-un anumit domeniu de
activitate, pe baza unei pregătiri corespunzătoare (a se vedea V.Nemeș, Drept
comercial, Editura Hamangiu, București, 2012, p.24).
O astfel de persoană, un profesionist, este ţinut să respecte anumite obligaţii în
exercitarea activităţii sale. În rândul acestor obligaţii specifice profesioniştilor intră şi
obligaţiile profesionale ale instituţiilor de credit.
Obligaţiile profesionale ale instituţiilor de credit, asupra cărora ne vom oprii
atenţia, sunt: obligaţia de informare a clientului, obligaţia de consiliere a clientului,
obligaţia de vigilenţă şi obligaţia păstrării secretului bancar.
4.5.1. Obligaţiile de informare şi de publicitate şi transparenţa bancară
Doctrina a evidenţiat faptul că obligaţia de informare are un conţinut diferit, în

funcţie de titularul său. Pentru instituţiile de credit, care au statut de profesionişti,
45
obligaţia de informare ţine de exrcitarea profesiei (a se vedea L. Săuleanu, L.
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.175).
Instituţiile de credit nu sunt, propriu-zis, partenere ale clienţilor, persoane fizice
sau juridice, tocmai datorită calităţii lor de profesionişti. În raporturile cu particularii,
banca se află într-o oarecare poziţie de supraordonare. Acest aspect este evident în
cazul contractelor de adeziune pe care banca le înaintează potenţialilor săi clienţi şi
care conţin caluze ce nu pot fi, în cea mai mare parte, negociate. Contractele
bancare sunt guvernate însă şi de clauze care adesea nu sunt cunoscute de părţi,
aşa cum este cazul condiţiilor generale de bancă.
Pentru a se asigura disciplina şi transparenţa pieţei, este necesar ca instituţiile
de credit să facă publice date şi informaţii cu privire la activitatea desfăşurată.
Modalităţiile în care datele şi informaţiile necesare sunt făcute publice, locaţia unde
acestea sunt disponibile precum şi mijloacele de verificare a respectării cerinţelor de
publicare sunt la latitudinea instituţiei de credit, „în măsura în care este posibil,
acestea trebuind să asigure utilizarea aceloraşi mijloace sau a aceleiaşi locaţii pentru
publicarea tuturor datelor şi informaţiilor” (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache,
A. Dodocioiu, Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, pp.186-187) .
● Condiţiile generale de bancă
Pornind de la premisa că, în drept, contractul este legea părţilor, Banca

Naţională a României, cea care validează normele de creditare, nu intervine, sub
acest aspect în activitatea băncilor. Potrivit art.3 alin.1 din Regulamentul BNR nr.
3/2007, privind limitarea riscurilor de credit la creditele destinate persoanelor fizice,
împrumutătorii desfăşoară activitatea de creditare pe baza reglementărilor proprii ce
au fost anterior validate de Banca Naţională a României. Faptul că aceste norme de
creditare nu sunt făcute publice de către bănci, a pus transparenţa operaţiunilor de
creditare sub semnul întrebării. Mai mult decât atât, această situaţie a creat premisa
aducerii unor acuze grave la adresa băncilor, suspectate de ascunderea unor „norme
care îi defavorizează pe împrumutaţi” (a se vedea Piperea, Gh. Metoda mea de luptă
judiciară contra clauzelor abuzive. Pro bono, disponibil la
http://piperea.ro/blog/gheorghepiperea/metoda-mea-de-lupta-judiciara-contra-
clauzelor-abuzive-pro-bono/, aacesat în data de 04.04.2016, ora 20.36).
BNR nu se pronunţă asupra modelelor de contracte elaborate de bănci în
temeiul normelor, ci intervine numai atunci „când băncile încalcă ce au semnat”(a se
vedea A.Vasilescu, Vasilescu, despre clauzele abuzive: Legea-i lege!, disponibil la
http://www.wall-street.ro/articol/Finante-Banci/154653/vasilescu-despre-clauzele-
abuzive-legea-i-lege.html, accesat la 04.04.2016, ora 18.30) .
Normele proprii ale instituţilor de credit sunt „obligatorii în activitatea bancară,
secrete şi nefăcute publice, clienţilor prezentându-li-se doar atât cât să îşi exprime un
consimţământ avizat sub aspectul obliagţiilor pe care şi le asumă. Ele nu reprezintă
(...) decât condiţii proprii de lucru”(a se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura
46
● Lipsa de transparenţă a operaţiunilor bancare ce fac trimitere la normele
interne
Condiţiile generale de bancă sunt opozabile clientului numai în măsura în care îi

sunt aduse acestuia la cunoştinţă. Valabilitatea unor astfel de clauze se apreciază în
funcţie de respectarea unor criterii, cum sunt: vizibilitatea, lizibilitatea sau
comprehensibilitatea. Toate aceste criterii asigură, în opinia noastră, transparenţa
operaţiunii bancare antrenate.
Astfel, este considerată a fi discutabilă valoarea juridică a afişajului spontan prin
care se modifică clauzele contractului bancar, „întrucăt nu există certitudinea că noile
informaţii au ajuns la cunoştinţa clientului” (a se vedea L.Bercea, Drept bancar.
Studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.147). De aceea, o astfel de
clauză poate fi calificată din perspectiva dreptului consumului ca fiind ne-negociată
şi, în consecinţă, abuzivă.
Contractele bancare sunt uneori lipsite de transparenţa ce ar trebui să fie
specifică operaţiunilor bancare. Spre exemplu, în anumite contracte de credit, ce fac
obiectul unor procese aflate pe rolul instanţelor de judecată, este considerată a fi
abuzivă, tocmai datorită lipsei de transparenţă, clauza relativă la dobândă, deoarece
aceasta nu este clar determinată. Deşi este caracterizată ca fiind o dobândă fixă, pe
toată durata contractului, banca îşi arogă, în aceste contracte, prerogativa de a
modifica în mod unilateral dobânda, în funcţie de conjunctura economică. Cu alte
cuvinte, deşi dobânda ar trebui să fie fixă, prin voinţa unilaterală a băncii, ea devine
variabilă.
Considerate a fi abuzive sunt şi clauzele prin care banca îşi rezervă
posibilitatea de a modifica în mod unilateral cuantumul unor comisioane, aplicând
pentru determinarea acestora norme interne ce nu au fost aduse la cunoştinţa
clientului.
Toate aceste aspecte fac obiectul de reglementare al unor norme interne, care
adesea devin „documente contractuale”. Lipsa de transparenţă a acestora afectează
în mod evident voinţa consumatorului de produse bancare, fapt ce permite
intervenţia Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului pentru tragerea la
răspundere a băncii, suspectată de inserarea unor clauze abuzive în contract.
4.5.2. Obligaţia de consiliere
Clientela bancară este una diversă, fiind formată din persoane fizice sau
persoane juridice conduse de persone fizice, ce provin din aproape toate mediile
sociale. De aceea, personalul bancar trebuie să ofere, cu privire la produsele şi
serviciile solicitate, informaţii exacte, precise, iar nu generale, aşa cum sunt cele ce
fac obiectul obligaţiei de informare.
Obligaţia de informare şi cea de consiliere nu trebuie confundate, deşi uneori
este dificil de realizat o disociere între ele. Se consideră că aceste două obligaţii
„variază ca intensitate, în raport cu natura operaţiunii vizate şi cu abilităţile clientului;
cu cât opearţiunea este mai riscantă sau mai tehnică, cu atât intensitatea obligaţiilor
considerate creşte” (a se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck.
Bucureşti. 2012, p.98).
47
4.5.3. Obligaţia de vigilenţă
Se spune despre obligaţia de vigilenţă că este o îmbinarea a obligaţiilor de

discernământ şi de consiliere din partea instituţiilor de credit, în limita competenţei
lor, în ceea ce priveşte operaţiunile care le sunt solicitate de clienţi, în situaţii în care
sunt implicate interesele clientului şi ale instituţiilor de credit, iar uneori chiar ale
terţilor ( a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar.
Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.182).
Obligaţia de vigilenţă a instituţiilor de credit le impune acestora un
comportament riguros şi atenţie la detalii, pentru detectarea anomaliilor şi a
neregluarităţilor manifestate în raporturile intervenite între ele şi clienţi.
Literatura juridică franceză analizează obligaţia de vigilenţă în corelaţie cu
principiul de non-ingerinţă sau de non-imixtiune în conducerea afacerilor clientului,
principiu potrivit căruia bancherul nu este obligat să intervină pentru a împiedica
clientul să îndeplinească un act neregulat, inoportun sau periculos dar nici nu este în
drept să refuze executarea instrucţiunilor clientului pe motiv că nu i se par judicioase.
Cu alte cuvinte, „obligaţia de vigilenţă nu trebuie să conducă la imixtiunea instituţiei
de credit în afacerile clientului” (a se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura
4.5.4. Obligaţia de a păstra secretul bancar
Secretul bancar - Secretul bancar a fost definit ca reprezentând „ceea ce se

află în activitatea bancară sub formă de date, informaţii, imagini, acte şi fapte, şi este
ţinut sistematic ascuns de bănci şi alte persoane potrivit legii, pentru a preveni
eventualele prejudicii aduse băncilor şi clienţilor acestora” (a se vedea Dabu, V.
Borza, R. Protecţia afacerilor prin instituirea secretului bancar şi al instituţilor de
credit. Revista de Drept Penal, Nr. 2/2007, p.41).
Aşa cum rezultă din prevederile art. 111 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 99/2006, secretul profesional (bancar) poartă asupra tuturor faptelor,
datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, informaţiile referitoare la
conturile clienţilor, la serviciile prestate, la contractele încheiate cu clienţii, precum şi
asupra informaţiilor care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile
personale sau de afaceri ale clienţilor.
Sfera informaţiilor confidenţiale cuprinde datele şi faptele care, devenite publice,
ar dăuna intereselor ori prestigiului unei societăţi bancare sau ale unui client al băncii
precum şi numele depunătorului sau titularului contului şi operaţiunile înregistrate în
conturile lui. Se constată astfel, că nu toate informaţiile transmise băncii sunt
nedivulgabile, „iar ceea ce banca este autorizată să divulge, poate fi divulgat şi fără
asentimentul clientului şi chiar contra unei remuneraţii plătite de beneficiarul
informaţiei” (a se vedea Turcu, I. Caractere specifice ale contractelor bancare.
Dreptul nr. 10-11/2003, pp.22-23).
În ce priveşte persoanele ţinute a păstra secretul profesional (bancar) acestea
sunt toate acele persoane abilitate să solicite şi/sau să primească informaţii de
natura secretului bancar, informaţiile dobândite putând fi utilizate numai în scopul
pentru care au fost solicitate sau le-au fost furnizate potrivit legii.
Toate aceste persoane ţinute a păstra secretul profesional nu au dreptul de a
folosi sau de a dezvălui nici în timpul activităţii, dar nici după încetarea acesteia,
fapte, date, sau informaţii ce fac obiectul obligaţiei de confidenţialitate, care, dacă ar
48
deveni publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului instituţiei de credit sau clienţilor
acesteia.
Această obligaţie de nedivulgare este completată cu obligaţia de a nu folosi nici
pentru sine, nici pentru altul asemenea informaţii.
Obligaţia legală a instituţiilor de credit de a furniza informaţii, aşa cum

rezultă aceasta din art. 61 al Codului de procedură fiscală - În vechea sa formă,
Codul de procedură fiscală (Ordonanţa de Guvern nr.92/2003, republicată în
Monitorul Oficial nr. 513 din 31 iulie 2007) reglementa în art.54 obligaţia băncilor de a
furniza informaţii. Reglementarea făcea parte din Capitolul III – Administrarea şi
aprecierea probelor, Titlul III – Dispoziţii procedurale generale.
Legiuitorul prevedea în art.49 alin.(2) din cod, posibilitatea organelor fiscale de
a solicita informaţii de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane, pentru
determinarea situaţiei fiscale reale a unui contribuabil.
Pentru aplicarea acestei prevederi, legiuitorul a stabilit prin art.54 alin.(1) din
cod, obligaţia băncilor de a comunica organelor fiscale lista titularilor persoane fizice,
juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce deschid ori închid conturi,
forma juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora. Comunicarea
acestor liste trebuia să se realizeze de două ori pe lună, cu referire la conturile
deschise sau închise în perioada anterioară acesteia, fiind adresată Ministerului
Economiei şi Finanţelor (în prezent, Ministerul Finanţelor Publice).
Procedurile privind transmiterea acestor informaţii au fost elaborate de
Ministerul Economiei şi Finanţelor împreună cu Banca Naţională a României (art.54
alin.(2) din cod).
Noul Cod de procedură fiscală (Legea nr.207/2015, publicată în Monitorul
Oficial nr. 547 din 23 iulie 2015), prevede şi el obligaţia instituţiilor de credit de a
furniza informaţii, în art.61, ce face parte din Capitolul V – Administrarea şi
aprecierea probelor, Titlul III – Dispoziţii procedurale generale.
Prin art.61 din cod, legiuitorul a stabilit obligaţia instituţiilor de credit de a
furniza anumite informaţii organelor fiscale.
Informaţiile incluse în prevederile art.61 alin.(1), alin.(2) lit.b) şi alin.(4) pot fi
utilizate „doar în scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice ale organului fiscal
central”(art.61 alin.(5) din cod). Deşi, în general, informaţiile de natură fiscală
obţinute de la instituţiile de credit sau de la alte persoane pot fi utilizate într-un scop
mai larg, în doctrină se apreciază că „această derogare se explică prin aceea că
suntem în prezenţa unei intruziuni semnificative în dreptul la viaţă privată al
persoanelor vizate, astfel încât informaţiile colectate cu această ocazie trebuie să
aibă un regim juridic mai strict” (a se vedea Costaş, C.F. Comentariu. Codul de
procedură fiscală. Comentariu pe articole. Editura Solomon. Bucureşti. 2016, p.42).
Pentru aplicarea prevederilor art.61 din cod, legiuitorul a instituit obligaţia
aprobării procedurii de aplicare prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală (art.61 alin.(6) din cod). În acest sens a fost emis Ordinul
preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3770/2015 (publicat în
Monitorul Oficial nr. 983 din 30 decembrie 2015) prin care a fost aprobată Procedura
de furnizare de informaţii conform art.61 din Legea nr.207/2015 privind Codul de
procedură fiscală.
49
4.6. Riscul bancar şi supravegherea prudenţială
● Riscul bancar - Noţiunea de risc se referă la acele situaţii care, prin

producerea lor pot produce consecinţe nefavorabile.
Riscul bancar este acel risc generic pe care şi-l asumă o instituţie de credit
prin exercitarea activităţii sale caracteristice, „este elementul de incertitudine care
poate afecta activitatea societăţii bancare sau derularea unei opearţiuni economico-
financiare” (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar.
Riscurile bancare nu se confundă cu „incidetele” – prima manifestare a
riscurilor şi nici cu „pierderile” – impactul financiar al incidentelor.
Cel mai adesea, riscurile bancare au la bază concentrarea excesivă a riscului
asupra unui client, industrie sau sector economic, şi chiar asupra unei ţări. Pierderile
cele mai mari înregistrate de instituţiile de credit se datorează împrumuturilor
excesive datorate unor clienţi sau angajării excesive în activităţi speculative apărând
din expunerea unor cursuri valutare ridicate sau stabilirea necorespunzătoare a
scadenţei şi a ratei dobânzii, expuneri generate fie de decizii tehnice
necorespunzătoare apărute în schimburile de pe piaţă, fie de tehnicile
necorespunzătoare de conducere a băncii.
Sunt considerate a fi riscuri bancare:
- riscul de credit;
- riscul de lichiditate;
- riscul ratei dobânzii;
- riscul valutar;
- riscul de piaţă;
- riscul juridic;
- riscul sistemic;
- riscul de ţară;
- riscul reputaţional.
● Supravegherea prudenţială
Competenţa BNR - Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit este

asigurată de Banca Naţională a României, care urmăreşte respectarea cerinţelor
prudenţiale de natură cantitativă (solvabilitate, lichiditate etc.) şi calitative (ca
exemplu, cadrul de administrare a riscului) prevăzute de normele naţionale şi de cele
ale Uniunii Europene.
Supravegherea se realizează de Banca Naţională a României pe două
paliere:
- supravegherea microprudenţială care urmăreşte monitorizarea riscurilor ce pot
afecta entităţile supravegheate, privite individual;
- supravegherea macroprudenţială, ce are ca scop diminuarea riscului sistemic
prin reducerea disfuncţionalităţilor sistemului financiar.
Prin supravegherea pe care o realizează, BNR evaluează riscurile care pot
afecta instituţiile de credit, privite individual, dar şi piaţa bancară, în întregul ei.
Puterea Băncii Naţionale a României de a exercita atribuţiile de supraveghere
prudenţială nu îi permite acesteia să aibă o atitudine discreţionară.
În activitatea de supraveghere prudenţială, BNR nu este abilitată să intervină
în relaţiile contractuale dintre instituţiile de credit supravegheate şi clienţii lor.
Totodată, se apreciază că nu intră în atribuţiile Băncii Naţionale a României
50
protejarea consumatorilor de servicii financiare, aceasta fiind în sarcina autorităţii
naţionale competente.
Măsuri de supraveghere şi sancţiuni - Instituţile de credit, persoane juridice

române, care încalcă legislaţia bancară, referitoare la supraveghere sau la
desfăşurarea activităţii, pot fi sancţionate de Banca Naţională a României, în scopul
înlăturării deficienţelor şi a cauzelor acestora. Aceasta îşi poate exercita competeţele
de supraveghere şi de aplicare a măsurilor, sancţiunilor şi măsurilor sancţionatoare,
în mod direct, în colaborare cu alte autorităţi, prin delegarea competenţelor sale către
alte autorităţi, cu păstrarea responsabilităţii pentru competenţele delegate sau prin
sesizarea autorităţilor judiciare competente (art.225 alin.(1) şi (2) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.99/2006).
Instituţiile de credit, persoane juridice române, care sunt găsite vinovate de
nerespectarea cerinţelor normative în materie sau care nu dau curs recomandărilor
BNR, trebuie să ia măsurile dispuse de banca centrală, necesare pentru redresarea
situaţiei în cel mai scurt timp.
Sancţiunile şi măsurile sancţionatoare aplicate de BNR trebuie să fie eficace şi
proporţionale cu faptele şi deficienţele constatate şi să fie de natură a avea un efect
descurajant (art.225 alin.(3) din ordonanţă).
Banca Naţională a României poate aplica o serie de sancţiuni, prevăzute de
art. 229 alin.(1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006, astfel:
„a) avertisment scris;
b) avertisment public, prin care se indică persoana fizică, instituţia de credit (...)
responsabilă şi fapta săvârşită;
c) amenda aplicabilă persoanei juridice până la 10% din valoarea totală netă a
cifrei de afaceri realizată în exerciţiul financiar precedent (...);
d) amenda aplicabilă persoanei fizice până la echivalentul în lei a 5 milioane de
euro la cursul de schimb din 17 iulie 2013;
e) retragerea aprobării acordate (...);
f) amenda până la de două ori valoarea beneficiului obţinut prin săvârşirea
faptei, dacă acesta poate fi determinat”.
Banca Naţională a României poate aplica următoarele măsuri
sancţionatoare prevăzute de art.229 alin.(2) din ordonanţă:
a) emiterea „unui ordin de încetare a conduitei ilicite a persoanei fizice sau
juridice şi de abţinere de la repetarea acesteia;
a¹) interzicerea temporară a exercitării unor funcţii într-o instituţie de credit (...);
b) retragerea autorizaţiei acordate instituţiei de credit (...);
c) suspendarea exercitării drepturilor de vot ale acţionarului sau acţionarilor
responsabili”.
Măsurile sancţionatoare pot fi aplicate concomitent cu sancţiunile dispuse
Aplicarea sancţiunilor şi măsurilor sancţionatorii se prescrie în termen de 1 an
de la data constatării faptei, dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârşirii faptei
În anumite situaţii special prevăzute de lege, Banca Naţională a României
poate dispune măsuri speciale prevăzute de Legea nr.312/2015 privind redresarea şi
rezoluţia instituţilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative în domeniul financiar .
51
Sunt considerate, în prezent, instituţii de credit doar entităţiile a căror activitate

constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în
acordarea de credite în cont propriu (art. I pct.5 din Ordonanţa de urgenţă
nr.26/2010).
Instituţiile de credit sunt, în principiu, bănci comerciale, care asigură protecţia
depunerilor, crează şi distribuie monedă, gestionează mijloace de plată şi prestează
servicii financiare.
În funcţie de tipul operaţiunilor pe care le desfăşoară, băncile comerciale pot fi
clasificate în bănci universale şi bănci specializate.
Băncile specializate pot fi:
- bănci de credit ipotecar;
- bănci de economisire şi creditare în domeniul locative;
- organizaţii cooperatiste de credit.
Din perspectiva titularului dreptului de proprietate asupra capitalului social al
băncii, băncile pot fi:
- bănci cu capital privat;
- bănci cu capital de stat;
- bănci mixte.
Privite din prisma apartenenţei la un stat, băncile pot fi clasificate în:
- bănci autohtone – capitalul social este deţinut de persoane fizice şi/sau
juridice din statul unde banca funcţionează;
- bănci mixte – capitalul social provine atât din ţară cât şi din alte state;
- bănci internaţionale – capitalul social provine din ţări diferite.
Băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universală (art.285). O bancă,
persoană juridică română, se poate constitui numai sub forma juridică a societăţii pe
acţiuni, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990. Potrivit art.5 alin.(1) din lege,
o societate pe acţiuni se constituie prin contract de societate şi statut.
Pentru a avea acces la activitatea bancară, îndeplinirea acestor cerinţe legale
nu este suficientă. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului prevede şi necesitatea
obţinerii unei autorizaţii potrivit ordonanţei (art.10 alin.(1) din ordonanţă). Condiţiile
care trebuiesc îndeplinite şi documentaţia ce trebuie să însoţească cererea pentru
obţinerea autorizaţiei sunt reglementate de Banca Naţională a României şi sunt
notificate Autorităţii Bancare Europene (art.10 alin.(2) din ordonanţă).
O dată valabil constituite, instituțiile de credit sunt ținute în exercitarea activității
lor de respectarea anumitor obligaţii profesionale: obligaţia de informare a clientului,
obligaţia de consiliere a clientului, obligaţia de vigilenţă şi obligaţia păstrării secretului
bancar.
Activitatea instituțiilor de credit poate fi afectată de producerea unor riscuri.
Riscul bancar este acel risc generic pe care şi-l asumă o instituţie de credit prin
exercitarea activităţii sale caracteristice, „este elementul de incertitudine care poate
afecta activitatea societăţii bancare sau derularea unei opearţiuni economico-
financiare”.
52
4.8. Test de autoevaluare
1. Definiți instituția de credit. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
2. Enumerați tipurile de bănci specializate. Folosiţi spaţiul de mai jos
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
3. Definiți și enumerați riscurile bancare. Folosiţi spaţiul de mai jos
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
4.9.Bibliografie specifică.
Bucureşti. 2011
3. Şaguna, D.D. Raţiu, M.A. Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2007
6. I.Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol.I, ed. a
5-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004
7. D.M.Mănescu, Regimul juridic al societăţilor bancare, Editura Hamagiu,
Bucureşti, 2009

Prezentați pe scurt obligațiile profesionale ale instituțiilor de credit.

53
ACTIVITĂȚI PERMISE INSTITUȚIILOR DE CREDIT
5.1. Obiective. 54
5.2. Atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile. 54
5.3. Acordarea de credite. 55
5.4. Leasingul financiar. 55
5.5. Servicii de plată. 57
5.6. Emiterea şi administrarea unor mijloace de plată, precum: cecuri, 58
cambii şi bilete la ordin.
5.7. Emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente. 58
5.8. Tranzacţionarea. 58
5.9. Alte activităţi permise instituţiilor de credit. 58
5.10. Utilizarea fiduciei în dreptul bancar. 59
5.1. Obiective.
● Înțelegerea prinicpalelor tipuri de activități ce pot fi desfășurate de instituțiile
de credit.
● Cunoașterea principalelor norme ce reglementează activități ce pot fi
desfășurate de instituțiile de credit.
5.2. Atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile
Noţiunea de „depozit” este definită în Legea nr. 311/2015 privind schemele de

garantare a depozitelor şi Fondul de garantare a depozitelor bancare. Potrivit
definiţiei legale, conţinută de art. 3 alin.(1) lit.h) din lege, depozitul este „orice sold
creditor, inclusiv dobânda datorată, rezultat din fonduri aflate într-un cont sau din
situaţii tranzitorii derivând din operaţiuni bancare curente şi pe care instituţia de credit
trebuie să îl ramburseze, potrivit condiţiilor legale şi contractuale aplicabile, inclusiv
depozitele la termen şi conturile de economii”, acestea din urmă, cu anumite excepţii
prevăzute de lege.
Instituţiile de credit atrag fonduri de la persoanele fizice şi juridice dar şi de la
entităţi fără personalitate juridică.
Spre deosebire de depozitul clasic, depozitul bancar se caracterizează prin
faptul că banca poate dispune de obiectul depozitului, respectiv, de suma de bani ce
i-a fost încredinţată.
Codul civil redă şi el acceast aspect, în art.2191 alin.(1), prevăzând că prin
constituirea unui depozit de fonduri la o instituţie de credit, aceasta dobândeşte
proprietatea asupra sumelor de bani depuse. Instituţiei de credit îi revine obligaţia de
a restitui, la termenul convenit sau, după caz, la cererea deponentului, aceeaşi
cantitate monetară şi de aceeaşi specie.
54
5.3. Acordarea de credite
● Creditul şi facilitatea de credit - Instituţiile de credit joacă un rol important în

mişcarea fondurilor în economie, care se poate realiza pe două căi: „prin
concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a
resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanţare indirectă
– sau prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa
financiară – finanţare directă” (a se vedea L.Apostol, Pieţe de capital, Editura
Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2010, p.7).
Codul civil nu defineşte creditul, ci facilitatea de credit. Potrivit art.2193 din
Codul civil, facilitatea de credit este un contract prin care o instituţie de credit, o
instituţie financiară nebancară sau orice altă entitate autorizată prin lege specială se
obligă să ţină la dispoziţia clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp
determinată sau nedeterminată. Clientul poate utiliza creditul în mai multe tranşe.
Totodată, prin rambursări succesive, clientul poate să reînnoiască suma disponibilă
(art.2194 din cod).
● Tipuri de credite - Diferitele tipuri de credite au fost clasificate potrivit mai

multor criterii. După natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, creditele
pot fi clasificate în credite comerciale, credite bancare, credite de consum, credite
obligatare, credite ipotecare etc. Importanţa acestei clasificări rezultă din faptul că
noţiunea de credit bancar nu trebuie confundată cu celelate categorii de credite din
clasificare. Creditul bancar este doar o varietate a creditului.
Creditul bancar se caracterizează prin faptul că părţi la un astfel de credit sunt
o instituţie de credit şi un agent non-bancar. Se apreciază că acest tip de credit are o
„flexibilitate mai mare decât creditul comercial, deoarece sumele disponibile pot fi
orientate de beneficiar spre orice domeniu” (a se vedea Duca, I. Creditul în economia
de piaţă. Suport de curs. Bucureşti. 2007, p.6).
Creditul presupune întrunirea mai multor elemente:
- participanţii (subiectele raportului de credit) – creditorul şi debitorul;
- caracterul contractual;
- promisiunea de rambursare – angajamentul asumat de debitor de a rambursa
la scadenţă suma împrumutată, împreună cu dobânzile aferente;
- prudenţa – atitudinea prudentă a creditorului, care, pentru a nu se expune
riscurilor, ia măsuri pentru garantarea creditului;
- scadenţa - termenul de rambursare;
- dobânda – preţul capitalului împrumutat;
- utilitatea/eficienţa creditului – ambele părţi trebuie să obţină un câştig în urma
creditării;
- existenţa, de regulă, a unor obiective precise – un credit acordat cu o anumită
destinaţie trebuie să respecte acea destinaţie, nu poate fi utilizat în alt scop.
5.4. Leasingul financiar
● Operaţiunile de leasing şi contractul de leasing
Operaţiunile de leasing sunt reglementate de Ordonanţa Guvernului nr.51/1997

privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing. Operaţiunile de leasing
sunt definite de legiuitor ca fiind acele operaţiuni prin care o parte denumită locator
55
sau finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra
unui bun, al cărui proprietar este, celeilate părţi, denumită locatar sau utilizator, la
solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice denumită rată de leasing, iar la
sfârşitul perioadei de leasing locatorul (finanţatorul) se obligă să respecte dreptul de
opţiune al locatarului (utilizatorului) de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale
(art.1 alin.(1) din lege).
În doctrină s-a evidenţiat faptul că trebuie evitată confuzia între operaţiunea
de leasing şi contractul de leasing, pentru că operaţiunea de leasing „cuprinde toate
raporturile născute în legătură cu un contract de leasing, pe câtă vreme contractul de
leasing reprezintă exclusiv actul juridic încheiat între finanţator şi utilizator (...)” (a se
vedea V.Nemeş, Drept comercial, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.369).
Contractul de leasing financiar este definit de Codul fiscal, prin art.7 alin.(7)
astfel: „orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele
condiţii:
- riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing
produce efecte;
- contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra
bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
- utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului,
iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa
dintre durata de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la
durata normală de funcţionare maximă, exprimată în procente;
- perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare
maximă a bunului care face obiectul leasingului (...);
- valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii este mai
mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului”.
● Tipuri de leasing - Leasingul poate fi clasificat utilizând mai multe criterii.

După obiectul contractului, leasingul poate fi mobiliar sau imobiliar. Articolul 1
alin. (2) din lege prevde expres că operaţiunile de leasing pot avea ca obiect bunuri
imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinaţie, precum şi bunuri mobile
aflate în circuitl civil. Fac excepţie de la această prevedere, respectiv, nu pot face
obiectul leasingului înregistrările pe bandă audio şi video, piesele de teatru,
manuscrisele, brevetele, drepturile de autor şi bunurile necorporale (art. 1 alin.(2),
teza a doua).
După formele speciale pe care le pot îmbrăca contractele de leasing, putem
distinge: contractul de leasing comun, contractul de lease-back şi subleasingul,
cunoscut ca sublocaţiunea în regim de leasing.
În fine, clasificarea care ne interesează mai mult, din punct de vedere al
dreptului bancar, este cea care se realizează în funcţie de conţinutul ratelor, în
leasing operaţional şi leasing financiar. Aceste categorii de leasing nu sunt definite
de Ordonanţa de urgenţă nr.51/1997, însă conceptele de leasing opraţional şi leasing
financiar se pot contura prin intermediul definiţiilor legale ale ratelor de leasing
operaţional, respectiv, financiar.
Astfel, potrivit art. 2 lit.d) din ordonanţă, în cazul leasingului operaţional, rata de
leasing, chiria, se stabileşte prin acordul părţilor, iar în cazul leasingului financiar,
rata de leasing reprezintă cota-parte din valoarea de intrare a bunului, care se
stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părţilor.
56
Constatăm că leasingul opraţional poate fi asimilat unei simple închirieri, în
timp ce leasingul financiar poate fi asimilat unui transfer de proprietate cu plata în
rate.
Deşi iniţial operaţiunile de leasing financiar puteau fi derulate prin societăţi
distincte, constituite ca filiale ale instituţiile de credit, după aderarea României la
Uniunea Europeană aceste operaţiuni pot fi desfăşurate direct de instituţiile de credit
(a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar. Ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.92).
5.5. Servicii de plată
Din dorinţa ca în interiorul său plăţile să fie uşoare, eficiente şi sigure, Uniunea
Europeană a stabilit un cadru comun privind serviciile de plată, care a înlocuit
normele naţionale ale ţărilor Unuiunii Europene. Acest lucru s-a realizat prin Directiva
2007/64/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind
serviciile de plată în cadrul pieţei interne. Directiva conţine norme ce reglementează
serviciile de plată. Normele directivei se adresează atât prestatorilor de servicii de
plată, cât şi utilizatorilor de astfel de servicii. Directiva a fost transpusă în legislaţia
naţională prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.113/2009 privind serviciile de
plată.
Serviciile de plată nu sunt definite normativ, însă ordonanţa de urgenţă
enumeră activităţile în care se pot concretiza aceste servicii.
Potrivit art.8 din ordonanţă, „prin servicii de plată se înţelege oricare dintre
următoarele activităţi:
- servicii care permit depunerea de numerar într-un cont de plăţi, precum şi
toate operaţiunile necesare pentru funcţionarea contului de plăţi;
- servicii care permit retrageri de numerar dintr-un cont de plăţi, precum şi toate
operaţiunile necesare pentru funcţionarea contului de plăţi;
- efectuarea următoarelor operaţiuni de plată în cazul în care fondurile nu sunt
acoperite printr-o linie de credit: debitări directe, inclusiv debitări directe singulare,
operaţiuni de plată printr-un card de plată sau un dispozitiv similar, operaţiuni de
transfer-credit, inclusiv operaţiuni cu ordine de plată programată;
- efectuarea următoarelor operaţiuni de plată în cazul în care fondurile sunt
acoperite printr-o linie de credit deschisă pentru un utilizator al serviciilor de plată:
debitări directe, inclusiv debitări directe singulare, operaţiuni de plată printr-un card
de plată sau un dispozitiv similar, operaţiuni de transfer-credit, inclusiv operaţiuni cu
ordine de plată programată;
- emiterea şi/sau acceptarea la plată a instrumentelor de plată;
- remiterea de bani;
- efectuarea de operaţiuni de plată în care consimţământul plătitorului pentru
realizarea unei operaţiuni de plată este dat prin intermediul oricăror mijloace de
telecomunicaţie, digitale sau informatice, şi plata este efectuată către operatorul
sistemului sau reţelei informatice ori de telecomunicaţii care acţionează exclusiv ca
intermediar între utilizatorul serviciilor de plată şi furnizorul bunurilor şi serviciilor”.
57
5.6. Emiterea şi administrarea unor mijloace de plată, precum: cecuri,
cambii şi bilete la ordin
Cecul, biletul la ordin şi cambia beneficiază de norme speciale ce vor face

obiectul de studiu al unui capitol subsecvent din lucrare, motiv pentru care nu ne vom
opri în această secţiune asupra lor.
5.7. Emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente
În rândul garanţiilor ce pot fi emis de instituţiile de credit un loc important îl

ocupă scrisoarea de garanţie.
Scrisoarea de garanţie este, potrivit doctrinei juridice, un înscris întocmit de o
instituţie de credit(garant) cu un client al său (ordonatorul scrisorii) prin care îşi
asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani beneficiarului garanţiei (creditor al
ordonatorului scrisorii) în cazul în care ordonatorul scrisorii nu îşi îndeplineşte sau îşi
îndeplineşte defectuos angajamentele asumate printr-un contract anterior faţă de
beneficiarul garanţiei (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept
bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
p.95).
Scrisoarea bancară beneficiază şi de o definiţie legală, ce se regăseşte în
art.2321 alin.(1) din Codul civil: „Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil
şi necondiţionat prin care o persoană denumită emitent se obligă, la solicitarea unei
persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent,
dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane,
denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.
5.8. Tranzacţionarea
Instituţiile de credit pot tranzacţiona în nume propriu sau pe contul clienţilor cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit;
- valută;
- contracte futures şi options financiare;
- instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile.
5.9. Alte activităţi permise instituţiilor de credit
Alte activităţi permise instituţiilor de credit sunt:

- participarea la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin
subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestare de servicii legate
de astfel de emisiuni;
- servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi
alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi
prestarea altor servicii de consultanţă;
- administrarea de portofolii şi consultanţă legate de aceasta;
- custodia şi administrarea de instrumente financiare;
- intermedierea pe piaţa interbancară;
- prestarea de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul
creditării;
58
-închirierea de casete de siguranţă;
- emiterea de monedă electronică;
- operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
- dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
- orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu
domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează
acele activităţi, dacă este cazul.
5.10. Utilizarea fiduciei în dreptul bancar
Fiducia, deşi este o instituţie cu „caracter de noutate” adusă în atenţia

practicienilor prin noul Cod civil, este o instituţie juridică cu vechime. Originile ei se
regăsesc în dreptul roman, de unde dreptul anglo-saxon a preluat reglementarea
trust-ului.
Reglementarea fiduciei în dreptul civil român s-a vrut a fi una prudentă, întrucât,
pe lângă multiplele avantaje pe care le prezintă, fiducia poate fi lesne deturnată de la
finalităţile recunoscute de lege.
● Utilizarea fiduciei ca o garanţie - Fiducia poate fi utilizată ca o garanţie

eficientă pentru bănci, atunci când acestea au calitatea de creditor. Se preconizează
chiar că fiducia ar putea înlocui în viitor ipoteca bancară.
Fiducia-garanţie se poate înfăţişa sub două forme:
- una în cadrul căreia fiduciarul va întruni şi calitatea de beneficiar pentru
ipoteza neexecutării obligaţiei garantate;
- o alta, în cadrul căreia beneficiar este un creditor al constituitorului dintr-un
raport juridic preexistent, urmând ca tocmai în acest mod să fie stinsă obligaţia
anterioară (a se vedea Buciuman, A. David, M. Drept civil. Drepturile reale. Culegere
de texte. Probleme practice. Grile. Ed. a II-a. Editura Hamangiu. Bucureşti. 2012,
pp.60-61).
În contractul de fiducie, banca poate fi atât fiduciar, beneficiar fiind debitorul din
raportul obligaţional (care este şi constituitorul), cât şi fiduciar şi beneficiar, în ipoteza
în care debitorul nu îşi achită datoria din raportul obligaţional.
Este mult mai benefic pentru bancă să beneficieze de o masă patrimonială pe
care să o administreze în folosul său, chiar dacă acest lucru se produce pentru o
perioadă determinată, decât să deţină o ipotecă.
În activitatea sa banca are nevoie în permanenţă de lichidităţi si de active pe
care să le ruleze în scopul obţinerii de profit. În consecinţă, fiducia se pliază mult mai
bine pe necesităţile financiare ale băncii, decât ipoteca. Totodată, ea ar putea reduce
semnificativ expunerea şi riscurile la care este predispusă banca.
Au fost identificate şi alte avantaje ale utilizării fiduciei în activitatea bancară,
cum ar fi: un „timp scurt de punere în executare şi costuri mai reduse de executare
şi, în general, formalităţi mai eficiente şi mai rapide prin care banca îşi poate executa
garanţia constituită. În practică, în ipoteza în care un debitor nu îşi execută obligaţia
asumată faţă de bancă, timpul pentru valorificarea activului pus ca garanţie prin
contractul de fiducie este mult mai scurt . Privind fiducia din această perspectivă,
specialiştii consideră că „dacă în viitor băncile nu vor folosi fidcuia în locul ipotecii,
înseamnă că poate sunt consiliate greşit şi nu înţeleg beneficiile acestui instrument
juridic” (a se vedea R. Enache, Fiducia, un instrument juridic ce are potenţial să
devină „mortal” în măinile băncilor, http://www.wall-street.ro/articol/Legal-
59
Business/157776/fiducia-daniel-moreanu-banci-ipoteca.html, accesat în data de
07.04.2014, ora 12.25).
● Utilizarea fiduciei ca mod de gestiune - Fiducia poate fi utilizată şi ca un

mod de gestiune a unei componente a patrimoniului constituitorului, care devine şi
beneficiarul fiduciei.
Fiduciarul are o mare libertate de mişcare în ce priveşte operaţiunile pe care
le poate realiza asupra masei fiduciare. Se apreciază ca fiind de bun augur
modificarea textului iniţial al art.773 NCC, care reglementează fiducia, prin Legea nr.
71 /2011 în sensul că „noţiunea de «le administrează» a fost înlocuită cu noţiunea
«le exercită»” (a se vedea R.Constantinovici, Comentariu, în Fl.A.Baias, E.Chelaru,
R.Constantinovici, I.Macovei (coordonatori), Nol Cod civil. Comentariu pe articole
(art.1-2664), Editura C.H.Beck. Bucureşti, 2012, p.823), întrucât această noţiune
redă mai bine puterile fiduciarului, care poate realiza inclusiv acte de dispoziţie cu
privire la bunurile din masa fiduciară.
● Utilizarea conturilor fiduciare - Cum precizam anterior, banca nu trebuie

să fie întotdeauna subiect al contractului de fiducie. Ea poate fi doar un intermediar
de care se folosesc părţile contractului în exercitarea atribuţilor ce le revin.
Băncile sunt cele ce care urmează să „găzduiască” conturile fiduciare, destinate
depozitării fondurilor fiduciare. Deşi au fost deja lansate pe piaţă diverse oferte ale
băncilor privind deschiderea unor astfel de conturi, rămâne de văzut în ce măsură
acestea vor fi accesate de fiduciari.
Ca produs bancar, contul fiduciar poate fi definit ca fiind un cont curent ,
deschis la o bancă de către fiduciar, destinat depozitării de fonduri fiduciare, acestea
reprezentând fie suma iniţial încredinţată de către constituitor, fie sumele rezultate
din valorificarea bunurilor încredinţate.
Urmărirea fondurilor fiduciare şi gestionarea separată a acestora reprezintă o
necesitate pentru fiduciar, care, prin utilizarea unui cont fiduciar poate realiza o mai
bună monitorizare a acestora.
Contul se deschide în numele clientului fiduciarului (avocat, notar, instituţie de
credit, societate de investitii şi administrare a investiţiilor, societate de servicii de
investiţii financiare, societate de asigurare sau reasigurare).
Prin intermediul contului fiduciar pot fi efectuate depuneri şi retrageri de
numerar, plăţi şi încasări intra şi interbancare, precum şi constituiri de depozite pe
numele titularului contului fiduciar.

Instituțiile de credit pot desfășura activități precum:
- atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
- acordarea de credite;
- leasingul financiar;
- servicii de plată;
- emiterea şi administrarea unor mijloace de plată, precum: cecuri, cambii şi
bilete la ordin;
- emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
- tranzacţionarea;
- alte activităţi permise instituţiilor de credit.
Instituţiile de credit atrag fonduri de la persoanele fizice şi juridice dar şi de la
entităţi fără personalitate juridică.
60
Spre deosebire de depozitul clasic, depozitul bancar se caracterizează prin
faptul că banca poate dispune de obiectul depozitului, respectiv, de suma de bani ce
i-a fost încredinţată.
Creditul bancar se caracterizează prin faptul că părţi la un astfel de credit sunt o
instituţie de credit şi un agent non-bancar. Se apreciază că acest tip de credit are o
„flexibilitate mai mare decât creditul comercial, deoarece sumele disponibile pot fi
orientate de beneficiar spre orice domeniu”.
Operaţiunile de leasing sunt definite de legiuitor ca fiind acele operaţiuni prin
care o parte denumită locator sau finanţator transmite pentru o perioadă determinată
dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilate părţi, denumită
locatar sau utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice denumită rată
de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul (finanţatorul) se obligă să
respecte dreptul de opţiune al locatarului (utilizatorului) de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta
raporturile contractuale (art.1 alin.(1) din lege).
Scrisoarea de garanţie este, potrivit doctrinei juridice, un înscris întocmit de o
instituţie de credit(garant) cu un client al său (ordonatorul scrisorii) prin care îşi
asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani beneficiarului garanţiei (creditor al
ordonatorului scrisorii) în cazul în care ordonatorul scrisorii nu îşi îndeplineşte sau îşi
îndeplineşte defectuos angajamentele asumate printr-un contract anterior faţă de
beneficiarul garanţiei.
Instituţiile de credit pot tranzacţiona în nume propriu sau pe contul clienţilor cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit;
- valută;
- contracte futures şi options financiare;
- instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile.
Instituțiile de credit pot utiliza în activitățile lor fiducia., astfel:
- ca o garanţie;
- ca mod de gestiune;
- prin intermediul conturilor fiduciare.
5.12.Test de autoevaluare.
1. Enumerați principalele tipuri de activități ce pot fi desfășurate de
instituțiile de credit. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
2. Definiți facilitatea de credit. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
61
3. Definiți scrisoarea de garanție. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................
5.13.Bibliografie specifică.
Bucureşti. 2011
4. Turcu, I. Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar. Vol.I, II, III.
5. Fl.A.Baias, E.Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei (coordonatori), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole (art.1-2664), Editura C.H.Beck. Bucureşti, 2012, p.823
6. E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale. Editura C.H.Beck.
Bucureşti. 2012

Prezentați pe scurt modurile în care poate fi utilizată fiducia în activitatea
bancară.

62
INSTRUMENTELE DE PLATĂ ȘI CONTRACTELE BANCARE CLASICE
6.1.Obiective. 63
6.2. Titlurile comerciale de valoare 63
6.2.1. Cambia 63
6.2.2. Biletul la ordin. 72
6.2.3. Cecul. 73
6.2.4. Alte mijloace de plată. 75
6.3. Contractele bancare clasice. 80
6.3.1. Contractul de cont curent. 80
6.3.2. Contractul de credit. 81
6.3.3. Contractul de depozit bancar. 86
6.1. Obiective
● Cunoașterea regimului juridic aplicabil titlurilor comerciale de valoare.
● Cunoașterea principalelor contracte utilizate în activitatea bancară și a
regimurilor juridice ale acestora.
6.2. Titlurile comerciale de valoare
6.2.1. Cambia
● Noţiuni generale - Cambia, apărută ca urmare a trecerii de la epoca

schimbului la epoca creditului, în evul mediu, este înscrisul prin care o persoană
numită trăgător, dă ordin sau împuternicire unei alte persoane numită tras, să
plătească unei a treia persoane, numită beneficiar, o sumă de bani determinată, la
un anumit termen şi într-un anumit loc (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A.
Dodocioiu, Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Pentru a ne afla în prezenţa unei cambii valabile este necesar ca aceasta să
conţină unele menţiuni obligatorii:
- denumirea de cambie;
- ordinul necondiţionat de plată;
- numele trasului (debitorul cambiei);
- indicarea scadenţei;
- locul de plată;
- numele beneficiarului sau beneficiarilor – nu este admisă cambia „la
purtător”; nu se confundă cu „cambia în alb”;
- data şi locul emiterii;
- semnătura trăgătorului: numele şi prenumele sau denumirea, în clar şi
semnătura olografă.
63
În cazul în care se constată lipsa condiţiilor esenţiale de formă ale cambiei,
aceasta este lovită de nulitate. Nulitatea titlului atrage nulitatea obligaţiilor specifice
cambiei asumate prin titlu, cum ar fi: acceptarea, girul, avalul.
Deşi cambia este nulă, poate intervenii conversia actului juridic: actul în cauză
poate fi valabil ca un alt act juridic, dacă îndeplineşte condiţiile specifice acestuia (ex:
actul poate fi considerat o donaţie sau o garanţie personală).
Pe lângă menţiunile obligatorii, cambia poate conţine şi clauze facultative,
adăugate de părţi pentru a răspunde intereselor concrete ale păţilor, pentru a adapta
cambia la anumite condiţii comerciale, dar şi pentru a spori securitatea cambiei (a se
vedea R.Economu, Manual practic de drept cambial, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1996, p.30).
Clauzele facultative (accesorii) pot influenţa sau nu obligaţiile cambiale.
Sunt considerate a fi clauze care afectează obligaţiile cambiale:
- clauza de exonerare a obligaţiei de acceptare;
- clauza de interzicere a prezentării la acceptare (prezentarea
obligatorie) sau stabilirea unui termen pentru prezentarea la acceptare;
- clauza de scutire de protest;
- clauza prin care este interzisă eliberarea de duplicate ale cambiei;
- clauza „fără garanţie”.
Sunt considerate a fi clauze care nu influenţeză obligaţiile cambiale:
- clauza „fără procură”;
- clauza de constituire a unei garanţii reale mobiliare sau imobiliare;
- clauza de însoţire a cambiei de un anumit act.
Nu vor fi eficiente (vor fi considerate nescrise) clauzele:
- de descărcare a trăgătorului de răspunderea de plată;
- înlăturarea caracterului executoriu al titlului;
- prin care se face referire la dobânzi, dacă respectiva cambie nu este la
vedere sau plătibilă la un termen de la vedere.
● Categorii de cambii
Cambia în alb – este un titlu care cuprinde numai semnătura trăgătorului şi

unele din menţiunile obligatorii. Cambia în alb rezultă numai din voinţa părţilor, iar nu
din omisiunea neintenţionată a părţilor, caz în care cambia ar fi nulă.
Cambia defectuoasă – este cambia care, deşi a fost emisă în mod valabil
(conţinea toate menţiunile obligatorii), prin dispariţia unei clauze obligatorii, esenţiale,
se produce invalidarea titlului cambial.
Cambia falsă – este aceea care, deşi a fost completă, conţinând toate
menţiunile obligatorii, conţinutul său a fost modificat. Cambia falsificată are un alt
conţinut decât cambia originală.
Cambia domiciliată – este cambia care conţine o clauză specială, referitoare
la faptul că plata urmează a se face la domiciliul unui terţ (art.4 din Legea
nr.58/1934).
● Participanţii la cambie
Pentru a exista, o cambie presupune întâlnirea a trei participanţi: trăgătorul,

trasul şi beneficiarul.
Trăgătorul – este emitentul cambiei, cel care emite titlul şi dă dispoziţie trasului
să plătească o sumă de bani beneficiarului. Denumire de „trăgător” se justifică prin
64
faptul că acesta „trage” titlul asupra debitorului, care este obligat să facă plata (a se
vedea S.D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român , Editura Universul juridic,
Trasul – este cel îşi asumă obligaţia cambială, cel care trebuie să plătească
suma de bani.
Beneficiarul – este persoana care încasează, la scadenţă, suma de bani de la
tras.
Reglementarea juridică a cambiei permite ca aceasta să fie semnată direct, sau
prin reprezentant.
În cazul persoanelor fizice, reprezentantul se desemnează prin mandat.
Mandatul este unul cu reprezentare, prin urmare, mandatarul încheie actul în numele
şi pe seama mandantului.
În cazul persoanelor juridice, acestea sunt reprezentate de administratori.
● Acceptarea cambiei
Întrucât trasul nu participă la emiterea cambiei, ordinul dat de trăgător nu îi este

opozabil. Numai prin acceptarea cambiei de către tras aceasta îi devine opozabilă.
Acceptarea cambiei presupune manifestarea de voinţă a trasului în sensul
asumării obligaţiei de plată, „aducând cambiei garanţia unei noi obligaţii, libere şi
necondiţionate” (a se vedea (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A.
În principiu, acceptarea cambiei nu este o etapă distinctă în cadrul executării
cambiei, posesorul cambiei putând prezenta cambia direct la plată, la scadenţă.
Totuşi, în anumite situaţii, acceptarea cambiei este obligatorie.
Astfel, acceptarea cambiei devine obligatorie dacă trăgătorul sau girantul au
prevăut obligativitatea prezentării cambiei spre acceptare (art. 25 alin.(1) din lege).
Deasemenea, cambia trebuie prezentată spre acceptare în termen de 1 an de la
emiterea ei, atunci când scadenţa ei este stabilită la un anumit termen, la vedere.
Neprezentarea la acceptare în acest termen conduce la pierderea acţiunilor cambiale
de către posesorul cambiei (art.26 alin.(1) din lege).
Pentru a produce efecte faţă de celelalte persoane, trasul are interesul să
dateze acceptarea cambiei. Acceptarea îşi produce însă efectele faţă de tras, chiar
dacă nu este datată.
Aşa cum menţionam anterior, acceptarea cambiei nu este obligatorie, nu este
de esenţa cambiei. Acest fapt îi permite trăgătorului să interzică, chiar, prezentarea
cambiei la acceptare. În acest sen, trăgătorul va introduce în cuprinsul cambiei o
clauză de interzicere a prezentării la acceptare.
Clauza interzicerii prezentării la acceptare nu poate fin inserată în cuprinsul
cambiei atunci când scadenţa se calculează la un anumit termen de la vedere sau
atunci când cambia este plătibilă la un terţ din localitate în cauză sau din altă
localitate.
Pentru a fi valabil exprimată, acceptarea presupune îndeplinirea cumulativă a
mai multor condiţii:
- trebuie scrisă pe cambie şi exprimată prin cuvântul „acceptare” sau expresii cu
acelaşi sens;
- menţiune acceptării se face pe faţa cambiei, de regulă, de-a lungul marginii
din stânga;
65
- acceptarea trebuie să fie necondiţionată, generând pentru tras o obligaţie
pură şi simplă;
- acceptarea nu trebuie să modifice menţiunile cuprinse în cambie, o asemenea
acţiune echivalând cu un refuz de acceptare a menţiunilor modificate;
- acceptarea este valabilă chiar dacă este doar parţială;
- datarea acceptării este obligatorie numai în anumite situaţii;
- trebuie semnată de tras.
Refuzul trasului de a accepta asumarea obligaţiilor cambiale, întocmit de
executorul judecătoresc, poartă denumirea de protest. În cazul în care trasul nu
adresează protestul în timp util, posesorul titlului cambial poate fi decăzut din dreptul
său de regres.
Prin acceptare, trasul devine obligat cambial, în mod solidar alături de trăgător,
giranţi şi avalişti. Obligaţia principală de plată îi revine trasului, ceilalţi debitori
obligându-se „să facă să se plătească”, atunci când trasul refuză acest lucru.
Acceptarea poate fi revocată de tras numai atâta timp cât cambia se află în
posesia sa. Trasul poate şterge cambia prin trasarea unor linii peste menţiunea
acceptării, prin ştergerea efectivă a menţiunii acceptării şi a semnăturii sau prin
scrierea menţiunii „anulat”.
Atunci când trasul nu acceptă cambia, se naşte dreptul de regres al
posesorului titlului cambial, înainte de scadenţă. Pentru a se evita exercitarea
dreptului de regres, poate intervenii acceptarea extraordinară, reglementată de
Legea cambială, art.74-82.
● Solidaritatea debitorilor cambiali
Sunt debitori cambiali, alături de trasul acceptant, trăgătorul, giranţii şi avaliştii.

Faţă de posesorul titlului cambial, aceştia răspund în solidar. Legiuitorul precizează
expres faptul că „posesorul are drept de urmărire împotriva tuturor acestor persoane,
individual sau colectiv, fără a fi ţinut să observe ordinea în care acestea s-au obligat”
(art.52 alin. (2) din lege). De altfel, acelaşi drept îl are orice semnatar care plăteşte
cambia (art.52 alin.(3) din lege).
Solidaritatea ţine de natura cambiei. Ea este un mijloc de a asigura plata
cambiei la scadenţă. În doctrina juridică s-a subliniat faptul că, nefiind de esenţa
cambiei, solidaritatea ar putea fi înlăturată de giranţi prin inserarea clauzei „fără
garanţii” (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar.
● Girul. Transmiterea cambiei prin gir
Girul este definit în doctrină ca fiind un act juridic prin care posesorul cambiei
(girant) transmite altei persoane (giratar), toate drepturile izvorâte din titlu, pentru
această operaţiune fiind necesară o declaraţie scrisă şi semnată de girant, pe titlu, şi
predarea titlului către girata r (a se vedea Cărpenaru, S.D. Tratat de drept comercial
român. Editura Universul Juridic. Bucureşti. 2009, p.484).
Cu alte cuvinte, girul este „modul de transmitere a cambiei prin remiterea titlului
cu o menţiune scrisă anume, formal, în acest sens” (a se vedea L. Săuleanu, L.
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.329).
În urma modificării Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2008 pentru modificarea şi completarea
66
Legii nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin girul trebuie scris pe cambie; el
trebuie să fie semnat de girant (art.15 din lege). Anterior modificărilor aduse prin
ordonanţa de urgenţă, girul putea fi scris pe cambie sau pe un adaos (foaie de
prelungire) al acesteia (allonge). Noţiunea de andosare se referă la posibilitatea
notării girului pe spatele cambiei. Pe verso-ul acesteia se notează numele persoanei
care urmează să încaseze contravaloarea cambiei.
În cazul transmiterii cambiei prin gir, debitorul cambial nu trebuie notificat.
Giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom.
Principalul efect al girlui este transmiterea cambiei. Prin gir nu se transmite
doar proprietatea asupra cambiei, ci şi garanţiile ce se constituite în vederea
asigurării plăţii cambiei.
Girul nu este însă singurul mod de transmitere a cambiei. Aceasta poate fi
transmisă şi prin cesiune, legat, succesiune sau donaţie.
Pentru legitimarea posesiei cambiei în urma girului, primul gir inserat pe cambie
(sau pe verso) trebuie să fie dat de către trăgător.
Pentru a fi valabil girul, trebuie îndeplinite cumulativ unele condiţii de formă:
- girul trebuie să fie scris pe cambie (sau pe verso), iar nu pe un adaos;
- menţiunea girului este, de fapt, un ordin de plată în favoarea unui terţ;
- menţiunea trebuie să fie semnată;
- titlul se remite voluntar.
● Avalul. Garantarea cambiei
Avalul este actul juridic prin care o persoană numită avalist se obligă să
garanteze obligaţia asumată de către debitorul cambial, numit avalizat. Mai simplu
spus, avalul este actul prin care se garantează plata cambiei. Avalul creează o
obligaţie accesorie, subsidiară, care nu are o existenţă de sinestătătoare.
Avalul se notează pe cambie, prin cuvintele „pentru aval” sau prin cuvinte
echivalente, şi se semnează de avalist (art.34 alin. (1) şi (2) din Legea nr.58/1934).
Simpla semnătură a avalistului pe faţa cambiei, dacă semnătura nu aparţine trasului
sau trăgătorului, poate atesta existenţa avalului (art. 34 alin.(3) din lege).
Atunci când nu se precizează pentru cine este dat avalul, se consideră că se dă
pentru trăgător (art.34 alin.(4) din lege).
Prin aval poate fi garantată întreaga sumă sau doar o parte din ea (art.33 alin.
(1) din lege).
Avalul poate fi dat de un terţ, dar şi de un semnatar al cambiei (art. 33 alin.(2)
din lege).
Dacă avalistul plăteşte cambia, el se subrogă în toate drepturile posesorului.
● Plata cambiei
Plata cambiei este operaţiunea prin care se achită obligaţia asumată prin
cambie.
Prezentarea unei cambii la o casă de compensaţii este considerată, în temeiul
art. 41 alin.(2) din Legea 58/1934, în urma modificării sale prin Ordonanţa
nr.11/1993 pentru modificarea Legii nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin şi
a Legii nr.59/1934 asupra cecului, o prezentare spre plată.
Cambia plătibilă la o zi fixă sau la un anumit termen de la data emisiunii sau de
la vedere trebuie prezentată la plată de către posesorul ei, fie în ziua în care este
67
plătibilă, fie într-una din cele două zile lucrătoare ce urmează (art. 41 alin.(1) din
Legea 58/1934).
Cambia trebuie prezentată la plată în locul sau la adresa indicate pe cambie.
Dacă o astfel de adresă nu se regăseşte în cuprinsul cambiei, posesorul cambiei are
posibilitatea de a alege între mai multe locaţii. Potrivit art.42 din lege, cambia poate
să fie prezentată pentru plată la domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în
cambie pentru el, la domiciliul acceptantului prin intervenţiune sau al persoanei
desemnate în cambie să plătească pentru acesta sau la domiciliul celui indicat la
nevoie.
Realizarea plăţii se poate constata prin predarea cambiei cu menţiunea de
achitare, scrisă de posesor. Chiar şi plata parţială a cambiei, care nu poate fi
refuzată, poată fi constatată prin menţionarea pe cambie a acestei plăţi şi eliberarea
unei chitanţe (art. 43 din lege). În cazul plăţii parţiale, cambia nu trebuie remisă
debitorului, întrucât simpla posesie a cambiei, fără nicio menţiune, iar oferi debitorului
dovada că plata a fost „făcută”, deşi în fapt, ea nu a fost realizată.
Plata cambiei trebuie realizată la scadenţă. Trasul nu este obligat să efectueze
plata înainte de scadenţă. În lege se precizează că „trasul care plăteşte înainte de
scadenţă, o face pe riscul şi pericolul său” (art.44 alin.(2) din lege). La rândul său,
posesorul cambiei nu poate fi obligat să primescă plata înainte de scadenţă (art. 44
alin.(1) din lege).
Plata cambiei la scadenţă îl eliberează pe tras (debitorul principal) şi pe ceilalţi
debitori cambiali.
În situaţia în care, la scadenţă, cambia nu este prezentată la plată, orice debitor
are dreptul să consemneze suma „la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la altă
instituţie legal abilitată să efectueze astfel de operaţiuni, pe cheltuiala şi riscul
posesorului cambiei, recipisa depunându-se la judecătoria locului de plată”, aşa cum
prevede art.46 din lege.
● Refuzul de plată. Protestul. Regresul
Prezentarea unei cambii la plată, la scadenţă, nu este întotdeauna urmată de

plata acesteia. În cazul unui refuz de plată din partea trasului, posesorul cambiei îşi
poate exercita dreptul de regres împotriva girantului, avalistului, trăgătorului sau a
altui debitor cambial.
Dreptul de regres poate fi exercitat de posesorul cambiei şi anterior scadenţei,
în situaţii expres enumerate delegiuitor, în art. 48 lit.b) din lege, astfel:
- dacă acceptarea a fost refuzată în tot sau în parte;
- în cazul falimentului trasului, indiferent dacă acesta a acceptat sau nu; la fel, şi
în cazul încetării de plăţi din partea trasului;
- în cazul falimentului trăgătorului cambiei.
Aşa cum menţionam anterior, trasul poate sau nu să accepte cambia, refuzul
său de a accepta cambia fiind necesar a fi constatat printr-un protest de
neacceptare. În mod similar, atunci când trasul refuză să efectueze plata, posesorul
cambiei trebuia să ia măsurile necesare emiterii unui protest de neplată.
Legiuitorul a stabilit prin art.49 alin.(3) din lege că protestul de neplată al unei
cambii plătibilă la o zi fixă, la un anumit interval de la data emiterii sau de la vedere,
trebuie să fie făcut într-una din cele două zile lucrătoare ce urmează zilei în care
cambia ar putea fi plătită.
În cazul în care cambia este plătibilă la vedere, protestul trebuie realizat în
condiţiile prevăzute de lege pentru protestul de neacceptare.
68
O dată făcut un protest de neacceptare, nu mai este necesară prezentarea la
plată şi, deci, nici efectuarea unui protest de neplată.
Protestul de neplată poate fi înlocuit, dacă posesorul este de acord, cu refuzul
de plată scris şi datat pe titlu şi semnat de cel împotriva căruia protestul urma să fie
făcut (art.73 din lege). Protestul reprezintă în sine un mijloc de probă şi un act de
conservare al acţiunii de regres care constată voinţa posesorului de a se folosi de
drepturile cambiale.
Protestul se dresează de către un executor judecătoresc (art. 66 din lege) sau
de un notar public şi se înregistrează la judecătorie într-un registru special.
Ca elemente ce ar trebui să se regăsească în protest, au fost indicate: data şi
ora întocmirii, numele şi prenumele persoanei care a solicitat întocmirea protestului,
numele şi prenumele sau denumirea persoanelor faţă de care se face protestul, locul
unde se încheie acesta, transcrierea exactă a cambiei, somaţia de plată, eventualele
cereri ale părţilor, răspunsul primit şi semnătura celui ce a dresat protestul (art. 69
din lege). Lipsa unor menţiunii considerate a fi esenţiale poate atrage nulitatea
protestului (a se vedea Săuleanu, L. Smarandache, L. Dodocioiu, A. Drept bancar.
Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită. Editura Universul Juridic. Bucureşti. 2011, p.342).
Protestul se înregistrează la judecătorie. Legiuitorul a stabilit ca în prima zi a
fiecarei săptămâni fiecare judecătorie să trimită camerei de Comerţ şi Industrie
judeţene sau, după caz, a municipiului Bucureşti, un tablou cu protestele de neplată
a cambiilor, făcute în cursul săptămânii precedente (art.72 din lege).
Girantul şi trăgătorul cambiei trebuie să fie încunoştinţaţi cu privire la refuzul de
acceptare sau de plată, în patru zile de la dresarea protestului (art. 50 din lege). Prin
inserarea în cambie a unor menţiuni precum „fără cheltuieli”, „fără protest” sau alte
expresii echivalente, trăgătorul, girantul sau avalistul pot să îl scutească pe posesorul
cambiei, în exercitarea dreptului de regres, de „facerea” protestului de neacceptare
sau de neplată (art.51 din lege).
Lege, prin art.53, prevede expres ce poate solicita posesorul, pe calea
regresului, respectiv:
- suma prevăzută în cambie şi dobânda, dacă a fost stipulată;
- dobânda legală, socotită de la scadenţă;
- cheltuielile ocazionate de protest, de notificare şi alte cheltuieli efectuate.
● Contenciosul cambial. Executarea silită a cambiei
Cambia se execută, de regulă, în mod voluntar. Prin plata cambiei, debitorul

cambial execută, de fapt, o obligaţie asumată într-un raport juridic fundamental, ce a
generat naşterea cambiei, ca instrument de plată. Cu toate acestea, o dată născută,
cambia dobândeşte autonomie. Obligaţiile cambiale sunt autonome şi abstracte, fiind
independente de obligaţiile rezultate din raportul juridic fundamental. Cambia
generează obligaţia trasului de a plătii, la scadenţă, posesorului, suma de bani
înscrisă în titlu.
Pornind de la acest aspect, doctrina (a se vedea Săuleanu, L. Smarandache, L.
Dodocioiu, A. Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită. Editura Universul
Juridic. Bucureşti. 2011, p.347) a identificat trei categorii de acţiuni pe care le are la
dispoziţie un creditor pentru satisfacerea drepturilor sale, ce rezultă din cambie:
- acţiuni specifice dreptului cambial: acţiunea cambială directă, acţiunea de
regres şi executarea cambială;
- acţiuni de drept comun adaptate la dreptul cambial: acţiunea în îmbogăţire
fără justă cauză şi acţiunea cauzală;
69
- acţiuni de drept comun: acţiunea de restituire a cambiei şi contestaţia la
executare.
Potrivit art 47 din lege, acţiunea cambială poate fi: directă, când se introduce
împotriva acceptantului sau avaliştilor săi, fie de regres, când se introduce împotriva
oricărei alte persoane care s-a obligat prin cambie.
Acţiunea cambială directă

Pornind de la faptul că o cambie valabil întocmită devine la scadenţă titlu
executoriu, în literatura juridică au fost identificate două situaţii în care creditorul
cambial ar fi interest să introducă o acţiune cambială directă, în loc să pornească o
executare silită cambială: fie creditorul se aşteptă ca debitorul să invoce anumite
excepţii admisibile, formale sau personale şi doreşte să evite o astfel de posibilitate,
fie în cazul unui cambia emise în străinătate, într-o ţară în care cambiei nu îi este
recunoscută calitatea de titlu executoriu (a se vedea L.Săuleanu, L.Smarandache,
A.Dodocioiu, op.cit., p.348).
Acţiunea de regres
Aşa cum rezultă din prevederile art. 47 din lege, coroborat cu alte articole din
lege, acţiunea în regres poate fi introdusă numai dacă trasul acceptant sau avaliştii
săi refuză plata cambiei, acţiunea de regres având un caracter subsidiar. Acţiunea de
regres poate fi introdusă de creditorul cambial împotriva trasului, girantului sau
avaliştilor lor. Acţiunea de regres poate fi introdusă şi de un debitor de regres,
împotriva celorlalţi debitori alături de care era obligat solidar.
Acţiunea de regres poate fi introdusă numai dacă titlul este valabil, îndeplinind
toate condiţiile formale cerute de lege, cambia a fost prezentată şi refuzată la plată,
refuzul a fost constatat printr-un protest de neplată valabil şi a fost emisă o înştiinţare
de plată.
Este decăzut din exercitarea dreptului de regres cel care nu prezintă la plată
cambia la termen (cel fixat de lege sau de părţi) sau cel care nu efectuează în
termen protestul de neacceptare sau de neplată.
Executarea cambială - Executarea silită este metoda preferată de creditorii

care doresc să obţină prin intermediul justiţiei stingerea obligaţiei cambiale.
De vreme ce o cambie valabil întocmită, ajunsă la scadenţă, este un titlu
executoriu pentru capital şi accesorii (art. 61 alin.(1) din lege), executarea cambială
este cel mai utilizat mod ales de creditori, întru cât prezintă avantaje evidente faţă de
acţiunea cambială directă sau cea de regres. Astfel, pentru executarea cambială este
necesară o perioadă mult mai scurtă de timp şi sunt reduse considerabil cheltuielile
creditorului.
Executarea cambială poate fi pornită atunci când sunt întrunite, în principiu,
aceleaşi condiţii nencesare pentru introdcuerea unei acţiuni cambiale sau de regres:
cambia trebuie să fie valabil întocmită, să fi fost prezentată şi refuzată la plată, să se
fi întocmit protestul de neplată, drepturile cambiale să nu fie prescrise şi cel care
porneşte executarea să fie în posesia cambiei (a. L. Smarandache, L. Dodocioiu, A.
Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită. Editura Universul Juridic. Bucureşti.
2011, p.353).
Executarea cambială necesită, în prealabil, învestirea cambiei cu titlu
executoriu (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.4/2009,
pronunţată în judecarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr.
381 din 4 iunie 2009), ce revine în competenţa judecătoriei (art. 61 alin.(2) din lege)
70
în raza căreia este locul plăţii sau, dacă un astfel de loc nu a fost indicat, în
competenţa judecătoriei de la domiciliu sau sediul trăgătorului.
Învestirea cambiei cu titlu executoriu trebuie să fie urmată de transmiterea către
debitor, prin intermediul unui executor judecătoresc, a unei somaţii de plată, ce nu
trebuie confundată cu cea prevăută de Codul de procedură civilă pentru executarea
silită mobiliară sau imobiliară (a se vedea R.Economu, Circulaţia cambială prin gir, În
Revista de drept comercial nr. 2/1995, p.149).
Legea prevede în art. 61 alin.(4) faptul că „somaţia de executare trebuie să
cuprindă transcrierea exactă a cambiei sau a protestului, precum şi al celorlalte acte
din care rezultă suma datorată”.
Opoziţia la executare este posibilitatea pe care legiuitorul o oferă debitorului de
a se apăra, pe cale excepţiilor, împotriva pretenţiilor creditorului cambial. Finalitatea
opoziţiei la executare este invalidarea raportului cambial. Opozantul debitor poate
invoca, pe această cale, motive ce ţin de neregularitatea formală a titlului.
Executarea poate fi suspendată „numai în cazul în care contestatorul nu
recunoaşte semnătura, înscriindu-se în fals, sau nu recunoaşte procura”(art. 62
alin.(4) din lege). Cererea de suspendare se formulează în cuprinsul opoziţiei,
respectiv, al contestaţiei. În caz de suspendare a executării, creditorul poate obţine
măsuri de asigurare (art.62 alin.(5) din lege).
Acţiunea cauzală - Acţiunea cauzală este acea acţiune care vizează raportul
juridic fundamental care a dat naştere emisiunii sau transmisiunii cambiei.
Exercitarea acţiunii cambiale presupune, anterior, restituirea cambiei, ce se depune
la grefa instanţei competente, pentru conservarea faţă de de debitor a acţiunii de
regres (art. 64 alin.(3) din lege).
Posesorul cambiei nu poate introduce decât una dintre acţiuni: fie acţiunea
cauzală, fie acţiunea cambială.
Acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză - Atunci când posesorul

cambiei pierde acţiunea cambială, din diverse raţiuni, în contra tuturor obligaţiilor
cambiali, şi nu are contra acestora o acţiune cauzală, el are posibilitatea de a
exercita contra trăgătorului, acceptantului sau girantului „o acţiune pentru plata sumei
cu care aceştia s-au îmbogaţit fără justă cauză în dauna sa” (art. 65 din lege).
● Anularea cambiei
Pentru situaţii precum pierderea, sustragerea sau distrugerea unei cambii,

posesorului cambiei îi este recunoscută prin lege posibilitatea de a solicita anularea
acesteia, printr-o cerere adresată preşedintelui judecătoriei locului în care cambia
este plătibilă (art.89 alin.(1) din lege).
Preşedintele instanţei, examinând cererea şi probele depuse, pronunţă în cel
mai scurt termen, o „ordonanţă prin care, specificând datele cambiei, o va declara
nulă în mâinile oricui s-ar găsi ea, şi va autoriza să se facă plata ei după 30 de zile
de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României, în cazul în care cambia are
scadenţa depăşită sau este la vedere, sau în termen de 30 de zile de la data
scadenţei, dacă aceasta este ulterioară publicării în Monitorul Oficial al României, şi
numai dacă, între timp, debitorul nu a făcut opoziţie” (art. 89 alin. (3) din lege).
Ordonanţa astfel emisă de instanţa trebuie notificată trasului. Plata efectuată de
tras înainte de notificarea ordonanţei are efect eliberator faţă de debitor art. 89 alin.
(4) şi (5) din lege).
71
Detentorul cambiei, în termen de 30 de zile de la publicarea ordonanţei în
Monitorul Oficial al româniei, poate face opoziţie în contra ordonanţei, opoziţie care
trebuie notificată petiţionarului şi trasului (art. 90 din lege).
Constatăm faptul că ordonanţa emisă de instanţă pe de-o parte anulează
cambia iniţială, iar pe de altă parte, crează un nou titlu care îl înlocuieşte pe cel
anulat.
Prin prezentarea ordonanţei de anulare şi a certificatului grefei de neintroducere
a opoziţiei în termen, sau prin prezentarea hotărârii definitive de respingere a
opoziţiei se poate cere plata cambiei (art. 92 alin.(3) din lege).
● Prescripţia acţiunilor cambiale
Legea nr.58/1934 prevede termene distincte pentru situaţiile diferite ce rezultă

din introducerea acţiunilor cambiale.
Astfel, acţiunile cambiale îndreptate împotriva acceptantului se prescriu potrivit
art. 94 alin.(1) din lege într-un termen de trei ani, ce curge de la data scadenţei.
Pentru acţiunile pe care posesorul cambiei le poate introduce împotriva
giranţilor şi a trăgătorului legiuitorul a stabilit un termen de prescripţie de un an, ce se
socoteşte de la data protestului de neacceptare sau de neplată (art.94 alin. (2) din
lege).
În cazul în care giranţi ajung ca, în temeiul dreptului de regres, să introducă
acţiune împotriva altor giranţi sau a trăgătorului, o astfel de acţiune se prescrie în
termen de 6 luni ce se socotesc din ziua în care girantul a plătit cambia sau din ziua
în care împotriva sa a fost pornită o acţiune de regres (art. 94 alin.(3) din lege).
În ce priveşte acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză, legiuitorul a stabilit un
termen de prescripţie de 1 an, ce se socoteşte din ziua în care hotărârea pronunţată
asupra acţiunii cambiale rămâne definitivă (art. 94 alin.(4) din lege).
Termenul de prescripţie pentru acţiunea cauzală este cel general, de trei ani.
6.2.2. Biletul la ordin
Biletul la ordin este şi el, ca şi cambia, un titlu comercial de valoare,

reglementat tot prin Legea nr.58/1934. Biletul la ordin este un act prin care emitentul
său se obligă să plătească, la scadenţă, unei persoane, numită beneficiar, sau la
ordinul acesteia, din urmă, o sumă de bani (a se vedea Cărpenaru, S.D. Tratat de
drept comercial român. Editura Universul Juridic. Bucureşti. 2009, p.677). Biletul la
ordin, presupune existenţa unui raport juridic fundamental, aşa cum se întâmplă şi în
cazul cambiei.
Asemănătoare cu ale cambiei sunt şi menţiunile obligatorii ce trebie să se
regăsească în cuprinsul biletului la ordin. Acestea sunt: denumirea de „Bilet la ordin”,
menţionată expres pe titlu, promisiunea fermă şi necondiţionată de a plăti o sumă de
bani determinată, exprimată prin cuvintele „voi plăti” sau alte cuvinte, având acelaşi
sens, indicarea unei scadenţe (poate lipsi, caz în care plata se va face la vedere),
indicarea unui loc al plăţii (poate lipsi, fiind considerat loc al plăţii acel loc unde biletul
a fost emis), indicarea beneficiarului (a persoanei căreia sau la ordinul căreia trebuie
efectuată plata), indicarea datei şi a locului emiterii, semnătura emitentului.
Între biletul la ordin şi cambie există numeroase asemănări, fapt ce atrage
asupra sa aplicarea principalelor dispoziţii relative la cambie.
Evident, între cambie şi bilet la ordin există şi deosebiri importante.
72
Principala deosebire dintre cambie şi bilet la ordin este aceea ce rezultă din
faptul că la cambie participă, în principal, trei persoane (trăgătorul, trasul şi
beneficiarul), în timp ce în cazul emiterii unui bilet la ordin sunt necesare numai două
persoane: emitentul şi beneficiarul.
Emitentul este persoana care îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani unei
alte persoane, prin emiterea titlului. Prin urmare, emitentul întruneşte calităţile de
trăgător şi de tras.
Beneficiarul este creditorul sumei de bani înscrise în biletul la ordin (a se vedea
V. Nemeș, Drept comercial, Editura Hamangiu, București, 2012, p.425).
6.2.3. Cecul
Noţiuni generale - Cecul este alături de cambie şi biletul la ordin, un titlu

comercial. Cecul este guvernat de prevederile Legii nr.59/1934 asupra cecului.
Legea nu conţine o definiţie a cecului. Doctrina este cea care a definit cecul,
pornind de la finalitatea sa. Astfel, cecul este definit ca fiind un înscris prin care o
persoană numită trăgător dă ordin unei bănci la care are un disponibil bănesc,
numită tras, să plătească la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane,
numită beneficiar (a se vedea a se vedea Cărpenaru, S.D. Tratat de drept comercial
român. Editura Universul Juridic. Bucureşti. 2009, p.681).
Deşi se aseamănă cu biletul la ordin şi cambia, cecul prezintă unele
caracteristici distincte. Un aspect esenţial în cazul cecului este faptul că trasul este
întotdeauna o bancă, ceea ce nu este valabil şi pentru cambie. O altă deosebire
importantă este aceea că, în timp ce cambia şi biletul la ordin se plătesc, de regulă,
la scadenţă, cecul se plăteşte la prezentare (la vedere).
● Condiţii esenţiale pentru emiterea cecului
Un cec nu poate fi emis decât cu respectarea a două condiţii esenţiale:

- existenţa unui disponibil la bancă;
- existenţa unei convenţii între trăgător şi tras privind emiterea cecului.
Întotdeauna, pentru emiterea unei file cec, respectiv pentru punerea în circulaţie
a unui cec, este necesară existenţa unui disponibil bănesc în contul trăgătorului
deschis la entitatea bancară ce şi-a asumat calitatea de tras. Suma disponibilă din
contul trăgătorului, cunoscută şi sub denumirea de provizion, trebuie să fie cel puţin
egală cu suma înscrisă în fila cec.
Disponibilul bănesc poate consta fie în resurse financiare proprii, fie într-un
credit acordat de bancă (a se vedea V. Nemeș, Drept comercial, Editura Hamangiu,
București, 2012, p.430).
Emiterea cecului în absenţa unui disponibil bănesc constituie infracţiune.
Potrivit art. 84 pct.2 din lege constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni până la un an sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai
gravă „emiterea unui cec fără a avea la tras disponibil suficient sau dispunerea în tot
sau în parte de disponibilul avut mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru
prezentare”.
Potrivit art.84 pct.1 din Legea nr.59/1934 constituie infracţiune şi se
sancţionează potrivit legii, emiterea unui cec fără a fi avut autorizarea trasului.
73
● Menţiuni obligatorii ale cecului
În conţinutul său, cecul trebuie să cuprindă anumite elemente, în absenţa

cărora înscrisul nu mai poate fi considerat cec (art.2 alin.(1) din lege). Aceste
elemente sunt prevăzute de art.1 din lege, potrivit căruia: „Cecul cuprinde:
1. denumirea de cec trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu;
2. ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;
3. numele celui care trebuie să plătească (tras);
4. arătarea locului unde plata trebuie făcută;
5. arătarea datei şi a locului emiterii;
6. semnătura celui care emite cecul (trăgătorul);
7. numele trăgătorului, respectiv numele şi prenumele, în clar, ale persoanei
fizice sau denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se obligă (...);
8. codul trăgătorului, respectiv un număr unic de identificare, preluat din
documentele de identificare sau de înregistrare ale trăgătorului”.
Ca şi remedii pentru valabilitatea cecului, legiuitorul a stabilit că absenţa
unor elemente ale cecului nu va conduce la lipsirea acestuia de efectele recunoscut
de lege (art.2 alin.(2) şi alin.(4) din lege). Astfel, dacă nu este indicat locul plăţii,
acesta va fi considerat a fi locul arătat lângă numele trasului. Dacă nu este indicat
locul unde a fost emis cecul, acesta se socoteşte că a fost semnat la locul arătat
lângă numele trăgătorului.
Legiutorul a stabilit că este infracţiune şi se pedepseşte cu sancţiunea stabilită
de lege emiterea unui cec cu dată falsă sau căruia îi lipseşte unul dintre următoarele
elemente esenţiale: denumirea de cec, suma de bani ce trebuie plătită, numele
trasului, data emiterii cecului, şi semnătura trăgătorului.
● Transmiterea şi avalul cecului
În mod asemănător cambiei şi biletului la ordin, cecul poate fi transmis prin gir.
Girul trebuie înscris pe cec şi semnat. Pentru a fi valabil, girul trebuie să fie integral
şi necondiţionat. Girul este valabil chiar dacă este în folosul trăgătorului sau dacă
beneficiarul nu este indicat. În această din urmă situaţie, cecul este considerat a fi „la
purtător”. Un astfel de cec poate fi transmis prin simpla tradiţiune a titlului.
În opoziţie, am putea spune, cu cecul la purtător se află cecul nominativ,
care cuprinde numele beneficiarului şi nu poate fi transmis prin gir, ci doar prin
cesiune, în condiţiile dreptului comun.
Avalul cecului are un regim similar celui privind cambia sau biletul la ordin.
Avalul trebuie înscris pe cec şi semnat de către avalist (art.27 din lege). Obligaţia de
garanţie asumată prin aval poate să provină de la un terţ sau un semnatar al cecului,
dar nu poate proveni de la tras (art.26 din lege).
Avalistul este obligat în acelaşi mod ca şi persoana pentru care a dat avalul
(art.28 alin.(1) din lege). Prin plata cecului el dobândeşte drepturile ce rezultă din cec
împotriva persoanei pentru care a garantat şi împotriva acelora care sunt obligaţi faţă
de acesta din urmă, în temeiul cecului (art.28 alin.(3) din lege).
● Plata cecului
Spre deosebire de cambie sau bilet la ordin, cecul nu se plăteşte la o anumită

scadenţă, ci la vedere, respectiv, la prezentare.
74
Normele-cadru ale Bănci Naţionale a României au permis expres, până în
2008, emiterea de cecuri postdatate. Potrivit pct.159 din norme, „cecul care are
înscrisă ca dată a emiterii sale o dată ulterioară datei prezentării se numeşte cec
postdatat”. Cecul postdatat se plătea în ziua prezentării, „data menţionată ca dată a
emiterii considerându-se ca şi cum nu ar fi scrisă” (pct.160 din norma-cadru a BNR).
Un dezavantaj al cecului postdatat consta în existenţa riscului ca, până la data
ulterioară înscrisă ca dată a emiterii, trăgătorul să îşi piardă capacitatea legală de
plată. Un alt dezavantaj, consta în faptul că cecul nu mai putea fi înaintat spre
încasare înainte de data emiterii, aşa cum era aceasta scrisă în cec.
Norma nr.6 din 2008 a Băncii Naţionale a României, pentru modificarea
Normei-cadru nr.7/1994 a abrogat pct.159 şi pct.160 din norma-cadru. Se consideră
că raţiunea abrogării acestor prevederi constă în sublinierea rolului cecului de
instrument de plată şi nu de titlu de credit.
Cu toate acestea, de vreme ce nu există o normă care să interzică expres
cecurile postdatate, apreciem că este legală emitere în continuare a unor astfel de
cecuri.
Deşi este un titlul la vedere, legiuitorul nu a lăsat ca plata acestuia să se poată
face într-un termen nedeterminat, ci a limitat expres perioada în care se poate
prezenta spre plată un cec.
Astfel, potrivit art.30 alin.(1) din legea nr.59/1934 cecul emis şi plătibil în
România trebuie să fie prezentat la plată în termen de 15 zile de la data emiterii.
Sancţiunea nerespectării acestui termen constă în pierderea dreptului de regres
împotriva giranţilor şi garanţilor.
Termenul este diferit pentru cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România.
Un astfel de cec trebuie să fie prezentat la plată în termen de 30 de zile de la
emitere, iar dacă este emis în afara Europei, în termen de 70 de zile (art.30 alin.(2)
din lege).
Pentru cecul emis şi plătibil într-o ţară străină termenul de prezentare este cel
arătat de legea locului părţii (art.30 alin. (4) din lege).
Ca şi cambia şi biletul la ordin, cecul este titlu executoriu.
6.2.4. Alte mijloace de plată
● Ordinul de plată - este un instrument de plată ce presupune realizarea unui

transfer de fonduri băneşti, prin intermediul unei instituţii de credit, din contul unei
persoane (plătitorul), în contul unei alte persoane (beneficiarul).
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.5/2005, privind ordinul de plată
utilizat în operaţiuni de transfer-credit, defineşte ordinul de plată în art.2 pct.1 din
regulament, ca fiind „o instrucţiune necondiţionată, dată în orice formă de emitent
instituţiei receptoare, în mod direct sau prin intermediul unui sistem de plăţi, în scopul
punerii la dispoziţia unui beneficiar a sumei de plată indicate în ordinul de plată, prin
creditarea unui cont al acestuia deschis la instituţia destinatară sau, după caz, prin
eliberarea sumei respective în numerar”.
Ordinul de plată preupune, în principiu, 4 părţi ( art. 2 punctele 4, 5, 7, 8 din
regulament):
- plătitorul – prima persoană care, în nume şi pe cont propriu, emite ordinul de
plată în cadrul unui transfer-credit;
- instituţia emitentă – instituţia care emite un ordin de plată;
- instituţia receptoare – instituţia care recepţionează un ordin de plată în
vederea executării acestuia;
75
- beneficiarul – persoana desemnată de către plătitor prin ordinul de plată să
primească o anumită sumă de bani.
În situaţia în care atât plătitorul cât şi beneficiarul au conturi deschise la aceeaşi
instituţie de credit, iar transferul se face prin aceste conturi, vor exista numai trei părţi
implicate în emiterea şi executarea ordinului de plată: plătitorul, instituţia de credit şi
beneficiarul.
Efectuarea plăţii prin ordinului de plată se face la cererea plătitorului, nu din
ordinul beneficiarului.
Recepţia ordinului de plată este procedura prin care societatea bancară
primeşte ordinul de plată spre autentificare, acceptare şi executare.
Anterior efectuării plăţii este necesară verificarea semnăturii persoanei care
emite ordinul de plată cu cea a persoanelor autorizate să dispună de cont, conform
fişei specimenelor de semnătură.
Instituţia de credit poate sau nu să accepte un ordin de plată. Acceptarea
presupune recunoaşterea valabilităţii ordinului de plată recepţionat.
Ordinul de plată creează obligaţii de plată pentru emitent numai dacă a fost
emis de acesta din urmă sau de o persoană mandatată de el (art.4 alin.(2) din
regulament).
Emitentul poate fi obligat printr-un ordin de plată numai în termenii prevăzuţi în
ordinul de plată recepţionat de instituţia receptoare (art. 6 alin.(1) din regulament).
Pentru a se naşte obligaţia de plată a emitentului este nevoie de acceptul
prealabil al instituţiei receptoare (art.7 din regulament), atunci când aceasta este
distinctă de înstituţia emitentă.
Instituţia de credit execută ordinul de plată prin debitarea contului plătitorului,
creditând contul beneficiarului. În situaţia în care, instituţia de credit virează banii într-
un cont care nu este al beneficiarului, ori plăteşte o sumă neconformă cu ce înscrisă
în ordinul de plată, ea trebuie să răspundă, „în sensul că banca va plăti către
adevăratul beneficiar, independent de recuperarea sumei de la cel căruia îi făcuse
plata” (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar. Ediţia
a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.365).
● Instrumentele de plată electronică - sunt reglementate prin Regulamentul

Băncii Naţionale a României nr.6/2006, privind emiterea şi utilizarea instrumentelor
de plată electronică şi relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente.
Instrumentul de plată electronică este, potrivit art.2 pct.13 din regulament,
instrumentul care permite utilizatorului să efectueze, în condiţii speifice, operaţiuni de
retragere sau depunere de numerar, plata de bunuri sau servicii şi transferuri de
fonduri, în categoria instrumentelor de plată fiind incluse cardurile, instrumentele de
plată cu acces la distanţă şi cele de tip monedă electronică (e-money).
Legea nr.365/2002 privind comerţul electronic defineşte şi ea noţiunea de
instrument electronic de plată, alături de noţiunile de instrument de plată la distanţă şi
instrument de monedă electronică.
Astfel instrumentul de plată este acel istrument care îi permite titularului său
efectuarea de transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de
instituţiile financiare, retrageri de numerar şi operaţiuni de încărcare şi descărcare a
unui instrument de monedă electronică (art.1 pct.11 din lege).
Instrumentul de plată cu acces la distanţă este, potrivit legii, acel
instrument de plată ce îi permite titularului său „să îşi acceseze fondurile deţinute
într-un cont la o instituţie financiară şi să autorizeze efectuarea unei plăţi, utilizând un
76
cont personal de identificare sau un alt mijloc de identificare similar” (art.1 pct.12 din
lege).
Instrumentul de monedă electronică este un instrument de plată
reîncărcabil „pe care unităţile de valoare sunt stocate electronic” şi care permite
titularului său să efectueze operaţiuni specifice instrumentelor de plată electronice
(art.1 pct.13 din lege).
Potrivit doctrinei, instrumentele de plată electronică sunt acele instrumente ce
se regăsesc materializate pe un suport de informaţie standardizat, securizat şi
individualizat, ce îi oferă deţinătorului său posibilitatea de a utiliza disponibilităţile
băneşti dintr-un cont deschis pe numele său, în vederea efectuări de plăţi de bunuri
şi servicii, de a transfera fonduri între conturi şi de a retrage numerar (a se vedea
V.Nemeş, Drept bancar, Ed.Editas, Bucureşti, 2004, p.167).
● Cardul
Noţiuni generale - Unul dintre cele mai importante instrumente de plată

electronică este cardul. Reglementarea cardului se regăseşte în Regulamentul Băncii
Naţionale a României nr.6/2006.
Cardul emis de o instituţie de credit este, potrivit art. 2 pct.1 din regulament,
„un suport de informaţie standardizat, individualizat şi securizat care permite
deţinătorului său să folosesacă disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont deschis
pe numele său la emitentul cardului şi/sau să utilizeze o linie de credit, în limita unui
plafon stabilit în prealabil, deschisă de emitent în favoarea deţinătorului cardului”, în
vederea efectuării de:
- retrageri sau depuneri de numerar de la terminale precum distribuitoarele de
numerar şi/sau ATM, de la ghişeele emitentului/instituţiei acceptante sau de la sediul
unei instituţii, obligată prin contract să accepte instrumentul de plată electronică,
respectiv încărcarea şi descărcarea unităţilor valorice în cazul monedei electronice;
- plata bunurilor achiziţionate şi/sau serviciilor prestate de comercianţii
acceptanţi şi/sau emitenţi, precum şi plata obligaţiilor către autorităţile administraţiei
publice, reprezentând impozite, taxe, amenzi, penalităţi etc prin intermediul
imprimantelor, terminalelor POS, ATM sau prin alte medii electronice;
- transferurile de fonduri.
Tipuri de carduri - Regulamentul BNR nr.6/2006 defineşte 4 tipuri de carduri
(art.2 pct.1 lit. i), ii), iii) şi iv) din regulament), în funcţie de tipurile de operaţiuni pe
care le permit şi cărora le sunt destinate.
Cardul de debit este cel care îi permite utilizatorului său doar să dispună de
resursele băneşti proprii, existente într-un cont deschis la emitent pentru efectuarea
de operaţiuni specifice cardurilor bancare.
Cardul de debit cu facilitate de descoperit de cont este cel care îi permite
utilizatorului său atât să dispună de resursele băneşti proprii, existente într-un cont
deschis la emitent, cât şi de o anumită sumă, respectiv de o facilitate de descoperit
de cont, în limita unui plafon predeterminat, pentru efectuarea operaţiunilor specifice
cardurilor bancare. Această facilitate se acordată, de regulă, celor ale caror drepturi
băneşti sunt virate regulat în contul de card.
Cardul de credit îi permite utilizatorului să dispună de resursele băneşti ale
emitentului, oferite sub forma unei linii de credit, care îi permit utilizatorului să
efectueze operaţiuni specifice cardurilor bancare.
În fine, cardul de numerar este utilizabil doar la ATM sau la distribuitoare de
numerar pentru retragere de numerar.
77
Tranzacţiile prin card, aşa cum sunt acestea reglementate prin Regulamentul
nr.6/2006, pot necesita sau nu prezenţa cardului.
Cardul trebuie să fie prezent (prezentat) la acele tranzacţii ce necesită citirea
electronică a benzii magnetice sau a cipului cardului sau unde se obţine amprenta
elementelor confecţionate în relief a cardului pe chitanţă cu ajutorul imprinterului
mecanic.
Cardul nu trebuie să fie prezent (prezentat) în cazul tranzacţiilor ordonate
prin telefon, poşta sau internet, tranzacţii în cadrul cărora utilizatorul trebuie să
furnizeze parole sau coduri de identificare.
Terminalele - Definiţia terminalelor nu putea lipsi din Regulamentul nr.6/2006,
existenţa lor fiind absolut necesară unora dintre operaţiunile realizate prin intermediul
cardurilor.
Terminalele sunt, potrivit art.2 pct.17 din regulament, „dispozitive
electromecanice prin intermediul cărora, utilizându-se un instrument de plată
compatibil, se iniţiază şi se efectuează operaţiuni în numele şi pe contul deţinătorului
sau în numele deţinătorului şi pe contul instituţiei financiare nebancare, în cazul
cardurilor emise de acestea din urmă”.
Terminalele, aşa cum sunt aceste reglementate prin regulamentul BNR pot fi de
mai multe feluri, principalele tipuri de terminale fiind: distribuitoarele de numerar
(cash dispenser), ghişeele automate de bancă (Automated Teller Machine - ATM),
terminalele pentru transferuri electronice de fonduri la punctul de vânzare ( Electronic
Founds Transfer at Point of Sale – POS) şi terminalele multicard. Regulamentul BNR
nr.6/2006 defineşte însă şi staţiile de lucru (PC) şi terminalele dedicate transferurilor
telefonice şi de date.
Distribuitorul de numerar este un dispozitiv care îi permite celui care
utilizează cardul să acceseze contul deţinătorului/emitentului şi să retragă disponibil
(bancnote sau monede metalice – numerar) din acest cont (art.2 pct.17 lit.a) din
regulament).
ATM-ul este un dispozitiv prin intermediul căruia utilizatorul cardului sau al altui
instrument de plată de tip monedă electronică poate retrage disponibil din contul
deţinătorului /emitentului ori din unităţile monetare stocate pe instrumentul de plată
de tip monedă electronică sub formă de numerar, poate trasfera fonduri, plăti facturi,
depune numerar sau poate obţine informaţii privind soldul conturilor şi operaţiunile
efectuate prin intermediul cardului (art.2 pct.17 lit.b) din regulamnet).
POS-ul este un dispozitiv prin care pot fi preluate, prelucrate, stocate şi
transmise informaţii privind plata cu cardul/e-money, operţiuni ce se realizează la
punctele de vânzare ale comercianţilor acceptanţi.
Terminalul multi-card este cel care acceptă atât carduri cu bandă magnetică,
cât şi carduri cu chip.
● Condiţii de formă şi de fond ale cardului
Cardul este un instrument de plată standardizat, prezentându-se sub forma unui

dreptunghi din material plastic. Cardul este prevăzut cu elemente de securizare şi
personalizare.
Pentru emiterea cardului este necesară, în prealabil, încheierea unui contract
cu emitentul. Pentru încheierea valabilă a acestui contract trebuiesc respectate
condiţiile generale privind: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
În contract trebuie să se regăsească anumite elemente, prevăzute în art.6 din
Regulamnetul BNR nr.6/2006 privind:
78
- descrierea instrumentului de plată electronică;
- modul de folosire al instrumentului;
- limita disponibilului aflat la dispoziţia deţinătorului, acolo unde este cazul;
- modul prin care se determină sumele datorate emitentului de către deţinător,
reprezentând taxe, comisioane sau dobânzi, când este cazul;
- suma reprezentând limita maximă sau minimă admisă pentru fiecare tip de
operaţiune;
- intervalul de timp în care se va realiza debitarea sau creditarea contului
deţinătorului iar în cazul operaţiunilor care presupun emiterea de facturi, data în care
debitarea va fi făcută, calculată de la emiterea facturii;
- tipurile de tranzacţii ce pot fi efectuate cu instrument de plată electronică:
achiziţionarea de produse/servicii, retragerea/ depunerea de numerar, transferul de
fonduri între conturi, constituirea de depozite;
- perioada de timp în care o tranzacţie poate fi contestată, inclusiv procedurile
prin care o tranzacţie poate fi contestată şi reconstituită, precum şi procedurile de
soluţionare a contestaţiilor;
- entitatea/departamentul împuternicit să rezolve problemele privind cardurile
sau tranzacţiile realizate cu acestea, precum şi procedurile şi costurile generate de
soluţionarea problemelor;
- autorităţile competente cu soluţionarea litigiilor dintre emitent şi deţinător;
- numărul de telefon operaţional 24 de ore din 24 de ore disponibil pentru
situaţii de urgenţă privind cardurile;
- răspunderea deţinătorului în cazul în care cardul este furat, distrus sau
pierdut.
● Acreditivul documentar
Acreditivul documentar (a se vedea, M.Faghi, Acreditivul documentar –

modalitate de plată bancară internaţională, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007)
este un instrument de plata folosit în comerţul internaţional. El este reglementat prin
Publicaţia nr.600 privind regulile uniforme şi practica acreditivelor a Camerei de
Comerţ ţi Industrie Paris, în vigoare din 1 ianuarie 2007.
Acreditivul documentar este un instrument ce înglobează angajamentul
asumat de o instituţie de credit ca la ordinul şi în contul clientului său (cumpărător –
ordonatorul acreditivului) să plătească sau să accepte să plătească o anumită sumă
de bani contra documentelor ce atestă livrarea mărfii de către o altă persoană
(vânzător – beneficiarul acreditivului documentar), documente pe care aceasta din
urmă se obligă să le emită şi să le prezinte în condiţiile şi termenele stabilite de
ordonatorul acreditivului.
● Incasso-ul documentar
Incasso-ul documentar este un instrument de plată ce cuprinde angajamentul

asumat de banca exportatorului, de a încasa la ordinul acestuia din urmă,
contravaloarea tranzacţiei şi de a o vira în contul său, după ce, în prealabil, a
transmis băncii documentele care atestă executarea obligaţiilor sale contractuale,
pentru a-i fi transmise importatorului.
79
6.3. Contractele bancare clasice
6.3.1. Contractul de cont curent
Noţiune şi reglementare - Contractul de cont curent este definit de Codul

civil, prin art.2171 alin.(1) astfel: „Contractul de cont curent este acela prin care
părţile, denumite curentişti, se obligă să înscrie într-un cont creanţele decurgând din
remiteri reciproce, considerându-le neexigibile şi indisponibile până la închiderea
contului”.
Codul civil rezervă contractului de cont curent şi contului bancar curent (pentru
distincţia între contractul de cont curent şi contractul de operaţiuni în contul curent de
disponibilităţi a se vedea R.Postolache, op.cit., pp.162-166) 20 de articole, respectiv
art.2171-art.2183.
Contractul de cont curent presupune încheierea în prealabil a unui contract-
cadru pentru servicii bancare, ce va constitui temeiul pentru deschiderea,
funcţionarea şi închiderea contului, inscripţionarea ordinelor clientului, a plăţilor
dispuse de acesta, încasarea efectelor, primirea de depozite etc. Este vorba despre
contractul de operaţiuni în contul curent de disponibilităţi.
Regulamentarea contabilă din 16.12.2010 aprobată prin Ordinul BNR
nr.27/2010 precizează la pct.85 că în conţinutul conturilor curente se evidenţiază
disponibilităţile şi operaţiunile de încasări şi de plăţi dispuse de titularul contului. În
limita disponibilului din cont pot fi executate, „în orice moment şi fără preaviz,
ordinele clientului – plăţi, viramente, retargeri, popriri etc, după cum în acesta pot fi
inscripţionate şi operaţiunile dipuse de terţe persoane, pentru care există documente
autorizate sau impuse de lege, acestea putând majora sau diminua disponibilul
existent” (a se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti.
2012, p.152).
● Caracterele şi conţinutul contractului de operaţiuni în contul curent de

diponibilităţi
Contractul de operaţiuni în contul bancar curent prezintă următoarele

caractere:
- este un contract consensual;
- este un contract bilateral – părţile contractului sunt banca şi clientul său;
- este un contract cu titlu oneros – banca încasează comisioane pentru
operaţiunile pe care le efectuează;
- este un contract cu executare succesivă;
- este un contract accesoriu.
● Drepturile şi obligaţiile băncii
Ca parte în contractul de cont curent, banca are, în principal, următoarele

drepturi:
- dreptul de a încasa comisioane pentru operaţiunile efectuate;
- obligaţia de a inscripţiona în cont plăţile şi încasările pentru care are
documente autorizate sau emise de client sau titluri executorii conform legii.
Principalele obligaţiile ce îi revin bănci ca parte în contractul de cont curent
sunt:
- obligaţia de a elibera clientului un extras de cont;
80
- obligaţia de a elibera clientului, la închiderea contului, suma corespunzătoare
soldului creditor.
● Drepturile şi obligaţiile clientului
Clientul bănicii, beneficiar al contractului de cont curent are dreptul la eliberarea

extrasului de cont şi dreptul la eliberarea soldului creditor. Lui îi revine obligaţia de
plată a comisioanelor.
● Încetarea contractului de operaţiuni în contul curent de diponibilităţi
Contractul încetează fie la expirarea termenului convenit de părţi, fie prin

denunţare unilaterală, în cazul contractului încheiat pe perioadă nedeterminată.
Potrivit art.2188 din Codul civil, contractul poate fi denunţat unilateral de oricare
dintre părţi, cu respectarea termenului de preaviz de 15 zile, dacă din contract sau
din uzanţe nu rezultă un alt termen, sub sancţiunea acordării de daune-interese.
Pentru restituirea sumelor din cont, legiuitorul a stabilit un termen de prescripţie
de 5 ani, ce curge de la data închiderii contului curent (art.2190 alin.(1) din Codul
civil).
6.3.2. Contractul de credit
Noţiune şi caractere - În prezent, creditul nu are o definiţie normativă, deşi o

astfel de definiţie se regăsea în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, în
prezent abrogată. Acest act normativ definea creditul prin art.3 lit.g), precizând că
acesta este un angajament de plată „a unei sume de bani în schimbul dreptului la
rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli
legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice
angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept
la plata unei sume de bani”.
O definiţie a contractului de credit se regăseşte în Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Potrivit art.7
pct. 2 din ordonanţă, contractul de credit este acel contract prin care „un creditor
acordă, promite sau stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit
sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilităţi financiare similare, cu
excepţia contractelor de prestare de servicii în mod continuu ori pentru furnizarea de
bunuri de acelaşi fel, atunci când consumatorul plăteşte pentru asemnea servicii sau
bunuri în rate, pe durata furnizării lor”.
Codul civil nu menţionează creditul sau contractul de credit, ci facilitatea de
credit, care este „contractul prin care o instituţie de credit, o instituţie financiară
nebancară sau orice altă entitate autorizată prin lege specială se obligă să ţină la
dispoziţia clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau
nedeterminată” (art.2193 din cod).
Facilitatea de credit se deosebeşte de împrumutul cu dobândă, varietate a
împrumutului de consumaţie. Împrumutul cu dobândă este un contract prin care
împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau a altor bunuri fungibile şi
consumtibile prin natura lor (art.2158 din cod), contract care generează pe lângă
obligaţia împrumutatului de a restitui după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă
de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate, şi o obligaţie de plată,
cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen (art.2167 din cod). Suma de
81
bani împrumutată este purtătoare de dobânzi din ziua în care a fost remisă celui
împrumutat (art.2169 din cod).
Contractul de credit prezintă următoarele caractere juridice:
- este un contract numit;
- este un contract consensual;
- este, în principiu, un contract negociat. Ponderea negocierii este, însă redusă,
voinţa clientului fiind, de cele mai multe ori redusă sau chiar nesemnificativă la
definirea şi stabilirea clauzelor contractului (a se vedea R.Postolache, Les contrats
bancaires, instruments juridiques adaptes a la demande de la celerite et au
recouvrement des risques, Les Annales de L’Universite Valahia, Târgovişte,
nr.27/2009, p.95). De aceea, contractele bancare sunt considerate a fi contracte de
adeziune (a se vedea I.Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept
bancar, vol.II, ediţia a V-a, actualizată şi compltată, editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004, p.272);
- este un contract intuitu personae – calităţile persoanei creditate (calităţi ce
rezultă din documentaţia de credit) sunt foarte importante pentru instituţia de credit,
în luarea deciziei de acordare a facilităţii de credit;
- este un contract cu titlu oneros - fiecare parte urmăreşte realizarea unui
avantaj patrimonial;
- este un contract unilateral, finanţatorul fiind singurul care îşi asumă o obligaţie,
şi anume, aceea de a ţine la dispoziţia clientului o sumă de bani, pentru o perioadă
de timp determinată sau nedeterminată, clientul având posibilitatea de a utiliza sau
nu creditul ce a fost deschis pentru el.
● Activitatea Centralei Riscului de Credit
Centrala Riscului de Credit a fost înfiinţată sub denumirea de Centrala

Riscurilor Bancare. Aceasta funcţionează din data de 1 ianuariei 2000, fiind creată
prin Regulamentul BNR nr.1/1999 privind organizarea şi funcţionarea Centralei
Riscurilor Bancare.
Trecerea de la Centrala Riscurilor Bancare la Centrala Riscurilor de Credit s-a
realizat prin Regulamentul BNR nr.2 din 9 ianuraie 2012 privind organizarea şi
funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Riscului de Credit.
Centrala Riscului de Credit este o structură specializată din cadrul BNR ce are
rolul de a colecta, stoca şi centraliza informaţii privind expunerea instituţiilor de credit
şi a altor subiecte din România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite
şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare
(20.000 de lei). Totodată CRC colectează, stochează şi centralizează informaţii
referitoare la fraudele cu carduri produse de posesori.
Potrivit art.1 alin.(2) din Regulamentul BNR nr.2/2012 „CRC gestionează
informaţia de risc de credit şi informaţii despre fraudele cu carduri pentru scopurile
specifice ale utilizatorilor, în condiţiile păstrării secretului profesional”.
Regulamentul include în sfera informaţiilor de risc de credit datele de
identificare ale debitorului, persoană fizică sau juridică nonbancară, şi operaţiunile în
lei şi valută prin care persoanele declarante se expun la risc faţă de acel debitor
(art.2 pct.1 alin.(1) din regulament).
Persoanele declarante se expun la risc prin operaţiuni precum: acordarea de
credite sau asumarea de angajamente de către persoana declarantă în numele
debitorului faţă de o persoană fizică sau juridică, alta decât persoanele declarante,
faţă de o instituţie de credit/financiară din străinătate sau faţă de altă persoană
82
declarantă care funcţionează pe teritoriul României (art.2 pct.1 alin.(2) din
regulament) .
În sfera persoanelor declarante intră instituţiile de credit, instituţiiile financiare
nebancare înscrise în registrul special, instituţiile de plată care înregistrează un nivel
semnificativ al activităţii de creditare sau instituţiile emitente de monedă electronică
care înregistrează un nivel seminficativ al activităţii de creditare.
CRC transmite informaţii persoanelor declarante fie sub forma unor rapoarte
lunare care cuprind informaţii privind toţi debitorii pe care persoana declarantă i-a
raportat în luna respectivă, fie ca răspuns la interogările on-line în cazul cărora
persoanele declarante pot solicita două tipuri de informaţii: situaţia riscului global şi
situaţia creditelor restante (pe o perioadă de 7 ani).
Pentru debitorii raportaţi de persoanele declarante informaţiile sunt furnizate
necondiţionat. Pentru clienţi, potenţiali debitori, obţinerea de informaţii de către
persoanele decalarante este condiţionată de obţinerea prealabilă a acordului
clienţilor.
● Centrala Incidentelor de Plăţi
O altă structură a BNR, ce poate juca un rol important în analiza realizată de o

instituţie de credit asupra situaţiei economico-financiare a unui client, este Centrala
Incidentelor de Plăţi, care stochează date privind incidentele de plată ale agenţilor
economici, atunci când plata se face prin cec, cambie sau bilet la ordin.
Centrala Incidentelor de Plăţi este reglementată prin Regulamentul nr.1/2012
privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei
Incidentelor de plăţi. Ea are rolul de a gestiona pentru interesul public, inclusiv pentru
scopurile specifice utilizatorilor, informaţia specifică incidentelor de plăţi (art.1 alin.(2)
din regulament).
Incidentul de plată rezultă din „neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor
titularilor de cont, în timpul procesului de decontare a instrumentelor de plată,
obligaţii rezultate prin efectul legii, a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţa CIP
de către persoanele declarante” (art. 2 pct.1 din regulament).
Incidentele de plată majore sunt enumerate în art.2 pct.2 din regulament. În
cazul unui incident de plată major produs cu un cec, instituţia de credit poate impune
clientului său aflat în culpă interdicţia bancară, sancţiune ce constă în imposibilitatea
acestuia de a mai emite cecuri pe o perioadă de un an.
Pentru instituţiile de credit este foarte important să cunoască, în activitatea de
creditare, dacă un client, potenţial debitor, este o persoană cu risc (persoană fizică
sau juridică al cărei nume se regăseşte în Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc,
ca urmare a înregistrării pe numele său a unuia sau mai multor incidente de plată
majore – art.2 pct.8 din regulament).
● Biroul de Credit
Biroul de Credit este o instituţie creată de Asociaţia Română a Băncilor, la

iniţiativa BNR, în scopul de a furniza sectorului bancar românesc informaţii reale,
acutalizate şi consistente referitoare la persoane fizice care au contractat credite de
la bănci sau societăţi financiare, au achiziţionat un produs în sistem leasing sau au
fost asigurate împotriva riscului de neplată de o societate de asigurări.
Prin Decizia nr. 105/2007 a Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării
Datelor cu Caracter Personal cu privire la prelucrările de date cu caracter personal
83
efectuate în sisteme de evidenţă de tipul birourilor de credit s-a stabilit că pot fi
participanţi în Sistemul Biroului de credit băncile, societăţile de credit de consum,
societăţile de leasing şi societăţile de asigurări. Decizia prevede, de asemenea, că
datele pot fi stocate în sistem şi afişate în Raportul de Credit pe o perioadă de 4 ani
de la data achitării ultimei rate restante sau de la data ultimei actualizări transmise de
către participant.
Sistemul Biroului de Credit presupune parcurgerea a trei etape succesive.
În prima etapă, în funcţie din 16 august 2004, sunt preluate datele transmise
zilnic de la participanţi, privind:
- debitorii care au întârzieri la rambursare mai mari de 30 de zile,
- persoanele care au săvârşit o infracţiune sau o contravenţie în relaţie directă
cu un participant, pentru care s-a emis o hotărâre judecătorească definitivă sau
irevocabilă sau un act administrativ necontestat,
- declaraţiile cu inadvertenţe (date neconforme cu realitatea).
În etapa a II-a, „faza pozitivă”, în funcţie din 11 iulie 2005, se gestionează toate
informaţiile referitoare la toate produsele de tip credit, similare sau de asigurare
acordate persoanelor fizice, informaţii provenite de la instituţii bancare şi non-
bancare (societăţi de credit de consum, de leasing şi de asigurări), participante în
Sistemul Biroului de Credit, precum şi informaţii despre fraudulenţi şi declaraţii cu
inadvertenţe.
Etapa a III-a a debutat din martie 2009, moment de la care Biroul de Credit a
pus la dispoziţia participanţilor FICO®Score, construit pe baza unui model statistic
internaţional aplicat bazei de date a Biroului de Credit.
Scoring-ul este un produs ce are ca scop oferirea unei imagini sintetice asupra
comportamentului fiecărui debitor. Prin cunoaşterea scorului unui debitor se
simplifică procesul de decizie al creditorului cu privire la a intra sau nu într-o relaţie
de natură financiară cu persoana respectivă.
Concret, scoringul oferit de Biroul de Credit se prezintă ca un număr cuprins
între 300 şi 850, care indică probabilitatea ca o persoană fizică să îşi plătească în
viitor ratele la timp.
● Elementele contractului de credit
Un contract de credit trebuie să întrunească anumite elemente esenţiale pentru

existenţa şi valabilitate sa. Astfel, un contract de credit trebuie să conţină clauze
privind:
a) părţile contractului, respectiv datele de identificare ale finanţatorului şi ale
clientului; în cuprinsul contractului pot fi incluse şi datele de identificare ale unor alte
persoane, cum ar fi intermediarul (persoana de la care se achiziţionează bunurile sau
persoana care prestează serviciile pe credit), asiguratorul ( care poate fi, de regulă,
ales din lista asiguratorilor agreaţi de finanţator) şi garantul (fideiusorul, debitorul
gajist sau debitorul ipotecar);
b) conţinutul contractului, respectiv drepturile şi obligaţiile părţilor, dintre care
amintim: obligaţia finanţatorului de a pune la dispoziţia clientului beneficiar o anumită
sumă de bani, pentru o perioadă determinată sau nedeterminată; dreptul clientului de
a utiliza creditul într-una sau mai multe tranşe, potrivit uzanţelor, obligaţia de
rambursare a creditului, obligaţia de a plăti dobânda, obligaţia clientului de a
respecta destinaţia sumelor puse la dispoziţie (atunci când o astfel de destinaţie este
prevăzută în contract), obligaţia de a informa clientul cu privire la dobânzile şi
comisioanele datorate şi regimul juridic al acestora etc.;
84
c) valoarea contractului, reprezentată de suma de bani pe care debitorul
trebuie să o achite creditorului, formată din suma ce i-a fost pusă la dispoziţie de
finanţator şi costul generat prin utilizarea sumei;
d) destinaţia creditului;
e) durata creditului, data intrării în vigoare a creditului şi termenul de
rambursare;
f) garanţiile care însoţesc creditul;
g) legea aplicabilă, în cazul contractelor cu element de extraneitate;
h) data şi locul încheierii contractului;
i) semnăturile părţilor.
● Denunţarea contractului de credit
Codul civil stabileşte în art.2195 condiţiile în care poate interveni denunţarea

unilaterală a contractului de credit.
Astfel, potrivit art.2195 alin.(1) din cod, instituţia de credit nu poate, în absenţa
unei clauze contrare, să denunţe unilateral contractul înainte de împlinirea
termenului, decât pentru motive temeinice, care privesc beneficiarul facilităţii de
credit.
În cazul în care finanţatorul denunţă unilateral contractul, se stinge de îndată
dreptul clientului de a utiliza creditul. Finanţatorul trebuie să acorde însă un termen
de cel puţin 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate şi a accesorilor acestora
(art.2195 alin.(2) din cod).
Se apreciază că numai în cazul creditului de consum clientul poate denunţa
unilateral contractul, în celelalte situaţii fiind necesar acordul ambelor părţi, „cu atât
mai mult cu cât termenele sunt stipulate în favoarea amândurora” (a se vedea R.
Oricare dintre părţile contractului poate să denunţe contractul , cu respectarea
unui termen de preaviz de 15 zile, dacă din contract sau din uzanţe nu rezultă un
altfel, atunci când facilitatea de credit s-a acordat pe o perioadă nedeterminată
(art.2195 alin.(3) din cod).
● Calitatea de titlu executoriu a contractului de credit
Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală,

sunt, potrivit art.120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, titluri executorii.
Articolul menţionat a făcut obiectul unor aprinse controverse. Curtea
Constituţională a fost sesizată în repetate rânduri pentru a se pronunţa cu privire la
constituţionalitatea acestui articol de lege. Prin Decizia nr. 1024/2012 referitoare la
respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin.(2) din Legea
nr.58/1998 privind activitatea bancară, art.120 din Ordonanţa de urgenţă nr.99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, precum şi ale art. 373¹ alin.(2) din
Codul de procedură civilă Curtea Constituţional a stabilit că articolul 120 din
ordonanţă este constituţional.
Curtea a apreciat că „raţiunea calificării contractelor încheiate de o instituţie de
credit, care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă ca fiind titluri executorii,
constă în necesitatea valorificării cu celeritate a respectivei creanţe, fără a afecta în
acest mod vreun drept fundamental al părţilor. O asemenea concluzie este impusă
de împrejurarea că prin încheierea unor asemenea contracte se dă expresie, într-o
85
formă specifică, acordului de voinţă al părţilor cu privire la clauzele acolo stipulate, pe
care părţile şi le însuşesc în mod liber şi se obligă să le respecte”.
Punerea în executare a contractului necesită învestirea sa cu formulă
executorie, potrivit art. 640¹ alin.(1) din Codul de procedură civilă. Învestirea cu
formulă executorie este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află
sediul ori domiciliul creditorului sau al debitorului, după caz; se soluţionează în
camera de consiliu, fără citarea părţilor (art. 640¹ alin.(2) din Cpc).
Încheierea prin care se admite cererea de învestire cu formulă executorie nu
este supusă nici unei căi de atac, dar legalitatea ei poate face obiectul contestaţiei la
executare (art. 640¹ alin.(5) din Cpc).
Fiind vorba de un alt titlu executoriu decât cel emis de o instanţă
judecătorească, debitorul poate invoca inclusiv apărări de fond, prin aceasta fiind
apărat dreptul la un proces echitabil.
6.3.3. Contractul de depozit bancar
Noţiune - Atragerea de depozite este una din cele două activităţi bancare
principale, aşa cum este aceasta din urmă definită prin art.7 alin.(1) pct.1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului : activitatea bancară constă în „atragerea de depozite sau alte
fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu.”
Legea nr.312/2015 privind rederesarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a
firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative în domeniul financiar face trimitere prin art.2 alin.(2) lit. b), pentru
definerea noţiunilor de deponent şi depozit la Directiva 2014/49/UE privind schemele
de garantare a depozitelor.
Prin „depozit” Directiva înţelege „un sold creditor rezultat din fondurile rămase
într-un cont sau din situaţii temporare care derivă din tranzacţii bancare normale şi
pe care o instituţie de credit are obligaţia să îl ramburseze în conformitate cu
condiţiile legale şi contractuale aplicabile, inclusiv depozitele la termen şi depozitele
de economii (...)” (art.2 alin.(1) pct.3 din directivă).
Directiva consacră mai multe tipuri de depozite, cum ar fi: depozitele eligibile,
depozitele acoperite sau depozitele indisponibile.
În materia depozitului bancar, Codul civil conţine două articole referitoare la
depozitul de fonduri şi depozitul de titluri. Se apreciază că această reglementare are
meritul de a fi singurul act normativ ce conţine norme de drept substanţial „destinate
unui domeniu supus, prin excelenţă, uzanţelor” (a se vedea R. Postolache, Drept
bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p185).
Doctrina, analizând prevederile normative în materie, a reuşit să explice sintetic
noţiuni precum „depozitul de fonduri” sau activitatea de „atragere de fonduri”.
Astfel, s-a spus despre depozitul de fonduri că este acea activitate ce constă
în „remiterea unei sume de bani unei bănci, cu obligarea acesteia de a o restitui” (a
se vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.189).
În ce priveşte atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile, aceasta
presupune încheierea unui contract prin care clientul „încredinţează băncii spre
fructificare o sumă de bani pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul obligaţiei
de acordare a unei dobânzi şi de restituire a sumei la cererea acestuia, oricând sau
la finele perioadei depozitului, în condiţiile convenite” (a se vedea R. Postolache,
86
● Clasificarea depozitelor bancare de fonduri
Depozitul de fonduri utilizat în practica bancară, se regăseşte, din punctul de

vedere al perioadei depozitării, sub două forme: depozit la vedere şi depozite la
termen.
Depozitul la vedere se constituie pe o perioadă de cel puţin o zi lucrătoare.
Specificul acestui tip de depozit este dat de posibilitatea recunoscută deponentului
de a retrage fondurile depuse în orice moment, fără a fi penalizat în vreun fel.
Depozitul la termen este considerat a fi un produs de economisire tradiţional.
Deponentul plasează o sumă de bani pe o perioadă prestabilită, ce se întinde, cel
mai frecvent, pe o perioadă de 1,3,6 sau 12 luni.
Termenul depozitului este un factor important în calcularea dobânzii ce se
cuvine deponentului. Cu cât termenul este mai mare, cu atât dobânda oferită de
bancă va fi mai mare.
Din punct de vedere al termenului de plată a dobânzii, depozitele pot fi:
- cu plata periodică a dobânzii – clientului îi este permis ca la anumite
intervale de timp să încaseze dobânda aferentă fondurilor depuse, în condiţiile
prevăzute în contract;
- cu dobânda în avans – clientul poate primi chiar la momentul încheierii
contractului dobânda aferentă, însă aceasta va fi reţinută de bancă din suma depusă,
în cazul în care clientul denunţă contractul înainte de împlinirea termenului;
- cu opţiunea de a retrage o parte din numerar anterior scadenţei – această
posibilitate a fost recunoscută clienţilor deponenţi pentru a creşte atractivitatea
depozitelor; clientului îi este permisă retragerea unei părţi din suma depusă, fără ca
acest fapt să conducă la diminuarea sau diminuarea semnificativă a dobânzii (a se
vedea R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.191).
Din punct de vedere al modului în care se calculează dobânda, depozitele pot
fi:
- cu capitalizarea dobânzii – un astfel de depozit este periodic; dobânda se
adaugă la sold iar în momentul constituirii unui nou depozit, dobânda se va calcula
pentru soldul mărit;
- fără capitalizarea dobânzii - deponentul poate încasa dobânda fie la
scadenţă, fie lunar; ea se calculează prin raportare la suma depusă.
În fine, din punct de vedere al posibilităţii de a prelungi depozitul, acesta poate
fi:
- cu prelungire automată;
- cu scadenţă unică.
Aşa cum menţionam anterior, Codul civil conţine şi el o clasificare a depozitelor,
în funcţie de elementul care face obiectul depozitului. Astfel, depozitele pot fi de
fonduri sau de titluri. Codul civil nu defineşte aceste depozite, însă prezintă efectele
pe care le produc.
Depozitul de fonduri (art.2191 din cod) conduce la dobândirea de către
instituţia de credit a dreptului de proprietate asupra sumelor de bani depuse. Instituţia
de credit dobândeşte, totodată, obligaţia de a restitui aceeaşi cantitate monetară, de
aceeaşi specie, la termenul convenit sau la cererea deponentului, după caz.
Instituţiei de credit îi revine şi obligaţia de a asigura informarea clientului, cu titlu
gratuit, cu privire la operaţiunile efectuate în conturile sale (art.2191 alin.(3) din cod).
Depozitul de titluri (art.2192 din cod) împuterniceşte instituţia de credit să
administreze titlurile ce fac obiectul depozitului. Instituţia de credit are dreptul de a
solicita rambursarea cheltuielilor efectuate pentru operaţiunile necesare efectuate cu
87
administrarea titlurilor. Codul civil prevede şi dreptul instituţiei de credit de a primi o
remuneraţie, „în măsura stabilită prin convenţie sau prin uzanţe”(art.2192 alin.(2) din
cod).
● Natura juridică a contractului de depozit bancar
Depozitul bancar poate fi considerat ca o varietate a depozitului neregulat,

fiind un contract „încheiat între bancă, în calitate de depozitar, şi o persoană fizică
sau juridică, în calitate de deponent, prin care depozitarul se obligă să păstreze
sumele de bani depuse şi să le restituie la cerere, cu dobânzile aferente, dintr-o dată
sau fracţionat, titularului depunerii sau reperzentantului său, iar în caz de deces al
titularului persoană fizică, moştenitorilor acestuia, ori de înctearea a titularului
persoană juridică, succesorilor patrimoniului acestuia” (a se vedea F.Deak, Tratat de
drept civil. Contracte speciale, vol.II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.94).
Evident, instituţiile de credit au şi posibilitatea de a încheia contracte de
depozit obişnuite, regulate, cum este în cazul păstrării de obligaţiuni.
În doctrină, o natură juridică discutabilă o au contractul de seif sau contractul
de închiriere de casete de valori.
Potrivit unei opinii, contractul de seif este foarte apropiat, ca natura juridică, de
contractul de depozit, „deşi banca, în calitatea sa de depozitară, nu primeşte şi nu
recepţionează bunurile depuse în seif, şi nu ştie nimic despre ele, întrucât cheia de la
seif-ul respectiv o are numai clientul” (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A.
Contractul de închiriere de casete de valori, aşa cum este acesta reglementat
în Codul civil, nu poate fi asimilat, potrivit unei alte opinii, contractului de depozit,
întrucât „păstrarea bunurilor în depozit, chiar de valoare ridicată, inclusiv a titlurilor,
nu poate constitui obiectul activităţii bancare, limitativ determinată de art.18 din legea
specială (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006, n.n.)”(a se vedea R.
Apreciem şi noi că acest contract, închirierea de casete de valori, nu este un
veritabil depozit bancar. Deşi legiutorul defineşte contractul ca fiind unul de
închiriere, el este în realitate un contract special. Curtea de Casaţie a Franţei a
calificat acest contract drept un contract de pază, însă literatura juridică franceză îl
consideră a fi un „serviciu complementar bancar” (a se vedea R. Postolache, Drept
bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.292).
● Caracterele juridice ale contractului de depozit bancar
Contractul de depozit bancar este un contract numit, fiind reglementat de

Codul civil, sub două forme: depozitul de fonduri şi depozitul de titluri.
Întrucât, clientul nu poate negocia, în esenţă, condiţile cuprinse în clauzele
contractuale, acestea fiind stabilite unilateral de către instituţia de credit, contractul
de depozit bancar este un contract de adeziune.
De la depozitul regulat, contractul de depozit bancar a preluat caracterul real,
deoarece, pentru a fi valabil, este necesară predarea sumei de bani de către client.
Aşa cum menţionam anterior, contractul de depozit bancar are caracter
translativ de proprietate, instituţia de credit devenind proprietara fondurilor depuse.
La fel ca majoritatea contractelor bancare, contractul de depozit bancar este
prezumat a fi oneros, ambele părţi ale contractului urmârind obţinerea unor avantaje
88
patrimoniale. Totodată contractul este considerat a fi comutativ, de vreme ce părţile
cunosc, în principiu, la încheierea contractului, existenţa şi întinderea prestaţiilor.
Creând obligaţii, în principal, numai în sarcina depozitarului, contractul de
depozit bancar este un contract unilateral.
● Conţinutul contractului
- Drepturile depozitarului
Datorită caracterului translativ de proprietate al depozitului bancar, instituţia de

credit devine imediat proprietara fondurilor predate. Deponentul rămâne, până la
restituirea sumei, un simplu creditor al instituţiei de credit.
Instituţia de credit are dreptul de a utiliza sumele depozitate, fiind condiţionată
să acţioneze potrivit cerinţelor de prudenţă bancară.
Dreptul de utilizare a bunurilor depozitate nu este unul absolut, în cazul
depozitelor cu afectaţiune specială fiind necesară respectarea destinaţiei sumelor
încredinţate.
În cazul în care în contract există prevederi exprese în acest sens, depozitarul
poate avea şi dreptul de a încasa anumite comisioane pentru activităţiile prestate.
Articolul 2192 alin.(2) din Codul civil prevede, pentru cazul depozitului de
titluri, dreptul instituţiei de credit de a i se rambursa cheltuielile efectuate pentru
operaţiunile necesare. În plus, legiuitorul reglementează şi dreptul la remuneraţie al
depozitarului, în măsura stabilită prin convenţie sau prin uzanţe.
- Obligaţiile depozitarului
Obligaţiile depozitarului decurg atât din contract cât şi din lege, motiv pentru
care vom analiza distinct obligaţiile contractuale şi cele legale.
Obligaţiile contractuale - La termenul convenit sau la cererea deponentului,

adresată cu respectarea termenului de preaviz, instituţia de credit este obligată să
restituie deponentului aceeaşi cantitate monetară, de aceeaşi specie, deponentului
(art.2191 alin.(1) din Codul civil).
Restituirea poate fi la vedere sau la termen. Ea trebuie să fie integrală,
instituţia fiind ţinută să realizeze rambursarea în totalitate a bunurilor primite.
Întrucât, o dată cu transferul dreptului de proprietate, instituţia a preluat şi
riscurile contractului, ea rămâne obligată la restituirea bunurilor şi în cazul în care
acestea pier fortuit.
Obiectul depunerii trebuie restituit deponentului. În cazul în care există mai mulţi
titulari ai depozitului, aceştia vor avea dreptul la restituire. În cazul în care deponentul
decedează, dreptul la restituirea bunurilor depuse se transmite succesorilor acestuia.
Restituirea bunurilor depuse se face la sediul unităţii operative a băncii unde a
fost constituit depozitul (art.1291 alin.(2) din Codul civil), la solicitarea deponentului
sau la termen, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
Dacă depozitul este purtător de dobândă, instituţia de credit este ţinută de
obligaţia de a plăti dobânda, aşa cum este aceasta stabilită prin contract. Dobânda
este remuneratorie şi decurge din prerogativa instituţiei de credit de a întrebuinţa
sumele depozitate de client.
89
Obligaţiile legale - Codul civil prevede în art. 2191 alin.(3) obligaţia
instituţiilor de credit de a asigura, în mod gratuit, informarea clientului cu privire
la operaţiunile efectuate în conturile sale. Informarea se realizează lunar sau la un alt
interval de timp, în condiţiile şi modalităţiile prevăzute de părţi.
Legiuitorul face trimitere la art.2180 din cod, care sunt aplicabile în mod
corespunzător. Articolul amintit se referă la informaţiile pe care instituţiile de credit le
transmit titularilor de conturi, prin extras sau raport de cont. Legiuitorul a instituit
prezumţia aprobării extrasului sau raportului de către titularul contului, dacă acesta
nu îl contestă în termenul prevăzut de contract sau într-un termen rezonabil după
uzanţele locului sau practicile dintre părţi (art.2180 alin.(1) din cod).
În termen de o lună de la data aprobării extrasului sau raportului de cont ori de
la încheierea contractului titularul poate contesta contul pentru erori de înregistrare
sau de calcul, pentru omisiuni sau dublă înregistrare. În caz de nerespectare a
termenului legal, titularul este decăzut din dreptul de a mai contesta contul (art.2180
alin.(2) din cod).
În fine, şi în cazul contractului de depozit bancar, se menţine obligaţia de
discreţie, de confidenţialitate a băncii, care joacă un rol important în menţinerea şi
„consolidarea încrederii clientelei în sistemul bancar naţional, respectarea sa nefiind
alterată de cazurile în care legea consacră excepţii în materie, acestea fiind de strictă
interpretare şi aplicare” (a se vedea L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu,
Drept bancar. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2011, p.169).
- Drepturile deponentului
Principalul drept al deponentului este acela de a cere oricând restituirea

bunurilor încredinţate instituţiei de credit.
În cazul depozitului de fonduri, restituirea sumelor încredinţate se face în
moneda contractului, în mod direct, în monedă fiduciară sau prin întrebuinţarea
mijloacelor de plată, precum viramentul, avizul de prelevare, cardul bancar etc.
Un aspect foarte important în ce priveşte restituirea sumelor încredinţate
instituţiei de credit este cel vizând prescripţia, care operează în cazul depozitelor la
termen. Legiuitorul a stabilit prin art.2190 alin.(1) din Codul civil că „dreptul la acţiune
în restituirea soldului creditor rezultat la închiderea contului curent se prescrie în
termen de 5 ani de la data închiderii contului curent”. Se observă că „este un termen
identic cu cel din dreptul fiscal, care, în tăcerea legii, ne conduce spre ideea de
publicizare a serviciilor bancare”.
Deponentul are dreptul şi la încasarea unei dobânzi, dacă părţile s-au înţeles
în acest sens la încheierea contractului.
- Obligaţiile deponentului
Singura obligaţie pe care o poate avea clientul, în temeiul unui contract de

depozit bancar, contract unilateral, este aceea de a plăti anumite comisioane
depozitarului, pentru anumite activităţii realizate de acesta.
Cambia, apărută ca urmare a trecerii de la epoca schimbului la epoca creditului,

în evul mediu, este înscrisul prin care o persoană numită trăgător, dă ordin sau
90
împuternicire unei alte persoane numită tras, să plătească unei a treia persoane,
numită beneficiar, o sumă de bani determinată, la un anumit termen şi într-un anumit
loc.
Biletul la ordin este şi el, ca şi cambia, un titlu comercial de valoare. Biletul la
ordin este un act prin care emitentul său se obligă să plătească, la scadenţă, unei
persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, din urmă, o sumă de bani.
Cecul este definit ca fiind un înscris prin care o persoană numită trăgător dă
ordin unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească la
prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar.
Ordinul de plată - este un instrument de plată ce presupune realizarea unui
transfer de fonduri băneşti, prin intermediul unei instituţii de credit, din contul unei
persoane (plătitorul), în contul unei alte persoane (beneficiarul).
Instrumentul de plată electronică este instrumentul care permite utilizatorului să
efectueze, în condiţii speifice, operaţiuni de retragere sau depunere de numerar,
plata de bunuri sau servicii şi transferuri de fonduri, în categoria instrumentelor de
plată fiind incluse cardurile, instrumentele de plată cu acces la distanţă şi cele de tip
monedă electronică (e-money).
Cardul emis de o instituţie de credit este un suport de informaţie standardizat,
individualizat şi securizat care permite deţinătorului său să folosesacă disponibilităţile
băneşti proprii dintr-un cont deschis pe numele său la emitentul cardului şi/sau să
utilizeze o linie de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil, deschisă de emitent
în favoarea deţinătorului cardului.
Acreditivul documentar este un instrument ce înglobează angajamentul asumat
de o instituţie de credit ca la ordinul şi în contul clientului său (cumpărător –
ordonatorul acreditivului) să plătească sau să accepte să plătească o anumită sumă
de bani contra documentelor ce atestă livrarea mărfii de către o altă persoană
(vânzător – beneficiarul acreditivului documentar), documente pe care aceasta din
urmă se obligă să le emită şi să le prezinte în condiţiile şi termenele stabilite de
ordonatorul acreditivului.
Incasso-ul documentar este un instrument de plată ce cuprinde angajamentul
asumat de banca exportatorului, de a încasa la ordinul acestuia din urmă,
contravaloarea tranzacţiei şi de a o vira în contul său, după ce, în prealabil, a
transmis băncii documentele care atestă executarea obligaţiilor sale contractuale,
pentru a-i fi transmise importatorului.
Contractul de cont curent este definit de Codul civil, prin art.2171 alin.(1) astfel:
„Contractul de cont curent este acela prin care părţile, denumite curentişti, se obligă
să înscrie într-un cont creanţele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le
neexigibile şi indisponibile până la închiderea contului”.
Contractul de credit este acel contract prin care un creditor acordă, promite sau
stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de amânare
la plată, împrumut sau alte facilităţi financiare similare, cu excepţia contractelor de
prestare de servicii în mod continuu ori pentru furnizarea de bunuri de acelaşi fel,
atunci când consumatorul plăteşte pentru asemnea servicii sau bunuri în rate, pe
durata furnizării lor.
Depozitul bancar poate fi considerat ca o varietate a depozitului neregulat, fiind
un contract încheiat între bancă, în calitate de depozitar, şi o persoană fizică sau
juridică, în calitate de deponent, prin care depozitarul se obligă să păstreze sumele
de bani depuse şi să le restituie la cerere, cu dobânzile aferente, dintr-o dată sau
fracţionat, titularului depunerii sau reperzentantului său.
91
1. Definiți cambia. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
2. Definiți contractul de cont curent. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.
3. Clasificați cardurile bancare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................

1. S.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Editura Universul Juridic.
Bucureşti. 2009
4. I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar. Vol.I, II, III.
5. V. Nemeș, Drept comercial, Editura Hamangiu, București, 2012
6. M.Faghi, Acreditivul documentar – modalitate de plată bancară
internaţională, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007

Prezentați pe scurt contractul de cont curent.
92
ASPECTE GENERALE DE DREPT VALUTAR
7.1. Obiective. 93
7.2. Noțiuni introductive. 93
7.3. Regimul valutar. 94
7.4. Euro – moneda unică. 94
7.5. Piața valutară. 95
7.1. Obiective.
● Înțelegerea noțiunii de ”drept valutar” și a altor termini specifici.
● Cunoașterea factorilor care influențează regimul de schimb valutar.
● Cunoașterea prinicpalelor operațiuni valutare.
7.2. Noțiuni introductive.
Noțiunea de ”valută” desemnează o monedă, alta decât moneda națională.

Potrivit art.4 pct.4 din Anexa nr.1 Nomenclator a Regulamentului nr.4/2005 al Băncii
Naționale a României privind regimul valutar, valuta este moneda națională a altui
stat sau moneda unei uniuni monetare a unor state.
Operațiunile valutare sunt definite de legiuitor în art.4 pct.1 din anexă, ca fiind
”încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții
exprimate în valute și care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu
instrumente de plată sau prin orice alte modalități d plată practicate de instituțiile de
credit în funcție de natura operațiunilor respective”.
Operațiunile valutare pot fi:
- operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți;
- operațiuni valutare curente;
- operațiuni valutare de capital;
- operațiuni valutare între rezidenți.
Schimbul valutar este acea operațiune prin care o sumă de bani se transformă
într-o altă monedă, la un anumit curs de schimb.
Cursul de schimb poate fi definit ca fiind prețul unei monede exprimat în raport
cu moneda altei țări.
Cursul valutar este deosebit de important, de evoluția sa depind dezvoltarea
economică a unui stat, nivelul prețurilor, importurile și exporturile, influențând atât
agenții economoici, cât și persoanele fizice.
93
7.3. Regimul valutar
Politic valutară constituie un ansamblu de măsuri ce se întreprind pentru

asigurarea şi menţinerea stabilităţii pe plan extern a monedei naţionale ( ase vedea
R. Postolache, Drept bancar. Editura C.H.Beck. Bucureşti. 2012, p.23).
Regimul valutar este o formă de concretizare a politicii valutare.
Regimul valutar reprezintă un ansamblu de norme ce reglementează modul de
efectuare a operațiunilor valutare.
Regimul valutar este stabilit de banca centrală. Fiecare bancă centrală, în
funcție de obiectivele finale ale politicii sale valutare, generează un anumit regim
valutar.
În țara noastră, regimul valutar se caracterizează prin: proprietatea asupra
valutei, convertibilitatea monedei naționale și piața valutară.
Regimul valutar în țara noastră este stabilit prin Regulamentului nr.4/2005 al
Băncii Naționale a României privind regimul valutar, cu modificările ulterioare.
Regulamentul reglementează modul în care se efectuează operațiunile valutare între
rezidenți și nerezidenți și operațiunile valutare între rezidenți.
Potrivit art.2 (Capitolul 2 Secțiunea I) din Regulament, operaţiunile valutare
curente şi de capital, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în
valută şi în moneda naţională (leu).
Regulamentul prevede în coninuare, în art.3 alin.(1), faptul că între rezidenți,
plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni, care fac obiectul
comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu
excepţia anumitor operațiuni special prevăzute de regulament, care se pot efectua și
în valută. Celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri
şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în valută
(art.3 alin.(2) din Regulament).
Regimul nerezidenților este conturat de patru aspecte, redate de
Regulament prin art.4 (Capitolul 2, Secțiunea a III-a), astfel:
- ei au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare
exprimate în valută şi în moneda naţională (leu);
- sumele în moneda naţională (leu) şi în valute cotate, deţinute de nerezidenţi,
pot fi convertite prin intermediul pieţei valutare;
- nerezidenţii pot deschide şi menţine conturi în valută şi în moneda naţională
(leu) la instituţii de credit;
- ei pot repatria şi pot transfera activele financiare deţinute.
În ce îi privește pe rezidenți, Regulamentul prevede în art. 5 (Capitolul 2,
Secțiunea a IV-a) următoarele:
- au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare
exprimate în valută;
- sumele în moneda naţională (leu) şi în valute cotate, deţinute de rezidenţi, pot
fi convertite prin intermediul pieţei valutare;
- rezidenţii pot deschide conturi în valută şi în moneda naţională (leu) la instituţii
de credit şi la alte instituţii asimilate acestora.
7.4. Euro – moneda unică.
Euro este moneda unică, adoptată de unele din satele member ale Uniunii
Europene, state care împreună formează zona euro. Moneda euro a fost introdusă în
94
1999, devenind moneda oficială a 11 state membre, înlocuind vechiile monede
naționale.
Euro – moneda unică europeană – a fost introdusă în două etape:
- din 1999 a fost utilizată ca monedă virtuală pentru efectuarea unor operațiuni
de plată care nu implicau bancnote și monede;
- din ianuarie 2002 a fost introdusă ca monede și banknote.
Nu toate statele membre au făcut trecerea la moneda euro, majoritatea
acestora neîndeplinind încă toate criteriile stabilite în vederea stabilirii monedei
unice.
Introducerea monedei unice este o măsură ce contribuie la susținerea piaței
unice.
Prin introducerea și utilizarea monedei unice s-a dorit obținerea unor avantaje
de natură economică: creșterea transparenței prețurilor, eliminarea costurilor de
schimb valutar, punerea în mișcare a mecanismelor economiei europene, facilitrea
comerțului international și consolidarea poziției Uniunii Europene pe scena
internatională ( a se vedea
http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/index_ro.htm, accesat în data de
15.10.2016, ora 18.30).
Trecerea la moneda unică a produs însă și unele dezavantaje, cum ar fi
suportarea costurilor de tranziție și traversarea unor șocuri economice ( a se vedea
N.C. Aniței, R.E.Lazăr, Drept bancar și valutar, Editura Universul Juridic, București,
2011, pp.196-197).
Doctrina ( a se vedea N.C. Aniței, R.E.Lazăr, Drept bancar și valutar, Editura
Universul Juridic, București, 2011, pp.197-198) a identificat o serie de efecte produse
de introducerea monedei unice. Între acestea amintim:
- ameliorarea funcționării pieței unice europene;
- stimularea importurilor și exporturilor societăților naționale și multinaționale;
- creșterea gradului de competitivitate între agenții economici locali și cei din
alte state ale Uniunii Europene;
- creșterea schimburilor între statele membreale Uniunii Europene;
- creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și reducerea șomajului;
- întărirea identității europene, la nivel mondial.
7.5. Piața valutară.
Piața valutară este o necesitate, existența ei permite tutror persoanelor fizice și

juridice accesul liber la operațiuni și tranzacții valutare pe baza cererii și ofertei.
Piața valutară este considerată a desemna ansamblul relațiilor care iau naștere
între bănci, ca și între bănci și clienții lor, privind cumpărarea și vânzarea de valute,
în vederea reglementării plăților și încasărilor care apar în procesul schimburilor
economice cu străinătatea ( a se vedea I.Popa (coord.), Tranzacții internaționale.
Politici, tehnici, instrumente, Editura Recif, București, 1992).
Piața valutară permite realizarea de către persoanele interesate a unui transfer
al puterii de cumpărare dintr-o țară în alta , obținerea sau furnizarea unui credit
pentru tranzacțiile specifice comerțului internațional și minimizează expunerea la
riscurile rezultate din modificarea cursului de schimb (a se vedea L.Goloșoiu,
Fundamente și practici ale regimului valutar, p.14, disponibil la
http://ligiagolosoiu.ro/content/MVII/capII.pdf , accesat în data de 16.10.2016, ora
18.20).
Piața valutară îndeplinește, astfel, trei funcții:
95
- transferul puterii de cumpărare;
- acordarea unor credite;
- minimizarea riscului valutar.
Piețele valutare pot fi clasificate în piețe valutare caracteristice și piețe valutare

secundare.
Piețele valutare caracteristice sunt cele pe care se comercializează valute
convertibile. Valutele convertibile sunt cele care pot fi schimbate în mod liber în alte
monede, la cursul pieței.
Piețele valutare secundare sunt cele pe care se comercializează valute
neconvertibile. Valutele neconvertibile sunt cele care nu pot fi preschimbate în mod
liber în alte monede, la cursul pieței (a se vedea N.C. Aniței, R.E.Lazăr, Drept bancar
și valutar, Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 172-173).
Trebuie făcută o distincție clară între piețele valutare naționale și piața
valutară internațională.
Piața valutară națioanlă este constituită de ansamblul relațiilor care se

formează între persoane fizice și juridice privind vânzarea și cumpărarea de valute,
instituțiile specializate în aceste operațiuni, precum și normele și reglementările care
facilitează efectuarea acestor tranzacții (a se vedea L.Goloșoiu, Fundamente și
practici ale regimului valutar, p.16, disponibil la
http://ligiagolosoiu.ro/content/MVII/capII.pdf , accesat în data de 16.10.2016, ora
18.20).
A fost conturată, în acest sens, noțiunea de piață valutară interbancară -

piața pe care se efectuează tranzacții valutare de către intermediari și de Banca
Națională a României (ca instituție de supraveghere).
Intermediarii sunt instituțiile de credit autorizate să funcționeze în România,
care acționează pe piață în limita obiectului lor de activitate. Aceste instituții pot
încheia tranzacții valutare atât în nume și în cont propriu, cât ți în numele și în contul
clienților (a se vedea L.Goloșoiu, Piața valutară în România, p.17, disponibil la
http://ligiagolosoiu.ro/content/MVII/capV.pdf, accesat în data de 16.10.2016, ora
18.20).
Piața valutară internațională cuprinde cererea și oferta de valută la nivel

internațional, respectiv piețele valutare naționale pe care sunt permise astfel de
tranzacții.
Principalele deosebiri între piața valutară națioanlă și piața valutară
internațională se regăsesc sub următoarele aspecte:
- în timp ce pe piaţa valutară naţională băncile efectuează vânzări şi cumpărări
de valute contra monedă naţională, în cazul pieţei valutare internaţionale,
aceleaşi bănci derulează operaţiuni ce au ca obiect o valută care este străină,
atât pentru ele, cât şi pentru partenerul operaţiunii respective;
- pe piaţa valutară naţională cursul de schimb rămâne nemodificat pe parcursul
unei zile bancare de lucru, în timp ce pe piaţa valutară internaţională cursul de
schimb la care se efectuează tranzacţiile este într-o permanentă mişcare ( a
se vedea L.Goloșoiu, Fundamente și practici ale regimului valutar, pp.18-19,
disponibil la http://ligiagolosoiu.ro/content/MVII/capII.pdf , accesat în data de
16.10.2016, ora 18.20).
96
Operațiunile desfășurate pe piața valutară se pot clasifica astfel:
● după natura lor:
- operaţiuni la vedere;
- operațiuni la termen;
● după scopul urmărit;
- operaţiuni de arbitraj,
- operațiuni de speculaţie sau acoperire;
● după gradul de complexitate:
- operaţiuni simple,
- de swap etc.
Operațiunile la vedere sunt cele prin care se realizează cumpărarea sau

vânzarea de sume în valută cu cedarea imediată sau la cel mult 48 de ore a valutei.
Operațiunile la termen sunt cele prin care se realizează cumpărarea sau
vânzarea de valută pe baza predării sumelor la un termen viitor și la un curs
determinat.
Operațiunile de arbitraj constau în cumpărarea și vânzarea de valută, uneori
simultan de pe piețele valutare în vederea protejării împotriva fluctuației cursurilor
valutare, precum și entru obținerea de câștiguri.
Operațiunile speculative presupun intervenția unui operator pe piața valutară
în vederea realizării unui câștig din diferențele de curs ale valutelor.
Operațiunile de swap presupun îmbinarea a două operațiuni valutare
simultane și opuse, una de vânzare și una de cumpărare, la două scadențe diferite (a
se vedea N.C. Aniței, R.E.Lazăr, Drept bancar și valutar, Editura Universul Juridic,
București, 2011, pp. 206-208).
7.6. Rezumatul unității de învățare.
Potrivit art.4 pct.4 din Anexa nr.1 Nomenclator a Regulamentului nr.4/2005 al

Băncii Naționale a României privind regimul valutar, valuta este moneda națională a
altui stat sau moneda unei uniuni monetare a unor state.
Operațiunile valutare sunt definite de legiuitor în art.4 pct.1 din anexă, ca fiind
”încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții
exprimate în valute și care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu
instrumente de plată sau prin orice alte modalități d plată practicate de instituțiile de
credit în funcție de natura operațiunilor respective”.
Schimbul valutar este acea operațiune prin care o sumă de bani se transformă
într-o altă monedă, la un anumit curs de schimb.
Cursul de schimb poate fi definit ca fiind prețul unei monede exprimat în raport
cu moneda altei țări.
Politica valutară constituie un ansamblu de măsuri ce se întreprind pentru
asigurarea şi menţinerea stabilităţii pe plan extern a monedei naţionale.
Regimul valutar reprezintă un ansamblu de norme ce reglementează modul
de efectuare a operațiunilor valutare.
Euro este moneda unică, adoptată de unele din satele member ale Uniunii
Europene, state care împreună formează zona euro. Moneda euro a fost introdusă în
1999, devenind moneda oficială a 11 state membre, înlocuind vechiile monede
naționale.
Piața valutară este considerată a desemna ansamblul relațiilor care iau
naștere între bănci, ca și între bănci și clienții lor, privind cumpărarea și vânzarea de
97
valute, în vederea reglementării plăților și încasărilor care apar în procesul
schimburilor economice cu străinătatea.

1. Definiți operațiunile valutare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
2. Prezentaţi regimul rezidenților. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
3. Definiți piața valutară. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea

răspunsului.
.............................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................

1. N.C. Aniței, R.E.Lazăr, Drept bancar și valutar, Editura Universul
Juridic, București, 2011
2. C. Zamșa, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediţia 2, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2014, coordonatori Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei, pp. 1339-1364.
3. E. Chelaru, Teoria generală a dreptului civil, în reglementarea NCC,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
4. Chirică, D., Eroarea, viciu de consimţământ în materie contractuală,
Dreptul nr. 7/2005.
5. Deleanu, I., Cunoaşterea legii şi eroarea de drept, Dreptul nr. 7/2004.
6. Diaconescu, H., Elemente structurale ale violenţei, viciu al voinţei
juridice, Dreptul nr. 9/1998.
7. Popa, I.F., Dolul şi obligaţia de informare în contactele sinalagmatice,
Dreptul nr. 7/2002.
8. V. Pătulea, Grupaj de speţe din jurisprudenţa franceză referitoare la
viciile de consimţământ. Dolul, Dreptul nr. 2/2009.
9. Reghini, I., Diaconescu, Ş., Vasilescu, P., Introducere în dreptul civil,
Ed. Hamangiu, București, 2013.
10. O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013.
98
Definiți și clasificați piața valutară. Prezentați funcțiile pieței valutare și
enumerați operțiunile ce se pot desfășura în cadrul acesteia.

99

Notiuni Generale de Drept Bancar Și Valutar FR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Notiuni Generale de Drept Bancar Și Valutar FR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adriana Pîrvu

NOȚIUNI GENERALE DE DREPT

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI

SI (curs) Evaluare finală – 10 %

Structura Seminar Activitate seminar 10%

Test de verificare scris 30%

Temă de casă 20%

Prezentarea referatului 30%

 Asimilarea noţiunilor referitoare la sistemul bancar, contractele bancare clasice și

REFERENŢI ŞTIINŢIFICI: Prof. univ. dr.Eugen CHELARU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NOȚIUNI GENERALE DE DREPT BANCAR ȘI VALUTAR/ Adriana PÎRVU: Editura

Unitatea de învățare III

Unitatea de învățare VII

4. SCOPUL UNITĂŢILOR DE CONŢINUT

6. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL BANCAR

1.2. Noţiunile de „bancă” şi „dreptul” băncilor

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, banca este o instituţie

Analizând ansamblul definiţiilor formulate de autorii de specialitate (a se vedea

1.3. Caracteristicile dreptului bancar

Dreptul bancar este considerat a fi un drept profesional, „dreptul bancherilor” (a

1.4. Izvoarele dreptului bancar

1.4.1. Izvoare interne

1.4.2. Izvoare din dreptul Uniunii Europene

Dreptul Uniunii Europene conţine o seamă de acte normative care au ca obiect

1.4.3. Izvoare internaţionale

1.5. Rezumatul unității de învățare

Dreptul bancar poate fi definit ca fiind ramura de drept ce cuprinde ansamblul

1.6. TEST DE AUTOEVALUARE.

1.7. Bibliografie specifică

1. L. Bercea, Statutul dreptului bancar, în Revista de drept comercial nr.6/2003

1.8. LUCRARE DE VERIFICARE.

Instrucţiuni privind lucrarea de verificare:

SISTEMUL BANCAR NAŢIONAL

2.2. Noţiunea de sistem bancar

Sistemul bancar cuprinde, potrivit literaturii juridice de specialitate, fie

2.3. Corelaţia între sistemul bancar naţional, sistemul bancar european şi

Sistemul bancar naţional cuprinde acele entităţi specifice domeniului bancar

Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) este banca Uniunii Europene, unica

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) a fost

Banca Centrală Europeană (B.C.E) este banca centrală a Uniunii Europene,

Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) este format din Banca

Autoritatea Bancară Europeană a fost constituită în anul 2010, prin

Banca Mondială a fost înfiinţată în anul 1944 ca o instituţie singulară. Ulterior,

Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), creat în 1945, este o organizaţie

2.4. Banca Naţională a României

2.4.1. Scurtă caracterizare a Băncii Naţionale a României – Banca Naţională

Indepenţa instituţională se determină prin raportare la gradul de subordonare

Independenţa operaţională a băncii centrale este expres prevăzută în art.3

Independenţa organului de conducere a băncii centrale şi a membrilor

Independenţa financiară a B.N.R. este dată de existenţa unui buget propriu,

Analizând criteriile de independenţă ale Băncii Naţionale a României, aşa cum

2.4.2. Banca centrală şi stabilitatea financiară (pentru mai multe detalii a se

Stabilitatea financiară este o condiţie a stabilităţii monetare. Cum menţinerea

Conducerea Băncii Naţionale a României este asigurată de un consiliu de

2.4.4. Răspunderea specială a Băncii Naţionale a României

Din punct de vedere al răspunderii, salariaţilor băncii centrale le poate fi

Sistemul bancar cuprinde, potrivit literaturii juridice de specialitate, fie ansamblul

2.7. Bibliografie specifică.

1. I.Condor, Drept financiar, Editura Monitorul Oficial, R.A., Bucureşti, 1994

2.8. LUCRARE DE VERIFICARE.

Instrucţiuni privind lucrarea de verificare: