CURS II

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

- trecut, prezent şi viitor -

2.1. Încercări de reglementare instituţionalizată a relaţiilor monetar-financiare

internaţionale

Desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial s-
a realizat, de regulă, pe baze bilaterale, fără existenţa unor reglementări concrete, adoptate expres de
marea majoritate a ţărilor lumii. Regulile de comportament, acolo unde ele au existat, s-au impus
spontan şi au fost într-o măsură mai mare sau mai mică respectate.
În cadrul sistemului monetar bazat pe etalonul aur, raporturile valorice dintre monede se
stabileau în funcţie de definirea lor în aur, cursurile valutare oscilau în jurul parităţilor aur, având din
acest punct de vedere un caracter relativ fix, stabil. Stingerea obligaţiilor internaţionale se făcea în aur
sau monede convertibile în aur (liră sterlină, franc francez, dolar american). În funcţie de mecanismele
de convertire adoptate de ţările lumii, acest sistem a cunoscut mai multe forme: aur-monedă, aur-
lingouri şi aur-devize.
Primele încercări de reglementare instituţionalizată a relaţiilor monetar-financiare dintre ţări
au apărut în secolul al XIX-lea, prin crearea uniunilor şi blocurilor monetare, acestea din urmă
transformându-se în zone monetare.1 Obiectivul lor îl constituia, pe de o parte, uniformizarea
circulaţiei monetare între ţările participante şi astfel facilitarea dezvoltării relaţiilor comerciale şi, pe
de altă parte, reglementarea uniformă a comportamentului monetar faţă de ţările din afara uniunilor.
Uniunile monetare au fost create în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în scopul
unificării unor sisteme monetare naţionale şi înlăturării dificultăţilor generate de funcţionarea
bimetalismului sau monometalismului argint.
În acea vreme, cele mai cunoscute uniuni monetare erau: Uniunea Monetară
Germană, Uniunea Monetară Latină, Uniunea Monetară Scandinavă. Uniunea Monetară
Germană, creată în 1857 prin participarea Prusiei şi Austriei, ulterior aderând şi alte ţări,
cuprindea reglementări privind emisiunea şi circulaţia monedelor în şi între ţările membre,
sistemul funcţionând pe baza monometalismului argint. De asemenea, era reglementată
emisiunea şi circulaţia aşa-numitelor "monede comerciale" utilizate în relaţiile de plăţi cu
ţările din afara uniunii. Uniunea Monetară Latină a fost înfiinţată prin Convenţia din 1865,
încheiată între Franţa, Belgia, Italia, Elveţia şi Grecia. Ţările membre au adoptat un sistem
monetar comun, având ca monedă centrală francul francez şi o circulaţie liberă a monedelor
naţionale la cursuri fixe stabilite în raport cu moneda franceză. Crearea acestei uniuni a
contribuit la o anumită consolidare de scurtă durată a poziţiilor internaţionale ale
bimetalismului. Uniunea Monetară Scandinavă creată în 1872 între Suedia, Danemarca şi
Norvegia, cuprindea reglementări monetare uniforme pentru ţările participante. Dificultăţile cu
care s-au confruntat aceste uniuni erau legate de absenţa unei autorităţi de gestiune
monetară suficient de puternică şi lipsa armonizării politicilor economice ale statelor
participante.
Prin crearea blocurilor monetare (1934-1936) s-a urmărit, pe de o parte, promovarea
intereselor expansioniste ale unor ţări pe plan valutar-financiar şi înlăturarea efectelor crizei
din perioada 1929-1933 iar pe de altă parte, întărirea legăturilor dintre ţările metropolă şi
fostele colonii. Blocurile monetare s-au constituit având la bază o monedă pivot şi mai
multe monede satelit, caracteristicile lor principale fiind: fixitatea raporturilor valorice dintre
moneda pivot şi cele satelit; convertibilitatea şi transferabilitatea nelimitată a monedelor
satelit în moneda pivot şi între ele; concentrarea rezervelor monetare şi administrarea lor de
către banca emitentă a monedei pivot; reglementarea şi aplicarea uniformă a relaţiilor
monetare ale ţărilor membre faţă de statele din afara blocului.
În funcţie de moneda care a îndeplinit rolul de pivot, au existat blocul aurului, lirei

1
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - "Monedă, credit, bănci", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 46

1
sterline, francului francez şi dolarului SUA. Blocul aurului a fost creat în anul 1933 şi a
cuprins ţările care doreau menţinerea etalonului aur: Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Elveţia,
Polonia. Blocul lirei sterline a reprezentat modelul blocului monetar şi a funcţionat în
perioada 1931-1939, având ca obiectiv asigurarea stabilităţii cursurilor valutare ale
monedelor componente. Blocul francului francez s-a desfăşurat până în anul 1945, moneda
franceză având aceeaşi putere circulatorie atât în Franţa, cât şi pe pieţele ţărilor membre.
Blocul dolarului a fost creat în anul 1933, după eşecul Conferinţei Monetare şi Economice de
la Londra, monedele ţărilor sud-americane fiind legate de dolarul SUA, evoluând şi fluctuând
în funcţie de modificările intervenite în valoarea paritară şi în cursul valutar ale acestuia.
În condiţiile în care uniunile şi blocurile monetare reprezentau interesele unui grup de
ţări şi aveau, deci, un caracter limitat, funcţionarea lor nu a condus la o reglementare
internaţională a relaţiilor monetar-financiare, aşa cum se aştepta. Era necesară, în
continuare, asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre monedele naţionale
pentru prevenirea şi înlăturarea mişcărilor speculative de capital, crearea unor rezerve
monetare şi a unor lichidităţi suficiente cantitativ şi calitativ, precum şi instituirea unor
mecanisme de ajustare a balanţelor de plăţi în cazul unor deficite sau excedente exagerat de
mari.
După cel de-al doilea război mondial, unele blocuri monetare au dispărut (blocul
aurului) iar altele s-au transformat în zone monetare. O zonă monetară reuneşte un grup de
ţări, de regulă dominat economic de una dintre ele, în cadrul căruia convertibilitatea
monedelor este nelimitată, ratele de schimb sunt fixe, mişcările de capitaluri sunt complet
libere iar rezervele valutare (aur şi valute convertibile în aur) sunt administrate în comun de
banca centrală a metropolei.2 Din această perspectivă se poate considera că în anul 1931,
după devalorizarea monedei engleze, a apărut zona lirei sterline; de asemenea, s-a constituit
zona dolarului şi zona francului.
Rezultatul practic cel mai important al existenţei unei anumite zone monetare a fost
acela că monedele mai slabe au beneficiat de influenţa permanentă a monedei mai
puternice, care juca astfel rolul de "monedă comună", la care se raportau monedele
participante şi care era singura având o funcţie internaţională, atât în cadrul zonei, cât şi în
relaţiile cu ţările terţe. Din acest punct de vedere se poate spune că Sistemul Monetar
European creat mai târziu a fost de fapt o zonă monetară, în care marca germană s-a impus
treptat ca ancoră şi monedă internaţională a sistemului.
Privite în ansamblu, toate aceste încercări de reglementare instituţionalizată au avut
un caracter limitat, determinat de numărul redus al ţărilor participante şi, în acelaşi timp,
întrucât interesele grupărilor erau divergente, ele au servit după caz ca mijloc de apărare sau
ofensivă economică, dezavantajând ţările din afara grupărilor în ceea ce priveşte dezvoltarea
relaţiilor internaţionale.

2.2. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Prin acordurile Conferinţei Monetare şi Financiare a Naţiunilor Unite şi Asociate din

anul 1944 de la Bretton Woods, la care au participat 45 de naţiuni, s-a încercat pentru prima
dată în istorie crearea unui sistem monetar internaţional pe baze instituţionalizate. S-a
marcat astfel trecerea de la înţelegerile bilaterale sau de grup în sfera relaţiilor monetar-
financiare, la o înţelegere multilaterală între state în acest domeniu.
Sistemul monetar internaţional, într-o accepţiune generică, constituie un ansamblu de norme
şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze
comportamentul monetar al ţărilor în raporturile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce
determinate de schimburile comerciale, necomerciale şi mişcările internaţionale de capital.
Obiectivul principal al sistemului monetar internaţional instituit în 1944 a fost să
asigure, prin intermediul mecanismelor monetare, evoluţia echilibrată, armonioasă şi
echitabilă a relaţiilor economice dintre state, în scopul dezvoltării economice a fiecărei ţări
membre în parte şi a economiei mondiale în ansamblul ei.

2
Cerna, S. - "Unificarea monetară în Europa", Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 49-50

2
 Cu toate aceste intenţii generoase, desfăşurarea Conferinţei de la Bretton Woods şi
organizarea ulterioară a sistemului monetar internaţional au stat sub semnul dominant al poziţiei
politico-economice a SUA, care la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au ieşit întărite atât
politico-militar, cât şi economic.
Principiile sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods înscrise în
Statutul FMI adoptat atunci au fost:
1. Universalitatea. Deşi la Conferinţa de la Bretton Woods a participat un număr
relativ redus de state, sistemul instituit a fost conceput ca un sistem deschis,
nediscriminatoriu, la el putând adera orice stat. Participarea implica recunoaşterea şi
acceptarea drepturilor şi obligaţiilor ce reveneau statelor membre şi care erau înscrise în
Statutul FMI. În consecinţă, calitatea de membru al FMI determina participarea unui stat la
sistemul monetar internaţional.
2. Etalonul monetar. În cadrul sistemului adoptat, dolarului i-a revenit, alături de aur,
rolul de etalon şi principal instrument de rezervă şi plată pe plan internaţional. Acest lucru a
însemnat instituirea prin statut a sistemului monetar bazat pe etalonul aur-devize, de fapt pe
etalonul aur-dolar, sistem în cadrul căruia monedele naţionale nu mai erau convertibile direct
în aur, ci indirect, în sensul că băncile centrale asigurau convertibilitatea bancnotelor deţinute
sau primite în valute străine convertibile la rândul lor în aur, respectiv în dolari americani.
Astfel, dolarul a devenit etalon al sistemului, deci ca şi aurul, măsură a valorii. Între aur şi
dolar a fost stabilit un raport valoric de 1 uncie aur = 35 dolari americani (1 $ = 0,888671 g
aur), acesta fiind convenit şi ca preţ fix şi oficial al aurului.
3. Stabilitatea parităţilor şi a cursurilor valutare. Fiecare stat membru era dator să-şi
definească valoarea paritară a monedei naţionale în aur sau în dolari. Faţă de parităţi, ţările membre
erau obligate să menţină evoluţia cursului monedelor lor în limite foarte strânse (±1% până în 1971 şi
±2,25% între 1971-1973). Stabilitatea cursurilor valutare era subordonată principalului obiectiv de
reaşezare a relaţiilor comerciale şi monetar-financiare dintre state pe o bază cât mai solidă.
4. Convertibilitatea monedelor. Singura monedă convertibilă în aur era dolarul american.
Autorităţile monetare americane se angajau, dată fiind poziţia dolarului în sistem, să convertească
dolarii oricând la cererea celorlalte bănci centrale, la preţul oficial de 35 dolari uncia. Monedele
celorlalte ţări erau convertibile reciproc şi numai prin dolar, în aur. Convertibilitatea monedelor
implica desfiinţarea restricţiilor şi a discriminărilor de orice fel privind plăţile curente cu străinătatea
ale unei ţări. În acelaşi timp, în statut era prevăzută posibilitatea ca acele ţări care nu îndeplineau
condiţiile de trecere la convertibilitate a monedei lor să menţină, o anumită perioadă de tranziţie,
restricţiile valutare.
5. Crearea rezervelor monetare internaţionale. Băncile centrale ale statelor membre
trebuiau să-şi constituie rezerve monetare internaţionale corespunzător necesităţilor determinate, în
general, de convertibilitate şi de intervenţiile pe piaţa valutară pentru asigurarea stabilităţii cursurilor
valutare.
6. Echilibrul balanţei de plăţi. Ţările membre erau datoare să supravegheze şi să menţină
echilibrul balanţelor de plăţi. Ca măsură extremă pentru menţinerea acestui echilibru, ţara membră, de
comun acord cu FMI, putea recurge la devalorizarea sau revalorizarea propriei monede. Făceau
excepţie SUA, întrucât potrivit principiului amintit, pentru acoperirea deficitului puteau emite dolari,
propria monedă.
Un alt rezultat al Conferinţei de la Bretton Woods a fost crearea unui cadru instituţional -
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - de
vocaţie internaţională, investit cu anumite funcţii în scopul de a contribui prin mijloace specifice la
menţinerea, funcţionarea şi stabilitatea sistemului monetar internaţional adoptat. Prin activitatea
acestor două instituţii s-a conturat pentru prima dată în istorie sistemul asistenţei financiare
internaţionale.
Privit în ansamblul său, sistemul de la Bretton Woods a reflectat dorinţa statelor lumii
de reconstrucţie şi dezvoltare economică într-un climat de stabilitate a relaţiilor monetar-
financiare internaţionale, el constituind un pas important pe linia unei cooperări monetare cu
adevărat internaţionale.
Criza care a zdruncinat din temelii acest sistem începând cu anii ’70 îşi găseşte
originea, pe de o parte, în principiile adoptate atunci şi care, fie că nu au putut fi aplicate, fie

3
că la un moment dat nu au mai putut fi respectate, iar pe de altă parte, în mutaţiile ce au avut
loc pe plan politic, economic şi social în cadrul economiei mondiale.
Potrivit acordurilor din anul 1944, SUA beneficiau de dreptul, ca ţară emitentă a valutei de
rezervă, de a finanţa implicit deficitul permanent al propriei balanţe de plăţi prin simpla emisiune de
dolari, prelevându-se în acelaşi timp de situaţia în care ţările care aveau excedent al balanţei de plăţi,
depozitau şi nu solicitau convertirea în aur a dolarilor primiţi. Acest sistem a stat la baza formării
lichidităţii internaţionale şi a contribuit la creşterea ponderii şi rolului dolarului în structura acestei
lichidităţi. Atât timp cât rolul internaţional al monedei americane a corespuns cererii de mărfuri şi
servicii produse de economia SUA, necesare refacerii postbelice a majorităţii ţarilor vest-europene şi
Japoniei, sistemul a evoluat potrivit principiilor convenite. Mai mult decât atât, în perioada anilor ’50,
deficitul balanţei de plăţi americane a fost considerat un “rău necesar” întrucât alimenta economia
mondială cu mijloace de plată şi corespundea “foamei de dolari” ce se manifesta pe plan internaţional.
Balanţa de plăţi a SUA a continuat însă să înregistreze mari deficite şi după dispariţia
“foamei de dolari”, datorită, în principal, investiţiilor străine şi cheltuielilor militare. Această
scurgere a monedei americane în afara SUA a determinat acumulări masive de dolari nu
numai de către băncile centrale ale celorlalte ţări, dar şi de băncile comerciale private din
afara SUA.
O consecinţă a acestei situaţii a fost creşterea solicitărilor din partea băncilor
centrale ale diferitelor state către autorităţile monetare americane de convertire a dolarilor
pe care îi deţineau în aur. Astfel, dacă la sfârşitul războiului rezervele de aur ale SUA se
ridicau la 24,6 miliarde USD (comparativ cu 14,6 miliarde USD în anul 1938), în urma
solicitărilor amintite, formulate mai ales în anii ’60, acestea au scăzut în 1968 la 10,6 miliarde
USD. Scăderea rezervelor de aur ale SUA în condiţiile unei mase enorme de dolari în afara
graniţelor acestei ţări s-a manifestat pe mai multe planuri care reflectau, în fond,
neîncrederea ce a început să apară faţă de moneda americană.
În declanşarea evenimentelor ce au urmat, un rol important l-a jucat schimbarea
raportului de forţe pe plan economic. Faţă de situaţia din 1947, când SUA deţineau o
pondere de 55% din producţia industrială a lumii dezvoltate, spre sfârşitul anilor ’60 aceasta
era de 39%. În acelaşi timp, ţări ca RFG, Japonia, Franţa, Anglia, Canada şi Italia au început
să participe tot mai intens la comerţul internaţional.
În condiţiile în care administraţia SUA manifesta tot mai multe rezerve în ceea ce priveşte
convertirea în aur a dolarilor deţinuţi de băncile centrale din alte ţări (deoarece risca să-şi epuizeze
propriile rezerve de aur), deţinătorii de dolari americani au început să caute: plasarea acestora în
valori mai sigure – aur, solicitările masive de aur conducând la îndepărtarea preţului aurului practicat
pe piaţa aurului de preţul oficial al acestuia şi apoi la scindarea pieţei aurului în două - o piaţă
oficială, în cadrul căreia operau numai băncile centrale la preţul oficial şi o piaţă liberă, unde se
realizau operaţiunile de vânzare-cumpărare de aur de către particulari; fructificarea lor prin operaţiuni
speculative sau convertirea în alte monede a căror evoluţie era mai stabilă.
Pe de o parte, dezvoltarea economică a unor ţări ca RFG, Japonia, Elveţia etc. iar pe
de altă parte, trecerea monedelor acestor ţări la convertibilitate în perioada 1958-1965 au
determinat creşterea interesului pentru monedele lor şi, în consecinţă, utilizarea acestora din
ce în ce mai mult în relaţiile monetar-financiare internaţionale. Mutaţiile economice şi
comerciale din acea perioadă au avut ca rezultat reaşezarea parităţilor valutare, reflectată în
devalorizarea lirei sterline (1967) şi a francului francez (1969), care s-au manifestat ca şi
crize în sistem, în condiţiile în care alte monede (de exemplu, marca germană) au fost
revalorizate (1969).
După crize financiare repetate, în anul 1969 s-a luat decizia modificării Statutului FMI
prin crearea DST în sensul sporirii lichidităţii internaţionale, dar colapsul sistemului nu a mai
putut fi prevenit sau amânat. Toate aceste crize au avut loc în condiţiile înrăutăţirii
conjuncturii economice, interconexiunea fenomenelor economice cu cele monetar-financiare
reflectându-se puternic în etapa care a marcat trecerea de la o evoluţie latentă a crizelor în
sistem, la o formă explozivă şi anume, criza sistemului monetar internaţional în ansamblul
său.
Deficitul balanţei comerciale a SUA în 1971, înregistrat pentru prima dată în acel
secol, a fost evenimentul care a accentuat şi mai mult lipsa de încredere în dolari, ceea ce a

4
determinat o stare de panică pe pieţele valutar-financiare internaţionale, manifestată prin
“fuga de dolar”.
În aceste condiţii, la 15 august 1971, administraţia SUA a suspendat oficial
convertibilitatea în aur a dolarului, ceea ce a însemnat eliminarea ultimei legături, prin
intermediul dolarului, între diferitele monede ale lumii şi aur. Ruptura cu aurul a reprezentat
diminuarea profundă a capacităţii dolarului de a îndeplini funcţia de etalon. Acesta a fost
primul moment oficial al declanşării crizei sistemului monetar internaţional, al prăbuşirii unuia
dintre principiile convenite.
După această hotărâre, SUA au procedat la devalorizarea dolarului în 1971 (1$ =
0,818513 g aur) şi apoi în 1973 (1$ = 0,736662 g aur), ceea ce a ridicat preţul oficial al
aurului de la 35 $ uncia, la 38 $ şi respectiv, 42,2 $ uncia. Pe piaţa liberă însă, preţul aurului
a cunoscut salturi spectaculoase (la 13 martie 1973 era de 102,25 $ uncia). Acest fenomen
reflecta şi, la rândul său, exacerba procesul inflaţionist la nivel mondial.
În această situaţie, statelor lumii le-a fost din ce în ce mai greu să păstreze cursurile
valutare stabile - în limitele de ±2,25% - astfel că în intervalul februarie-decembrie 1973,
autorităţile monetare din diferite ţări au anunţat pe rând abandonarea cursurilor fixe şi
lăsarea acestora să se formeze în funcţie de cerere şi ofertă. Această hotărâre a însemnat
renunţarea la un alt principiu instituit la Bretton Woods, acela al stabilităţii parităţilor şi
cursurilor valutare şi trecerea la cursurile fluctuante.
Cronicizarea deficitului balanţei de plăţi a SUA, în condiţiile în care alte state (RFG,
Japonia) înregistrau excedente, a agravat conflictele comerciale, valutare şi financiare între
ţările dezvoltate. Aceste conflicte s-au acutizat odată cu izbucnirea crizei energetice (şocul
petrolier din perioada 1973-1974), care pe lângă alte efecte a condus la imposibilitatea,
pentru marea majoritate a ţărilor dezvoltate, de a supraveghea echilibrul balanţelor de plăţi,
ceea ce însemna neîndeplinirea unei alte condiţii necesare funcţionării echilibrate a
sistemului conceput în 1944.
Prăbuşirea principiilor sistemului de la Bretton Woods a determinat dezorganizarea
întregului sistem monetar internaţional şi adâncirea crizei sale. Dat fiind impactul negativ
asupra economiilor tuturor ţărilor lumii, a apărut necesitatea reorganizării sale, a aşezării pe
baze mai stabile.

2.3. Sistemul monetar internaţional post Bretton Woods

Odată cu măsurile adoptate în scopul menţinerii temporare a sistemului monetar internaţional

într-o stare de funcţionare acceptabilă, prin Acordul Smithsonian (decembrie 1971) a fost luată şi
hotărârea privind necesitatea reformei sistemului. Aceasta a marcat, practic, începerea oficială a
preocupărilor pentru pregătirea reformei sistemului monetar internaţional. În acest scop, în anul 1972
a fost creat “Comitetul pentru reforma sistemului monetar internaţional şi probleme conexe”. În iunie
1974, acest comitet a prezentat o “schiţă” a proiectului de reformă, în care au fost cuprinse atât
propunerile de principiu pentru pregătirea reformei sistemului, cât şi o serie de anexe care priveau
problemele şi principiile asupra cărora nu s-a putut cădea de acord. Având în vedere dificultăţile
semnalate de această “schiţă”, în anul 1974 s-a renunţat la ideea unei reforme în bloc, considerându-se
că reorganizarea sistemului nu se va putea realiza decât în etape. În acest context, “Comitetul celor
20” a fost dizolvat, fiind create alte două comitete: “Comitetul interimar” al FMI pentru reforma
sistemului monetar internaţional, care îşi propunea ca obiectiv modificarea Statutului FMI; “Comitetul
dezvoltării”, organism comun al FMI şi BIRD, în scopul studierii şi găsirii unor soluţii în problema
finanţării ţărilor în curs de dezvoltare.
Rezultatele propunerilor formulate şi discuţiile premergătoare ale şefilor principalelor state
dezvoltate (înţelegerea de la Ramboillet) au stat la baza Acordurilor de la Kingston (Jamaica, 1976),
prin care s-a convenit în termeni concreţi asupra modificărilor ce aveau să fie aduse Statutului FMI.
Statutul modificat al FMI a intrat în vigoare la 1 aprilie 1978. El reafirmă unele principii
ale vechiului statut, în sensul că FMI urmăreşte: să promoveze cooperarea monetară internaţională, ca
instituţie permanentă care oferă cadrul corespunzător pentru consultare şi colaborare în problemele
monetare internaţionale; să faciliteze creşterea echilibrată a comerţului internaţional; să promoveze

5
stabilitatea valutară competitivă; să ofere ţărilor membre posibilitatea de a corecta dezechilibrele
temporare ale balanţelor de plăţi prin sprijinul financiar acordat.
Alături de aspectele de ordin mai mult sau mai puţin general, statutul cuprinde şi o serie de
elemente noi.
În ceea ce priveşte etalonul monetar s-a convenit asupra eliminării treptate a aurului şi
dolarului american din această funcţie şi înlocuirii lor cu DST. Drept urmare, statele membre erau
invitate să-şi definească valoarea paritară a monedei lor în DST sau un alt numitor comun ales
împreună cu Fondul. În cazul în care o ţară nu îşi definea astfel valoarea paritară a monedei proprii, ea
putea opta pentru varianta aranjamentelor valutare.
Înlăturarea aurului din funcţia de etalon monetar al sistemului monetar internaţional
(demonetizarea aurului) s-a materializat în adoptarea unor măsuri tehnice menite să conducă la
restrângerea rolului lui:
● renunţarea la preţul oficial al aurului - ţările membre erau libere să vândă şi să cumpere aur la
preţul pieţei, recunoscându-se astfel preţul de piaţă al aurului;
● desfiinţarea plăţilor obligatorii în aur ale statelor membre către FMI şi ale Fondului către ţările
membre şi înlocuirea lor prin plăţi în DST;
● evitarea influenţării preţului pe piaţă al aurului sau a stabilirii unui preţ fix de către FMI;
● diminuarea rezervelor de aur ale FMI, prin vânzarea la licitaţie a 1/6 din acestea pe piaţă şi
restituirea a încă 1/6 ţărilor membre, la preţul de 42,2 $ uncia. Ţările membre puteau însă în
continuare să păstreze aur în rezervele lor oficiale.
În paralel cu demonetizarea aurului au fost adoptate măsuri privind ridicarea DST la rangul
de principal activ de rezervă, cu scopul de a înlocui aurul, în acest sens convenindu-se:
- dreptul FMI de a modifica tehnica de evaluare a DST potrivit nevoilor sale, de a desemna şi alţi
deţinători de DST decât ţările membre, limitând însă circulaţia de DST tot la nivelul autorităţilor
monetare şi de a revizui modalitatea de atribuire de DST ţărilor membre;
- dreptul ţărilor membre de a-şi defini valoarea paritară a monedei lor în DST şi de a efectua
tranzacţii în DST direct între ele;
- posibilitatea dezvoltării operaţiunilor cu DST, altele decât cele cuprinse în vechiul statut;
- exprimarea în DST a valorii monedelor ţărilor membre deţinute la FMI.
În materie de cursuri valutare, statutul modificat oferă o mai mare libertate, statele membre
ale FMI având posibilitatea de a alege un anumit tip de curs valutar - inclusiv cel flotant -
obligativitatea menţinerii cursurilor fixe fiind abandonată.
În domeniul convertibilităţii monedelor, având în vedere lipsa stabilităţii parităţilor şi
cursurilor valutare, convertibilitatea capătă caracterul unei convertibilităţi de piaţă.
De asemenea, relativ şi pe o perioadă scurtă, a fost mărit numărul valutelor pe care Fondul le
putea utiliza în operaţiunile sale. Astfel, alături de monedele utilizate până atunci (dolarul american,
marca germană, francul belgian, yenul japonez, florinul olandez), în principiu, orice altă monedă putea
fi folosită cu acordul ţării emitente, dacă balanţa de plăţi şi rezervele internaţionale ale ţării respective
erau suficient de puternice. În acelaşi timp a fost definită o nouă grupă de valute, denumite “liber
utilizabile”.