Alex Barbuceanu

Ghid medical al drumeţului

CUPRINS:
În loc de introducere
Ce este drumeţia?
Cum trebuie pregătită drumeţia?
Cu ce plecăm la drum?
Cât de greu poate fi sacul de spate?
îmbrăcămintea drumeţului
Alte obiecte necesare drumeţului
Planificarea pe etape a drumeţiei
Ce este oboseala?
Cum se poate preveni oboseala?
Ce înseamnă ritmicitatea mersului?
Ce se recomandă pentru repausul de o oră?
Somnul drumeţului
Câteva cuvinte despre respiraţie
Fumatul în drumeţie
Igiena corporală în timpul drumeţiei
Apa
Ce trebuie să ştim despre apa de băut
Dezinfecţia apei de băut
Compoziţia chimică a apei de băut
Alimentaţia în drumeţie
Alcătuirea raţiei calorice
Alte indicaţii privind alimentaţia
Toxiinfecţiile alimentare
Constipaţia
Călirea organismului
Noţiuni de prim-ajutor
Îngrijirea rănilor
Hemoragia
Leşinul
Fracturile, luxaţiile şi entorsele
Cum se improvizează o targa
Alte accidente
Muşcăturile de animale
Bolnavii cu febră
Şi două cuvinte despre adăposturi şi cabane
 ÎN LOC DE INTRODUCERE
Emoţiile începutului de drumeţie se păstrează în amintire încă
din anii copilăriei. Toate sunt pregătite, nimic nu a fost uitat, doar s-
au repetat de nenumărate ori obiectele ce trebuie luate la drum. Şi
totuşi… Exclamaţiile de aducere aminte târzie izbucnesc încă din
primele minute ale îndepărtării de „bază”: „- Phii! Am uitat…”; încă nu
ar fi nimic dacă au fost uitate ţigările, sticla de coniac sau
magnetofonul de 10 kg, pentru care s-a stabilit să fie dus pe rând de
toţi componenţii grupului. Asemenea obiecte, fie că se pot găsi cu
uşurinţă în prima localitate, fie că nu au ce căuta în echipamentul
drumeţului. Lucrurile se schimbă însă în cazul în care a fost uitat
puloverul, sau nimeni din grup nu posedă strictul necesar din trusa
medicală.
După zilele minunate de drumeţie, pe creste de munţi sau
printre minunile clădite şi însufleţite de omul zilelor noastre, peste
cele mai dragi aduceri aminte se aşterne uneori câte o umbră:
—.toate erau bune dacă n-aş fi avut de dus în spate o greutate
atât de mare…
—.a trebuit să stăm o zi pe loc din cauza febrei musculare…
—.eram numai răni la picioare…
Mai sunt zeci de alte asemenea „mărunţişuri” care, dacă în
amintire capătă culori romantice, de aventură, când le trăim pot
întuneca buna dispoziţie şi chiar efectul drumeţiei asupra sănătăţii.
Scopul rândurilor de faţă este tocmai de a-1 ajuta pe drumeţ să
evite chiar şi acele greşeli mai mărunte, care la prima vedere par
neînsemnate, ca astfel să se bucure mai din plin de binefacerile
drumeţiei, modul cel mai plăcut, instructiv şi folositor de a petrece
timpul destinat odihnei.
CE ESTE DRUMEŢIA?
Drumeţia este sportul cu cei mai mulţi adepţi, deşi nu este
sportul cel mai uşor. Drumeţul nu este un simplu călător cu trenul
sau cu automobilul, ci este un creator de itinerarii, un cercetător al
naturii şi al vieţii, iar în mod deosebit el este un sportiv care îşi
întăreşte organismul, şi-l căleşte şi îl odihneşte în mod activ.
Să nu-l confundăm deci pe drumeţ cu „vizitatorul” care coboară
din autobuz pentru a se dezmorţi sau pentru a vizita un muzeu şi nici
cu „turistul” care ajunge la cabană cu telefericul, face o seară de dans
şi se reîntoarce acasă purtat, la fel ca la venire, de alte mijloace decât
propriile lui picioare. Fără să negăm părţile pozitive ale „vizitării”
simple sau ale „turismului” mecanizat, drumeţia are o sferă mai largă,
le cuprinde şi mai ales se bazează pe efort fizic complex, pe activitate
sportivă.
CUM TREBUIE PREGĂTITĂ DRUMEŢIA?
Pentru tineret şi pentru cei ce în mod obişnuit depun o
activitate fizică prin ocupaţie sau prin obicei, pregătirea nu este o
problemă şi drumeţia poate începe oricând; organismul se va adapta
repede şi în condiţii bune. Pentru cealaltă categorie de oameni însă,
care duc în mod obişnuit o viaţa sedentară, în birouri, laboratoare etc.
şi care – în mod greşit – nu practică gimnastica sau vreun sport şi nici
nu obişnuiesc că meargă pe jos, ascensiunea unui munte sau
plecarea în excursie pe jos necesită o pregătire, care îl va scuti pe
drumeţ atât de neplăcerile primelor zile (sufocări, oboseală excesivă
etc.), cât şi de unele urmări ce privesc sănătatea însăşi.
Astfel, în primul rând, bolnavii de inimă, cei care au dese crize de
sufocare, cei ce-şi simt inima bătând sau au dureri în zona inimii, nu
vor pleca în drumeţie fără avizul medicului.
Cu 10-20 de zile înainte de plecare, cei ce fac parte din categoria de
mai sus şi nu sunt bolnavi de inimă vor începe exerciţii fizice, mărind
treptat şi zilnic efortul: gimnastică dimineaţa (3-20 de minute) şi mers
pe jos, în pas normal, l —10 km zilnic. Acest antrenament, uşor de
executat, va face ca drumeţia încă din primele ore să constituie o
plăcere şi totodată să fie deosebit de folositoare întăririi organismului.
De asemenea, în perioada de antrenament sunt tot atât de indicate
practicarea gradată a unui sport de mişcare, duşurile reci, masajul şi
exerciţiile de respiraţie.
CU CE PLECĂM LA DRUM?
Obiectele ce urmează a fi luate în drumeţie trebuie puse deoparte cu
multe zile înainte, bucată cu bucată şi chibzuind necesitatea
fiecăruia. În primul rând atenţia drumeţului va fi îndreptata către
sacul de spate, pentru că nu este admisibil a se pleca nici cu valize,
nici cu serviete sau sacoşe. Sacul de spate are avantajul (prin
purtarea lui în spinare şi în special pe umeri) că se adaugă greutăţii
corpului în modul cel mai potrivit, distribuindu-şi apăsarea pe
întregul trunchi şi în mod egal pe coloana vertebrală şi pe cele două
membre inferioare. Purtarea de greutăţi în mâini sau la şold modifica
echilibrul corpului, deformează ţinută în mers, solicitând unele grupe
de muşchi mai mult decât pe altele şi provocând astfel oboseala
prematură (fig. 1).
Fig.1. a) Repartizarea egală a greutăţii duse pe umeri; b) Deformarea
coloanei vertebrale şi repartiţia inegală a poverii duse în mână.
Dar sacul de spate trebuie să îndeplinească unele condiţii şi anume:
— să aibă curelele ce se petrec peste umeri reglabile, cât mai
late (pentru a apăsa pe o suprafaţă mai mare), cât mai moi (pentru a
nu răni umărul) dar nici atât de moi încât să se răsucească (deci nu
de pânză, nici de sfoară, nici de metal; preferabil de piele sau din mai
multe straturi de doc întărite prin cusături);
— să fie potrivit ca mărime pentru persoana ce-l va purta;
— să aibă un dispozitiv care ţine partea de jos a sacului departe
de spate (pentru a permite circulaţia aerului şi a evita transpiraţia).
Acest dispozitiv trebuie să fie (fig. 2) uşor şi să se aplice astfel încât să
nu rănească regiunea lombară, pe care se sprijină;
— să nu aibă pe piept alte curele sau legături care ar împiedica
respiraţia (mişcările toracelui);
 — să fie confecţionat în cea mai mare parte din ţesătură
impermeabilizată, dar prin care aerul poate circula.
Fig.2.
— Depărtătorul sacului de spate se sprijină sau pe coaste (a)
sau pe osul sacru (b); niciodată pe regiunea renală, neprotejată de
oase.
Cât de greu poate fi sacul de spate? Este interesant de ştiut că efortul
fizic maxim normal, pentru o persoană tânără şi cu antrenament, este
să ducă în spate 27 kg pe o distanţă de 30 km (drum fără urcuş sau
coborâş) în timpul unui asemenea efort se consumă aproape 4 300 de
calorii, adică valoarea a peste 4 kg carne de vită sau 30 de ouă sau
peste 10 kg de peşte. Uneori, pe drumuri de munte sau în condiţii
meteorologice grele, drumeţul este solicitat la un efort asemănător sau
chiar la eforturi cu mult mai mari, ţinând seama de urcuş sau alte
greutăţi (drum accidentat, periculos etc.). Pentru a putea face faţă cu
succes la asemenea situaţii neprevăzute drumeţul trebuie să poarte
greutăţi cât mai mici.
Drumeţul nu merge numai cu gândul de a ajunge la capătul
drumului, ci merge ca să cunoască şi să admire locurile prin care
trece.
Cu peste 20 kg în spate şi la urcuş sau drum accidentat, drumeţia nu
mai este o plăcere. Deci, greutatea purtata în drumeţie să nu
depăşească sub nici o formă 20 kg, nici chiar pentru cei bine
antrenaţi. Un calcul simplu arată că urcuşul pe munte provoacă o
cheltuială de energie de peste l 300 de calorii pe oră; acelaşi calcul
arată că în 3 ore şi jumătate de urcuş se cheltuieşte aceeaşi energie ca
într-un marş de 30 km cu 27 kg în spate (adică circa 6 ore de mers).
În cele de mai sus am urmărit să demonstrăm de ce este atât de
important ca greutatea purtată în timpul drumeţiei să fie cât mai
mică.
Astfel, în mod orientativ, putem fixa următorul barem – în legătură cu
vârsta, sexul, gradul de antrenament şi cu felul drumeţiei – al
greutăţii medii a sacului de spate:

Vârsta La drum La drum drept, La urcuş.

drept, neantrenat; la Neantrenat
antrenat urcuş, antrenat kg*
kg kg*
10-12 2-3 1-2 1/2-1
ani
13-15 3-5 2-4 1-3
ani
16-17 5-7 4-6 3-5
ani
18-21 de 7-10 6-8 5-7
ani
Peste 10-15 8-12 7-10
21de ani
* Fetele către cifra cea mai mică; băieţii către cifra cea mai mare.
Desigur, aceste cifre pot fi depăşite, în primul rând potrivit cu
dezvoltarea muşchilor şi gradul de antrenament.
Îmbrăcămintea drumeţului. Printre pregătirile cele mai de seamă în
vederea drumeţiei figurează şi alegerea îmbrăcămintei. Îmbrăcămintea
are o importanţă deosebită chiar şi în viaţa obişnuită, cu atât mai
mult în timpul drumeţiei. Corpul omenesc este acoperit cu haine, în
primul rând, pentru a fi ajutat să-şi menţină temperatura constantă
(37°), la adăpost de influenţa căldurii excesive sau a frigului. Hainele
însă nu trebuie să oprească sau să îngreuieze evaporarea transpiraţiei
şi schimbarea continuă a aerului încărcat cu vaporii de la suprafaţa
pielii. Totodată, hainele trebuie să protejeze corpul de lovituri,
zgârieturi etc., lăsându-i toate mişcările libere şi permiţând ca sângele
să circule normal în toate segmentele.
Încălţămintea cea mai potrivita trebuie, la rândul ei, să îndeplinească
unele condiţii de mare importanţă:
— să fie permeabilă pentru aer şi astfel să nu oprească
transpiraţia (deci nu de gumă, cauciuc şi nici din material plastic
compact);
— cu cât drumul este mai accidentat (munte, pietriş), talpa
trebuie să fie mai groasa, pentru ca piciorul să nu simtă asperităţile
drumului, dar în acelaşi timp să rămână elastică, pentru a nu
împiedica mersul normal;
— să fie comodă ca format şi mărime şi adaptată la picior
(purtată). Nu se pleacă la drum cu „ghete noi”, pentru că ivirea unor
surprize neplăcute – ca rosăturile, bătăturile etc. – poate împiedica
continuarea drumului;
— să fie cât mai uşoară;
— să cuprindă complet glezna.
Bocancii obişnuiţi din piele pot îndeplini toate aceste condiţii.
Dintre tipurile de încălţăminte ce pot fi utilizate cu succes în drumeţie
amintim ghetele de baschet, care sunt o combinaţie de gumă şi pânză
prin care aerul circulă cu uşurinţă, au talpa suficient de groasă şi
elastică, sunt comode, uşoare şi îmbracă complet glezna. Defectul
acestui fel de încălţăminte este că se umezeşte repede prin ploaie sau
prin mersul în iarbă umedă; în schimb se usucă mai uşor decât
încălţămintea de piele.
Pentru ca piciorul să stea comod în încălţăminte şi să nu sufere din
cauza transpiraţiei, este recomandabil să se poarte 2 perechi de
ciorapi, dintre care o pereche de bumbac, pentru a absorbi
transpiraţia şi cealaltă de lână moale (pe deasupra) care permite
aerului să circule.
Deci o pereche de bocanci sau ghete de baschet, 2-3 perechi de ciorapi
de lână şi 2-3 de bumbac. Mai mult nu trebuie, pentru că drumeţul
poate să-şi spele ciorapii singur, ori de câte ori este nevoie.
Hainele pentru timp de vară, călduros, trebuie să fie uşoare, suficient
de largi şi comode, pentru a nu stânjeni mişcările şi a permite ca în
jurul corpului să existe în permanenţă o pătură de aer. Hainele
drumeţului trebuie să fie confecţionate dintr-o ţesătură permeabilă
pentru aer, prin care să poată ieşi transpiraţia. Nu se admit hainele de
piele, plastic compact sau ţesături cauciucate, decât ca îmbrăcăminte
de protecţie contra intemperiilor. Pe piele se vor purta maiouri de
bumbac, iar pentru nopţile răcoroase, pulovere uşoare dar groase, de
lână.
Deci, pantalon (fustă), bluză de trening sau o confecţie largă şi
simplă, chiloţi de bumbac, maiou şi cămaşă de bumbac. Pentru cap,
pălărie, şapcă de pânză sau basc.
În sacul de spate: l-2 maiouri, l-2 cămăşi, l-2 chiloţi de bumbac, un
pulover de lână cu mâneci şi o haină uşoară de ploaie (plastic sau
ţesătură impermeabilizată), care va folosi şi împotriva vântului.
Iarna, îmbrăcămintea va fi de tip „schi” sau „trening”, completată cu
un pulover de lână mai dens, o haină căptuşită, mănuşi şi căciulă de
stofă sau lână.
Alte obiecte necesare drumeţului. Dacă socotim că briceagul este un
obiect de mare necesitate la drum, că trebuie să avem la noi un
chibrit şi că săpunul, prosopul (fie şi de hârtie), batistele, ochelarii de
soare sau bidonul de apă sunt de asemenea indispensabile, mai există
obiecte de mare valoare la drum, chiar şi atunci când le posedă numai
unul sau numai unii componenţi ari grupului de drumeţi. Un
asemenea obiect este termosul, preţios în special pentru faptul că
poate menţine o băutură caldă (cafea, cacao, ceai) sau rece,
reconfortantă.
Trusa medicală de prim-ajutor, despre care dăm şi câteva amănunte,
este absolut necesară îndeosebi pentru grupurile care urcă pe munţi
sau străbat locuri necunoscute, depărtate de aşezări omeneşti.
O trusă de prim-ajutor trebuie să cuprindă:
— l-2 feşi de tifon pentru pansarea rănilor;
— 50-100 g vată;
— un flacon de Bromocet, care se utilizează ca dezinfectant al
rănilor şi al pielii numai după diluare: 2 linguriţe într-un litru de apă;
— cristale de permanganat de potasiu (în cutie de plastic sau
tub de sticlă bine închis), pentru a servi ca dezinfectant al rănilor,
arsurilor şi pielii. Permanganatul cristale trebuie mânuit cu grijă (arde
ţesăturile şi decolorează); pentru răni şi gargară se dizolvă câteva
cristale până ce apa devine roz deschis. Poate înlocui bromocetul;
— aureociclină 3% (tub cu unguent ce conţine antibiotic); se
întrebuinţează pentru ungerea rănilor după ce au fost spălate;
— sulfatiazol tablete; se pisează, iar praful obţinut se pune pe
răni după ce au fost spălate (poate înlocui aureociclină).
În afară de cele de mai sus, trusa medicală a drumeţului trebuie să
conţină şi alte preparate utile, printre care:
— vitamina C şi polivitamine, necesare în timpul eforturilor
fizice şi în timpul alimentării cu conserve;
— antinevralgice;
 — bicarbonat de sodiu, necesar pentru prevenirea şi
combaterea febrei musculare (durerilor musculare de după eforturile
fizice ale primelor zile de drumeţie);
— purgative uşoare.
De asemenea: se pot folosi medicamente ce eventual se găsesc la
punctele farmaceutice de la cabane (vezi tabelul II de la sfârşit).
Trusa medicală, cuprinzând cele enumerate mai sus puse într-o
pungă simplă de pânză cu despărţituri şi apoi într-o pungă de plastic
bine legată (pentru siguranţă), nu va cântări mai mult de 350 g. Ea
poate fi redusă la o trusă individuală de 200 g, limitând cantităţile la
strictul necesar.
PLANIFICAREA PE ETAPE A DRUMEŢIEI
Planificarea etapelor drumeţiei are importanţa ei, atât pentru buna
întrebuinţare a timpului, cât şi pentru dozarea eforturilor fizice. În
primul rând trebuie ţinut cont de nevoia ca organismul să fie supus
unor solicitări treptate, pentru a da cel mai bun randament. Dacă,
spre exemplu, în prima zi de vacanţă, plecând noaptea din Bucureşti
şi ajungând dimineaţa la Brezoi, se planifică a dormi seara la cabana
Obârşia Lotrului, va fi sau imposibil sau o greşeală gravă, dăunătoare
organismului. Un astfel de drum (13- 15 ore de mers pe jos de la
Voineasa) poate fi împărţit în două sau chiar trei etape (ţinând seama
de faptul că prima noapte a fost petrecută pe drum). În general,
pentru prima zi de drumeţie se recomandă un traseu scurt, de 2-3 ore
de mers, pentru a doua zi 5-6 ore şi numai pentru a 3-a zi trasee ce
depăşesc 7 ore de mers.
Dacă din prima zi, se vor face trasee de (9-10 ore, de cele mai multe
ori, din lipsă de antrenament, a doua zi drumeţii vor zăcea în cabană
cu febra musculară sau nu vor mai fi apţi decât pentru un traseu
scurt, iar entuziasmul şi bucuria drumeţiei vor li umbrite de
numeroase neplăceri. Se recomandă, de asemenea, ca după etape
lungi succesive (2-3 zile cu peste 6-7 ore de mers) să se planifice o zi
de odihnă, în timpul căreia să se facă mişcări (jocuri cu mingea,
gimnastică) şi să se doarmă 9-10 ore din 24.
Ce este oboseala?
Oboseala este starea în care organismul, după o activitate intensă sau
prelungită, devine din ce în ce mai puţin capabil de a continua
această activitate. Oboseala în urma efortului fizic este datorită unui
complex de factori (modificări în funcţiile sistemului nervos,
sistemului muscular şi aparatului circulator, care se atenuează sau
dispar prin repaus).
Aşadar, ar fi o greşeală să socotim că numai muşchii obosesc după un
drum greu. Muşchii sunt comandaţi de sistemul nervos central, iar în
timpul efortului fizic participarea sistemului nervos este foarte
importantă. Aşa se explică faptul că, după eforturi fizice mari, omul
nu este capabil să depună eforturi mintale în continuare, să facă
calcule, să memoreze etc.
Oboseala după un efort se produce mai repede la cei lipsiţi de
antrenament pentru activitatea fizică şi mai greu la cei care au făcut
un asemenea antrenament în mod constant şi gradat. Aşa se explică
performanţele sportive, datorite bineînţeles unor calităţi fizice
deosebite, dar care nu pot fi puse în valoare decât printr-un
antrenament constant, regulat şi gradat.
Astfel „maratonul” – alergarea pe o distanţă de peste 42 km – este o
performanţa imposibilă pentru cei ce nu practică sportul. Organismul
sportivilor este în aşa fel pregătit prin antrenament, încât principalele
funcţii pot să ajungă la un nivel foarte înalt. Respiraţia aduce o mare
cantitate de oxigen, inima se contractă mai puternic şi mai amplu,
mărind cu mult cantitatea de sânge şi substanţe hrănitoare trimise în
corp şi în special în muşchi, care au nevoie de o cantitate de sânge de
10-15 ori mai mare decât în stare de repaus. Creşte de asemenea
eliminarea substanţelor nefolositoare sau toxice, rezultate din arderi
(bioxid de carbon, urce etc.). Deoarece arderile cresc, pentru a se
menţine temperatura constantă a corpului, pielea evaporează o mare
cantitate de apă. Ritmul şi forţa contracţiilor inimii cresc, tensiunea
arterială creşte de asemenea, şi toate acestea – până la limita pentru
care organismul a fost pregătit.
Oboseala depinde şi de intensitatea efortului pe unitatea de timp. Cine
practică sau a văzut cum se practică sportul cu haltere, îşi poate da
seama că în câteva secunde se cheltuieşte o energie musculară şi
nervoasă uriaşă, obosind rapid pe cei mai puternici dintre sportivi.
Gândiţi-vă ce s-ar face un drumeţ neantrenat dacă ar porni la drum
cu 30-40 kg în spate: după câţiva kilometri s-ar prăbuşi, sleit de
puteri, dacă până atunci nu a făcut vreun alt accident (crize de
sufocare, hemoragie cerebrală etc.). Fără antrenament, inima nu
poate totdeauna face faţă sarcinii ce i se impune: un timp se dilată, se
contractă mai repede, dar când efortul ei devine insuficient faţă de
nevoi se pot produce tulburări grave. Oboseala este un avertisment
care impune încetarea efortului şi trecerea în stare de repaus. Din cele
de mai sus rezultă în mod evident necesitatea ca efortul drumeţului sa
fie astfel dirijat încât oboseala să apară cât mai târziu şi în măsura cât
mai mică.
Cum se poate preveni oboseala?
Despre prevenirea oboselii am vorbit de fapt şi până aici şi vom vorbi
şi în continuare. Toţi factorii unei drumeţii raţional organizate
contribuie la prevenirea sau micşorarea stării de oboseală:
— pregătirea prin antrenament;
— o greutate nu prea mare în spate;
— un sac de spate comod;
— haine potrivite, încălţăminte comodă;
—un itinerar întocmit raţional, cu etape mici la început (pentru
a suplini sau completa antrenamentul);
— ritmicitatea mersului;
— odihna raţională în mers şi la capătul etapelor;
— un comportament disciplinat în alimentaţie.
Despre ultimele trei cerinţe ne vom ocupa în continuare.
Ce înseamnă ritmicitatea mersului?
Deseori, o dată cu părinţii ieşiţi la plimbare, copiii, deşi de fapt îi
însoţesc în aceeaşi direcţie, merg când înainte, când în urma lor, când
în pas lent, când în fugă. Un astfel de mers, potrivit vârstei fragede şi
organismului în dezvoltare, este ceea ce am putea numi un „mers
anarhic”, care pentru adolescent sau adult este deosebit de obositor.
În drumeţie trebuie pornit în pas lent, lăsând organismului
posibilitatea de a se adapta la efortul necesar marşului. Deosebit de
important este ca acest pas lent să fie şi cât mai constant de la
început. După 20-40 de minute de mers vom găsi fără nici o greutate
pasul cel mai potrivit antrenamentului pe care îl avem, sarcinii pe
care o ducem în spate şi felului drumului pe care îl parcurgem.
Dacă, o dată coborâţi din tren, pe motivul întârzieri, vom porni în
marş forţat, în scurt timp va trebui să ne oprim sufocaţi şi să
constatăm că „am luat-o prea repede”. Mersul obişnuit, pe drum
drept, are un ritm de 80-100 de paşi pe minut şi o viteza de 3-5 km pe
oră. Cu cât urcuşul va fi mai accentuat, cu atât pasul va avea
lungimea mai redusă (deci şi viteza mersului va fi mai mică), dar
ritmul (numărul de paşi pe minut) va trebui să fie meţinut acelaşi, la
numărul la care s-a adaptat organismul (bătăile inimii, respiraţia). În
general, în drumeţie, drumul nu se măsoară cu kilometrul, ci cu ora
de mers efectiv. După fiecare 50 de minute de mers se va face o oprire
de 10 minute. Cum se vor utiliza aceste 10 minute de repaus? În
primul rând, drumeţul se va elibera de povară, va face câteva mişcări
de gimnastică (flexiuni ale trunchiului şi membrelor) şi – în special în
primele 2-3 ore de mers – se va odihni în picioare. Mai târziu, când
acumularea de acid lactic în muşchi creşte şi mişcările devin mai
greoaie, drumeţul va sta jos, dar va face mişcări şi masări uşoare ale
muşchilor gambelor, coapselor şi trunchiului.
După mai multe ore de mers, nu este permis ca muşchii să fie loviţi
violent cu palmele sau cu pumnii, ci numai masaţi uşor, dar energic
(prin netezire, frământare sau vibrare) timp de 3-5 minute. Dacă în
timpul unui popas se poate face o spălare până la brâu cu apă rece
său chiar o baie scurtă, masajul înainte de plecare va fi cu atât mai
binevenit. În timpul popasului orar să nu se bea multă apă. Dacă se
poate, este mai potrivit puţin ceai cald, dulce, puţină cafea sau cacao
sau, dacă cel în cauză a transpirat mult, un pahar cu apă sărată (o
linguriţă rasă la 200 ml de apă). Lămâia cu zahăr, fructele sunt de
asemenea indicate contra setei.
Băutul apei în cantităţi mari, numai pentru motivul că a apărut setea,
este dăunător. Este cunoscut că prin transpiraţie, o dată cu apa,
organismul pierde şi o mare cantitate de săruri minerale, printre care
şi sarea (de unde gustul sărat al sudorii). Consumul de apă simplă, în
timpul efortului, nu potoleşte setea şi nici nu micşorează transpiraţia,
care va scoate afară o cantitate şi mai mare de sare. Apa sărată redă
organismului sarea pierdută, satisface setea şi reduce sau chiar
opreşte transpiraţia.
Principalul combustibil al muşchilor în efort este zahărul. Este indicat
deci ca în timpul repausului să se consume 2-3 bucăţi de zahăr,
bomboane şi ciocolată, miere sau dulceaţă: nu este însă indicat să se
mănânce carne, conserve, grăsimi. Este suficient să amintim că, dând
stomacului de lucru în timpul mersului, o mare cantitate de sânge, în
loc să ducă oxigen şi glucoza în muşchi, va fi blocată pentru digestie.
Drept urmare, mersul va deveni mai greoi, oboseala va apărea sub
formă de somnolenţă, iar muşchii nu-şi vor recăpăta toată puterea
decât după ce digestia va fi terminată. După 3-4 ore de mers se va
face un popas de aproximativ o oră, cu care ocazie se poate lua şi o
gustare sau chiar masa de prânz. Dacă această gustare sau prânz se
va transforma însă într-o masă copioasă, va fi foarte greu de pornit
din nou la drum: picioarele vor deveni grele ca de plumb, durerile
musculare se vor accentua, vor apărea senzaţia de oboseală şi,
bineînţeles, somnul. Toate acestea se datoresc digestiei, care
mobilizează o mare cantitate de sânge din celelalte organe şi care va
dura cu atât mai mult cu cât alimentele ingerate vor fi fost în cantitate
mai mare şi mai greu de digerat (conserve de carne, peşte).
Ce se recomandă pentru repausul de o oră? În primul rând se
recomandă acelaşi tip de odihnă activă (cu mişcare, eventual
gimnastică sau jocuri uşoare). Se poate face o baie său o spălare cu
apă rece, iar înainte de plecarea la drum (cu 3-5 minute) o masare
uşoară a muşchilor sau mişcări de încălzire. La începutul repausului
de o oră se poate bea apă (200-400 ml), ceai, apă minerală, suc de
fructe sau – dacă ne-am oprit la o cabană – sifon cu sare, pentru a
înlocui apa pierdută prin transpiraţie.
În ce priveşte alimentarea, se pot utiliza orice fel de alimente, dar în
cantităţi mici, recomandându-se în mod deosebit dulciurile (zahăr,
bomboane, siropuri, fructe, biscuiţi etc.). Vom aminti că pentru un
asemenea popas este deosebit de indicată ciocolata, în cantitate de
25-50 g – nu mai mult. Pe lângă faptul ca este uşor digerabilă şi
bogată în calorii (de două ori cât carnea şi aproape cât untul
proaspăt), ciocolata mai are calitatea de a stimula sistemul nervos.
Abuzul de ciocolată este însă tot atât de dăunător ca şi abuzul de
cafea; pentru acest motiv, ciocolata se va consuma în cantităţi
moderate (100-150, cel mult 200 g pe zi).
Repausul de o oră va fi astfel organizat, încât momentul plecării să
vina după cel puţin 30-40 de minute de la terminarea gustării, pentru
a dă stomacului un răgaz necesar începutului digestiei. După o zi de
mers, ajuns la cabană sau la locul unde va fi găzduit, drumeţul va
trebui să facă mai întâi un duş, său să se spele cu apă şi săpun, fie
chiar şi cu apă foarte rece de munte. Duşul sau spălarea nu se fac
decât după ce a dispărut orice urmă de transpiraţie fără exagerări,
spălatul „la pârâu – chiar şi atunci când apa este foarte rece – nu este
cu nimic dăunător, mai ales dacă va fi urmat imediat de îmbrăcarea
unor haine călduroase (pulovere de lână sau haine cu ţesătură deasă).
După masa de seară, sunt indicate o scurtă plimbare în aer liber şi
culcarea la ora 21, pentru ca să fie timp suficient de somn până
dimineaţa (8-9 ore).
În seara primei zile de drum sau în seara zilei în care s-au făcut
eforturi mari, pentru a evita febra musculară şi a uşura refacerea
rezervei alcaline, se vor putea lua înainte de culcare câte 2-6 g de
bicarbonat (2-6 comprimate, cu apă).
Somnul drumeţului. Somnul este acela care contribuie în mod
hotărâtor la refacerea forţelor. Astfel, somnul pune în repaus sistemul
nervos, ale cărui celule îşi pot recăpăta în timp de 7-8 ore întreaga
capacitate de funcţionare; muşchii îşi vor reface de asemenea puterea
de contracţie, se vor debarasa de produsele rezultate din activitatea
intensă a zilei respective; chiar aparatul cardiovascular va intra într-
un repaus relativ, inima îşi va rări bătăile şi tensiunea arterială va
scădea.
Un somn adânc, în aer curat şi răcoros, va asigura refacerea în cele
mai bune condiţii a întregului organism. În timpul somnului de după
efort, prin intermediul plămânilor, aportul de oxigen şi îndepărtarea
bioxidului de carbon nu încetează nici o clipa, având un rol deosebit
în împrospătarea puterii de lucru.
Pentru a asigura un somn reconfortant trebuie ţinut seama de câteva
recomandări:
— culcarea se face la cel puţin o oră după masa de seară şi
după o scurtă plimbare;
— masa de seară să nu conţină alimente greu digerabile
(conserve, grăsimi, sosuri, varză etc.);
— să nu se bea alcool înainte de culcare;
— să nu se consume cafea, cacao sau ciocolată înainte de
culcare;
— să se aerisească bine camera de dormit şi să se asigure
pentru noapte o aerisire continuă;
— să se asigure liniştea şi întunericul în camera de dormit.
Greşit procedează cei care cred că în drumeţie se pot face petreceri
până noaptea târziu, se poate consuma oricât alcool, iar somnul
deficitar se poate completa pe drum, în timpul popasurilor. În afară de
faptul că somnul de noapte nu se poate compara cu cel din timpul
zilei (care este mult mai puţin odihnitor), trebuie să subliniem că un
asemenea comportament anarhic în timpul drumeţiei (eforturi
repetate după odihnă incompletă) este de-a dreptul dăunător
sănătăţii. În mod obişnuit, adulţii au nevoie de cel puţin 7-8 ore de
somn în 24 de ore, iar adolescentul şi copilul de 8-9 ore. Lipsa
somnului, insuficienţa sau neasigurarea condiţiilor unui
somn.odihnitor, mai ales în cursul unor eforturi repetate, duc la aşa-
zisa „oboseală cronică” sau „surmenaj', stare care favorizează
numeroase feluri de îmbolnăviri. Drumeţul va dormi deci cel puţin 9
ore din 24 şi în condiţii cât mai apropiate celor descrise mai sus.
CÂTEVA CUVINTE DESPRE RESPIRAŢIE
A fost amintit, în paginile anterioare, rolul respiraţiei, ca mecanism de
introducere a oxigenului în organism şi de eliminare a bioxidului de
carbon. Omul are nevoie în stare de repaus de cel puţin 20 de litri de
oxigen pe oră, care sunt extraşi din cel puţin 500 de litri de aer; el
elimină în acelaşi timp l8 – 19 litri de bioxid de carbon. În timpul
eforturilor fizice, respiraţia devine mai profundă şi mai frecventă,
deoarece consumul de oxigen creşte de 10-20 de ori. Pentru acest
motiv, cutia toracică trebuie să fie liberă să-şi amplifice mişcările, să
primească o mai mare cantitate de aer la fiecare inspiraţie.
Regularitatea (ritmicitatea) respiraţiei face ca aportul de oxigen să fie
continuu, sângele să transporte în mod constant la muşchi cantitatea
de oxigen necesară.
Acestea sunt motivele pentru care ritmicitatea respiraţiei este o
condiţie a bunei funcţionări a organismului în timpul drumeţiei.
Vorbirea, cântatul sau fluieratul în timpul mersului tulbură
ritmicitatea respiraţiei, împiedică buna oxigenare a sângelui, în
special când organismului i se cere un efort deosebit, micşorează
randamentul muscular şi favorizează oboseala.
Fumatul în drumeţie.
Fumatul în timpul minutelor de odihnă sau în timpul mersului este o
adevărată calamitate. Este cunoscut faptul că nicotină (substanţa
toxică din tutun) este una din cele mai puternice otrăvuri naturale (o
picătură ucide un câine, iar l0 picături un cal).
Dacă socotim că, în timpul fumatului, muşchiul cardiac este mai
prost hrănit şi astfel se micşorează capacitatea de funcţionare a
inimii; dacă ţinem seama de faptul că odată cu fumul de ţigară se
introduce în plămâni o cantitate de oxid de carbon (gaz de ardere) care
blochează în bună parte transportul de oxigen şi influenţează negativ
inima; dacă, în sfârşit, amintim că tutunul este pentru sistemul
nervos o otravă, putem să ne dăm seama ce neajuns enorm înseamnă
pentru un drumeţ fumatul unei ţigări în timpul efortului sau în
timpul minutelor de odihnă.
În plus, în timpul inspirării fumului de tutun, ritmul respiraţiei se
dereglează, cantitatea de oxigen din sânge scade şi în scurt timp apar
semne de oboseală, tulburări de vedere şi somn, dureri musculare,
ameţeli etc.
Dacă în timpul scurtelor perioade de odihnă din timpul drumeţiei se
fumează, buna dispoziţie, care ar trebui să apară la sfârşitul odihnei,
lipseşte, iar efortul fizic devine din ce în ce mai neplăcut, mai obositor.
Acestea sunt doar o parte dintre considerentele care fac ca fumatul să
fie incompatibil cu drumeţia şi cu sportul în general. Fumătorul va
trebui să renunţe la tutun în timpul drumeţiei sau să-l rărească în
aşa fel, încât să poată beneficia măcar în parte de avantajele acestui
sport minunat şi complex.
De altfel, fumătorii ştiu că în timpul excursiilor în aer liber „nevoia de
fumat” scade; aceasta este reacţia organismului intoxicat în faţa
darurilor naturii (aer curat, oxigen, relaxare nervoasă etc.). Reamintim
că fumatul înainte de culcare sau în timpul nopţii provoacă insomnii,
că fumatul în aer rece este deosebit de dăunător şi poate declanşa
îmbolnăviri ale plămânilor şi, în sfârşit, că, pentru cei cu voinţa
insuficient călită, sunt preferabile ţigările cu tutun fin, nearomate şi
cu filtru.
Fumatul micşorează depozitul de zahăr şi de vitamină C din organism,
substanţe de o importanţă covârşitoare pentru efortul fizic. Pentru
acest motiv, fumătorii vor consuma în mod deosebit dulciuri în timpul
drumeţiei şi vor lua zilnic vitamina C şi B.
IGIENA CORPORALĂ ÎN TIMPUL DRUMEŢIEI
În orice condiţii s-ar afla drumeţul, întreţinerea curăţeniei corporale
este o obligaţie absolută. În timpul călătoriei pe jos, pielea se acoperă
cu săruri şi grăsimi, secretate o dată cu transpiraţia, cu praf, pulberi,
scame din haine etc. Pe toată suprafaţa pielii, precum şi pe hainele
noastre, se găsesc în permanenţă o sumedenie de microbi aşa zişi
„banali”, ca streptococii şi stafilococii, care dacă în mod normal nu fac
nici un rău, în anumite condiţii pot provoca boli destul de grave:
angine (dureri în gât), otite (infecţii ale urechii), blefarite şi
conjunctivite (îmbolnăviri ale ochilor), dar mai ales infecţii ale pielii
(coşuri, furuncule etc.). În timpul drumeţiei, pericolul creşte în mod
deosebit prin apariţia de rosături (de la haine sau încălţăminte), mici
zgârieturi, înţepături, ce se infectează cu uşurinţă, datorită faptului că
organismul se poate găsi în momente de oboseală marcată, în lipsă de
vitamine şi în special de vitamină C. Prin urmare, îndepărtarea zilnică
de pe piele a stratului de grăsime, îmbâcsită cu praf şi microbi, devine
o măsură preventivă obligatorie. Spălarea se poate face în orice
condiţii, dar în mod obligatoriu cu săpun. Rănile sau rosăturile
trebuie dezinfectate, pudrate cu praf de sulfamidă sau unse cu
aureociclină, pentru a nu se infecta. Rănile vor fi, în plus, pansate şi
protejate de noi rosături sau zgârieturi. Hainele vor fi curăţate şi
scuturate bine în fiecare seară, iar lenjeria de corp schimbată la doua
zile sau chiar zilnic şi spălată cu săpun.
În cabane, înainte de culcare, păturile şi pernele vor fi bine scuturate
afara, iar dimineaţa, după scuturare, vor fi expuse la soare sau
aerisite. Întreţinerea curată a păturilor, pernelor şi cearşafurilor este o
obligaţie nu numai în ce priveşte igiena proprie, ci şi pentru protecţia
celor ce vor mai utiliza aceste obiecte în zilele următoare.
De la cabanieri trebuie cerute pături, perne şi cearşafuri curate – vom
pretinde două cearşafuri, pentru a nu dormi în contact direct cu
pătura – dar avem datoria de a le preda în cea mai bună stare de
curăţenie, de a le utiliza cu grijă şi de a nu le folosi în afara cabanei
(pentru a evita infectarea sau transportul în cabană a unor insecte
dăunătoare şi purtătoare de boli).
APA
Apa reprezintă peste 70% din greutatea corpului omenesc; ea este
prezentă atât în interiorul celulelor, intrând în componenţa acestora,
cât şi în exteriorul lor, în lichidele circulante (sânge, limfă), lichidul
cefalorahidian, sucul gastric etc.
Apa reprezintă 94-99% din aceste lichide ale organismului, care mai
conţin diverse alte elemente necesare vieţii şi anume săruri (de sodiu,
potasiu, calciu, magneziu şi clor) – iar sângele mai conţine acid
carbonic şi proteine.
Numai sângele reprezintă 7,7% din greutatea corpului, adică între 4 şi
71/2 litri.
Apa în organism este în continuă mişcare. În timp ce o importantă
cantitate se elimină prin urină, transpiraţie şi prin plămâni,
mecanisme nervoase specializate semnalează pierderile prin senzaţia
de sete, obligându-ne a le înlocui. Astfel, pierderea zilnică de apă este
cifrată la aproximativ 21/2 litri, iar recuperarea acestei cantităţi se
face: cca l litru prin alimente (toate alimentele conţin o oarecare
cantitate de apă), cca. 300 ml prin oxidarea acestor alimente,
rămânând ca aproximativ 1,2 litri să fie recuperaţi prin consum direct
de lichide.
În timpul efortului muscular, pierderile de apă prin transpiraţie şi
respiraţie se măresc de 2 ori şi chiar mai mult, mărind astfel şi
necesarul de lichid înlocuitor. Pierderile acestea prin sporirea
activităţii musculare sunt datorate în primul rând nevoii de a menţine
la un nivel constant temperatura corpului (prin evaporarea
transpiraţiei) şi trecerii prin plămâni a unei mai mari cantităţi de aer,
care se încarcă cu vapori de apă.
Cu cât este mai mare efortul şi se consumă mai multe calorii, cu atât
creşte pierderea de apă. Această creştere a fost evaluată la l ml pentru
fiecare calorie, ceea ce înseamnă că în timpul unei ascensiuni pe
munte sau în timpul parcurgerii unei distanţe mari, cu poveri
însemnate, omul poate pierde 3-4-6 litri de apă şi chiar mai mult.
Dacă ţinem seama că o dată cu transpiraţia se pierd şi mari cantităţi
de săruri şi în special de clorură de sodiu (sare de bucătărie), este
lesne de înţeles de ce înlocuirea simplă a apei este insuficientă.
Setea nu poate fi potolită prin consumul unor mari cantităţi de apa
deodată. Dacă drumeţul, în timpul unui drum anevoios, a fost lipsit
de posibilitatea de a bea din când în când apă, o dată ajuns la izvor el
va greşi dacă va bea cantităţi mari; senzaţia de sete va persista încă
30 de minute după ce au fost depăşite nevoile de apă ale
organismului. De aceea, se impune ca drumeţul, după ce a consumat
200-400 ml de apă să aştepte 10-20 de minute, eventual să mai bea
200-300 ml şi numai după alte 10-20 de minute, dacă setea persistă,
să-şi completeze pierderile.
Apa sărată, apa minerală sau sucurile de fructe înlocuiesc cu mai
mult succes pierderile de lichide, pentru că redau organismului şi o
parte din sărurile pierdute; senzaţia de sete dispare astfel mai repede,
iar transpiraţia scade.
Lichidele calde (zeama caldă de compot, supele, ciorbele) fac de
asemenea să dispară mai curând senzaţia de sete şi înlocuiesc într-un
mod mai blând apa pierdută. Consumul „pe sete” de mari cantităţi de
lichide reci sau „de la gheaţă” este o violenţă la adresa organismului;
în afară de faptul că nu opreşte transpiraţia şi nu potoleşte setea,
răcirea bruscă a organismului după efort poate fi deosebit de
dăunătoare sănătăţii.
Băuturile alcoolice nu sunt potrivite sub nici o formă să înlocuiască
pierderile de apă din timpul eforturilor fizice. Ele trebuie interzise în
timpul drumeţiei şi cu atât mai mult pentru a „potoli setea”. Nici
vinul, nici şpriţul şi nici berea nu trebuie consumate în timpul
drumeţiei decât după mese şi în cantităţi mici. Alcoolurile tari, atât de
apreciate de unii pentru „a se încălzi” după un drum de iarnă, nu fac
altceva decât să mascheze pentru moment senzaţia de frig; în realitate
alcoolul consumat după oboseală face să scadă capacitatea
organismului de a se reface, măreşte oboseala şi este profund
dăunător.
Ce trebuie să ştim despre apa de băut?
În timpul drumeţiei, apa de băut poate constitui o problemă, şi anume
atunci când se consumă din râuri, lacuri, izvoare sau fântâni
insalubre. După cum este bine cunoscut, apa poate conţine germeni
ai unor boli grave, cum sunt febra tifoidă, dizenteria, hepatita
epidemică sau leptospiroza.
Pentru a fi bună de băut, adică fără pericol pentru sănătate, apa
trebuie să aibă câteva calităţi de bază: să fie limpede, să nu aibă
miros, să nu aibă alt gust decât cel plăcut specific apei şi să nu
conţină germenii unor boli transmisibile. Dacă primele trei calităţi pot
fi controlate cu uşurinţă de oricine, cea de a patra pune probleme
deosebite.
Microbii bolilor transmisibile ajung în apă mai cu seamă din fecalele şi
urina oamenilor (sau animalelor) bolnavi şi îndeosebi de la oamenii
(sau animalele) purtători de microbi, care neprezentând nici un semn
de boală, cât timp nu sunt cunoscuţi nu sunt trataţi, putând răspândi
microbii. Pentru leptospiroza, ca şi pentru numeroase alte boli, cei ce
răspândesc microbii pretutindeni sunt doi cunoscuţi duşmani ai
sănătăţii omului: şoarecele şi şobolanul. De la şoareci şi şobolani se
îmbolnăvesc cu uşurinţă animalele de pe lângă casă, precum şi
numeroase animale sălbatice; aceste animale mici pot infecta cu urina
şi fecalele lor alimentele şi apa pe care o consumă şi omul.
Microbii pot trăi pe pământ sau în apă (în raport cu condiţiile de
umezeală şi căldură) timp de zile, săptămâni şi chiar luni. Apele de
ploaie, scurgându-se la suprafaţa pământului, pot spală şi lua cu de o
mare cantitate de microbi, ducându-i în pâraie, râuri, sau în izvoare şi
fântâni neprotejate şi neîngrijite. De aici rezultă pericolul de a bea apă
din asemenea locuri, ca şi din fântânile sau izvoarele plasate prea
aproape sau „la vale” faţă de grajduri şi closete.
Apa instalaţiilor centrale din oraşe sau comune este garantată prin
controlul medical ce i se face în permanenţă. De asemenea apele
minerale îmbuteliate sunt garantate prin control medical. Izvoarele
îngrijite, fântânile în jurul cărora nu sunt băltoace, care au acoperiş şi
găleată curat întreţinute, pot oferi o apă bună de băut (organele
sanitare semnalizează prin tabele indicatoare dacă apa din fântânile
publice nu este potabilă).
Dezinfecţia apei de băut. La nevoie, drumeţul poate folosi orice apă,
dacă o fierbe timp de 30 de minute pentru a distruge microbii. Se mai
poate utiliza un dezinfectant al apei şi anume Cloramina B, care se
găseşte sub formă de comprimate la orice farmacie. Pentru un litru de
apă limpede se pune l comprimat de cloramină şi cu cât apa este mai
puţin limpede se pun 2-3-4 comprimate; după ce se dizolvă
comprimatul şi se amestecă bine cu apa, se lasă cel puţin 30 de
minute, după care, dacă mirosul de clor a dispărut, apa se poate bea.
Pentru a face să dispară mirosul de clor apa poate fi încălzită sau
aerată prin treceri succesive dintr-un vas în altul. Dacă pe fundul
vasului rămân grunji nedizolvaţi, aceştia se îndepărtează prin trecerea
apei în alt vas.
Compoziţia chimică a apei de băut. Compoziţia chimică a apei de băut
este aceea care îi dă gustul sau mirosul. Apa de ploaie, în trecerea ei
prin pământ spre pânzele subterane, se debarasează de microbi şi
substanţe organice şi se încarcă cu diverse substanţe sau elemente
minerale, pe care le poate dizolva.
Astfel în unele regiuni, unde solul a fost fund de mare, apele se
încarcă cu clorură de sodiu şi capătă gust sărat. Alteori, apele
antrenează cu ele diverşi compuşi de iod, sulf, calciu, potasiu, devin
acide sau alcaline. Aceste ape sunt „mineralizate” şi pot fi folosite
pentru băut numai dacă mineralizarea nu este prea mare (altfel pot da
tulburări digestive diverse, diaree, crampe etc.). La munte, apele se
mineralizează în legătură cu constituţia rocilor: astfel pe Ceahlău
(munte calcaros) apele conţin cantităţi importante de calciu, în timp
ce pe Făgăraş (munţi din roci dure greu solubile) apele aproape că nu
conţin minerale, rămânând cu gustul de apa de ploaie (distilată).
Apele lacurilor urmează aceleaşi legi, se mineralizează în legătură cu
râurile sau izvoarele care le alimentează şi cu roca sau conţinutul
straturilor de pământ din jur. Din cele de mai sus este de reţinut că,
în timpul drumeţiei, când mai multe zile la rând se consumă apă slab
mineralizată, pierderile de minerale (prin transpiraţie) trebuie
suplinite pe calea consumului de apă sărată sau de ape minerale ce
nu au indicaţii medicale speciale (adică nu sunt ape puternic
sulfurate, iodate etc.). De asemenea este de reţinut că, în cazul unor
tulburări gastro-intestinale (diaree, greaţă, vărsături) însoţite de febră
sau de stare generală rea, măsura ce trebuie luată de urgenţă este de
a consulta un medic, singurul care va decide dacă îmbolnăvirea este o
tulburare trecătoare sau o boală ce necesită un tratament special.
Nu putem închide acest capitol fără a reaminti că protecţia tuturor
apelor curgătoare sau stătătoare, a fântânilor sau izvoarelor,
nemurdărirea lor în orice fel constituie o datorie cetăţenească
elementară. Drumeţul nu trebuie să treacă nepăsător pe lângă
scurgerea unui closet de cabană în pârâul din care alţi tovarăşi de
drum, necunoscând acest amănunt, vor bea apa cu câteva sute de
metri mai jos; de asemenea, el nu poate trece nepăsător pe lângă cei
care nu respectă măsurile de protecţie a sănătăţii şi deteriorează sau
folosesc în mod nepermis sursele de apă, ori unde s-ar afla de
(izvoare, şipote, fântâni, centrale mici etc.).
ALIMENTAŢIA ÎN DRUMEŢIE
Alimentaţia are un rol de prim ordin în întreţinerea activităţii
organismului uman. Prin alimentaţie se asigură reînnoirea
substanţelor constitutive ale celulelor din care este alcătuit
organismul, precum şi substanţele ce folosesc drept combustibil
pentru activitatea complexă a organismului. Aceste substanţe şi
anume: proteinele, grăsimile, zaharurile, mineralele şi vitaminele sunt
cele cinci principii alimentare pe care le utilizează organismul. Lipsa
sau insuficienţa oricăruia din aceste principii poate provoca tulburări
de diverse grade, îmbolnăviri sau chiar moartea. Bineînţeles că aceste
cinci principii nu sunt necesare în cantităţi egale, ci în anumite
proporţii. Proporţionarea alimentelor, principiilor alimentare, pentru a
da organismului posibilitatea unei funcţionări optimale,
corespunzătoare cu felul activităţii, stă la baza alcătuirii corecte a
raţiei alimentare. Alimentarea fundamentată pe astfel de raţii se
numeşte alimentare raţională; ea are drept scop realizarea echilibrului
nutritiv, adică să dea organismului ceea ce îi trebuie şi cantităţile de
care are nevoie din fiecare principiu.
Alimentaţia raţională face ca întregul organism al drumeţului să
beneficieze de călire şi de dezvoltarea forţelor intelectuale şi fizice.
Excesul de conserve, de grăsimi, de condimente, de fructe insuficient
coapte şi chiar excesul de dulciuri (atât de necesare activităţii
musculare) poate provoca tulburări digestive care să deregleze
funcţiile întregului organism. Deci, o primă regulă pentru drumeţie: să
nu se facă excese alimentare!
Proteinele (protidele) sunt necesare organismului în primul rând
pentru refacerea celulelor uzate din ţesuturi. Raţia zilnică de proteine
pentru un drumeţ este de 100-120 g. Proteinele se găsesc în carne,
ouă, peşte, lapte şi brânzeturi, precum şi în leguminoasele uscate, ca
fasolea şi mazărea. Cerealele le conţin în cantităţi cu mult mai mici.
Grăsimile (lipidele) participă atât la alcătuirea materiei celulare, cât şi
la producerea energiei, având o mare putere calorică. Raţia zilnică de
grăsimi este de 60-140 g (mai puţin vara, mai mult iarna). Grăsimile
se digeră mai greu decât celelalte alimente. Untul proaspăt este cel
mai indicat, pentru faptul că se digeră mai uşor.
Glucidele (zahărul şi făinoasele) sunt principalul combustibil al
organismului şi în special al muşchilor. În timpul drumeţiei glucidele
se consumă mult şi trebuie mereu înlocuite. Sursa principală de
glucide o constituie amidonul din cereale (pâine şi paste făinoase, de
orice fel) şi din cartofi. Amidonul se digeră uşor, transformându-se în
glucoza; aceasta trece în sânge, care o transportă la muşchi. Raţia
zilnică de glucide este de 400-500 g, dar în timpul eforturilor
musculare poate fi mărită până la 10-11g pentru fiecare kg de
greutate corporală. Legumele şi fructele conţin procentaje diferite de
glucide (5-40%) şi în plus vitamine care uşurează utilizarea lor de
către organism. Dintre produsele zaharoase amintim bomboanele,
glucoza (tablete), siropurile – sub formă de băuturi răcoritoare –
precum şi ciocolata, aliment complex deosebit de valoros în drumeţie.
Mineralele de care organismul are nevoie în mod deosebit sunt: fierul
(se găseşte în carne, ouă, vegetale), calciul (în lapte, brânzeturi şi
vegetale), fosforul (în gălbenuşul de ou, creier, carne, lapte, fasole,
nuci etc.), precum şi sarea (clorură de sodiu), care se găseşte în
cantităţi mici în toate alimentele. În cazul transpiraţiilor abundente se
adaugă în mod special 10-15 grame de sare pe zi sau se consumă
alimente sărate din abundenţă (măsline, murături, scrumbii etc.). În
afară de acestea, organismul mai are nevoie de sulf, iod, cupru etc.,
aflate în cantităţi suficiente în alimentele consumate în mod obişnuit.
Vitaminele trebuie să intre în rnod obligatoriu în componenţa raţiei
alimentare a drumeţului, ca şi a oricărui om. Lipsa sau insuficienţa
vitaminelor poate provoca tulburări, micşorează randamentul la efort
şi rezistenţa organismului faţă de boli.
Vitamina C are un rol deosebit în apărarea organismului faţă de
infecţii. Vitaminele din grupul B, şi în special vitamina B1, se
adresează sistemului nervos, iar lipsa acestei din urmă vitamine
provoacă nevralgii şi scăderea forţei musculare. Vitaminele B şi C
contribuie în mod deosebit la întreţinerea randamentului muscular.
Deci, în timpul drumeţiei, interesul se îndreaptă spre vitaminele C şi
B1 care, pentru siguranţă, se vor putea lua şi sub formă de preparate
farmaceutice. Amintim că vitamina B1 se găseşte în cantităţi mici în
alimentele obişnuite şi că o sursă mai importantă este drojdia de bere
(10 mg la 100 g drojdie). În mod suplimentar se pot lua l-2
comprimate de vitamina B pe zi (10-20 mg). Vitamina C se găseşte în
cantităţi mari în extractul concentrat de măceş şi extractul de brad
(150-2000 mg la 100 g) şi moderat în: ardei iute şi dulce (100-300
mg/100 g), hrean, bob verde, pătrunjel şi mărar (150- 200 mg/100 g).
În cantităţi mici (20-70 mg j vitamina C se mai găseşte în conopidă,
usturoi verde, carne, agrişe, spanac, ştevie, roşii, ficat de vită, lămâi,
portocale, căpşuni, zmeură, fragi şi varză crudă sau murată. Nevoia
zilnică de vitamină C, care în timpul drumeţiei este de 200-400 mg, se
poate completa din preparate procurate de la farmacie (polivitamine
sau vitamina C 200).
ALCĂTUIREA RAŢIEI CALORICE
Energia pe care o oferă diferitele alimente, precum şi consumul
organismului în repaus sau efort, se măsoară în calorii. Astfel, în mod
obişnuit un adult are nevoie zilnic: în stare de repaus de l300- l800 de
calorii; în stare de activitate fără eforturi fizice de 2500-3000 de
calorii; în condiţii de activitate fizică intensă de 4000- 6000 de calorii.
În această ultimă categorie intră drumeţul, în funcţie de greutatea
purtată şi de dificultăţile drumului (distanţe, ascensiuni, căţărări
etc.). Deci la drum – cum de altfel şi organismul o cere de îndată ce au
fost petrecute mai multe ore în aer liber – există poftă de mâncare
suficientă şi se mănâncă bine.
Dacă socotim că trebuie păstrat echilibrul între cantităţile de protide,
lipide şi glucide – fără a exagera calculul la gram – vom ţine seama ca
dintr-o raţie de 4 000 de calării: 17% din calorii să fie date de protide
(carne, peşte, brânzeturi, lapte) adică aproximativ 680 de calorii; 17%
din calorii să fie date de grăsimi (în special unt, adică încă 680 de
calorii, şi 66% din calorii să se asigure prin făinoase (pâine, biscuiţi) şi
produse zaharoase (zahăr, bomboane), cel mult 100- 150 g pe zi adică
restul de 2 640 de calorii.
Dar aproape nu există alimente care să conţină numai proteine,
numai glucide sau numai lipide. Alimentele obişnuite sunt complexe,
deci grija principală a drumeţului nu va fi să stea cu creionul să
calculeze, ci să-şi orienteze în mare alimentaţia, după nevoile
organismului despre care am vorbit până aici.
Astfel ciocolata, care a mai fost menţionată, este un aliment complex,
deosebit de bun pentru drumeţie. O sută de grame de ciocolată oferă
organismului aproape 500 de calorii şi în acelaşi timp 20g protide, 21g
lipide, 57g glucide, precum şi minerale ca: potasiu, calciu, magneziu,
fosfor şi fier.
Iată (după prof. I. Gonţea) şi un tabel orientativ privind conţinutul în
principii alimentare şi valoarea calorică a unor alimente:
Tabelul l: Compoziţia şi valoarea calorică a unor alimente (pentru 100
grame de aliment consumabil)

Alimentul Protid Lipide Glucid Calor

e e ii
Lapte şi derivate
Lapte de vacă 3,5 3,6 4,9 68
Iaurt 4,5 4,5 3,5 75
Brânză de burduf 28,0 28,0 0,5 377
Brânză telemea 20,0 20,0 1,0 272
Carne şi derivate
Carne de vită 20,0 5,0 0,5 130
slabă
Carne de vită 18,0 24,0 0,3 297
grasă
Carne de porc 15,0 35,0 0,3 388
grasă
Ficat 20,0 5,0 4,0 146
Salam 20,0 24,0 305
(vânătoresc,
italian)
Salam de iarnă 30,0 15,0 _ 543
Şuncă presată 2-1,0 25,0 - 330
Ouă
Ou de găină 11,0 12,0 0,6 171
(integral)
Gălbenuşul 10,0 32,0 — 363
Peşte slab (biban, 18,0 0,5 _ 78
ştiucă,
şalău, lin)
Peşte semigras 18,0 3,0 _ 102
(crap, chefal,
plătică,
ciortan,păstrăv)
Peşte gras (somn, 17,0 10,0 _ 170
cegă, nisetru,
scrumbie)
Icre de crap 16,0 3,0 3,0 106
Grăsimi
Unt 1,0 80,0 0,5 750
Slănină sărată şi 10,0 74,0 729
afumată
Fructe
Mere 0,4 13,3 59
Pere 0,4 _ 13,6 59
Prune 0,8 _ 16,0 72
Caise 0,9 _ 11,1 54
Cireşe 0,8 — 16,0 72
Struguri 0,8 18,0 80
Zmeură 1,4 — 7,0 40
Mure 1,1 — 9,0 45
Afine 0,8 — 12,1 56
Portocale 0,8 — 13,0 62
Nuci curăţate 10,7 58,5 13,0 666
Legume
Cartofi 2,0 0,2 20,0 92
Ardei gras 1,5 1,0 5,5 38
Roşii 1,0 0,2 4,0 22
Castraveţi 0,6 0,3 1,4 8
Leguminoase
uscate
Fasole uscată 23,0 2,0 6,0 342
Mazăre uscată 26,0 2,0 55,0 358
Produse derivate
din cereale
Pâine albă 8,0 1,0 50,0 218
Pâine neagră 8,5 1,5 42,0 215
Biscuiţi 10,0 10,0 72,0 430
Dulciuri
Miere de albine 0,5 - 80,0 330
Marmeladă 1,0 1,5 65,0 211

ALTE INDICAŢII PRIVIND ALIMENTAŢIA

Consumarea de mari cantităţi de alimente, în special ca volum, chiar
dacă prin compoziţia lor ar părea că satisfac cerinţele alimentaţiei
raţionale, este contraindicată şi dăunătoare. Astfel, în principiu
nimeni, dar mai ales drumeţul, nu trebuie să consume mai multe
alimente decât simte că îi sunt necesare, pentru că organismele
omeneşti au particularităţi ce nu totdeauna pot fi încadrate în calcule.
Împărţirea cantitativă a alimentelor pe o zi depinde de programul zilei
(aşa cum se spune la capitolul despre planificarea drumeţiei) şi nu de
orele de prânz, cină etc.
În general este indicat ca seara să se mănânce mai puţin decât
dimineaţa şi decât la prânz, dar în timpul drumeţiei şi mai ales când
se merge cea mai mare parte a zilei, alimentarea se va putea face la
fiecare 2-3 ore, în cantităţi mai mici, în timpul popasurilor şi în aşa fel
încât digestia să nu stânjenească mersul, iar stomacul să nu fie
îngreuiat. La drum, desigur că nu se pleacă flămând, dar nici cu
senzaţia de prea sătul. Cel puţin o dată pe zi este de dorit să se
consume mâncăruri calde sau, în lipsă să se bea ceai. Când are
ocazia, drumeţul să consume lapte, iaurt sau kefir, alimente cu rol
favorabil deosebit. La drum este indicat să se ia măsline (sunt sărate
şi au valoare calorică, adică 20% ulei), smochine, biscuiţi şi miere de
albine (cu conţinut mare de glucide), jeleuri de fructe (care pe lângă
glucide conţin şi vitamine) şi chiar tablete de glucoza (în loc de zahăr
sau bomboane). Consumul de fructe şi zarzavaturi nespălate pune
sănătatea în pericol (acestea pot avea pe de microbi sau ouă de
paraziţi intestinali). Nu trebuie consumate decât mâncăruri gătite
recent, servite fie foarte reci, fie foarte fierbinţi; niciodată cele abia
încălzite.
Conservele sunt pentru drumeţ alimente de mare preţ, mai ales
pentru drumurile lungi şi cu trasee depărtate de aşezări omeneşti.
Trebuie precizat totuşi că mâncarea gătită sau alimentele proaspete
sunt totdeauna preferabile conservelor, fiind mai bogate în vitamine şi
nemodificate prin procedeele de conservare. În general, conservele vor
furniza de preferinţă alimentele cu conţinut proteic ridicat (carne,
peşte, lapte), prezentând şi avantajul aportului de calorii numeroase
într-un volum mic. Conservele cu termenul de consum depăşit vor fi
aruncate. Cutiile de conserve metalice trebuie cercetate înainte de a fi
pregătite ca rezervă pentru drum. Tabla cutiei să nu fie ruginită sau
lovită, iar cele două capace să nu bombeze în afară. Când cutia este
înţepată pentru a fi deschisă, nu trebuie să arunce afară nici lichide şi
nici gaze, ci din contră să aibă o presiune negativă. Cutiile bombate,
cu gaze sau al căror conţinut are mirosuri străine, ciudate, vor fi
aruncate fără prea multă şovăială, pentru că pericolul consumului
acestor conserve este foarte mare.
Salamurile cele mai rezistente la căldură sunt cele uscate (de iarnă, de
vară, elveţian, rusesc etc.). Ele nu vor fi purtate în sacul de spate mai
mult de 24-48 de ore şi vor fi aruncate imediat ce devin lipicioase,
zemuiesc său capătă mirosuri străine. Salamurile nu se transportă în
cutii ermetice sau în pungi de plastic, pentru că se alterează repede, ci
se învelesc în hârtie şi se aşază la gura sacului de spate, pentru a
putea primi aer.
Brânzeturile sărate, uscate sau conservate sunt alterate şi trebuie
aruncate când îşi schimbă culoarea, când devin sfărâmicioase, când
capătă mirosuri sau gusturi străine (amar, mucegai). Uneori parte din
brânzeturi pot fi recuperate prin înlăturarea straturilor exterioare
alterate.
Ouăle de raţă nu vor fi consumate decât după o fierbere de cel puţin
10 minute (în clocot). Nerespectarea acestei reguli expune la
toxiinfecţie alimentară. Se deosebesc de ouăle de găină prin culoarea
verzuie şi luciul deosebit al cojii. Ouăle sunt cu atât mai vechi cu cât
plutesc mai orizontal în apă.
Punga sau cutia de lapte praf, după scoaterea cantităţii necesare, va fi
imediat bine închisă. Praful de lapte se aruncă atunci când şi-a
schimbat culoarea sau a căpătat miros sau gust de rânced.
TOXIINFECŢIILE ALIMENTARE
Drumeţul poartă întotdeauna cu el o cantitate de alimente. Alimentele
neconservate sau semiconservate, purtate pe căldură în sac se pot
altera şi pot provoca îmbolnăviri grave. Aceste îmbolnăviri, numite
toxiinfecţii alimentare, sunt datorite toxinelor unor microbi care
găsesc în alimente condiţii prielnice pentru a se înmulţi. Laptele
fierbinte, luat de dimineaţă în termos şi neconsumat, se va răci
treptat şi va oferi microbilor cele mai bune condiţii de înmulţire
(laptele serveşte drept suport şi sursă de hrană, umezeala şi
temperatura sub 40° fiind prielnice dezvoltării microbilor). Astfel,
microbii rămaşi pe dop sau pe sticla interioară a termosului vor
începe să se înmulţească şi dacă printre ei se vor găsi şi stafilococi
aurii – de exemplu – la prânz laptele va conţine o atât de mare
cantitate de toxină stafilococică, încât să îmbolnăvească pe cel ce îl
consumă. În asemenea situaţie, alimentul îşi schimbă foarte puţin
aspectul, mirosul sau gustul, încât toate acestea pot trece
neobservate. Acelaşi lucru se poate întâmpla cu bucăţile de carne
friptă luate la drum, cu salamul (în special tăiat în felii) sau cu brânza
proaspătă de vaci. Când sacul de spate se va încinge şi temperatura
alimentelor va creşte peste 17-20°, microbii vor începe înmulţirea, iar
după 4-6 ore, alimentele acestea, cu miros şi gust foarte uşor
schimbat, vor putea provoca toxiinfecţii.
În afară de alimentele alterabile pe baza de carne, lapte, apă etc., cele
mai periculoase sunt cremele (prăjituri) şi maionezele, care oferă
microbilor condiţii desăvârşite de înmulţire. În sfârşit, reamintim că
ouăle de raţă „cleioase” pot provoca îmbolnăviri grave, deoarece pot
conţine microbi de toxiinfecţie alimentară, chiar dacă sunt „garantat
proaspete”.
Semnele îmbolnăvirii apar de cele mai multe ori brusc, după 3-6-12
sau chiar 24 de ore de la consumarea alimentului infectat, cu greaţă,
vărsături violente, crampe, diaree, dureri de cap, febră şi transpiraţie,
ameţeli etc.
Primul ajutor se dă prin repaus, la umbră, comprese umede la cap şi
lichide date cu linguriţa (câte puţin) dar mereu, de preferinţă ceai de
mentă, de muşeţel sau apă fiartă. În lipsă se dă apă cu lămâie şi puţin
zahăr sau apă simplă. Bineînţeles, dacă semnele sunt persistente şi
violente, bolnavul va fi imediat transportat la cel mai apropiat medic
sau spital.
Masuri de prevenire. La drum nu se iau decât alimente proaspete,
bine răcite (friptură, ouă fierte etc.) şi bine împachetate (nu în cutii
ermetice şi nici în pungi de plastic, pentru a nu se „încinge”).
— Toate alimentele gătite luate de acasă vor fi consumate în
primele 6 ore (dacă s-au păstrat bine). Nu se iau la drum prăjituri cu
cremă sau preparate cu maioneză.
— Alimentele alterabile vor fi controlate amănunţit înainte de
consum şi vor fi aruncate fără a şovăi, la cea mai mică suspiciune.
— Alimentele gătite de la cabane sau restaurante nu vor fi
consumate decât dacă au fost servite foarte reci sau foarte fierbinţi.
Pericolul cel mai mare îl prezintă alimentele „călduţe”, ţinute pe
marginea plitei de la o masă la alta.
CONSTIPAŢIA
Din cauza schimbării bruşte a regimului alimentar şi din cauza
pierderilor mari de lichide prin transpiraţie, foarte adesea, în primele
zile ale drumeţiei, apare constipaţia. Desigur că neplăcerile acestui
mic incident pot fi rezolvate cu un drajeu laxativ. Semnalăm însă
drumeţului că trebuie să ia imediat măsuri mai ample de combatere a
constipaţiei, deoarece indirect ea va deregla buna funcţionare a
organismului, va face să scadă randamentul neuromuscular şi buna
dispoziţie.
Măsurile constau în creşterea consumului de dulciuri (zahăr), pentru
a uşura fermentaţia intestinală, şi creşterea consumului de fructe cu
coajă şi vegetale, care conţin o cantitate mare de substanţe
nedigerabile, măresc conţinutul şi amplifică mişcările peristaltice ale
intestinului.
CĂLIREA ORGANISMULUI
Drumeţul nu este un simplu călător, ci un sportiv care foloseşte
soarele, aerul, apa, frumuseţile naturii şi minunile făurite de om,
pentru a se căli, pentru a-şi îmbogăţi mintea, pentru a-şi reface
forţele, în sensul cel mai adevărat al cuvântului.
Soarele, prietenul drumeţului ce trece prin păduri, poate deveni
duşman pentru drumeţia în loc deschis. Soarele utilizat în mod
raţional aduce elemente de călire deosebite: intensifică arderile din
organism, accentuează astfel consumul de oxigen, face să crească
numărul de globule roşii din sânge şi le îmbogăţeşte cu mai mult fier,
ajută la formarea vitaminei D în piele şi, prin intermediul sistemului
nervos, produce bună dispoziţie.
Dimineaţa, când nu bate puternic vântul şi soarele a răsărit, drumeţul
poate călători în şort şi maiou, dar numai dacă pielea este dinainte
pigmentată (bronzată), adică se poate apăra de surplusul de raze
ultraviolete şi infraroşii. Către prânz (Între orele 11 —15), când
radiaţia calorica (raze infraroşii) a soarelui este maximă, nici celui mai
„bronzat” drumeţ nu-i este permis să călătorească cu umerii şi capul
descoperit; acumularea de căldură solară va fi atât de mare, încât,
adăugată la căldura produsă de propriul corp în plin efort muscular,
poate provoca supraîncălzirea cu micşorarea randamentului sau chiar
cu fenomene de îmbolnăvire acută (insolaţie). Drumeţul neobişnuit
încă cu soarele riscă să se aleagă cu un eritem solar grav şi chinuitor,
dacă se va lasă înşelat de briza răcoroasă a înălţimilor şi va merge cu
trunchiul descoperit, pe vreme cu soare.
Pentru a evita insolaţia, în primul rând se va proteja capul cu un
acoperământ uşor (şapcă, pălărie) şi de culoare deschisă, sau cu o
simplă batistă umezită din când în când. Băile de soare, în timpul
popasurilor sau zilelor de odihnă, trebuie făcute cu grijă şi treptat: în
prima zi expunerea la soare se va face timp de 5 minute, expunându-
se în mod egal fiecare latură a corpului. În zilele următoare, timpul de
expunere se poate mări cu 5 minute zilnic la mare, cu 7 minute la
munte, până la o oră (la mare) şi l ½a oră la munte. Astfel pielea va
căpăta o culoare omogenă (pigmentare melanică), iar efectul curei de
soare va fi maxim.
Expunerea nechibzuită la soare poate provoca arsuri şi complicaţii
foarte neplăcute. Femeile nu vor face băi de soare în timpul
menstrelor. Utilizarea grăsimilor şi cremelor pentru protejarea pielii
este admisibilă numai dacă în fiecare zi se poate face baie de
curăţenie (altfel pielea se acoperă cu un strat de grăsime îmbâcsită cu
praf şi microbi).
În timpul unor tulburări ca diaree, febră, dureri în gât etc., nu se stă
la soare. De asemenea, cei care nu se simt bine la soare (obosesc,
capătă slăbiciuni, ameţeli) vor micşora timpul de expunere sau vor
renunţa complet, adresându-se la prima ocazie unui medic (pentru a
stabili cauzele).
Insolaţia este urmarea imprudenţei de a sta multă vreme cu capul
descoperit în bătaia soarelui şi se manifestă prin febră mare, frisoane,
dureri de cap, congestia feţei, greţuri, vărsături şi chiar leşinuri.
Primul ajutor se dă prin transportarea bolnavului la umbră, aşezarea
lui culcat, cu capul şi umerii mai sus. Bolnavul este stropit uşor cu
apă rece, i se pun comprese cu apă la cap (nu gheaţă), apoi este
transportat culcat în interiorul unui adăpost unde se continuă
îngrijirile cu comprese, fricţiuni răcoritoare (alcool, oţet). Arsurile
provocate de soare se tratează cu unguente, ca jecolanul, iar dacă
băşicuţele s-au spart se unge cu aureociclină, apoi cu jecolan.
Băile de aer sunt expuneri ale corpului descoperit la efectele aerului
în mişcare. Aceste băi se fac o dată pe zi la umbră nici pe stomacul gol
şi nici imediat după masă. Începute în timp de vară, dacă se fac cu
regularitate, băile de aer pot fi continuate şi iarna. Durata băilor de
aer, de 5-10 minute la început, va fi prelungită cu 3-5 minute zilnic,
până la l-2 ore. Baia de aer se întrerupe la primul fior de frig, în mod
obligatoriu.
Drumeţul poate face băi de aer în timpul popasurilor sau seara
înainte de culcare. Băile de aer stimulează metabolismul (schimburile
din organism), tonifică sistemul termoregulator şi activează circulaţia
sanguină. Astfel organismul devine mai rezistent la intemperii şi la
infecţii de tot felul. Băile reci sunt – de asemenea – stimulatoare ale
sistemului nervos şi prin aceasta ale întregului organism. Apa (de râu
sau lac) trebuie să aibă o temperatură de 17-18° (numai celor deosebit
de antrenaţi li se poate permite baia la orice temperaturi). Baia nu se
face imediat după masă şi nici imediat după eforturi fizice sau
transpiraţii abundente, ci după o odihnă de 5-20 de minute. Durata
primelor băi va fi de 2-5 minute şi se poate mări treptat până la 30 de
minute (dacă apa are o temperatură mai ridicată). Baia trebuie
întreruptă la apariţia frisonului. Drumeţul poate înlocui baia rece prin
fricţiuni cu apă rece de munte.
Gimnastica. Oricât ar părea de curios, drumeţul trebuie să ştie să
facă gimnastică atât dimineaţa la sculare, cât şi în timpul popasurilor,
fie de cât de scurte. Mişcările de gimnastică, ordonate şi făcute cu
regularitate, au o influenţă favorabilă pentru întregul organism
(dimineaţa) şi scot din contractură sau inactivitate diverse grupe de
muşchi (după o etapă de drum). Gimnastica completează în mod
fericit celelalte metode de călire a organismului şi practicarea ei în
timpul drumeţiei face ca acest sport să dea cele mai depline satisfacţii.
NOŢIUNI DE PRIM-AJUTOR
Drumeţul poate fi pus şi în situaţia de a acorda primul ajutor. Iată
câteva recomandări pentru cel ce acordă primul ajutor în caz de
accident:
Să fie calm, energic, dar atent.
Să nu provoace şi să nu lase nici pe alţii să provoace panică.
Să se comporte cu accidentaţii blând, zâmbitor, optimist, dar hotărât.
Să caute – el sau trimiţând pe alţii – imediat un medic sau o persoană
calificată (asistent, felcer, soră etc.). Dacă nu îl găseşte în imediata
apropiere sau în timp scurt, să acţioneze fără pripă, dar repede pentru
acordarea primului ajutor şi organizarea transportului accidentatului
la: cabană, la medic sau spital.
Primul ajutor se acordă pe loc. Accidentatul este culcat în poziţie
comodă, i se desfac cingătorile şi hainele. Nu i se ridică capul.
Iarna accidentatul va fi protejat contra frigului, iar vara contra
căldurii.
Prima măsură se va adresa faptului cel mai grav: hemoragia sau
oprirea respiraţiei.
Dacă accidentatului i se face din ce în ce mai rău şi leşină, se aplică
tratamentul leşinului.
Dacă accidentatul vomită, i se aşază capul pe o parte.
Pe răni nu se pun frunze, pământ său alte „leacuri” care pot provoca
îmbolnăviri grave (infecţii, tetanos) şi nu aduc nici un folos
momentan.
ÎNGRIJIREA RĂNILOR
— Rana se spală cu o soluţie dezinfectantă (permanganat de
potasiu, apa oxigenată, bromocet, romazulan), până ce devine curată
şi apoi se acoperă cu pudră de sulfamidă sau unguent de
aureociclină, iar în lipsa acestora cu un pansament curat (de
preferinţă steril). Se pansează nici strâns (să nu oprească circulaţia
sângelui) şi nici larg (sa nu cadă); pansamentul se poate fixa şi cu
bucăţi de leucoplast. Pentru spălarea rănilor se poate utiliza şi apa
simplă cu săpun, după care se dă cu tinctură de iod sau cu praf de
sulfamidă.
— Cine face pansamentul, trebuie să fie bine spălat pe mâini
pentru a nu infecta rana.
— Rănile zdrenţuite, murdare cu pământ, pot fi infectate cu
microbul tetanosului; în asemenea caz, rănitul se va prezenta la
primul dispensar medical, pentru aplicarea tratamentului preventiv.
— Când rănile sângerează, pansamentul va fi mai strâns; nu se
vor îndepărta cheagurile mari pentru a nu porni din nou hemoragia.
— Pentru rănile la cap, piept, coaste, se vor utiliza pansamente
triunghiulare (ca baticurile), cu un colţ trecut peste creştet sau umăr,
pentru a nu aluneca.
— Al doilea pansament trebuie făcut de medic; dacă aceasta nu
se poate, după 3-6 ore pansamentul va fi scos, rana va fi spălată din
nou şi repansată.
— În lipsa pansamentelor sterile se pot utiliza orice alte fâşii de
pânză, batiste etc., fierte, călcate cu fierul încins sau, în lipsă, spălate
şi uscate la soare.
— Cu cât rana este mai gravă, cu atât accidentatul va fi
transportat mai repede, pentru a primi ajutor medical.
— Rosăturile de bocanc sau de haină vor fi tratate ca orice alte
răni, pentru a nu se infecta. De asemenea, rănile provocate de arsuri;
în acest ultim caz se vor utiliza unguente (aureociclină).
HEMORAGIA
Hemoragia pune uneori viaţa accidentatului în pericol şi pentru acest
motiv trebuie acţionat repede în scopul de a o opri sau micşora.
Oprirea sângelui se face:
— prin pansament strâns (în rănile uşoare);
— prin apăsarea arterei din care curge sângele direct în rană
sau deasupra ei (fig. 3);
— prin aplicarea presiunii cu ajutorul unui dop (fig. 4) sau
legătură strânsă (fig. 5). În acest caz, legătura nu trebuie să dureze
mai mult de 10 minute, după care va fi slăbită şi mutată mai sus,
pentru a permite unei cantităţi de sânge să treacă şi să hrănească
celelalte ţesuturi.
LEŞINUL
Leşinul este o stare de rău general, cu pierderea cunoştinţei. Bolnavul
va fi descheiat la haine în poziţie culcată, va fi stropit uşor pe faţă, gât
şi piept cu apă rece, pălmuit uşor peste obraz (dacă este în cabană
sau loc închis, se vor deschide ferestrele să intre aer curat). Dacă are
faţa roşie se va pune ceva sub cap şi umeri pentru a-1 ridica, iar dacă
e palid nu i se va pune nimic sub cap. Se întoarce capul pe o parte, se
opreşte hemoragia (dacă există). Când bolnavul se trezeşte din leşin i
se dă câte puţină apă rece sau îndulcită, ori cafea.
FRACTURILE, LUXAŢIILE ŞI ENTORSELE
Fracturile nu pot fi tratate decât în spital. Transportul la spital trebuie
făcut cât mai repede şi în aşa fel încât bolnavul să fie cât mai puţin
zdruncinat sau legănat. Locul fracturii trebuie, în primul rând,
imobilizat cu atele (scândurele sau beţişoare), după ce a fost învelit
uşor în pansament. Atelele trebuie astfel aşezate încât să nu apese
asupra locului fracturii, iar capetele lor să depăşească articulaţiile
osului rupt (pentru antebraţ atelele se fixează mai sus de cot şi mai
jos de articulaţia pumnului).
Transportul pe targa trebuie făcut în aşa fel încât bolnavul să stea
orizontal, iar paşii celor ce duc targa vor fi potriviţi (când cel din faţă
păşeşte cu dreptul, cel din spate va păşi cu stângul) pentru a evita
legănarea.
Luxaţiile sunt ieşiri ale capetelor oaselor din articulaţii. Se face
imobilizarea articulaţiei (cu atele), se pun comprese reci şi se
transportă bolnavul la medic. Pentru luxaţiile de umăr, cot sau şold,
încercările nereuşite (fără cunoaşterea mişcărilor ce trebuie executate
pentru fiecare caz în parte) pot agrava luxaţia. Pentru luxaţii ale
degetelor se vor încerca tracţiuni în lungul lor (întinderea articulaţiei).
Compresele reci se vor continua şi după repunerea oaselor la loc.
Drumeţul care a suferit luxaţii sau entorse recente ale membrelor
inferioare va pleca la drum cu o faşă strânsă în jurul articulaţiei
slăbite (genunchi, gleznă). Luxaţia este deseori prevenită prin purtarea
unei încălţăminte care strânge bine glezna (articulaţia cea mai
expusă).
Entorsele (scrântiturile) sunt răsuciri sau luxaţii incomplete, fără ca
oasele să părăsească locurile articulaţiilor, dar cu întinderea sau
ruperea unor ligamente. Entorsele uşoare se tratează cu comprese reci
şi înfăşurarea strânsă a articulaţiei (glezniere, genunchiere). Entorsele
mai complicate trebuie tratate de medic.
În sacul drumeţului, uneori poate fi de mare folos o gleznieră sau
genunchieră elastică.
Fig. 3.
— Principalele artere ale corpului şi locurile unde pot fi presate
pentru a se opri hemoragiile.
fig. 4.
— Întrebuinţarea dopului de plută pentru presarea unei artere
la braţ.
Fig. 5.
— Cum se opreşte hemoragia la un braţ
CUM SE IMPROVIZEAZĂ O TARGA
Targa pentru transportarea unui accidentat sau bolnav se poate
improviza:
— dintr-o scară acoperită cu pături sau haine;
— din două beţe rezistente învelite într-o pătură cusută;
— din două beţe introduse în doi saci puşi gură la gură şi
cusuţi;
— din două beţe şi crengi împletite. Când targa este nesigură
sau sunt coborâşuri grele, bolnavul va fi legat de beţele purtătoare,
dar în aşa fel încât părţile rănite să nu sufere.
ALTE ACCIDENTE
Rupturile de muşchi apar în urma unor eforturi mari sau bruşte. Ele
se manifestă cu apariţia unei dureri sfâşietoare care îl obligă pe
drumeţ la imobilitate. La locul dureros apare sub piele un nodul (de
mărimi diferite în raport cu mărimea fasciculului rupt), dur şi foarte
dureros, iar mai târziu locul se învineţeşte din cauza micii hemoragii
ce se produce sub piele. Ca tratament se indică repausul şi comprese
umede reci. Rupturile de muşchi nu sunt periculoase, ci numai foarte
dureroase; ele exprimă uneori un grad de oboseală deosebit, sau
eforturi nepermis de mari.
Cârceii apar uneori în timpul somnului, al repausului muscular sau
chiar în timpul activităţii musculare (în timpul înotului). Cârceii
survin îndeosebi la muşchii gambei şi se manifestă prin contracţii
bruşte şi foarte dureroase, care imobilizează întregul corp (putând
provoca înecul sau căderi prin dezechilibrare). Ei sunt datoriţi fie
răcirii pronunţate a muşchilor, fie oboselii excesive, dar se produc
totdeauna când lipseşte din organism calciul (pierdut prin transpiraţie
sau neînlocuit prin alimentaţie). Tratamentul imediat constă din
încălzirea şi masarea lentă a muşchiului până îşi revine. Pentru a
evita repetarea cârceilor trebuie luate măsuri ca odihna să se facă în
condiţii mai bune şi să se dea organismului calciu. Alimentele care
conţin cel mai mult calciu sunt laptele şi derivatele lui (în special
brânzeturile); se mai pot consuma coji de ouă (fierte) pisate. Ca
medicamente se poate lua clorocalcin sau calciu gluconat cu vitamina
D2. Drumeţul care a făcut de curând cârcei sau ştie că îi face cu
uşurinţă va evita scăldatul în ape adânci în care este obligat să înoate.
MUŞCĂTURILE DE ANIMALE
Muşcătura de câine, lup, şobolan sau orice animal sălbatic cu sânge
cald prezintă, în primul rând, pericolul de a transmite turbarea. Rana
va fi imediat spălată din abundenţă şi îndelung cu apă şi săpun, apoi
dezinfectată şi pansată ca orice altă rană. Grija principală, însă, este
ca în cel mai scurt timp după muşcătură de animal domestic
necunoscut (ori care nu poate fi supravegheat) sau de orice animal
sălbatic, cel muşcat să se prezinte la medic, care va decide asupra
tratamentului.
Muşcătura de şarpe veninos trebuie tratată cu o urgenţă şi mai mare.
Mai întâi se vor identifica urmele dinţilor, care apar de obicei ca două
puncte înţepate la distanţă de câţiva milimetri unul de altul. Cel
muşcat va fi imediat imobilizat (mişcările trebuie limitate la
minimum). Deasupra muşcăturii se va aplica o legătură strânsă, se va
spăla bine locul cu apă şi săpun, apoi peste cele două înţepături se
vor face câte două mici tăieturi (în formă de X) cu o lamă sau cu
briceagul şi – dacă se poate – se aplică o ventuză, un pahar, o ceaşcă
sau se suge locul muşcat cu gura (dacă cel ce face operaţia nu are
răni în gură). După această operaţie (ventuzare sau sugere) locul
muşcat se spală din nou cu o soluţie concentrată de permanganat (de
culoare roşie închisă) sau se pun exact pe punctele muşcăturii câteva
cristale de permanganat care vor arde locul (vor rămâne şi semne
definitive); apoi se aplică comprese cu apă fierbinte şi sărată. În lipsa
permanganatului, locurile se pot arde cu vârful briceagului încălzit la
roşu. Dacă muşcătura este de viperă se va organiza imediat
transportul celui muşcat şi se vor anunţa organele sanitare prin orice
mijloace (telefon, radio de la punctele meteorologice) pentru ca
bolnavul să primească în cel mai scurt timp tratamentul cu ser
antiviperin. Legătura braţului sau a piciorului nu va dura mai mult de
o oră (pentru a nu se pune în pericol acea parte a corpului care nu
mai primeşte sânge). Tot timpul, celui muşcat i se va da să bea
lichide. Nu se va da alcool!
Drumeţul singur, muşcat de şarpe, trebuie să ştie că, de cele mai
multe ori, primele măsuri sunt suficiente, dacă sunt executate cu
calm şi hotărât. Staţi imediat pe loc şi aplicaţi primele măsuri; nu va
agitaţi şi nu alergaţi; numai după ce aţi făcut totul, îndreptaţi-vă cu
pas liniştit spre cabană sau primul grup de oameni.
BOLNAVII CU FEBRĂ
Oricui i se poate întâmpla în drumeţie să facă puţină febra.
Dacă febra este însoţită de dureri în gât, se va face gargară cu soluţie
slabă de permanganat de potasiu (de culoare abia roz) sau romazulan
(vezi tabelul II). Dacă febra apare după o baie de soare prelungită, se
va trata cu fricţiuni sau aspirină. Dacă însă febra este însoţită de
tulburări gastrointestinale (vărsături, diaree, dureri de cap), drumeţul
trebuie să-şi întrerupă călătoria şi să se adreseze unui medic. În cazul
în care după un oarecare regim alimentar (ceaiuri, pâine prăjită), în
24 de ore semnele dispar sau se ameliorează, poate fi vorba de o
intoxicaţie sau indigestie trecătoare; dacă semnele persistă însă şi în
ziua a treia (fie chiar şi numai febra), va trebui organizată prezentarea
la un medic sau la un spital pentru a se găsi cauza. Când febra ţine
mai mult de 3 zile (cu sau fără alte semne), legea obligă pe oricine să
se prezinte la medic sau la spital atât în interesul personal
(tratament), cât şi în interesul colectivităţii (în cazul bolilor
transmisibile). Febra şi drumeţia nu sunt compatibile; cine continuă
eforturile având febră îşi pune sănătatea în mare pericol.
ŞI… DOUĂ CUVINTE DESPRE ADĂPOSTURI ŞI CABANE
Cabana, oriunde ar fi ea aşezată, este cel mai important mijloc de
încurajare a drumeţiei. Cabana este adăpostul de intemperii, locul
unde drumeţul poate să se alimenteze, să se îngrijească şi să se
odihnească. În anii puterii populare cabanele au împânzit cărările
drumeţului. Ele nu mai reprezintă un simplu acoperiş, ci oferă
drumeţului un confort altă dată nevisat.
Drumeţul este acela care, prin exemplul său şi sfatul dat altora,
trebuie să contribuie la buna desfăşurare a vieţii în cabane, la
păstrarea regulilor de curăţenie, ordine şi disciplină, ajutând salariaţii
acestor locuri să-şi îndeplinească sarcinile. Cabană nu înseamnă
numai clădirea, ci şi împrejurimile şi chiar cărările ce duc spre ea, iar
drumeţul nu este numai un călător, ci şi un cetăţean.
Tabelul II. Produse farmaceutice care pot folosi drumeţilor

Denumirea În ce cazuri se întrebuinţează In ce doze se

preparatulu întrebuinţează
i
Pentru uz intern
VITAMINE În timpul excursiilor turistice şi 2 – 4 tablete pe zi.
Cavit mai ales atunci când se depun
Polivitamine eforturi mari, iar alimentaţia se
face numai cu conserve, lipsa
vitaminelor se înlocuieşte cu
preparate farmaceutice.
Vitaminele se mai iau În cazul
unor tulburări digestive, febră,
angine, amigdalite, furuncule.
Vitamina C- În intoxicaţii, hemoragii, infecţii Preventiv: 1 tabletă/zi.
200 (angine, amigdalite, furuncule, Ca tratament 2-3
conjunctivite, blefarite, infecţii tablete/zi
ale gingiilor, dinţilor sau
urechii), în stări febrile, aşa-
zisele răceli.
Vitamina În nevralgii (dureri de dinţi, 3 – 6 comprimate pe zi
Bx dureri de cap, sciatică, dureri
reumatice, precum şi În durerile
care apar după mari eforturi
musculare).
PENTRU DURERI
Antinevralgi In dureri de cap, dinţi, dureri 1 – 3 comprimate
ce reumatice, sciatică (nu se dă în pe zi.
hemoragii, dureri de stomac,
diaree).
Antimigrin În dureri de cap, dureri În Câte 1 comprimat de 3
timpul menstruaţiei, insomnii ori/zi.
(nu se dă celor suferinzi de ficat
şi celor ce nu suportă pi-
ramidonul).
Calmogastri În dureri sau arsuri la stomac Câte 1 – 2 comprimate
n (cu aciditate mare), dureri de de 3 ori/zi înaintea
ulcer gastro-duodenal. meselor.
Gastrosedol În dureri sau arsuri la stomac Câte o linguriţă după
(cu aciditate mare), ulcer mese.
stomacal, fermentaţii şi balonări
intestinale.
Bicarbonat Pentru persoanele ce pleacă la 2 – 6 comprimate sau
de sodiu drum fără să fi avut 1 linguriţă de pulbere,
antrenament şi care în primele seara la culcare.
zile de mers fac „febră
musculară” (stare rea şi dureri
ale muşchilor). Bicarbonatul de
sodiu ajută la prevenirea sau
 uşurarea acestei stări.
Purgative uşoare
Carbocif În eonstipaţie. balonări 1 – 2 comprimate
intestinale (nu se dă În caz de după mese sau 2
dureri abdominale). comprimate seara la
culcare.
Ciocolax Constipaţie (nu se dă în caz de 1/2 – 1 comprimat
dureri abdominale). seara la culcare.
Laxativ Constipaţie (nu se dă în caz de 1-2 drajeuri seara la
dureri abdominale). culcare.
Pentru infecţii
Penicilina V Angine, amigdalite, bronşite, Câte un comprimat
(se infecţii ale gingiilor, dinţilor, din 4 în 4 ore (se ia cu
înlocuieşte urechii. puţină apă. cu 1 – 2
înainte de a ore înainte de a
expira mânca).
termenul de
valabilitate)
Faringosept Angine, amigdalite, infecţii ale Câte 1 comprimat de 3
gingiilor, mai ales în faza de – 5 ori/zi. Se topeşte
început când apar primele în gură, nu se înghite
dureri. întreg. Se ia după
mese şi apoi nu se
mănâncă şi nu se bea
timp de 3 ore.
Sulfatiazol Se întrebuinţează sub formă de Se pune pe rană după
(sulfamidă). pulbere (prin zdrobire), pt. fiecare spălare.
pudrarea rănilor după spălare.
Acid În stări febrile (aşa-zise „răceli”), Câte 1 comprimat, de
acetilsalicili gripă, nevralgii, dureri de cap, 3 – 4 ori/zi.
c (aspirină) dureri reumatice (nu se dă celor
suferinzi de stomac şi ficat, şi
nici în hemoragii).
Tusomag În bronşite şi tuse uscată. Câte 10-20 pic. de 3
ori/zi În puţină apă.
Clorocalcin În hemoragii uterine, urticarie Câte o linguriţă de 3 –
(intoleranţă la fragi, zmeură). 4 ori/zi, de preferinţă
cu lapte.
În tetanic musculară (cârcei),
care apare uneori după eforturi
cu traspiraţii abundente (nu se
dă suferinzilor de stomac).
Calciu În cârcei. Câte 1 – 2 linguriţe de
gluconat cu 2 – 3 ori pe zi.
vitamina
D8
Colir cu Pentru uz extern În Câte 1-2 picături În
sulfacetami conjunctivite, blefarite (infecţii fiecare ochi, la interval
dă ale mucoaselor ochilor şi ale de 3 – 6 ore.
pleoapelor).
Bromocet Pt. spălarea rănilor şi arsurilor Se pun 2 linguriţe
pielii. După spălarea cu într-un litru de apă
bromocet, pe rană se pune (de preferat fiartă şi
aureo-ciclin 3% şi se pansează. răcită).
Se întrebuinţează numai după
amestecare cu apă!
Romazulan În amigdalite, angine, pentru 1 linguriţă În 1/2
gargară. pahar cu apă.
În infecţii ale gingiilor şi dinţilor.
Se fac badijonări cu
soluţie nediluată.
Pt. spălarea rănilor. 1-1½ linguri/litru apă.
Gargarism În angine, amigdalite, infecţii ale 10 – 15 picături la un
gingiilor şi dinţilor (În perioada pahar cu apă pentru
de început). gargară.
Tinctură de În dezinfecţia rănilor (după Se sparge fiola şi se
iod spălare), furuncule. badijonează rana sau
locul infecţiei.
Cloramina În dezinfecţia rănilor şi gargară. 2 – 4 comprimate/l
B litru de apă curată.
Pentru dezinfecţia apei de băut. 1 – 4 comprimate/
litru (după cât este de
tulbure).
Fricţia În dureri musculare şi stări Fricţiuni locale pe
„Galenica” febrile (aşa-zisele „răceli”). locurile dureroase
(Diana)
Saliform În dureri articulare şi musculare Fricţiuni uşoare pe
(nu se pune pe răni sau pe locul dureros; se
pielea iritată). acoperă cu flanelă
caldă; se aplică seara.
Jecolan În arsurile (de foc sau raze Se aplică pe locul
solare) neinfeclate, degerături. tratat şi se pansează.
Aureociclin Pentru răni infectate (cu puroi), Se aplică numai după
ă unguent arsuri infectate sau pentru răni curăţirea rănii; se
3%. curate, evitându-se infectarea. pansează.
Rinofug Rinite (guturai sau infecţii ale 3 – 4 picături În
nasului), hemoragii nazale fiecare nară, de 2 – 3
(epistaxis). ori/zi.
Fedrocain În rinite, rinofaringite acute. 3 – 10 picături în
fiecare nară, din 4 În 4
ore timp de 1-3 zile.
SFÂRŞIT