4 SISTEMUL DECIZIONAL AL ÎNTREPRINDERII

4.1. COMPONENTELE ŞI ETAPELE PROCESULUI

DECIZIONAL
4.2. CERINŢE FAŢĂ DE DECIZII ŞI CLASIFICAREA
(TIPOLOGIA) DECIZIILOR
4.3. METODE ŞI TEHNICI DE FUNDAMENTARE A
DECIZIILOR
4.3.1. METODE DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR ÎN
CONDIŢII DE CERTITUDINE
4.3.2. METODE DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR ÎN
CONDIŢII DE RISC
4.3.3. TEHNICI DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR ÎN
CONDIŢII DE INCERTITUDINE

1
 4.1. COMPONENTELE ŞI ETAPELE PROCESULUI
DECIZIONAL

Sistemul decizional
 ansamblul elementelor interdependente
 care determină elaborarea şi fundamentarea deciziilor

Deciziile:
 trebuie să fie rezultatul unui proces de gândire
 precedat de o informare
 şi analiză temeinică a tuturor datelor problemei, a
elementelor de influenţă
 având în vedere condiţiile concrete în care îşi desfăşoară
activitatea fiecare întreprindere în parte

ELEMENTELE COMPONENTE

decidentul este reprezentat de o persoană sau grup de persoane (ex.:

un manager sau un organism managerial) care în virtutea obiectivelor,
sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor circumscrise adoptă decizia
în situaţia respectivă;

obiectivul sau obiectivele urmărite prin adoptarea deciziei;

mulţimea alternativelor – este formată din toate variantele posibile

de acţiune în vederea realizării obiectivelor propuse;

mulţimea criteriilor decizionale – reprezintă punctele de vedere ale

decidentului cu ajutorul cărora delimitează aspectele realităţii economice în
cadrul procesului decizional;

2
 mediul ambiant - constă din ansamblul elementelor eterogene şi
exogene întreprinderii, care alcătuiesc situaţia decizională caracterizată prin
manifestarea unor influenţe directe şi indirecte semnificative asupra
conţinutului şi rezultatelor deciziei;

consecinţele variantelor sau alternativelor se întâlnesc la intersecţia

criteriilor cu variantele, care au unităţi de măsură specifice;

utilitatea fiecărei consecinţe a diferitor variante reprezintă folosul

aşteptat de decident în urma faptului că o anumită consecinţă se realizează

ETAPE:

1. Identificarea şi definirea problemei: recunoaşterea situaţiei care

impune luarea deciziei şi determinarea obiectivelor urmărite prin aceasta;

2. Precizarea corespunzătoare a obiectivului, prin stabilirea

corelaţiei între obiectivele de ansamblu ale întreprinderii şi problema dată,
astfel ca obiectivul stabilit trebuie să fie real, mobilizator şi stimulator.

3. Stabilirea criteriilor - adunarea principalelor informaţii şi

stabilirea criteriilor de evaluare a fiecărei variante posibile, motiv pentru
care în adaptarea deciziei se cere folosirea modalităţilor participative de
luare a deciziei.

4. Stabilirea variantelor decizionale posibile: evaluarea

alternativelor identificate, evidenţierea limitelor, avantajelor şi
dezavantajelor fiecărei alternative (variante).

5. Alegerea variantei (alternativei) optime, respectiv a deciziei.

3
 6. Aplicarea variantei (alternativei) optime: necesita luarea în
prealabil a unui ansamblu de masuri sistematizate sub forma unui „plan de
acţiune”.

7. Evaluarea rezultatelor obţinute: măsura în care obiectivele fixate

au fost îndeplinite şi se stabilesc cauzele care au generat eventualele
abateri.

4
 4.2. CERINŢE FAŢĂ DE DECIZII ŞI CLASIFICAREA
(TIPOLOGIA) DECIZIILOR

FUNDAMENTAREA DECIZIILOR:
 ÎN FUNCŢIE DE UN CRITERIU DECIZIONAL SAU MAI
MULTE CRITERII DECIZIONALE

CERINŢE:

 să fie fundamentată ştiinţific, în sensul că trebuie să se ia în

considerare condiţiile concrete din întreprindere şi să se
utilizeze metode adecvate de fundamentare şi valorificare a
experienţei decidenţilor;
 să fie adoptată de compartimentele sau persoanele care au
împuternicirea legală în acest sens;
 să fie luată şi transmisă în timp util;
 să fie formulată clar şi concis pentru a putea fi bine
recepţionată;
 să fie completă, să cuprindă toate elementele necesare
înţelegerii şi aplicării corecte;
 să fie eficientă, în sensul că în urma aplicării deciziei să se
obţină un efect sporit.

5
 CLASIFICARE

1) După sfera de cuprindere a decidentului, sunt:

decizii participative
decizii individuale
2) După orizontul de timp şi implicaţii, pot fi:
decizii strategice
decizii tactice
decizii curente
3) După frecvenţa cu care se adoptă, sunt:
decizii periodice
decizii unice
4) După eşalonul managerial la care se adoptă:
decizii adoptate la nivel superior
decizii adoptate la nivel mediu
decizii adoptate la nivel inferior
5) După natura variabilelor ce influenţează rezultatele
potenţiale, sunt:
decizii fundamentate în condiţii de certitudine
decizii fundamentate în condiţii de risc
decizii fundamentate în condiţii de incertitudine
6) După posibilitatea anticipării lor, pot fi:
decizii anticipate
decizii imprevizibile
7) După numărul persoanelor care participă la adoptarea
deciziei, avem:
decizii individuale
decizii de grup
8) După numărul criteriilor decizionale, sunt:
decizii unicriteriale
decizii multicriteriale

6
 METODE DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR ÎN
CONDIŢII DE CERTITUDINE

În fundamentarea deciziilor în condiţii de certitudine fiecare

acţiune conduce la un rezultat determinat, cunoscut. Elementele
implicate în luarea acestor decizii sunt preponderent de tipul
variabilelor controlabile, cu caracteristici şi evoluţii cunoscute.

Metoda utilităţii globale

 facilitează alegerea variantei optime
 constituie un suport logic pentru anticiparea avantajelor
diferitor modalităţi de acţiune posibile
 varianta optimă se stabileşte în funcţie de diferite criterii
decizionale şi coeficienţi de importanţă
 utilitatea unei variante se calculează în funcţie de consecinţa
economică a unei variante după un criteriu decizional

Metoda Electre
 are la bază alegerea variantei optime care surclasează
celelalte variante
 se calculează utilităţile pentru fiecare criteriu de
optimizare a deciziei
 atribuirea coeficienţilor de importanţă
 calculul coeficienţilor de concordanţă şi discordanţă
 alegerea variantei optime cu ajutorul matricei de
surclasare, fiind anticipată de alte două tipuri de
matrici: matricea de concordanţă-discordanţă şi
matricea diferenţelor

Metoda Onicescu aplicată în două variante:

 prima – criteriile de alegere a variantei optime sunt
echiimportante,
 a doua – criteriile de importanţă sunt diferenţiate.

7
 METODE DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR
ÎN CONDIŢII DE RISC

Deciziile în condiţii de risc se caracterizează prin mai multe stări

ale naturii, fiind cunoscute probabilitatea de manifestare a lor şi
implicarea unor variabile, care sunt mai puţin controlabile şi
insuficient cunoscute.

Metoda utilităţii globale presupune întocmirea matricei

consecinţelor economice, a utilităţilor primare şi a utilităţilor sinteză,
varianta optimă fiind considerată acea variantă care este „preferată”
celorlalte.

Metoda speranţei matematice se aplică diferit în funcţie de numărul

criteriilor decizionale luate în considerare. În această situaţie se calculează
utilitatea sinteză a variantelor după criteriile stabilite funcţie de starea
condiţiilor obiective. Varianta optimă va fi stabilită funcţie de utilitatea
sinteză şi probabilitatea apariţiei unei anumite stări în situaţia unor condiţii
obiective.

Simularea presupune adoptarea deciziilor pe baza unor modele. În

acest caz sunt „întocmite” anumite modela, care reprezintă realitatea
simplificată a unor sisteme, astfel încât să permită alegerea celei mai
eficiente linii de acţiune în domeniul simulat. Pentru aceasta decidentul
trebuie să măsoare fenomenele şi procesele economice, dar şi să
experimenteze, fapt care presupune un mare risc în cazul dacă modelul
creat nu se va comporta în aceeaşi măsură în situaţia reală pe care o
reprezintă.

8
 TEHNICI DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR ÎN
CONDIŢII DE INCERTITUDINE

Condiţiile de incertitudine sunt atunci când nu se dispune de

informaţii necesare pentru a stabili probabilităţile de manifestare a
stărilor condiţiilor obiective şi variabilele sunt parţial necontrolabile.

5 reguli de adoptare a deciziilor:

Regula pesimistă, numită şi regula prudenţei (dezvoltată de Wald
A.), stabileşte varianta optimă ca fiind maximum dintre condiţiile obiective
cele mai nefavorabile.
Regula optimistă stabileşte varianta optimă ca fiind maximum dintre
cele mai favorabile stări ale condiţiilor obiective.
Regula optimalităţii (dezvoltată de Hurwicz L.) este o combinaţie
dintre cele două prezentate mai sus şi stabileşte varianta optimă ca fiind
maximum dintre consecinţa economică maximă a variantei şi consecinţa
economică minimă a variantei.
Regula proporţionalităţii sau a echilibrului (dezvoltată de Bayes-
Laplace) presupune stabilirea variantei optime pentru care media
consecinţelor este cea mai mare.
Regula minimizării regretelor (dezvoltată de Savage L.) stabileşte
varianta optimă ca fiind acea variantă pentru care regretul de a nu fi ales
varianta cea mai bună să fie cel mai mic.