MANAGEMENT BANCAR

Unitatea de studiu 3

MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR
BǍNCILOR COMERCIALE

Cuprins

Obiective
Cuvinte cheie
Introducere
3.1. Rolul băncilor comerciale în cadrul sistemelor bancare
3.2. Managementul operaţiunilor pasive
3.2.1. Managementul depozitelor bancare
3.2.2. Reescontul şi refinanţarea
3.2.3. Constituirea capitalului social, a fondului de rezervă şi a
provizioanelor
3.3. Managementul operaţiunilor active
3.3.1. Managementul operaţiunilor de creditare a agenţilor economici
3.3.2. Managementul operaţiunilor de creditare a persoanelor fizice
3.3.3. Managementul operaţiunilor de plasament
3.4. Corelarea operaţiunilor active cu cele pasive – premisa a asigurării lichidităţii
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
Întrebǎri
Bibliografie
Timp pentru studiu individual şi rezolvarea testelor – 6 ore

Obiective

Cunoaşterea originii şi motivaţia existenţei băncilor

comerciale;
Percepţia funcţionalitǎţii bǎncilor comerciale în calitate
de intermediari în contextul relaţiei economii-investiţii;
O abordare structurală a sistemului bancar operaţional specific diferitelor
ţări;
Punerea în evidenţǎ a problematicii managementului băncilor comerciale de
constituire şi atragere a resurselor în cadrul operaţiunilor pasive;

34
 MANAGEMENT BANCAR

Abordarea managementului bǎncilor comerciale specific operaţiunilor active

de creditare şi plasamente.

Cuvinte cheie

bancă comercială, intermediari, economii, investiţii, creanţe, monedă

scripturală, operaţiuni pasive, depozite bancare, disponibilităţi la vedere, conturi
curente, conturi de disponibilităţi, depozite la termen, reescont, refinanţare,
capital social, fond de rezervă, provizioane, operaţiuni active, creanţe
comerciale, gaj, lombardare, report, credite de trezorerie, credite specializate,
descoperire de cont, plasament.

Introducere

Băncile comerciale, în accepţiune modernă au apărut în legătură cu dezvoltarea

comerţului şi acumulările de capitaluri băneşti, expresie a dezvoltării producţiei şi
expansiunii economiei. Participând la dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin
intermediul titlurilor cambiale, în mod firesc, aceste bănci au primit apelativul de
"bănci comerciale".
În procesul de apariţie a băncilor comerciale, un rol aparte l-au avut zarafii şi
cămătarii, cei care făceau comerţ cu bani şi erau principalii intermediari ai
circulaţiei monetare. Astfel, deplasarea banilor cu valoare intrinsecă la locurile de
utilizare, asociată cu riscul de a fi substraşi, implica importante cheltuieli de
transport şi asigurare a securităţii acestora. Pe de altă parte, deţinerea în sine a
banilor nu aducea nici un profit.
Aceasta a făcut ca deţinătorii de capitaluri în formă bănească să-i încredinţeze
unor depozitari, unor intermediari, cu scopul de a-l păstra în siguranţă, pe de o
parte, şi de a primi o remunerare sub forma dobânzii bonificate, ca urmare a
folosirii acestor depozite băneşti ca surse de creditare, pe de altă parte. Astfel,
depozitele bancare constituite pe seama depunerilor stau la baza procesului de
redistribuire a capitalurilor băneşti sub forma diferitelor credite acordate de către
bănci. Într-un alt context, dezvoltarea economică, prin trecerea de la manufactură
la marea industrie, a făcut ca volumul creditelor solicitate să se amplifice foarte
mult. Toate acestea au impus infiinţarea acelor intermediari monetari, constituiţi în

35
 MANAGEMENT BANCAR

bănci de depozit sau bănci comerciale şi care, au devenit principala componentă

a sistemelor bancare moderne.

3.1. Rolul băncilor comerciale în cadrul sistemelor bancare

În epoca contemporană, rolul şi locul băncilor comerciale sunt stâns legate de
calitatea lor de intermediari în contextul relaţiei economii-investiţii, relaţie
fundamentală în ceea ce priveşte asigurarea creşterii economice. Astfel,
mobilizarea economiilor băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei într-un cadru
oganizat, la dispoziţia băncilor, constituie o principală premisă a dezvoltării
economice. Ele reprezintă venituri neconsumate în perioada curentă şi totodată o
cerere potenţială pentru producţia viitoare. În realizarea investiţiilor, agenţii
economici recurg atât la propriile capitaluri, cât şi la creditele acordate de bănci,
în aşa zisul proces de "reciclare şi valorificare" a capitalurilor băneşti din
economie.
Se creează astfel, condiţiile favorabile unei ample redistribuiri a capitalurilor
băneşti, realizată printr-o reţea de intermediari, care în exclusivitate, la început, şi
apoi, cu preponderenţă, în cadrul sistemelor bancare moderne, s-a constituit în
reţeaua băncilor comerciale sau de depozit.
Locul şi rolul băncilor în economie, precum şi structurarea lor în cadrul sistemului
bancar au la bază creaţia monetară. Băncile s-au afirmat ca instituţii monetare, ca
intermediari monetari, având posibilitatea de a pune în circulaţie creanţe asupra
lor însăşi, amplificând masa mijloacelor de plată, volumul circulaţiei monetare.
Poziţia de intermediari a băncilor comerciale poate fi relevată prin următoarea
reprezentare schematică:

36
 MANAGEMENT BANCAR

INVESTIŢII ECONOMII

Statul Statul

Agenţii Agenţii
economici economici

Populaţia Populaţia
A Banca comercială P

Credite Resurse
Fig.3.1. Interrelaţia economii-investiţii
Caracteristica principală a băncilor comerciale, în calitate de intermediari, este
activizarea permanentă a masei monetare sau altfel spus, transformarea activelor
nemonetare în monedă.
Emisiunea de monedă fiduciară, la început ca funcţie specifică majorităţii băncilor,
iar mai târziu numai a băncilor de emisiune, reprezintă principala formă a creaţiei
monetare.
Într-o accepţiune mai largă, se poate spune că şi băncile comerciale au şi ele un
important aport la creaţia monetară, prin acest proces de transformare
permanentă a activelor nemonetare (cambii, bonuri de tezaur, obligaţiuni etc.),
fără putere liberatorie, în instrumente de plată. Mai mult, înscrierea în conturi a
creditelor de către bănci, urmare a exercitării funcţiei de emisiune, constituie
momentul creaţiei unei monede adiţionale specifice, moneda scripturală.
În timp, pe măsura amplificării activităţii bancare, băncile de depozit devin
intermediari monetari, în legătură cu mobilizarea economiilor şi acordarea pe
seama acestora de credite, de regulă pe termen mijlociu şi lung. Prin această
activitate de intermediere, nu se creează monedă, ci doar se asigură o bună
utilizare a capitalurilor băneşti disponibile.
Iniţial, în ţări ca Anglia, Franţa, SUA etc., o mare parte a băncilor de depozit
efectuau şi operaţiuni de emisiune, fără a aduce perturbaţii circulaţiei băneşti. Mai
târziu, creşterea numărului băncilor care efectuau şi operaţii de emisiune a dus în
mod firesc la încălcarea normelor de emisiune, manifestându-se o supra-

37
 MANAGEMENT BANCAR

aglomerare a canalelor circulaţiei cu masă bănească fără ca economia să impună

acest fenomen. Cu alte cuvinte, are loc o abdicare de la principiile echilibrului
monetar. Această situaţie a dus la restrângerea emisiunii băneşti la dispoziţia unei
singure bănci, controlate de către stat (excepţie fac Statele Unite ale Americii
unde funcţionează unitar şi îşi exercită funcţia de emisiune 12 bănci federale de
rezerve).
Pe măsura evoluţiei sistemelor bancare s-a manifestat şi o tendinţă de
specializare a băncilor comerciale. Prin separarea şi independenţa băncilor
specializate se produce şi o delimitare a sferei de competenţă a băncilor de
depozit. Tendinţa de specializare s-a dovedit a fi în unele ţări o chestiune pur
declarativă, propagandistică, fără a obliga la exclusivitate sau interziceri.
Criza economică din anii 1929-'33, care a influenţat negativ şi activitatea băncilor,
generând o serie de falimente (numai în SUA, 36% din numărul băncilor au
falimentat), a impus o reglementare severă a operaţiunilor bancare. Astfel, băncile
aveau ca scop prioritar protejarea deponenţilor. Concomitent, băncilor comerciale
le revine sarcina de a institui un regim de autocontrol în ceea ce priveşte
depunerile, dar mai ales asupra modului de folosire a resurselor în procesul
creditării. Toate acestea au ca scop final asigurarea lichidităţilor.
În acest cadru se realizează o mai bună delimitare a activităţii băncilor comerciale
sau de depozit, faţă de celelalte bănci. Majoritatea sistemelor bancare au realizat
această delimitare, astfel că pe lângă băncile comerciale a apărut o reţea
diversificată de bănci specializate (de ramură, ipotecare, de afaceri etc.).
Băncile comerciale sau de depozit sunt caracterizate prin aceea că efectuează
toate tipurile de operaţiuni bancare. Au o activitate diversificată care se poate
manifesta liber, în funcţie de cerinţe, posibilităţi şi propria orientare.
Cu toate acestea, operaţiunile de bază sunt reprezentate de constituirea
depozitelor bancare şi utilizarea lor în scopul acordării de credite clienţilor săi.
Organizatoric, băncile comerciale sunt constituite în societăţi pe acţiuni, având ca
principal obiectiv obţinerea de rezultate financiare favorabile.
Băncile specializate includ o sferă largă a instituţiilor de credit, prezentând o
serie de diferenţieri specifice de la o ţară la alta. Deşi, în ansamblul lor, băncile
specializate efectuează o gamă largă de operaţiuni bancare, fiecare dintre ele
practică unele limitări, sau îşi asumă în exclusivitate anumite operaţiuni.
Limitele băncilor specializate în efectuarea operaţiunilor se referă, fie la raza de
acţiune (teritorială sau de ramură), fie la statulul lor social particular, acţionând, de
regulă, ca bănci cu caracter cooperatist sau mutual.

38
 MANAGEMENT BANCAR

De exemplu, cu referire la sistemele bancare ale ţărilor dezvoltate, la nivelul

anului 2015, situaţia se pezintă astfel:
A. Structuri şi ponderi în total active -%-
Bănci Alte Instituţii Socie- Socie- Fonduri Fonduri
Ţara comer- institu- de credit tăţi tăţi de de
ciale ţii de speciali- finan- de pensii plasa-
depozit zate ciare asig. ment
SUA 33 21 5 4 15 16 6
Japonia 37 22 25 - 7 - 9
Germania 25 47 7 - 16 2 3
Olanda 38 20 8 - 8 24 2
Canada 44 19 9 2 10 15 -
Suedia 34 11 23 4 12 14 2
Australia 31 28 1 11 17 11 1
Italia 64 20 16 - - - -
Spania 61 28 9 - 2 - -
Belgia 64 7 21 - 7 - 1
Austria 74 21 - - 4 - 1
B. Oficii bancare: număr şi densitate
Număr de oficii Densitate:
Ţara Deschise unităţi la 100000 locuitori
propriu- incluzând propriu-zise incluzând oficiile
zise oficiile poştale poştale
SUA 56866 - 24 -
Japonia 44078 67050 37 56
Germania 44698 62625 73 102
Franţa 23385 42579 46 77
Anglia 20541 42204 37 75
Olanda 6529 9220 45 64
Canada 7331 - 29 -
Suedia 3557 - 43 -
Australia 10538 - 68 -
Italia 12965 - 23 -
Spania 31117 - 81 -

Între băncile specializate, un loc aparte ocupă instituţiile de credit specializate.

Acestea au ca obiectiv creditarea pe termen mijlociu şi lung a unor ramuri,
sprijinirea operaţiunilor de credit ipotecar imobiliar, creditarea colectivităţilor locale
etc.

39
 MANAGEMENT BANCAR

Societăţile financiare, ca societăţi de credit, prezintă o importanţă aparte în

cadrul sistemelor bancare din ţările dezvoltate. Acestea sunt instituţii de credit
care, pe de o parte nu participă la constituirea depozitelor, iar pe de altă parte nu
efectuează operaţiuni pentru care nu au fost abilitate prin lege sau convenţie.
Principalele operaţiuni pe care le efectuează societăţile financiare sunt: leasing-ul;
factoring-ul; acordarea şi garantarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru
întreprinderi; creditarea mărfurilor cu plata în rate; garantarea locuinţelor pe bază
de ipotecă; gestiunea mijloacelor de plată, în special prin cărţile de credit etc.
În SUA, din cadrul societăţilor financiare fac parte companiile de asigurări,
instituţiile ce constituie şi administrează fondurile de pensii, fondurile comune de
creanţe etc.
În Franţa, în această categorie se includ: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni,
Poşta ş.a. Toate acestea sunt cuprinse în reţeaua Tezaurului, nefiind incluse în
sistemul bancar.
Unele bănci specializate acţionează ca intermediari în anumite ramuri sau
domenii de activitate, efectuând operaţiuni de mobilizare a resurselor, cât şi de
distribuire a creditelor în sfera lor specifică, asigurând un echilibru relativ între
operaţiunile pasive şi cele active.
O mare parte dintre băncile specializate sunt însă unităţi profilate unilateral, fie
primordial pentru mobilizarea de resurse, fie preponderent pentru acordarea
creditelor din resursele ce-i sunt puse la dispoziţie.
În acest cadru, băncile comerciale, îndeplinesc rolul de intermediar, atât între
agenţii economici din afara sistemului bancar, cât şi în reciclarea şi valorificarea
capitalului din cadrul sistemului, între verigile bancare.
Din cele prezentate, se desprinde concluzia că, băncile comerciale exercită, în
principal, două funcţii importante:
 mobilizarea resurselor;
 distribuirea creditelor.
Avându-se în vedere legătura stabilită prin conturi cu agenţii economici privind
constituirea şi utilizarea depozitelor, băncile comerciale îndeplinesc şi o altă
funcţie în economia modernă, aceea de centru de efectuare a plăţilor între titularii
de conturi. Prin această funcţie, băncile comerciale determină şi controlează
fluxurile circulaţiei monetare, şi în special cele exprimate prin banii de cont.
Principalele operaţiuni efectuate de către băncile comerciale sunt evidenţiate, în
sinteză, în bilanţul pe care acestea îl întocmesc.
De exemplu, în SUA, la sfârşitul anului 2015, situaţia de bilanţ a tuturor băncilor
comerciale se prezenta, astfel:

40
 MANAGEMENT BANCAR

-%-
ACTIVE PASIVE
Rezerve 2 Depozite la vedere 18
Numerar 3 Depozite stabile (la termen):
Disponibil la bănci 2 - Depozite din economii 17
Titluri de stat şi ale agenţilor - Depozite mici la termen (sub
guvernamentali 13 100000 $) 19
Titluri administraţie locală şi alte titluri 6 - Depozite mari la termen (peste
Credite: 100000 $) 15
- pentru comerţ şi industrie 19 Împrumuturi 24
- ipotecare 24 Capital propriu 7
- de consum 11
- interbancare 6
- alte credite 7
Alte active 7
TOTAL 100 TOTAL 100

Test de autoevaluare 3.1

1. Explicaţi interrelaţia economii-investiţii în contextul activitǎţii bancare;
2. Care sunt funcţiile importante ale unei bǎnci comerciale.
Răspuns:

41
 MANAGEMENT BANCAR

3.2. Managementul operaţiunilor pasive

Pentru băncile comerciale, operaţiunile pasive au ca obiectiv constituirea

resurselor de creditare.
Astfel, în activitatea băncilor comerciale, ca operaţini pasive distingem:
 constituirea depozitelor bancare;
 reescontul şi alte operaţiuni similare;
 constituirea capitalurilor proprii.

3.2.1. Managementul depozitelor bancare

Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcţii
ale băncilor, în general, şi a celor comerciale, în special. Operaţional, depozitele
bancare trebuie privite într-o dublă ipostază:
 pe de o parte ele se constituie în obligaţii ale băncilor faţă de
depunători, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar libere;
 pe de altă parte, pentru depunători, depozitele bancare reprezintă
creanţe, deci mijloace de plată pe care aceştia le pot utiliza în orice
moment, cu prioritate pentru efectuarea de plăţi către terţi, prin
intermediul operaţiunilor în conturi.
Ca atare, depozitele bancare reprezintă o formă a existenţei banilor de cont, a
monedei scripturale.
Băncile comerciale vor proceda la o valorificare a depozitelor, ca resurse de
creditare, în funcţie de natura lor şi termenele pentru care sunt mobilizate. În
general, băncile comerciale constituie două categorii de depozite: la vedere, sub
forma disponibilităţilor curente, şi la termen.
Depozitele la vedere se caracterizează printr-o stare de flexibilitate, în sensul că
depunătorii pot dispune oricând utilizarea lor sub forma plăţilor sau retragerilor din
cont. Datorită acestui aspect, depozitele la vedere, cel puţin formal, dau impresia
unei incertitudini în ceea ce priveşte asigurarea resurselor. Cu toate acestea,
practica bancară ne arată că, în mod normal, o parte a plăţilor efectuate de către
unii titulari de conturi se evidenţiază, ca încasări, în conturile altor clienţi, la
aceeaşi bancă, iar plăţilor făcute în conturi ale altor bănci le corespund, în
general, încasări de la alte bănci, astfel că suma soldurilor conturilor depozitelor la
vedere înregistrează valori relativ apropiate.
Se poate aprecia că evoluţia disponibilităţilor constituite pe seama depozitelor la
vedere se caracterizează printr-o anumită marjă de variaţie a sumei soldurilor,
delimitându-se un sold minim permanent care, de fapt, exprimă o resursă certă de

42
 MANAGEMENT BANCAR

creditare ( a se vedea fig.3.2.) Cu toate acestea, utilizarea disponibilităţilor

provenite din depozitele la vedere necesită din partea băncilor o anumită
prudenţă, deoarece antrenarea acestor sume în proporţii exagerate ar putea
genera dificultăţi privind starea de lichiditate, mai ales atunci când clienţii ar
supralicita retragerile.

Valoare

Nivel maxim

Nivel
Nivelminim
minim

Timp

Fig.3.2. Variaţia soldului disponibilităţilor la vedere

Din punct de vedere al tehnicii de evidenţiere, depozitele la vedere se pot constitui
în conturi curente sau în conturi de disponibilităţi.
Conturile curente se deschid persoanelor fizice şi juridice şi se caracterizează prin
aceea că, prin intermediul lor se evidenţiază o multitudine de operaţiuni de
încasări şi plăţi, folosindu-se diverse instrumente de decontare, cum ar fi: cecurile,
ordinele de plată, foile de vărsământ etc. Toate operaţiunile prin cont curent au loc
la solicitarea clienţilor băncilor. Prestarea serviciilor de cont curent, prin
amploarea lor, solicită un efort deosebit din partea băncii. Această situaţie face ca
majoritatea băncilor să aplice un regim special de remunerare a soldurilor de
disponibilităţi ce se creează în aceste conturi, fie că nu bonifică dobânzi, fie că
bonifică o dobândă redusă, comparativ cu depunerile la termen. De exemplu, în
prezent, băncile comerciale din ţara noastră bonifică dobânzi pentru depozitele la
vedere în cuantul de aproximativ 1/2 din dobânda depozitelor la termen.
Deşi, adesea cheltuielile bancare aferente operaţiunilor prin cont curent depăşesc
veniturile, titularii acestor conturi nu au nici o restricţie de a valorifica soldurile de

43
 MANAGEMENT BANCAR

disponibilităţi, atunci când acestea au o anumită dimensiune şi un caracter de

relativă permanenţă, utilizând instrumente şi modalităţi de valorificare mai
profitabile.
Conturile de disponibilităţi, se caracterizează prin aceea că evidenţiază pe o
perioadă mai îndelungată economiile clienţilor. Prin aceste conturi, de regulă, se
fac mai puţine operaţiuni de încasări şi plăţi decât prin conturile curente. Unele
bănci aplică chiar unele restricţii privind retragerile din aceste conturi. De pildă,
băncile engleze impun să fie anunţate cu 7 zile înainte de a se solicita retrageri
mai importante. Prin această categorie de conturi, băncile comerciale din ţările
occidentale evidenţiază majoritatea resurselor ca volum şi stabilitate în timp.
Depozitele la termen se constituie potrivit unei convenţii încheiate între deponent
şi bancă privind durata şi condiţiile de depunere, în special privind nivelul
dobânzilor bonificate, reprezentând o modalitate sigură de justificare în procesul
de creditare.
Băncile comerciale din ţările dezvoltate folosesc ca principal instrument pentru
constituirea acestor depozite, conturile de depozit pentru investiţii.
Pe termen de la o lună până la 1 an, aceste depozite se referă la sume mari care
sunt atrase de către bănci în condiţii de negociere pentru fiecare caz în parte. De
asemenea, băncile comerciale pot deschide clienţilor conturi de economii simple
sau după un anumit program de depunere, care să asigure o stare de regularitate
în procesul de economisire.
La noi în ţară, cele mai utilizate instrumente de către băncile comerciale pentru
constituirea depozitelor la termen sunt certificatele de depozit. De exemplu, la
Banca Comercială Română, certificatele de depozit se emit pe termene de 3 luni,
6 luni şi 1 an, în condiţiile unor dobânzi fixe pentru întreaga perioadă de
depozitare. Pentru sume mai mari, băncile comerciale din ţara noastră folosesc ca
instrument de depunere la termen, contul de depozit, clauzele cu privire la nivelul
dobânzilor şi condiţiile de retragere fiind diferite de la o bancă la alta.
3.2.2. Reescontul şi refinanţarea
Reescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi resurse de creditare
prin cedarea portofoliului de efecte comerciale provenite, de regulă, prin scontare,
unei alte bănci, băncilor de scont, dar de regulă băncii de emisiune.
Banca comercială recurge la reescontare în funcţie de interesele sale de a obţine
disponibilităţi (adesea în scopul unei mai bune valorificări). Esenţial este faptul că,
prin reescontare, banca de depozit înregistrează un profit chiar în aceeaşi zi, în
care s-a efectuat scontarea, ca diferenţă dintre dobânda la care se scontează

44
 MANAGEMENT BANCAR

(taxa scontului privat), mai mare şi taxa oficială a scontului, mai mică, practicată la
banca de emisiune.
Alături de reescont, băncile comerciale practică şi operaţiuni de lombardare,
operaţiuni de împrumut garantate cu efecte publice: obligaţiuni, bonuri de tezaur,
operaţiuni prin care banca comercială obţine de la banca de emisiune resurse pe
termen scurt.
Reescontul şi lombardarea sunt operaţiuni specifice recreditării sau refinanţării,
activităţi în continuă evoluţie în economia modernă. Aceste operaţiuni sunt
utilizate din necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu angajamentele, pentru
asigurarea operativă a acoperirii necesităţilor de credite prin atragerea
disponibilităţilor dispersate în economie. Procesul de recreditare este condiţionat
de garanţiile pe care le oferă creanţele şi caracteristicile lor. Astfel, unele creanţe
sunt negociabile, deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate la cumpărare de
către bănci, în timp ce alte creanţe nu pot deveni obiect de vânzare-cumpărare.
Practica bancară ne indică că numai o mică parte din creanţe pot fi recreditabile
sau considerate agreate la scontare, respectiv acceptate de bănci şi în special de
banca de emisiune.
De pildă, în Franţa, numai 27% din creanţe sunt agreate la scontare şi pot face
obiectul recreditării.
Acceptarea ca negociabile a creanţelor are ca suport considerentele de ordin
obiectiv, care au determinat acordarea creditelor, precum şi garanţiile materiale şi
morale pe care le au persoanele implicate ca participanţi la activitatea de
creditare.
Totodată, trebuie precizat că acele creanţe care nu sunt negociabile, nu
înseamnă că întotdeauna sunt nejustificabile sau lipsite de garanţii, ci se
manifestă faptul că, raportul de credit are un pronunţat caracter "personal" prin
motivaţie sau prin garantare şi astfel, creditul iniţial rămâne şi cel final.
Banca creditoare îşi asumă până la capăt răspunderea şi efectul acestui tip de
credite (riscul), urmând să aştepte ca rambursarea să se producă la termenele
stabilite. Se impune a se preciza faptul că, asemenea creanţe nu permit băncii să-
şi reântregească resursele prin recreditare şi să-şi majoreze astfel, „cifra de
afaceri”.
În efectuarea operaţiunilor de refinanţare, băncile comerciale au posibilitatea să
îmbine sistemul angajării resurselor la "preţuri fixe", dacă apelează la reescontare,
cu sistemul obţinerii resurselor la "preţuri libere", prin vânzarea titlurilor de
împrumut ale statului pe piaţa monetară (acele operaţiuni de open market).

45
 MANAGEMENT BANCAR

3.2.3. Constituirea capitalului social, a fondului de rezervă şi a provizioanelor

Principala caracteristică a băncilor comerciale este aceea că, în cadrul resurselor
de creditare, capitalurile proprii deţin o pondere redusă, astfel că este puţin
semnificativă reciclarea şi valorificarea capitalurilor băneşti prin capitalizarea
profitului bancar obţinut. Băncile, ca societăţi pe acţiuni, îşi formează capitalul
social prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni.
Alături de capitalul social, în componenţa capitalurilor proprii se regăseşte şi
fondul de rezervă. Băncile îşi constituie fondul de rezervă în vederea acoperirii
unor pierderi care se înregistrează în activitatea lor, în principal, pierderi generate
de insolvabilitatea unor debitori. Prin capitalizare, de regulă, resursele proprii
constituite sub forma fondului de rezervă, ating o mărime egală cu cea a
capitalului social. Această dimensiune a rezervelor se justifică prin varietatea
riscurilor ce apar în operaţiunile bancare. De exemplu, Banca Comercială
Română îşi constituie un fond de rezervă prin repartizarea anuală a 20% din
profitul net înregistrat în bilanţ, cotă care se reduce la 10% atunci când fondul de
rezervă ajunge la nivelul fondului statutar şi la 5%, când mărimea fondului de
rezervă reprezintă dublul fondului statutar.
În vederea menţinerii unui anumit plafon de lichidităţi, corelat cu o stare
prudenţială, adesea, băncile recurg la constituirea unor provizioane. Aceste
provizioane pot fi reglementate, constituite potrivit unor acte normative, în scopul
amplificării capitalurilor bancare proprii, sau provizioane de risc, pe baza cărora
pot fi acoperite anumite pierderi manifestate în activitatea bancară, pierderi a
căror natură poate fi prevăzută, fără a se şti exact mărimea şi momentul
producerii lor. Faţă de fondul de rezervă care se formează în procesul repartizării
profitului net (profitul bancar obţinut după deducerea impozitului), provizioanelor le
este caracteristic faptul că, se constituie pe seama cheltuielilor bancare, ceea ce
înseamnă o diminuare a profitului obţinut înaintea impozitării. În această situaţie
este mai avantajos pentru bancă constituirea provizioanelor decât a rezervelor.
Constituirea pasivelor bancare, structura şi costul acestora reprezintă o principală
problemă în cadrul managementului bancar. În cadrul managementului structurii
pasivelor bancare trebuie să se ţină seama, în primul rând, de realităţile de pe
piaţa naţională a creditului, de evoluţia şi tendinţele specifice ale acesteia. O
analiză în timp, relevă faptul că structura pasivelor bancare a cunoscut o continuă
schimbare.
În primul rând, în structura pasivelor bancare se observă o anumită stabilitate în
ceea ce priveşte constituirea şi aportul capitalului propriu şi o relativă creştere a
gradului de redistribuire a resurselor prin operaţiunile de recreditare şi refinanţare.

46
 MANAGEMENT BANCAR

În acest context, experienţa bancară din ţări ca SUA, Franţa, Anglia etc. ne arată
că, în timp ce au crescut resursele pe plan interbancar, se manifestă o anumită
diminuare a pasivelor provenite din afara sistemului bancar. De pildă, se observă
o scădere generală a depozitelor în ansamblul pasivelor bancare şi în primul rând
o reducere a depozitelor la vedere. Pe fondul subcapitalizării şi a unor dobânzi
mai puţin stimulative, aceste aspecte privind constituirea depozitelor se manifestă
şi în cadrul băncilor din ţara noastră.
Practicarea, în cazul depozitelor bancare, a unor dobânzi scăzute a făcut ca
deponenţii să se orienteze şi către alte modalităţi de plasament, în principal prin
investirea disponibilităţilor în titluri de valori mobiliare, pe piaţa financiară.
În mai multe ţări occidentale, în legătură cu constituirea depozitelor bancare s-a
generalizat experienţa Statelor Unite ale Americii, prin atragerea deponenţilor
individuali, sub forma economiilor familiale. S-au generalizat aşa-zisele conturi
NOW (negociabile orders of withdrawal) şi, apoi - conturile SUPER NOW, care
au ca trăsătură comună, pe de o parte, practicarea unui nivel înalt al dobânzilor
pentru soldul disponibilităţilor, iar pe de altă parte, soldul poate fi utilizat şi pentru
plăţile curente.
Dacă din punct de vedere operaţional, aceste conturi anulează diferenţa dintre
depunerile la vedere şi depunerile la termen, dimpotrivă, din punc de vedere al
nivelului dobânzilor bonificate crează avantaje notabile, practicându-se un nivel
ridicat, similar depunerilor la termen.
Conturile ATS (automatic transfer system), ca alternativă a conturilor NOW,
presupun menţinerea în sold a unui depozit minim neremunerat, destinat plăţilor
curente, în timp ce sumele care depăşesc acest plafon sunt preluate automat într-
un depozit pentru care se acordă dobânzi specifice economiilor la termen,
avantajoase pentru titularul de cont.
De asemenea, pentru încurajarea întreprinzătorilor de a-şi păstra disponibilităţile
lor în depozite la bănci, s-au introdus o serie de modalităţi de economisire
specifice. De exemplu, certificatele de depozit emise de către bănci în valori
nominale diferite*, cu o gamă largă a scadenţelor şi o remunerare peste nivelul de
piaţă a dobânzilor, asigură o largă participare a disponibilităţilor băneşti temporare
ale firmelor la constituirea pasivelor bancare. Prezentarea acestora sub forma
unor hârtii de valoare implică o largă accesibilitate pe piaţa monetară. Într-o formă
specifică (la purtător, cu parolă), certificate de depozit, ca instrument de atragere
a disponibilităţilor băneşti, în special de la persoanele fizice, se practică şi de

*
Certificatele de depozit emise de băncile americane pot fi sub 100.000 de dolari (small CD) sau
peste 100.000 de dolari (large sau Jumbo CD).

47
 MANAGEMENT BANCAR

către majoritatea băncilor comerciale din ţara noastră. Principala lor caracteristică
este aceea că sunt emise pentru sume fixe, diferenţiate pe nivele ale dobânzilor,
funcţie de durata constituirii depozitului (3 luni, 6 luni sau 1 an).
Fondurile comune de creanţe (Money Market Mutual Fonds) constituie, de
asemenea, o modalitate larg folosită şi amplă a atragerii resurselor de către bănci
prin titlurizare, prin automatizarea administrării unor creanţe în cadrul unui sistem
specific.
Important în cadrul acestei modalităţi de atragere a disponibilităţilor este faptul că
băncile, pe de o parte, pot înstrăina anumite creanţe, în condiţii negociabile, iar pe
de altă parte, recuperând resursele investite anterior, pot desfăşura operaţiuni
specifice de creditare. Astfel, se creează condiţii de amplificare a resurselor de
creditare pe baza atragerii disponibilităţilor în condiţii stimulative de remunerare,
convenabile la nivelul pieţei pentru deţinătorii de capitaluri. Fondurile comune de
creanţe sunt larg răspândite în ţări ca: Australia, Canada etc.
O altă modalitate menită să pună în valoare deţinerile de bonuri de tezaur aflate
în posesia băncilor, o reprezintă convenţiile de răscumpărare (Repurchase
Agreements). Această modalitate constă în vânzarea bonurilor de tezaur aflate în
portofoliu, cuplată cu convenţia de răscumpărare, la un preţ avantajos care
include şi dobânzile cumulate, aferente termenului operaţiei.
Convenţiile de răscumpărare au o utilizare amplă în ţări ca Japonia, Austria,
Germania, Spania, SUA etc.
Cert este faptul că, prin modificarea permanentă a structurii pasivelor în ultimii ani,
s-au creat noi căi ale managementului bancar, care au impus diversificări şi
inovaţii în funcţie de condiţiile specifice de formare a disponibilităţilor pe pieţele
naţionale şi de preferinţele deţinătorilor de capital în vederea valorificării.
În mamagementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate, datorită limitării
lichidităţii activelor bancare, cerinţa ca băncile să se sprijine mai mult pe
operaţiunile pasive, pe elasticitatea şi oportunitatea utilizării lor în asigurarea
lichidităţii.

48
 MANAGEMENT BANCAR

Test de autoevaluare 3.2

1. Enumeraţi operaţiunile pasive ale unei bǎnci comerciale;
2. Prin ce se caracterizeazǎ conturile NOW şi SUPER NOW ?
Răspuns:

3.3. Managementul operaţiunilor active

Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de plasament a

depozitelor bancare, care asigură funcţionalitatea statutară a acestora în vederea
desfăşurării unei activităţi profitabile.
Acest gen de operaţii se grupează, în principal, în trei categorii distincte:
 operaţiuni de creditare a agenţilor economici;
 operaţiuni de creditare a persoanelor fizice;
 operaţiuni de plasament.

49
 MANAGEMENT BANCAR

3.3.1. Managementul operaţiunilor de creditare a agenţilor economici

În condiţiile economiilor actuale, băncile comerciale, pentru a răspunde
exigenţelor clienţilor lor, şi-au diversificat posibilităţile de creditare. Tot mai multe
bănci comerciale au renunţat la o serie de operaţiuni tradiţionale, pe care le-au
preluat unele instituţii de credit specializate.
În continuare, băncile comerciale operează cu mai multe categorii de credite:
a) Creditul pentru acoperirea necesităţilor de capital fix.
În condiţiile extinderii activităţii şi a consolidării afacerilor, tot mai multe
întreprinderi îşi asigură necesităţile de capital fix participând la piaţa financiară
prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni. Chiar dacă această modalitate de
finanţare a investiţiilor este preferată de majoritatea firmelor, sunt şi situaţii în care
întreprinderile se adresează băncilor comerciale, în special pentru creditarea
procurării de echipament. Aceste credite se acordă, de regulă, pe termen scurt.
De exemplu, în Franţa, băncile comerciale acordă credite pe termene de până la
2 ani firmelor industriale, comerciale şi meşteşugăreşti pentru procurarea de
echipament sau pentru lucrări de construcţii. Mai mult de 2/3 din aceste credite nu
sunt recreditabile, ceea ce înseamnă că banca îşi asumă atât responsabilitatea
acoperirea acestor credite cu resurse, cât şi riscul pe care-l generează această
categorie de credite. Sunt şi credite pe termen mijlociu recreditabile. Acestea se
acordă, de regulă, dacă au girul unei instituţii de credit specializată, care are
oricând posibilitatea de a prelua creanţa şi de a o transfera asupra băncii de
emisiune. Asemenea credite sunt practicate în Franţa, de către băncile
comerciale de ramură.
Se remarcă faptul că, în ceea ce priveşte creditarea firmelor pentru procurarea
activelor fixe, băncile comerciale sunt mai puţin implicate, comparativ cu
societăţile de investiţii, băncile de ramură, societăţile financiare, de leasing etc.
b) Creditul de capital privind activitatea curentă
Pentru susţinerea activităţii de exploataţie se folosesc, de regulă, două produse
bancare:
 creditarea creanţelor comerciale;
 creditele de trezorerie.
b1 Creditarea creanţelor comerciale. Prin aceată operaţiune, băncile comerciale
pot să susţină activitatea de plasament pe seama creanţelor comerciale pe care
furnizorii le au asupra clienţilor lor. În cadrul acestei activităţi se manifestă una
dintre cele mai vechi tehnici de creditare practicată de către băncile comerciale şi
anume operaţiunea de scontare.

50
 MANAGEMENT BANCAR

Scontarea, ca formă de referinţă în creditarea creanţelor comerciale ce se

realizează prin intermediul operaţiunilor cambiale, reprezintă cesiunea cambiei
către un alt beneficiar, în schimbul valorii actuale. Necesitatea scontării decurge
din nevoia urgentă de capital bănesc a beneficiarului titlului de credit comercial.
Operaţiunea de scontare se adresează, în principal băncilor comerciale. Aceste
admit spre scontare titlurile de valori cambiale, plătind beneficiarului, valoarea
actuală (Va), determinată potrivit relaţiei:
Va = Vn - S
unde:
Vn = valoarea nominală;
S = scontul.
Scontul reprezintă în fapt, dobânda percepută de bancă pentru perioada de timp
cuprinsă între momentul scontării şi cel a scadenţei.
Operaţiunea de scontare presupune următoarea derulare:
 cedarea cambiei prin scontare are caracterul unui act de vânzare-
cumpărare, în sensul că, se cedează şi se preia dreptul de a
beneficia de suma prevăzută în cambie;
 scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare
din beneficiarii care au recurs la scontare şi deci au cedat
proprietatea cambiei, rămâne obligat la plata sumei din cambie, în
condiţiile în care trasul sau alţi participanţi la circuitul cambiei devin
insolvabili. În acest context, se manifestă ca o caracteristică
specifică răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei, la
plata sumei respective;
 scontarea cambiei este totodată o operaţiune de creditare, atât
prin faptul că se referă la transferul unui instrument de credit, cât şi
prin aceea că determină plasarea resurselor de creditare ale unei
bănci pe un anumit termen, cu asigurarea încasării unei dobânzi
aferente.
Din alt punct de vedere, scontul este operaţiunea prin care creditul comercial,
consfinţit de titlul cambial, se transformă în credit bancar. Prin scontare,
beneficiarul iese din raportul de credit iniţial, el primind suma de la o bancă
comercială, iar trasul urmează să achite la scadenţă contravaloarea cambiei către
bancă. Deci, trasul angajat iniţial într-o operaţiune comercială, de vânzare a
mărfurilor pe credit, devine, ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.
Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. Devenind beneficiară
a cambiei, definitiv, sau în postura de intermediar, în cazul în care recurge la

51
 MANAGEMENT BANCAR

recreditare, banca comercială îşi asumă în calitate de cosemnatară a cambiei,

riscul de a participa la acoperirea sumei de plată. De aici decurge necesitatea ca
banca să analizeze şi să selecţioneze cu multă atenţie titlurile cambiale pe care le
admite la scontare, în funcţie de potenţialul economic şi solvabilitatea fiecăruia din
semnatarii cambiei.
Pentru a diminua riscul de a deveni participant în relaţiile cambiale, băncile
comerciale recurg adesea la operaţii de creditare specifice, cum ar fi: pensiunea
şi împrumutul pe gaj de efecte comerciale.
Pensiunea, este acea operaţiune prin care o bancă comercială preia cambiile pe
care le vinde beneficiarul, cu condiţia ca acesta să le răscumpere la un termen
fixat. Asemenea operaţii sunt frecvente, în general, în relaţiile băncilor cu firmele
mari şi îndeosebi, în relaţiile dintre bănci.
Titlurile de credit ce fac obiectul pensiunii rămân, de regulă, la beneficiar, banca
cumpărătoare primind doar angajamentul de răscumpărare emis de beneficiar şi
borderoul efectelor respective.
Împrumutul pe gaj de efecte comerciale are loc atunci când banca comercială are
o imagine pozitivă privind solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are oarecare
reţineri cu privire la capacitatea de plată a celorlalţi semnatari. Împrumutul acordat
în acest mod, acoperă, de regulă, un anumit procent din valoarea nominală a
cambiilor depuse în gaj.
Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni (denumite şi operaţiuni de
lombard), au o pondere mare, de regulă, în anumite ţări dezvoltate, cum ar fi cele
anglo-saxone (Anglia, Germania, SUA etc.). Se practică acolo unde există o
abundenţă a titlurilor de împrumut, a bonurilor de tezaur, şi unde acestea se
constituie ca o parte însemnată a patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor.
Atunci când se manifestă nevoi temporare de bani, deţinătorii acestor titluri de
împrumut ale statului, preferând să le menţină în proprietate, obţinând în
continuare dobânzi, recurg la împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel, numai parţial la
venitul realizat prin plata dobânzilor pentru creditul de care beneficiază.
Adesea, nivelul împrumuturilor acordate nu acoperă decât o parte din valoarea
titlurilor depuse în garanţie, evitându-se orice pierdere provenită prin scăderea
cursurilor. Aceste împrumuturi constituie o modalitate preferată pentru obţinerea
de resurse în vederea finanţării speculaţiilor de bursă.
De exemplu, pornind de la un capital de 100.000 u.b. şi beneficiind de
împrumuturi succesive, prin gajarea titlurilor achiziţionate, participantul la bursă,
speculând această situaţie poate mobiliza un volum de titluri mult mai mare decât
propriul său capital şi influenţează astfel situaţia pe piaţa bursieră în sensul dorit.

52
 MANAGEMENT BANCAR

Capital Nr.operaţiuni Titluri Împrumuturi

iniţial achiziţionate (80% din
valoare)
100000 1 100000 80000
2 80000 64000
3 64000 51200
4 51200 40960
5 40960 32768
TOTAL 336160 268928

În mod asemănător se desfăşoară operaţiunile de report, în sensul că, banca

achiziţionează efectele publice şi obligaţiunile de la posesorii acestora, cu
obligaţia răscumpărării lor de către vânzător la acelaşi curs, peste un termen
scurt, de regulă de 15 zile.
b2 Creditele de trezorerie. Acestea sunt credite pe termen scurt, în general,
până la un an, şi se acordă agenţilor economici în vederea acoperirii necesităţilor
curente legate de ciclul de exploataţie şi comercializare. În practica bancară, cel
mai adesea, creditele de trezorerie se întâlnesc sub două forme:
 avansul în cont curent;
 credite specializate.
Avansurile în cont curent reprezintă principala formă prin care se exprimă
creditele de trezorerie (de capital) şi se practică pe scară largă în ţarile
occidentale dezvoltate, îndeosebi în SUA şi Anglia.
Aceste credite se acordă, oarecum "automat" atunci când băncile continuă să
facă plăţi în numele titularului de cont după ce acesta şi-a epuizat disponibilităţile,
în cadrul unei limite, numită linie de credit sau plafon de creditare.
Prin modul particular de angajare, acest credit are un comportament specific. Deşi
acest credit intră în categoria celor pe termen scurt, datorită faptului că soldurile
debitoare ale contului curent, prin care acest credit se evidenţiază, pot persista o
perioadă îndelungată de timp, acest principiu pare a fi contrazis. Această
disfuncţionalitate este doar aparentă, deoarece şi în acest caz, principiile generale
ale creditării (urmărirea obiectului creditabil, acordarea, rambursarea şi
garantarea materială a creditului) se manifestă fără rezerve.
Nivelul acestui credit este "fluctuant", în funcţie de evoluţia soldului debitor a
contului curent. De pildă, atunci când încasările în contul curent al debitorului sunt
predominante, creditul se restrânge, şi invers, atunci când plăţile excelează,
nivelul creditului angajat se majorează. Astfel, în cadrul unui plafon de creditare

53
 MANAGEMENT BANCAR

aprobat, angajarea efectivă a creditelor şi implicit costurile cu dobânzile

percepute, variază în funcţie de mărimea soldului debitor al contului curent.
Atunci când, pentru a se menţine în marja de lichiditate normală, banca
comercială va recurge la refinanţare în numele creditelor de trezorerie, ea poate
solicita debitorului un angajament sub forma unui bilet la ordin care apoi să fie
supus reescontării.
Creditele specializate. Aceste credite au un caracter specific şi sunt destinate a
acoperi o serie de necesităţi legate de buna desfăşurare a producţiei. Cele mai
des utilizate sunt: creditele de campanie, creditele pentru stocuri şi creditele de
prefinanţare.
Creditele de campanie au menirea de a acoperi cheltuielile de fabricaţie şi de
stocare pentru acei agenţi economici care desfăşoară o activitate sezonieră, cum
ar fi, de pildă, unităţile prelucrătoare de materii prime agricole.
Creditele pentru stocuri sunt destinate a acoperi acele mărfuri susceptibile de a fi
gajate şi care sunt depozitate sau se află în curs de transport. Creditele
respective sunt garantate pe baza unui document specific, numit warant. Acest
document atestă existenţa mărfurilor într-un depozit special (porturi, vămi etc.). Pe
o parte a documentului, numită "recipisa warant" sunt înscrise menţiuni cu privire
la transmiterea dreptului de proprietate. Ca document în sine, warantul este folosit
pentru obţinerea şi garantarea creditului şi se poate constitui oricând într-un efect
de comerţ. Totodată, warantul asigură creditorul de posibilitatea recuperării
creditului acordat. La fel ca şi în cazul cambiilor, warantul dă posibilitatea băncilor
comerciale în posesia cărora se află să recurgă pe seama lui la recreditare.
În tările dezvoltate, warantul are o largă utilizare şi se prezintă sub diverse forme.
De exemplu, în Franţa, întâlnim: warantul agricol (pentru culturi sau echipament
de exploatare); warantul petrolier (gaj asupra stocurilor petroliere minime
obligatorii); warantul industrial; warantul hotelier etc.
Creditele de prefinanţare sunt acele credite pe care băncile le acordă pentru a
acoperi cheltuielile ocazionate de realizarea unor loturi de produse destinate
exportului sau sectorului public. Aceste credite sunt mobilizabile, creând prin
refinanţare posibilitatea de acoperire a nevoilor de finantare curente, în legătură
cu producţia şi circulaţia mărfurilor.

3.3.2. Managementul operaţiuni de creditare a persoanelor fizice

Ca şi în cazul agenţilor economici, creditarea persoanelor fizice presupune tehnici
şi categorii de credite specifice.

54
 MANAGEMENT BANCAR

Principalele categorii de cheltuieli ale populaţiei pe care băncile comerciale le

agreează pentru creditare sunt:
 cumpărări de locuinţe;
 procurarea unor bunuri de folosinţă îndelungată (autoturisme,
mobilă, aparate electrocasnice etc.);
 efectuarea unor cheltuieli curente.
a) Creditele pentru locuinţe sunt dintre cele mai diverse, implicând intervenţia
unor societăţi specializate, cum ar fi, de exemplu, instituţiile de credit ipotecar,
care efectuează operaţiuni de recreditare şi care îşi procură resursele de pe un
segment specific al pieţei de capital.
b) Creditele pentru cumpărarea unor bunuri de folosinţă îndelungată. De
această categorie de credite beneficiază o masă largă de persoane fizice, de
regulă cele care realizează un nivel mediu al veniturilor. Creditele pentru bunuri
de folosinţă îndelungată, numite şi credite-clienţi, beneficiază din partea băncilor
comerciale de o gamă largă de facilităţi, avându-se în vedere faptul că acestea
sunt susţinute de o dublă garanţie, pe de o parte prin bunurile procurate, iar pe de
altă parte pe seama veniturilor debitorului, care asigură, în principal, şi sursa de
rambursare a ratelor datorate la scadenţă.
În majoritatea ţărilor occidentale, unele mari companii producătoare de bunuri de
folosinţă îndelungată dispun de societăţi financiare proprii care creditează
cumpărătorii, procurându-şi apoi resursele, pe piaţa creditului, prin recreditare.
Această activitate este remunerată de către cumpărătorul beneficiar de credite
prin dobânzi şi comisioane.
c) Creditarea cheltuielilor curente.
Băncile comerciale acordă o serie de credite pentru acoperirea cheltuielilor
curente, unor persoane particulare sau familiilor.
De pildă, în Franţa se practică aşa numitele împrumuturi personale, acordate pe
perioade variind între trei luni şi doi ani, la un nivel ce nu depăşeşte, de regulă,
veniturile titularilor pe trei luni. Un credit asemănător se acordă şi în ţara noastră
de către Banca Comercială Română, beneficiar fiind propriul personal.
Înprumuturile pe baza cărţilor de credit, se acordă persoanelor particulare,
folosindu-se, în principal, două tehnici specifice:
 prin amânarea plăţilor faţă de momentul cumpărării pe termene de
la 15 zile la o lună. Acest credit permite debitorilor o echilibrare mai
flexibilă a veniturilor familiale cu nivelul cheltuielilor;
 prin acordarea unui credit pe mai multe luni, sub forma cărţilor de
credit, pentru achiziţionarea de mărfuri şi plata serviciilor.

55
 MANAGEMENT BANCAR

3.3.3. Managementul operaţiunilor de plasament

Achiziţia de titluri de împrumut ale statului (efecte publice) şi acţiuni constituie o
altă cale de plasare a resurselor bancare în vederea obţinerii de profituri.
Majoritatea băncilor comerciale au prevăzut chiar în statut, ca modalitate
obligatorie de asigurare a lichidităţii, deţinerea de active uşor valorificabile, cum ar
fi, de exemplu, bonurile de tezaur, obligaţiunile etc.
Stimularea vânzării şi achiziţionării bonurilor de tezaur de către bănci, prin oferte
avantajoase făcute de banca de emisiune pe piaţa liberă (open market), constituie
una din politicile monetare şi de credit frecvent utilizate în condiţiile actuale.
În concluzie, în dezvoltarea managementului bancar al activelor, în funcţie de
anumite etape în evoluţia sistemelor bancare, şi ca expresie a particularităţilor
care definesc economiile moderne, s-au conturat în teoria monetară şi a
creditului, trei concepte: teoria creditului comercial, doctrina transferabilităţii şi
teoria veniturilor anticipate.
Teoria creditului comercial (Commercial Loan sau Real Bills Doctrin) se
fundamentează pe necesitatea satisfacerii pozitive a cerinţelor dilemei specifice
băncilor: lichiditate sau profit.
Această teorie, promovată de către bănci, acordă prioritate creditelor angajate pe
baza titlurilor cambiale garantate cu valori materiale aflate în procesul de
exploataţie sau în expediţie către clienţi. Se are în vedere caracterul de active
uşor lichidabile sau autolichidabile pe care le au garanţiile, funcţie de care s-au
acordat creditele. Există reale premise ca odată cu vânzarea mărfurilor ce fac
obiectul creditului, să se obţină resursele băneşti necesare rambursării lor.
Pentru a întări realitatea acestei premise, băncile trebuie să manifeste prudenţă şi
să exercite un control atent asupra naturii, calităţii şi oportunităţii producţiei
respective, vizând existenţa unor condiţii certe de desfacere. Altfel, totul devine o
iluzie.
Doctrina creditului comercial, ca orientare în managementul activelor, a proliferat
în perioada în care creditul-furnizori predomina, fiind pe primul plan în secolul
trecut şi în primele două decenii ale secolului nostru.
În perioada interbelică cunoaşte o amplă dezvoltare creditul obligatar şi în special
cel acordat statului pe baza bonurilor de tezaur. A apărut astfel teoria
transferabilităţii.
Teoria transferabilităţii (schiftability theory) pune pe primul plan calitatea de
intermediar a agentului bancar, posibilitatea acestuia de a transforma creditul
bancar, respectiv resursele constituite în depozite, în credit obligatar.

56
 MANAGEMENT BANCAR

În această perioadă, în condiţiile încurajării şi stimulării prin nivelul dobânzilor, s-

au amplificat operaţiile bancare de achiziţie a obligaţiunilor şi bonurilor emise de
către stat, astfel că deţinerea titlurilor de împrumut ale statului ocupă o pondere
tot mai mare în activele băncilor.
Se produce acel proces de transformare a economiilor, din depozite bancare în
economii financiare, care se prezintă sub forma hârtiilor de valoare, în primul rând
prin portofoliu de obligaţiuni şi bonuri de tezaur.
Teoria transferabilităţii s-a dovedit a fi deosebit de benefică pentru activitatea
bancară, presupunând o creştere evidentă a lichidităţilor.
În primul rând, deţinerea de obligaţiuni face posibilă obţinerea de disponibilităţi în
orice moment prin vânzarea lor pe piaţa financiară. Adesea, negocierea
obligaţiunilor şi a bonurilor de tezaur este o operaţiune simplă şi, de regulă, fără
variaţii prea mari ale cursului.
În al doilea rând, operaţiunile de lombard, de creditare cu garanţie în hârtiile de
valoare, oferă băncilor posibilitatea de a-şi constitui disponibilităţile necesare.
Ca o limită a acestei doctrine este aceea că, se reduce capacitatea de creditare a
economiei. O parte din resursele băncii fiind angajate în titluri de hârtii de valoare,
potenţialul de creditare a agenţilor economici scade. Totodată, această teorie
reprezintă o modalitate de reglare a volumului creditelor acordate economiei şi
indirect, a stării generale privind lichiditatea.
Teoria veniturilor anticipate (Anticipated Income Theoty) a apăru în perioada
postbelică, adată cu sporirea la cote considerabile a pieţei creanţelor.Potrivit
acestei doctrine, băncile consideră creditele pe termen lung ca o posibilă sursă de
lichidităţi. Se are în vedere faptul că, în mod normal, prin anuităţi, debitorii
rambursează creditele la datele fixate, astfel că se asigură un flux monetar
continuu către creditori care contribuie la asigurarea unei stări permanente de
lichiditate.
Pe de altă parte, ca măsură extinsă, băncile pot vinde creanţele angajate în titluri
de credit pe termen lung, recuperându-şi capitalul imobilizat.
Cu toate că aceste teorii manageriale au cunoscut o succesiune în timp, ele pot fi
considerate ca posibile orientări cu aplicabilitate în orice moment, acţionând
fiecare în parte sau concertat. Sunt posibilităţi care, conjugate cu caracteristicile
actuale ale sistemelor băneşti şi de credit, pot contribui cu bune rezultate la
optimizarea activelor şi creşterea performanţelor bancare.

57
 MANAGEMENT BANCAR

3.4. Corelarea operaţiunilor active cu cele pasive – premisa a asigurării lichidităţii

Băncile comerciale, prin specificul activităţii lor, se caracterizează prin aceea că,
pornind de la un capital propriu, relativ mic, desfăşoară o activitate de mobilizare a
resurselor băneşti temporar disponibile în economie, constituind depozite ce fac
obiectul operaţiunilor sale pasive. Pe de altă parte, prin intermediul operaţiunilor
active, aceste depozite sunt transformate în plasamente, cel mai adesea, sub
forma creditelor acordate clienţilor sau pentru procurarea unor titluri de valori
mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.). Întreaga activitate bancară ce
se derulează prin intermediul operaţiunilor de constituire şi utilizare a
disponibilităţilor băneşti se evidenţiază prin intermediul posturilor de bilanţ şi are
ca scop obţinerea unor profituri cât mai mari, în condiţiile asigurării lichidităţilor. În
timp ce, pe de o parte, pentru constituirea depozitelor pe seama depunerilor,
băncile vor suporta costul dobânzilor bonificate, pe de altă parte, ca urmare a
plasamentelor făcute vor încasa venituri din dobânzile percepute.
Există, astfel, o legătură organică, o relaţie de interdependenţă între datele de
bilanţ şi situaţia financiară a unei bănci. Structura activelor şi pasivelor şi
interrelaţia dintre diferitele rate ale dobânzilor practicate sunt principalele
elemente care dau dimensiune profitului bancar obţinut pe seama dobânzilor. În
afară de veniturile şi cheltuielile aferente dobânzilor, profitul bancar este influenţat
şi de alte venituri şi cheltuieli generate de serviciile bancare. Astfel, băncile
efectuează operaţiuni de decontări, transferuri, operaţiuni de mandat etc. pentru
care încasează diferite taxe şi comisioane. Totodată, în afara cheltuielilor cu
dobânzile, băncile suportă cheltuielile salariale, cheltuielile cu echipamentul de
calcul, cheltuieli administrativ-gospodăreşti etc.
Notând cu:

Ai = valoarea activului "i";

Pj = valoarea pasivului "j";
D = dividendele ce revin acţionarilor;
ri = randamentul mediu al activului "i", funcţie de rata dobânzilor;
cj = costul mediu al dobânzii aferentă pasivului "j";
Pr = provizioane pentru acoperirea pierderilor din credite;
v = alte venituri decât cele provenind din dobânzi;
c = alte cheltuieli, în afara costului cu dobânzile;
Pd = profitul bancar din dobânzi;
Pt = profitul bancar total înainte de impozit;
Pf = profitul bancar final

58
 MANAGEMENT BANCAR

şi ţinând seama de egalitatea bilanţieră, avem următoarele relaţii:

n m

∑ A = ∑P
i i + D (1)
i =1 j =1

n m

Pd = ∑r A i i - ∑c P j j (2)
i =1 j =1

n m

Pt = [ ∑r A i i - ∑c P j j - P r + (v - c) ] (3)
i =1 j =1

n m

Pf = [ ∑r A i i - ∑c P j j - P r + (v - c) ] (1 - t) (4)
i =1 j =1

unde:
n = numărul posturile de activ;
m = numărul posturilor de pasiv;
t = rata impozitului pe profit.
Pentru obţinerea unei activităţi bancare profitabile se pune problema unei cât mai
bune corelări între activele şi pasivele bancare. Or, optimizarea activităţii bancare
implică o valorificare cât mai bună a resurselor, prin angajarea unor operaţiuni
active care să aducă um maxim de profit. Pentru realizarea unei strategii bancare,
în funcţie de obiectivele optimului operaţiunilor active şi pasive, se impune a se
acţiona, cel puţin pe două planuri:
 durata de mobilizare a resurselor şi realizare a plasamentelor;
 nivelul dobânzilor.
Durata de mobilizare a resurselor şi angajare a disponibilităţilor se află în strânsă
dependenţă cu starea de lichiditate a băncii. Mai mult, constituie o principală cale
de diminuare a riscului lichidităţii.
Ca atare, structurarea operaţiunilor active şi pasive, compararea şi confruntarea
lor se face ţinându-se seama, pe de o parte, de durata de mobilizare a
disponibilităţilor, iar pe de altă parte, funcţie de momentul ajungererii la scadenţă
a creanţelor.
Strategia asigurării unei cât mai bune lichidităţi trebuie să urmărească, nu numai
un echilibru global, bilanţier (a se vedea relaţia 1), ci şi asigurarea unei echilibrări
între posturile de activ şi cele de pasiv, pe fiecare segment de durată:

A1 = P1 ; A2 = P2 ; . . . An = Pm ;

59
 MANAGEMENT BANCAR

Pentru a pune în evidenţă o posibilitate de structurare şi analiză a activelor şi

pasivelor unei bănci, funcţie de durată, luăm următorul exemplu:
Durata de ACTIVE PASIVE LICHIDITĂŢI
mobilizare şi
plasament indiv. cumulate indiv. cumulate indiv. cumulate

până la 1 lună 5000 5000 5500 5500 500 500

1 lună - 3 luni 5500 10500 6700 12200 1200 1700

3 luni - 1 an 9000 19500 10600 22800 1600 3300

1 an - 18 luni 15000 34500 16000 38800 1000 4300

18 luni - 2 ani 21000 55500 20000 58800 - 1000 3300

2 ani - 3 ani 2000 57500 700 59500 - 1300 2000

3 ani - 5 ani 3000 60500 1500 61000 - 1500 500

peste 5 ani 1000 61500 500 61500 - 500 0

TOTAL 61500 61500 61500 61500 0 0

Din datele prezentate în tabelul de mai sus, aparent se manifestă o stare de

echilibru în configuraţia activelor şi pasivelor. Or, pentru a aprecia situaţia de fapt,
se impune o analiză structurală, folosind o serie de instrumente specifice.
În primul rând, se recurge la o analiză a poziţiei lichidităţii (a se vedea ultimele
două coloane din tabeluil anterior). În structură, poziţia lichidităţii se determină ca
diferenţă între posturile de pasiv (Pj) şi cele corespunzătoare de activ (Ai). Se
observă că, pe durate de timp mai scurte, până la 1 an, se înregistrează o
lichiditate pozitivă, în timp ce pe pentru perioade mai lungi, lichiditatea devine
negativă, fapt ce generează, pentru bancă, un grad mai mare de risc. În prezent,
în ţara noastră, pe fondul unei instabilităţi monetare şi a fenomenului de
subcapitalizare, majoritatea băncilor recurg la strategia bancară a riscului minim,
astfel încât ponderea operaţiunilor active şi pasive se încadrează în intervale
scurte de timp, de regulă, până la 1 an, maxim 18 luni. Dacă, pe termen scurt,
prin această strategie, băncile obţin profituri considerabile, pe termen lung ele
devin vulnerabile. Este ceea ce în politică se numeşte "metoda paşilor mărunţi".
În al doilea rând, asupra lichidităţii se poate realiza o analiză cu caracter global,
utilizând indicele de lichiditate (Il) care se determină ca un raport între totalul
pasivelor şi activelor bancare, influenţate cu un coeficient de ponderare (k), care
reprezintă o cifră în creştere, luată cronologic, în funcţie de durată.

60
 MANAGEMENT BANCAR

Deci:

∑P j kj
j =1
Il = n (5)
∑A k i i
i =1

Dacă mărimea indicelui de lichiditate este mai apropiată de "1", înseamnă că este
asigurată o mai bună corelaţie între structura activelor şi pasivelor bancare.
În exemplul luat, având în vedere mărimea coeficienţilor de ponderare:

ki = kj = 1; 2;. . . 8;

obţinem:

( 5500 × 1 ) + ( 6700 × 2 ) + ( 10600 + 3 ) + ....( 500 × 8 )

Il = = 0,654
(5000 × 1) + ( 5500 × 2) + (9000 × 3) + ....(1000 × 8)

Această situaţie semnifică o acoperire a activelor pe termene mai lungi cu resurse

constituite pe durate mai scurte de timp, fapt ce rezultă şi din confruntarea directă
a poziţiilor respective.
În al treilea rând, o altă mărime specifică pentru o analiză calitativă a lichidităţii
potenţiale este rata lichidităţii viitoare (Rlv), care ne indică gradul de angajare a
unei bănci pe piaţa creditului, respectiv măsura în care creditele rambursate într-o
anumită etapă pot satisface noile solicitări.

Noi cereri de credite

Rlv = (6)
Imprumuturi strategice

Această rată poate fi calculată, atât pentru fiecare prag de durată, cât şi la nivelul
întregului volum al operaţiunilor bancare. O mărime apropiată de unitate ne va
indica o strategie bancară viabilă.
Nivelul dobânzilor practicate de către bănci constituie un important criteriu de
corelare a operaţiunilor active cu cele pasive. În calitate de intermediar, orice
bancă are în vedere obţinerea unui profit cât mai mare, pe baza diferenţei dintre
dobânda percepută şi cea bonificată.
La prima vedere, se pare că practicarea unei scări a dobânzilor fixe face posibilă
o previzionare cu mai multă certitudine a veniturilor şi cheltuielilor viitoare.
Aceasta situaţie poate fi întâlnită doar în cadrul unor sisteme băneşti caracterizate

61
 MANAGEMENT BANCAR

prin relativă stabilitate. Ca urmare a unor perturbări monetare frecvente, generate

de procese inflaţioniste, tot mai multe bănci practică nivele flotante ale dobânzilor,
ceea ce afectează atât preţul resurselor, cât şi veniturile din dobânzi obţinute
pentru creditele angajate.
Ca o consecinţă a acestui fapt, în practica bancară din ţările dezvoltate se
operează cu o categorie specifică, aceea de active, pasive şi dobânzi variabile
sau sensibile, în funcţie de nivelul de piaţă al dobânzii. În raport cu acestea,
pentru celelalte active, pasive şi dobânzi neinfluenţabile se foloseşte apelativul
"nesensibile" sau fixe. Această situaţie a generat noi probleme în ceea ce priveşte
corelarea operaţiunilor active cu cele pasive.
Pentru analizarea acestei situaţii, frecvent se recurge la rata gradului de
sensibilitate (Rgs) ce se determină ca un raport între activele şi pasivele sensibile:

Active sensibile
Rgs = (7)
Pasive sensibile

Global, cât şi în structură, acest indice exprimă gradul de acoperire a activelor cu

pasive de aceeaşi natură. Dacă, rata gradului de sensibilitate înregistrează o
mărime supraunitară, aceasta reflectă o stare în care activele predomină asupra
pasivelor, fapt ce asigură băncii o bună situaţie financiară. Dimpotrivă, o rată
subunitară reflectă dependenţa băncii faţă de pasivele sensibile care, adesea,
poate genera o creştere a cheltuielilor cu dobânzile bonificate.
Pe de altă parte, impactul dobânzilor sensibile poate determina un gol între
activele mai mari şi pasivele mai mici, pentru acoperirea căruia trebuie atrase noi
resurse, prin practicarea unor dobânzi stimulative, la un nivel exprimat prin rata de
acoperire a breşei (Rab):

Marimea dobanzii
Rab = × 100 (8 )
Golul de pasive

Pentru a prezenta acest aspect, luăm următorul exemplu:

Nivelul dobânzii
Specificare Suma
% absolut

Active 29000 33 9570

Pasive 27000 32 8640

Diferenţă (gol) 2000 46,5 930

62
 MANAGEMENT BANCAR

Se constată că, pentru a acoperi un gol de pasive în sumă 2000, diferenţa de

dobândă este de 930, ceea ce înseamnă o rată de 46,5 %. Rata de acoperire a
breşei de 46,5 %, exprimă nivelul maxim de dobândă ce poate fi bonificat pentru
acoperirea golului de resurse. Aşa se explică faptul că, în ultima perioadă şi în
prezent, Banca Naţională a României acordă credite de refinanţare băncilor
comerciale practicând rate ridicate ale dobânzii.
Un alt instrument de analiză utilizat în stabilirea influenţelor activelor şi pasivelor
bancare asupra situaţiei sale financiare este ecuaţia veniturilor şi cheltuielilor:
(Af x daf) + (As x das) = (Pf x dpf) + (Ps x dps) + Pb, (9)
unde:
Af, Pf, daf, dpf = active, pasive şi dobânzi fixe (nesensibile);
As, Ps, das, dps = active, pasive şi dobânzi sensibile;
Pb = profitul bancar.

Pentru exemplificare, propumen următoarea structură bilanţieră:

ACTIVE Sume PASIVE Sume

- cu dobândă fixă 150000 - capital propriu 10000

- cu dobândă sensibilă 60000 - cu dobândă fixă 150000

- nevalorificabile 30000 - cu dobândă sensibilă 80000

Total 240000 Total 240000

Luându-se următoarele date:

- dobânda fixă pentru active (daf) = 32 %;
- dobânda fixă pentru pasive (dpf) = 30 % ;
- dobânda sensibilă pentru pasive (dps) = 35 %
- profitul băncii = 5000,
să se determine nivelul minim al dobânzii pentru creditele acordate în regim de
active sensibile.
Înlocuind datele în formula ecuaţiei veniturilor şi cheltuielilor (9), obţinem:
(150000 x 32%) + (60000 x das %) = (150000 x 32%) + (80000 x 35%) + 5000 
48000 + 600 das = 45000 + 28000 + 5000 
600 das = 30000  das = 50%
Modificarea nivelului dobânzilor sensibile impune alte nivele ale cheltuielilor şi
veniturilor. Ca atare, dimensiunea activelor şi pasivelor este semnificativă pentru

63
 MANAGEMENT BANCAR

stabilirea rezultatelor financiare şi determinarea profitului. Aspectul de ordin

calitativ ce decurge din ecuaţia veniturilor şi cheltuielilor constă în aceea că, se
impune o astfel de corelare a operaţiunilor active cu cele pasive încât să se obţină
rezultate financiare pozitive, marcate de un nivel maxim al profitului.

Test de autoevaluare 3.3 (grilă)

1)Care din urmatoarele afirmatii sunt adevarate in legatura cu depozitele la
vedere?
a) [ ] se caracterizeaza printr-o stare de flexibilitate in sensul ca depunatorii
pot dispune oricand utilizarea lor sub forma platilor sau retragerilor din
cont
b) [ ] reprezinta certitudine pentru banca in ceea ce priveste asigurarea
resurselor
c) [ ] din punct de vedere al tehnicii de evidentiere se pot constitui sub
forma conturilor de economii simple sau dupa un anumit program de
depunere
d) [ ] se caracterizeaza printr-o anumita marja de variatie a sumei
soldurilor, delimitandu-se un sold minim permanent
2) In activitatea bancilor comerciale, ca operatiuni pasive distingem:
a) [ ] emisiunea de moneda
b) [ ] reescontul
c) [ ] constituirea capitalurilor proprii
d) [ ] operatiunile de creditare ale persoanelor fizice
3) Reescontul reprezinta:
a) [ ] o modalitate de procurare a unor noi resurse de creditare prin
cedarea portofoliului de efecte comerciale
b) [ ] o modalitate de procurare a unor noi resurse de creditare prin
cedarea portofoliului de bonuri de tezaur
c) [ ] o operatiune de activ pentru banca centrala
d) [ ] o operatiune de open-market
4)Fondul de rezerva se caracterizeaza prin urmatoarele:
a) [ ] se formeaza pe baza repartizarii profitului net
b) [ ] reprezinta o diminuare a profitului obtinut inaintea impozitarii
c) [ ] se constituie pentru acoperirea unor pierderi generate de
insolvabilitatea unor debitori
d) [ ] este egal ca marime cu nivelul provizioanelor bancare
5)Teoria transferabilitatii cu privire la managementul bancar al ativelor se
caracterizeaza prin urmatoarele:
a) [ ] acorda prioritate creditelor pe baza titlurilor cambiale garantate cu
valori materiale aflate in procesul de exploatatie sau in expeditie catre
clienti
b) [ ] transfera economiile din depozitele bancare in economii financiare
care se prezinta sub forma hartiilor de valoare
c) [ ] presupune o crestere a lichiditatilor in conditiile vanzarii titlurilor de
valoare pe pietele financiare
d) [ ] considera creditele pe termen lung o posibila sursa de lichiditati

64
 MANAGEMENT BANCAR

6)In cazul in care rata gradului de sensibilitate este o marime subunitara, care
din urmatoarele afirmatii sunt adevarate:
a) [ ] se reflecta o stare in care activele predomina asupra pasivelor
b) [ ] reflecta dependenta bancii fata de pasivele sensibile
c) [ ] se poate genera o crestere a cheltuielilor cu dobanzile bonificate
d) [ ] se asigura bancii o buna situatie financiara

Răspunsuri şi precizări la testele de autoevaluare

TA 3.1
1. pune în evidenţǎ pasivele şi activele bancare;
2. mobilizarea resurselor şi distribuirea creditelor
TA 3.2
1. constituirea depozitelor bancare; reescontul şi alte operaţiuni similare;
constituirea capitalurilor proprii;
2. un nivel ridicat al dobânzilor; posibilitatea utilizǎrii soldului pentru plǎţile
curente
TA 3.3
1. (a,d); 2. (b,c); 3. (a,c); 4. (a,c); 5. (b,c); 6. ( b,c);

Întrebări

1. Care sunt principalele categorii de clienţi ale băncilor comerciale ?

2. Cum se structurează sistemul bancar al Statelor Unite ale Americii ? Dar în
Franţa ?
3. Cum se structurează depozitele bancare ?
4. Ce este reescontul ? Ce se înţelege prin refinanţare ?
5. Care este deosebirea între fondul de rezervă şi provizioane ?
6. Care este conţinutul creditului pentru acoperirea necesităţilor de capital fix ?
7. Ce se înţelege prin creditarea creanţelor comerciale ?
8. Ce sunt creditele de trezorerie ?

65
 MANAGEMENT BANCAR

9. Care sunt principalele credite specializate ?

10. Precizaţi principalele categorii de credite acordate persoanelor fizice.
11. Ce se înţelege prin operaţiunile de plasamente bancare.
12. În ce constă teoria veniturilor anticipate ?
13. Care sunt relaţiile ce exprimă mărimea profitului realizat la nivelul unei
bănci ?
14. Cum se determină indicile de lichiditate bancară ?
15. Care este relaţia prin care se stabileşte rata lichidităţii viitoare ?
16. Cum sunt relaţiile prin care se determină rata gradului de sensibilitate şi
rata de acoperire a breşei ?
17. Care este ecuaţia veniturilor şi cheltuielilor bancare ?

Bibliografie
1. Niţu, I., Managementul riscului bancar, Expert, Bucureşti, 2000
2. Cocriş, V şi Andrieş, A., Managementul riscurilor şi performanţelor bancare,Editura
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010
3. Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, vol.I-IV, Editura Graphix, Iaşi, 1995-1996
4. Davis, A., Banking operations, Pitman Publishing, London, 1992
5. Dedu, V., Gestiune bancarǎ, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 2014
6. Ionescu, L. (coord.), Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică, Bucureşti,
1996
7. Isărescu, M., Banca Naţională a României 1880-1995, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1995
8. Mayer, T., Bǎncile, activitatea bancarǎ şi economicǎ, Editura Didacticǎ şi
Pedagogicǎ, Bucureşti, 1983
9. Simone, C., Băncile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
10. Stoica, M., Management bancar, Editura Economicǎ, Bucureşti, 1999
11. Turliuc, V., Cocriş, V., Boariu, Angela, Stoica, O., Dornescu, V., Chirleşan, D.,
Monedă şi credit, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, 2015
12. *** Legea bancarǎ nr.58/1998
13. *** Legea nr.102/1998 privind Statutul Bǎncii Naţionale a României

66